NANOMATERIALE

1. TERMINOLOGIE. GENERALITĂŢI
Nanomaterialul este un material cu proprietăţi particulare datorate structurii sale
nanometrice. Proprietăţile deosebite se datorează caracterului unidimensional al structurii. Un
asemenea tip de material se obţine, de regulă, printr-o nanotehnologie.
Aplicaţii :
• miniaturizări ;
• asamblări de atomi în sisteme complexe.
Fizicianul Richard Feynman, premiul NOBEL pentru fizică în 1965, este considat
fondatorul acestei discipline. El a afirmat în faţa Societăţii Americane de fizică la 29
decembrie 1959 că există destul spaţiu în jos « There is Plenty of Room at the Bottom ».
Nanotehnologia este ansemblul de tehnici care vizează producerea, manipularea şi
utilizarea obiectelor şi materialelor la scară nanometrică (10-9 m) mai precis cu dimensiuni
situate între 1 şi 100 nanometri. Este vorba de manipulare directă a moleculelor şi atomilor
Unele din principalele instrumente de manipulare directă a acestor paticule sunt microscopul
cu efect tunnel şi cel cu fortă atomică cu care se pot deplasa atomi unul câte unul.
Microscoapele STM/AFM (Scanning Tunneling et Atomic Force Microscopy), au
denumirea generală de microscoape cu sondă locală. Această denumire este legată de faptul
că dimensiunile sondei (punctul de măsură) şi distanţa sa în raport cu eşantionul sunt foarte
mici. De aceea, cu aceste microscoape trebuie scanat obiectul de studiat cu ajutorul sondei
pentru a realiza imaginea unui obiect. Microscopul STM sondează densitatea de stări
electronice din vecinătatea nivelului Fermi, în timp ce AFM sesizează interacţiile interatomice
în condiţii de vid. De exemplu, microscopul STM realizat de Gerd Binning şi Heinrich Rohrer
de la IBM Zurich are rezoluţie pe orizontală 0,1 Å şi 2 Å pe verticală (premiul Nobel pentru
fizică).
Microscopul cu effect tunnel (1981) are următorul principiu de funcţionare:
-un ac foarte fin (din W sau Pt) constituie sonda care se apropie la 0,1 nm de suprafaţă
care este baleiată;
-un potenţial continuu este aplicat între punct şi suprafaţă
-se măsoară curentului care trece între suprafaţă şi electrod fără barieră de potenţial
(curent tunnel).

Microscopul cu forţă atomică posedă o extremitate metalică cu raza de 10 nanometri

care parcurge eşantionul monitorizându-se printr-o rază laser poziţia sa.

Istoric
• 1959: Richard Feynman ţien un discurs la CalTech şi declară « There is Plenty of
Room at the Bottom »
• 1969: Prima utilizarea a termenului de nanotehnologie de către Eric Drexler, student al
lui Feynman
• 1981 : Inventarea du microscopului cu efect tunnel
• 1985: Descoperirea fulerenelor
• 1986 : Inventarea microscopului cu forţă atomică
 • 1990: Cercetători de la IBM scriu numele societăţii lor cu 35 atomes de xenon cu
ajutorul microscopului cu efect tunnel pe o placa de nichel
• 1991: Descoperirea nanotuburilor
• 2001: Primul tranzistor realizat cu un nanotub
• 2003: Millipede est un prototip de sistem de stocare de daterealizat de IBM, utilizând
perfotaţii nanometrice
• 2004: Primele procesoare gravate cu fineţea de 90 nm, de INTEL şi AMD
• 2005: Intel realizează tranzistoare de 65 nm

