Mănușile

Norii veșnic plumburii, încet varsă asupra Polisului mici și reci picături de apă. Jos pe străzile înguste rău
asfaltate merg uzi până la piele în rând de vreo 20 de bărbați,merg încet, merg așa de parcă ploaia este
ceva esențial și veșnic, pielea le este tare, frigul nu îi atinge. Sunt din casta dobânditorii, lucrează pe ture
de 12 ore în minele de la periferiile Polisului, hainele lor subțiri sunt ude de ploaie și murdare de cenușă.
În coloană toți țin distanța toți au câte o mască pentru praf și toți au mănuși care par albastre la culoare
dar din cauza cenușii este greu să îți dai seama dacă este așa sau nu. La un momet unul din ei, de pe la
mijlocul rândului cade în genunchi, ochii îi prives în jos iar cu mâna dreaptă o strânge puternic pe cea
stângă un pic mai jos de cot.

-Sau rupt, Sau rupt, sau..

Sărmanul strigă iar în voce se simte durere și frica față de ce urmează. Toți cei care îl înconjuraă fac ochii
mari și speriați se îndepărtează. Se tem.
În câteva clipa peste omul care plânge și strigă disperat în genunchi, murdar de glod și cenușă se aruncă
oamenii legii cu măști negre care le acoperă complet fața îmbrăcați la fel în negru, li se mai zice CEI fără
CHIP fiindcă nimeni niciodată nu i-a văzut la față, nu le-a văzut nici măcar culoare pielii, sunt bărbați sau
femei? Nimic. Doar mâști negre în haine negre care năruie la fiecare colț, dacă te ating sau îți vorbesc
înseamnă că ai fost suspectat sau deja declarat defunct, infectat, înseamnă că nu mai ești om, ești o
greșeală un algorit defect care necesită a fi eliminat. Mănușile lor negre cu o caracatiță roșie pe centru
rapid îl apucă pe cel ce strigă îl trântesc la pământ și îl imobilizează.
Această scenă sunt nevoit să o privesc de la al 4-lea etaj al clădirii justiției unde îmi am oficiul, geamul pe
care încetișor se preling în jos picăturile de ploaie îmi reflectă aceleași mănuși cu caracatiță iar eu
continui să privesc afară cum nefericitului i se leagă mâinile și i se lipește ceva la gură, nu îi mai aud
strigătele dar știu ce gândește. Se roagă în sinea lui să nu fie aruncat în zona moartă, un singur gând la ea
îl face să se bată în convulsii de frică, știi ce se află în acea zonă, fiecare copil din orice mahala de la cea
mai fragedă vârstă vede în ce se transformă corpul uman în zonele moarte, este una din cele mai
importante lecții pe care o predau profesorii.
Bărbatul cu mănușa ruptă este împins cu violență într-o mașină neagră. Mașina pornește iar eu mă întorc
cu spatele la geam și mă îndrept spre birou.Reluând din nou la mine în cap scena de azi dimineață.
În sinea mea sunt perfecționist de 20 de ani de când lucrez aici, biroul meu a cunoscut doar ordine, totul
își are locul său aranjat cu o minuțiozitate de pedant. Seara când plec mereu am grijă ca masa să fie
curată, nici o foaia, nici o notiță să nu perturbeze ordinea. Dar azi dimineață micul meu univers perfect s-a
clătinat. O cutie mică care a apărut peste noapte și care era amplasată exact la mijlocul mesei, de o
culoarea albă imaculată mi-a sărit în ochi imediat, retina mi-o irita nu atât culoare ei rară dar faptul că eu
nu am lăsat așa ceva ieri seară când am plecat. Imadiat am verificat lacătul ușii fiindcă cabinetul la sigur a
fost închis. Nimic. După am mers spre fereastră am verifică totul fără grabă dar nici aici nu am găsit vre-o
urmă de acțiune mecanică. Deci este cineva din birou. Cheile credeam că le am doar eu, iar asta înseamnă
că cineva din acei care lucrează aici a făcut un dublicat. Tâmplele îmi fuseseră lovite de o avalanșă de
amintiri și gânduri: cine a intrat la mine, când eu am fost plecat, cine ar avea interesul, care ar fi
motivul...?
Din meditație m-au scos glasurile altor angajați ai departamentului, ochii mașinal au fugit spre cutie.
Realizam că dacă cineva ar vedea-o ar pune întrebări la care efectiv nu voi avea răspunsuri și pe la amiază
și eu voi ajunge după porțile orașului declarat mort. Apuc grăbit dar cu atenție acea cutie și o pun într-un
dulap din spatele biroului, apoi am închis lacătul iar cheia am aruncat-o în buzunarul de la piept.
După amiază când s-au calmat apele m-am asigurat că ușa este închisă și încet din dulap am scos obiectul
acela odios, cu mișcări lente l-am pus pe masă și nevolnic am observat contrastul dintre mănușile mele
negre și culoarea albă a cutii. Gândul m-a dus la lupta dintre bine și rău. Am stat așa indecis asupra ei cu
ochii holbați câteva minute. Apoi strângândumi pumnii și înghițind în greu am ridicat capacul.
Ceea ce am văzut a fost mai presus de oricare așteptare. În cutie frumos erau așezate două mănuși albe pe
ele fiind imprimate în spirală mici linii de aur de la. Acest tip de mănuși este cel mai rar văzut, dar toți
știu ce înseamnă, atunci când un dobânditor îl vede acesta involuntar cade în genunchi deoarece știe!
Proprietarul lor este Patrician, urmașul fondatorilor, casta conducătorilor, ei decid tot. O singură astfel de
mănușă este mai apreciată ca viața la o bună parte din populația Polisului, cine s-ar arunca cu ele? Ridic
încet o mănușă să mă asigur că este adevărată și observ la fundul din lemn gravat ceva, ridic și a doua
mănușă și observ tăiat în lemnul de culoarea naturală câteva litere. Le citesc împreună și mi se primește
FIAT LUX...
Câteva bătăi surde și agresive se aud în ușă, tresar din capul oaselor, simt cum inima este gata să sară din
piept, îmi simt palmele umede și îmi este uscat în gură...
-Deschide odată Mark, se aude o voce iritată, sau ce naiba te-ai sinucis acolo ?