CAPITOLUL 2

ANALIZA RENTABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII

Rentabilitatea constituie o formă sintetică de exprimare a eficienţei economice, care reflectă

capacitatea unei firme de a realiza profit.
Creşterea rentabilităţii prezintă interes pentru toţi participanţii la activitatea firmei:
a) Managerii, ale căror performanţe sunt apreciate, de cele mai multe ori, prin prisma
profiturilor obţinute.
b) Acţionarii sunt interesaţi pe de o parte să-şi maximizeze câştigul pe care îl scot din
plasamentul lor, sub forma dividendelor, iar pe de altă parte să maximizeze valoarea de
piaţă a întreprinderii, prin creşterea cursurilor acţiunilor cotate la bursă.
c) Salariaţii caută să-şi asigure o remunerare imediată şi cât mai ridicată posibil şi, din
acest punct de vedere, intră în conflict cu obiectivele de rentabilitate pe termen scurt.
Totuşi, ei doresc siguranţa locurilor de muncă şi a posibilităţilor de promovare.
d) Creditorii sunt interesaţi de rentabilitatea operaţiunilor întreprinderii pentru că ea
condiţionează posibilitatea de rambursare a datoriilor contractate;
e) Statul şi organele administraţiei locale încasează, sub formă de impozite, o parte din
veniturile realizate de firme. O rentabilitate sporită creează premisele realizării unor
venituri mai mari la bugetul statului şi la bugetele locale, fie direct sub forma
impozitului pe profit, fie indirect ştiut fiind faptul că, de regulă, firmele rentabile pot
efectua investiţii şi crea noi locuri de muncă.
Pentru exprimarea rentabilităţii la nivelul unei firme se utilizează două categorii de indicatori:
a) Indicatori absoluţi: excedentul brut din exploatare; rezultatul exerciţiului; rezultatul din
exploatare, profitul net; excedentul brut înainte de deducerea dobânzilor și a impozitului pe
profit (EBIT), excedentul brut înainte de impozite, dobânzi și deprecieri (EBITDA);
b) Indicatori relativi (rate de rentabilitate): rata rentabilităţii economice; rata rentabilităţii
financiare; rata rentabilităţii resurselor consumate; rata rentabilităţii veniturilor; rata
rentabilităţii comerciale;

2.1. Analiza rezultatului total al exerciţiului

Rezultatul total al exerciţiului reprezintă un indicator sintetic prin care se apreciază sub formă
absolută rentabilitatea unei firme. Analiza acestuia vizează două obiective:
- analiza dinamicii şi structurii;
- analiza factorială.

2.1.1. Analiza dinamicii şi structurii rezultatului total

Analiza dinamicii şi structurii rezultatului total al exerciţiului ţine seama de elementele

componente şi de sursele sale de provenienţă, aşa cum sunt ele prezentate în Contul de Profit şi
Pierdere. Potrivit acestuia, mărimea rezultatului total al exerciţiului (Rt) sau a profitului brut (Pb) se
determină ca diferenţă între veniturile totale (Vt) şi cheltuielile totale (Ct), astfel:

Rt (Pb) = Vt – Ct.
La rândul lor, veniturile totale se determină prin însumarea veniturilor de exploatare (Ve) și a
veniturilor financiare (Vf), iar cheltuielile totale prin însumarea cheltuielilor de exploatare (Ce) și a
cheltuielilor financiare (Cf):

Vt = Ve + Vf
Ct = Ce + Cf.
62
 Pentru analiza dinamicii profitului brut, se pot calcula modificările absolute şi procentuale
intervenite în mărimea acestuia în anul curent faţă de anul de bază, astfel:
Rt  Rt1  Rt 0 ∆Rt% =
∆
× 100 = I − 100
Modificarea absolută a rezultatului total se explică prin modificarea veniturilor totale şi a
cheltuielilor totale, ale căror influenţe se pot calcula cu ajutorul metodei balanţiere. Analiza structurală
a rezultatului total se poate adânci prin luarea în considerare a influenţelor exercitate de modificarea
fiecărei categorii de venituri, precum şi a categoriilor de cheltuieli aferente.
Mărimea rezultatului total se mai poate stabili prin însumarea rezultatului de exploatare (Re)
cu rezultatul (Rf):
Rt = Re + Rf = (Ve - Ce) + (Vf - Cf).

În procesul de analiză, se pot calcula influenţele fiecărei categorii de rezultate asupra

modificării rezultatului total folosind metoda balanţieră.
De asemenea, se poate face o analiză structurală a profitului brut prin calcularea ponderii
fiecărei categorii de rezultat în cadrul rezultatului total al întreprinderii, precum şi a modificării
acestor ponderi, astfel:
Re, Rf
G Re,Rf = × 100
Rt
Analiza structurală a rezultatului total se poate face şi în funcţie de rezultatul de exploatare,
rezultatul financiar şi cel extraordinar. În acest caz, schema influenţelor se prezintă astfel:
Re
ΔRt Rf

2.1.2. Analiza factorială a rezultatului total

Analiza factorială a rezultatului total necesită studierea acestuia cu ajutorul unor modele de tip
determinist, care permit stabilirea factorilor ce influenţează nivelul şi evoluţia sa, precum şi măsurarea
acestor influenţe. În acest scop poate fi utilizat următorul model:
Pb _
Pb  Vt   Vt  Pb ,
Vt
_
unde Pb - profitul mediu ce revine la 1 leu venituri totale;
Modificarea profitului brut se explică pe seama modificării factorilor cu acţiune directă, a
căror schemă de cauzalitate se prezintă astfel:

Δ Vt
Δ Pb
Δ Pb

Influenţele factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

_
1. VtPb  ( Vt 1  Vt 0 )  Pb 0

2. Pb
Pb  Vt 1 (Pb1  Pb0 )

2.2. Analiza rezultatului din exploatare

Rezultatul din exploatare reprezintă cea mai importantă componentă a rezultatului total, fiind
agreat, în principal, de investitori pentru caracterizarea rentabilităţii economice a activităţii finanţate.
Nivelul său se poate determina în două moduri:

