Integrarea școlară a copiilor cu tulburări de limbaj

Educația integrată se referă în esență la integrarea în structurile învățământului de masă a

copiilor cu cerințe educaționale speciale în educație: copii cu deficiențe senzoriale, fizice,
intelectuale, defavorizați socio-economic și cultural, copii din centrele de asistență și ocrotire,
copii cu ușoare tulburări socio-afective și comportamentale sau copii cu tulburari de limbaj.

Integrarea este un proces complex ce presupune: educarea copiilor cu cerințe speciale în

școli obișnuite alături de ceilalți copii normali; asigurarea serviciilor de specialitate (recuperare,
terapie educațională, consiliere școlară, asistență medicală și socială) în școala respectivă;
acordarea sprijinului personalului didactic al școlii în procesul de proiectare și aplicare a
programelor de integrare; permiterea accesului efectiv al copiilor cu cerințe speciale la
programul și resursele școlii obișnuite (săli de clasă, cabinete, laboratoare, bibliotecă, terenuri de
sport etc.); încurajarea relațiilor de prietenie și comunicarea între toți copiii din clasă/școală;
educarea și ajutarea copiilor în a înțelege și a accepta diferențele dintre ei; implicarea părinților
în viața școlii, ținând cont de opniile și părerile acestora; asigurarea programelor de sprijin
individualizate pentru copiii cu CES; acceptarea schimbărilor în organizarea și dezvoltarea
activităților instructiv-educative din școală.

Limbajul este un mijloc de creaţie, de afirmare de sine, de adaptare şi de facilitare a

relaţiilor sociale. Limbajul este strâns legat de evoluţia personalităţii umane, pe care o exprimă
din punct de verede al stilului, al nivelului de cultură şi al sociabilităţii. Evoluţia personalităţii
fiecărui individ depinde de bazele de la care porneşte această dezvoltare. Bazele acestuia sunt
depuse în perioada de vârstă preşcolară, vârstă ce este considerată o perioadă liniştită, situată
între puternica dezvoltare şi creşterea din primii ani de viaţă şi tulburenţa vârstei şcolare. De
aceea, este o vârstă potrivită pentru formarea principalelor caracteristici psihice umane
(memoria, gândirea, limbajul şi viaţa afectivă).
Experiența educatorilor spune că „însușirea limbajului, a priceperilor și competențelor de
comunicare la vârsta preșcolară pot fi formate mai lesne și mai calitativ pe baza textelor din
literatura pentru copii, în cadrul așa-numitei activități verbal artistice”(Tamara Barsanu, 2005).
Astfel, precum susțin și psihologii, în procesul de comunicare, limba și vorbirea (care apar ca și
condiții ale comunicării), au ca suport cuvinte alese, expresii frumoase și modele lingvistice bine
gândite și corect formulate de către scriitori. Textele literare contribuie concomitent și la
îmbogățirea cunoștințelor copiilor din diverse domenii ale științelor. Ca rezultat al procesului de
formare a activității verbal-artistice, început în copilăria timpurie, apare treptat și „competența
comunicării”, rezultat al unei munci tematice insistente și complicate a cadrelor didactice în
parteneriat cu părinții și copii. Funcția de comunicare ca funcție de bază a limbajului se dezvoltă
intens, având unele particularități. Preșcolarul comunică doar cu cei apropiați sau cu cei pe care
îi cunoaște bine. Această comunicare se produce în cadrul unei situații concrete și este generată
de acțiuni sau obiecte, înfăptuindu-se cu ajutorul vorbirii situative.

Pentru integrarea cu succes a copiilor cu tulburări de limbaj în învățământul de masă, în

grupele obișnuite de copii sunt necesare: existența unor centre de resurse, informare și
comunicare; formarea inițială și continuă a cadrelor didactice în această problemă; adaptarea și
flexibilitatea curriculumului preșcolar/școlar; evaluarea progresului școlar al copiilor cu tulburări
de limbaj; implicarea, încurajarea participării părinților, schimbul de informații, consilierea
părinților în măsura solicitărilor și a necesităților, mobilizarea resurselor umane disponibile și
competente.

Integrarea copiilor cu tulburări de vorbire în programele de învățământ este facilitată de

realizarea parteneriatului între părinți și grădiniță/școală. Atitudinea educatorului/învățătorului
trebuie să dovedească calm, bunăvoință, atractivitate, să-i încurajeze și să-i mobilizeze pe toți
copiii în efectuarea exercițiilor. Nu se va eticheta niciun copil ca deficient de vorbire, ci se va
căuta să se creeze o atmosferă colegială, oprindu-i pe copii să râdă de colegii lor care au
pronunțat greșit. Conduita și atitudinea de ansamblu a cadrului didactic trebuie să demonstreze
celorlalți copii că i se acordă aceeași valoare copilului cu tulburări de vorbire ca si celorlalți,
respectându-se principiul democratic al valorii egale. Trebuie evitată compătimirea evidentă,
mila sau alte conduite inadecvate care pot semnifica devalorizarea. Ori de câte ori este posibil
trebuie exprimate aceleași așteptări și stabilite limite similare în învățare, ca și pentru ceilalți
copii. Este necesară multă răbdare, în corectarea tulburărilor de limbaj, exercițiile dovedindu-și
eficacitatea în timp. Aceste atitudini ale educatorului/învățătorului, cât și a celorlalte persoane
din mediul apropiat al copilului au o foarte mare importanță asupra vorbirii copilului, în special
asupra fixării unor dificultăți de pronunție și de articulare. Sunt dăunătoare pentru copil și pentru
dezvoltarea sa, din partea părinților atât o atitudine hiperexigentă, cât și una prea permisivă,
ambele conducând la perturbarea relațiilor dintre părinți și copii și la formarea la aceștia a unor
condiții indezirabile. Conduita echilibrată, comunicarea corectă și frecventă cu copilul,
antrenarea sa în viața și în unele probleme ale familiei sunt de natură să îl stimuleze sub toate
aspectele, să-i dezvolte încrederea în sine și atitudinile voluntare.

În concluzie integrarea școlară a copilului cu tulburări de limbaj ține de o relație strănsă

între părinți și cadrele didactice de la clasă, prin comunicare, calm și o bună relaționare, copilul
cu tulburări de limbaj se poate integra cu ușurință, putându-se adapta dacă este încurajat și
susținut.