Recuperarea in distrofia musculara Duchenne

Etiopatogenie şi tablou clinic

Distrofia musculară Duchenne este o boală genetică caracterizată prin degenerarea fibrei
musculare striate care determină o atrofie progresivă a mai multor grupe musculare, având ca
consecinţă un handicap motor valabil în funcţie de forma şi stadiu evolutiv.
Distrofina este proteină care lipseşte din organism şi din cauza asta discutam despre acesta
problema.

Fig 1. Prezenta distrifinei

Femeile chiar dacă sunt sănătoase pot fi purtătoare de boala iar afecţiunea este cel mai
des întâlnită la bărbaţi.
În unele forme de distrofie sunt afectate miocardul şi alţi muşchi involuntari (netezi)
precum şi alte organe. Fiecare din formele sale diferă în funcţie de debutul simptomelor, evoluţia
bolii şi modul de transmitere ereditară.
Vârsta la care boala debutează este de 3 ani cu o evoluţie rapidă.
Fig 2. Depistarea cromozomului X dcare indica debutul distrofiei musculare

Stabilirea diagonisticului se va face în funcţie de apariţia primelor semne clinice, variind

între 2 şi 30 de ani.

Metodele de stabilire a diagosticului sunt:

1.Dozări enzimatice prin recoltarea unei probe de sânge permite dozarea unor enzime
musculare creatin-fosfokinaza, care reflectă starea musculaturii dându-ne seama după cantitatea
produsă.
2. Studiul ADN-ului din leucocitele sangvine care ne permite o identificare a mutaţiei din
gena distrofinei
 3. Biopsie musculară care permite cercetarea specifică a anomaliei prin prelevarea unui
mic fragment din muşchi
4. Electromiograma care studiază muşchiul contractat

Evoluţia distrofiei musculara este rapidă şi trebuie depistată la timp pentru a fi urmărită şi
cât se poate de mult evitată.
Problemele vitale sunt diferite în funcţie de evoluţie de aceea afectarea musculaturii
respiratorie sefera şi a trunchiului produc în timp o scolioaza în jurul vârstei de 11 ani şi o
pierdere a capacităţii vitale fiind menţinută apoi prin ventilaţie mecanică, instalându-se în jurul
vârstei de 25 de ani.
Problemele de alimentaţie pot fi majore prin dificultate la înghiţire.
Probleme cardiace caracterizate prin palpitaţii şi dificultăţi în asigurarea funcţionarii a
circulaţiei sangvine.
Probleme ortopedice care sunt evidente şi grave dacă sunt neglijate.
Pot apărea şi probleme cognitive dar şi psihologice.

2.3 Tablou clinic

Tabloul clinic evidenţiază următoarele lucruri:

Diminuarea forţei musculare lent progresivă fiind accentuata în regiunea inferioară a
corpului (picioare şi pelvis), fata de celelalte zone (ceafa, mâini).
Hipertrofia musculara care creşte o dată cu vârsta.
Musculatura tip schelet prezentând contracturi la nivelul gleznei urmând imobilizare şi
retracţii tendinoase la nivelul articulaţiei coatelor şi genunchilor succesiv şi la nivelul plantei.
Apariţia scoliozei debutând după extinderea dificitului motor. Modificările fiind prin
apariţiei unei lordoze lombara exagerată ajungându-se la deformări scheletice grave.
Cordiomiopia frecvent după 15 ani fiind prin tahicardie evedentiata de un examen EKG
Reflexele osteotendinoase diminuează progreziv până la abolire
Acuitate vizuală nocturna alterată şi tulburări de adaptare
Evaluare clino-functionala

Semnele clinice care demonsteaza apariţia bolii sunt:

Postura:
- Asimetrie la nivelul centurii scapulare şi pelviene
- Spate cifotic
- Umăr drept ridicat datorită scoliozei care îngreunează funcţia respiratorie
- Membrele superioare în adducţie umăr, uşoară flexie a antebraţului pe braţ, mana în
pronaţie cu degetele flectate
- Membre inferioare în flexie şi adducţie solduri
- Lordoza lombară
- Retracturi ale tendoanelor ahiliare şi cvadriceps

