Sunteți pe pagina 1din 15

CURS I: NOŢIUNI INTRODUCTIVE

Principalul criteriu de grupare a normelor juridice (în ramuri de drept) şi de diferenţiere a


acestora între ele este cel al caracterului sau felului relaţiilor sociale reglementate, adică obiectul
reglementării juridice sau specificul relaţiilor sociale dintr-un anumit domeniu care au primit
consacrarea normativă.
În sistemul dreptului contemporan distingem ca ramuri de drept ramurile corespunzătoare
diviziunii dreptului în drept public şi drept privat. Această diviziune este foarte veche, chiar
Ulpian1 în lucrarea sa “Digeste” afirmând că “dreptul public este cel care priveşte situaţia unei
probleme romane, iar dreptul privat, cel care priveşte folosul unei singure persoane”.

În prezent DREPTUL se împarete în două subsisteme distincete: DREPTUL


INTERNAŢIONAL şi DREPTUL INTERN. Această clasificare se face prin gruparea
normelor după locul producerii efectelor juridice: drept intern, aplicabil pe teritoriul unui stat şi
subiectelor aflate în spaţiul juridic al acestuia, şi drept interanţional, cuprinzând reglementări
interesând în mod prioritar comunitatea internaţională şi relaţiile între state.
Cele două subsisteme de drept se divid la rândul lor astfel:
1. DREPTUL INTERNAŢIONAL
a. drept internaţional public;
b. drept internaţional privat.
2. DREPTUL INTERN
a. drept public;
b. drept privat.

DREPT
INTERNAŢIONAL
PUBLIC
DREPT
INTERNAŢIONAL
DREPT
INTERNAŢIONAL
PRIVAT

DIVIZIUNEA
DREPTULUI

DREPT CONSTITUŢIONAL, ADMINISTRATIV,


PUBLIC PENAL, PROCESUAL PENAL,
FINANCIAR ETC.

DREPT
INTERN

DREPT CIVIL, COMERCIAL, FAMILIEI ETC.


PRIVAT

Atunci când studiem dreptul şi sistemul de drept, cu toate că normele internaţionale


au un statut aparte, ramurile dreptului internaţional sunt incluse şi studiate în cadrul marii
diviziuni în drept public şi drept privat.
1
Ulpian – numele întreg Domitius Ulpianus, născut în Tyra, Phoenicia, jurist roman şi oficial
imperal autor a numeroase lucrări despre drept, realizate într‐o manieră clară şi elegantă.
Cea mai importantă lucrare este “Digest”, alte lucrări sunt “Libri ad sabinum” (care cuprinde
51 de cărți care interpretează legea civilă), “Libri ad edictum” (care cuprinde 81 de cărți
cuprinzând edicte pretoriene); moare în 228 Î.Ch. ucis de un ofiţer de sub comanda sa.

1
DREPT PUBLIC
(INTERN ŞI
INTERNAŢIONAL)
DREPTUL
(CA
ŞTIINŢĂ)
DREPT PRIVAT
(INTERN ŞI
INTERNAŢIONAL)

Deosebirea dintre dreptul public şi dreptul privat se caracterizează prin principiile


diferite care guvernează dreptul aplicabil statului de cele aplicabile dreptului particularilor.
În cadrul dreptului public, care conţine totalitatea principiilor şi regulilor aplicabile în
raporturile dintre stat şi persoanele fizice şi juridice, sau în raporturile dintre state, sunt cuprinse:
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul financiar, dreptul penal, dreptul procesual
penal, dreptul procesual civil, dreptul internaţional public.
Dreptul privat, care conţine regulile aplicabile particularilor, cuprinde: dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul internaţional privat, dreptul comerţului internaţional etc.

Alături de clasica diviziune în drept public şi privat s-a conturat şi existenţa unui drept
mixt, care cuprinde ramuri de drept ca dreptul muncii şi dreptul familiei, ramuri în care se
interpătrund principii ale dreptului privat cu cele ale dreptului public.

Dreptul internaţional nu intră în sistemul intern de drept al vreunui stat deoarece el nu


reprezintă voinţa unui singur stat, ci a mai multor state.
Dreptul internaţional public este definit ca totalitatea normelor care se creează prin
acordul dintre state suverane şi egale în drepturi, care exprimă voinţele concordante ale acestor
state, reglementează relaţiile dintre ele, aceste norme fiind asigurate în caz de nevoie prin
constrângere exercitată de către state, individual sau colectiv.
Subiectele dreptului internaţional sunt statele, iar în anumite condiţii şi naţiunile care luptă
pentru independenţă şi se găsesc în faza de constituire a statului lor naţional.
Dreptul internaţional privat cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile juridice civile sau comerciale care conţin un element străin.
Obiectul dreptului internaţional privat îl formează raporturilor de drept civil, drept
comercial, dreptul muncii care cuprind un element de extraneitate. Raportul juridic de drept
internaţional privat reprezintă legătura care se stabileşte între persoane (fizice sau juridice)
aparţinând unor sisteme de drept diferite.
Pe plan doctrinar se duc ample dezbateri cu privire la interacţiunea dintre dreptul
internaţional şi dreptul intern al statelor. Analizând cele două sisteme de drept, vom observa că
între ele, există anumite deosebiri, dar şi unele asemănări şi înterpătrunderi. Din perspectiva