63
 a) Pe baza Contului de Profit şi Pierderi, ca diferenţă între veniturile din exploatare şi
cheltuielile din exploatare:
Re = Ve – Ce
b) Pe baza Situaţiei Soldurilor Intermediare de Gestiune, plecând de la excedentul brut din
exploatare:
Re = EBE + Vde – Aj – Cde
unde: Vde –venituri diverse din exploatare;
Aj – Ajustări privind amortismentele şi provizioanele;
Cde – Cheltuieli diverse din exploatare.
Şi acest indicator poate fi analizat din punct de vedere structural şi factorial.
Analiza structurală a rezultatului din exploatare urmăreşte surprinderea contribuţiei
diferitelor elemente componente la realizarea acestuia. Astfel, structura rezultatului exploatării poate
fi privită din mai multe puncte de vedere:
- pe tipuri de activităţi;
- pe subunităţi ale întreprinderii;
- pe tipuri de produse etc.
În acest scop, se poate determina ponderea fiecărei componente în rezultatul din exploatare.
Pot fi astfel identificate acele componente cu cea mai mare contribuţie la realizarea profitului, cărora
trebuie să li se acorde o atenţie sporită.
Pentru a avea o imagine mai exactă asupra rentabilităţii diferitelor activităţi, subunităţi sau
produse, aceste ponderi se pot compara cu ponderea deţinută de respectivele componente în veniturile
din exploatare. Astfel, acele componente care au o pondere mare în rezultatul din exploatare şi o
pondere mică în veniturile din exploatare au un nivel al rentabilităţii superior mediei pe întreprindere,
în timp ce componentele cu o pondere mică în rezultatul din exploatare şi o pondere mare în venituri
au o rentabilitate inferioară mediei.
Analiza factorială rezultatului din exploatare se poate realiza cu ajutorul următorului
model:
Pe
Re  Ve   Ve  Pe  Ns  t  Wh  Pe ,
Ve
unde:
Pe - profitul mediu de exploatare la 1 leu venituri din exploatare;
Ns - numărul mediu de salariaţi;
t - timpul mediu exprimat în ore lucrat de un salariat într-un an;
Wh - productivitatea medie orară a muncii, calculată pe baza veniturilor de exploatare.
Pentru analiza rezultatului din exploatare conform acestui model, se va folosi următoarea
schemă factorială:

Ns
Ve t
Pe Wh
Pe

Influenţele factorilor se calculează cu ajutorul metodei substituirilor în lanţ:

Ve
1. Pe  ( Ve1  Ve0 )  Pe0
Pe  (Ns1  Ns0 )  t 0  Wh0  Pe0
1.1. Ns
1.2.Pe  Ns1  ( t1  t0 )  Wh0  Pe0 1.3.Pe  Ns1  t1  ( Wh1  Wh0 )  Pe0
t Wh

Pe  Ve1  (Pe1  Pe0 )

2. Pe

64
 În situaţia în care firma nu înregistrează alte venituri şi alte cheltuieli din exploatare, rezultatul
din exploatare corespunde cu rezultatul aferent cifrei de afaceri.

Pentru analiza rezultatului (profitului) aferent cifrei de afaceri (Pr) se pot folosi
următoarele modele:
Pr  qp  qc  q(s)p  q(s)c ,
în care:
q - este volumul producţiei vândute pe sortimente;
s - structura producţiei vândute pe sortimente;
c - costul pe unitatea de produs;
p - preţul mediu de vânzare fără TVA pe produse.

Schema factorilor cu influenţă directă asupra profitului aferent cifrei de afaceri se prezintă
după cum urmează:

q
 Pr s
c
p
Această variaţie se datorează influenţelor factorilor, calculate cu ajutorul metodei substituirilor
în lanţ:
1.qPr  (  q1s 0 p 0   q1s 0 c 0 )  (  q0 s 0 p 0   q0 s 0 c 0 )  Pr 0  Iq  Pr 0
unde Iq este indicele volumului producţiei vândute, care se calculează astfel:
 q1p0
Iq 
 q0 p0
2. s
Pr  (  q1s1p 0   q1s1c 0 )  (  q1s 0 p 0   q1s 0 c 0 )  (  q1p0   q1 c 0 )  Pr 0  Iq

3.cPr  (  q1s1p 0   q1s1c 1 )  (  q1s1p 0   q1s1c 0 )  (  q1 c1   q1 c 0 )

4.pPr  (  q1s1p1   q1s1c 1 )  (  q1s1p 0   q1s1c 1 )   q1p1   q1p0

Pentru analiza profitului aferent cifrei de afaceri se mai poate folosi următorul model:
Mf Qe CA Pr
Pr  T      T  It  E Mf  Gv  Rv.
T Mf Qe CA

Schema factorilor de influenţă şi calculul influenţelor se prezintă astfel:

T
It
 Pr  EMf
Gv
Rv

Influenţele se calculează cu metoda substituirilor în lanţ.

2.3. Analiza ratelor de rentabilitate

Ratele de rentabilitate reprezintă indicatori sintetici, prin care se apreciază sub formă relativă
situaţia profitabilităţii sau a capacităţii întreprinderii de a produce profit. Ratele rentabilităţii sunt
printre cei mai importanţi indicatori prin care se apreciază eficienţa generală a activităţii unei

65
întreprinderi, deoarece reflectă rezultatele obţinute ca urmare a trecerii prin toate stadiile circuitului
economic: aprovizionare, producţie şi desfacere.
Rata rentabilităţii, ca indicator de performanţă, poate avea mai multe forme de exprimare, în
funcţie de modul de raportare a unui indicator de efecte sau rezultate obţinute (profitul, EBE sau alţi
indicatori parţiali ai rentabilităţii) la un indicator de flux global al activităţii (cifra de afaceri, venituri
din exploatare, valoarea adăugată) sau la mijloacele economice avansate sau consumate pentru
obţinerea rezultatului respectiv (ca indicatori de efort).
De aceea, putem clasifica ratele de rentabilitate în funcţie de mai multe criterii, cele mai
importante fiind criteriul bazei de raportare şi criteriul funcţional. În afara acestora, mai pot exista
criterii referitoare la interesele urmărite în exprimarea acestor rate (interesele managerilor,
acţionarilor, creditorilor, etc.) sau la tipul de rezultat ce se află la numărătorul ratelor.
După criteriul funcţional, ratele rentabilităţii se pot clasifica în:
- rate ale rentabilităţii economice;
- rate ale rentabilităţii financiare;
- rate ale rentabilităţii resurselor consumate;
- rate ale rentabilităţii veniturilor.

