Szabo Eva-Zsuzsanna

Psihopedagogie speciala

Anul II, semestrul I

Psihopatia

“Psihopat violent” , “psihopat criminal”, “psihopat ucigas in serie” , fiecare persoana a auzit
aceste etichete deja. Fiecare dintre aceste etichete intruchipeaza niste concepte gresite,
raspandite, despre psihopatie.

Deşi are un istoric important în psihiatrie şi psihologia clinică, psihopatia nu a fost recunoscută
oficial în ultimile trei ediţii ale Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale,
DSM-III-R, DSM-IV, DSM-IV-TR (APA, 1987, 1994 respectiv 2000). Probabil că unul dintre
motivele pentru care psihopatia nu a fost inclusă în DSM este acela că persoanele psihopate
aparţin mai degrabă psihologiei clinice decât celei psihiatrice. În ceea ce priveşte criteriile de
clasificare a persoanelor psihopate, acestea sunt mai intim legate de trăsături psihologice decât
de criterii simptomatologice. Psihopatia nu este o boală , aşa cum era considerată acum mai
bine de un secol, ci se află la graniţa dintre normal şi patologic, în jurul căreia se constituieşte o
personalitate dizarmonică. Aceasta prezintă o devianţă mult prea mare pentru a fi considerată
normală dar şi mult prea mică pentru a fi inclusă în clinica psihiatrică. Deşi sunt disfuncţionali,
psihopaţii nu se exclud din societate precum psihoticii sau nevroticii. Cu toate acestea,
psihopatia este recunoscută ca fiind cea mai fiabilă şi bine validată categorie de diagnostic din
spectrul tulburărilor de personalitate (Harpur et al., 1994).

Psihopatia a primit multe denumiri, in secolele trecute ca de exemplu: manie san délire (manie
fără delir) (Pinel, 1801), moral insanity (nebunie morală) (Pritchard, 1835), inferioritate
psihopatică (Koch, 1891), personalitate psihopatică (Schneider), sociopatie (Partridge),
tulburare de personalitate antisocială (DSM-IV), tulburare dissocială de personalitate (ICD-10).

Psihopatia a fost considerat ca desemneaza orce tip de tulburare de personalitate. Dupa

observatia lui Pinel au identificat ca aceste persoane sunt constiente de actele lor distructive in
comparatie cu personanele afectati de alte tipuri de tulburari de personalitate.

Au fost multe dispute intre specialist si cercetatori, in cee ace priveste incadrarea psihopatiei in
categoria tulburarilor de personalitate sau ca fiind un tip criminal. In secolul al nouasprezecelea
in Marea Britanie niste specialist au introdus notiunea de “mental insanity” aceasta notiune a
adus o definitie a persoanelor cu psihopatie care spunea ca la aceste persoane
comportamentele antisociale sunt prezente inca de la o varsta foarte frageda.

Prichard spune despre “nebunul moral” ca au o inclinatie mai mare pentru acte criminale
imuabil fata de pedeapsa. Autorul a introdus notiunea de “nebun moral” pentru
comportamentele lor antisociale, periculoase, comportamente care in aceea perioada nu au
fost asociate cu cu formele de tulburari psihice cunoscute.

O alta descriere a psihopatiei a fost adus de Cleckey (1941) in celebra sa lucrare “Masca
sanatatii” (The mask of sanity). Autorul a exprimat neintelegerea fata de clasificarea
personalitatii psihopatice intocmita de Schneider care propune o „entitate clinică distinctă”, pe
care acesta o considera a fi o tulburare de personalitate. Autorul considera ca psihopatul este o
persoana inteligenta, avand un farmec deosebit, performant in societatea in care traieste,
persoanele psihopatice isi creaza imaginea unui om sanatos din punct de vedere mental.
Autorul considera psihopatia ca fiind caracterizate prin urmatoarele trasaturi de personalitate
deviante: lipsa de empatie, absenţa sentimentului de vinovăţie şi manipulare a celorlalţi.
Psihopatii pot fi recunoscuti si apreciati in societate, desi aceste persoane prezinta dificultati in
cee ace priveste stabilirea relatiilor interpersonale. In lucrarea lui Cleckey a propus 16
caracteristic de baza a psihopatiilor, printer acestea: absenţa psihozei (sau a gândirii iraţionale),
absenţa simptomelor nevrotice şi a nervozităţii, farmec superficial, nesinceritate, egocentrism,
lipsa remuşcării etc.

