Definiţia interpretării legii civile

Prin interpretarea legii civile (normelor de drept civil) înţelegem operaţiunea

logico-raţională de lămurire, explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept
civil, în scopul justei lor aplicări prin corecta încadrare a diferitelor situaţii din
viaţa practică. Scopul interpretării unei norme juridice civile constă în a vedea care
este sfera situaţiilor de fapt concrete la care norma juridică respectivă se referă şi a
se asigura astfel corecta aplicare a acelei norme. Deci interpretatrea legii civile
reprezintă o etapă în procesul aplicării legii civile, conţinutul interpretării fiind
tocmai stabilirea sensului voinţei legiuitorului, exprimată într-o anumită normă de
drept civil. În practică, interprearea normelor de drept civil este impusă de mai
multe împrejurări.

În primul rând, oricât de bună e o lege la data adoptării ei, ulterior, ea este
depăşită de dinamica vieţii, apărând situaţii care nu au fost avute în vedere de
legiuitor, punându-se astfel problema de a şti dacă situaţia nou ivită poate fi
încadrată sau nu în ipoteza unei anumite norme de drept civil.

În al doilea rând, interpretarea este impusă şi de împrejurarea că legiuitorul,

în grija sa de a nu scăpa nereglementate anumite situaţii din practică, utilizează
formulări generale în redactarea textelor de lege. Asemenea formulări cer însă
explicarea sensului lor, pentru a se putea stabili dacă o anumită situaţie se
încadrează sau nu în ipoteza normei juridice respective. Spre exemplu, în materia
prescripţiei extinctive, legea nu enumeră motivele de repunere în termen,
mulţumindu-se să precizeze, generic, că este vorba de „motive temeinice”; într-o
asemenea situaţie, revine teoriei şi practicii judiciare sarcina de a preciza ce se
înţelege prin aceste motive, pe cale de consecinţă, determinându-se domeniul
repunerii în termenul de prescripţie extinctivă.

În al treilea rând, termenii folosiţi de legiuitor în alcătuirea dispoziţiilor

legale nu au întotdeauna înţelesul din vorbirea obişnuită. Din punctul de vedere al
termenilor întrebuinţaţi de legiuitor, putem deosebi următoarele categorii de
cuvinte: a) cuvinte care au sensul din vorbirea curentă ; b) cuvinte care sunt
folosite şi în vorbirea curentă, dar în limbajul juridic civil au un sens mai larg. De
exemplu, art. 539 alin. (2) C.civ. stabileşte că „sunt bunuri mobile şi undele
electromagnetice sau asimilate acestora, precum şi energia de orice fel produse,
captate şi transmise, în condiţiile legii, de orice persoană şi puse în serviciul său,
indiferent de natura mobiliară sau imobiliară a sursei acestora”; c) cuvinte care în
limbajul dreptului civil au un sens specific, diferit de cel din vorbirea obişnuită.
Spre exemplu, în terminologia dreptului civil, prin obligaţia de a da se înţelege
îndatorirea de a constitui sau transmite un drept real, deci sintagma „a da” primeşte
o altă accepţiune decât în limbajul curent; d) cuvinte care au caracter tehnic juridic
(sezină, fideiusiune, uzucapiune etc.). Menţionez că, uneori, acelaşi cuvânt are
semnificaţii diferite, în funcţie de instituţia sau categoria juridică în care este
folosit. Spre exemplu, cuvântul „terţ” are un anumit înţeles în materia efectelor
actului juridic civil (toate persoanele în afară de părţile actului juridic şi avânzii-
cauză ai acestora), un înţeles mai larg în materie de simulaţie (incluzând şi
persoane care, în mod obişnuit, fac parte din categoria avânzilor-cauză ai părţilor
actului juridic), un alt înţeles în materia cesiunii de creanţă (persoanele care nu au
luat parte la contractul de cesiune şi nu sunt succesori universali sau cu titlu
universal ai părţilor contractante, dar faţă de care cesiunea prezintă interes, cum
este cazul debitorului cedat până în momentul îndeplinirii formei de publicitate, al
cesionarilor succesivi şi ulteriori ai aceleiaşi creanţe, al creditorilor cedentului) şi
un alt înţeles în materia înstrăinărilor de imobile (dobânditorii succesivi ai aceluiaşi
imobil şi de la aceeaşi persoană). Desigur că problema interpretării nu se mai pune
în acele ipoteze în care însuşi actul normativ defineşte noţiunea sau noţiunile cu
care operează. Spre exemplu, art. 8 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, stabileşte care este suprafaţa maximă de
teren ce se atribuie în proprietate unei familii, iar în alineatul următor se arată că
„prin familie se înţeleg soţii şi copiii necăsătoriţi, dacă gospodăresc împreună cu
părinţii lor'’; în art. 2 şi art. 17 din Legea nr. 114/1996, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, sunt definite anumite noţiuni folosite în această lege
(locuinţă, locuinţă convenabilă, locuinţă socială, locuinţă de serviciu, locuinţă de
intervenţie, locuinţă de necesitate; locuinţă de protocol, casă de vacanţă,
condominiu, unitate individuală şi familie); art. 1 din O.G. nr. 52/1997 privind
regimul juridic al fran-cizei, republicată, defineşte noţiunile de francizor,
beneficiar, know-how, reţea de franciză etc.