2.3.1. Rata rentabilităţii economice

Rata rentabilităţii economice măsoară performanţele totale ale activităţii unei firme,
independent de modul de finanţare şi de sistemul fiscal. Această rată se poate exprima sub mai multe
forme, în funcţie de modul de exprimare a indicatorului de efort. Întâlnim astfel:
- rata rentabilităţii economice a activelor, când indicatorul de efort este reprezentat de
activele totale sau cele de exploatare;
- rata rentabilităţii economice a capitalului investit, când indicatorul de efort este
reprezentat de capitalul investit.
a) Rata rentabilităţii economice a activelor se calculează ca raport între rezultatul total al
exerciţiului sau profitul brut total (Pb) şi activul total (At), format din activele imobilizate (Ai) şi
activele circulante (Ac):

Pb Pe + Pf
Ra = 100 = 100.
At Ai + Ac

Nivelul său prezintă interes, în primul rând, pentru managerii întreprinderii, care apreciază
astfel, eficienţa cu care sunt utilizate activele disponibile.

Ai
At
Ra Ac
Pe
Pb Pf

Pb0  Pb0 ) 100

Ra  (
1.  At
At1 At0

Pb0  Pb0 )  100

Ra  (
1.1.  Ai
Ai1  Ac0 Ai0  Ac0
Pb0  Pb0 ) 100
1.2. Ra  (
Ac

Ai1  Ac1 Ai1  Ac0

66
 Pb1  Pb0 ) 100
Ra  (
2.  Pb
At1 At1
Pe1  Pe0 100
Ra 
2.1.  Pe
At1
Pf 1  Pf 0 100
Ra 
2.2.  Pf
At1

Un alt model de analiză factorială a ratei rentabilităţii economice a activelor se prezintă astfel:
Vt Pb
Ra  (  )  100
At Vt

Pb
unde: - profitul mediu la 1 leu venituri totale;
Vt
Vt
- eficienţa utilizării activelor totale;
At
Influenţele factorilor se calculează cu metoda substituirilor în lanţ.
O altă formă de exprimare a ratei rentabilităţii economice a activelor ţine seama de profitul
aferent cifrei de afaceri, şi de activele totale ale firmei, astfel:
Ra 
Pr
 100 
 qp   qc  100 , sau
At AI  AC

b) Rata rentabilităţii economice a capitalului investit se determină ca raport între rezultatul

total al exerciţiului sau rezultatul din exploatare şi capitalul investit:
𝑃𝑒
𝑅𝑒 = × 100
𝐾𝑖𝑛𝑣
De nivelul acestei rate sunt interesaţi, în primul rând investitorii actuali şi cei potenţiali
(acţionarii şi băncile), care o compară cu rentabilitatea unor alte forme de plasament (dobânzile la
depozitele bancare, câştigul din plasarea capitalului la alte întreprinderi etc.), dar şi managerii, pentru
care un nivel ridicat al acestei rate semnifică o gestiune eficientă a capitalurilor investite. În acest sens
ei compară rata rentabilităţii economice cu rata medie a costului capitalului investit (Rci), putându-se
întâlni următoarele situaţii:
- când Re > Rci înseamnă că activitatea desfăşurată degajă o rentabilitate economică
superioară costului capitalului, înregistrându-se o valoare adăugată economică pozitivă
care va spori valoarea de piaţă a întreprinderii;
- când Re < Rci înseamnă că rentabilitatea obţinută nu poate acoperii solicitările furnizorilor
de capital, înregistrându-se o valoare adăugată economică negativă şi o reducere a
capitalurilor proprii.

2.3.2. Rata rentabilităţii financiare

Rata rentabilităţii financiare (Rf) exprimă eficienţa utilizării capitalului propriu al firmei.
Din acest considerent, rata rentabilităţii financiare prezintă o importanţă deosebită, în primul rând,
pentru acţionari, care apreciază, în funcţie de nivelul acesteia, dacă investiţia lor este justificată şi dacă
vor continua să sprijine dezvoltarea firmei prin aportul unor noi capitaluri sau prin renunţarea, pentru
o perioadă limitată, la o parte din dividendele cuvenite.
Managerii, la rândul lor, vor fi interesaţi să păstreze un nivel corespunzător al acestei rate,
pentru a-şi putea păstra poziţiile şi a realiza criteriile de performanţă ale firmei.
Rata rentabilităţii financiare este influenţată, în mod esenţial, de existenţa a doi factori, şi
anume:
- folosirea în cadrul structurii de capital a întreprinderii a capitalului împrumutat;

67
 - deductibilitatea cheltuielilor cu dobânzile, prin posibilitatea introducerii acestora pe
cheltuielile întreprinderii (drept cheltuieli financiare) şi existenţa efectului de “scut de
impozit”.
În plus, este necesar ca rata rentabilităţii economice să fie superioară costului capitalului
împrumutat, în caz contrar folosirea capitalurilor împrumutate devenind ineficientă.
Rata rentabilităţii financiare se poate calcula prin raportarea profitului net (Pn) la mărimea
capitalului propriu, astfel:
Pn
Rf = × 100.
Kpr
Din relaţia de calcul a acestei rate rezultă că pentru creşterea nivelului său este necesar ca
profitul net să crească într-un ritm superior creşterii capitalului propriu.
Pn 0 100 - Pn0  100
Rf 
1. Kpr
Kpr1 Kpr0
Pn1  100 - Pn 0  100
Rf 
2. Pn
Kpr1 Kpr1
Pentru o analiză mai detaliată a acestei rate se impune descompunerea sa într-un produs de
două sau mai multe rate. Un astfel de model ţine seama de eficienţa utilizării capitalului propriu
(Ekpr) şi de rata rentabilităţii vânzărilor (Rv), astfel:
CA Pn
Rf = Ekpr × Rv = × × 100,
Kpr CA
unde: CA – cifra de afaceri.
Pentru analiza factorială a ratei rentabilităţii financiare, se mai poate utiliza un model care ia în
considerare multiplicatorul capitalului propriu (Mkpr), eficienţa utilizării activelor totale (Eat) şi rata
rentabilităţii vânzărilor (Rv):
At CA Pn
Rf = Mkpr × Eat × Rv = × × × 100,
Kpr At CA
unde: At – activul total.