Pe baza acestei lucrari Mcord si Mcord (1964) in cadrul unei cercetari au identificat :
manifestările primare ale structurii caracteriale psihopatice ca antisocialitate persistentă,
incapacitatea de a-şi controla impulsurile agresive, lipsa sentimentului de vinovăţie, dorinţa
pentru satisfacţii primitive, capacitate defectuoasă în a-i iubi pe ceilalţi.

Un alt cerceatator Robert Hare pornind de la lucrarea lui Cleckey a afirmat ca psihopatul “lui
Cleckey” reprezinta baza clinica pentru PCL-R (Psychopathic Checklist Revised) aceasta este cel
mai raspandit instrument de masurare a psihopatiei, in penitenciare. Acest instrument cuprinde
niste itemi care au fost derivate din itemi prezentate de Cleckey ca de exemplu itemi cu referire
la impulsivitate, grandiozitate şi delincvenţa juvelină.

In total sunt 20 de itemi in PCL-R care definesc psihopatia, dintre care enumeram:

- şarm superficial;

- minciuna patologică;

- manipularea oamenilor;

- lipsa remuşcărilor sau a vinovăţiei;

- răceală interpresonală şi lipsa empatiei;

- slab autocontrol comportamental;

- recidivism infracţional;

- versatilitate criminală etc.

Aceste criterii sunt considerate ca inlocuiesc tulburarea de personalitate antisociala din DSM IV
(Hare et al, 1991).

Sunt doi termeni care sunt de foarte multe ori confundate cu psihopatia, aceste termeni sunt:
sociapatia si tulburarea de personalitate antisociala.

Tulburarea de perosnalitate antisociala si sociopatia sunt termeni de diagnostic care au fost

introduse in editiile anteriore ale Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mentale
(DSM). In primele editii ale DSM-ului a fost inclus diagnosticul de sociopatie pentru acele
persoane care au prezentat comportamente sociale deviante şi trăsături de personalitate
psihopatice. Editille urmatoare a manualului includea diagnosticul - tulburare de personalitate
antisocială, dupa care versiunile urmatoare s-au indepartat de caracteristicile subiective de
personalitate spre criterii comportamentale verificabile obiectiv. Aşa se explică şi faptul că în
criteriile DSM-III-R nu sunt incluse caracteristici precum egocentrism, egoism, lipsa empatiei
etc.

Psihopatia este considerat ca un rezultat al dezechilibrului al personogenei individului, aceasta

duce la formarea unei structuri caracteriale dizarmonice care se manifestă prin comportamente
antisociale.

Psihopatia reprezintă un „defect structural”, „un eşec al modelării psihogenetice” (Lăzărescu,

Ogodescu, 1995), persoanele cu psihopatie, au un autocontrol slab care duce la
comportamente deviante, si tulburari din mai multe sfere, de exemplu: tulburări din sfera
afectivităţii ; tulburări ale sferei voliţionale.

Psihopaţii sunt incapabili de sublimare, acţiunile acestora fiind expresii directe ale dominaţiei
instinctivo-pulsionare generatoare a unei personalităţi permanent conflictuale şi a conduitelor
încărcate patogen. Fără a indica prevalenţa factorilor care contribuie la formarea personalităţii
psihopatice, implicaţiile factorilor ereditari şi a factorilor de mediu reprezintă surse care pot
oferi ample explicaţii asupra structurii dizarmonice ale acestor indivizi. n cazul psihopaţiilor
vorbim despre „formaţiuni congenitale ale structurii caracteriale” (Enăchescu, 2007), astfel că
deşi la constituirea acestor caracteriopaţi contribuie fondul ereditar prin tulburări ale dispoziţiei
afective, psihopaţii nu suferă de o boală psihică. Psihopaţii sunt perverşi morali cu tulburări
caracteriale dar la care funcţia de cunoaştere este păstrată. Altfel spus, aceştia ştiu ce fac dar
nu le pasă de consecinţele dureroase împotriva cărora îşi îndreaptă acţiunea delictuală sau
delincvenţială. Este vorba despre o malignitate înnăscută în care reacţiile instinctive sunt
deosebit de puternice şi greu de controlat datorită dorinţei imperioase de satisfacţie imediată.
Psihopaţii nu au niciun disconfort subiectiv în ceea ce priveşte universul psihic al acestora,
motiv pentru care aceştia ajung să aibă primul contact cu medicul psihiatru în faţa comisiei de
expertiză medico-legală psihiatrică atunci când au săvârşit fapte penale şi instanţa de judecată
cere părerea experţilor cu privire la discernământul făptuitorului în raport cu fapta comisă.