În al patrulea rând, interpretarea este necesară în unele cazuri şi datorită

faptului că norma juridică are o formulare ambiguă, imprecisă sau neclară.
 Criteriile de clasificare ale interpretarii

1. În funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) se distinge : interpretarea

oficială (obligatorie), interpretarea neoficială (neobligatorie).

2. În funcţie de rezultatul interpretării deosebim: interpretarea literală (declarativă)

– interpretarea extensivă, interpretarea restrictivă.

3.După metoda de interpretare folosită : interpretarea gramaticală, interpretarea

sistematică, interpretarea istorico-teleologică, interpretarea logică .

Clasificarea interpretării legii civile

Interpretarea oficială este făcută de către un organ de stat în exercitarea

atribuţiilor ce-i revin potrivit legii. Dacă interpretarea vine de la însuşi organul care
a edictat actul normativ, interpretarea se numeşte interpretare oficială autentică.
Interpretarea oficială este aceea care provine de la însuşi organul de stat care a
edictat norma juridică supusă interpretării, concretizându-se în norme interpretative
[art. 9 alin. (1) C.civ.]. De exemplu, o dispoziţie dintr-o lege ordinară este
interpretată printr-o altă lege ordinară; un articol neclar dintr-o hotărâre a
Guvernului este interpretat printr-o altă hotărâre a Guvernului etc. Interpretarea
este oficială şi atunci când provine de la un organ neguvernamental învestit de lege
cu prerogativa reglementării anumitor relaţii la care participă organizaţii din
sistemul său, desigur în măsura în care organul respectiv emite un act cu caracter
normativ care are ca obiect interpretarea unui text dintr-un act normativ anterior al
său.

Actul interpretativ se aplică retroactive deoarece face parte din actul interpretat.
Interpretarea oficială autentică are un caracter obligatoriu, ca însuşi actul
interpretat.

Interpretarea oficială judiciară este cea făcută de instanţa de judecată şi are

forţă obligatorie doar în speţă, prin hotărârea judecătorească definitivă intrată în
puterea lucrului judecat. Precedentul nu este izvor de drept căci, judecătorul aplică
legea civilă, nu o creează. Totuşi, atât în cazul deciziilor asupra recursului în
interesul legii pronunţate de către înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cât şi în cazul
deciziilor pronunţate de Curtea Constituţională cu ocazia rezolvării excepţiilor de
neconstituţionalitate a legilor sau ordonanţelor, ar trebui să se admită că suntem în
prezenţa unei interpretări obligatorii pentru instanţe. (Avem în vedere ipoteza în
care Curtea Constituţională ar decide că dispoziţia legală în cauză este
constituţională numai dacă i se dă o anumită interpretare.)

Interpretarea neoficială (doctrinară) – cea dată de oamenii de ştiinţă din

domeniul dreptului, prin articole, studii, cursuri şi de avocaţi în pledoariile lor în
faţa instanţei de judecată. Aceasta nu este obligatorie, reprezentând doar opiniile
unor persoane, dar poate fi însuşită de organul căruia i se adresează.
Interpretarea literală există atunci când între formularea textului interpretat şi
cazurile din practică există concordanţă, nefiind motive nici de a extinde şi nici de
a restrânge aplicarea dispoziţiunii. Această interpretare se mai numeşte şi
declarativă, întâlnită frecvent în practică atunci când se afirmăcă o anumită
conduită a fost „în litera legii”! Astfel de pildă, art. 969 Cod civil dispune:
„Convenţiile legal încheiate au putere de lege între părţile contractante”.

