Sunteți pe pagina 1din 10

MECANICA FLUIDELOR

5. DINAMICA FLUIDELOR IDEALE

5.1 METODE DE STUDIU ÎN CINEMATICA FLUIDELOR

Există două metode de studiu ale mişcării (determinării traiectoriilor, vitezelor şi acceleraţiilor)
fluidelor: metoda Lagrange, respectiv metoda Euler.
Metoda Lagrange studiază mişcarea unei particule de fluid în aceeaşi manieră ca la mişcarea unui
v
punct material în mecanica clasică. Luând ca referinţă poziţia particulei r0 ( x 0 , y 0 , z0 ) la momentul

iniţial t 0 , mişcarea ei este cunoscută dacă se stabilesc legile de variaţie în timp a coordonatelor de
poziţie ale particulei.

Pentru a descrie mişcarea a n particule ce alcătuiesc o masă de fluid sunt necesare n sisteme de
ecuaţii ale mişcării, cu soluţii complicate şi care necesită un timp îndelungat de rezolvare. Din
acest punct de vedere, mult mai comodă este utilizarea celei de a doua metode.
Metoda Euler studiază câmpul vitezelor în punctele spaţiului ocupat de fluid, precum şi variaţia în
timp a vitezelor:
r r r r
v =ui +vj +wk (5.1)
r r r
unde: i , j, k sunt versorii după direcţiile x , y şi z ;

u, v, w sunt componentele scalare ale vitezei ( v 2 = u 2 + v 2 + w 2 ), funcţii de


coordonate şi timp:
u = u (x, y, z, t) 

v = v (x, y, z, t)  ⇒ v = v ( x, y, z, t) (5.2)
w = w (x, y, z, t)

5.1.1 Reprezentarea grafică a mişcării unui fluid


O metodă utilizată în studiul fenomenelor de dinamica fluidelor este aceea a reprezentării grafice a
mişcării particulelor. Se definesc următoarele noţiuni referitoare la mişcarea fluide:

Curentul de fluid reprezintă o masă de fluid aflată în mişcare.

Linia de curent este curba tangentă la vectorii viteză ai particulelor care la un moment t se
găsesc pe această curbă.

1
Fig. 5.1 – Liniile de curent în jurul unui profil aerodinamic

În general, forma linilor de curent se modifică în timp, cazul mişcărilor nepermanente (în care
parametrii fluidului variază, local, în timp) ele păstrându-şi forma în cazul mişcărilor permanente.

Fig. 5.2 – Vizualizarea curgerii în jurul unui profil

Ecuaţia diferenţială a liniilor de curent, sub formă vectorială, se obţine din condiţia de tangenţă a
r
vitezei la linia de curent, caz în care vectorul viteză v(u, v, w) are aceeaşi direcţie cu variaţia
r r r
vectorului de poziţie dr ( dx , dy , dz ) . Astfel, v||dr , sau:
r r
v × dr = 0 (5.3)
La momentul t sistemul ecuaţiilor diferenţiale al liniilor de curent este:
dx dy dz
= = (5.3’)
u( x , y , z , t ) v ( x , y , z , t ) w ( x , y , z , t )
Prezintă două proprietăţi importante şi anume:

¾ liniile de curent nu se intersectează, cu excepţia unor puncte, numite puncte critice, în


care viteza este nulă sau infinită;
¾ liniile de curent umplu în întregime spaţiul ocupat de curentul de fluid.

Traiectoria unei particule de fluid reprezintă drumul parcurs de aceasta în mişcarea sa. În cazul
mişcărilor permanente traiectoria coincide cu linia de curent, lucru care nu mai este valabil în cazul
mişcărilor nepermanente. Ecuaţia diferenţială a traiectoriei este dată de relaţia:
r r
dr = v ⋅ dt (5.4)
La momentul t , raportând mişcarea la sistemul triortogonal de axe xOyz , relaţia anterioară este
echivalentă cu sistemul:
dx dy dz
= = = dt (5.5)
u( x , y , z , t ) v ( x , y , z , t ) w ( x , y , z , t )

2
Suprafaţa de curent este suprafaţa formată din toate liniile de curent care se sprijină la un
moment dat pe o curbă de formă oarecare. Dacă respectiva curbă este una închisă, simplă, atunci
suprafaţa de curent este una tubulară, formând un tub de curent. Deoarece viteza este tangentă
la pereţii tubului de curent, rezultă că prin suprafaţa acestuia nu se face schimb da masă.