În cadrul analizei, se poate studia şi legătura dintre rata rentabilităţii financiare, rata
rentabilităţii economice şi rata dobânzii, prin intermediul gradului de îndatorare sau a pârghiei
financiară şi a cotei de impozit pe profit.
Fiecare dintre aceste categorii de rate exprimă modul de finanţare a unei forme de capital.
Astfel, dacă rata rentabilităţii economice exprimă eficienţa utilizării capitalurilor investite, rata
rentabilităţii financiare şi rata dobânzii exprimă modul de remunerare a celor două componente ale
acestuia (capitalul propriu şi capitalul împrumutat). În condiţiile unei rate a rentabilităţii economice
date, orice modificare a raportului dintre capitalul propriu şi capitalul împrumutat conduce la
modificarea ratei rentabilităţii financiare.
Pentru a exprima legătura dintre aceste trei rate se foloseşte relaţia:
Ki Ci
Rf  [Re (Re- Rd )  ](1 - ),
Kpr 100
unde:
Rd – rata dobânzii pentru creditele luate de la bănci;
Ki – capitalul împrumutat;
Ci – cota de impozit pe profit;
Ki
- levierul sau pârghia financiară;
Kpr
Re Rd  Ki - efectul de levier financiar.
Kpr

68
 Din această relaţie, observăm că în funcţie de raportul care există între rata rentabilităţii
economice şi rata dobânzii, efectul de levier financiar va fi pozitiv sau negativ, adică apelarea la
credite bancare va conduce la creşterea sau la scăderea rentabilităţii financiare. Astfel:
a) Dacă Re > Rd apelarea la capitaluri împrumutate va conduce la creşterea rentabilităţii
financiare, deoarece efectul de levier financiar va fi pozitiv şi va reveni acţionarilor. În
acest caz, întreprinderea va avea interesul să folosească cât mai multe împrumuturi pentru
a beneficia de efectul de levier financiar, însă până la limita riscului de insolvabilitate.
b) Dacă Re = Rd apelarea la credite nu va avea nici un efect asupra rentabilităţii financiare.
c) Dacă Re < Rd, contractarea unor noi împrumuturi va conduce la reducerea ratei
rentabilităţii financiare, efectul de levier financiar fiind negativ. În acest caz, activitatea
firmei se caracterizează prin ineficienţă şi va conduce treptat la decapitalizarea sa.
Deci efectul de levier financiar este pozitiv decât în măsura în care rata rentabilităţii
economice este superioară ratei dobânzii. Problema fundamentală este de a şti dacă eventualele
condiţii economice nefavorabile pot conduce la reducerea rentabilităţii economice astfel încât să
provoace un efect de levier financiar negativ.

2.3.3. Rata rentabilităţii resurselor consumate

Rata rentabilităţii resurselor consumate (Rc) se exprimă ca raport între un anumit rezultat
economic şi cheltuielile efectuate pentru obţinerea acestuia. Prezintă interes pentru managerii
întreprinderii, care trebuie să asigure o utilizare eficientă a resurselor disponibile. Putem calcula astfel
următoarele rate:
a) Rata rentabilităţii cheltuielilor de exploatare (Rce):
Pe
Rce  100 ;
Ce
în care:
Ce - cheltuielile de exploatare;
b) Rata rentabilităţii cheltuielilor aferente cifrei de afaceri (Rc), calculată ca raport între
profitul aferent cifrei de afaceri a întreprinderii (Pr) şi costul producţiei vândute:

Rc 
Pr
100  q( s)p  q(s)c 100
qc q(s)c
Rezultă că modificarea ratei rentabilităţii resurselor consumate se explică în mod direct prin
modificarea structurii producţiei vândute (s), a costurilor pe produse (c) şi a preţurilor de vânzare fără
TVA pe categorii de produse (p).
Schema factorilor cu influenţă directă se prezintă astfel:
s

Rc c

p
Modificarea volumului fizic al producţiei vândute pe sortimente (q) nu influenţează în mod
direct asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate deoarece apare şi la numărător şi la numitor, pe
ansamblu influenţa sa fiind nulă.
În ceea ce priveşte modificarea structurii producţiei, deşi şi aceasta apare atât la numărător cât
şi la numitor, influenţa acesteia nu este nulă, deoarece la numărător avem structura producţiei vândute
exprimată cu ajutorul preţului şi a costului, în timp ce la numitor avem structura producţiei vândute
exprimată numai cu ajutorul costului, ori raportul cost/preţ nu este constant pentru toate produsele şi
deci şi cele două posibilităţi de exprimare a structurii sunt diferite.
Influenţele celor trei factori cu acţiune directă se determină astfel:
a) influenţa modificării structurii producţiei vândute:
69
 sRc 
 q1(s1)p0   q1(s1)c 0 100   q0 (s 0 )p0  q0 (s 0 )c 0 100 R * R 0
 q1(s1)c 0  q0 (s 0 )c 0
b) influenţa modificării costurilor unitare:
cRc 
q1(s1)p0  q1(s1)c1 100  q1(s1)p0  q1(s1)c 0 100 R** R*
q1(s1)c1 q1(s1)c 0
c) influenţa modificării preţurilor de vânzare:
pRc 
 q1(s1)p1   q1(s1)c1 100   q1(s1)p0   q1(s1)c1 100  R1  R**
 q1(s1)c1  q1(s1)c1
Creşterea ratei rentabilităţii resurselor consumate poate avea loc prin:
- îmbunătăţirea structurii produselor vândute prin creşterea ponderii produselor a căror rată a
rentabilităţii resurselor consumate este superioară ratei medii pe întreprindere (r > r );
- reducerea costurilor pe unitatea de produs (c1 < c0);
- creşterea preţurilor de vânzare, care poate avea loc numai prin creşterea calităţii produselor
şi în corelaţie cu evoluţia raportului dintre cererea şi oferta pentru bunurile respective (p1 >
p0).