În urma examenului palabil avem:

- hipotonie pe extensorii membrele superioare şi pe muşchii abdoninali
- contracturi partea superioară flexori şi inferioară
- muşchii contractaţi sunt scăzuţi în volum iar la palpare se simte ţesutul adipos şi
fibros care a înlocuit fibra musculară
Datorită testistingului articular avem:
- mobilitate scăzută pe membrele superioare (flexia şi extensia antebraţului pe brat-
flexie umăr, abducţie)
- mobilitate scăzută pe mişcarea de flexie- extensie pumn, înclinare radiale cubitale
- membrele inferioare sunt blocate în flexie şold, genunchi şi flexie plantare.
 - retracturi ligamentare la nivelul articulaţiei genunchiului.

Fig 11. Semnele distrofiei musculare

Obiective şi metode de recuperare

Obiectivele şi metodele în recuperarea distrofiei muscular sunt:

1. Menţinerea forţei musculare prin :
Kinetoterapie:
A. Mişcări active
B. Posturi corectoare – folosirea bastonului
C. Masaj tonifiant general
D. Hidrotermoterapieeste aplicarea în scop profilactic şi curativ al unui număr variat de
proceduri care au la bază apă la diferite temperaturi şi sub diverse stări de agregare ca şi
unele tehnici strâns legate de acestea.
În distrofiile musculare se pot folosi următoarele proceduri:
Împachetarea cu nămol
Se pregăteşte nămolul prin amestecarea lui cu apă fierbinte până ce se realizează o masă
vâscoasă. La temperaturi de 30-400 C se aplică nămolul pe cearşaf, într-un strat gros de 2-3 cm.
Se aplică nămolul pe părţile laterale şi anterioare ale corpului evitând regiunea precordială.
Pentru evitarea congestiei cerebrale se pune o compresă rece pe frunte. Durata este de 20-
40 min. După terminarea procedurii, bolnavului i se aplică un duş cald.
Acţiunea nămolului:
- Mecanică - producând excitaţia pieli datorită micilor particule componente.
- Termică - temperatura crescută a corpului cu 2-30 C.
- Chimică - prin resorbţia unor substanţe pe care le conţine nămolul.
Nămolul activează producerea de histamină în piele, apare o transpiraţie abudentă cu eliminarea
crescută de acid uric din metabolismul proteic. Sunt mobilizate depozite sangvine producându-se
intensificarea circulaţiei în anumite teritorii.

a) Băile de abur
Se foloseşte căldură umedă sub formă de vapori, ele aduc un aport mare de căldură
ridicând într-un timp relativ scurt temperatura corpului. Pentru ca băile de abur să fie mai uşor
suportate se pleacă de la o temperatură iniţiala de 38-420C şi se urcă treptat la 50-55°C.
Durata lor variază în raport cu boala şi rezistenţa organismului de la 5-30 min, iar dacă
dorim să mărim transpiraţia dăm bolnavului 250-500 ml ceai sau apă.
În timpul procedurii se pune o compresă la cap, ceafă, inima. Baia de abur se termină cu o
procedură de răcire, baie sau duş rece.
Băile de abur fiind proceduri puternice nu se pot aplica la un pacient mai mult de 2-3 ori
pe săptămână. Sunt intens hipertermice şi intens diaforetice, dar transpiraţia nu se poate evapora.

a) Baia de lumină cu becuri electrice

Utilizează razele infraroşi în spaţii închise şi sunt şi proceduri de sudaţie, de traspiraţie.
 Baia de lumină cu becuri se efectuează: complete în dulapuri de lemn cu becuri, iar
parţial în dispozitive adaptate. Durata este de 5-20 min. iar după terminarea lor se face o
procedură de răcire.
Căldura radiantă produsă de băile de lumina este mai penetrantă decât cea produsă prin
băile de abur sau aer cald iar transpiraţia începe mai devreme.