Interpretarea extensivă: conţinutul real al normei juridice civile este mai

larg decât formularea ei textuală. Această interpretare este inadmisibilă când legea
cuprinde o enumerare limitativă a împrejurărilor în care se poate aplica. De
exemplu, în Codul civil se reglementează răspunderea comitentului pentru
prejudicial cauzat de prepuşii săi în funcţiile pe care li s-au încredinţat. Printr-o
interpretare extensivă a textului de lege, instanţele au considerat că răspunderea
comitentului este angajată şi în cazul exercitării abuzive a funcţiei de către prepus.
Interpretarea restrictivă este necesară atunci când între formularea unui text şi
cazurile de aplicare practică există neconcordanţă în sensul că formularea este prea
largă faţă de ipotezele care se pot încadra în text.

De exemplu art. 53 din L 15/1990 se referă la terenurile ce rămân în

proprietatea statului. „Actele de decizie cu privire la aceste bunuri se aprobă de
Ministerul Finanţelor şiMinisterul Resurselor şi Industriei”. Actele de decizie însă
pot fi de dispoziţie sau de administrare. Acceptând contrariul, ar însemna ca
ministerele enunţate de text să se suprapună conducerii tuturor regiilor şi
societăţilor comerciale în privinţa administrării bunurilor proprietate de stat.
Această interpretare este restrictivă. Nu pot fi interpretate extensiv normele juridice
civile care conţin enumerări limitative, excepţii sau prezumţii, ori cele care
restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile, aplicarea
acestora prin analogie fiind interzisă (art. 10 C.civ.). Dispoziţia înscrisă în art. 1182
C.civ. din 1864, în legătură cu dobândirea datei certe prin înfăţişarea înscrisului
sub semnătură privată la o autoritate publică, este susceptibilă de o interpretare
restrictivă, în sensul că simpla prezentare a înscrisului nu este suficientă, ci ar fi
necesar ca înscrisul să fie înregistrat la acea autoritate ori ca pe înscris să se facă o
menţiune despre data prezentării, menţiune certificată de autoritatea respectivă.

Interpretarea gramaticală constă în lămurirea înţelesului unei norme

juridice civile cu ajutorul regulilor gramaticale, luându-se în considerare înţelesul
cuvintelor folosite şi realizându-se analiza morfologică şi sintactică a textului.

În ce priveşte înţelesul cuvintelor, se face distincţie între termenii obişnuiţi

din vorbirea curentă şi termenii din limbajul juridic. Astfel, există cuvinte doar în
limbajul juridic (ex.: ipotecă, gaj, dol, prescripţie extinctivă), cuvinte cu acelaşi
sens în limbajul obişnuit şi în cel juridic (ex.: “părinţii” sunt “tatăl şi mama
minorului”) şi cuvinte cu sens diferit în drept decât în limbajul obişnuit (ex.:
termenul “solidar” înseamnă în limbajul obişnuit “unit”, iar în limbaj juridic -
“calificarea unui raport de obligaţie”).

Folosirea în text a legăturilor cu ajutorul conjuncţiilor sau, respective şi,

duce la sensuri diferite ale textului, deoarece conjuncţia sau are un character
alternativ, faţă de conjuncţia şi, care are un character cumulativ.

Interpretarea sistematică implică lămurirea înţelesului unei norme juridice

ţinându-se cont de legăturile sale cu alte norme juridice, fie din acelaşi act
normativ, fie dintr-un alt act normativ. Astfel, este necesar să se recurgă la o
interpretare sistematică pentru înţelegerea dispoziţiei înscrise în art. 39 alin. (1)
C.civ., potrivit căruia „minorul dobândeşte, prin căsătorie, capacitatea deplină de
exerciţiu”, textul trebuind coroborat cu art. 272 alin. (2) C.civ. potrivit căruia
„pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători
în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a
tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi
are domiciliul.” Rezultă, deci, că numai minorii care au împlinit vârsta de 16 ani
pot dobândi prin căsătorie, în condiţiile legii, capacitatea deplină de exerciţiu mai
înainte de 18 ani. Recurgerea la interpretarea sistematică este impusă, în frecvente
cazuri, de coexistenţa unor norme juridice civile generale şi a unor norme juridice
civile speciale, pentru a se putea stabili sfera de aplicare a unei anumite dispoziţii
legale. în principiu, interpretul trebuie să determine următoarele elemente: a) locul
pe care îl ocupă norma juridică supusă interpretării, în cadrul sistemului de acte
normative ce formează izvoarele dreptului civil, izvoare ce trebuie privite ţinându-
se cont de ierarhia lor; b) felul actului normativ din care face parte norma juridică
supusă interpretării, în sensul de a stabili dacă este o lege generală sau o lege
specială; c) felul normei juridice în cauză, în cadrul actului normativ din care face
parte, în sensul de a şti dacă este vorba de o normă generală sau de o normă
specială; d) locul pe care îl ocupă norma juridică respectivă în cadrul aceluiaşi
articol din lege, în cadrul secţiunilor, capitolelor, titlului etc., în alte cuvinte,
sistematizarea actului normativ din care face parte norma ce trebuie interpretată.