2.3.4. Rata rentabilităţii veniturilor

Rata rentabilităţii veniturilor (Rv) exprimă profitul total ce revine la 100 lei venituri. Nivelul
său se determină cu relaţia:
Pt
Rv   100
Vt
Prin acest model, urmărim corelaţia dintre dinamica profitului şi dinamica veniturilor. Pentru a
evidenţia influenţele factorilor se foloseşte metoda substituirilor în lanţ.
1. Influenţa veniturilor totale:
Pt 0 Pt
Vt
Rv   100  0  100
Vt 1 Vt 0
2. Influenţa profitului total:
Pt 1 Pt
Pt
Rv   100  0  100
Vt1 Vt 1
O situaţie favorabilă se înregistrează atunci când profitul creşte într-un ritm superior creşterii
veniturilor totale.
O variantă a ratei rentabilităţii veniturilor, circumscrisă activităţii de exploatare, este rata
rentabilităţii comerciale (Rcom). Această rată exprimă eficienţa activităţii de comercializare a
întreprinderii, ca rezultat al eforturilor de promovare a produselor şi mai ales al politicii de preţuri
adoptate de întreprindere.
Rata rentabilităţii vânzărilor se poate determina sub una din următoarele forme:
E B E (R E ) E B E (R E ) .
R com   100 =  100
CA 
q p
În cadrul acestui model apar ca factori de influenţă cifra de afaceri, drept factor cantitativ,
determinată la rândul său de volumul producţiei vândute şi de preţul de vânzare fără TVA şi respectiv
excedentul brut de exploatare sau rezultatul de exploatare, ca factori calitativi. Pentru întreprinderile
mici şi mijlocii, care nu au o forţă de piaţă deosebită sau care se află pe pieţe puternic concurenţiale,
creşterea rentabilităţii vânzărilor se poate obţine mai ales prin sporirea EBE sau a RE, ca rezultat al
reducerii costurilor de producţie, deoarece cifra de afaceri nu poate înregistra creşteri foarte
însemnate.
Dacă ne vom referi strict la activitatea de producţie şi comercializare, adică la profitul aferent
cifrei de afaceri, deoarece rezultatul de exploatare poate conţine influenţa altor elemente, care nu au
legătură directă cu cifra de afaceri, rata rentabilităţii comerciale sau a vânzărilor poate fi exprimată
astfel:
70
 Pr ∑ q(s)p − ∑ q(s)c
Rcom = × 100 = × 100
CA ∑ q(s)p
Acest model cuprinde aceiaşi factori de influenţă ca şi rata rentabilităţii resurselor consumate,
situaţi în aceeaşi ordine de condiţionare: s, c, p. Calculul şi interpretarea influenţelor acestor factori se
face în mod asemănător ca şi în cazul ratei rentabilităţii resurselor consumate, prin aplicarea metodei
substituţiei în lanţ.

2.4. Analiza pragului de rentabilitate

Pragul de rentabilitate, numit şi punct critic sau punct de echilibru, reprezintă acel volum al
activităţii ce urmează a fi realizat de către o firmă în vederea obţinerii unor venituri care să permită
acoperirea integrală a cheltuielilor efectuate, dar fără a se obţine profit.
Nivelul său poate fi determinat prin metoda algebrică sau sub formă grafică, precum şi prin
combinaţia celor două exprimări.
Prin metoda algebrică, pragul de rentabilitate poate fi determinat în unităţi fizice sau în unităţi
valorice, pentru un anumit produs sau la nivelul întregii firme. Stabilirea pragului de rentabilitate pe
fiecare produs în parte este, însă, posibilă numai la firmele unde există posibilitatea identificării clare
a cheltuielilor fixe pe fiecare produs.
Determinarea pragului de rentabilitate în unităţi fizice presupune egalarea funcţiei veniturilor
cu cea a costurilor aferente vânzărilor, precum şi rezolvarea ecuaţiei corespunzătoare:
𝐶𝐴 = 𝑞 × 𝑝
𝐶 = 𝐶𝑓 + 𝑞 × 𝑝

unde: CA – cifra de afaceri

q – volumul fizic al producţiei vândute dintr-un anumit produs
p – preţul de vânzare
C – cheltuielile aferente produsului respectiv
Cf – cheltuielile fixe
cv – cheltuielile variabile pe unitatea de produs.
Întrucât, în punctul de echilibru, veniturile sunt egale cu costurile, vom obţine:
qcr p  Cf  qcr cv
Cf
qcr  ,
p  cv
unde: qcr – volumul producţiei dintr-un anumit sortiment, corespunzător punctului critic.
Diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de produs
reprezintă marja cheltuielilor variabile pe unitatea de produs sau marja brută pe unitatea de produs
(mcv). Aceasta arată contribuţia fiecărei unităţi de produs la acoperirea cheltuielilor fixe şi obţinerea
profitului de exploatare. De aceea, volumul producţiei corespunzătoare pragului de rentabilitate se mai
poate scrie ca raport între cheltuielile fixe şi marja costurilor variabile unitare:
Cf
qcr  .
mcv
Dacă întreprinderea îşi propune obţinerea unui anumit nivel al profitului (Pr0) pentru
sortimentul considerat, volumul total al producţiei care trebuie vândut (qt) pentru a realiza profitul
previzionat se determină astfel:
Cf  Pr 0 Cf  Pr 0
qt   .
p - cv mcv
Pragul de rentabilitate se poate exprima şi valoric (CAcr), în acest caz numindu-se şi cifră de
afaceri critică, cu formulele:

71
 Cf Cf Cf
CA cr    - în cazul unui sortiment
cv 1 - rv rmv
1-
p

CA = = = - în cazul volumului total al producţiei,

unde: Rcv - rata cheltuielilor variabile (cheltuielile variabile la 1 leu vânzări sau cifră de afaceri pe
produse);
rmv – rata marjei cheltuielilor variabile pe unitatea de produs;
Rv – rata cheltuielilor variabile totale;
Rmv – rata marjei cheltuielilor variabile totale.
Dacă întreprinderea doreşte şi obţinerea unui anumit profit, mărimea totală a cifrei de afaceri
care trebuie realizată se calculează astfel:
Cf + Pr 0
CAt = - în cazul unui sortiment
rmv
Cft + Pr 0
CAt = - în cazul volumului total al producţiei.
Rmv
Pentru reprezentarea grafică a pragului de rentabilitate, se procedează ca în figura 3.6.
Costurile şi veniturile exprimate valoric sunt reprezentate pe ordonată, iar producţia este reprezentată
pe abscisă. Funcţia veniturilor totale (V) exprimă veniturile pe care firma le obţine la fiecare nivel al
producţiei, considerând că se foloseşte un preţ constant de vânzare (p). În mod similar, funcţia
costurilor totale de exploatare (C) reprezintă costurile totale pe care firma le va suporta la fiecare nivel
al producţiei. Costurile totale cuprind suma dintre costurile fixe (Cf), care sunt independente de
volumul producţiei, şi costurile variabile, care cresc într-o rată constantă pe unitatea de produs.

C,CA

zona profitului
zona pierderilor

Cf

Q1 Qcr Q2 Q

Figura 6.1. Reprezentarea grafică a punctului critic

Pragul de rentabilitate se află în punctul Qcr din figură, acolo unde se intersectează funcţiile
cifrei de afaceri şi cheltuielilor. Dacă nivelul producţiei unei firme este sub pragul de rentabilitate,
adică veniturile sunt mai mici decât costurile, atunci firma suportă pierderi de exploatare (rezultatul
exploatării este negativ). Dacă volumul producţiei este deasupra pragului de rentabilitate, adică
veniturile sunt mai mari decât costurile, ea realizează profit de exploatare.
Analiza pragului de rentabilitate serveşte în efectuarea diagnosticului financiar, respectiv în
analiza riscului economic sau de exploatare.