Psihopatia este probabil una dintre tulburările cele mai greu de tratat datorită faptului că
psihopaţii nu consideră că ar trebui să se schimbe cu ceva. Absenţa remuşcării, a sentimentului
de culpabilitate şi deficitul emoţional al psihopatului îl face să nu se îndoiască de propriile
judecăţi de valoare sau de logica sa aberantă, simţindu-se îndreptăţit şi în acelaşi timp
nerăspunzător pentru faptele comise. Atunci când psihopatul consideră că există un vinovat,
acela cu siguranţă nu este el. Acesta este unul dintre motivele pentru care infractorii psihopaţi
beneficiază mai puţin de ajutor psihiatric sau psihoterapeutic decât nonpsihopaţii care au comis
infracţiuni, drept urmare şansele de recidivă în rândul acestora sunt destul de mari atunci când
se eliberează din penitenciar.

Intr-un studiu realizat pe un eşantion de 80 de bărbaţi înscrişi într-un program terapeutic

comunitar conceput pentru a trata infractorii care suferă de tulburări de personalitate,
rezultatele au indicat faptul că psihopaţii diagnosticaţi cu PCL-R au rămas pentru o perioadă mai
scurtă în program, au depus cel mai puţin efort şi au prezentat cele mai slabe îmbunătăţiri
comparativ cu ceilalţi deţinuţi, nonpsihopaţi (Ogloff et al., 1990).

Lipsa de ampatie

Influenţele genetice ale comportamentului psihopatic se asumă a fi semnificativ mai puternice

decât originile genetice din cazul altor forme de delincvenţă şi criminalitate (Hare, 1996). „Casa
psihopatului” este construită pe o fundaţie fără ataşament (detaşare emoţională cronică),
substimulare corticală şi anxietate minimă. Acestea se manifestă la adultul psihopat sub forma
lipsei de frică, nepăsare faţă de sentimentele celorlalţi şi căutare a unui stil de viaţă care să îi
producă stimulare permanentă.

Psihopaţii se caracterizează prin comportamente care indică cronicitate în detaşarea

emoţională faţă de ceilalţi. Patologia ataşamentului este corelată cu tulburarea de personalitate
antisocială. Într-un studiu realizat în Danemarca, pe un eşantion de bărbaţi, Raine et al., (1997)
au ajuns la concluzia că naşteriile cu complicaţii şi rejecţia maternală din primul an de viaţă
predispun timpuriu şi susţin pattern-uri criminale violente.
Cleckley (1941) a arătat că psihopaţii experimentează un nivel scăzut al anxietăţii în
răspunsurile pe care le dau situaţiilor ameninţătoare care provin din mediu, situaţii în care
persoanele nonpsihopate ar fi răspuns cu anxietate. Cercetătorii pun acest lucru pe seama unor
funcţii fiziologice ale creierului.

Cercetătorii Levenson (1992) consideră că psihopaţii prezintă anxietate scăzută în situaţiile în

care comportamentele antisociale ale persoanelor psihopate au avut anterior succes, în schimb,
în situaţiile nefamiliare, psihopaţii sunt la fel de anxioşi precum nonpsihopaţii, dacă nu chiar
mai anxioşi decât aceştia.

