Enigma Otiliei

Caracterizare personaj feminin

Personalitate complexă a literaturii române, spirit plurivalent, G. Călinescu

acoperă o arie vastă de preocupări - critică şi istorie literară, eseistică, literatură-, intre
scrierile sale numarandu-se: „Sensul clasicismului”, „Opera lui Mihai Eminescu” ,
„Estetica Basmului”, „Cartea nuntii” (1933), „Enigma Otiliei”(1938), Bietul
Ioanide”(1953), „Scrinul negru”(1965). Cele patru romane apar datorita uneia dintre
conceptiile lui Calinescu: necesitatea criticului literar de a scrie literatură pentru a intra în
intimitatea actului creator („Criticul care n-a făcut în viaţa lui un vers, ba chiar îşi face o
mândrie din asta, care n-a încercat niciodată să facă o nuvelă sau un roman, acela e fals
critic..." afirma in Principii de estetică)
Prin „Enigma Otiliei”, G. Calinescu dovedeste maiestrie nu numai in crearea, in
maniera balzaciana, a unor tipuri umane, ci si in realizarea unuia dintre cele mai
fascinante chipuri feminine din literatura română – Otilia.
Personaj central (in jurul sau se constituie firul epic), eponim, rotund si
tridimensional, Otilia Marculescu impresioneaza prin complexitatea sufletului, prin
farmec si delicatete, depasind rigorile incadrarii intr-o anumita tipologie. Tocmai enigma
personalitatii ei confera modernitate operei.
Statutul social initial dezvolta conditia de „intrusa” a fetei in casa lui Costache,
caci, legal, acesta ezita sa o infieze. Desi iubita de mos Costache, de Pascalopol si de
Felix, Otilia are un statut social precar, traind drama singuratatii si a incertitudinii
viitorului. In final, ea accepta sa devina sotia lui Pascalopol, plecand cu el in strainatate.
Imaginea definitorie, perceputa atat de catre celelalte personaje, cat si de catre cititor, nu
vizeaza latura sociala, ci pe aceea morala, eroina descoperindu-se pe tot parcursul operei
ca insusi simbol al feminitatii, „fondul de ingenuitate si copilarie” al scriitorului.
Portretul fetei este alcatuit dintr-o însumare de contraste, fiindca Otilia reprezinta
un amestec de copilarie si feminitate, de naivitate si maturitate, o fire complexa,
enigmatica. Trasaturile ii sunt surprinse atat prin intermediul caracterizarii directe
(realizata de catre narator, de catre alte personaje si autocaracterizare), cat si al celei
indirecte (atitudini, fapte, relatiile cu celelalte personaje).
Naratorul ii schiteaza in mod direct portretul fizic: „fata parea sa aiba 18-19 ani”,
avea „fata maslinie cu nasul mic si ochii foarte albastri”, „trupul subtiratic, cu oase de
ogar”, capul „prelung si tanar, incarcat cu bucle, cazand pana pe umeri”. Imaginea
conturata trimite catre farmecul inefabil, ce ascunde un caracter contradictoriu. Acesta
este surprins si de catre celalalte personaje, care o percep diferit: Felix si Pascalopol
drept o „enigma”, Aglae ca pe „o dezmatata”, „o zanatica”, iar Stanica vede in ea o
femeie desteapta.
Autocaracterizarea ii completeaza portretul Otiliei: isi cunoaste f bine soarta de
fiinta tolerata, obligata sa-si rezolve singura problemele vietii si are capacitatea de a-si
analiza lucid semtimentele (fapt ce reliefeaza modernitatea personajului): „Eu sunt o
zapacita, nu stiu ce vreau, eu sunt pentru oameni blazati ca Pascalopol”. Interesant este
ca, desi superficiala, ea are totusi constiinta acestei superficialitati: „cand tu vorbeai de
ideal, eu ma gandeam ca n-am sters praful de pe pian”; „Noi fetele, Felix, suntem
mediocre, si singurul meu merit e ca imi dau seama de asta”.
Complexitatea personajului se dezvaluie si prin caracterizarea indirecta. Otilia
pare singura fiinta care traieste cu adevarat in acest roman, prin firea sa imprevizibila,
spontana. Titlul anticipeaza tema romanului, punand accentul pe caracterul imprevizibil
al eroinei, care face din opera o „poveste” a enigmei feminitatii. Descrierea camerei
fetei, care corespunde modelului balzacian si propune tehnica focalizarii, capata un rol
important in surprinderea trasaturilor, caci devine modalitate de patrundere in psihologia
personajului. Astfel, detaliile surprinse par sa „vorbeasca” despre caracterul ei dezordonat
si spontan: „sertarele de la toaleta si de la dulapul de haine erau trase afara in felurite
grade si in ele se vedeau, ca niste intestine colorate ghemuri de panglici, camasi de
matase mototolite”. Ochiul lui Felix, care observa camera, surprinde totodata gustul
tinerei pentru lux si capricii marunte: „camasi de matase mototolite, batiste de broderie si
tot soiul de nimicuri de fata”, „jurnale de moda frantuzesti”, „flacoane de apa de Colonia