2
deosebirilor putem menţiona în primul rând structura celor două sisteme de drept, apoi modul
de creare şi de aplicare a normelor acestora. Cele două sisteme de drept se deosebesc şi prin
tehnicile juridice, dreptul internaţional este un drept de coordonare, în timp ce dreptul intern
este un drept de subordonare. Normele de drept internaţional implică mai multe state, care sunt
subiecte ale dreptului internaţional şi au ca obiect de reglementare relaţiile dintre ele, ori
normele dreptului intern, implicând un singur stat. Normele de drept internaţional, sunt reguli de
conduită obligatorie, însă stabilesc drepturile şi obligaţiile statelor în relaţiile pe care ele le
reglementează. Acestea au mai multe trepte de aplicare, cum ar fi normele de drept internaţional
general, norme de aplicare restrânse ori norme bilaterale, pe când în dreptul intern, normele au
caracter obligatoriu şi se aplică egal la toate subiectele sale.
Între cele două sisteme de drept există şi unele asemănări, cum ar fi scopul urmărit, de a
introduce o anumită ordine în relaţiile dintre subiectele lor ori stabilirea normelor în vederea
reglementării conduitelor acestora. Tot în cadrul interacţiunii dintre dreptul internaţional şi cel
intern, putem sublinia unele înterpătrunderi, cum ar fi, în materie de cetăţenie, competenţa
organelor care reprezintă statul în relaţiile internaţionale ori competenţa de a încheia tratate.

Raportul Dintre Dreptul Internaţional Şi Dreptul Intern Al Statelor

DREPT
DREPT
INTERNAŢIONAL
INTERN

DREPT AL
INTERNAŢIONA INTERNAŢION
L DREPT
DREPT INTERN
INTERN DREPT

Dreptul internaţional umanitar este o ramură a dreptului internaţional public şi o bună


înţelegere a acestuia nu se poate realiza fără a aminti câteva aspecte referitoare la dreptul
internaţional general.
De asemenea, abordarea protecţiei fiinţei umane în situaţii de conflict armat trebuie să fie
precedată şi de o abordare generică a preocupărilor în domeniul dreptului internaţional public
pentru protecţia în orice împrejurare a celei mai importante dintre valori - fiinţa umană.

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC

NOŢIUNE, OBIECT, IZVOARE, SUBIECTE, PRINCIPII

3
Ca ansamblu de reguli juridice care au ca obiect raporturile dintre state şi alte entităţi
cu personalitate internaţională, dreptul internaţional public a apărut relativ târziu în istoria
relaţiilor internaţionale.
Primele acţiuni de codificare a dreptului internaţional public au avut loc cu ocazia
Congresului de la Viena din 1815, Conferinţei de la Geneva din 1864 (s-a încheiat cu adoptarea
primei convenţii umanitare, considerată ca momentul naşterii dreptului internaţional umanitar) şi
Conferinţele de pace de la Haga din 1899 şi 1907.
Rolul important al Societăţii Naţiunilor în perioada interbelică şi, mai ales, al Organizaţiei
Naţiunilor Unite, creată în 1945, a făcut ca dreptul internaţional public să evolueze foarte mult şi
să constituie în prezent un sistem juridic fundamental pentru întreaga comunitate internaţională.
Fenomenele care au marcat societatea internaţională după cel de-al doilea război mondial,
precum universalizarea, instituţionalizarea, transnaţionalizarea şi regionalizarea ei, au determinat
evoluţia dreptului internaţional public atât în plan universal, mai ales prin ONU şi instituţiile sale
specializate, cât şi în plan regional, prin organizaţii precum Consiliu Europei, Organizaţia Statelor
Americane sau Organizaţia Unităţi Africane.
Dreptul internaţional public (contemporan) se înfăţişează astăzi sub două aspecte
fundamentale. În primul rând, prin ilegalizarea războiului de agresiune şi consacrarea
dreptului popoarelor la pace, dreptul internaţional public apare ca un drept al păcii (jus contra
bellum), care are ca principale scopuri menţinerea păcii şi securităţii internaţionale, dezvoltarea
relaţiilor prieteneşti şi de colaborare între toate statele, rezolvarea numai pe cale paşnică a
diferendelor internaţionale. În al doilea rând, preocupările deosebit de intense din ultimele decenii
în direcţii consacrării juridice a unor sisteme reformante de protecţie a fiinţei umana au făcut ca
dreptul internaţional public să-şi reorienteze finalităţile spre om ca entitatea concretă.

1. DEFINIŢIA şi OBIECTUL dreptului internaţional public

Pentru definirea dreptului internaţional public, se au în vedere următoarele elemente:


- dreptul internaţional public este un ansamblu de reguli juridice care au ca obiect relaţiile
dintre state şi alte subiecte cu personalitate internaţională (de exemplu, organizaţiile internaţionale
guvernamentale);
- normele juridice internaţionale sunt creaţii ale subiectelor dreptului internaţional public, în
primul rând statele, ca subiecte primare, în baza acordului lor de voinţă, stabilite fie pe cale
convenţională (prin tratate internaţionale), fie pe calea cutumei (obiceiului) internaţionale;
- respectarea dreptului internaţional public este asigurată în baza principiului bunei-credinţe
(pacta sunt servanda), ceea ce nu exclude, la nevoie, constrângerea exercitată de state în mod
individual sau colectiv.

- Dreptul internaţional public reprezintă, astfel, ansamblul normelor de sorginte


cutumiară sau convenţională, create de state pe cale consensuală, pentru a reglementa
relaţiile lor mutuale (bilaterale sau multilaterale), norme care sunt respectate pe baza bunei-
credinţe, iar la nevoie prin constrângerea individuală sau colectivă a statelor.

- Dreptul internaţional public reprezintă totalitatea normelor juridice create de state şi


de celelalte subiecte de drept internaţional, pe baza acordului de voinţă liber exprimat de
acestea prin tratate şi alte izvoare de drept, în vederea reglementării raporturilor dintre ele,

4
norme a căror aplicare este asigurată prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de
necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod individual sau colectiv.