Exemple de nanomateriale studiate sau utilizate in prezent

• Nanotuburide carbon sau de nitrură de bor
• Nanopudre ceramice (silicaţi sau oxid de titan) : obţinute prin vaporizarea unor
precursori metalici şi sau organici în flacără la foarte înaltă temperatură. Acestea sunt
utilizate în tratarea suprafeţelor la durificare, la realizarea materialelor biocompatibile
pentru implanturi osoase şi a polimerilor buni conductori electrici
• Nanofibre, în special de carbon : au proprietăţi conductive electric şi rezistenţă
mecanică mare
• Nanofoi de sticlă : în domeniul discurilor optice. Obţinere de densitate mult mai mare
de informaţie stocată de 4 ori valorificându-se depunerea de oxid de cobalt pe
suprafaţă discului
• Nanofilme de ADN : aceste filme au proprietăţi filtrante cu utilitate în domeniul
protecţiei mediului
• Nanocristale : cristale de diamant artificial sau alte cristale naturale cu proprieţi
electrice pentru realizarea microprocesoaarelor
• Nanocomposite : materiale composite cu duritate mare sau transparente
Riscurile eventuale ale nanotehnologiilor
Utilizarea nanotehnologiilor ca o joncţiune între informatică şi biologie creează
posibilităţi inedite ale căror consecinţe pe termen lung sau mediu nu sunt cunoscute
(principiul precauţiei) trebuind să fie evaluate.
Bibliografie
• Mark Ratner, Daniel Ratner (2003), Nanotechnologies - La révolution de demain,
ISBN 2-7440-1604-7
• Michel Wautelet (2003), Les nanotechnologies, ISBN 2100079549

STRUCTURI NANOMETRICE
 Formele cristalizate clasice ale carbonului în stare naturală (stările alotropice),
cunoscute până în anul 1985, erau diamantul şi grafitul.
Diamantul este un mineral transparent, cel mai dur posibil. El a fost identificat la
sfârşitul secolului 18 ca fiind o formă cristalină a carbonului de către Lavoisier şi Tennant. În
această structură cristalină, fiecare atom este legat de 4 atomi vecini dispuşi în vârfurile unui
tetraedru regulat distanţa minimă dintre atomi fiind de 0,136 nm.. Astfel se stabilesc între
atomi legături foarte puternic în cadrul unei simetrii tetraedrice caracterizate prin densitate
ridicată şi anizotropie.

Structura damantului

Grafitul este un mineral negru friabil utilizat din vechime la scris (de la cuvântul
grecesc ‘’graphein’’= a scrie).

Structura grafitului
Structura sa este compusă dintr-o succesiune de planuri, fiecare alcătuit din hexagoane
(în formă de fagure). În plan, fiecare atom de carbon este legat de trei atomi vecini, legăturile
realizându-se sub un unghi de 120°, iar distanţa minimă între doi atomi este de 0,142 nm.
Aceste legături sunt puternice, spre deosebire de cele dintre atomi din planuri vecine care sunt
mult mai slabe. Distanţa dintre aceste planuri este de 0,34 nm.
Această structură cvasibidimensională are o densitate mult mai scăzută decât a
diamantului şi o puternică anizotropie deoarece planurile slab legate între ele pot aluneca uşor
unele faţă de altele.
În anul 1985, cercetătorii R. Smalley, R. Curl (Rice University, Houston, USA) şi H.
Kroto (University of Sussex, Grande Bretagne) au descoperit o nouă structură cristalină a
carbonului sub forma unei molecule (C60) prin vaporizarea grafitului cu laser în atmosferă de
heliu. Molecula (C60) este formată din 60 de atomi de carbone repartizaţi în vârfurile unui
poliedru regulat de diametru 0.7 nm constituit din 20 suprafeţe hexagonale şi 12 pentagonale.
Această structură a fost numită fullerenă după numele arhitectului Buckminster Fuller care a
construit o cupolă cu asemenea structură pentru o expoziţie universală în Canada.
 Fullerena

În anul 1990, W. Krätschmer şi D.R. Huffman au pus la punct o procedură simplă de sinteză a
acestei molecule care permite să se producă la nivel de laborator cantităţile necesare pentru
studiul proprietăţilor sale.
În 1991, S. Iijima a observat la microscopul electronic un subprodus de sinteză,
obţinut în urma unui arc între electrozi de carbon, sub forma unui depozit de filamente dure
care conţinea structuri tubulare cilindru în cilindru închise la extremităţi.