72
 Analiza riscului de exploatare

Riscul economic sau de exploatare exprimă incapacitatea firmei de a se adapta la timp şi cu

cele mai mici costuri la variaţiile mediului economico-social şi reflectă variabilitatea rezultatului
economic în funcţie de condiţiile de exploatare. Rezultatele de exploatare nu sunt sigure deoarece nici
veniturile şi nici costurile care determină aceste rezultate nu sunt sigure.
Veniturile sunt influenţate de condiţiile economice sau de activitatea concurenţilor, de preţul
de vânzare sau de cantităţile vândute (sau de ambele variabile cantitative), ceea ce face ca ele să fie
diferite faţă de previziuni. Acest risc este denumit riscul vânzărilor.
Costurile de exploatare sunt compuse din costuri fixe şi costuri variabile şi, cu cât ponderea
costurilor fixe de exploatare este mai ridicată, cu atât mai greu îi va fi unei firme să-şi adapteze
costurile sale de exploatare la schimbările înregistrate în volumul vânzărilor.
Riscul care provine dintr-o anumită compoziţie a costurilor variabile şi fixe este denumit risc
de exploatare. Riscul de exploatare va fi cu atât mai mare cu cât ponderea costurilor fixe de
exploatare, comparativ cu costurile variabile de exploatare, va fi mai mare.
Principalii factori care influenţează riscul economic sau de exploatare sunt cifra de afaceri,
structura cheltuielilor de exploatare, precum şi apropierea dintre nivelul producţiei efective şi cea
corespunzătoare punctului critic.
Ţinând seama de legătura dintre aceşti factori, rezultă că, cu cât nivelul efectiv al producţiei se
îndepărtează de punctul critic, iar cheltuielile fixe sunt mai mici, cu atât riscul de exploatare este mai
mic şi invers. De aceea, pentru evaluarea riscului de exploatare, putem folosi informaţiile oferite de
studiul pragului de rentabilitate.
O primă posibilitate de studiu este oferită de calculul “indicatorului de poziţie” faţă de pragul
de rentabilitate.
Indicatorul de poziţie se poate determina atât sub formă absolută (), cât şi sub formă relativă
(%):
 = CAef – CAcr;
CA ef  CA cr
%   100 .
CA cr
Indicatorul în mărime absolută (indicatorul flexibilităţii absolute, denumit şi marjă de
siguranţă) exprimă ecartul existent între cifra de afaceri efectiv realizată (Caef) şi cifra de afaceri
corespunzătoare pragului de rentabilitate (Cacr). Cu cât acest ecart este mai mare, cu atât
întreprinderea va avea o flexibilitate şi o adaptabilitate mai mare la evoluţiile pe termen scurt şi mediu
înregistrate de sectorul economic în care ea operează. Astfel, o creştere a acestui indicator denotă o
reducere a riscului de exploatare înregistrat de o anumită firmă. Pentru a putea face comparaţii între
firme de dimensiuni diferite, se utilizează indicatorul de poziţie în mărimi relative.

Analiza riscului financiar

Desfăşurarea normală a activităţii economice necesită utilizarea de către o firmă, pe lângă

capitalurile proprii, şi a capitalurilor împrumutate. Aceste două surse de capital se deosebesc, pentru
întreprindere, prin costurile pe care le generează, iar, pentru investitori, prin riscul pe care şi-l asumă
pentru plasarea capitalului disponibil. Dacă din punctul de vedere al investitorilor lucrurile sunt clare,
în sensul că întotdeauna riscul asumat de creditori este mai mic, întrucât ei sunt remuneraţi înaintea
acţionarilor, pentru firmă, apelarea la capital propriu sau la capital împrumutat poate avea consecinţe
diverse asupra rentabilităţii obţinute şi asupra valorii firmei.
Capitalul împrumutat de către o firmă generează pentru aceasta un cost fix cu dobânzile,
nivelul acestora nedepinzând de rentabilitatea degajată de întreprindere. Din acest motiv, se poate
spune că structura financiară determină pentru firmă un anumit risc, respectiv nesiguranţa obţinerii
unui rezultat din exploatare suficient pentru acoperirea costului surselor împrumutate. Acest tip de risc
cu care se confruntă firma poartă denumirea de risc financiar şi reflectă variabilitatea indicatorilor
de rezultate ca urmare a modificării structurii financiare a întreprinderii. Altă definiţie consideră că
73
riscul financiar este partea variabilităţii ratei de randament a capitalurilor proprii care se datorează
îndatorării sau variabilitatea profitului net, sub incidenţa structurii financiare a firmei.
Se constată că riscul ţine seama de influenţa structurii capitalului, adică de gradul de îndatorare
al fiecărei firme.
Riscul financiar este riscul asociat cu modul în care o firmă îşi finanţează activităţile sale. O
companie care îşi finanţează activitatea prin datorii este obligată să plătească sumele reprezentând
datoriile sale atunci când ajung la scadenţă. Prin asumarea unor obligaţii fixe, cum ar fi creditele
bancare sau leasing-ul pe termen lung, firma îşi sporeşte riscul său financiar. Totuşi, o firmă care îşi
finanţează afacerile prin capital propriu, fie generat din activitatea de exploatare (profituri
nedistribuite) sau ca rezultat al emiterii unor noi acţiuni, nu-şi asumă obligaţii fixe.
Deoarece cheltuielile financiare sau cu dobânzile aferente capitalului împrumutat au un
caracter relativ fix, la o anumită nevoie de capital, mărimea riscului financiar poate fi apreciată cu
ajutorul unui prag de rentabilitate global, care ţine seama şi de aceste cheltuieli, calculat cu relaţia:
CA = = =
unde: Rcv - rata costurilor variabile;
Rmv – rata marjei costurilor variabile;
Sd – cheltuieli cu dobânzile plătite.
Pentru evaluarea riscului financiar se pot utiliza, ca şi în cazul riscului de exploatare, indicatori
de poziţie în mărime absolută şi relativă:
’ = CAef – CA’cr;
CAef − CAcr
α′% = × 100
CAcr
În funcţie de nivelul acestor indicatori se apreciază situaţia riscului financiar.

