Teza de Doctorat PDF

Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca
Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației
TEZĂ DE DOCTORAT
Predictori ai suportului social perceput, nivelului de stres,

strategiilor de coping și nivelului de reziliență în cazul
părinților care au copii cu autism
Coordonator științific, Doctorand,

Prof. Univ. Dr. Vasile Preda Drăgan (Popescu) Ana-Maria Irina
Cluj-Napoca, 2016
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
Atest integritatea acestui
document
CUPRINS
Introducere/ 4
1. Autismul – delimitari conceptual/ 9

1.1. Definitia autismului/ 9
1.2. Istoria autismului/ 12
1.3. Criterii de diagnostic ale autismului/ 12
1.3.1. Criterii de diagnostic DSM – IV – TR/ 12
1.3.2. Criterii de diagnostic ICD – 10/ 13
1.4. Tipuri de autism/ 17
2. Teorii ale autismului/ 21

2.1 Teoria Deficitului Minţii/ 21
2.2 Teoria Disfuncţiei Executive/ 25
2.3 Teoria Coerenței Centrale/ 27
3. Familia ca sistem. Modele ale funcționării ei aplicate familiei cu un copil cu autism/ 31

3.1. Modelul tranzacțional/ 31
3.2. Teoria sistemelor familial/ 32
3.2.1. Structura familiei/ 32
3.2.2. Interacțiunea familiei/ 33
3.2.3. Funcțiile familiei/ 36
3.2.4. Ciclul de viață al familiei/ 37
3.3. Modelul ecologic/ 39
3.3.1. Microsistemul/ 39
3.3.2. Mezosistemul/ 40
3.3.3. Exosistemul/ 41 TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
1 document
3.3.4. Macrosistemul/ 41
4. Efecte ale autismului asupra familiei și a membrilor ei/ 42

4.1. Efecte ale autismului asupra părinților/ 42
4.2. Efecte ale autismului asupra fraților/ 49
4.3. Efecte ale autismului asupra bunicilor/ 51
4.4. Efecte generale asupra familiei și a membrilor săi/ 52
5. Evaluarea familiei cu copii cu autism/ 56

5.1. Nevoile şi aspiraţiile familiei/ 57
5.2. Stilul de functionare al familiei/ 58
5.3. Sprijinul social/ 61
5.4. Evaluarea sistemelor familiale/ 63
6. Stresul, copingul și reziliența / 65

6.1. Stresul psihologic/ 65
6.2. Evaluările cognitive/ 66
6.3. Factori personali și situaționali care intervin în evaluările cognitive/ 67
6.4. Stresul parental și TSA (Tulburare de Spectru Autism)/ 73
6.5. Managementul stresului. Copingul./ 78
6.6. Abordări ale copingului/ 79
6.7. Strategiile de coping/ 82
6.8. Diferențe socio-culturale în coping/ 86
6.9. Resurse de coping/ 89
6.10. Eficiența copingului/ 91
6.11. Reziliența în familiile copiilor cu TSA/ 93
7. Metodologia cercetarii/ 98
7.1. Obiectivele cercetarii/ 100 TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
2 document
7.2. Ipotezele cercetarii/ 101
7.3. Lotul de participanti implicate in cercetare/ 101
7.4. Descrierea instrumentelor de investigare/ 105
8. Rezultatele cercetării, interpretarea și discutarea datelor / 110

8.1. Studiul 1: Variabile predictori și influențe asupra suportului social perceput
de către părinții copiilor cu autism/ 110
8.2. Studiul 2: Variabile predictori și influențe asupra nivelului de stres perceput
de către părinții copiilor cu autism/ 126
8.3. Studiul 3: Variabile predictori și influențe asupra utilizării strategiilor de
coping de către părinții copiilor cu autism/ 135
8.4. Studiul 4: Variabile predictori și influențe asupra nivelului de reziliență a
părinților copiilor cu autism/151
9. Concluzii finale/160
Referințe bibliografice/ 163

Anexe/ 188
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
3 document
Introducere
Majoritatea cercetătorilor care studiază autismul cad de acord asupra faptului că

manifestările autiste sunt un răspuns comportamental la un substrat organic al creierelor lor.
De fapt, autismul este un complex sindrom developmental, incluzând un grup eterogen de
indivizi cu simptome similare, dar cu etiologii biologice multiple (Secară, 2006). În
prezent autismul este descris ca o tulburare pervazivă de dezvoltare, persoanele afectate
manifestând deficite la nivelul interacţiunilor sociale (utilizarea comportamentului
nonverbal în comunicare, reciprocitate social/emoţională), comunicării verbale şi
nonverbale şi un domeniu restrâns şi stereotip de interese şi activităţi (American Psychiatric
Association, 1994; Myles, Cooper Swanson, Holverstott, Moore Duncan, 2007).
Autismul este o tulburare de dezvoltare cu efecte potențial nocive asupra întregii
familii. Este o dizabilitate cronică care apare în toate mediile rasiale, etnice, culturale și
sociale din întreaga lume și este mai frecvent decât cancerul la copii, fibroza, chistica și
scleroza multiplă combinată (Societatea de Autism din America, 2003). Un studiu efectuat
în Statele Unite ale Americii a constatat că autismul este acum de zece ori mai răspândit
decat a fost în anii 1980 (Blakeslee, 2003). Mai mult decât atât, numărul copiilor afectați
este în creștere cu 10 până la 17% pe an (Societatea de Autism din America, 2003). Din
cauza severitatăţii tulburării, multe familii se luptă să se adapteze cu diagnosticul copilului
și să se adapteze la a avea un copil cu nevoi speciale în casa lor. Motivația pentru studiul de
față se bazează pe doi factori, și anume creșterea prevalenței ratelor tulburării și potențialele
efecte dăunătoare ale tulburării pe care aceasta le poate avea asupra funcționării familiei.
Prin urmare, scopul acestui studiu a fost de a identifica caracteristicile și resursele pe care
familiile le au care să le permită să se adapteze cu succes.
Prezența unui copil autist în familie poate avea efecte negative asupra diverselor
domenii ale vieţii de familie, inclusiv relația maritală, relațiile dintre fraţi și ajustarea,
practicile de socializare în familie, precum și rutinele normale de familie. Din cauza
cerințelor asociate cu grija pentru un copil autist, părinții nu au prea mult TOPAN
timp MIHAELA
personal
2016.09.20 13:47
4 document
(Programul Avocatului Special numit de instanţă (CASA), 2003). Rezultatul poate fi o
legătură afectivă slabă între părinți (Cantwell & Baker, 1984), depresia, retragerea unui
părinte din responsabilitățile de îngrijire sau chiar divorțul.
Rivers și Stoneman (2003) au constatat faptul că numeroasele conflicte parentale,
precum și stresul marital duc la probleme de comportament, ajustare mai deficitară, stimă
de sine mai mică și rate mai mari de depresie la fraţii copiilor cu autism. Alţi factori de
stres pentru fraţi includ responsabilităţile ridicate, stigmatizarea, pierderea interacțiunii
normale între fraţi (Dyson, Edgar, & Crnic, 1989), sentimente de vinovăție și rușine și
schimbări în rolurile de familie, structură și activități (Rodrigue, GEFFKEN, & Morgan,
1993).
Rutinele de familie sunt adesea dictate de copilul autist și trebuie să fie de multe ori
schimbate în ultimul minut pentru a se potrivi nevoilor copilului. Alți factori care cauzează
izolarea familiilor pot include dificultăți în găsirea unei persoane de încredere pentru
îngrijirea copilului autist şi oboseala sau pierderea energiei din cauza poverii constante a
îngrijirii (Sanders & Mor-gan, 1997). În ciuda provocărilor cu care se confruntă familiile
copiilor cu autism, unele familii sunt capabile să facă față remarcabil de bine, deși altele au
dificultăți considerabile în relație cu aceste provocări.
Nivelul de ajustare al familiei depinde de numeroase elemente esenţiale care
interacționează, și anume stresul și severitatea acestuia; vulnerabilitatea familiei; modele
stabilite de funcţionare a familiei sau tipologia de familie; resurse de rezistență; evaluarea
stresului; și strategiile de rezolvare a problemelor și strategiile de adaptare ale familiei
(McCubbin şi colab.).
Adaptarea familiei include o serie de componente orientate pe adaptare și procese de
rezistenţă (McCubbin şi colab., 1996). Acestea includ:
- vulnerabilități, care pot include factori de stres cotididan suplimentari și modificări
care subminează sau limitează capacitatea familiei de a atinge un nivel satisfăcător de
adaptare;
- resurse, care constau din resursele psihologice, familiale şi sociale pe care familiile
le pot utiliza în procesul de adaptare; TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
5 document
- evaluarea, care cuprinde factorii care dau însemnătate schimbărilor din familie și
joacă un rol în crearea de noi modele, afirmând și eliminând vechile tipare. Acesta implică
crearea și utilizarea resurselor disponibile pentru a face față situației, precum și rezolvarea,
adaptarea și ajustarea în ceea ce priveşte problemele;
- sprijin, inclusiv procesele de sprijin intrafamiliale și familie-comunitate care să
faciliteze adaptarea;
- modele de funcționare, care implică eliminarea, modificarea și stabilirea de modele
de funcționare în familie pentru a aduce echilibru și armonie, precum și adaptare
(McCubbin colab.).
Walsh (2003) a formulat un model de proces de rezistenţă în familie și a evidențiat
calitățile care pot reduce stresul și vulnerabilitatea în situații de criză. Acesta include
sistemele de credinţă ale familiei, abordarea greutăților ca o "Provocare comună" (Walsh, p.
407), menținerea unei perspective pozitive în adaptarea la stres și păstrarea unei încrederi
comune într-o situație adversă. Mai mult, cele mai multe familii au putut găsi confort,
putere și orientare prin conexiuni la tradițiile culturale și religioase (Walsh). Resursele
sociale și economice, inclusiv rudele și reţelele sociale, prietenii, grupurile comunitare și
congregații religioase sunt contribuitori importanți la rezistenţa familiei, în special în cazul
în care stresul este în curs de desfășurare (Walsh). Procesele de comunicare care implică
claritatea conținutului, expresia emoțională deschisă, colaborarea în rezolvarea problemelor
și gestionarea eficientă a conflictelor sunt vitale pentru rezistența familiei (Walsh).
Aspectele mai sus enumerate și descrise sunt doar câteva din motivele care au dus la
alegerea temei de cercetare, intitulată Predictori ai suportului social perceput, nivelului de
stres, strategiilor de coping și nivelului de reziliență în cazul părinților care au copii cu
autism. Lucrarea de față abordează un subiect de o mare actualitate și anvergură la nivelul
întregului mapamond.
Cadrul teoretic este împărțit în șase capitole diferite. Primul capitol al lucrării
realizează o scurtă istorie a termenului de autism și o trecere în revistă a criteriilor de
diagnostic pentru autism, impuse de manualele oficiale de diagnostic (DSM-IV şi ICD-10)
şi a simptomatologiei. În cadrul simptomatologiei sunt detaliate deficitele la nivelul
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
6 document
interacţiunilor sociale şi a comunicării (limbajului), comportamentele stereotipe şi
repetitive, dezvoltarea senzorialităţii. De asemenea, tot în cadrul acestui capitol sunt
prezentate și principalele tipuri de tulburări pervasive de dezvoltare.
Principalele teorii ale autismului având scopul de a explica deficitele cognitive
caracteristice acestuia sunt prezentate în capitolul doi: teoria deficitului minții, teoria
disfuncției executive și teoria coerenței centrale.
În capitolul numărul trei, este prezentată familia ca sistem, precum și principalele
mode de funcționare ale acesteia, cu aplicabilitate pentru familia cu un copil cu autism.
Așadar, în acest capitol se prezintă familia ca fiind un sistem stabil, în interacțiune
continuă, care-i permite să își conserve o anumită permanență datorită relațiilor dintre
membri care sunt durabile și importante pentru fiecare. În cadrul unui sistem modificarea
unuia dintre elemente atrage după sine, ca efect, modificarea tuturor celorlalte și a
sistemului în ansamblul său., neexistând relații unilaterale între componentele sale. Din
această perspectivă, prezența unui copil cu autism în familie trebuie privită ca un eveniment
sau o situație care va avea repercursiuni asupra membrilor săi și a familiei ca întreg.
Capitolul patru prezintă principalele efecte pe care le are prezența unui copil cu
autism asupra familiei și a membrilor săi în ansamblu, dar și asupra fiecăruia în parte, adica
asupra părinților, asupra fraților și asupra bunicilor.
În cadrul celui de-al cincilea capitol este făcută o evaluare a familiei cu copii cu
autism, fiind prezentate nevoile și aspirațiile familiei, stilul de funcționare al acesteia,
precum și sprijinul social de care fiecare membru al familiei, dar si familia în ansamblul său
are nevoie.
Naşterea unui copil cu o deficienţă este un eveniment dureros şi traumatic care zguduie
echilibrul familiei. Stresul psihologic este intens şi mecanismele obişnuite angajate pentru a
rezolva problemele se dovedesc de multe ori ineficiente pentru restabilirea echilibrului familial.
În opinia mea orice încercare de a explica variabilitatea în adaptarea familiei la dizabilitatea
copilului trebuie să facă apel la trei domenii de cercetare: al stresului, al copingului individual
şi al rezilienței, aceste lucruri fiind prezentate în capitolul șase.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
7 document
Secțiunea care vizează cercetarea este alcătuită din trei capitole diferite. Ca urmare,
în cadrul capitolului șapte, cel care cuprinde aspecte ce țin de metodologia cercetării, sunt
descrise anumite aspecte care vizează cercetarea elaborată și anume: obiectivele și ipotezele
cercetării, lotul de participanți și instrumentele de investigare utilizate. Este destinat
interpretării datelor, iar capitolul nouă concluziilor.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
8 document
Capitolul 1
Autismul – delimitari conceptuale
1.1. Definitia autismului

Autismul este una din multele tulburări de dezvoltare care sunt denumite în mod
colectiv tulburări din spectrul autismului. Cu toate acestea, din cauza dificultății la
diagnosticarea cu precizie a tulburărilor din spectrul autismului, este dificil să se determine
ce proporție din acești copii au autism. Este cunoscut faptul că autismul este mai frecvent la
bărbați, la un raport de 4: 1 (SIGN, 2007). Deși a existat o mare de cercetare în autism,
până în prezent acest lucru a fost centrat în mare măsură pe încercarea de a înțelege
etiologia tulburării și pe găsirea unor explicații privind natura deficitelor pe care le
definesc. În prezent, este bine stabilit faptul că autismul are o componentă genetică, deși
mecanismul prin care aceasta operează nu este încă înțeles. Cu toate acestea, se suspectează
că mai multe gene pot acționa împreună pentru a conferi susceptibilitate (MRC, 2001). Cu
toate acestea, este posibil că acolo pot fi o serie de cauze pentru autism, și cu siguranță rolul
factorilor de mediu în etiologia sa, în prezent, rămâne neclară.
1.2. Istoria autismului