Disfuncţia empatică este una dintre caractersiticile majore ale psihopatiei. Cercetări relativ
recente au confirmat faptul că disfuncţia amigdalei este asociată cu psihopatia. În acest sens,
Tiihonen et al,. (2000) au explorat relaţia dintre volumul amigdalei, folosind RMN volumetric, şi
gradul de psihopatie a infractorilor violenţi, măsurat cu PCL-R. Cecetătorii au descoperit că
nivelele ridicate ale psihopatiei sunt asociate cu volumul redus al amigdalei. Cercetările actuale,
însă, nu au reuşit să descopere cauza acestei disfuncţii. Psihopaţii au dificultăţi în a procesa
emoţii altora precum frica sau tristeţea, nu pot empatiza cu sentimentele de suferinţă celorlalţi
şi experimentează o gamă limitată de emoţii. Deşi nu simt emoţiile, psihopaţii se pricep
extraordinar de bine în a citi pe ceilalţi şi în a răspunde cu gestica şi mimica corespunzătoare
emoţiei, pe care nu o simt, dar pe care o imită. Altfel spus, psihopaţii îşi falsifică sau fabrică
emoţiile.

In partea urmatoare a lucrarii voi prezenta o cercetare cu privire la importanta identificarii

timpurie a semnelor, inclinatiei spre a dezvolta psihopatie, de a manifesta comportamente
deviante, antisociale.

Cercetarea a fost condusa de Donald R. Lynam de la universitatea din Kentucky, acesta a

subliniat importanta despistarii si a interventiei in cazul copiilor care ar putea sa devina
psihopati. Autorul sustine ca psihopatii prezinta in copilarie hiperactivitate, impulsivitate,
tulburari de atentie, tulburari de conduita.

Psihopatia descris initial de Cleckley (1976) ca si o forma a tulburarilor de personalitate, indivizii

cu aceasta tulburare, isi cauta placere prin asumarea riscurilor , prin comitera unor crime. In
ceea ce priveste trasaturile lor la nivel interpersonal, s-au dovedit ca sunt: manipuativi,
impunatori, convingatori, si cu “inima rece”. Din punct de vedere afectiv aceste persoane
prezinta emotii superficiale, lipsa de empatie, anxietate si de remuscari sunt incapabil de a
mentine realtii interpersonale de lunga durata. Nu este surprinzator faptul ca criminalii cu
psihopatie sunt intre cei mai violenti criminali. Criminali care au psihopatie comit mai multe
crime ca si media criminalilor fara tulburari de acel gen ( Hare, 1981; Hare & Jutai, 1983;
Hare,McPherson, & Forth, 1988; Wong, 1984). Hare and McPherson au relatat ca criminalii
psihopati comit mai multe furturi, atacuri violente intr-un an in comparatie cu criminalii care nu
sunt psihopati, si mai mult, ei prezinta mai multe incercari de evadare din inchisori si omit mai
multe tipuri de crime, dar si mai multe crime de orce fel in comparatie cu alti criminali

Identificarea psihopatiei la varsta adulta ajuta doar putin, ei sunt recalcitrant cand cine vorba de
reabilitare. Peters, and Barbaree (1990) au dovedit ca criminalii psihopati care au fost eliberati
conditionat din inchisoare, au mai comis faptele violente cu o frecventa de patru ori mai mare
in comparatie cu alti criminali.

Terapia pentru acesti oameni nu mai este efectiv. Ogloff, Wong, and Greenwood (1990) au
urmarit criminali in programul terapeutic, ei au descoperit ca criminalii psihopati au prezentat
mai putina imbunatatire din punct de vedere clinic si motivational, si au renuntat mai repede la
tratament, in comparatie cu criminalii care nu au prezentat psihopatie.

Pentru orice problema de sanatate mentala sau publica exista trei strategii de interventie:
primar, secundar si tertair. Cel tertiar cuprinde strategii de minimalizare a consecintelor unei
boli. Preventia de tip secundar se bazeaza pe dezvoltarea si aplicarea sistematica a procedurilor
de descoperire si interventie timpurie. Ei doresc sa reduca prevalenta prin intreruperea
dezvoltarii tulburarii, dupa ce a fost depistata. Preventia primara este scopul final dintre
totalitatea eforutrilor preventive.

Cine va fi psihopatul viitorului?