Obiectul dreptului internaţional public este reprezentat de relaţiile dintre state şi alte
subiecte ale acestuia, relaţii care pot fi de colaborare sau de confruntare, uneori violentă. Obiectul
dreptului internaţional îl formează relaţiile internaţionale, în cadrul cărora relaţiile dintre state
reprezintă domeniul cel mai cuprinzător. Relaţiile internaţionale nu formează, însă, în totalitatea
lor obiectul de reglementare al dreptului internaţional, relaţiile internaţionale fiind deosebit de
variate: politice, economice, juridice, culturale etc. Dreptul internaţional are drept obiect de
reglementare numai acele relaţii juridice internaţionale în care statul acţionează ca purtător
de suveranitate.

2. IZVOARELE dreptului internaţional public


Pornind de la concepţia pozitivistă, potrivit căreia prin izvor al dreptului internaţional public
sunt desemnate formele (mijloacele) juridice prin care sunt exprimate normele juridice, şi pentru
că această materie nu este codificată încă, majoritatea doctrinarilor fac apel la prevederile art.38 al
Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie. Potrivit acestuia, în soluţionarea diferendelor, Curtea
va aplica:
a. convenţiile internaţionale, fie generale, fie speciale, care stabilesc reguli recunoscute în
mod expres de statele în litigiu;
b. cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici generale acceptată ca drept;
c. principiile generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate;
d. hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialist în drept public ai
diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept.
Aplicarea acestor dispoziţii se află însă sub rezerva art. 59 din acelaşi document, potrivit
căruia "Decizia Curţii nu are forţă obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza
pe care o soluţionează”. Rezultă că Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie nu are valoare de
codificare pentru materia izvoarelor dreptului internaţional public, el stabilind numai sursele la
care Curtea poate face apel în soluţionarea diferendelor. La o analiză atentă a textului enunţat, vom
constata că acesta conţine elemente care sunt veritabile izvoare ale dreptului internaţional, dar şi
elemente care nu au această valoare.
Doctrina identifică două categorii de izvoare ale dreptului internaţional public:
- izvoare principale, tratatul internaţional, ca formă expresă, şi cutuma, ca formă tacită;
- izvoare subsidiare (auxiliare) - cele care contribuie la procesul cutumiar: hotărârile
instanţelor de judecată naţionale, legislaţie naţională a statelor şi actele organizaţiilor
internaţionale guvernamentale.

A: Izvoare Principale

1. Tratatul internaţional este izvorul principal al dreptului internaţional public. Acest loc
i-a fost conferit de mai multe instrumente juridice internaţionale.
El reprezintă acordul scris dintre două sau mai multe state ori alte subiecte de drept
internaţional, guvernat de dreptul internaţional public şi consemnat în două sau mai multe
instrumente, oricare ar fi denumirea particulară, încheiat în scopul de a crea, modifica sau
abroga norme de drept internaţional.

5
Tratatul poate fi încheiat şi între organizaţii internaţionale şi state, sau numai între organizaţii
internaţionale. În practica relaţiilor dintre state, tratatul poartă denumiri diferite: convenţie, pact,
acord, statut, protocol etc.
Tratatul internaţional este cel mai important izvor al dreptului internaţional public pentru că
el exprimă clar (în scris) acordul de voinţă al părţilor contractante, stabileşte cu precizie conţinutul
raporturilor juridice reglementate (drepturile şi obligaţiile părţilor) şi permite codificarea mai
rapidă a dreptului internaţional public, finalmente fiind singurul izvor prin care se realizează
codificarea dreptului internaţional public.

2. Cutuma sau obiceiul internaţional reprezintă tot un izvor principal al dreptului


internaţional public. Multă vreme, cutuma a ocupat locul prioritar şi confirmă încă faptul că
normele juridice pot apărea şi în absenţa unui tratat.
Cutuma internaţională reprezintă o practică a statelor, cu caracter general, relativ
îndelungată şi repetată de ele în relaţiile internaţionale şi considerată ca fiind expresia unei
reguli juridice obligatorie pentru statele respective.
Cutuma internaţională are încă un rol important în reglementarea relaţiilor internaţionale,
mai cu seamă în domeniile necodificate. Ea se bazează pe convingerea statelor că există o regulă
de conduită pe care o recunosc ca obligatorie în relaţiile dintre ele, iniţial în mod tacit, dar ulterior,
de cele mai multe ori, chiar într-o manieră expresă: prin includerea ei într-un tratat.
Ceea ce este dificil în aplicarea şi respectarea normelor cutumiare este atât dovedirea
acestora, cât şi determinarea conţinutului lor. Practica statelor a consacrat câteva reguli referitoare
la aplicarea normelor cutumiare, printre care: condiţia de legalitate (concordanţa cu normele
imperative ale dreptului internaţional public); prioritatea normelor convenţionale în raport cu
normele cutumiare; aplicarea normelor cutumiare atunci când relaţiile internaţionale nu sunt
reglementate prin norme convenţionale; egalitatea de forţă juridică cu normele convenţionale.

B: izvoare subsidiare (auxiliare):

- rezoluţiile organizaţiilor internaţionale guvernamentale. Acestea, în general, au valoare


de recomandare. Ele au valoare de izvor de drept în măsura în care contribuie la pregătirea
adoptării de noi norme, ceea ce în doctrină poartă denumirea de "predrept". Pentru ca aceste
rezoluţii să dobândească forţă juridică ele trebuie preluate în tratate internaţionale care sunt supuse
apoi ratificării, aderării, acceptării sau aprobării statelor.
- legislaţia naţională a statelor şi hotărârile instanţelor de judecată naţionale nu sunt
izvoare independente de drept internaţional public, dar pot contribui la desfăşurarea procesului
cutumiar. Prin adoptarea de către state a unor legi similare sau prin adoptarea de către instanţele de
judecată naţionale a unor hotărâri identice, în mod repetat, se pot naşte reguli cutumiare în diferite
domenii ale relaţiilor internaţionale. Acelaşi rol îl au şi hotărârile instanţelor jurisdicţionale
internaţionale cu competenţă obligatorie, care, deocamdată, au un asemenea caracter cu totul
excepţional (de exemplu, Curtea europeană a drepturilor omului).