Cuvântul autism este derivat din cuvântul grecesc autos care înseamnă ‖auto‖.
Medicul elvețian Eugen Bleuler a folosit termenul autism, de asemenea, în 1912, pentru a
descrie simptomele observate de el la persoanele diagnosticate cu schizofrenie (Grinker,
2007). Potrivit lui Grinker (2007), Bleuler a descris aceste persoane ca decuplate de alții,
izolate și egoiste. Bleuler a folosit termenul autism ca un adjectiv pentru a descrie acele
comportamente. Autismul a fost folosit cu referire la o anumită afecțiune de dezvoltare
decât abia în 1943 (O'Brien & Daggett, 2006, Grinker, 2007). Austriacul Leo Kanner a fost
un psihiatru ce lucra ca profesor la Universitatea Johns Hopkins din Baltimore, Maryland,
atunci când a studiat comportamentul a unsprezece copii cu vârstele cuprinse între trei și
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
9 document
nouă ani (Grinker, 2007, Volkmar & Wiesner, 2009, O'Brien și Daggett, 2006). În 1943
Kanner a publicat "Afecțiunile Autiste ale Contactului Afectiv" descriind comportamentele
copiilor și referindu-se la acești copii ca având "autism infantil" (Grinker, 2007). Kanner
credea faptul că aceste comportamente prezentate de acești copii au fost unice și, prin
urmare, este necesară o categorie separată de diagnosticare (Grinker, 2007). Copiii, opt
băieți și trei fete, au demonstrat o incapacitatea de a relaționa cu oameni și situații sociale,
au avut sau nu abilități verbale minime sau deloc, au arătat experiențe senzoriale peste
sensibilități, au avut o nevoie extremă de a menține asemănarea sau rutina, și s-au angajat
în comportamente repetitive (Volkmar & Wiesner, 2009, O'Brien și Daggett, 2006). Potrivit
Wing (2005), în 1944 pediatrul vienez Dr. Hans Asperger a descris comportamentele
neobișnuite pe care el le-a observat la patru băieți. Asperger a identificat trei zone
problematice principale la acești copii: (a) prezentarea întârzierilor în înțelegerea socială,
maturitate socială și raționament social; (b) în ciuda faptului că aveau aptitudini gramaticale
și de vocabular medii sau peste medie, ei nu au putut să interacționeze cu colegii sau nu au
luat parte la conversații de zi cu zi; (c) au devenit atât de axați pe un subiect sau domeniu
de interes încât le domina timpul și gândurile. Asperger a observat, de asemenea, probleme
de procesare senzorială, cum ar fi sensibilitate excesivă la stimuli auditivi, vizuali, tactili,
sau gustativi, dificultăți ale abilităților motorii, și neîndemânare la mers (Wing, 2005,
Grinker, 2007). Asperger face referire la această tulburare ca "psihopatie autistă" (Wing,
2005).
În 1981 Dr. Lorna Wing, un psihiatru britanic, a publicat concluziile raportului lui
Hans Asperger din 1943 (Attwood, 2007). Înainte de acel moment, munca lui Asperger,
scrisă în limba germană, nu a fost bine cunoscută în țările vorbitoare de engleză. Wing
(2005) face referire la tulburarea ca Sindromul Asperger, crezând că termenul de
"psihopatie autistă" avea tendința de a fi confundat cu sociopat care avea o conotație
negativă. Cea mai veche înregistrare publicată a copiilor cu tulburare pervazivă de
dezvoltare de spectru autistic ar putea fi un articol publicat în 1926, scris de psihiatrul rus
GE Ssucharewa (Wing, 2005). Ssucharewa a publicat un document care descrie
comportamente pe care ea le-a observat la șase copii, toți băieți, foarte asemănător cu cele
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
10 document
observate de Asperger. În articolul său, publicat într-o revistă germană, Ssucharewa s-a
referit la acești copii ca suferind de "tulburare de personalitate schizoida a copilăriei." Sula
Wolff a descoperit munca lui Ssucharewa în 1995 în timp ce ea făcea o cercetare a istoriei
literaturii de psihiatrie.
În 1996, Wolff a tradus munca lui Ssucharewa în limba engleză. Desi autismul a fost
observat pentru prima oară la începutul anilor 1940, Grinker (2007), discută posibilitatea
existenței copiilor cu autism cu mult înainte de asta. Grinkerse face referire la cărți și
articole publicate în ultimii 200 ani, care descriu copii care au fost considerați a fi sălbatici
sau care au fost probabil crescuți de animale, sau au petrecut mai mulți ani de viață pe cont
propriu în zone nelocuite. Patru exemple sunt: Wild Peter, găsit în 1724, într-o zonă
împădurită din Germania; Kasper Hauser, găsit într-o zonă împădurită din Nuremberg în
1928; Kamala și Amala: posibil surori, găsite în 1920 într-o pădure din India. Linnaeus
clasifică acești copii sălbatici ca Loco ferus și a adăugat subtipurile mutus (mut) și hirsutis
(păros). Acești copii ar fi putut fi autiști, abandonați de părinții lor și, deși murdari și
aparent sălbatici au petrecut de fapt o perioadă foarte scurtă de timp pe cont propriu. Copiii
nu au avut nicio competență lingvistică, nu tolerau contactul fizic, și s-au angajat în mișcări
fizice, repetitive, cum ar fi balansatul sau datul din mâini. Din cele 105 de cazuri de copii
sălbatici pe care Grinker (2002) le-a găsit raportate în presă sau literatură, 73 au fost băieți
și 32 au fost fete, un raport similar cu ceea ce ar fi de așteptat astăzi, dacă s-ar face un
eșantion aleatoriu de 100 de copii cu autism.
Frith (2003) discută, de asemenea, despre posibilitatea ca o parte dintre copiii
anterior considerați ca sălbatici să fi fost autiști. Ea relatează povestea lui Victor, "Băiatul
Sălbatic din Aveyron", descoperit într-o pădure în Franța la sfârșitul anilor 1800.
Considerat a avea 12 sau 13 ani când a fost descoperit, comportamentele lui au fost descrise
ca antisociale; el nu a avut competențe lingvistice formale sau abilități de comunicare, și nu
a arătat niciun interes față de alții. Singura dată când Victor răspundea la sunete era atunci
când auzea bucătarul pregătind mesele și se îndrepta spre bucătărie în căutare de hrană. În
ciuda încercărilor de a-l educa și de a-l socializa, Victor, a rămas distant, a evitat contactul
uman, și nu a reușit să dezvolte abilități lingvistice sau de comunicare. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
11 document
Termenul de Autism cu Mare Funcționalitate (HFA) a fost folosit pentru prima dată
în 1981 cu referire la copii care afișează semne de autism la o vârstă fragedă, dar ajunși la
maturitate, s-au dovedit a avea abilități cognitive de nivel mai mare decât a fost preconizat
inițial, au demonstrat abilități sociale îmbunătățite, și au dobândit competențe lingvistice și
de comunicare acceptabile (Attwood, 2007).
1.3. Criterii de diagnostic pentru autism

În absența oricăror markeri biologici pentru diagnosticarea autismului, criteriile de
diagnosticare se concentrează pe identificarea unui număr de simptome ale
comportamentului care sunt manifestări ale deficienţei calitative sociale, dezvoltarea
comunicativă și imaginativă (MRC, 2001). Termenul "triada de depreciere" a fost inventat
pentru a descrie aceste domenii principale de depreciere (Wing & Gould, 1979).
Termenul de tulburări pervazive de dezvoltare din spectrul autismului este folosit ca
un termen generic pentru a se referi la autism și toate tulburările conexe, inclusiv sindromul
Asperger și tulburarea de dezvoltare omniprezentă.
Deși există simptome comune tulburărilor pervazive de dezvoltare de spectru
autistic, în plus față de simptomele comportamentale ale autismului, dizabilitatea
intelectuală poate fi, de asemenea, evidentă, dar aceasta variază în funcţie persoane, astfel
încât unii copii cu autism pot avea depreciere intelectuală profundă, în timp ce altele sunt la
capacitatea intelectuală "normală".
1.3.1. Criteriile de diagnostic DSM-IV-TR

A. Un total de şase (sau mai mulţi) itemi de la (1), (2) şi (3), cu cel puţin doi itemi de
la (1) şi câte unul de la (2) şi (3):
(1) deteriorare calitativă în interacţiunea socială, manifestată prin cel puţin două din
următoarele:
(a) deteriorare marcată în uzul a multiple comportamente nonverbale, cum ar fi privitul în
faţă, expresia facială, posturile corpului şi gesturile, pentru reglarea interacţiunii sociale;
(b) incapacitatea de a promova relaţii cu egalii, corespunzătoare nivelului de dezvoltare;
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
12 document
(c) lipsa căutării spontane de a împărtăşi bucuria, interesele sau realizările cu alţi oameni
(de exemplu, prin lipsa de a arăta, de a aduce sau de a specifica obiectele de interes);
(d) lipsa de reciprocitate emoţională sau socială;
(2) deteriorări calitative în comunicare, manifestate prin cel puţin unul din următoarele:
(a) întârziere sau lipsă totală a dezvoltării limbajului vorbit (neînsoţită de o încercare de a o
compensa prin moduri alternative de comunicare, cum ar fi gestica sau mimica);
(b) la indivizii cu limbaj adecvat, deteriorarea semnificativă în capacitatea de a iniţia sau
susţine o conversaţie cu alţii;
(c) uz repetitiv şi stereotip de limbaj ori un limbaj vag;
(d) lipsa unui joc spontan şi variat ―de-a…‖ ori a unui joc imitativ social corespunzător
nivelului de dezvoltare;
(3) patternuri stereotipe şi repetitive restrânse de comportament, preocupări şi activităţi,
manifestate prin unul din următoarele:
(a) preocupare circumscrisă la unul sau mai multe patternuri restrânse şi stereotipe de
interese, care este anormală, fie ca intensitate, fie ca și focalizare;
(b) aderenţă inflexibilă evidentă față de anumite rutine sau ritualuri nonfuncţionale;
(c) manierisme motorii stereotipe şi repetitive (de exemplu, fluturatul sau răsucitul
degetelor sau mâinilor ori mişcări complexe ale întregului corp);
(d) preocupare persistentă pentru părţi ale obiectelor.
B. Întârzieri sau funcţionare anormală în cel puţin unul din următoarele domenii, cu debut
înainte de vârsta de 3 ani: (1) interacţiune socială, (2) limbaj, aşa cum este utilizat în
comunicarea socială, ori (3) joc imaginativ sau simbolic (American Psychiatric
Association, 2003).
1.3.2. Criteriile de diagnostic ICD-10

A. Dezvoltare anormală sau deficitară identificată înainte de vârsta de 3 ani în cel puţin
unul din următoarele domenii:
(1) limbaj receptiv sau expresiv folosit pentru comunicarea socială;
(2) dezvoltarea ataşamentelor sociale selective sau a interacţiunilor socialeTOPAN
reciproce;
MIHAELA
2016.09.20 13:47
13 document
(3) joc funcţional sau simbolic.
B. Un total de cel puţin şase simptome prezente, dintre care cel puţin două de la (1) şi
câte unul de la (2) şi (3):
(1) Alterarea calitativă a interacţiunilor sociale, manifestate în cel puţin două din
următoarele:
(a) eşecul folosirii adecvate a privirii ochi-în-ochi, a expresiei faciale, a posturilor
corporale şi a gesturilor pentru reglarea interacţiunii sociale;
(b) eşecul folosirii (într-o manieră adecvată vârstei mintale şi în pofida oportunităţilor) a
relaţiilor de prietenie care implică împărtăşirea reciprocă a intereselor, activităţilor şi
emoţiilor;
(c) absenţa reciprocităţii socio-emoţionale manifestată prin:
- răspuns deficitar sau deviant faţă de emoţiile altora;
- absenţa modelării comportamentului în funcţie de contextul social;
- slabă integrare a comportamentelor sociale, emoţionale şi comunicative;
(d) absenţa căutării spontane a împărtăşirii bucuriei, intereselor sau achiziţiilor.
(2) Alterarea calitativă a comunicării, manifestată în cel puţin unul din următoarele:
(a) întârziere sau absenţa totală a dezvoltării limbajului vorbit neînsoţit de o încercare de
compensare prin folosirea gesturilor sau mimicii, ca mod alternativ de comunicare
(deseori precedată de o absenţă a gânguritului);
(b) eşec relativ de iniţiere sau susţinere a unei conversaţii (indiferent de nivelul
achiziţionării limbajului), în care să existe capacitatea de a răspunde la comunicarea
altor persoane;
(c) folosirea stereotipă şi repetitivă a limbajului sau folosirea idiosincratică a cuvintelor
şi frazelor;
(d) absenţa jocului simbolic sau a celui imitativ (în cazul copiilor mai mici).
(3) Modele restrictive, repetitive şi stereotipe de comportament, interese şi activităţi,
manifestate în cel puţin una din următoarele:
(a) preocuparea persistentă faţă de:
- unul sau mai multe modele stereotipe de interes anormale ca şi conţinut sau orientare;
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
14 document
- unul sau mai multe interese anormale ca intensitate şi ca natură;
(b) insistenţa aparent compulsivă pentru rutine sau ritualuri nonfuncţionale specifice;
(c) manierisme motorii stereotipe şi repetitive care implică fie porţiuni, fie corpul în
întregime;
(d) preocupări faţă de părţi ale obiectelor sau elemente nonfuncţionale ale materialelor
de joc (de exemplu, mirosul lor, atingerea suprafeţei sau zgomotul generat de vibraţia
lor);
(e) tabloul clinic nu este atribuabil altor tipuri de tulburări pervasive de dezvoltare
(C. Mureşan, 2004; Brandsborg, 2002; Ingsholt, 2002).
Pentru a oferi un context suplimentar pentru această cercetare, este important ceea
ce înseamnă criteriile de diagnosticare în raport cu funcționarea zilnică și modul în care
aceste deficiente s-ar putea prezenta. Prin urmare, cele trei domenii principale ale
simptomelor urmează să fie examinate în detaliu. Este important să știm faptul că autismul
este o experiență foarte individuală și, în timp ce vor exista simptome de bază şi comune,
dar modul în care acestea se vor manifesta poate varia foarte mult. În mod similar, în timp
ce vor exista unele asemănări în experienţa părinților care au un copil cu autism, sensul pe
care îl vor acorda acestor experiențe poate să fie foarte diferit.
Interacțiunea socială
Prin definiție, toți copiii cu autism vor arăta dovezi de depreciere în aptitudinile lor
sociale; Cu toate acestea, acestea pot varia foarte mult în natura lor. Wing și Gould (1979)
au propus o clasificare a copiilor cu tulburare pervazivă de dezvoltare din spectrul
autismului în funcție de trei tipuri principale de depreciere în interacțiunea socială:
1. Distanță. Acest termen este folosit pentru a descrie copiii care par cei mai fericiţi când
sunt lăsaţi singuri. Privirea ochilor este evitată în mod activ și acestor copii nu le place, de
multe ori, contactul fizic. Ca sugari, acești copii nu arată nicio primejdie la separarea de
părinții lor. Într-adevăr, părinții îi descriu ca fiind "într-o lume a lor" (Howlin, 1998).
2. Pasivă. Acești copii nu vor căuta contacte sociale, dar, spre deosebire de copiii distanţi,
ei nici nu îl evită (Howlin, 1998) în mod activ. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
15 document
3. Activă dar ciudată. Acest grup de copii îi include, de obicei, pe cei care sunt mai
intelectuali și capabili din punct de vedere cognitiv. Acești copii inițiază contacte sociale,
însă într-un mod ciudat, repetitiv sau le lipsește reciprocitatea; este vorba adesea de o
interacțiune unidirecțională, aceștia acordînd puțină atenție sau neacordând nici o atenție
reacției/răspunsului celor care îi abordează(Howlin, 1998).
4. Nenaturală. Copii care se integrează în acestă categorie inițiază și susțin contacte sociale,
însă într-o manieră foarte formală și rigidă, atât cu străinii, cât și cu familia sau cu prietenii.
Acest tip de interacțiune se întâlnește la unii adolescenți și adulți înalt funcționali.
În cursul evoluției lor, copiii cu autism pot să treacă dintr-un grup în altul datorită
dezvoltării, de exemplu persoanele înalt funcționale pot trece la pubertate din grupul celor
activi dar bizari, în grupul pasivilor sau, în urma unui ajutor sau antrenament specific, cei
distanți sau evitanți pot învăța să tolereze și chiar să se bucure de compania celorlalți,
devenind mai activi.
Abilități de comunicare
Lord și Rutter (1994) estimează că aproximativ jumătate din toți copiii cu autism nu
reusesc să dezvolte discursul funcțional, iar mulți dintre acești copii, demonstrează puțin
dintre abilitățile lingvistice receptive. Howlin (1998) observă faptul că acești copii cu
autism nu fac nici o încercare de a dezvolta metodele de comunicare alternativă, cum ar fi
contactul cu ochii sau utilizarea de gesturi, odată cu inaintarea în vârstă. Mai mult decât
atât, când copiii cu autism învață să vorbească, competențele lingvistice receptive sunt, în
general, mai sărace decât competențele lingvistice expresive. În special, înțelegerea
conceptelor abstracte este dificilă pentru copiii cu autism și interpretarea de către aceștia a
limbii vorbite tinde să fie literală. Cea mai importantă caracteristică a insuficienței
limbajului în autism este lipsa de comunicare într-un context social.
Deprecierea limbajului în cazul copiilor cu autism nu numai că influențează
capacitatea de a comunica și de a interacționa în lumea socială, dar, de asemenea, în mod
inerent se manifestă printr-o incapacitate de a dezvolta modele normale, pline de imaginație
de joc. Comportamentul ludic la copiii cu autism tinde să fie stereotip, repetitiv și solitar,
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
16 document
ceea ce subminează în continuare dezvoltarea comunicării sociale cu colegii. De fapt, în
situațiile în care copiii cu autism sunt încurajați să se joace cu colegii lor, aceștia domină de
multe ori jocul (Howlin, 1998).
Comportamentele repetitive și stereotipe