destupate erau aruncate in dezordine”. Asemenea camerei, Otilia reprezinta o insumare
de contraste: exaltare si tristete, naivitate compensata de aprecieri si atitudini marunte,
rasfatata si generoasa, luxoasa, dar dezordonata. Detaliul care sochează este oglinda în
trei canaturi, care trimite către una dintre tehnicile de caracterizare: pluriperspectivismul.
Comportamentul fetei este derutant pentru cei din jur, fiind consecinţa impactului
cu lumea în care trăieşte. Ea impresioneaza prin naturalete, prin calitati tipice varstei
adolescentine: gusta oricand farmecul jocurilor copilaresti, escaladeaza, la mosia lui P,
stogurile de fan etc. Traieste din plin viata si nimic nu o impiedica sa rada in hohote sau
sa fie melancolica :”Imi vine uneori sa rad, sa alerg sa zbor.Vrei sa fugim? Hai sa
fugim!”
Maturizată înainte de vreme, prin statutul umilitor pe care societatea îl conferă
orfanului, dar profitând totodată de o libertate stimulativă, Otilia este înzestrată cu
sensibilitate şi câştigă luciditate prin experienţa directă; de aceea pendulează între iubirea
profundă pentru Felix şi securitatea unei căsătorii cu Pascalopol. Anticipându-i alegerea,
autorul îi explică enigma printr-o observaţie a lui Weissmann: „Orice femeie care
iubeşte un barbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie luminoasă.
Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată foarte inteligentă”. Deşi uşor exaltată, afirmaţia
este îndreptăţită pentru că personajul sintetizează tot atâta sentiment, cât şi raţiune. În
timp ce Felix abia descoperă lumea, Otilia are deja o concepţie bine definită despre viaţă.
Personalitatea Otiliei este evidentiata prin reflectarea ei in constiinta celorlalte
personaje, ca si cum ar fi vazuta in mai multe oglinzi paralele, prin tehnica reflectarii
poliedrice/pluriperspectivmul (tehnica moderna de caracterizare, identificata de criticul
Ovid S. Crohmălniceanu - „cea a realizării imaginilor printr-un sistem de oglinzi cu
unghiuri de incidenţă variate"). Acelaşi personaj este perceput şi apreciat diferit, în
funcţie de interese şi sentimente. Astfel, mos Costache o considera fata cuminte si
iubitoare, „fe-fetita” lui , pe care o protejeaza, desi nu are forta de a o infia. Aurica o
invidiaza, considerand-o o rivala in alegerea barbatilor: „E o sireata, cauta numai barbati
in varsta, bogati”. Cel mai violent o sanctioneaza Titi: „Otilia e o tarfa care a dormit cu
Felix si acum doarme cu Pascalopol”. Stanica vede in Otilia o „fata faina, desteapta”,
colegii lui Felix o considera „cea mai eleganta conservatoare”, iar Aglae o detesta,
folosind apelative precum „dezmatata” , „stricata”. Portretul e completat de perspectiva
celor doi barbati intre care penduleaza: in timp ce pentru Felix, Otilia reprezinta
feminitatea tulburatore, Pascalopol marturiseste ca nu poate delimita sentimentele virile
de cele paterne. Pentru amandoi, fata este, intr-o anumita etapa a vietii lor, o enigma.
În opinia mea, prin Otilia, Călinescu realizează unul dintre cele mai fascinante
chipuri feminine din literatura română. Ea risipeşte farmec juvenil, frumuseţe, aură
spirituală, se manifestă cu inteligenţă sau cu o exuberanţă cuceritoare, integrându-se
acelor psihologii moderne, „capricioase” şi ambigue. Derutantă, contradictorie, mişcată
de emoţii puternice, „Otilia este enigma feminităţii înseşi" (Constantin Ciopraga),
ramanad un personaj ilustrativ, care sparge tiparele clasice si confera modernitate
romanului. Construirea personajului este legată de toate temele importante ale romanului.
Numele ei, Otilia, înseamnă în germană „bogăție” și trimite către tema moștenirii. O
moștenire de care Otilia este dezinteresată, dar care, finalmente, îi hotărăște destinul
deoarece se căsătorește cu Pascalopol și îl părăsește pe Felix tocmai pentru a nu sta în
calea realizării lui profesionale. Alegerea ei finală, neexplicată de narator, mărește
ambiguitatea personajului: este ea o femeie interesată de averea lui Pascalopol, neputând
trăi o viață modestă alături de Felix? Sau este capabilă de sacrificiu pentru bărbatul
iubit? Otilia este conectată si cu tema paternității, fiecare dintre personajele importante
ale romanului fiind un „părinte” la modul simbolic, deoarece îi hotărăște destinul.
Desigur, constructia personajului este determinata si de tema iubirii: pe de o parte, iubirea
juvenila trăita alaturi de Felix, pe de altă parte, iubirea matură pe care Pascalopol o
nutreste pentru Otilia.
În concluzie, misterul personajului feminin este dat de trăsăturile ei contradictorii
și este susținut prin procedeele moderne de caracterizare.