NU sunt izvoare ale dreptului internaţional public:


- principiile de drept recunoscute de naţiunile civilizate. Dacă prin acestea înţelegem
principiile fundamentale ale dreptului internaţional public, aşa cum ar rezulta din analizele
doctrinare, atunci ele sunt norme imperative (jus cogens) şi nu izvoare ale dreptului internaţional
public.

6
- hotărârile instanţelor arbitrate şi ale instanţelor judecătoreşti internaţionale care au
competenţă facultativă; (acestea sunt aplicaţii şi nu izvoare ale dreptului internaţional public);
- doctrina celor mai calificaţi specialişti în dreptul internaţional public ai diferitelor
naţiuni; chiar dacă are un rol important în interpretarea şi comentarea normelor juridice
internaţionale, doctrina nu este creatoare de drept pozitiv.

3. SUBIECTELE dreptului internaţional public

Şi această problemă este controversată în doctrină pentru că încă nu este codificată.

Subiect al dreptului internaţional public este cel căruia i se adresează regulile de drept
internaţional, pentru a-i impune direct obligaţii sau să-i atribuie drepturi.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o entitate pentru a avea calitate de subiect de


drept internaţional, adică să aibă personalitate juridică internaţională, sunt următoarele:
- să fie destinatarul nemijlocit al normelor de drept internaţional şi titular direct al
drepturilor şi obligaţiilor internaţionale;
- să participe nemijlocit la relaţiile internaţionale;
- să aibă acces direct la procedurile internaţionale, fie în faţa instanţelor jurisdicţionale
internaţionale, fie în cadrul organizaţiilor internaţionale.

Pe cale doctrinară, sunt considerate subiecte ale dreptului internaţional public:


1. Statul suveran, ca subiect originar (primar) şi cu competenţe depline. Multă
vreme, statul a fost şi singurul subiect al dreptului internaţional. Competenţele conferite statului de
dreptul internaţional public alcătuiesc statutul juridic internaţional al statului şi sunt stabilite şi
reglementate de normele juridice internaţionale.
2. Organizaţiile internaţionale guvernamentale, ca subiecte derivate şi limitate.
Această calitate le-a fost recunoscută abia la jumătatea sec.XX. Sunt subiecte derivate pentru că
ele însele sunt creaţii ale statelor şi limitate pentru că, prin tratatele de constituire, statele le
conferă anumite competenţe, în domenii precis determinate. Sunt subiecte ale dreptului
internaţional public numai organizaţiile internaţionale guvernamentale (interstatale) şi numai dacă
statutul lor este în conformitate cu normele imperative ale dreptului internaţional şi dacă au o
autonomie funcţională în relaţiile internaţionale.
3. Poporul care luptă pentru independenţă, ca subiect tranzitoriu şi limitat,
pentru că el urmăreşte să se constituie ca stat independent, moment în care devine subiect deplin al
dreptului internaţional. A dobândit această calitate după cel de-al doilea război mondial, în
procesul de lichidare a colonialismului. Dreptul internaţional public a consacrat dreptul la
autodeterminare ca un drept fundamental al popoarelor şi recunoaşte ca legală lupta lor împotriva
dominaţiei coloniale, ocupaţiei străine şi împotriva regimurilor rasiste.
4. Omenirea, în ansamblul ei, apare ca un subiect nou al dreptului internaţional public,
mai ales în dreptul internaţional spaţial şi dreptul mării. Deşi omenirea nu participă în prezent la
raporturi juridice de drept internaţional, i s-a recunoscut prin mai multe acte internaţionale dreptul
de proprietate asupra spaţiilor declarate bunuri comune (res communis omnium) şi dreptul de a trăi
în pace.

Persoana fizică reprezintă o problemă controversată în raport cu calitatea de subiect de


drept internaţional public. Există afirmaţii potrivit cărora persoana fizică nu este subiect al

7
dreptului internaţional, ci obiect al acestuia, argumentate prin faptul că dreptul internaţional actual
nu creează drepturi şi obligaţii directe pentru persoana fizică, ci indirect prin intermediul statului.
Pe de altă parte, se afirmă că persoana fizică este un subiect în devenire al dreptului internaţional.
Realităţile demonstrează că dreptul internaţional public actual se îndreaptă tot mai mult asupra
entităţilor concrete (omul) şi mai puţin asupra celor abstracte (precum statele). Mai mult, în
ultimele decenii, persoana fizică a primit un statut internaţional care-i permite să participe direct la
raporturi de drept internaţional. De exemplu, posibilitatea acestora de a se adresa direct unor
instanţe judecătoreşti internaţionale, sistemele internaţionale de protecţie a drepturilor sale
fundamentale, reprimarea infracţiunilor internaţionale etc.
Persoanele morale (juridice), altele decât statele şi organizaţiile internaţionale
guvernamentale, nu sunt subiecte ale dreptului internaţional, ci ale dreptului intern al statelor. În
cadrul acestora, organizaţiile internaţionale neguvernamentale au totuşi un rol important în relaţiile
internaţionale, recunoscut de ONU.