Cei mai multi copii cu autism vor afișa, de obicei, o formă de repetitivitate sau
comportament stereotip, deși natura acesteia va depinde de capacitatea intelectuală. Nu este
neobișnuit ca aceste comportamente să devină atât de severe astfel încât să fie perturbatoare
pentru viata de familie. În timp ce copiii cu capacitate cognitivă inferioară se pot angaja în
comportamente stereotipe simple, cum ar fi jocul cu benzi de cauciuc, un copil cu
capacitate cognitivă mai mare poate fi mai special în sensul că acesta se poate juca cu benzi
de cauciuc de o anumită dimensiune. Copiii pot de asemenea, deveni foarte rigizi privind
acceptarea anumitor lucruri, de exemplu, anumite culori de produse alimentare. De
asemenea, este comun pentru unii copii să dezvolte atașamente și în acest sens să facă
colecții de anumite obiecte, însă intensitatea interesului lor și mărimea colecției poate să fie
neobișnuită. Alternativ, unii copii au preocupări sau interese specifice. În cele din urmă, în
mod frecvent, copiii vor avea nevoie de rutina pentru a se simți în siguranță și într-adevăr,
perturbarea acestor rutine poate duce la suferință intensă. În esență, această perturbare a
rutinei nu afecteaza numai copilul ci şi pe cei din jurul lor.
Pare rezonabil să concluzionăm faptul că a fi părintele un copil cu autism este de
natură să prezinte o serie de provocări atât acestuia cât și familiei extinse. Mai mult decât
atât, pe măsură ce părinții devin din ce in ce mai constienți de impactul complet și
implicațiile tulburării de tip autistic a copilului, aceste provocări sunt susceptibile de a fi
amplificate (Fleischmann, 2004).
1.4. Tipuri de autism

Cea de-a patra ediție a Manualului Statistic și Diagnostic al Tulburarilor Mentale
[DSM-IVTR] (APA, 2000) identifică tulburările pervazive de dezvoltare de tip autistic, ca
parte a unui grup mai mare de tulburări cunoscută sub numele de tulburariTOPAN
de dezvoltare
MIHAELA
2016.09.20 13:47
17 document
(PDD). DSM-IV-TR recunoaște cinci subtipuri de tulburările pervazive de dezvoltare de tip
autistic: (a) autism clasic sau tulburări de autism (TSA); (b) sindromul Asperger (AS) sau
tulburare Asperger (AD); (c) tulburarea pervazivă de dezvoltare, nespecificată altfel (PDD-
NOS), (d) Dereglarea dezintegrativă a copilariei (CDD), și (e) Sindromul Rett (APA).
Caracteristicile unice ale fiecărui subtip oferă profesioniștilor date de care au nevoie pentru
a diagnostica tulburarea specifică (Sevin, Knight, si Braud, 2007).
Autismul Clasic sau Tulburarea Autistă

Autismul, de asemenea, cunoscut sub numele de autism clasic sau tulburări de
autism, este cel mai frecvent diagnosticată TSA (NINDS, 2008). Autismul se prezintă
devreme în viața copilului (Consiliul Național de Cercetare [NRC], 2001) și
comportamentele copilului sunt fundamentul diagnosticului (Gomez & Baird, 2005).
Diagnosticul precoce este esențial pentru a începe intervenția și tratamentul cât mai curând
posibil pentru a ajuta copilul să se dezvolte optim, îmbunătățindu-se capacitatea generală a
acestuia de a funcționa (Stevens, 2007 și colab.). Autismul este diagnosticat în toate zonele
socio-economice, culturale și teritoriale din întreaga lume (Bryson, Rogers, și Fombonne,
2003).
Sindromul Asperger sau tulburarea Asperger

Caracteristicile comportamentale ale sindromului Asperger (AS) sau tulburării
Asperger (AD) includ probleme observabile în domeniile abilităților sociale,
comportamentale, lipsa de concentrare la împrejurimi și oameni, și în mod rezonabil, bune
abilități lingvistice (APA, 2000). Hans Asperger și-a dedicat viața și munca lui investigării
copiilor care au prezentat simptome de o formă de tulburare pe care atât el cât și Leo
Kanner le-a investigat (Frith, 1996). Traducerea lui Frith a activității lui Asperger a explicat
faptul că acești copiii Asperger studiți au prezentat simptome mai puțin severe decât
subiecții Kanner. Copiii cu AS pot fi observați ca fiind: (a) stângaci social, deși ei sunt
interesați în a fi implicați, (b) articulați dar nu ușor de înțeles, (c) lipsiți de tact și
nerezonabili, (d) profesioniști în profesii mai puțin frecvente, (e ) auto-absorbit și vorbesc
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
18 document
continuu despre propriile lor interese, (f) comportamente obsesiv-compulsive, (g) sensibili
la experiențe senzoriale, până la punctul de durere, și (h) emoționali și predispuși la atacuri
de panica (Frith).
Tulburarea de dezvoltare omniprezent Nespecificată Altfel

Când un copil prezintă simptome de autism dar caracteristicile pentru o anumită
tulburare de dezvoltare nu sunt prezente, copilul este diagnosticat cu tulburare de dezvoltare
omniprezentă nespecificată altfel [PDD-NOS] (APA, 2000). Simptome specifice ale PDD-
NOS nu sunt prezentate în DSM-IVTR (APA). Literatura definește caracteristicile
principale ale PDD-NOS dificil de găsit (Tidmarsh & Volkmar, 2003). Prin urmare,
clinicienii devin responsabili pentru interpretarea și diagnosticarea simptomelor, care a
condus la exasperare pentru profesioniști și familii (Tidmarsh & Volkmar). Unele
simptome PDD-NOS includ: probleme de comunicare, comportamente dezadaptative, sau o
tulburare tic (Sevin et al., 2007). PDD-NOS este considerat a fi cel mai frecvent
diagnosticat TSA; cu toate acestea, este cercetat mai puțin decât alte forme de TSA
(Matson & Boisjoli, 2007).
Tulburarea dezintegrativă a copilăriei

Un copil este diagnosticat cu tulburare dezintegrativă a copilăriei (CDD), în cazul în
care are cel puțin doi ani de dezvoltare normală și apoi regresează vizibil în mai mult de un
domeniu de performanță și dezvoltare (APA, 2000). Un simptom de CDD îl reprezintă
agravarea capacității copilului de a vorbi, care ar putea slăbi până la punctul în care copilul
nu vorbește deloc. Acest simptom este o caracteristică majoră care distinge CDD de autism
(Sevin et al., 2007).
Sindromul Rett sau tulburarea Rett

Sindromul Rett este o dizabilitate de dezvoltare limitată la femei. Copilul va
progresa într-un model de dezvoltare normală și apoi dezvoltarea copilului va regresa
(Einspieler, Kerr, si Prechtl, 2005). În primele cinci luni ale vieții, dezvoltarea copilului
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
19 document
pare a fi normală. Începând cu luna a 6-a și continuând pînă în luna 18-a, dezvoltarea
copilului va încetini ori chiar se va opri. Apoi, începe o regresie. Regresiile definite includ:
(a) creștere capului va încetini; (b) competențe de utilizare vor fi pierdute; (c) mișcările
corpului sunt necoordonate (Glaze, 2004; Kerr & Prescott, 2005; Trevarthen & Daniel,
2005); (d) vor apărea acțiuni de utilizare stereotipe (Charman et al, 2002;. Glaze, Kerr și
Prescott, Nomura, 2005); (e) o conștiință socială dispare, și (f) apar probleme serioase în
comunicare și abilități cognitive (APA, 2000). Alte caracteristici ale sindromului Rett
includ epilepsie, scolioză, nereguli de respirație, constipație persistentă (Glaze, Kerr și
Prescott, Nomura), precum și dificultatea în a învăța să se târască și să meargă (Segawa,
2005).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
20 document
Capitolul 2
Teorii ale autismului
Din punct de vedere istoric, cercetarea psihologică cu scopul de a explica deficitele

cognitive caracteristice autismului a fost dominată de trei teorii principale: Teoria
Deficitului Minţii (ToM), disfuncţia executivă și Coerenţa Slabă Centrală (Rajendran &
Mitchell, 2007).
2.1. Teoria Deficitului Minţii