Interpretarea teleologică constă în stabilirea sensului unei dispoziţii legale

ţinându-se seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea acelei norme într-
un context istoric dat. Pentru aplicarea acestei interpretări, importante sunt
expunerea de motive, care justifică adoptarea legii, textul preambulului actului
normative respectiv, dezbaterile parlamentare etc.

Explicarea detaliată a acestei metode o vom face prin analizarea cazului

următor. După apariţia Legii nr. 319/1944 privind drepturile succesorale ale soţului
supravieţuitor, s-a pus problema de a şti dacă art. 939 Cod civil mai este în vigoare,
avându-se în vedere că, în concepţia iniţială a Codului civil, soţul supravieţuitor
era chemat la succesiune numai în lipsa rudelor de grad succesibilale defunctului,
dar, ca orice persoană, el putea primi donaţii sau legate de la soţul predecedat, în
limitele prevăzutede art.841 şi urm. Cod civil. S-a răspuns afirmativ, arătându-se
că subzistă raţiunea pentru care el a fost edictat, şi anume de a ocroti şi interesele
descendenţilor defunctului dintr-o căsătorie anterioară împotriva liberalităţilor
excessive pe care cel ce a lăsat moştenirea le-ar fi putut face în favoarea soţului din
ultima căsătorie.
Interpretarea logică presupune lămurirea sensului unei norme juridice pe
baza legilor logicii formale şi a sistemului de argumentare pe care se sprijină.
Această interpretare se bazează pe raţionamentele inductive şi deductive. Folosirea
frecventă a acestei metode de interpretare, încă de către romani, a condus la
cristalizarea anumitor reguli de interpretare logică, exprimate în adagii latine,
precum şi la consacrarea unor argumente de interpretare logică. Prima regulă de
interpretare logică se exprimă prin adagiul exceptio est strictissimae
interpretationis (et aplicationis). Aşadar, excepţia este de strictă interpretare şi
aplicare, ceea ce înseamnă că, ori de câte ori o normă juridică instituie o excepţie
de la regulă, această excepţie nu trebuie extinsă la alte situaţii, pe care norma
juridică respectivă nu le prevede. O aplicaţie specială a acestei reguli de
interpretare o reprezintă stabilirea corelaţiei dintre legea (norma) generală şi legea
(norma) specială, la care ne-am referit mai sus. În legătură cu această regulă de
interpretare logică, mai trebuie reţinut că excepţiile pot fi formale (cele expres
prevăzute de lege, prin folosirea expresiilor: „cu excepţia”, „afară numai dacă”
etc.), dar şi virtuale (cele care decurg din natura dispoziţiei). Cea de-a doua regulă
de interpretare logică se exprimă prin adagiul ubi tex non distinguit, nec nos
distinguere debemus, adică unde legea (norma juridică) nu distinge, nici interpretul
nu trebuie să distingă. în alte cuvinte, generalitatea formulării unui text legal
conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se introduce distincţii pe care textul
respectiv nu le conţine. De exemplu, art. 92 alin. (1) C.civ. prevede că „domiciliul
minorului care nu a dobândit capacitate deplină de exerciţiu în condiţiile prevăzute
de lege este la părinţii săi sau la acela dintre părinţi la care el locuieşte în mod
statornic”; întrucât textul foloseşte termenul generic de minori, nedistingând despre
care minori este vorba, înseamnă că el se aplică atât minorilor sub 14 ani (fără
capacitate de exerciţiu), cât şi minorilor între 14 şi 18 ani (care au capacitate de
exerciţiu restrânsă). Trebuie însă menţionat că această regulă de interpretare nu
este absolută, aşa încât, în funcţie de situaţia concretă, se poate ajunge uneori la
anumite distincţii, chiar dacă ele nu rezultă în mod expres din textul de lege supus
interpretării. Aşadar, regulii ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus i
s-ar putea opune o altă regulă de interpretare logică, exprimată prin adagiul
cessante ratione legis, cessat eius dispositio sau ubi cessat ratio legis, ibi cessat lex
(unde încetează raţiunea legii, încetează dispoziţiile sale). Spre exemplu, cât