Nanotub

Lungimea nanotuburilor poate fi de până la câţiva microni, în timp ce diametrul lor

este cuprins între 1 şi 10 nm (de 100 000 ori mai mic decât diametrul firului de păr, acelaşi
raport dimensional ca între un fir de păr şi un oleoduct). Un atom are diametrul cuprins între
0,1nm şi 0,4nm.
Nanotubul de talie moleculară posedă astfel un caracter unidimensional (una din
dimensiuni este mult mai mare decât celelalte două, respectiv lungimea faţă de diametru).
Structura moleculei C60 şi a nanotuburilor de carbon îşi au originea în structura
grafitului cu un plus de evidenţă la nanotuburi.
Structura atomică a unui nanotub rezultă din rotirea unui plan format din hexagoane,
numit grafenă, pentru a se obţine un cilindru. Cilindrul respectiv nu poate fi închis la
extremităţi fără a deforma un număr de hexagoane.

Cilindru de grafenă
 Închiderea unui tub necesită introducerea de defecte topologice pentru a curba planul.
Defectul de bază este un pentagon care transformă planul în con deschis cu unghiul la vârf de
112°.

Capăt de nanotub

Introducerea succesivă de pentagoane închide planul progresiv planul şi îl transformă

într-o cochilă. Matematic se poate arăta că este suficient să se introducă 12 pentagoane pentru
a închide cochila pentru a ajunge la un poliedru închis. Cel mai compact poliedru regulat, care
respectă această regulă de închidere numită a lui Euler, este molecula C60 care conţine 20
hexagoane şi 12 pentagoane.

Extremitate de nanotub

Fiecare extremitate a unui nanotub se realizează prin introducerea a 6 pentagoane în

reţeaua hexagonală. Topologia extremităţii depende de distribuţia acestor pentagoane : o
distribuţie regulată defineşte o extremitate emisferică, în timp ce în cazul general se obţine un
vârf de formă conică.
Diferitele configuraţii de nanotuburi
se pot descrie pe baza modului de răsucire a foii de grafenă care implică superpoziţia a două
hexagoane A şi B din reţea. Modul de rulare a grafenei defineşte diametrul şi unghiul de
răsucire (torsiune) θ care variază între 0 à 30° datorită reţelei hexagonale. Lanţurile de
hexagoane pot fi paralele sau nu cu axa cilindrului. Toate configuraţiile posibile se pot
clasifica în trei categorii : armchair (θ =30°), în zigzag (θ =0°) sau în spirală (θ = 0 – 30°).

Rularea
 Şurubul lui Arhimede
θ = 30° θ = 0° θ = 0°- 30° 2θ

Primele două tipuri de tub, hexagoanele din partea superioară a tubului au aceeaşi
orientare faţă de axă cu cele in partea inferioară.
În ultimul caz, între hexagoanele din partea inferioară şi cea superioară apare un unghi
de 2 θ şi înfăşurarea lor defineşte un şurub al lui Arhimede.
În ansamblu, caracteristicile care definesc un nanotub sunt următoarele : nanotubul are
o structură derivată din cea a grafitului în care s-a introdus o curbură simplă prin câteva
defecte topologice şi care îi conferă un caracter unidimensional şi o dimensiune moleculară.
Aceste caracteristici fac din nanotub un obiect unic prin proprietăţile deosebite manifestate.
Nanotuburile se autoorganizează în timpul sintezei conform a două moduri de asamblare
posibile.
• nanotuburi de carbon multistrat, în engleză Multi Wall Carbon Nanotubes (MWNT)
• nanotuburi de carbon monostrat, în engleză Single Wall Carbon Nanotubes (SWNT)

În primul mod, tuburile se suprapun unele peste altele şi se numesc nanotuburi multistrat.
Numărul de straturi şi diametrul lor sunt variabile.

Nanotub multistart
Există două modele de structură multistrat : în cilindri concentrici (a) sau în spirală
(b).
 Într-un al doilea mod, nanotuburile rămân monostrat şi au diametre foarte uniforme
care se asamblează pentru a forma fascicule.

Fascicul de nanotuburi cu diametrul mediu de 1,3 nm

În fiecare fascicul, tuburile se grupează compact şi formează un aranjament periodic de
simetrie triunghiulară. Numărul lor poate atinge mai multe zeci într-un fascicul al cărui
diametru variază conform condiţiilor de sinteză de la 1 la 30 nm.
În cele două tipuri de asamblare, distanţa dintre două tuburi adiacente este aproape
egală cu distanţa dintr două planuri ale grafitului, ceea ce înseamnă că ansamblul de tuburi nu
modifică natura legăturilor chimice care rămân identice cu cele manifestate în grafit.
Cele două moduri de asamblare sunt legate de condiţiile de sinteză.