Propusă de către Baron-Cohen (1995), Mind-blindness theory a încercat să aducă o
serie de explicaţii cu privire la deficitele socio-comunicative specifice persoanelor cu
tulburări din spectrul autist. În asumţia autorului, ―gândirea oarbă‖ (mind-blindness) este o
terminologie ce încearcă să definească incapacitatea indivizilor cu TSA de a concepe,
înţelege sau anticipa stările emoţionale ale altor persoane (Jurecic, 2006). Opusul abilităţii
de empatizare, gândirea oarbă nu este obligatoriu cauzată de incapacitatea de a imagina un
răspuns, ci mai degrabă de o incapacitate de a aduna informaţii suficiente cu scopul de a
identifica mai multe răspunsuri, posibil corecte (Baron-Cohen, 1995). În acest fel, teoria
reuşeşte să explice două dintre cele trei mari deficite specifice TSA, respectiv deficitele de
natură socială şi deficitele din sfera abilităţilor de comunicare. Chiar şi în aceste condiţii,
însuşi autorul teoriei a recunoscut una dintre cele mai mari limite ale acesteia, respectiv
incapacitatea de a explica interesul restrâns faţă de activităţi şi comportamentul stereotip şi
repetitiv specific autismului (Baron-Cohen, 2009).
Studiile sistematice asupra ToM s-au fãcut în mare măsură în corelație cu ipoteza
conform căreia nedezvoltarea acestui ―modul‖ este o caracteristică esențială și specifică a
tulburării autiste Kanner (TA). Copilul cu TSA nu trece probele specifice pentru ToM sau
are performanțe reduse. Tulburarea ce constă în neînțelegerea minții altora sau altfel spus în
―citirea minții‖ celorlalți (―mindreading‖), este caracteristică pentru TSA și spectrul autist,
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
21 document
conducând la o tulburare pervasivă care e în esență diferită de deficiența mentală. Copiii cu
TSA pot păstra o serie de capacități cognitive, inclusiv de memorie mecanică și raționament
matematic și pot învăța în mare măsură limbajul (semantic și sintactic), fiind însă grav
deficitari în utilizarea socială, pragmatică a acestuia, mai ales în cadrul dialogului. Ei
prezintă și o serie de deficiențe în aria funcțiilor executive. Deși deficitul ToM în TSA a
fost unanim recunoscut, de la început s-au relevat și manifestãri care nu pot fi explicate prin
aceasta. Astfel sunt: repertoriul redus de interese, preocuparea pentru neschimbare,
stereotipiile, preocuparea pentru detalii, fragmentarea percepției, lipsa generalizãrii, buna
memorie mecanică. Aceste simptome sunt până în prezent cel mai comprehensibil explicate
prin deficitul unei alte funcții psihice globale, numitã ―coerența centrală‖. Relațiile între
acest deficit și cel al ToM în TSA sunt obiectul unor continui investigații. Plecându-se de la
studierea ToM în TSA, cercetările s-au lărgit, mai ales deoarece fenomenul se încadrează în
cogniția socială, care continuă să se dezvolte după 3-4 ani. La 5-6 ani copilul poate înțelege
că o altă persoană poate avea convingerile sale privitoare la convingerile unei a treia
persoane. La 6-7 ani copilul înțelege metafora și ironia, dar încă nu distinge gluma de
minciună. Și mai tardivă, la 9-11 ani e înțelegerea a ceea ce se numește situația ―faux pas‖.
Aceasta constă în aceea că subiectul trebuie să își reprezinte două stări mentale: perspective
unei persoane care comite ―pași greșiți‖ și reprezentarea unei a doua persoane implicate,
care ar trebui să fie afectată de acest fapt. Este evident faptul că dezvoltarea psihică
ontogenetică se petrece de acum în plan metareprezentațional. Lărgirea perspectivei de
înțelegere și studiere a cogniției sociale în dezvoltarea căreia ToM reprezintă un moment
important, s-a fãcut și în urma înțelegerii psihismului uman, așa cum se manifestă el în
viața de zi cu zi, în cadrul ―psihologiei populare‖, viață în care oamenii conviețuiesc,
înțelegându-se unii cu alții, cooperând, înțelându-se, manipulându-se, dezvoltând diverse
strategii de relaționare. De fapt, situațiile experimentale prin care s-a studiat ToM,
―construiesc‖ un ―eveniment cognitiv‖ prin prezentarea unor desene, scene, istorii pe care
subiectul urmează să le interpreteze. În viața curentă subiectul ―utilizeazã‖ ToM în
conversații, în cunoașterea unor persoane străine cu care apoi colaborează, în educație, în
practici variate și în relațiile de zi cu zi. Dată fiind importanța fenomenului ToM, s-au
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
22 document
dezvoltat și mai multe doctrine interpretative. ToM așa cum a fost studiată inițial în
corelație cu TA e înțeleasă în primul rând ca o capacitate cognitivă ce intervine în cogniția
socială. Concepția modulară pe care a susținut-o Baron Cohen se încadrează în această
perspectivă. O altă interpretare, ce s-a impus, este cunoscută prin expresia theory theory, ea
fiind susținutã mai ales de Gopnik și Meltzoff. Aceasta critică teoria modulară pentru
accentul pus pe secvențialitatea rigidă, fãrã o suficientă coerență privitoare la ansamblul
cunoaștere, la început și perspectivă. Ideea de bazã constă în compararea cunoașterii psihice
ce se realizează cu teoriile științifice. Acestea se sprijină și ele pe date culese direct din
realitate, care sunt apoi organizate într-un tablou cognitiv al lumii, abordabil din multe
perspective și care susține activitãțile pragmatice.
Teoriile despre lume se restructureazã istoric în funcție de noi cunoștințe. La fel,
psihismul individului, plecând de la cunoștințe minimale înnăscute – care exprimă
direcționarea și cunoașterea socială a altora – structurează progresiv noi cunoștințe,
reorganizându-le. Sugarul exprimã de la început recunoașterea unei alte persoane în paralel
cu structurarea sinelui și a cunoașterii de sine. Cunoștințele privitoare la lume, acumulate
prin experiență, educație, studiu, se organizează și se reorganizează în jurul cunoașterii
interpersonal - sociale, din care se decantează sinele conștient și cunoscător. Ceea ce
exprimã ToM ar fi doar o secvență în acest proces, bazat de la început pe intersubiectivitate.
O altă interpretare a ToM e exprimată de ―teoria simulãrii‖ a lui Davies și Stone. Primul
moment ar fi resimțirea de către subiect a unor evenimente psihice intenționale ce se
desfășoară în sine însuși și pe care și le atribuie sieși. Acestea sunt apoi transferate sau
inferate ca fiind caracteristice și altor minți, ca desfășurându-se și în psihismul persoanelor
cu care e în contact, cu care subiectul rezonează psihic prin empatie și prin imaginare,
―punându-se pe sine în pielea altora‖. Starea mentală a altora simulează propria stare
mentalã. Invocarea empatiei aduce în discuție nu doar atașamentul, ci și rezonarea psihică
prin ―neuronii oglindă‖, care a fost comentată inițial la maimuțele macacus. În timp ce
maimuța observã cum o alta întinde mâna dupã o banană, se activeazã aceiași neuroni din
aria F5 ca atunci când făcea ea aceași mișcare. Omul moștenește și dezvoltă sistemul
neuronilor oglindă care se activează la mișcările altor persoane umane, inclusiv a vocii
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
23 document
acestora. Neuronii oglindă (NO) permit individului să înțeleagă acțiunile celuilalt
comparând ceea ce observă cu reprezentãrile motorii proprii și sprijină intens învățarea –
prin imitație – în urma observării și perceperii comportamentului altora. Fenomenul a fost
studiat detaliat la om mai ales în legătură cu învățarea aproape spontană a limbajului, în
mediul în care mama și adulții vorbesc. NO intervin și în imitarea și în înțelegerea altora,
prin anticiparea (imaginativă) a rezultatelor unei acțiuni începute. Sistemul NO a fost
invocat în ToM, ca decodând intențiile altora din elementele mimico-gestuale și mai ales
din privirea celuilalt.
Din dorinţa de a explica atât particularităţile sociale cât şi cele non-sociale, specifice
tulburărilor din spectrul autist şi de a completa ipotezele lansate anterior (Baron-Cohen,
1985; Baron-Cohen, 1995), Baron-Cohen (Baron-Cohen, 2002; 2008; 2009) a elaborat - şi
ulterior revizuit - teoria bifactorială a empatizării-sistematizării (E-S). Astfel, prin
intermediul empatizării s-a încercat explicarea deficitelor social-comunicative, iar cu
ajutorul sistematizării a intereselor restrânse, rezistenţa la schimbare/nevoia de persistenţă,
comportamentele rigide şi stereotipe (Baron-Cohen, 2010). Având ca fundament rezultatele
a numeroase studii (Baron-Cohen, Wheelwright, 2004; Golan, Baron-Cohen, Hill, 2006;
Auyeung şi colab., 2009) în 2002, Baron-Cohen a lansat ipoteza diferenţelor cognitive
semnificative între sexe, încercând să extindă Teoria E-S cu ipoteza ―gândirii extrem
masculine‖. Concordant rezultatelor obţinute în cadrul studiilor întreprinse, 65% dintre
persoanele cu autism şi sindromul Asperger au obţinut scoruri semnificativ mai mici la
nivelul abilităţilor de empatizare şi rezultate foarte ridicate, chiar peste medie, în sfera
capacităţii de sistematizare (Goldenfeld şi colab, 2005, adup. Baron-Cohen, 2010). Din
perspectiva lui Cohen, acest lucru ar explica pe de o parte problemele persoanelor cu
autism în a intui starea mentală şi sentimentele celor din jur, ceea de determină deficite de
natură 8 comunicativă şi implicit socială, iar pe de altă parte performanţele foarte ridicate
de a evalua aspecte non-umane până la cel mai mic detaliu.
Pe scurt, în ciuda rezultatelor uneori contradictorii în acest domeniu, pare probabil
că multe persoane cu autism au dificultăți de înțelegere atât în mintea lor, cât și în mintea
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
24 document
altora. Cu toate acestea, încă nu există niciun consens în ceea ce privește definirea și baza
teoretică a teoriei minţii (Rajendran & Mitchell, 2007).
2.2. Teoria Disfuncţiei Executive

Termenul de „funcţii executive‖ acoperă o zonă largă de procese cognitive
superioare cum ar fi memoria de lucru, anticiparea, planificarea, controlul impulsurilor,
inhibiţia, flexibilitatea cognitivă sau capacitatea de adaptare la schimbare, iniţierea şi
monitorizarea acţiunilor (Secară, 2007). Funcţiile cognitive se asociază cu operaţiunile
realizate în cortexul prefrontal (Secară, 2007). Multe studii susţin acest lucru, prin
evidenţierea similarităţilor dintre unele simptome specifice autismului şi tabloul clinic al
pacienţilor cu leziuni ale lobului frontal dobândite şi anume: flexibilitate cognitivă scăzută,
înclinaţii spre perseverare, slab control inhibitor, deficite în planificarea propriilor acţiuni, o
capacitate redusă de comutare a atenţiei de pe o sarcină pe alta ( Das, Kar şi Parilla, 1996
cit. Luria şi Tsvetkova, 1990), cât şi un deficit în abilitatea de a reacţiona la feedback atunci
când acesta este furnizat în contextual unei interacţiuni verbale, sociale (Cîrneci, 2004 cit.
Ozonoff, 2001). În esenţă, această teorie încearcă să explice paleta comportamentelor
repetitive, a dorinţei puternice pentru rutine şi a nevoii de ―neschimbare‖ (Ozonoff, Rogers,
Farnham şi Pennington, 1994; Baron-Cohen, 2004, 2005 cit. Pennington et all, 1997,
Russell, 1997; Secară, 2007; Peeters, 2009). Din această perpectivă se explică lipsa
inflexibilităţii prezentă la indivizii cu autism, cât şi tendinţa de a perservera pe un anumit
stimul.
Funcţiile executive sunt comentate de cognitivism şi neuroştiinţele actuale ca funcţii
de coordonare specifice omului, girate de cortextul prefrontal. Ele se referă la
comportamentele cu scop, aşa cum e acţiunea, vorbirea sau gândirea ce rezolvă o problemă.
Nu e vorba de o unică funcţie globală ci de multiple funcţii definite operaţional şi prin teste
care însă toate participă la acelaşi obiectiv. În grupajul funcţiilor executive sunt menţionate
următoarele (cu diverse accente şi formulări din partea cercetătorilor):
- A genera, a iniţia comportamente orientate spre scop;
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
25 document
- A planifica şi organiza atingerea scopului prin etape succesive; sau, altfel spus, a
rezolva o problemă într-un mod organizat strategic;
- A menţine atenţia asupra scopului concomitent cu flexibilitatea atenţiei pentru
noută tile contextuale; şi, cu reorganizarea la nevoie a strategiei;
- A coordona comportamentul printr-o continuă (―online‖) informaţie asupra
desfăşurării sale în context (=memoria de lucru) şi bazându-se pe informaţia
inversă (feed-back), care evaluează etapele parcurse;
- A îndepărta impulsurile şi tendinţele comportamentale care deviază de la obiectiv
precum şi toate perturbările (―zgomotele‖) ce apar pe parcurs;
- A evalua finalizarea obiectivului şi consecinţele sale.
Abordarea FE evidenţiază o serie de abilităţi cum sunt cele de : anticipare, ordonare,
reprezentare a succesiunii temporale, evaluare a semnificaţiei informaţiei şi evaluarea
utilităţii comportamentelor, printr-o permanentă raportare la ansamblul acţiunii centrate pe
obiectiv. În acest proces sunt în acelaşi timp şi în mod egal importante ordonarea
strategică a etapelor – părţilor – şi evaluarea semnificaţiei lor ierarhice pentru obţinerea
rezultatului dorit. La fel ca în cazul CC (coerența centrală) intervine astfel o funcţie a
ordonării ierarhice, în cadrul centrării pe un obiectiv. Centrare sprijinită de ―persistenţa
atenţiei‖ în cadrul unui comportament ce se desfăşoară, cu margini, într-un context.
Considerăm că similitudinea nu e forţată.
Analiza FE a condus la mai multe modele conceptuale care încearcă să sistematizeze
teoretic diversele rezultate obţinute prin studii sectoriale bazate pe testări experimentale.
Unul din aceste modele analizând FE din perspectiva comportamentului motor a condus la
sugestia a două nivele:
- Nivelul controlului schemelor comportamentale standardizate, care pot fi
declanşate şi inhibate (Entention Scheduling);
- Nivelul supervizării atenţionale (Supervision Attention System – SAS) care se
desfăşoară la un nivel conştient şi implică: planificarea, decizia, atenţia faţa de
comportamentele cu dificultăţi tehnice, faţă de împrejurări necunoscute şi noi etc.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
26 document
S-a subliniat că în cazul F.E. e important să se aibă în vedere în mod principal un
―centru executiv‖ de supervizare, care e corelat tot timpul cu obiectivul de atins şi în jurul
căruia se organizează desfăşurarea acţiunii. Acest fapt articulează FE de problematica
generală a atenţiei, corelată la rândul său cu intenţionalitatea.FE sunt studiate prin
intermediul unor teste diverse.
2.3. Teoria Coerenței Centrale