Adultii antisocial al viitorului, sunt intre copiii antisocial al prezentului. Tulburariloe de conduita
ale copiilor prezinta un factor de risc major pentru dezvoltarea unui caracter de adult antisocial.
Huesmann, Eron, Lefkowitz, and Walder (1984) au urmarit timp de 22 de ani , un grup de femei
si barbati, care au fost considerati agresivi, in copilarie. Ei au relatat, ca copii agresivi devin
adulti agresivi. Barbatii agresivi erau mai predispusi pentru a comite fapte criminale mai
serioase, abuzuri asupra femeilor, mai predispusi pentru a conduce in timp ce beau, sau in timp
ce au consuma droguri. Studiul a aratat ca femeile agresive isi pedepsesc copii lor mai des.
Studiul acesta a mai dovedit ca agresivitatea este stabila, adica se transimte din generatie in
generatie. Latura aceata stabila, respective continuitatea agresivitatii, este cel mai bine
demonstart de si descris in studiul clasic al lui Robins's (1966) in care el a urmarit 524 de baieti
dintre care facea parte un grup de control si copii cu simptome clinice. Dupa 30 de ani de la
inceputul studiului , a ajuns la concluzia urmatoare: copii acestia ca adulti, nu erau doar mult
mai frecvent arestati si intemnitati, da in acelasi timp erau mult mai mobile din punct de vedere
geografic, au intimpinat multe dificultati in viata maritala, nu erau stabili din punct de vedere
occupational si economic , aveau sanatate psihica mai scazuta. Copiii din acesti studiu care erau
considerati antisociali in adolescenta , primeau diagnosticul de sociapat la varsta adulta.

Studii longitudinale
Calea cea mai simpla pentru a face o legatura intre o tulburare din copliarire, cu una din
perioada adulta sunt studiile longitudinale, care arata ca copiii cu o tulburare din copilarie, au o
probanbilitate mai crescuta pentru a deveni adulti cu o tulburare specifica. Exista doua tipuri de
studii longitudinale care au demonstrate ca copii cu hiperactivitate, impulsivitate, si tulburari de
atentie(HIA), respective cu tulburari de conduita(CP) prezinta un risc mai crescut pentru
tulburarea de personalitate antisociala, studii de monotorizare (follow-up study) si follow-back
studies. In studiile “follow-up’’ cercetatorii au urmarit un copil, incepand din copilaria pana in
vaiata adulta, iar in studiile “follow-back” cercetatorul identifica un esantion mai vechi pe baza
tulburarilor identificate in copilarie si apoi examineaza esantionul curent pentru indicatiile
ltulburarilor din perioada adulta.

Intr-un studiu de monotorizare care aavea 104 de copii cu HIA cuprins intre varstele 6 si 12 ani,
acest studiu vizea eficacitatea tratamentului. Studiul avea de asemenea si un grup de control ca
si grupul de comparatie, 45 de copii. Ei au fost reevaluati la interval de 5, 10 si 15 ani. La fiecare
evaluare, baietii au avut mai multe manifestari agresive decat cei din grupul de control. La 10
ani 40% dintre copii cu HIA (vs 23% din grupul de comparatie) au avut tulburari de personalitate
caracterizate de impulsivitate, si stiluri dependente imature. La 15 ani 23% (14 din 63) copii cu
HIA au primit diagnosticul de tulburare de personalitate antisociala conform DSM III versus 2%
(1 din 41) din copii din grupul de comparatie.

Un alt studiu de monotorizare condus de Gittelman, care a urmarit 101 de copii cu HIA si un
grup de control alcatuit din 100 de copii de aceeasi varsta, gen, rasa. La prima evaluare dupa un
interval cuprins intre 5-10 ani, cercetatorii au constatat ca 27% dintre participantii cu HIA au
prezentat tulburari de conduit iar 19% au avut abuz de substante in comparatie cu doar 8% si
7% din grupul de control. La a doua reevaluare dupa 16 de ani rezultatele au aratat ca
simptomele HIA au crescut cu 11% in comparatie cu grupul de control unde aceasta crestere
era doar 1% , in cazul tulburarilor antisociale de personalitate 18% vs 2% si in cazul abuzului de
substance 16% vs 4% Mannuzza, Klein, Bessler, Malloy, & LaPadula, 1993).