3. PROPRIETĂŢI ALE STRUCTURILOR NANOMETRICE

Proprietăţile nanotuburilor
Proprietăţile specifice nanotuburilor resultă direct din legătura chimică de tip grafit.
Caracterul planar şi orientat al legăturilor chimice face din grafit un solid foarte stabil chimic
şi foarte anizotrop în care proprietăţile importante se manifestă în planul format din
hexagoane şi care constituie structura nanotubului.
 La acestea, o contribuţie este adusă de curbura planului (diametrul tubului) precum şi
de reducerea dimensiunilor la o dimensiune moleculară care îi conferă un caracter
unidimensional. Odată cu scăderea dimensiunilor, forţele la nivel microscopic devin
preponderente, trebuind să se tracă de la abordarea clasică la cea cuantică. Are loc, de fapt o
cuantificare energetică dependentă de dimensiuni. De exemplu, nu mai este respectată legea
lui Fourier de transfer a căldurii pentru că are loc o propagare a vibraţiei atomilor.
Prin creşterea densităţii pe suprafaţă ce devine comparabilă cu cea pe volum, creşte
importanţa legăturilor chimice pe suprafaţă prin creşterea energiei de legătură la suprimarea
legăturilor în profunzime. Potenţialul de interacţie la nivel submicroscopic (de tip Van der
Waals) este invers proporţional cu puterea a 6-a a distanţei.

Proprietăţi electrice
Grafitul este cunoscut ca un material slab conducător a cărui conductibilitate electrică
este perturbată puternic de defecte sau dopaj.
La un nanotub, perturbarea se datorează unghiului de înfăşurare (helicităţii). După
cum s-a stabilit experimental, nanotubul cu lanţul de hexagoane a căror latură este
perpendiculară pe cu axa sa (nanotub armchair - θ = 30°) are conductivitate electrică ridicată
(caracter metalic) datorită benzii interzise Fermi de lăţime nulă (band gap). În cazul
nanotubului cu lanţ în spirală conductivitate electrică este similară semiconductorilor, în acest
caz mărimea diametrului determinând lăţimea band gap şi implicit modul de trecere a
electronilor din banda de valenţă în banda de conducţie. Pe baza conceptelor cuantice,
circumferinţa L trebuie să fie proporţională cu lungimea de undă a electronului λ pentru ca o
undă de electroni care străbate tubul pe circumferinţă să interfereze cu ea însăşi, deci :

n·λ =L

Dacă se mai are în vedere legătura dintre lungimea de undă şi frecvenţa f a unei
electronice :

λ · f = c (c fiind viteza luminii)

precum şi expresia energiei elementare :

w = h · f (h fiind constanta lui Planck)

rezultă că :

w = n · h · c/L

Prin urmare, se constată că unor diametre reduse ale nanotuburilor le corespund valori
mari de energie precum şi benzi interzise (bariere) de lăţime mică. Se poate demonstra că
nanotuburile cu configuraţie armchair sunt metalice pentru că au un diametru mai mic decât
alte configuraţii obţinute prin răsucire.
Conductivitatea electrică ridicată a nanotuburilor se explică prin faptul că mişcarea
electronilor, care poate fi numai înainte şi înapoi, se desfăşoară printr-o structură cristalină
unidimensională perfect ordonată cu împrăştieri numai prin întoarcere prin ciocniri puternice
care sunt cele mai puţin probabile (spre deosebire de cazul 3 D unde împrăştierile se pot face
sub orice unghi). Ca urmare, la temperatura camerei, drumul liber mijlociu este de ordinul
micronilor (în timp ce la cupru are valoarea de 40nm). Din acest motiv, încărcarea unui
nanotub poate fi de 100-1000 ori mai mare decât a cuprului.
Controlul lăţimii band gap prin diametru şi gradul de răsucire poate suplini rolul
semiconductorilor care au fluctuaţie de concentraţie a impurificării.
De asemenea, se pot înlocui straturile de semiconductori care devin capcane de
electroni la suprafaţă (datorită unor legături disponibile) şi care trebuie pasivizate prin
oxidare mărindu-se astfel grosimea acestora.
O altă consecinţă a legăturii de natură cuantică dintre energie şi dimensiuni este
posibilitatea obţinerii luminii de o anumită frecvenţă la injectarea simultană de goluri ş
electroni pe la capetele unui nanotub, din ciocnire rezultând şi radiaţie luminoasă şi căldură.
Se poate genera un anumit tip de lumină prin alegerea diametrului dar poate fi şi detectată.