b) Împachetările cu parafină
Pentru aplicarea parafinei, se topeşte într-un vas o cantitate de parafină albă în aşa fel
încât să mai rămână câteva bucăţi neâncălzite, în scopul evitării supraâncălzirii.
Cu ajutorul unei pensule late se pensulează repede regiunea interesată de mai multe ori
până ce se realizează un strat de parafină de 0,5-1 cm grosime.
Peste stratul de parfină se pune o bucată de flanelă şi se acoperă regiunea cu pătura.
Durata este de 30 min. Regiunile păroase se rad sau se ung cu ulei înainte de aplicarea parafinei.
Pe regiunile nepăroase înlăturarea parafinei se realizează foarte uşor din cauza transpiraţiei
produsă de parafină.
Se repetă manevra de 2-3 ori introducând de fiecare dată segmentul la un nivel inferior
faţă de precedentul. Când temperatura devine suportabilă extremitatea se lasă în parafină un timp
mai îndelungat.
Parafină provoacă o supraîncălzire profundă şi uniformă a ţesuturilor. Pielea se încălzeşte
la 38-400 C provocând o transpiraţie locală abundentă. Aceste proprietăți ale parafinei produc
prin căldura emanată o relaxare a fibrelor musculare, facilitând exercițiile kinetoterapeutice, și
accelerând metabolismul muscular.

c) Baia de jumătate sau halbbad

 Această baie se efectuează într-o cadă mai mare decât cele obişnuite, cu apă la
temperatura de 32 grade C.
Se umple cadă până la înălţimea de 28-30 cm, ce trebuie să acopere jumătatea inferioară a
bolnavului până la ombilic. Bolnavul se aşează în aşa fel încât în baie în spatele lui să rămână un
spaţiu suficient pentru manipulaţiile tehnicianului. Bolnavul este fricţionat uşor pe mâini, torace
şi abdomen.
Tehnicianul se aşează la stânga şi puţin în spatele bolnavului ia în mâna dreaptă un vas
special cu capacitate de 1,5 l şi face 10-15 turnării rapide asupra spatelui şi umerilor bolnavului,
realizate prin lovirea şi proiectarea în acelaşi timp a apei din cadă asupra corpului pacientului.
Ulterior execută fricţiuni rapide cu apă pe spate şi părţile laterale ale toracelui în direcţie
verticală de sus în jos şi invers. Tehnicianul se mută apoi şi execută aceleaşi turnării şi fricţiuni şi
pe faţa anterioară a corpului.
Halbbadul poate fi completat cu o turnare energică executată de la 1-1,5 m asupra
toracelui şi abdomenului în scopul stimulării respiraţiei, circulaţiei şi creşterii tonicităţii
muşchilor din regiunea interesată. Durata băii este de 3-5 minute.
Această manevră acționează prin componenţa sa termică și mecanică, fiind astfel
excitantă, tonifiantă, sedativă şi antitermică.

d) Baia caldă simplă.

Se execută într-o baie obişnuită cu apă la temperatura de 36-37 0 C şi cu durată totală de 15-30
sau 60 de minute. Acționează prin factorul termic şi presiunea hidrostatică a apei.
Efectul final este antispastic şi sedativ general, efecte extrem de dorite în distrofia musculară.

2. Menţinerea mobilităţii în parametri normali:

Terapie ocupaţională:
- mers pe distanţe impuse cu traseu aplicativ
- mers la banda

3. Prevenirea adoptării de posturi vicioase

- ergohidrokinetoterapie
4. Creşterea rezistentie la efort
- kinetoterapie – exerciţii progresive
- terapie ocupaţională: innot