Intr-o cercetare foarte interesanta, realizat timp de 10 ani, care vizeaza relatia dintre HIA si
comportamentele antisociale Satterfield, Hoppe, and Schell (1982), au droit sa vada recorul de
arrest din 110 de adolescent cu varste cuprinse intre 14-21 de ani care au fost diagnosticati cu
HIA in copilarie si un grup de control alcatuit din 88 de adolescenti. Participantii cu HIA au fost
arestati de mai multe ori pentru fapta mai serioase de exemplu : jafuri, furturi de masini,
spargeri in difeite instututii, cladiri, atacuri cu arme. Ei au fost institutionalizati mai des (25% vs
1% ) .

Rezultatele acestui studiu sunt clare , cei care primesc diagnosticul de HIA in copilarie, comit
mai multe fapte agresive si ilegale I adolescenta, si este mult mai probabil sa primeasca
diagnosticul de tulburare de personalitate antisociala cand devin adulti.
Exista cateva studii care au fost numite “Fmily studies” care cauta sursa realtiior dintre
tulburarile din copilarie si din perioada adulta in cadrul familiilor. Un astfel de studiu a fost
realizat de Morrison and Stewart (1971), in care ei au comparat parintii a 59 de copii cu HIA cu
cei 41 e copii din grupul de control, cercetatorii au relatat ca in cazul in care tulburarile de
personalitate antisociale paternale si maternale au fost combinate cu alcoolism si isterie,
parintii erau mult mai deviante.

Cantwell (1972) a realizat un alt studiu de comparatie, in acest studiu a fost comparat, parintii
a 50 de copii avand HIA cu parintii a 50 de copii din grupul de control si a ajuns la concluzia ca
tatii copiilor cu HIA au prezentat cu o frecventa mai crescuta tulburari de personalitate
antisociala, si a fost mult mai probabil ca melemle copiilor cu HIA sa fie alcoolice, sau sa aiba
manifestari isterice.

Morrison si Stewart (1973) au realizat un studiu in care au dorit sa vada daca factorii genetici
sau de mediu influenteaza in masura mai mare conturarea unui profil psihiatric. Acest studiu a
fost realizat in cadrul familiilor cu copii adoptate avand HIA. Ei au reusit sa idetifice 35 astfel de
familii, si nu au observat nici o crestere in cea ce priveste prevalenta pentru alcoolism,
tulburarile antisociale de personalitate, sau isteria in cadrul parintiilor adoptivi fata de datele de
control anteriror colectate.

In concluzie mai degraba decat sa fie rezultatul exclusiv al naturii sau al educatiei, cele mai
multe manifestari psihopate sunt rezultatul interactiunii celor doua si totusi, sustin cercetatorii,
una dintre acestea poate predomina. Dupa cum consider in cazul psihopatilor componenta
genetica a manifestarilor lor este mai pronuntata, acest fapt fiind dovedit de rezultatele,
cercetarilor a familiilor, unde unul din frati avea psihopatie la viata adulta, iar celalalt nu, fiind
crecuti in acelas mediu familial inadecat.
 Bibliografie

Cleckley, H. (1941/1982), The Mask of Sanity, (6th ed.)

Hare, R. D. (1985), Comparison of procedures for the assessment of psychopathy, Journal of

Consulting and Clinical Psychology, 53.

Harpur, T. J., Hart, S. D., Hare, R. D. (1994). Personality of psychopath. In Costa, P.T. Jr., Widiger,
T. (Eds.), Personality Disorders and the Five Factor Model of Personality, Washington, DC:
American Psychological Association.

Lăzărescu, M., Ogodescu, D. (1995), Îndreptar de psihiatrie, Timişoara, Editura Helicon

McCord, W. M., McCord, J. (1964), The psychopath: An Essay on the Criminal Mind, New York:
Van Nostrand.

Donald R. Lynam, University of Kentucky; Early Identification of Chronic Offenders:Who Is the

Fledgling Psychopath?; Psychological Bulletin,1996, Vol. 120, No. 2, 209-234