Analiza riscului de faliment (de insolvabilitate)

În activitatea practică, întreprinderile se pot confrunta cu dificultăţi de plată, care pot fi

temporare sau ocazionale, cât şi permanente. În cazul existenţei unor dificultăţi permanente de plată a
obligaţiilor faţă de terţi se poate vorbi de o fragilitate economică şi financiară a firmei, cu influenţe
negative asupra solvabilităţii acesteia.
Contribuţia tradiţională a analizei financiare la detectarea întreprinderilor cu risc potenţial
constă în utilizarea a diverse instrumente, cum ar fi: fondul de rulment şi trezoreria netă, ratele
activităţii, tablourile de flux. Totuşi, varietatea foarte mare a indicatorilor ridică unele probleme în
ceea ce priveşte selecţia indicatorilor pertinenţi, divergenţele ce pot apărea între rezultatele care se pot
obţine cu ajutorul lor, precum şi interdependenţa între diferitele caracteristici pe care le exprimă.
Dintre diversele metode de analiză a riscului de faliment menţionăm:
 analiza statică, pe baza bilanţului financiar;
 analiza funcţională, pe baza bilanţului funcţional;
 analiza prin metoda scorurilor.

1) Analiza pe baza bilanţului financiar foloseşte drept instrumente de lucru fondul de

rulment financiar, precum şi ratele de lichiditate şi de îndatorare. Prin stabilirea corelaţiei dintre
lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor se poate aprecia pe termen scurt riscul de
insolvabilitate sau de nerambursare a obligaţiilor la scadenţă.
Conform acestei metode, pentru a se păstra echilibrul financiar şi pentru a se evita situaţia de
risc de insolvabilitate este necesar ca FR să fie întotdeauna pozitiv. În acest caz, activele circulante
sunt mai mari decât obligaţiile pe termen scurt şi se înregistrează un excedent de lichidităţi pe termen
scurt, iar din punct de vedere al riscului de insolvabilitate putem aprecia că întreprinderea se află într-
o situaţie favorabilă. Atunci când activele circulante sunt mai mici decât obligaţiile pe termen scurt,
iar fondul de rulment este negativ, firma nu dispune de lichidităţile necesare pentru plata obligaţiilor
scadente şi se situează într-o poziţie riscantă.
74
 2) Analiza funcţională a riscului face apel la concepte cum sunt fondul de rulment net global,
necesarul de fond de rulment şi trezoreria netă.
Dacă trezoreria netă este pozitivă (FRNG > NFR) se poate spune că riscul de faliment este
mai redus, însă nici încălcarea regulii echilibrului funcţional nu conduce în mod automat la o
maximizare a riscului.
În acest caz, pe lângă finanţarea necesarului de fond de rulment din exploatare se asigură şi
resursele pentru efectuarea de plasamente, precum şi pentru deţinerea unor disponibilităţi băneşti.
Atunci când fondul de rulment este mai mic decât necesarul de fond de rulment (FRNG <
NFR), iar trezoreria este negativă, rezultă că necesarul de fond de rulment nu poate fi finanţat în
întregime şi este necesar să se apeleze la resurse de trezorerie.
În această situaţie se apreciază că întreprinderea se află în condiţii de risc, fiind considerată
vulnerabilă. Pentru aprecierea corectă a situaţiei financiare a firmei trebuie să se ţină seama şi de alte
elemente specifice ale activităţii firmei, cum ar fi viteza de rotaţie a activelor şi pasivelor,
rentabilitatea economică şi financiară, gradul de îndatorare, etc.
Pentru evitarea riscului de nerecuperare a creanţelor, băncile au fixat anumite repere, stabilind
că nivelul creditelor bancare curente nu trebuie să depăşească jumătate din valoarea necesarului de
fond de rulment de exploatare. Aceasta este echivalent cu a spune că fondul de rulment funcţional
trebuie să finanţeze cel puţin ½ din NFR pentru exploatare.
Principalele deficienţe ale metodelor statice de evaluare a riscului de faliment se datorează
subiectivismului în stabilirea normelor în funcţie de care se apreciază situaţia financiară a unei
anumite firme.

3) Analiza riscului de faliment prin metoda scorurilor

Metodele de tip scoring se împart în două categorii relevante, în funcţie de modul în care
realizează detecţia riscurilor posibile, şi anume metodele empirice şi metodele statistice.

a. Metodele empirice constau în stabilirea unei note globale pentru fiecare întreprindere, în
funcţie de care se apreciază riscul. Dintre acestea amintim metoda “Credit Men”, apărută în Statele
Unite în anii ”30, care a cunoscut o dezvoltare tot mai amplă. Aceasta constă în acordarea fiecărei
întreprinderi a unei note globale, în care sunt luate în consideraţie:
- calitatea personalului folosit şi calitatea managementului folosit (cu o pondere de 40%);
- situaţia prezentă şi perspectivele economice (20%);
- situaţia şi performanţele financiare (40%).
Situaţia şi performanţele financiare sunt apreciate cu ajutorul unei note sintetice N, rezultată ca
medie ponderată a 5 rate. Fiecare dintre aceste 5 rate se ia în considerare nu în funcţie de valoarea
înregistrată pentru întreprinderea respectivă, ci în funcţie de raportul dintre valoarea sa pentru
întreprindere şi valoarea tip a ratei. Valoarea tip a ratei se stabileşte pentru o populaţie de întreprinderi
de referinţă, cum ar fi valoarea medianei observată pentru întreprinderile ce exercită acelaşi tip de
activitate. Astfel:
N = a1R1 + a2R2 + a3R3 + a4R4 + a5R5.
Întreprinderile care au o situaţie conformă cu situaţia de referinţă vor avea astfel o notă N = a1
+ a2 + a3 + a4 + a5. Sistemul de rate folosit include următorii indicatori:
- R1: Creanţe şi disponibilităţi / Datorii pe termen scurt, cu o greutate specifică de 25%;
- R2: Capitaluri proprii / Datorii pe termen mediu şi lung, cu o pondere de 25%;
- R3: Capitaluri proprii / Valori imobilizate nete, cu o pondere de 10%;
- R4: Vânzări anuale / Stocuri, cu o pondere de 20%;
- R5: Vânzări inclusiv TVA / Sold mediu al clienţilor, cu pondere de 20%.
Deci N = 25R1 + 25R2 +10R3 +20R4 +20R5, iar întreprinderea tip prezintă o notă egală cu 100.
În mod similar, ratele sunt toate formulate de aşa manieră încât o creştere a nivelului lor exprimă
întotdeauna o îmbunătăţire a situaţiei, iar scăderea acestuia o deteriorare. Astfel, dacă N > 100, avem o
situaţie mai bună decât situaţia - tip, iar dacă N < 100 situaţia este mai slabă decât situaţia tip.
75
 b. Metodele statistice aduc o perfecţionare a metodelor empirice de stabilire a riscului de
faliment. Metodele statistice utilizate în analiza riscului de faliment se împart la rândul lor în metode
unidimensionale şi metode multidimensionale.
Metoda unidimensională a fost utilizată de către William H. Beaver în 1967. Studiile sale au
căutat să testeze ratele cele mai semnificative pentru analiza riscului de faliment, prin compararea
unităţilor aparţinând unui eşantion de întreprinderi cu risc, cu unităţi de talie comparabilă, din acelaşi
domeniu de activitate, alese la întâmplare. Comparaţiile au fost făcute rată cu rată, Beaver căutând să
testeze indicatorii cei mai discriminatorii, adică aceia care permit reclasarea unităţilor în mod corect în
"unităţi cu risc" şi respectiv “sănătoase”. Totuşi, o astfel de abordare ia în considerare fiecare rată fără
legătură cu celelalte, fiind astfel o abordare “unidimensională”. Aceasta nu poate lua în considerare
interdependenţele existente între diferiţii indicatori, pe care numai o abordare multidimensională le
poate exprima.
Abordarea multidimensională presupune de fapt, clasarea în acelaşi timp a unui ansamblu de n
subiecţi, respectiv de întreprinderi, care aparţin unui anumit eşantion şi care sunt caracterizaţi prin m
variabile (de exemplu, rate). În materie de analiză a riscului, analiza discriminatorie este esenţială şi a
fost creată de E.I. Altman.
Analiza discriminatorie numită şi metoda scorurilor (scoring) defineşte o nouă variabilă, “Z”,
care reprezintă o combinaţie de rate care fac să difere cel mai mult cele două clase, respectiv
întreprinderile riscante şi sănătoase.
Analiza discriminatorie decizională constă în definirea unei reguli de decizie care permite
reclasarea în grupa de origine a unei întreprinderi pentru care cunoaştem valoarea luată de fiecare rată.
Indicatorul de clasament se numeşte funcţie scor.
Funcţia scor se prezintă sub forma Z = a1R1 + a2R2 + b, unde Ri reprezintă ratele, a şi b sunt
coeficienţi numerici. Scorul întreprinderii pentru un exerciţiu este dat de valoarea luată de această
sumă.
Pentru a se construi această sumă, sunt selecţionate în mod progresiv, cu ajutorul unei
proceduri informatice, ratele cele mai reprezentative. Dintre funcţiile construite plecând de la diverse
eşantioane vor fi alese acelea care furnizează cele mai bune procentaje de clasificări reuşite.
Dintre modelele ce folosesc funcţiile scoring, menţionăm modelele Altman şi respectiv Conan
- Holder.