Deşi clarificarea deficitului de cogniţie socială ToM în autism a reprezentat un
important progres în cunoaştere, el nu putea explica o parte din simptomele menţionate la
începutul paragrafului. Precum şi altele ca memoria exagerată a detaliilor, unele talente
deosebite etc. De aceea Uta Frith şi Francesca Happé au propus şi testat deficitul altei
funcţii globale pe care Frith a numit-o ―coerenţa centrală‖ (C.C.). Aceasta se referă la
percepţie şi constă în capacitatea subiectului de integrare a informaţiei în nivele
supraordonate; mai precis, a părţilor într-un întreg şi a acestuia în context. Deficitul C.C.
face ca autistul să fie atent la detalii şi să integreze dificil ansamblul unei figuri; iar
contururile acesteia interferează deseori cu contextul. Deficitul perceptiv al C.C. a fost
studiat experimental la nivelul percepţiei vizuale, fapt de primă importanţă în corelaţie cu
ToM, deoarece aceasta e principala cale de recunoaştere şi colaborare cu figura şi persoana
mamei. Dar deficitul C.C. a fost studiat şi cu privire la înţelegerea expresiilor lingvistice –
enunţuri, expuneri – precum şi în perspectiva funcţiilor de abstractizare pe care le mediază
limbajul. Ipoteza C.C. a reactivat tradiţia studiilor de psihologie configuraţionistă (Gestalt
psychology) care au cunoscut un mare avânt în sec.XX. Acestea au abordat tocmai
problema percepţiei, pledând pentru dominanţa intuitivă a ansamblului (Gestalt – figură)
asupra detaliilor şi fondului. Principalele studii tradiţionale s-au făcut asupra percepţiei
spaţiale, statice. Dar abordarea percepţiei lingvistic auditive, făcută şi de configuraţionişti şi
de echipa Frith – Happé, ridică problema configurării percepţiei în timp, până ce mesajul se
încheie. Configuraţionismul a avansat la vremea sa exemplul melodiei a cărei direcţie de
desfăşurare subiectul o resimte perceptiv înainte ca ea să se încheie. Mai merită subliniat
faptul că prin denumirea pe care a dat-o funcţiei studiate – coerenţă centrală TOPAN
– Frith a atras
MIHAELA
2016.09.20 13:47
27 document
atenţia asupra ―centralităţii" şi a raportului dintre centru/limitele configuraţiei/context sau
fond. Această sugestie e importantă pentru posibile dezvoltări ulterioare a modelului.
Deficienţa coerenţei centrale a fost recunoscută unanim pentru autism de
comunitatea ştiinţifică. Noţiunea a rămas însă cantonată la un nivel superficial formal, cel
al percepţiei, ca integrare a părţilor într-un tot şi a acestuia în context. S-a ignorant şi se
ignoră că în percepţie esenţială e sesizarea semnificaţiei datului perceput; ceea ce
presupune nu doar forma în sens de contur ci încadrarea obiectului într-o clasă care are o
definiţie. Deci trimiterea la un nivel de sesizare şi înţelegere conceptuală, diferit şi
supraordonat celui al configuraţiei spaţiale nemijlocite. Iar acest aspect e vapabil pentru
orice percepţie, nu doar pentru expresiile lingvistice.
―Conceptul de coerenţă centrală se referă la tendinţa persoanelor normale de a
percepe şi procesa unitar o informaţie dată (adecvat contextului)‖ (Secară, 2007). O
diminuare a acestei tendinţe poate fi problematică în cazul unei sarcini de sinteză, dar poate
fi şi benefică în sarcini care necesită atenţie acordată detaliului.
Din perspectiva teoriei coerenţei centrale, propusă de U. Frith (1989), se explică
aspectele legate de preferinţele, dorinţele copiilor cu autism pentru detaliile locale, parţiale
în detrimentul procesării globale, generale (Secară, 2007; Frith, 1989; Baron-Cohen, 2005
cit. Frith, 1989; Happe, 1996, 1997).
Funcţionarea cognitivă în autism se caracterizează printr-o slabă coerenţă centrală.
Astfel, se explică maniera analitică şi zonală de a procesa informaţiile, fiind prezente
deficite de integrare a informaţiei în concordanţă cu contextul şi de decodare a înţelesului
global (Happe, 1997; Secară, 2007; Benga, 1997).
În concluzie, ca argumente aduse susţineii acestei teorii sunt aspectele legate de
faptul că indivizii cu autism nu pot deosebi tipare, modele, şabloane sau stimuli într-un
context cu înţeles, contrat persoanelor valide. Acest deficit al coerenţei centrale poate
reprezenta limitarea în procesarea unor evenimente sau stimuli importanţi, dar poate servi şi
la creşterea performanţelor unui individ cu autism de a procesa stimuli întâmplători,
aleatori. Astfel, acest aspect ar putea explica şi unele abilităţi geniale ale unor indivizi
autişti de a realiza „desene complexe, începute de la detalii minore, nesemnificative,
TOPAN MIHAELA
pe
2016.09.20 13:47
28 document
care le continuă din aproape în aproape‖ (Secară, 2007). Concordant teoriei slabei
coerenţe centrale, Uta Frith (1989) a lansat ipoteza existenţei unui stil cognitiv-perceptual
specific acestei tulburări, descris ca o capacitate limitată de a înţelege contextul. În
consecinţă, procesarea este caracterizată de un dezechilibru specific ce împiedică integrarea
informaţiei la nivele superioare pentru a-i oferi o semnificaţie adecvată contextului (Happe,
1997), fapt ce determină ca percepţia persoanelor cu TSA să fie mai degrabă fragmentară
caracterizată printr-o tendinţă de separare, decât una orientată spre a obţine o coerenţă
(Noens şi van Beckelaer-Onnes, 2005). În pofida numeroaselor dovezi ştiinţifice care au
surprins în cazul persoanelor cu TSA o slabă capacitate de generalizare şi de prelucrare a
contextului, încă nu s-a ajuns la un consens cu privire la validarea teoriei, existând studii
care infirmă ipoteza (Ozonoff, Strayer, McMahon şi Filloux , 1994).
În prezent se acceptă că cele trei funcţii menţionate, ToM, C.C. şi FE sunt toate
deficitare în autism. Se consideră că ele sunt parţial distincte dar se condiţionează reciproc.
Așadar, funcţia C.C. şi F.E. ar participa ―formal‖ la dezvoltarea capacităţii ToM.
ToM se află în centrul cogniţiei sociale, susţinută de limbaj, la achiziţia căruia FE participă
de asemenea. Relaţionarea socială ―empatică‖ susţinută de ToM şi limbaj poate fi înţeleasă
ca polarizându-se şi întreţesându-se cu funcţiile ce implică ―sistematizarea‖. Baron Cohen,
unul din principalii protagonişti ai cercetării din autism, susţine această idee. Acţiunea
pragmatică cu scop, activitatea de organizare şi sistematizare, cea constructivă, toate
implicând în mod special FE, se pot realiza cu o minimă confruntare şi comunicare directă
cu alt subiect, care implică ToM şi empatizarea.
Dacă ne concentrăm pe grupajul de funcţii pe care îl reprezintă împreună C.C. - care
a fost comentată în marginea percepţiei, şi F.E. - care sunt descrise în marginea acţiunii
eficiente - se pot constata destul de multe similarităţi. Acestea se evidenţiază mai ales dacă
referinţa se face la comportamentul lingvistic, la redactarea şi exprimarea unui enunţ, la
producerea şi înţelegerea acestuia. În ambele cazuri intervine :
- Un agent al acţiunii sau perceperii;
- Un obiectiv de realizat (produs) sau un ―obiect‖ (configuraţie) de perceput;
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
29 document
- O caracteristică de ansamblu (configurativă) a subiectului/obiect, constituită din
părţi articulate coherent într-un întreg ce se delimitează pe fondul unui context cu
care interacţionează;
- O ordine ierarhică a părţilor în cadrul ansamblului.
Ultimul aspect menţionat readuce în discuţie semnificaţia expresiei ―coerenţă
centrală‖. Când ea se referă, ca în studiile lui Frith, la percepţie, coerenţa sugerează evident
o ―centralitate‖ cu valoare de nucleu al unui câmp care atrage, reuneşte şi menţine părţile
împreună în cadrul unei configuraţii perceptive vizate. Centralitatea proprie a obiectului
perceput lasă însă în umbră centralitatea agentului ce percepe. Dacă ne referim la polul
subiectului conştient ce se raportează activ la lume percepând-o, acesta nu constă într-un
punct abstract, ci dintr-o realitate complexă. Care la rândul său e organizată structural
ierarhic în jurul centralităţii sinelui reflexiv. Atât configuraţionismul psihologic clasic cât şi
fenomenologia care s-a dezvoltat într-o strânsă colaborare cu el au avut în vedere ambii poli
de centralitate, invocând: - pe de o parte ―câmpul conştiinţei‖ şi a delimitării universului
subiectiv, structurat ierarhic; - pe de altă parte constituţia obiectului, în interioritatea lumii
obiectivităţii. Cantonându-ne la nivelul manifestării active a subiectului în situaţie prin
percepţie şi acţiune, cei doi poli ai centralităţii se corelează în cadrul comportamentului cu
scop, pentru a delimita un câmp a problemei de rezolvat. Scopul, plasat în situaţie, este un
pol de atins care organizează acţiunea. Dar, doar împreună cu intenţia şi proiectul
subiectului. Toate aceste aspecte sunt susţinute însă de problema ce se cere soluţionată.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
30 document
Capitolul 3
Familia ca sistem. Modele ale funcționării ei aplicate
familiei cu un copil cu autism
Un sistem poate fi definit ca un ansamblu ale cărui componente sunt în relație unele
cu altele. În acest sens, o familie poate sa fie considerată ca fiind un sistem în acțiune –
componentele din cadrul acestui sistem fiind membrii familiei. Familia constituie un sistem
stabil, în interacțiune continuă, care-i permite să își conserve o anumită permanență datorită
relațiilor dintre membri care sunt durabile și importante pentru fiecare. În cadrul unui
sistem modificarea unuia dintre elemente atrage după sine, ca efect, modificarea tuturor
celorlalte și a sistemului în ansamblul său., neexistând relații unilaterale între componentele
sale. Din această perspectivă, prezența unui copil cu autism în familie trebuie privită ca un
eveniment sau o situație care va avea repercursiuni asupra membrilor săi și a familiei ca
întreg.
Trei modele ale funcționării familiei au avut un rol important în înțelegerea
familiilor cu copii cu autism și un impact semnificativ asupra muncii cu aceste familii:
modelul tranzacțional, teoria sistemelor familiale și modelul ecologic.
3.1. Modelul tranzacțional

În acest model dezvoltarea este văzută ca rezultând din interacțiunea continuă între
un organism în schimbare și un mediu în schimbare (Bell, 1968, citat de Hornby, 1994).
Luând în considerare această perspectivă, se consideră ca familiile sunt afectate de membrii
lor cu dizabilități care, la rândul lor sunt afectați de familia din care fac parte.
Odată ce persoanele cu dizabilități trec prin stadii de dezvoltare diferite, efectul lor
asupra familiei este diferit. De asemenea, tipul și severitatea diagnosticului de autism al
copilului joacă un rol important asupra felului în care sunt afectați părinții, iar tipul de
părinți va avea un impact important asupra comportamentului și dezvoltării copilului. Un
alt aspect important este legat de faptul că stadiul particular al ciclului de viață în care se
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
31 document
găsesc părinții va afecta în mod diferit evoluția copilului cu autism. Așadar, de exemplu
dacă un copil cu autism este primul născut al unor părinți tineri recent căsătoriți se află într-
o situație foarte diferită de aceea a unui copil cu același diagnostic dar născut într-o familie
cu părinți mai în vârstă care au de deja alți copii. (Hornby, 1994).
3.2. Teoria sistemelor familiale

Minuchin (1974, citat de Seligman, 1991) afirmă faptul că individul care trăiește în
interiorul unei familii este un membru al sistemului social la care el trebuie să se adapteze.
El poate fi abordat ca subsistem sau parte a sistemului, însă trebuie în același timp luat în
considerare și întregul. În acest sens, individul răspunde la stresul generat de alte părți ale
sistemului și la rândul lui poate genera stres altor membri ai sistemului.
3.2.1. Structura familiei

Structura familiei se referă la varietatea caracteristicilor legate de membrii săi, la
stilul cultural și stilul ideologic, toate acestea dând unicitate familiei.
Caracteristicile legate de membri
De-a lungul timpului au fost studiate caracteristicile membrilor familiilor , însă
relația acestor atribute cu succesul sau insuccesul interacțiunii familiale s-a cercetat mai
puțin. Turnbull și Turnbull (1986, citați de Seligman, 1991) specifică faptul că aceste
caracteristici legate de membri se schimbă odată ce ciclurile de viață ale familiei se
dezvoltă. Familiile însă diferă în ceea ce privește caracteristicile membrilor:
- membrii familiei extinse pot locui împreună cu familia nucleară sau separat;
- familia poate fi uniparentală;
- poate fi o familie cu un membru al familiei decedat, care continuă să influențeze
viața familiei, având efecte asupra acestuia;
- poate fi o familie a cărui principal susținător financiar să nu mai lucreze;
- poate fi o familie care are în componența sa o persoană cu probleme psihiatrice.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
32 document
Mare parte a literaturii de specialitate dedicată studiului familiei cu membri cu
dizabilitățise bazează pe presupunerea unei omogenități care s-ar afla în spatele acestor
familii.
Stilul cultural
Stilul cultural al familiei poate să fie influențat de factori etnici, rasiali, religioși sau
de statutul socio-economic. Acesta poate să influențeze și abilitatea membrilor familiei de a
cere ajutor, precum și nivelul de încredere dat instituțiilor și persoanelor care pot oferi
sprijin.
Așadar, credințele culturale ale familiei sunt probabil componentele cele mai stabile
ale acesteia și pot juca un rol inportant în formarea stilului ei ideologic, a modelelor de
interacțiune și stabilirea priorităților funcționale (Turnbull, 1986, citat de Seligman, 1991).
Stilul ideologic
Stilul ideologic este influențat de credințele culturale și se bazează pe valorile,
credințele și comportamentele de coping ale familiei. Totuși, familiile din aceași cultură pot
diferi semnificativ. Stilul ideologic influențează mecanismele de coping. Răspunsul familiei
la copilul cu autism este influențat de stilul ideologic al acesteia și, copilul de asemenea,
poate să influențeze valorile familiei.
3.2.2. Interactiunea familiei

Turnbull și colaboratorii (1986) au elaborat patru componente ale sistemului de
interacțiuni: comunicarea, coeziunea, adaptabilitatea, subsistemele.
Comunicarea
Comunicarea este considerată o dimensiune care facilitează realizarea și
funcționarea flexibilității și coeziunii. În acest sens, perspectiva sistemelor pune accentul pe
schimbarea modelelor de interacțiune și nu pe schimbarea indivizilor.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
33 document
Prin comunicare familială se înțelege deprinderea membrilor familiei de a asculta, de
a vorbi, de a se deschide. Turnbull și Turnbull, 1986 spuneau faptul că problemele de
comunicare rezidă nu din oameni, ci din interacțiunile dintre oameni. Specialiștii evită
plasarea vinei pe unul din membri din familie, încercând să evalueze care factori au
contribuții la modelele disfuncționale de comunicare.
Coeziunea
Coeziunea poate fi definită prin intermediul conceptelor de ‖angajament‖,
‖implicare‖, ‖lipsă de angajament‖, ‖lipsă de implicare‖. Astfel, au fost identificate patru
nivele ale coeziunii: pe de o parte, separat, liber și neangajat, avand un grad de coeziune
foarte scăzut, iar pe de altă parte, legat și puternic, având un grad de coeziune foarte
puternic. Se consideră că funcționarea optimă a familiei este influențată de nivelele
echilibrate ale coeziunii – ‖separat‖ și ‖legat‖, iar extremele de tipul ‖foarte puțin implicat‖,
‖neangajat‖ sau ‖foarte puternic implicat‖ sunt problemate pe măsura trecerii timpului.
Într-o relație în care gradul de coeziune este foarte scăzut membrii familiei sunt
incapabili să se sprijine reciproc și să rezolve problemele împreună, apărând de multe ori
separarea emoțională.
Minuchin (1974) a observat faptul că familiile foarte implicate au legături slabr între
subsisteme și pot fi caracterizate ca fiind hiperprotectoare. Acest tip de familii poate avea
efecte negative asupra copilului cu autism, cerându-se prea multă apropiere emoțională și
loialitate. Persoanele sunt foarte dependente unele de altele și reacționează punernic una
față de alta.
De asemenea, Minuchin (1974) specifică faptul că familiile care se caracterizează
prin lipsă de implicare au granițele dintre subsisteme rigide.
Sistemele familiale echilibrate tind să fie mai funcționale de-a lungul vieții, existând
separare emoțională într-o anumită măsură, dar nu este atât de extremă ca în cazul
sistemului neangajat.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
34 document
Adaptabilitatea
Adaptabilitatea se referă la felul în care sistemul echilibrează stabilitatea și
schimbarea, la capacitatea familiei de a se schimba ca răspuns la o situație stresantă (Olson,
Russell, Sprenkle, 1980, citați de Seligman, 1991). Conceptele specifice adaptabilității
includ: conducerea, stilurile de negociere, relațiile de rol și regulile relației., iar cele patru
nivele ale adaptabilității sunt: rigid (foarte scăzut), organizat, flexibil și haotic (foarte
puternic). și de data aceasta, la fel ca în cazul coeziunii, se consideră faptul că nivelele
echilibrate ale adaptabilității sunt mai favorabile unei bune funcționări familiale, extremele
fiind problematice. De exemplu, într-o relație flexibilă conducerea este egal împărțită,
având o modalitate democratică de luare a deciziilor, negocierile sunt deschise, incluzând
activ chiar și copiii, iar rolurile sunt împărțite și se schimbă continuu când este necesar.
Regulile sunt potrivite vârstei și pot fi schimbate.
Familiile rigide nu se schimbă ca răspuns la stres, iar familiile haotice se
caracterizează prin schimbare inconstantă și instabilă. De asemenea, o familie rigidă are
dificutăți în adaptarea la cerințele îngrijirii unui copil cu autism. Până nu de mult
importanța potențialului de schimbare al afamiliei a fost minimalizat. În general familiile au
nevoie atât de stabilitate cât și de schimbare, iar capacitatea de schimbare în anumite
momente diferențiază familiile funcționale de cele nefuncționale.
O familie haotică trăiește fără reguli, iar în situația în care acestea există se schimbă
foarte des. În aceste familii nu există un lider, existând negocieri nesfârșite și schimbări
frecvente ale rolurilor. Familiile haotice oscilează frecvent între un sentiment al apropierii
și implicării și unul al ostilotății, dezangajării și îndepărtării.
Familiile care interacționează într-un mod funcțional mențin un echilibru între
unitatea emoțională și autonomie, între menținerea unui sentiment de stabilitate și reacția la
schimbare, între comunicarea la întâmplare și ce intimă, atunci când intervin schimbări.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
35 document
Subsistemele
În cadrul unei familii există patru subsisteme: marital (soț-soție), parental (copil-
părinte), fratern (copil-copil), extrafamilial (interacțiuni cu prietenii, familia extinsă,
specialiștii, alții).
Specialiștii trebuie să fie atenți când intervin în subsisteme pentru a nu produce
dezechilibre mai mari decât cele deja existente. Așadar, modelul subsistemelor este afectat
de caracteristicile structurale ale familiei, cum ar fi dimensiunea relației extrafamiliale, și
de momentul ciclului de viață la care a ajuns familia, cum ar fi familie cu copii de vârstă
școlară.
Dacă subsistemele descriu cine va interacționa în familie, atunci coeziunea și
adaptabilitatea, facilitate de comunicare, descriu cum interacționează membrii familiei.
3.2.3. Funcțiile familiei