Fig. 5.3 – Tub de curent

Un tub de curent de secţiune suficient de mică, astfel încât să putem admite pe ea o distribuţie
uniformă a parametrilor da stare ai fluidului (viteze, presiuni), poartă denumirea de tub elementar
de curent, sau tub de curent subţire. Fluidul din interiorul unui tub elementar de curent formează
un fir de fluid.

5.2 ACCELERAŢIA UNEI PARTICULE FLUIDE

Din relaţia (5.2), componenta după direcţia x a vitezei se exprimă conform relaţiei:
∂u ∂u ∂u ∂u
du = dt + dx + dy + dz . (5.6)
∂t ∂x ∂y ∂z
Componenta după direcţia x a acceleraţiei se obţine prin împărţire la dt , astfe:
du ∂u dt ∂u dx ∂u dy ∂u dz ∂u ∂u ∂u ∂u
ax = = + + + = + u+ v+ w (5.7)
dt ∂t dt ∂x dt ∂y dt ∂z dt ∂t ∂x ∂y ∂z
Similar:
∂v ∂v ∂v ∂v ∂w ∂w ∂w ∂w
ay = + u+ v+ w , az = + u+ v+ w. (5.7’)
∂t ∂x ∂y ∂z ∂t ∂x ∂y ∂z
Astfel:
r r r r ∂vr ∂vr r
∂v
r
∂v
a = a x i + a y j + az k = + u+ v+ w. (5.8)
∂t ∂x ∂y ∂z
r
Din relaţia anterioară se constată că acceleraţia are două componente: acceleraţia locală, ( ∂v ∂t ) ,
ce rezultă din variaţia în timp a vitezei în diferitele puncte ale spaţiului ocupat de fluid şi acceleraţia
r r r
∂v ∂v ∂v
convectivă (sau de antrenare), u+ v+ w , rezultat al vitezelor diferite în punctele fluidului.
∂x ∂y ∂z

Observaţii:

3
r
∂v
¾ Mişcările fluidelor pentru care = 0 se numesc permanente (sau staţionare). Cele în
∂t
r
∂v
care ≠ 0 se numesc nepermanente (sau nestaţionare).
∂t
¾ Acceleraţia convectivă este nulă în cazurile câmpurilor de viteză omogene, în care
viteza este aceeaşi în toate punctele mediului fluid.
¾ Relaţia (5.8) poate fi pusă şi sub forma:
r r r
r dv ∂v  ∂ ∂ ∂  r ∂v r r
a= = +  u + v+ w  v = + (v ∇ ) v ⇒ (5.9’)
dt ∂t  ∂x ∂y ∂z  ∂t
r r
r ∂v v2 r r ∂v v2 r r
a= +∇ + ∇×v ×v = + grad + rot v × v (5.9)
∂t 2 ∂t 2
v2
În relaţia (5.9) s-a pus în evidenţă partea potenţială a acceleraţiei convective, grad , precum şi partea
r r 2
rotaţională a acesteia, rot v × v .

5.3 ECUAŢIILE DE MIŞCARE ALE FLUIDELOR

5.3.1 Ecuaţia de continuitate (de conservare a masei)


Din definiţia liniilor de curent rezultă ca în cazul unei curgeri nonturbulente, particulele de fluid nu
pot traversa suprafaţa tubului de curent. Dacă densitatea este invariantă în timp, atunci masa de
fluid nu se concentrează în diferite puncte, deci:

Variaţia masei în timp (debitul masic) este constantă în orice secţiune a tubului de curent.

Aceasta este formularea principiului continuităţii, sau legii de conservare a masei aplicată unui
fluid.