4. PRINCIPIILE fundamentale ale dreptului internaţional public


Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public sunt reguli de maximă generalitate
recunoscute expres sau tacit de toate statele lumii ca obligaţii pentru acestea în relaţiile de
cooperare dintre ele.
Ele sunt definite ca fiind prescripţii normative ce se caracterizează printr-un înalt nivel de
abstractizare, dând expresie unor valori internaţionale universal acceptate şi care guvernează
conduita subiectelor de drept internaţional.
Reprezentând baza şi condiţia legalităţii normelor de drept internaţional public, principiile
fundamentale sunt codificate parţial prin mai multe acte internaţionale.
Ca parte esenţială a dreptului internaţional public, un adevărat nucleu dur al sistemului
juridic internaţional, principiile fundamentale sunt norme imperative (jus cogens), adică reguli de
la care nu se poate deroga decât prin reguli de aceeaşi valoare.
Între documentele care consacră principiile fundamentale ale dreptului internaţional public,
cel mai important este Carta ONU, ca tratat constitutiv al acestei organizaţii cu vocaţie de
universalitate. În art. 1 şi 2, Carta ONU enunţă următoarele principii fundamentale:
a. Principiul egalităţii în drepturi a statelor, având ca bază suveranitatea ca singur
element comun al lor. Relaţia egalitate-suveranitate este bivalentă, în sensul că suveranitatea
reprezintă garanţia juridică a personalităţii internaţionale a statelor, iar egalitatea determină
condiţiile de exercitare a suveranităţii. Egalitatea statelor nu înseamnă că acestea au aceleaşi
drepturi şi obligaţii internaţionale, ci se referă numai la drepturile şi obligaţiile rezultate din
principiile fundamentale. În fond statele au drepturi şi obligaţii diferite, în funcţie de tratatele pe
care le ratifică, acceptă sau aprobă sau la care aderă.
b. Principiul autodeterminării popoarelor/națiunilor, adică dreptul lor de a dispune de ele
însele. Este un drept colectiv, din generaţia a IlI-a, prin care se recunoaşte inclusiv legalitatea
luptei popoarelor pentru eliberare de sub dominaţie colonială, ocupaţie străină sau împotriva
regimurilor rasiste. Ele au dreptul de a-şi alege şi dezvolta liber sistemul lor politic, economic şi
social. în virtutea acestui drept statele şi organizaţiile internaţionale au obligaţia să recunoască şi
să sprijine lupta acestor popoare. Precizăm că subiecte ale dreptului la autodeterminare sunt
popoarele sau naţiunile. Chiar dacă sunt unele încercări de a extinde acest drept şi asupra
minorităţilor naţionale, acestea nu sunt subiecte ale dreptului la autodeterminare, pentru că dreptul
internaţional actual nu consacră drepturi colective pentru minorităţile naţionale. Mai mult,
numeroase documente internaţionale interzic exercitarea acestui drept pentru destrămarea statelor
naţionale.

8
c. Principiul cooperării internaţionale reprezintă atât un principiu, cât şi un scop
fundamental al Naţiunilor Unite. Potrivit acestuia, statele, oricare ar fi deosebirile dintre ele, au
obligaţia de a coopera unele cu altele în diversele domenii ale relaţiilor internaţionale, în mod
deosebit pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale şi pentru asigurarea respectării
universale a drepturilor fundamentale ale omului.
d. Principiul suveranităţii statelor. Potrivit Cartei sale, ONU este întemeiată pe principiul
egalităţii suverane a tuturor membrilor ei. Suveranitatea reprezintă atributul esenţial al statului,
exprimat prin supremaţia puterii sale pe plan intern şi independenţa acesteia în planul relaţiilor
internaţionale. Caracterizată prin exclusivitate, plenitudine, autonomie, indivizibilitate şi
inalienabilitate, suveranitatea este recunoscută şi garantată de dreptul internaţional prin întregul
său sistem de principii şi norme. De reţinut că de acest principiu se leagă două principii subsidiare
dar de mare importanţă pentru state: principiul integrităţii teritoriale a statelor şi principiul
inviolabilităţii frontierelor statelor.
e. Principiul îndeplinirii cu bună-credinţă a obligaţiilor internaţionale (pacta sunt
servanda). Ca unul dintre cele mai vechi principii, este considerat ca principiu de bază al dreptului
internaţional public. El se fundamentează pe inviolabilitatea şi sfinţenia tratatelor (sanctitas
pactorum publicorum) şi pe ideea de bună-credinţă, adică respectarea cuvântului dat, fiind
consacrat şi de Convenţia asupra dreptului tratatelor, adoptată la Viena în 1969.
f. Principiul rezolvării prin mijloace paşnice a diferendelor internaţionale. Potrivit
Cartei ONU, toţi membrii organizaţiei vor soluţiona diferendele lor internaţionale prin mijloace
paşnice, în aşa fel încât pacea şi securitatea internaţională, precum şi justiţia să nu fíe puse în
primejdie. Diferendul internaţional poate fi unul juridic, adică acela care opune pretenţii de
drept, în care părţile sunt în dezacord asupra aplicării sau interpretării dreptului existent, sau unul
politic, adică o opoziţie de interese fără contestaţie juridică. Acesta din urmă, deşi este cel mai des
întâlnit, nu este justificabil. Dreptul internaţional public oferă o gamă largă de mijloace paşnice de
rezolvare a diferendelor: diplomatice, politice, jurisdicţionale, chiar bazate pe constrângere fără
folosirea forţei.
g. Principiul neagresiunii. Formulat ca principiul nerecurgerii la ameninţarea cu forţa sau la
folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui stat, fie în orice alt
mod incompatibil cu scopurile Naţiunilor Unite, după câteva încercări, a fost consacrat, pentru
prima dată, în Pactul Briand-Kellog, în 1928, simultan cu principiul reglementării paşnice a
diferendelor internaţionale. Din dezvoltările ulterioare ale Cartei ONU, rezultă că numai războiul
de agresiune este ilegalizat, nu războiul în general. Putem afirma că războiul, ca fenomen cu largi
rezonanţe negative în societatea internaţională, este numai limitat şi reglementat, pentru că însuşi
tratatul constitutiv al ONU permite folosirea legală a forţei în trei situaţii: legitima apărare
individuală sau colectivă; sancţionarea agresorului prin decizie a Consiliului de Securitate al
ONU; ca modalitate de exercitare a dreptului popoarelor la autodeterminare. Din păcate, una din
marile limite ale dreptului internaţional contemporan este aceea, că nu există o definiţie
convenţională a agresiunii, ceea ce face dificil de apreciat şi de sancţionat această conduită.
h. Principiul neintervenţiei. Este un principiu mai vechi, întâlnit chiar în opera părintelui
ştiinţei dreptului internaţional, Hugo Grotius, şi a fost consacrat ca regulă de procedură în Pactul
Societăţii Naţiunilor. Carta ONU îl instituie în formularea ”nici o dispoziţie din prezenta Cartă nu
va autoriza Naţiunile Unite să intervină în chestiuni care aparţin în mod esenţial de competenţa
naţională a unui stat”. Stipulat şi în alte documente internaţionale, acest principiu a fost deseori
încălcat, fie pentru intervenţii "consimţite", fie pentru respectarea dreptului internaţional sau în
scopuri umanitare. După încetarea războiului din Golf, în 1991, s-a pus pentru prima dată
problema dacă acest principiu poate fi încălcat din considerente umanitare. Prima situaţie în istoria