În general familiile diferă în ceea ce privește prioritățile diferitelor funcții pe care
trebuie să le îndeplinească, precum și în ceea ce privește persoana care va îndeplini aceste
funcții. Atunci când ne gândim la funcțiile familiei este bine să luăm în considerare
interdependența între familie și rețeaua extrafamillială.
După Turnbull și Turnbull (1986), funcțiile familiei tipice sunt:
- economică (venitul familiei, plata taxelor);
- afecțiune (creșterea copilului, intimitate);
- domestică sau de îngrijire (prepararea hranei, vizitarea medicilor/specialiștilor când
este necesar);
- socializare (dezvoltarea relațiilor sociale și a deprinderilor sociale);
- petrecere a timpului liber (participarea individuală sau a familiei la diferite activități,
hobbyuri);
- identitate personală (dezvoltarea sentimentului de apartenență, recunoașterea calităților
și defectelor fiecărui membru);
- educațională (ajutor la teme, ajutor în luarea deciziilor privind alegerea carierei).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
36 document
Un copil cu autism poate aduce schimbări la nivelul oricărei funcții, influențând sau
schimbând identitatea de sine a familiei, reducând capacitatea ei de a strânge venituri,
limitând activitățile sociale și de timp liber ale acesteia. Părinții au multe roluri și funcții de
îndeplinit și este important să fim preocupați de felul în care suprasolicitarea unui rol sau a
unei funcții le afectează pe celelalte.
3.2.4. Ciclul de viață al familiei

Structura și funcțiile oricărei familii se modifică în decursul timpului, aceste
schimbări afectând felul în care familia interacționează. Ciclul de viață al familiei implică o
serie de stadii de dezvoltare în care, de-a lungul unui anumit stadiu, stilul de viață al
familiei este relativ stabil, fiecare membru fiind angajat în sarcinile de dezvoltare legate de
acea perioadă de viață individuală. (Duvall, 1957, citat de Seligman, 1991). De exemplu,
când un copil ajunge la vârsta la care părăsește casa părintească, acest eveniment afectează
structura familiei și alte aspecte ale vieții de familie, cum ar fi interacțiunea dintre membrii
săi.
Olson și colaboratorii (1984) identifică șapte stadii ale familiei: cuplul, perioada
creșterii copilului, cârsta școlară, adolescența, perioada în care copilul părăsește casa
părintească, perioada post parentală, bătrânețea. Fiecare stadiu presupune propriile sarcini
de dezvoltare, iar unele funcții ale familiei sunt foarte puternic legate de vârstă. De
exemplu, dacă atașamentul este vital de-a lungul copilăriei mici, capacitatea și dorința de a
da liberatate sunt importante când copiii ajung la vârsta adolescenței târzii.
Fewell (1986) specifică faptul că în general copiii cu autism vor avea întârzieri în
dezvoltare, unii dintre ei neajungând niciodată la anumite stadii de dezvoltare. Așadar, în
funcție de natura și severitatea dizabilității copilului, precum și a răspunsului familiei la
acestea, familia trebuie să se pregătească pentru o serie de stadii care sunt unice fiecărei
familii. Odată ce un copil ajunge în anumite perioade critice ale dezvoltării lui, părinții pot
trăi anxietăți noi sau pot trece prin momente de tristețe noi.
În literatura de specialitate sunt identificate câteva perioade care sunt stresante
pentru părinți: perioada în care părinții și famila află despre dizabilitatea copilului, perioada
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
37 document
copilăriei mici, perioada vârstei școlare, adolescența și perioada de la începutul vieții
adulte.
Întâlnirea membrilor familiei cu dizabilitatea copilului are loc în momente diferite
din perioada copilăriei, fie imediat după naștere fie în perioada micii copilării. Confirmarea
unei probleme serioase generează în general o criză (Patterson, 1988). În perioada
‖întâlnirii‖ cu dizabilitatea, problemele se leagă de obținerea unui diagnostic clar, de
realizarea adaptărilor emoționale, de informarea altor membri ai familiei. În această
perioadă contactul cu specialiștii este intensă, iar reacțiile celorlalți sunt extrem de
importante (Seligman și Darling, 1989).
Anii copilăriei mici pot fi percepuți ca fiind dificili de către familie, deoarece părinții
așteaptă să vadă dacă copilul lor își însușește anumite abilități și dacă ajunge la un anumit
nivel de dezvoltare. Și în această perioadă pot să rămână problemele legate de obținerea
diagnosticului clar și realizarea adaptărilor emoționale. Membrii familiei pot realiza că
serviciile de intervenție timpurie și anumite terapii pot reprezenta un efort financiar
deosebit, necesitând în același timp alocare de energie și de timp.
În perioada vârstei școlare un motiv care poate genera situații stresante pentru părinți
poate să fie legat de clarificarea punctelor de vedere cu privire la învățământul inclusiv, de
lipsa alternativelor educaționale, de activitățile extracuriculare, de gestionarea situațiilor
generate de reacțiile colegilor fără dizabilități ai copilului și reacțiile părinților acestora.
Adolescența este perioada în care copiii încep în mod obișnuit să se separe de
părinți, în care copiii-adolescenți trăiesc schimbări importante, tulburări și ambivalențe
(Marshak, 1982). În această perioadă, stresul familiei poate să fie legat de adaptarea la
natura cronică a dizabilității, de tratarea problemelor de sexualitate, de izolarea copilului de
grupul colegilor de vârstă, de plănuirea viitorului copilului.
În perioada legată de începerea vieții adulte familia poate fi pusă în situația de a
recunoaște responsabilitatea ei permanentă față de copil și nevoia de a se adpata acestei
realități. În această perioadă familia poate să rămână cu puține alegeri viabile în legătură cu
viitorul copilului, putându-se confrunta cu insuficiența șanselor profesionale pentru acesta.
Aceasta este o perioada foarte stresantă care poate genera anxietăți deosebite. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
38 document
3.3. Modelul ecologic
Acest model evocă faptul că dezvoltarea umană și comportamentul nu pot fi înțelese
independent de contextul social în care se petrec. Așadar, copiii cu dizabilități nu trăiesc
izolat, ci trăiesc în interiorul unei familii, iar familia trăiește într-un context mai larg.
Buzolz și Whiren (1984) definesc o abordare ecologică în termeni de proprietăți
biologice și fizice ale organismului și mediului său și, în termeni de caracteristici
psihologice și interacțiuni. Principiul de bază al modelului ecologic este că o schimbare în
orice parte a sistemului afectează sub-părțile sistemului, adică nevoia de echilibru. Mediile
ecologice furnizează resurse necesare familiei și construiesc sistemele de sprijin social. De
asemenea, modelul ecologic este preocupat de permeabilitatea familiei în interacțiune cu
alte sisteme. Acesta este construit în jurul principiului conform căruia dacă o persoana
dorește să-și schimbe comportamentul ea are nevoie să își schimbe mediile.
3.3.1. Microsistemul
Familia nucleară este considerată a fi microsistemul, părinții și frații influențându-se
reciproc. Variabilele asociate fiecărui membru al familiei influențează modul de funcționare
al familiei. Așadar, caracteristicile dizabilității cum sunt tipul, severitatea și momentul
diagnosticului vor avea o influență asupta funcționării familiei. Studiile precizează faptul că
o dizabilitate diagnosticată mai devreme, mai timpuriu în viața copilului este mai ușor
acceptată decât una diagnosticată mai târziu, datorită faptului că în cea de-a doua situație
părinții ajung să creadă o perioadă mai lungă de timp că au un copil fără probleme, iar
această credință face mai dificilă schimbarea. Un alt factor important este reprezentat de
severitatea dizabilității. Alți factori care influențează modul de funcționare al familiei sunt
asociați de relația copilului cu dizabilități și frații acestuia: care este ordinea nașterii fraților
în familie, vârsta și personalitatea copilului și a fraților. Factorii asociați cu părinții și relația
lor cu ar fi vârsta, personalitatea acestora, educația, starea de sănătate, situația financiară,
statutul profesional pot să influențeze funcționarea familiei.
În interiorul sistemului pot fi mai multe tipuri de relații care pot să ridice diferite
probleme în cazul prezenței unui copil cu dizabilități: TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
39 document
- mama-tata (este imprtantă relația pe care au avut-o părinții ca și cuplu înainte de
nașterea copilului, după naștere și cât de bime au acceptat diagnosticul copilului lor);
- mamă-copil fără dizabilități (mama este bine să fie conștientă de nevoile copilului
fără dizabilități și să fie atentă să nu îi dea acestuia responsabilități exagerate);
- mamă-copil cu dizabilități (mama trebuie să facă față sentimentului autoînvinovățirii
și posibilei depresii);
- tată-copil cu dizabilități (este importantă poziția, reacția și comportamentul tatălui în
raport cu diagnosticul);
- tată-copil fără dizabilități (tata este bine să fie conștient de nevoile copilului fără
dizabilități și să fie atent să nu îi dea acestuia responsabilități exagerate);
- copil cu dizabilități-copil fără dizabilități (frații trebuie să facă față sentimentului de
milă, rușine)
3.3.2. Mezosistemul
Mezosistemul poate să fie considerat o potențială sursă foarte importantă de sprijin
formal și informal pentru familia unui copil cu autism. Acesta cuprinde familia extinsă,
prietenii, vecinii, profesorii, colegii, diferiți specialiști, etc. Mezosistemul influențează
microsistemul familial.
Familia extinsă are un rol important în determinarea felului în care părinții fac față
situației de a avea un copil cu autism. Așadar, dacă membrii familiei extinse sprijină și
prezintă o atitudine înțelegătoare, pot avea o influență semnificativă asupra funcționării
familiei. În situația în care aceasta este în conflict cu părinții copilului sau are puține
contacte cu aceștia, familia nucleu va fi lipsită de o sursă importantă de sprijin.
De asemenea, acceptarea comunității și sprijinul acesteia ajută părinții să facă față
sentimentelor de rușine și reduc stresul parental. De exemplu există situații în care unii
dintre prietenii părinților pot simți că le este foarte dificil să se obișnuiască cu faptul că
prietenii lor au un copil cu autism și vor fi tentați să reducă contactele cu aceștia, acest
lucru limitând și reducând posibilele surse de sprijin pentru familie.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
40 document
Diferiții specialiști care intră în contact cu familia în această perioadă fac parte din
mezosistem. În acest caz problemele implică interacțiunea specialiștilor cu copilul și cu
părinții: anunțarea și discutarea diagnosticului, nivelul de cunoștințe al specialiștilor și
accesibilitatea acestor informații, atitudinea specialiștilor față de copil, abilitatea lor de a fi
sinceri, umani cu părinții.
Grupurile de părinți și frați pot să fie percepute ca fiind surse de sprijin social,
psihologic și ajutor practic pentru familie.
O altă componentă importantă a mezosistemului este reprezentată de programele de
intervenție timpurie care vin în sprijinul copilului și a l familiei.
3.3.3. Exosistemul
Mezosistemul este influențat de exosistem, acesta constând într-o serie de situații
sociale ce afectează indirect familia, ca de exemplu: sistemul educațional 9alternativele
educaționale care se oferă persoanelor cu dizabilități), organizații și asociații
nonguvernamentale(de exemplu sprijinul financiar sau alte forme de ajutor pot să fie
esențiale pentru unele familii), mass-media (influența mass-mediei asupra atitudinilor), etc.
3.3.4. Macrosistemul
Macrosistemul se referă la sistemul ideologic, la credințe, atitudini, valori din
instituțiile unei anumite societăți. Valorile etnice, culturale și religioase pot afecta modul în
care este percepută dizabilitatea de către membrii familiei.
Statutul socio-economic poate determina disponibilitatea resurselor instrumentale ale
familiei, iar situația politică și starea economică au un impact important asupra programelor
adresate persoanelor cu dizabilități și familiilor acestora.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
41 document
Capitolul 4
Efecte ale autismului asupra familiei și a membrilor ei
4.1. Efecte ale autismului asupra părinților

În zilele noastre a avea un copil este cel mai adesea o decizie planificată şi îndelung
gândită. În general cuplurile îşi doresc copii, însă copii "perfecţi". Cu toate acestea sunt
nenumărate situaţii în care noul născut vine pe lume cu anumite dizabilităţi, sau situaţii în care
bebeluşul prezintă "risc" de a prezenta în viitor o dezvoltare anormală.
Naşterea sau diagnosticarea unui copil cu o dizabilitate are un efect profund asupra
familiei, asupra membrilor săi. Părinţii sunt confruntaţi cu o situaţie de criză. La criza
maturaţională provocată de naşterea unui copil se adaugă o criză situaţională creată de apariţia
unui copil având o dizabilitate (Farell, 1977). În figura 1 este prezentat modelul crizei
psihice la descoperirea dizabilităţii, aşa cum este văzut el de Cunningham (1979). Reacţia la
această "criză existenţială" variază larg atât în funcţie de structura familei, de sprijin, de
vârsta copilului la debutul dizabilităţii şi de momentul diagnosticării, cât și de cultură,
credinţele religioase şi individuale.
La naşterea sau diagnosticarea unui copil cu dizabilităţi, părinţii, dar şi ceilalţi

membri ai familiei, pot trăi o paletă largă de emoţii şi sentimente cum ar fi confuzie,
supărare, tristețe sau dezamăgire.
Astfel de gânduri şi sentimente sunt legate de durerea şi mâhnirea profundă pe care o

simt părinţii. Durerea şi mâhnirea sunt legate de sentimentul de pierdere. Pierderea este o
parte a vieţii de zi cu zi, dar rareori este asociată cu a avea un copil. Naşterea unui copil cu
dizabilităţi limitează brusc sau deformează aşteptările părinţilor, fanteziile, speranţele lor
(Bristor, 1984).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
42 document
Criza psihică Manifcstări Nevoi
Dezorganizare emoţională:
Compasiune şi sprijin
Faza de şoc confuzie, paralizarca acţiunilor,
emoţional.
neîncredere, lipsă de raţiune.
Exprimată în: supărare, tristeţe,