Modelul Altman a fost stabilit în urma studierii unui eşantion de 66 de întreprinderi, 33 dintre
acestea înregistrând dificultăţi de natură financiară. În construcţia sa s-a plecat de la un set de 22 rate.
Altman a identificat cinci faze ale declinului unei întreprinderi:
1. apariţia unor semne de declin, care nu sunt luate în seamă (scăderea profitabilităţii,
scăderea cifrei de afaceri, reducerea disponibilităţilor băneşti);
2. existenţa unor semnale clare, care însă nu sunt urmate de luarea unor măsuri de rezolvare,
în speranţa că ele vor dispare de la sine;
3. acţiunea puternică a factorilor de declin, cu agravări serioase ale situaţiei financiare;
4. colapsul, imposibilitatea echipei manageriale de a asigura măsuri corective;
5. intervenţia, fie prin măsuri de redresare, fie prin declararea falimentului.
Funcţia scoring are următoarea formă:
Z = 1,2X1 + 1,4X2 + 3,3X3 + 0,6X4 + X5,
unde: X1 = Fond de rulment net/Activ total;
X2 = Rezerve/Activ total;
X3 = Excedent brut de exploatare/Activ total;
X4 = Capitaluri proprii/Datorii totale;
X5 = Cifra de afaceri (fără TVA)/Activ total.
Valorile caracteristice ale modelului Altman sunt:
- dacă Z < 1,81 – întreprinderea este insolvabilă, aflându-se în fazele 4 sau 5;
- dacă 1,81 < Z  2,90 – întreprinderea se află în dificultate, în fazele 2 sau 3;

76
 - dacă Z > 2,90 – întreprinderea poate fi considerată sănătoasă din punct de vedere
economic.

Modelul Conan - Holder foloseşte mai multe funcţii scoring, în raport de sectorul de
activitate al firmelor studiate (sectorul industrial, sectorul de comerţ en gros, transport).
Pentru întreprinderile industriale, funcţia scoring se prezintă astfel:
Z = 0,24X1 + 0,22X2 + 0,16X3 - 0,87X4 - 0,10X5,
unde: X1 = Excedent brut de exploatare/Datorii totale;
X2 = Capitaluri permanente/Activ total;
X3 = (Creanţe + Disponibil)/Activ total;
X4 = Cheltuieli financiare/ Cifra de afaceri (fără TVA);
X5 = Cheltuieli de personal/Valoarea adăugată.
În urma analizării prin intermediul acestei funcţii, întreprinderile se pot încadra într-una din
următoarele situaţii: “bună”, “prudenţă” sau “pericol”.
“Situaţia bună” are următoarele coordonate: Z > 9, probabilitatea de faliment < 30%;
“Prudenţa” înseamnă: Z  [4, 9), probabilitatea de faliment  (30%, 65%);
“Pericolul” denotă următoarea situaţie: Z < 4, probabilitatea de faliment > 65%.

Metodele scoring prezintă pentru analiza financiară trei contribuţii importante. Ele propun o
apreciere sintetică a situaţiei, atât într-o optică previzională (referitor la prevederea sau detectarea
dificultăţilor), cât şi într-o optică retrospectivă. În acest sens, ele permit atât o apreciere eficace a
riscului de faliment în scop de autodiagnosticare cât şi în scopul supravegherii riscului de către
partenerii externi şi în special de către instituţiile creditoare. În plus, aceste metode ne permit să
testăm ratele şi combinaţiile de rate cele mai eficace pentru prevederea dificultăţilor întreprinderilor.
De asemenea, ele contribuie la rezolvarea dificultăţilor create de mulţimea de indicatori ai
echilibrului financiar, printr-o tratare riguroasă a problemelor puse de interdependenţa sau redundanţa
acestora, conducând la o selecţie şi o ierarhizare care evită subiectivismul în aprecieri. Elaborarea
acestor metode a necesitat un studiu al caracteristicilor întreprinderilor riscante şi a procesului de
degradare a situaţiei, care reprezintă o sursă esenţială pentru o bună cunoaştere a comportamentului
financiar al întreprinderilor.

77