9
relaţiilor internaţionale când se recurge la intervenţie într-un stat pe considerente umanitare, a fost
în 1992, în Somalia, fără solicitarea guvernului somalez (de fapt nici nu mai exista un guvern,
situaţie tipică pentru conflictele destructurate). Situaţiile de acest gen au continuat, cea mai gravă
fiind cea din 1999, din Kosovo.
Principiile fundamentale ale dreptului internaţional public au un caracter dinamic. De la
consacrarea lor în Carta ONU, asistăm la o dezvoltare continuă atât din punct de vedere al
precizării conţinutului lor, cât şi în sensul apariţiei de noi principii fundamentale. Printre
principiile tot mai afirmate în prezent, tind să capete un caracter fundamental cele referitoare la
dezarmarea generală a statelor, folosirea unor zone spaţiale numai în scopuri paşnice şi spre
binele întregii omeniri, respectarea drepturilor omului, buna vecinătate, avantajul reciproc,
cooperare şi altele.

2. SISTEME DE PROTECŢIE A DREPTURILOR OMULUI ÎN DREPTUL


INTERNAŢIONAL CONTEMPORAN

10
Este apreciat aproape unanim că cea mai importantă preocupare a comunităţii internaţionale
în prezent este aceea de a asigura respectare; şi dezvoltarea liberă şi demnă a fiinţei umane.
Protecţia este cu atât ma importantă cu cât, în acest început de mileniu, protecţia trece chiar
dincolo de individ şi vizează'din ce în ce mai mult salvarea speciei umane. Ceea ce se întâmplă în
prezent întrece cu mult prognozele de acum câteva decenii Lumea este zguduită de cele mai atroce
atacuri la adresa existenţei umane conflicte armate dintre cele mai sângeroase, mai ales cele de
destructurare tensiuni şi tulburări interne deosebit de violente, crime de o cruzime înfiorătoare,
sărăcie, foamete, lupte fratricide pe motive dintre cele ma absurde, trafic de stupefiante şi came
vie, manifestări rasiste şi şovine abuzuri grave ale autorităţilor. Toate acestea sunt pericole grave
cart planează în fiecare clipă asupra comunităţilor umane şi asupra fiecăru individ uman.
Preocupările de creare a unor sisteme de protecţie a drepturilo omului sunt concretizate atât
în planul realităţilor interne ale statelor cât ş în dreptul internaţional. în acest din urmă cadru, se
poate face o distincţii între preocupările de protecţie a omului în situaţii de normalitate, în timj de
pace, ceea ce se desemnează de obicei prin expresia drept Internationa al drepturilor omului, şi
preocupările de protecţie a omului în situaţii di conflict armat, adică dreptul internaţional
umanitar. Distincţia nu poate f foarte severă, pentru că obiectul de reglementare este acelaşi -
protecţii omului - doar împrejurările sunt diferite. De altfel, tot mai mult se afirmi existenţa unui
drept uman care ar cuprinde în sfera lui tot ce înseamni reguli de protecţie a fiinţei umane.
în cele ce urmează, pentru o mai bună înţelegere a dreptulu umanitar, socotim că este
necesară o scurta abordare a sistemelor de protecţie consacrate în prezent în cadrul dreptului
drepturilor omului.
Dreptul internaţional al drepturilor omului, ramură relativ tânără a dreptului internaţional
public, reprezintă, în cel mai larg sens, ansamblul regulilor adoptate de comun acord de către
state şi care vizează protecţia fiinţei umane împotriva abuzurilor şi pericolelor de orice natură,
prin efortul conjugat al statelor şi organizaţiilor internaţionale.
Primele instrumente internaţionale de protecţie a drepturilor omului au apărut la sfârşitul
secolului al XlX-lea şi se refereau la sclavie şi condiţiile de muncă, precum şi la protecţia
victimelor în timp de război. Nu ne propunem o abordare in extenso a originilor şi procesului
istoric de evoluţie a dreptului drepturilor omului. Interesul pragmatic ne îndeamnă să prezentăm,
într-o manieră cât mai sintetică, sistemele de protecţie a drepturilor omului în prezent şi conţinutul
acestora, pentru că unele instrumente internaţionale au vocaţie de universalitate, iar altele produc
efecte numai în plan regional. Nu ne propunem nici să identificăm toate instrumentele adoptate,
pentru că numărul şi complexitatea lor ar face aproape imposibil un asemenea demers în câteva
pagini. Cert este că, datorită preocupărilor în domeniu, prin adoptarea Declaraţiei Universale a
Drepturilor Omului, la 10 decembrie 1948, a luat naştere dreptul internaţional modern al
drepturilor omului. Această declaraţie va deveni modelul şi sursa de inspiraţie pentru sutele de
instrumente care alcătuiesc în prezent edificiul juridic al protecţiei fiinţei umane.
Precizăm că acum există un sistem universal al drepturilor omului, respectiv sistemul creat
în cadrul şi din iniţiativa ONU, denumit de majoritatea autorilor "Sistemul drepturilor omului al
ONU , şi mai multe sisteme regionale : Sistemul european al drepturilor omului, Sistemul
interamerican al drepturilor omului şi Sistemul african al drepturilor omului.