5. Educarea respiratorie prin:

- Promovarea controlului/coordonării respiraţiei prin:
A. Tonifierea musculaturii implicată în actul respirator diafragm şi intercostali
- Reeducarea tipurilor de respiraţie
- Compresiuni
B. Exerciţii progresive
6. Reeducarea mersului:
Terapie ocupaţională:
- folosirea tălpicilor pentru coordonare
- Placa de echilibru
- Bandă
- Mers pe teren aplicativ
Metodele de recuperare sunt următoarele:
1. Exerciţiile fizice măresc tensiunea arterială şi ritmul cardiac, fizioterapeutul are obligaţia
de a executa teste funcţionale pentru a se asigura că stătea fizica a pacientului este
monotorizata cu grijă pentru a selecta un program adecvat.
2. Datorită musculaturii slăbite se va prescrie folosirea unor măsuri tehnice de sprijin,
baston, un mergător sau un scaun cu rotile reducând riscul de căzături şi fracturi.
3. Fizioterapia ar trebui începută cu exerciţii cardio de intensitate scăzută. Începând cu
mersul pe o suprafaţă plană, innot sau mersul pe bicicletă sub supraveghere. Exerciţiile
fizice trebuie executate într-un număr mic de minute pentru a obosi pacientul dar şi
pentru a avea rezultate.
4. Exerciţiile pentru creştea flexibilitatea articulaţiilor sunt specifice de aceea va creşte
mobilitatea articulara şi va reduce riscul de contracturi.
5. Electroterapia pentru stimularea circulaţiei sangvine
 6. Laser terapia acţionează în profunzime cu un effect himeremiant şi vasculotrofic
7. Masajul cu efect relaxant, deconstracturant şi sedativ

II. Kinetoterapia

- Kinetoterapia în distrofia musculara duchenne :

Este important stabilirea celui mai bun echipament pentru menţinerea independenţei şi participării
la diverse activităţi. Ar putea fi necesare şi adaptări suplimentare pentru facilitarea activităţilor precum
mâncatul, băutul, toaleta personală şi întorsul în pat.

Nu există un tratament care să vindece distrofia musculară însă lipsa de activitate poate agrava
situa ia bolnavului. Foarte important este tratamentul kinetic în vederea menţinerii și păstrării forţei
musculare existente. Mulţi tineri afectaţi de DMD trăiesc vieţi normale, împlinite, de adult. Este
important să planificăm în mod activ o viaţă de adult cu sprijin, dar independent.

Deși dovedit efectul benefic al metodelor balneofizioterapeutice, precum și a diferitelor

tehnici de masaj, în cazul distrofiei musculare, este necesar un program riguros de exerciții
pentru toate segmentele membrelor.
Datorită aceleiași structuri musculare, și anume de mușchi striat, există și posibilitatea
efectuării și a unor exerciții pentru tonifierea mușchilor respiratori și abdominali. Mușchii faciali
sunt o categorie aparte de mușchi, datorită inervației extrem de bogate, ei sunt supuși în
permanență la exerciții.
Mimică, expresia facială, vorbitul, clipitul, și alte gesturi, antrenează în permanentă
aceste structuri musculare, ei fiind astfel mai puțin afectați în cadrul acestei patologii. Totuși, în
unele cazuri grave de distrofie musculară, aceștia își pot pierde din tonus.
Pentru recuperarea distrofiei musculare, kinetoterapeutul trebuie să execute un program
de exerciții intens și regulat, îndemnând pacientul său aparținătorii acestuia să continue
programul și în afara ședințelor de kinetoterapie, ducând astfel la rezultate mult mai favorabile
asupra contracției și relaxării musculare.
Exercițiile pentru membrului superior

Policele și degetele II-V

Mișcările degetelor sunt extraordinar de complexe. La nivelul falangelor distale se inseră

tendoanele mușchiului flexor profund al degetelor II-V, respectiv tendonul mușchiului flexor
lung al policelui, responsabile de mișcările principale, dar grosiere ale degetelor, fără
funcționalitatea acestora, degetele fiind practic inerte.
Pacientul trebuie așezat în decubit dorsal, pentru a avea o mai mare deschidere în ceea ce
privește efectuarea exercițiilor pasive, dar și active.
Policele:
- Pentru recuperarea extensiei policelui, fixam policele cu o bandă elastică și execută
mișcări repetate de tracțiune în extensie a policelui, apoi relaxarea acestuia. Acest exercițiu va
produce antrenarea tendonului extensor al policelui, implicit și a mușchiului;