Comportamentul feromagnetic al nanostructurilor

Materialele feromagnetice (fierul, nichelul, cobaltul) se magnetizează sub acţiune anui
câmp magnetic exterior în funcţie de intensitatea acestuia până la valoarea de saturaţie
(caracteristică fiecărui material). Valoarea inducţiei de saturaţie creşte la scăderea
temperaturii proporţional cu T-3/2 , T fiind temperatura absolută (legea lui Bloch).
Într-un articol recent punlicat de cercetători de la NIST (National Institute of
Standards) în Physical Review Letters fac cunoscut faptul că materialele feromagnetice
nanostructurate pot să nu mai urmeze legea lui Bloch în domeniul temperaturilor foarte
scăzute, magnetizarea crescând mult mai rapid. Autorii consideră că această anomalie
caracterizează fenomenului cuantic cunoscut sub numele de condensarea Bose-Einstein. În
articole, cercetătorii propun extinderea valabilităţii legii lui Bloch la nanostructuri prin
inroducerea unui termen de energie suplimentară asociată procesului care depinde de
temperatură. Este nevoie să se determine în continuare influenţa dimensiunilor şi formei
acestor nanosisteme magnetice în starea de condensare Bose-Einstein.

Proprietăţi mecanice
Datorită anizotropiei structurale, grafitul are un modul de elasticitate foarte mare în
planul hexagonal (1 TPa) şi mult mai mic în afara planului (4 109 Pa). Nanotubul de carbon
benficiază de rezistenţa mecanică a grafenei pe care o sporeşte astfel că modulul de
elasticitate devine superior lui 1 TPa după cum s-a stabilit experimental. Această resistenţă
ridicată la deformare se adaugă unei mari flexibilităţi. Diferite experimente au arătat că
nanotubul se curbează în unghi mare sau se răsuceştice cu mare uşurinţă în jurul propriei axe.
Nanotuburile devin interesante prin caracteristicile următoare :
-rezilienţă apreciată (prin simulare) ca fiind de circa 200 ori mai mare ca a oţelului la o
masă specifică de 6 ori mai mică (la secţiune echivalentă), neputând fi testată experimental;
-duritate a unor anumite nanotuburi mai ridicată decât a diamantului.

Proprietăţi chimice
Nanotuburile sunt structuri poroase ce pot fi umplute cu alţi compuşi chimici,
devenind astfel nanofire. Este deci posibil ca acestea să se umple chiar cu molecule de
fulerenă sau cu alţi compuşi cristalini.
 Proprietăţi ale nanotuburilor de nitrură de bor (NB)
In 1994, s-a reuşit producerea de nanotuburi pornind de la nitrura de bor. Proprietăţile
acestor nanostructuri sunt încă imprecis determinate, iar aplicaţiile lor rămân de descoperit.
Aceste nanotuburi se disting de alte structuri prin anumite proprietăţi. Se ştie pentru
moment că acestea sunt izolanţi electrici, datorită unei late band gap (5eV) independent de
unghiul de torsiune, dar că ar putea să conducă lumina.
Este de asemenea posibil de a implanta molecule (proteine) la surprafaţă nanotuburilor
NB pentru a le utiliza ca suport de sinteză..
Nanotuburile NB au în general proprietăţi mecanice similare nanotuburilor de carbon
în special o mai mare rigiditate.