Oscilaţie dezamăgire, anxietate, Ascultare
frecventă între Faza de reacţie agresivitate, negare, vină, absenţă, Catharsis prin
faze — în mecanisme defensive. discuţie. Compasiune
special către sinceră.
fazele de
tranziţie Evaluare realistă: părinţii Informaţii corecte
întreabă "Ce poate fi făcut?". despre tratamentul
Acesta este un semn al medical, modalităţile
Faza de adaptare dispoziţiei de a educaţionale de
continua cu "Cum putem fi de intervenţie şi despre
folos?". viitor.
Faza de orientare Părinţii încep să se organizeze, să Dispoziţie de ajutor regulat

Refacerea caute ajutor şi informare, să facă şi îndrumare în tratamentul
echilibrului planuri de viitor, să-şi schimbe medical şi
Recăpătarea stilul de viaţă, să-şi modifice educaţie.
speranţei expectanţele, să se regleze
emoţional.
În mod normal toată viaţa va avea Dispoziţie

Sfârşitul crizei loc un proces continuu de reglare. corespunzătoare pentru
servicii.
Fig. 1. Modelul crizei psihice la descoperirea

(după Cunningham, 1979)
Robert Naseef, părinte al unui copil cu autism și în același timp și psiholog

specializat în a lucra cu familiile cu dizabilităţi oferă în cartea sa "Special Children,
Challenged Parents. The Struggles and Rewards of Raising a Child with a Disability" posibil
cea mai completă listă a potenţialelor răspunsuri ale părinţilor la dizabilitatea copilului
(Naseef, 2001, 22). TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
43 document
Şocat anxios Nefericit mâhnit Plin de
Remuşcări
incapabil de a mai simţi plin de
Ingrijorat Trist furios
ceva regrete
incapabil de a mai gândi nervos Negativist tulburat Pângărit
clar
N emer itâ nd
Neliniştit agitat Zdrobit irascibil r es p ect și
at enț ie atentie
indiferent incapabil de Dezamăgit iritat Jenat
relaxare
cu reacţii încetinite Plin de lipsit de tensionat Victimizat
frământări speranţă
golit de emoţii înfricoşat Depresiv uşor de ofensat Blestemat
lipsit de interes torturat Descurajat supărat Vinovat
Confuz stresat Melancolic agitat Ruşinat
golit pe
Apatic tensionat prost dispus Umilit
dinăuntru
Fig. 2. "Inventarul Sentimentelor"

(adaptat după Naseef, 2001)
Cele mai multe studii care şi-au propus investigarea familiilor cu copii cu autism, a
efectelor autismului asupra diferiţilor membri, s-au concentrat pe nevoile, percepţiile şi
comportamentul mamei (Bailey et al., 1992). Taţii au fost mai mult evaluaţi în termenii
importanţei sprijinului pe care-1 dau mamelor şi a importanţei pentru mamă a reacţiei tatălui
faţă de copilul cu autism (Damrosch şi Perry, 1989).
Lamb şi Meyer (1991) notează că mamele şi taţii răspund iniţial diferit la ştirea că au
un copil cu autism. Taţii tind să răspundă mai puţin emoţional şi să fie mai preocupaţi de
probleme pe termen lung, în timp ce mamele răspund mai emoţional şi sunt preocupate de
capacitatea lor de a face faţă îngrijirii copilului. Taţii sunt mai preocupaţi decât mamele de
adoptarea de către copil a unui comportament acceptabil social, mai ales în situația în care au
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
44 document
baieți, şi prezintă o anxietate mai mare în raport cu statutul social şi viitorul profesional al
copilului lor. De asemenea, taţii par mai afectaţi decât mamele de gradul de evidenţă al
autismului.
Studiile au identificat faptul că sunt diferenţe semnificative între felul în care mamele,
respectiv taţii, se adaptează la dizabilitatea copilului. Unii autori susţin totuşi că sunt mai
multe similarităţi decât diferenţe (King et al., 1996). Rezultatele unui număr de studii
demonstrează că mamele copiilor cu autism trăiesc un nivel mai ridicat de stres şi depresie
decât tații copiilor (Beckman, 1991; Sloper şi Turner, 1993; Timko et al., 1992). Mamele
încearcă să "absoarbă" stresul familial şi să-şi protejeze restul familiei de stres, devenind
astfel mai vulnerabile (Patterson, 1991). Taţii trăiesc stresul mai mult legat de dispozitia
copilului (Krauss, 1993), legat de propriul grad de ataşament faţă de copil (Beckman, 1991;
Cohen, 1999; Krauss, 1993), legat de nevoia de a petrece timp cu soţiile lor şi de capacitatea
lor de a răspunde financiar la nevoile copilului (Elliot Brown şi Barbarin, 1996; Cohen, 1999,
Heaman, 1995). Conform lui Heaman, ambii părinti sunt de acord că cel mai mare stres este
generat de problemele legate de "viitorul copilului".
În ceea ce privește grupurile de sprijin, s-a ajuns la concluzia că mamele