Degetele II-V:

- Pentru antrenarea mușchiului și tendoanelor extensoare ale degetelor II-V, se așează

banda elastică pe toate degetele în extensie, executând mișcări de tracțiune în extensie, cu
relaxări consecutive;

Articulația radiocarpiană

Articulația radiocarpiană este formată din epifiza distală a radiusului și oasele carpiene.
Este o articulație cu un grad de mobilitate mediu, care însă completează într-o foarte mare
măsură funcția mâinii.
Printre exercițiile ce se pot efectua, se numără următoarele:
- Cu membrul superior în supinație, întins pe masă, sau așezat în mâinile terapeutului,
acesta execută mișcări de flexie maximă din articulația radiocarpiană, cu relaxări consecutive;
pacientul poate fi rugat să opună o forță, sau să adauge o forță la aceste mișcări, în funcție de
posibilități și evoluția recuperării; exercițiul poate fi îmbunătățit dacă se realizează concomitent
și flexii ale degetelor II-V;

Antebrațul

Antebrațul este segmentul care cuprinde toate pântecele musculare ce efectuează prin
inserțiile lor tendinoase mișcările mâinii și ale degetelor.
Exercițiile propuse pentru recuperarea musculaturii antebrațului au în vedere contracții și
relaxări consecutive, mobilizări maxime ale articulațiilor distale și proximale, prin mișcarea
cărora se vor contracta pântecele musculare interesate:
- Pacientul în șezut, cu membrele inferioare întinse, se sprijină înapoi pe fețele palmare
ale mâinilor, forțând astfel articulația radiocarpiană în hiperextensie, contractând astfel puternic
pântecele musculare ale extensorilor, în special extensorul de degete și brahioradialul, care este
nevoit să susțină și o parte din greutatea brațului și trunchiul

Articulația cotului

Articulația cubitală este compusă din trohleea humerală și olecranul ulnar. Este înglobată
atât de o parte din mușchii antebrahiali ce au originea pe epicondilii humerali, cât și de o parte
din mușchii brahiali, ce se inseră la nivelul epifizei proximale a ulnei.
Printre exercițiile ce aduc beneficii mobilizării și recuperării acestei articulații, se numără:
- Pacientul în decubit dorsal, cu antebrațul sprijinit în cot, este invitat să strângă mâna
terapeutului; astfel, se va realiza o contracție a mușchilor flexori, însă cu o suprafață foarte mică
de sprijin;
 Brațul

După cum este binecunoscut, brațul dispune de o musculatură voluminoasă, atât pe fața
anterioară, dar mai ales pe fața posterioară, unde în partea superioară, musculatura antebrațului
este îmbrăcată de mușchiul deltoid.
Pentru antrenarea acestor grupe musculare sunt necesare exerciții prin care să se exercite
o forță suficient de mare:
Dintre exercițiile pentru recuperarea brațului, se poate menționa:
- Pacientul este așezat în decubit lateral, cu fața posterioară a membrului superior lipită
de trunchi; este rugat să flecteze brațul pe antebraț cu degetele în extensie, încordând astfel
musculatura anterioară a brațului, mai ales bicepsul brahial;

Articulația umărului
Umărul poate executa mișcări dintre cele mai variate: rotații, adducții, abducții, extensii,
flexii, circumducții.
Dintre exercițiile practicate pentru recuperarea funcțiilor acestei articulații, se pot aminti
următoarele:
- Pacientul este așezat pe un scaun, cu fața la spalier, la o distanță de o lungime de
membru, și se prinde cu mâinile de una din bare, mai sus de nivelul capului, cu trunchiul aplecat
înainte; pacientul este rugat să realizeze tracțiuni pe spaliere; astfel, se mobilizează atât
articulație umărului, dar se și tonifică mușchii umărului și ai brațului;
Exercițiilepentru membrului inferior

Piciorul

Piciorul este un segment deosebit de important al corpului nostru. Pe picior ne sprijinim