priveşte interpretarea noţiunii de autor al posesorului, folosită de art. 933 alin. (2)
C.civ., trebuie reţinut că, deşi articolul menţionat nu prevede în mod expres,
joncţiunea posesiilor nu poate avea loc dacă este vorba şi de posesia proprietarului,
deoarece într-o asemenea situaţie nu se identifică acea justificare a uzucapiunii,
care constă în sancţionarea pasivităţii îndelungate a proprietarului. În orice caz,
interpretul trebuie să ţină cont şi de alte dispoziţii legale susceptibile a deveni
incidente speţei respective, deci nu trebuie scăpată din vedere şi o eventuală
interpretare sistematică. O ultimă regulă de interpretare logică pe care o vom reţine
şi noi se exprimă prin adagiul actus interpretandus est potius ut valeat, quam ut
pereat, ceea ce înseamnă că norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării
ei, iar nu în sensul în care să nu se aplice. Această regulă de interpretare este
prevăzută de art. 1268 alin. (3) C.civ., pentru interpretarea contractelor, dar, pentru
identitate de raţiune, ea este extinsă şi la interpretarea normelor de drept civil. Spre
exemplu, se poate recurge la regula de interpretare logică în discuţie pentru a se
combate opinia potrivit căreia, dacă părţile au redactat înscrisul sub semnătură
privată într-un singur exemplar, înseamnă că ele au înţeles tacit să deroge de la
regula înscrisă în art. 1179 alin. (1) C.civ. din 1864 (referitoare la formalitatea
multiplului exemplar), deoarece, în cadrul unei astfel de opinii, s-ar ajunge ca, pe
cale de interpretare, dispoziţia legală înscrisă în articolul menţionat să nu îşi mai
găsească, practic, aplicare. Pe lângă aceste reguli de interpretare logică, deosebit de
utile în practică sunt şi argumentele ce pot fi folosite în interpretarea logică.
Argumentul per a contrario se întemeiază pe principiul de logică numit legea
terţului exclus (tertium non datui)-, atunci când se afirmă ceva, se neagă contrariul
- qui dicit de uno, negat de altero. Potrivit art. 282 C.civ., „viitorii soţi pot conveni
să îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau
numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite”; per a contrario, nu este
permisă luarea unui nume străin de numele lor. Este necesar să precizăm că
folosirea acestui argument nu poate fi generală. El nu este concludent dacă,
plecând de la o dispoziţie de excepţie, se afirmă o regulă generală. În orice caz,
valoarea argumentului în discuţie este relativă, întrucât din tăcerea legii nu se poate
deduce, cu puterea evidenţei, că legiuitorul a înţeles neapărat, într-un caz contrar
celui reglementat, să dea o soluţie contrară celei prevăzute de lege. De asemenea,
din art. 11 C.civ., potrivit căruia „nu se poate deroga prin convenţii sau acte
juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele
moravuri”, ar rezulta, folosind argumentul per a contrario, că se poate deroga de la
normele juridice de ordine privată, însă, aşa cum am menţionat deja, în momentul
încheierii actului juridic părţile pot deroga numai de la normele de ordine privată
dispozitive, nu şi de la normele de ordine privată imperative. În baza argumentului
a fortiori se ajunge la extinderea aplicării unei norme juridice la un caz
nereglementat expres, deoarece raţiunile care au fost avute în vedere la edictarea
acelei norme juridice se regăsesc, cu şi mai multă tărie, în cazul dat. Spre exemplu,
în legătură cu interpretarea art. 282 C.civ., mai exact, în sprijinul soluţiei că soţul
supravieţuitor are dreptul să poarte numele dobândit prin încheierea căsătoriei şi
după decesul celuilalt soţ, poate fi adus argumentul a fortiori, dedus din art. 383
alin. (1) şi (2) C.civ.: dacă soţul divorţat, chiar vinovat de desfacerea căsătoriei, are
posibilitatea să poarte numele dobândit prin căsătorie şi după divorţ, cu atât mai
mult trebuie să se recunoască această posibilitate soţului supravieţuitor, a cărui
căsătorie a încetat prin decesul celuilalt soţ.

Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum) este procedeul prin

care se învederează că o anumită soluţie propusă prin interpretarea dată ar fi
singura posibilă, deoarece susţinerea oricărui alt punct de vedere ar duce la
consecinţe inadmisibile, de neacceptat, absurde. Acest argument este folosit destul
de des în literatura de specialitate, în problemele controversate, pentru combaterea
altor argumente ce pot fi invocate în sprijinul opiniei contrare. Pe lângă
argumentele de interpretare logică menţionate mai sus, uneori, sunt folosite şi alte
argumente, de o valoare cel puţin discutabilă, precum: argumentul ad populum
(care se întemeiază pe împrejurarea că există un acord al majorităţii), argumentul
ad hominem (care se referă la calităţile persoanei care a formulat o anumită
opinie); argumentul ex silentio (potrivit căruia, dacă un lucru nu a fost negat de
nimeni, înseamnă că acel lucru este afirmat), argumentul ad ignorantiam (care se
bazează pe imposibilitatea de a dovedi contrariul) etc.

Metoda analogiei (ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet sau ubi eadem
est ratio, ibi eadem solutio esse debet) se bazează pe ideea că, unde există aceleaşi
raţiuni, trebuie aplicate aceleaşi norme juridice, trebuie dată aceeaşi soluţie.
Fundamentul acestei metode constă în faptul că aceeaşi cauză trebuie să producă
acelaşi efect. Importanţa metodei analogiei constă în aceea că ea reprezintă
procedeul prin care se face completarea „lacunelor legii”, caz în care se pune nu
atât problema de a interpreta un text de lege, ci de a găsi un text de lege care să fie
aplicabil la situaţia concretă, neprevăzută de lege. Completarea lacunelor legii se
face prin recurgerea fie la normele juridice civile, ipoteză în care se vorbeşte
despre analogia legii (analogia legis), fie la principiile dreptului civil, ipoteză în
care se vorbeşte despre analogia dreptului (analogia iuris). În funcţie de situaţia
concretă din speţă, instanţa de judecată este chiar obligată să recurgă la analogia
legii sau, după caz, la analogia dreptului, deoarece art. 4 alin. (2) din Legea nr.
303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările
şi completările ulterioare, dispune că „judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv
că legea nu prevede, este neclară sau incompletă”. Determinarea cazurilor de
folosire în practică a metodei analogiei este relativ uşoară, întrucât se folosesc
expresii precum: „pentru identitate de raţiune”, „pentru identitate de figură
juridică”, „pentru identitate de motivare” etc. Trebuie menţionat că nu constituie
un caz de analogie a legii acela în care o normă juridică stabileşte că situaţia la care
se referă este guvernată de anumite dispoziţii legale, pe care le menţionează
expres, încorpo-rându-le deci în cuprinsul prevederilor respectivei norme juridice.
Spre exemplu, potrivit art. 1764 alin. (1) C.civ., „dispoziţiile privitoare la vânzare
se aplică, în mod corespunzător, şi schimbului”; art. 1340 C.civ., care stabileşte că,
„în privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost
începută, efectele unui mandat”. În alte cuvinte, normele de trimitere nu sunt
lacune ale legii, ci, dimpotrivă, ele indică textele de lege aplicabile. În sfârşit, este
necesar să subliniem şi relativitatea metodei analogiei, ceea ce înseamnă că, atunci
când se foloseşte această metodă, trebuie să se aibă în vedere nu numai
asemănările, ci şi deosebirile dintre situaţia reglementată expres de lege şi situaţia
neprevăzută de lege şi pentru care se intenţionează a se aplica acelaşi text de lege.
De asemenea, nu trebuie omis din vedere că normele speciale, afară de cazul
prevăzut de art. 1168 C.civ., precum şi normele care restrâng exerciţiul unor
drepturi şi cele care prevăd sancţiuni civile nu pot fi aplicate prin analogie [art. 10
C.civ.].
 Bibliografie

1. P. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti,

1994;
2. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a VII.a, Editura C.HBeck,
Bucureşti, 2007;

3. O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, EdituraHamangiu;

4. G. Boroi, C. A. Anghelescu, Curs de Drept civil Partea Generală.