Dacă aria dA a secţiunii unui tub de curent tinde către zero, atunci tubul de curent se apropie de
dimensiunea unei linii de curent (tub elementar de curent). Volumul de fluid ce traversează
secţiunea de arie dA , în timpul dt , se poate exprima cu relaţia:
dV = v dA dt . (5.10)
unde: v este viteza fluidului.
Astfel, masa elementară de fluid este:
dm = ρ dV = ρ v dA dt , (5.11)
& = (dm dt ) :
iar variaţia acesteia în timp (debitul masic) Qm = dm
& = ρ v dA .
dm (5.12)
Debitul masic instantaneu, în fiecare secţiune de curgere, se obţine prin integrarea ecuaţiei (5.12):
& = ∫ ρ v dA .
m
(5.13)
A

unde: A este aria secţiunii vii de curgere (pe direcţia normală la curentul de fluid).
Pentru fluide incompresibile, se utilizează cu precădere debitul volumic:

4
Q = ∫ v dA .
(5.14)
A

Qm
Q= . (5.15)
ρ
Viteza medie în secţiunea de curgere este definită de ecuaţie:
Q
v = . (5.16)
A
Astfel:
Qm = ρ v A . (5.17)
Ţinând cont de principiul conservării masei:
Qm = ( ρ v A )1 = ( ρ v A )2 = ... = ( ρ v A )n = cons tan t . (5.18)
sau
Q = v1 A1 = v 2 A2 = ... = v n An = cons tan t . (5.19)

5.3.2 Ecuaţia lui Euler de mişcare a fluidelor. Conservarea energiei

Ecuaţia de mişcare a fluidelor ideale se determină din Legea fundamentală a Mecanicii, aplicată
unei mase de fluid m , de volum V , mărginit de suprafaţa A
r r r r
m a = ∑ Fext =Fm + Fp . (5.20)
r
unde: ∑ Fext reprezintă suma forţelor exterioare ce acţionează asupra masei de fluid,
r r
respectiv forţele masice Fm şi de presiune Fp .

Pentru o masă elementară de fluid:


r r
r r dv r dv
a dm = a ρ dV = ρ dV ⇒ m a = ∫ ρ dV (5.21)
dt V
dt
r r r r r
dFm = fm dm = fm ρ dV ⇒ Fm = ∫ fm ρ dV (5.22)
V
r r r r
dFp = p n dA ⇒ Fp = ∫ p n dA = − ∫ ∇ p dV (5.23)
A V
r
unde: fm este forţă masică unitară; are dimensiunea unei acceleraţii şi se exprimă sub
forma:
r r r r
fm = fm x i + fm y j ⋅ +fm z k .

∂U ∂U ∂U r (5.24)
În general: fm x = − ; fm y = − ; fm z = − ⇒ fm = −grad U
∂x ∂y ∂z

U este potenţialul forţelor masice. Într-un punct, reprezintă energia potenţială masică a fluidului.
Când fm x , fm y şi fm z sunt cunoscute:

(
U ( x, y, z ) = − ∫ fm x dx + ∫ fm y dy + ∫ fm z dz ) (5.25)

5
Înlocuind (3.18), (3.19) şi (3.20) în ecuaţia (3.17), aceasta devine:
r r
dv
∫ dt
ρ dV = ∫ m ρ dV − ∫ ∇ p dV
f (5.26)
V V V

Observaţie:
În ecuaţia anterioară nu avem nici un operator diferenţial înaintea integralelor, care
să afecteze operaţia de integrare; De asemenea în cazul unui volum care tinde
către zero, V → 0 , relaţia (5.26) se poate scrie sub forma:
r r
dv r dv r 1
ρ = fm ρ − ∇ p ⇔ = fm − ∇ p (5.27)
dt dt ρ

Ecuaţia (5.27) este Ecuaţia lui Euler de mişcare a fluidelor ideale, în formă vectorială şi exprimă
r r
faptul că un fluid în mişcare se află în echilibru sub acţiunea forţelor inerţiale (- dv dt ) , masice fm
şi de presiune ( ∇ p ) / ρ .