4. FABRICAŢIA STRUCTURILOR NANOMETRICE

Nanotuburile au fost descoperite în 1991 de către SUMIO Iijima. Ele s-au obţinut prin
evaporarea grafitului cu un arc electric în atmosferă de heliu. Aceste structuri pot exista
propbabil, dar pentru moment au fost observate numai cele de sinteză.
La început, temperatura ridicată (aproape de 6000°C) necesară procedurii nu permitea
obţinerea de cantităţi mari pentru diferite utilizări, nanotuburile având tendinţa de a se topi
parţial şi a se lipi.
După 1992 a fost pusă la punct noi proceduri, cum ar fi evaporarea cu laser şi
adăugarea de metale cu rol catalitic care au permis reducerea temperaturii de reacţie la
1200°C.
După descoperirea iniţială a lui Iijima, au fost încercate diferite proceduri de sinteză
cu scopul de a produce noi structuri şi de a pune la punct metode care să permită producerea
pe scară largă de nanotuburi într-omanieră controlată.
Se disting două tipuri de căi de sinteză ce se deosebesc între ele prin nivelul de
temperatură utilizat.
Sinteza la înaltă temperatură
La première cale constă în a evapora grafitul (ce sublimează la 3200 °C) şi de a-l
condensa într-o incintă umplută cu heliu sau argon unde domină un puternic gradient de
temperatură. Pe această cale, obţinerea de facsicole de monotuburi necesită utilizarea unor
catalizatori metalici (metale de tranziţie, Ni, Co, Pd, Pt sau pământuri rare, Y ) amestecaţi în
proporţie de câteva procente în pudra de grafit.
Nanotuburile multistrat se formează direct în faza de vapori la o temperatură de
aproape 3000°C.
Diferitele metode ce uitlizează acest principiu se disting între ele prin procedeul de
vaporizare a grafitului.
În procedul lui Krätschmer şi Huffmann, utilizat de Iijima, este stabilit un arc între doi
electrozi de grafit, caz în care electrodul anod se consumă pentru a forma plasma care poate
atinge temperatura de 6000°C. Această plasmă se condensează pe catod sub forma unui
depuneri filamentoase sub forma unei pânze de păianjen foarte densă ce conţine nanotuburile.
Acest procedeu este simplu şi puţin costisitor şi se pretează la modificări pentru a obţine
diferite tipuri de nanotuburi. Singurul ezavantaj este durata sintezei cât şi controlul pretenţios.
Al doilea procedeu de vaporizare dezvoltat degrupul condus de R. Smalley la
Universitatea din Houston (USA) constă în sublima local o ţintă de grafit cu radiaţia unui
laser de mare putere pulsatoriu sau continuu. Grafitul este fie vaporizat fie expulzat în
fragmente de câţiva atomi. Este opus primului procedeu prin costul ridicat şi printr-un număr
restrâns de parametri de control.
 O metodă originală de vaporizare a grafirului este aceea de a utiliza energua solară
prin concentrarea radiaţiei solare asupra ţintei astfel încât să se atingă temperatura de
vaporizare.
Toate aceste procedee permit producerea la nivel de laborator a câtorva sute de
miligrame de nanotuburi brute, dar se încearcă extinderea la o scară mai mare.
Sinteza la medie temperatură
A doua cale de sinteză utilizează temperaturi medii şi este o adaptare a metodelor
catalitice sau pirolitice tradiţionale utilizate la sinteza fibrelor de carbon. Principiul acestor
metode constă în a descompune un gaz carbonic la surprafaţa particulelor unui catalizator
metalic într-un cuptor la o temperatură cuprinsă între 500°C şi 1100°C conform naturii
gazului. Carbonul eliberat din descompunerea gazului precipită pe suprafaţa particulei şi
această condensare duce la creşterea structurilor tubulare. Nanotuburile monostrat se
formează în domeniul de temperaturi cuprins între 800 et 1400°C.
In asemenea proceduri, natura asamblării este controlată prin temperatura şi
dimensiunile particulelor de catalizator. Dacă aceste condiţii de sinteză sunt acum bine
stabilite, rămâne ca mecanismele care contrlează formarea şi creşterea tuburilor sunt încă
foarte puţien cunoscute şi că multe rămân de făcut în acest domeniu pentru a controla sinteza
unui tub de o configuraţie dată.
Gazul carbonic poate fi monoxidul de carbon CO, sau hidrocarburi (acetilenă, metan).
Catalizatorul metallic este un metal de tranziţie (fier, nichel cobalt). Un aspect delicat al
acestei tehnici este prepararea şi controlul dimnsiunilor particulelor de catalizator, talia
trebuind să fie de ordinul a câtorva nm pentru sinteza nanotuburilor.
Procedurile pe bază de temperaturi medii pot fi dimensionate pentru a obţine mijloace
de producţie la scară largă a fibrelor de carbon, ceea ce este mai dificil de prevăzut la
metodele pe bază de înaltă temperatură. Universitatea din Houston a dezvoltat deja un
dispozitiv ce uitlizează monoxidul de carbon care produce 10g de nanotuburi brute pe zi şi
care este pe cale de a fi estinsă industrial la Societatea CNI.
În continuare se pun la punct noi metode de sinteză performante. De exemplu, în
2005echipa condusă de Ray Baughman de la Universitea Dallas a făcut publică o metodă care
permite producerea până la 10 m de nano-foi pe minut.
În iunie
2005, cercetători de la Nanotech Institute al Universităţii din Dallas (Texas, États-Unis
d'Amérique) et de la Commonwealth Scientific and Industrial Research Organisation (Csiro,
Australie) au publicat un articol în revista Science prin care anunţă că au pus la punct o
metodă ce permite producerea a 7 m pe minut de nanotuburi de de câţiva centimetri lungime
şi câteva zeci de nanometri grosime. Această tehnologie va permite să se depăşească
principala barieră în dezvoltarea de aplicaţii sau produse finite.