2.1. Sistemul universal de protecţie a drepturilor omului al ONU


Larga deschidere spre reglementarea relaţiilor internaţionale, oferită de crearea în 1945 a
ONU, a permis ca unul din scopurile Naţiunilor Unite să fie "promovarea şi încurajarea
respectării drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex,
limbă sau religie"

11
Chiar dacă, iniţial, s-a dorit ca în Carta ONU să fie incluse reglementări ale drepturilor
omului, interesul politic al momentului respectiv a făcut ca doar o mică parte din acestea să fie
preluate în Cartă2 (marile puteri ale momentului se confruntau cu grave probleme ale drepturilor
omului : segregaţia rasială in SUA, gulagul sovietic, imperiile coloniale ale Angliei şi Franţei).
Pasul a fost totuşi important pentru că astfel s-au pus bazele juridice ale dezvoltării ulterioare a
dreptului drepturilor omului în sistemul ONU. Şi în actele constitutive ale unor organizaţii cu
vocaţie de universalitate (OIM, UNESCO, OMS, FAO), care sunt organizaţii specializate ale
ONU, întâlnim reglementări ale drepturilor omului. Dar, documentele fundamentale în materia
drepturilor omului în sistemul Naţiunilor Unite sunt cele reunite sub denumirea "Carta
internaţională a drepturilor omului". Acestea sunt:
1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului;
2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale.
3. Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice.
4. Protocol facultativ referitor la Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice.
5. Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi
politice vizând abolirea pedepsei cu moartea.

Declaraţia Universală a Drepturilor Omului conţine un ansamblu de standarde


internaţionale în domeniul drepturilor omului şi a devenit, cu trecerea timpului, unul dintre cele
mai importanţe documente la care fac trimitere aproape toate documentele juridice în acest
domeniu. Drepturile pe care le consacră sunt grupate în două categorii:

1. Drepturi civile şi politice, respectiv:


- dreptul la viaţă;
- dreptul la libertate;
- dreptul la demnitate;
- dreptul de a nu fi ţinut în sclavie şi robie;
- dreptul de a nu fi supus la tortură sau la pedepse sau tratamente crude, inumane
sau degradante;
- dreptul la recunoaşterea personalităţii juridice;
- dreptul la egalitate în faţa legii;
- dreptul de a se adresa instanţelor judiciare;
- dreptul de a nu fi arestat, deţinut sau exilat în mod arbitrar;
- dreptul la un proces echitabil în materie civilă şi penală;
- dreptul la prezumţia de nevinovăţie până la pronunţarea sentinţei în public;
- dreptul la respectarea vieţii private;
- dreptul la respectarea proprietăţii;
- dreptul la liberă circulaţie;
- dreptul la azil în caz de persecuţie;
- dreptul la o cetăţenie;
- dreptul de a se căsători şi de a întemeia o familie;
- libertatea gândirii, a conştiinţei şi religiei;
- libertatea de opinie şi exprimare;
- libertatea de întrunire;
- libertatea de asociere paşnică;

12
- dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la conducerea treburilor
publice;
- dreptul de acces la funcţiile publice ale ţării sale.

2. Drepturi economice, sociale şi culturale:


- dreptul la securitate socială;
- dreptul la muncă şi la libera alegere a muncii;
- dreptul la salariu egal pentru o muncă egală;
- dreptul de a întemeia sindicate şi de a se afilia la sindicate;
- dreptul la un nivel de viaţă corespunzător/asigurării sănătăţii sale, bunăstării proprii şi a
familiei;
- dreptul mamei şi al copilului la ajutor şi ocrotire speciale;
- dreptul la învăţământ;
- dreptul de a participa liber la viaţa culturală a colectivităţii.

Ecoul pe care 1-a avut şi-1 are acest document în conştiinţa întregii lumi a făcut ca ziua de
10 decembrie, dată la care a fost adoptat, să fie declarată "Ziua drepturilor omului".
Pentru punerea în aplicare a Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului (pentru că,
reprezentând o rezoluţie a Adunării Generale a ONU, nu are valoare de izvor de drept) s-au
deschis spre semnare şi ratificare, sub egida ONU, cele două pacte şi două protocoale care fac
parte integrantă din Carta Universală a Drepturilor Omului, precum şi alte instrumente, toate cu
valoare de tratate universale, reprezentând astfel izvoare ale dreptului internaţional public.

Pactul internaţional referitor la drepturile economice, sociale şi culturale, stabileşte


nouă drepturi ale omului, preluând practic prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor
Omului.