Ţinând cont de expresia (5.9) a acceleraţiei unei mase de fluid, ecuaţia anterioară devine, în
formulare H. Helmholtz:
r
∂v v2 r r r 1
+ grad + rot v × v = fm − grad p (5.28)
∂t 2 ρ

În cazul fluidelor pentru care:


r
y forţele masice derivă dintr-un potenţial fm = −grad U ,

1 dp
y densitatea este o funcţie cunoscută de presiune
ρ
grad p = grad ∫ ρ
ecuaţia (5.28) se rescrie în forma:
r
∂v v2 r r dp
+ grad + rot v × v = −grad U − grad ∫ ⇔
∂t 2 ρ
r (5.29)
∂v v2 dp  r r
+ grad  +∫ + U  + rot v × v = 0
∂t  2 ρ 
 

Aceasta este ecuaţia de mişcare a fluidelor ideale, în formulare I. S. Gromeka şi H. Lamb.

3.3.3 Ecuaţia lui Bernoulli

Rezolvarea ecuaţiei de mişcare (5.29) depinde de condiţiile concrete de integrare. Astfel:


r
∂v
y pentru curgeri staţionare, termenul tranzitoriu este nul =0,
∂t
r r
y dacă mişcarea este irotaţională, sau pe olinie de curent rot v × v ,
atunci:
v2 dp 
grad  +∫ +U = 0 (5.30)
 2 ρ 
 

6
Termenii din interiorul parantezelor au dimensiuni de energii specifice unităţii de masă. Suma lor
se notează cu e şi exprimă faptul că energia unităţii de masă reprezintă suma dintre energia
cinetică, energia potenţială de presiune şi energia potenţială de poziţie. Expresia:

v2 dp
+∫ +U = e
2 ρ
Se numeşte funcţia lui Bernoulli.
r
Înmulţind ecuaţia (5.30) cu deplasarea elementară dr , atunci:
v2 dp  r v2 dp 
grad  +∫ + U  ⋅ dr = 0 ⇔ d  +∫ +U = 0 ⇒
 2 ρ   2 ρ 
   

v2 dp
+∫ + U = ct . (5.31)
2 ρ
r r r
Pentru fluide incompresibile, ρ = ct . , în câmp gravitaţional, fm x = fm y = 0 , fm z = −g , deci:

U = − ∫ fm z dz = − ∫ - g dz = g z + ct ,

Iar ecuaţiua (3.27) devine:


v2 p
+ + g z = ct . (5.32)
2 ρ
Aceasta este ecuaţia lui Bernoulli. Pentru două puncte de pe o linie de curent aceasta se scrie ca:

v12 p1 v2 p
+ + g z1 = 2 + 2 + g z2 . (5.32’)
2 ρ 2 ρ
În aceasta formă, toţi termenii reprezintă energii specifice unităţii de masă:

v12
y energie cinetică ;
2
p
y energie potenţială de presiune ;
ρ
y energie potenţială de poziţie g z.

Ecuaţia lui Bernoull se poate exprima sub alte două forme. Dacă termenii din ecuaţia (5.32’) se
împart cu g :

v12 p v2 p
+ 1 + z1 = 2 + 2 + z2 = H [m ] (5.33)
2g ρg 2g ρg

Se observă că fiecare dintre termeni are dimensiunea unei lungimi fapt care permite următoarea
reprezentare grafică a întregii expresii, pe o linie de curent:
y cotă de poziţie z,
p p
y cotă (înălţime) piezometrică = ,
ρg γ

v2
y cotă (înălţime) cinetică .
2g

7
Fig. 5.4

Pe o linie de curent, parametrii unui fluid variază astfel încât nivelul energetic H rămâne constant.

A treia formă a ecuaţie lui Bernoulli se obţine dacă înmulţim termenii ecuaţiei (5.23) cu ρ :

ρ v12 ρ v 22  N 
+ p1 + ρ g z1 = + p2 + ρ g z 2   (5.34)
2 2  m2 

In această formă termenii au dimensiuni de presiune:


ρ v12
y presiune dinamică pd = .
2
y presiune statică ps = p

Suma dintre presiunea statică şi cea dinamică reprezintă presiunea totală a unui fluid, pt .