și mergem, ceea ce înseamnă că dacă acesta nu funcționează la capacitate maximă, mersul
normal și fără sprijin auxiliar este practic imposibil.
Dintre exercițiile ce grăbesc recuperarea piciorului, le vom aminti pe cele ce urmează:
- Pacientul este așezat în decubit dorsal, iar cu ajutorul unei benzi elastice, terapeutul va
poziționa piciorul în flexii, apoi relaxări consecutive ale acestuia; astfel, se antrenează
articulațiile mici ale piciorului, articulația talocrurală, dar și mușchii flexori ai gambei;
- Pacientul în decubit dorsal, cu piciorul în poziție relaxată, este rugat să execute flexia şi
extensia degetelor piciorului, în timp ce terapeutul exercită o forță asupra acestora; exercițiul
antrenează tendoanele degetelor și mobilizează articulațiile, crescând ulterior și forța musculară;

Articulația talocrurală (a gleznei)

Această articulație este formată din epifiza distală a tibiei și osul talus. Ea reprezintă
practic articulația de susținere a întregului membru inferior. Dintre exercițiile ce pot fi practicate,
fac parte următoarele:
- Pacientul din decubit dorsal sau șezând, având piciorul în triplă flexie și plantă
relaxată, realizează flexia dorsală a piciorului, apoi relaxarea consecutivă, în rânduri repetate;

Gamba
 Gamba este un segment, asemeni antebrațului, ce conține pântecele musculare ale
extensorilor și flexorilor degetelor, halucelui și plantei. Pe lângă aceștia, în apropierea unor
proeminențe osoase se situează formațiuni vasculonervoase importante.
Pentru recuperarea gambei, este necesară o bună tehnică a terapeutului.
Dintre exercițiile ce pot fi aplicate pentru recuperarea gambei, vom enumera :
- Pacientul în decubit dorsal cu gamba la marginea mesei, este rugat să execute o
mișcare de extensie a gambei, cât mai sus posibil, în funcție de posibilități;

Articulația genunchiului
Exercițiile genunchiului pot fi destul de simple la prima vedere, dar sunt deosebit de
importante în funcționalitatea membrului inferior. Printre acestea se numără:
- Cu pacientul în decubit ventral, ajutat realizează o priză în treimea distală a gambei, și
execută astfel mișcări complete de flexie și extensie în articulația genunchiului; pentru o
extensie completă, se poate așeza o pernă sub coapsă;

Coapsă

Coapsa este regiunea anatomică cu cea mai mare masă musculară din întreg organismul.
Exercițiile pentru recuperarea coapsei se numără si :
- Pacientul așezat cu gambele atârnând la marginea patului, este rugat să ridice pe rând
și să susțină cât mai mult posibil coapsele ridicate, pentru întărirea mușchilor coapsei;

Articulația coxofemurală

Articulația șoldului susține toată greutatea trunchiului şi organelor interne, capului și

membrelor superioare, ce sunt repartizate echivalent ca forță pe cele două articulații
coxofemurale.
Pentru această articulație pot fi efectuate un număr foarte mare de exerciții, care de care
mai complexe, din care putem aminti:
 - Pacientul este așezat în decubit ventral, iar sub coapsa acestuia se introduce o pernă,
păstrând poziția câteva minute; în acest mod, este realizată o extensie continuă din articulația
șoldului;

Exercițiu pentru trunchi

Ca și membrele, trunchiul corpului uman dispune de o musculatură extrem de bine

sistematizată și dezvoltată, extinsă până în profunzimea peretelui toracic, la musculatura
funcțională a aparatului respirator.
Pentru trunchi, am ales să expun următorul exercițiu:
- Pacientul aflat în șezut, îl ajut să realizeze o mișcare de rotație a trunchiului, în sensul
acelor de ceasornic, dar și în sens contrar;