Pactul internaţional referitor la drepturile civile şi politice - corespunde în cea mai mare
parte drepturilor civile şi politice prevăzute de Declaraţie. Nu conţine dreptul la proprietate,
dreptul de azil şi dreptul la o cetăţenie, aşa cum acestea sunt cuprinse în Declaraţie, dar adjjceîn
pluş dreptul~^>ersoanei_pxivat(? de lihertate de a-fi tratată ai-umanitqje', dreptul persoanei de ajiu
fi,întemniţată pentru că nu este în măsură să execute o obligaţie contractuală, dreptul la ocrotire al
copilului din partea familiei, aso^ieţăfii_şi_astatului şineretro^cţiyitateajegirpenaier
De remarcat este faptul că acest pact stabileşte şapte drepturi de la care, în nici o împrejurare,
nu se admite nici o derogare. Este vorba de aşa-numitul "nucleu dur" al drepturilor omului,
respectiv:
1. Dreptul la viaţă;
2. Dreptul de a nu fi torturat sau supus unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau
degradante;
3. Dreptul de a nu fi ţinut în sclavie sau servitute;
4. Dreptul de a nu fi întemniţat pentru neexecutarea unei datorii contractuale;
5. Dreptul de a nu fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituie un act
delictuos potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite
(neretroactivitatea legii penale);
6. Dreptul de recunoaştere a personalităţii juridice;
7. Dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei.

13
Primul Protocol facultativ referitor la Pactul internaţional privind drepturile civile şi
politice reglementează accesul particularilor la Comitetul drepturilor omului, atunci când
pretind că sunt victime ale unor violări ale drepturilor enunţate în pact. Comitetul drepturilor
omului este compus din resortisanţi ai statelor părţi la Pact, personalităţi de înaltă moralitate şi
având o competenţă recunoscută în domeniul drepturilor omului. Compus din 18 membri,
activitatea Comitetului este în detaliu reglementată de Pact. De reţinut că primul Protocol
facultativ stabileşte condiţiile în care un particular se poarte adresa Comitetului drepturilor omului:
- statul al cărui cetăţean este să fie parte la Pact şi Protocol;
- persoana respectivă să fi epuizat toate căile interne posibile;
- sesizarea să fie semnata, să nu constituie un abuz al dreptului de a sesiza şi să nu fie
incompatibilă cu prevederile Pactului;
- aceeaşi chestiune să nu fie în curs de examinare în faţa unei alte instanţe internaţionale
pentru anchetă şi rezolvare.

Al doilea Protocol facultativ la Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice


vizează abolirea pedepsei cu moartea.
Acest instrument interzice executarea oricărei persoane fizice aflate sub jurisdicţia unui stat
şi obligă părţile contractante să ia toate măsurile necesare pentru abolirea pedepsei cu moartea pe
teritoriul aflat sub jurisdicţia sa Se admite rezerva aplicării pedepsei cu moartea în timp de război,
dar numai cu ocazia ratificării sau aderării.
Carta Internaţională a Drepturilor Omului reprezintă, fără îndoială, nucleul sistemului
universal al drepturilor omului. ONU nu s-a limitat numai la aceste instrumente. în ultima jumătate
de secol, problematica drepturilor omului a fost şi este în continuare o prioritate în activitatea
Naţiunilor Unite. Afirmaţia este confirmată de numeroasele instrumente internaţionale adoptate în
acest sistem în cele mai diverse zone de protecţie a fiinţei umane, precum: lupta contra
discriminării, prejudecăţilor, intoleranţei şi apartheidului; protecţia drepturilor omului în perioada
de conflict armat; prevenirea şi reprimarea crimelor de război şi crimelor împotriva umanităţii;
protecţia împotriva sclaviei, servitutii şi muncii forţate; combaterea traficului cu fiinţe umane;
împiedicarea răspândirii şi traficului cu publicaţii obscene; protecţia drepturilor omului în
administraţie şi justiţie; dreptul la o naţionalitate şi drepturile persoanelor apatride; regimul
refugiaţilor şi al persoanelor migrante; libertatea de opinie şi exprimare; dreptul la asociere;
dreptul la muncă şi la condiţii corespunzătoare de muncă; promovarea condiţiei femeii; protecţia
drepturilor copilului, adolescentului şi ale persoanelor care au nevoie de asistenţă; dreptul la
educaţie şi dreptul la cultură; dreptul la sănătate; dreptul popoarelor la pace şi dezvoltare etc.
Precizăm că România a ratificat marea majoritate a instrumentelor adoptate în acest sistem,
între care toate documentele juridice care alcătuiesc Carta Internaţională a Drepturilor Omului
(cele două pacte şi cele două protocoale).

2.2. Sisteme regionale de protecţie a drepturilor omului

în preocuparea lor pentru crearea unor instrumente de protecţie a omului cât mai
performante, statele au construit, pe lângă sistemul universal al drepturilor omului al ONU, şi
sisteme regionale care, în funcţie de particularităţile anumitor zone, să garanteze valoarea supremă
pe care o reprezintă demnitatea omului.
în prezent sunt consacrate trei sisteme regionale, fiecare dintre ele funcţionând în baza unor
instrumente juridice complexe, care stabilesc mecanisme pentru valorificarea drepturilor omului,
unele chiar mai eficiente decât cele din plan universal. Acestea sunt:

14
1. Sistemul european de protecţie a drepturilor omului.
2. Sistemul interamerican al drepturilor omului;
3. Sistemul african al drepturilor omului şi popoarelor.
Inspirate din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, aceste sisteme s-au perfecţionat
mai cu seamă în ultimele decenii, prin efortul concertat al statelor şi organizaţiilor regionale.

15