5. VIZUALIZAREA STRUCTURILOR NANOMETRICE

Instrumentul cheie pentru a observa şi identifica structura nanotuburilor este
microscopul electronic care situat observaţiile la scară nanometrică şi a permis descoperirea
nanotuburilor .
În principiu, se trimite o radiaţie asupra obiectului şi se construieşte imaginea acestuia
cu ajutorul unui sistem de lentile (microscop) ce focalizează radiaţia utilizată.
Nivelul informaţiei depinde în primul rând de natura radiaţiei uitlizate. Rezoluţia sa,
adică dimensiunea minimă a detaliilor observabile pe imagine este de acelaşi ordine de
mărime cu lungimea sa de undă.
 Cum distanţa între atomi este de ordinul a 0,1-1 nm, iar lungimea de undă a luminii
vizibile este λ =0,4-0,8 µ m, cu lumină vizibilă nu se pot detecta dimensiuni mai mici de
=0,5 µ m, deci nici aranjamentele atomilor.
Prin urmare, pentru a studia structurile nanometrice, este necesară o radiaţie cu λ <
0,1 nm. Este exclusă utilizarea radieţiei X datorită slabei reflectivităţi necesare în sistemul
optic. Soluţia a fost găsită în 1937 (studentul E. Ruska) prin conceperea primului microscop
care uitiliza electroni de energie ridicată cu λ =0,001 nm. Electronii, produşi prin emisie
termoelectrică, sunt acceleraţi puternic la o tensiune de sute de kV şi focalizaţi în câmp
electric şi magnetic.

6. APLICAŢII TEHNICE ŞI REALIZĂRI

• Nanotuburile de carbon permit realizare de tranzistoare cu nivel ridicat de

miniaturizare (realizare a cercetătorilor de la IBM)
• Nanotuburile de carbon pot permite realizarea de emiţătoare de câmpuri sau lumină la
nivel nanometric
• Nanotuburile de carbon modificate (cu adaus de K) pot deveni supraconductoare la
joasă temperatură
• Nanotuburile de carbon cu proprietăţi semiconductoare sau izolante de dimensiuni
reduse
• Nano-foi de 50 nm grosime transparente şi bune conducătoare de electricitate pentru
dejivrare
• Cuplare unui tranzistor cu celula nervoasă
• Tratamentul celulei vii prin injectarea e medicamente
• Nanoordinator pe bază de ADN cu 1 miliard de operaţii/s

• Micromotor cu diametrul de 2000 de ori mai mic decât al firului de păr

• Microrobot de 250 µ m lungime şi 60 µ m lăţime dotat cu elemente de locomoţie,
sursă de energie şi sistem de direcţie controlată

BIBLIOGRAFIE
http://www.onera.fr/conferences/nanotubes
http://fr.wikipedia.org/wiki/Nanomatériau
http://www.crpp.u-bordeaux.fr/nanotfr.html
http://www.ulb.ac.be/inforsciences/openscience/naimo