3.3.4 Teorema impulsului


r
În Mecanica generală impulsul unui punct material de masă m care se deplasează cu viteza ν se
r
defineşte ca fiind produsul m ⋅ ν . Pentru un sistem de puncte materiale, impulsul total are
expresia:
r r
I = ∑ mi ⋅ νi (1)

Teorema Impulsului:
d r r
dt
∑ mi ⋅ νi = ∑ Fext (2)

exprimă faptul că derivata în raport cu timpul a impulsului unui sistem de puncte materiale este
egală cu rezultanta forţelor exterioare care acţionează asupra respectivului sistem.

8
Pentru a transpune această teoremă în
domeniul Mecanicii Fluidelor, se consideră
un fluid incompresibil de densitate ρ în
mişcare permanentă printr-un tub de curent
(multe dintre cazurile de interes tehnic de
mişcare a fluidelor se realizează în tuburi de
curent simple sau ramificate – conducte),
care la un moment dat ocupă un volum
Fig. 6.5
(numit volum de control) mărginit de o
suprafaţă S ABCD (vezi figura 6.5). Secţiunile laterale S1 , S2 sunt perpendiculare pe direcţia de

curgere. Masa de fluid conţinută în această suprafaţă va ocupa la două momente succesive t1 şi
r
t 2 poziţiile ABCD, respectiv A’B’C’D’. Variaţia dI a impulsului în intervalul de timp dt se poate
r r r
exprima prin diferenţa impulsului masei de fluid la cele două momente t1 şi t 2 : dI = I 2 − I1 .
Deoarece am considerat că mişcarea este permanentă, impulsul masei de fluid conţinută între
secţiunile A’B’ şi CD rămâne constant în timp. Aşadar, variaţia impulsului în intervalul dt este dată
de diferenţa dintre impulsul masei de fluid conţinută în suprafaţa S ABB' A' şi impulsul masei de fluid

conţinută în suprafaţa SCDD' C' :


r r r r r r r r r
dI = I 2 − I1 = m2 ⋅ ν 2 − m1 ⋅ ν1 = ρV2 ⋅ ν 2 − ρV1 ⋅ ν1 = ρS2 ⋅ ν 2 ⋅ dt ⋅ ν 2 − ρS1 ⋅ ν1 ⋅ dt ⋅ ν1 ⇒
r
dI r r r r r
dt
= ρQ(ν 2 − ν1 ) ⇔ ρQ(ν 2 − ν1 ) = ∑ Fext (3)

unde: Q [m3/s] debitul de fluid;

ν1,2 [ m/s ] vitezele medii ale fluidului prin cele două secţiuni de calcul S1 , S2 .

r
∑ Fext reprezintă suma forţelor exterioare care acţionează asupra masei de fluid din volumul de

control considerat:
r r r r r r
∑ Fext = G + Fp1 + Fp2 + Fpsl + Ffsl (4)

r
unde: G forţa de greutate exercitată de masa de fluid din volumul de control;
r r
Fp1 ,Fp2 forţele de presiune cu care fluidul rămas în tubul de curent, în afara volumului
de control, acţionează asupra fluidului din interiorul acestuia prin intermediul
suprafeţei de intrare S1 , respectiv al suprafeţei de ieşire S2 (normale pe
aceste suprafeţe şi orientate spre fluidul din interiorul volumului de control);
r
Fpsl forţa cu care peretele tubului de curent care face parte din suprafaţa de
control acţionează asupra fluidului din interiorul acesteia;

9
r
Ffsl forţa de frecare care se exercită între fluid şi suprafaţa laterală interioară a
tubului de curent

Înlocuind relaţia (4) în (3) se obţine:


r r r r r r r
ρQ(ν 2 − ν1 ) = G + Fp1 + Fp2 + Fpsl + Ffsl (5)

Observaţii: 1º Pentru aplicarea Teoremei Impulsului este suficientă cunoaşterea fenomenelor


care au loc pe suprafaţa de control, nu şi a celor care se petrec în interiorul ei.
Concret, este vorba de cunoaşterea presiunilor şi vitezelor pe această
suprafaţă.
2º Pentru aplicaţiile practice, rezolvarea ecuaţiei vectoriale (5) implică raportarea
sistemului studiat la un reper triortogonal drept, convenabil ales.

10