Exerciţii pentru reeducarea respiratorie

Prin kinetoterapie respiratorie se urmăreşte:
ü prevenirea disfuncţiei ventilatorii
ü ameliorarea sau suprimarea simptomatologiei algice
ü ameliorarea contracturii musculare
ü îmbunătăţirea flexibilităţii articulaţiilor care participa la actul respirator
ü corectarea poziţiilor vicioase ale coloanei vertebrale
ü permeabilizarea cailor respiratorii
ü prevenirea complicaţiilor bolilor respiratorii
ü antrenament pentru efort

Pacientul îşi asuma poziţia corectă, poziţionaţi-vă limba în spatele dinţilor de sus, în locul de
unde începe cerul gurii deoarece poziţia limbii urmăreşte ca aerul expirat să se mişte prin toată
gura şi să fie expirat corespunzător. Având să parcurgă uramatorii paşi:
Să închidă gura şi să inhaleze aerul pe nas, numărând până la patru.
 Aerul trebuie ţinut în piept şapte secunde şi expirând tot aerul strâns în plămâni pe
parcursul a opt secunde. Acest exerciţiu încetineşte bătăile inimii şi favorizează circulaţia
oxigenului şi eliminarea toxinelor.
Pacientul îşi încrucişează picioarele şi îşi astupă urechile, apoi inspiră lent şi profund,
expirând intredeschidu-şi gura să incearce să scoată un sunet asemănător bâzâitului unei albine,
prelungind expiraţia cât mai mult timp posibil şi repetând exerciţiul de cinci ori, neuitând să ţii
urechile astupate.

Pentru dezvoltarea muşchiului diafragmatic cu baston

Poziţie: stând drepţi, cu picioarele depărtate şi bastonul ţinut orizontal, cu braţele la
lăţimea umerilor.
Inspir: concomitent cu ridicarea braţelor în prelungirea corpului.
Expir: concomitent cu flexarea trunchiului înainte, cu braţele coborâte până la sol.

A. Exerciţii pentru amplificarea respiraţiei costale - cu baston:

Poziţie: culcat pe spate, cu un baston ţinut în mâini.
Inspir: concomitent cu ridicarea braţelor, până ajung pe podea, la 180.
Expir: concomitent cu revenirea braţelor la poziţia iniţială.

C. Cu mişcare de braţe se vor executa şi exerciţii pentru reeducarea respiratorie

Poziţie: stând cu picioarele depărtate la lăţimea umerilor.

Inspir: concomitent cu ridicarea braţelor lateral, în prelungirea corpului.
Expir: concomitent cu revenirea la poziţia iniţială.

D. Cu piciorul ghemuit se vor executa şi exerciţii pentru reeducarea

respiratorie
Poziţie: culcat pe o parte, cu braţul de sprijin pus sub cap, piciorul de
 deasupra îndoit şi genunchiul din partea de jos sprijinit pe sol.
Inspir: concomitent cu ridicarea braţului de deasupra pe verticală, în
prelungirea corpului.
Expir: concomitent cu revenirea la poziţia iniţială.

E. Cu genunchii strânşi se vor executa şi exerciţii pentru reeducarea

respiratorie:
Poziţie: culcat pe spate.
Expir: concomitent cu ducerea unui genunchi pe abdomen şi (cât este posibil)
a unui calcai pe fese. Apoi, exerciţiul se continua cu ghemuirea ambelor
picioare. Se preseazăgenunchii pe abdomen cu mâinile.
Inspir: concomitent cu revenirea în poziţia iniţială.
 BIBLIOGRAFIE

1. Anatomia membrelor; K. Brânzaniuc, S. Seres-Sturm, University Press Tg. Mureş, 2003;

1. Curs de neurologie; R. Bălaşa, I. Pascu, Editura University Preş Tg. Mureș, 2002;
2. Curs de ortopedie și traumatologie; I. Baier, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2010;
3. Kinetologie medicală – Ergofiziologie – Kinetoterapie, C.R. Chiribuc, Editura Tana Cart,
București, 2011;
4. Kinetologie profilactică, terapeutică și de recuperare; T. Sbenghe, Editura Medicală
București, 1987
5. www.descopera.ro
6. www.medlive.ro
7. www.romedic.ro
8. www.wikipedia.org