beneficiază mai mult de pe urma ajutorului oferit de grupurile de sprijin şi că bărbaţii au fost
în general mai puţin dispuşi să caute ajutor (Heaman, 1995; Krauss, 1993). Lillie (1993)
observă că mamele tind să fie foarte activ implicate în activităţile cu copilul şi că ele, adesea,
tind să minimalizeze implicarea taților, de cele mai multe ori ajungând chiar să îi excludă pe
aceștia din activităţile de îngrijire a copilului.
Naşterea unui copil având o deficienţă afectează stima de sine a părinţilor. Diverse studii
au demonstrat că stima de sine a mamelor care au un copil cu autism este scăzută comparativ cu
stima de sine a mamelor cu copii fără autism (Cumming, 1976; Garwood et al., 1983; Lamarche,
1980; Lax, 1972; Tisza şi Gumpertz, 1962; Waisbren, 1980, citaţi de Pelchat, 1988). Copilul
poate să fie perceput ca o reflexie a unei lipse sau reprezentarea unei părţi urâte a propriei
persoane și nu ca o realizare personală ci (Lax, 1972). Sau, altfel spus, naşterea unui copil poate
fi percepută de mamă ca o extensie a ei înşişi şi în consecinţă mama care dă naştere unui
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
45 document
copil cu o autism se poate vedea pe ea însăşi ca fiind anormală (Bibring, 1959;
Deutsch, 1967; Grubb, 1976, citaţi de Pelchat, 1988). Pentru autorii de orientare analitică,
severitatea manifesfărilor depresive ale mamei nu este legată de severitatea problemelor copilului ci
depinde de structura personalităţii mamei şi de gradul în care ea percepe copilul ca expresie a
propriilor ei defecte. Willner şi Crane (1979) constată că intensitatea şi calitatea reacţiilor
materne depind de propriul lor trecut, de mecanismele lor defensive și de gradul de lezare
narcisică. Cummings (1979) preciza faptul că atât mamele cât și tații copiilor cu autism prezintă
un nivel mai crescut al depresiei și un nivel mai scăzut al stimei de sine comparativ cu părinții
copiilor fără autism.
În concluzie, impactul acestei situaţii asupra stimei de sine a părinţilor este important
iar dacă ei nu au avut nici înainte de apariţia copilului cu autism o stimă de sine
satisfăcătoare, atunci această situaţie poate face foarte dificil procesul de ataşament faţă de
copil (Clark şi Affonso, 1976; Rubin, 1967; Tulman, 1981) şi la fel de dificilă relaţia
conjugală şi familială (Trout, 1983).
Comportamentele părinţilor faţă de copil pot să se manifeste sub diferite forme, de la
refuzul de a vedea copilul şi chiar dorinţa de moarte a copilului (în fazele de început), la
ambivalenţă şi apoi la acceptare. Procesul de ataşament părinte-copil cu autism este
complicat, în primul rând de dificultatea copilului de a răspunde normal în relaţia cu părinţii
săi. Multe studii au arătat, de exemplu, că cei mai mulţi părinţi ai unor bebeluşi nevăzători
trebuie să fie învăţaţi să nu caute răspunsuri pe faţa copiilor lor ci în limbajul trupului şi, mai
ales, în mânuţele lor. Acest lucru este mai puţin obişnuit pentru o persoană văzătoare. În
relaţia timpurie părinte-copil ochii sunt foarte importanţi în începerea unor schimburi
sociale. Un bebeluş poate ca prin ochişorii lui să exprime atenţie, dorinţă, neîncredere,
plictiseală, etc. Odată ce părintele va învăţa să "citească" mâinile copilului său, relaţia dintre
cei doi se va îmbunătăţi sub toate aspectele.
Nu este neobişnuit ca părinţii să se blameze pe ei înşişi pentru ceva ce au făcut sau nu au
făcut înaintea naşterii copilului, lucru care a cauzat autismul copilului. De fiecare dată când
caută ajutor pentru copilul lor părinţii aud o serie de întrebări ca: "Când aţi observat pentru
prima dată că ceva nu este în regulă?", "Cum a decurs sarcina?", "Care a fost starea
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
46 document
dumneavoastră psihică pe parcursul sarcinii?", "Mai există probleme similare în familie?".
Aceste întrebări pot fi dureroase pentru mame deoarece ele le fac să se întrebe dacă nu cumva
chiar au făcut ceva rău în timpul sarcinii. Taţii pot începe să aibă îndoieli în legătură cu grija
pe care au avut-o faţă de soţiile lor. Indiferent de religie, părinţii pot să-şi pună întrebarea la
un moment dat dacă este o pedeapsă meritată pentru ceea ce au făcut sau ce au gândit.
Deoarece se crede în mod obişuit că lucrurile bune se întâmplă oamenilor buni, se poate trage
concluzia logică că lucrurile rele se întâmplă oamenilor răi. O întrebare de multe ori
obsedantă pentru părinţi când copilul lor e diagnosticat ca având autism este "De ce unii
oameni au copii cu autism în timp ce alţii au copii fără autism?". O altă credinţă comună este
aceea că Dumnezeu este drept. Când oamenii încearcă să facă faţă sentimentului de vină,
adesea ajung la concluzia că merită ce au primit şi cumva, nenorocul vine ca o pedeapsă
pentru păcate. Vina ajută la determinarea semnificaţiilor altor sentimente, gânduri, credinţe şi
acţiuni. Rezolvarea sentimentului de vină este o problemă individuală. De exemplu,
informatia că autismul este cauzat de probleme neurologice poate ajuta părintii simtă o eliberare
extrem de mare nemaicrezând că au făcut ceva ce ar fi putut cauza autismul (Naseef, 2001).
Hayes (1998) identifică trei tipuri de vină pe care le pot trăi vină legată de existenta unei
cauze — părintii caută o cauză şi se autoînvinovățesc; vina legată de rolul parental —
părintii nu se mai pot vedea pe ei ca fiind părinți buni şi simt că nu se ridică la nivelul aşteptărilor
sociale; vină morală — părinții pot crede că sunt pedepsiți pentru ceva. Nu este neobişnuit însă ca
membrii cuplului să-şi blameze partenerul, făcându-1 responsabil de dizabilitatea copilului. Vina
stinghereşte comunicarea şi sprijinul mutual al părinților (Fortier şi Wanlass, 1984; Trout, 1983
citati de Pelchat, 1988).
Ruşinea este un alt sentiment care poate să apară ca reacție la dizabilitatea copilului.
Vina şi ruşinea se confundă adeseori. În timp ce vina se referă la sentimente neplăcute legate de
violarea unor standarde sau tabuuri interioare, ruşinea este mai complexă şi implică eşecul în a da
viată propriilor idealuri. Ruşinea îi face pe oameni să se simtă mici, lipsiti de putere şi inadecvati.
Ea afectează viata părinților şi copiilor când dizabilitatea este prezentă. Nthanson a dezvoltat un
construct numit "compasul ruşinii" care delimitează patru răspunsuri de bază: retragerea, atacarea
propriei persoane, atacarea altora şi evitarea sau negarea sentimentelor. A fi capabil să găseşti
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
47 document
mândria în tine şi în copilul tău atunci când eşti părinte al unui copil cu autism se pare că este
singura cale de a te elibera de durere. Acest lucru se poate întâmpla odată ce părinții se redefinesc
pe ei înşişi şi redefinesc ce este posibil pentru ei şi pentru copilul lor (Naseef, 2001).
Părinţii care dau naştere unui copil cu autism au tendinta de a se retrage din anturaj. Sunt
foarte sensibili la toate reacțiile celorlalți față de copilul lor. După Trout (1983), sentimentele
ambivalente pe care părinții le pot încearca în fața copilului îi fac foarte vulnerabili la
remarcile venite din exterior. Părinții au tendința să atribuie anturajului propriile lor percepții şi
sentimente față de problema copilului, ceea ce complică relația cu ceilalți (Balog, 1972; Carr şi
Op$, 1971; Klaus şi Kennell, 1976; Mercer, 1977, citați de Pelchat, 1988). Pentru Ross (1964)
această retragere din anturaj este necesară într-o anumită fază pentru ca ei să se poată concentra
asupra procesului de doliu după copilul "perfect" dorit. Rosanky (1971) vede în această
atitudine o manifestare a afectării stimei de sine şi a furiei îndreptate spre cei pe care îi
consideră mai norocoşi. Părinții, mai ales mamele, pot refuza să se întâlnească cu alte
mame ai căror nou-născuți sunt fără probleme (Pelchat-Borgeat, 1978). După Mercer
(1977), anturajul îi obligă într-un fel pe părinți să vorbească de problema copilului, ceea ce îi
pune în contact cu realitatea exigentă şi, pentru a se feri de această suferință, aceştia preferă de
multe ori să se retragă. O mamă relatează: "O mulţime dintre prietenii mei au avut bebeluşi
odată cu noi. De fiecare dată când vorbesc despre copiii lor, rămân fără cuvinte. Fiul meu
niciodată nu va face lucrurile despre care vorbesc ei. Aş vrea să mă ascund undeva." (Naseef,
2001). Această tendinţă de a se retrage din anturaj îi poate duce pe părinţii copiilor cu autism
la trăirea unor sentimente de izolare (Pelchat-Borgeat, 1978; Kazak şi Marvin, 1984, citaţi de
Pelchat, 1988), micşorând şi mai mult reţeaua de sprijin social care oricum este semnificativ
mai limitată comparativ cu familiile cu copii fără dizabilităţi.
Stresul însă este amprenta cea mai puternică pe care dizabilitatea o lasă asupra
părinţilor. Părinţii sunt supuşi unui stres enorm de-a lungul perioadei de suferinţă care
însoţeşte o naştere cu probleme sau diagnosticarea dizabilităţii.
Stresul, cauzele lui şi consecinţele sale au fost probabil cel mai mult studiate în relaţia cu
familiile cu copii cu autism. Aşa cum subliniau Westwood, Palmer şi Owens (1998), factorii care
cauzează presiuni asupra părinţilor şi pot cauza stres sunt:
- să facă faţă mâhnirii profunde şi să suporte "durerea cronică"
- să facă faţă prejudecăţilor sociale
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
48 document
- lipsa de timp; să-şi găsească timp pentru ei înşişi
- imposibilitatea de a se odihni suficient, tulburările de somn
- aşteptările pe care le au cu privire la diferite programe educaţionale, terapii
specifice, desfăşurate de diverşi specialişti contactul şi relaţionarea cu specialiştii
- să înţeleagă evaluările şi rapoartele asupra progresului copilului
- să-şi dezvolte deprinderi de colaborare şi muncă în echipă cu specialiştii
- conflictele maritale
Efectele stresului sunt multiple şi complexe şi din acest motiv stresului şi adaptării
părinţilor la dizabilitatea copilului le-am alocat un loc aparte în cadrul capitolelor următoare.
4.2. Efecte ale autismului asupra fraţilor
"Oriunde am mers a mers şi Mindy... Adesea am fost exclusă din jocuri din cauza ei
şi exista o regulă nescrisă a familiei că trebuie să plec cu Mindy ori de câte ori tovarăşii de
joacă se distrează pe seama ei. Desigur, ei adesea își băteau joc de ea și noi trebuia să
plecăm — exceptând o singură dată când am luat parte şi eu şi după aceea m-a mustrat
conştiinţa.
Mi-am pierdut mulţi colegi de joacă având-o lângă mine pe Mindy. M-am simţit
neglijată de familia mea şi evitată de copiii de vârsta mea. Am fost o fetiţă foarte singură."
(Hayden, 1974, 27).
Studiile care au analizat efectele prezenţei dizabilităţii copilului asupra familiei
confirmă că dizabilitatea afectează toţi membrii familiei şi că modul în care reacţionează
fiecare dintre ei are impact asupra întregului sistem familial (Brantley şi Clifford, 1979;
Cummings et al., 1966; Cummings, 1976; Faber, 1959; Fortier şi Wanlass, 1984; Love, 1973;
Walker ei aL, 1971).
Fraţii şi surorile trebuie brusc să se adapteze şi ei fratelui sau surorii lor care, datorită
situaţiei în care se află, pot acapara o mare parte din timpul, atenţia, banii şi sprijinul
psihologic al familiei (Lobato, 1990; Powell şi Gallagher, 1993, citaţi de Seligman, 1997).
Reacţiile copiilor fără dizabilităţi faţă de fratele sau sora lor cu dizabilităţi pot influenţa
adaptarea generală şi dezvoltarea stimei de sine a ambelor părţi. Fraţii şi surorile se
influenţează unii pe alţii şi joacă un rol important unul în viaţa celuilalt. Relaţiile dintre fraţi
alcătuiesc prima reţea socială a copiilor şi stau la baza relaţiilor lor cu persoanele din afara
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
49 document
familiei. Fraţii sunt, în primul rând, parteneri de joacă, iar pe măsură ce cresc îşi asumă noi
roluri unul faţă de altul. Ei pot fi peste ani profesor, prieten, însoţitor, protector, duşman, rival,
confident, model. Când relaţia dintre fraţi este afectată de dizabilitatea unuia dintre copii sau
de boala lui cronică, beneficiile pe termen lung ale relaţiei pot fi alterate (Crnic şi Leconte,
1986). A trăi cu un frate sau o soră cu autism poate fi fie ceva care să -ţi dea
satisfacţii, fie să-ţi creeze confuzie, poate fi ceva instructiv sau stresant. Fraţii (fete sau
băieţi) pot exprima o mare varietate de emoţii. Pot reacţiona faţă de fratele sau sora lor cu
autism în nenumărate feluri: iubire, empatie, mândrie, vină, furie, sprijin. Reacţia fiecărui
copil faţă de situaţia de a avea un frate cu autism variază în funcţie de vârstă, nivelul
de dezvoltare, personalitate.
Acţiunile şi sentimentele fraţilor fără dizabilităţi faţă de fratele sau sora cu autism nu sunt
statice, ci tind să se schimbe de-a lungul timpului, pe măsură ce se obişnuiesc cu faptul de a
avea un frate sau o soră cu autism şi pe măsură ce încearcă să facă faţă realităţilor zilnice.
Cei de vârstă preşcolară pot trăi confuzie, teamă, anxietate şi furie. Pentru ei va fi greu să
înţeleagă situaţia şi să interpreteze evenimentele realist. Ei pot fi afectaţi de timpul
suplimentar pe care părinţii îl dedică fratelui cu autism şi să perceapă acest lucru ca dovadă a
faptului că sunt mai puţin iubiţi sau ca rejecţie. Pot trăi sentimentul îngrijorării că ceva este în
neregulă cu ei de vreme ce părinţii îl iubesc sau o iubesc mai mult pe fratele sau sora lor cu
autism. La început pot să imite comportamentul fratelui sau surorii cu autism sau pot regresa
în dezvoltare, pentru ca mai târziu să treacă în extrema cealaltă şi să încerce să devină copilul
"perfect". Toate acestea le vor face în încercarea de a se face iubiţi sau de a atrage atenţia.
Copiii de vârstă şcolară se pot simţi jenaţi sau ruşinaţi în momentul în care realizează
diferenţele dintre fratele/sora lor şi fraţii sau surorile altora. Pot trăi sentimentul ruşinii din
cauza comportamentului sau a modului de manifestare al acestuia. Cei mai mici pot trăi
sentimentul de teamă ca nu cumva să se "molipsească" de la fratele/sora lor cu autism sau,
dimpotrivă. Ei pot fi protectori şi "suporteri" ai fratelui/surorii lor şi acest fapt să declanşeze
conflicte cu colegii. Există situaţii în care se pot simţi obligaţi să compenseze faptul că există un
copil cu autism în familie şi să-şi depăşească limitele vârstei lor. Pot acţiona ca părinte-
surogat asumându-şi mai multe responsabilităţi decât în mod obişnuit,
asigurându-le părinţilor asistenţă şi sprijin în îngrijirea copilului cu autism.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
50 document
Tinerii se pot preocupa mai mult de viitor. Se pot întreba ce va deveni fratele/sora lor cu
autism, se pot gândi cu îngrijorare dacă viitorul soţ sau viitoarea soţie îi va accepta
fratele/sora cu autism. Alte motive de îngrijorare pot fi legate de moştenirea genetică atunci
când vor dori să-şi întemeieze propria familie şi să aibă copii sau de responsabilităţile pe care le
vor avea de la un moment dat faţă de fratele/sora lor.
Fraţii cu autism, pe de altă parte, pot trăi şi ei stresul ca membri ai familiei. Ei se pot
simţi frustraţi că sunt incapabili să se facă înţeleşi, pot fi nefericiţi că sunt lăsaţi să se joace
singuri, pot fi retraşi datorită lipsei deprinderilor sociale. Ei pot avea o stimă de sine scăzută,
pot trăi sentimentul de furie generată de incapacitatea de a face diferite lucruri la fel de uşor şi de repede
ca şi frații lor fără probleme.
Atitudinea părintilor joacă un rol semnificativ în procesul adaptării fraților la dizabilitate.
Părinții pot avea tendința de a fi peste măsură de indulgenți cu copiii cu autism pentru a
"compensa" dizabilitatea acestuia. Pe de altă parte, îşi pot formula aşteptări nerealiste de la
ceilalti copii ai lor, fără autism, de a -şi accepta mutual fratele/sora ca fiind o persoană
"normală".
Atunci când părintii fac dovada acceptării copilului cu autism, frații tind să reacționeze în
același fel. Capacitatea părinților de a comunica deschis pe subiectul autismului copilului și a
tensiunilor care pot exista în familie sunt foarte importante pentru frați.
4.3. Efecte ale autismului asupra bunicilor
Bunicii sunt afectați de obicei de ceea ce se întâmplă în familia nucleară şi, la rândul lor, prin
atitudinea şi comportamentul lor afectează membrii familiei nucleare. Bunicii pot trăi o durere dublă,
nu numai pentru nepot, ci şi pentru copiii lor, pe care-i pot vedea ca "împovărați" pe viață (Marsh,
1992). Asemeni părinților, pentru a evita realitatea dureroasă, bunicii pot nega problema nepoților: "Nu-i
nimica în neregulă cu el/ea." sau îşi pot imagina vindecări nerealiste (Meyer şi Vadasy, 1986).
Bunicii care neagă existenta autismului, cerintele educative speciale ale nepotului sau nepoatei lor,
sau care au atitudini de respingere față de copil, pot îngreuna şi mai mult situația părinților în
încercarea acestora de a face faţă situaţiei de criză. Părinţii, în aceste condiţii, trebuie să facă
faţă propriei lor dureri şi, în acelaşi timp, vor fi obligaţi să facă faţă şi reacţiilor părinţilor lor.
Bunicii pot trece prin stadii similare ca şi părinţii: negare, negociere, furie, depresie şi, eventual,
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
51 document
acceptare. Reacţiile negative puternice ale membrilor familiei extinse pot duce la rupturi între
generaţii şi în interiorul generaţiilor.
4.4. Efecte generale ale autismului asupra familiei şi membrilor săi
Dincolo de efectele prezentate mai sus există anumiţi factori legaţi de dizabilitatea
copilului care influenţează toţi membrii familiei, inclusiv copilul cu într-o măsură mai
mare sau mai mică, într-o manieră mai mult sau mai puţin asemănătoare. Povara îngrijirii este unul
dintre aceşti factori.
O mamă relata: "Vroiam să mă retrag uneori în "turnul" meu să pretind că nu mai am
altă responsabilitate decât să mă bucur de o carte bună sau o muzică calmă. Pauza nu dura de
obicei mai mult de o jumătate de oră şi nu era niciodată suficient, dar mă ajuta să sparg
tiparul de gândire de "martir", că trebuie să trăiesc respir numai pentru copilul meu. În
aceste momente scurte de liniştită reflecţie puteam să-mi reinnoiesc sensul sinelui şi să-mi
amintesc că şi eu eram importantă, că mă numeam Kate, o persoană cu o mulţime de calităţi şi
interese care nu coincideau în fntregime cu rolul de Mamă. Am început să realizez că puţin
egoism nu este un lucru rău. Dacă m-aş putea bucura eu insămi mai mult, aş putea să-1fac mai
fericit pe copilul meu." (McAnaney, 1992, 22)
Pentru multe familii cu copii cu autism îngrijirea este 24 ore pe zi, şapte zile din şapte,
pe o perioadă de foarte mulţi ani. Acest lucru secătuieşte familia fizic şi psihic. Dacă se adaugă și
îngrijorările financiare, nu este greu să ne dăm seama că acea familie va prezenta "risc".
Gradul de risc în care se găseşte familia depinde de felul în care ea regândeşte circumstanţele
vieţii, de cât de mult sprijin îşi oferă mambrii familiei unul altuia şi de cât de mult sprijin
social găsesc în afara familiei. Pentru unele familii povara îngrijirii nu este doar cronică, ci
poate fi trăită ca un nor negru care acoperă familia atât în prezent, cât şi anii ce vor urma. În
locul independenţei, dezvoltării, autoîmplinirii, membrii familiei pot vedea disperare,
dependenţă şi izolare socială. Flexibilitatea, adaptarea şi comunicarea deschisă între membrii
familiei este foarte importantă pentru binele acesteia. Membrii familiei pot să fie în situaţia în
care trebuie să-şi asume roluri pe care nu le-au anticipat. Astfel, fraţii este posibil să trebuiască
să-şi ajute părinţii în procesul de îngrijire mai mult decât ar fi făcut-o altfel, taţii trebuie să
ofere poate mai mult suport instrumental şi emoţional pentru mame. Mamele trebuie să
înveţe să uşureze dezvoltarea copilului, oferind atâta independenţă cât este capabil copilul să
acumuleze (Seligman şi Darling, 1997).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
52 document
În afara căutării sprijinului în interiorul familiei, sistemul familial are nevoie să fie
suficient de permeabil pentru a permite ajutorul din afară, de exemplu din partea unor
instituţii care pot oferi servicii de îngrijire. Wikler (1981, citat de Seligman şi Darling, 1997)
este de părere că astfel de servicii de îngrijire oferite de alţii duc la scăderea atitudinilor
negative ale mamei faţă de copil şi sporesc interacţiunile familiale pozitive. Din fericire şi în
România în ultimii ani se oferă şi sunt disponibile tot mai multe servicii de îngrijire şi
educaţie pentru copiii cu autism şi familiile lor, prin diverse instituţii de stat şi particulare şi
prin diverse asociații nonguvernamentale.
Un alt factor cu implicaţii asupra stării de bine a familiei se referă la stigmatizare.
Mark Twain scria că există ceva ce omul iubeşte mult - aprobarea celorlaţi oameni
şi există ceva ce poate îl sperie, îl nelinişteşte, mai mult decât durerea - dezaprobarea
semenilor lui.
Dincolo de contextul cultural, condiţiile stigmatizării variază în funcţie dizabilitate.
Goffman (1963) sugerează că unele dizabilităţi sunt "discreditate", în timp ce altele sunt
"discreditabile". El foloseşte aceşti doi termeni pentru a descrie două situaţii diferite: aceea în
care dizabilitatea este vizibilă şi aceea în care dizabilitatea poate trece neobservată. De
exemplu, un copil cu o malformaţie ascunsă de hainele pe care le poartă poate să treacă ca
normal în multe situaţii, evitând astfel stigma. Pe de altă parte, un copil cu sindrom Down, de
exemplu, poate fi discreditat imediat, gradul de discreditare variind pentru diferite situaţii.
Persoanele cu dizabilităţi care pot trece neobservate şi familiile acestora pot să se angajeze
în ceea ce Goffman numea "managementul impresiei" pent ru ca persoana cu să pară
normală. Părinţii pot să-şi îmbrace copilul în haine ultra-modeme, din dorinţa de a
"umbri" orice trăsătură mai evidentă a dizabilităţii. Bineînţeles că unii părinţi pot face asta
pentru că este felul în care îi îmbracă şi îi aranjează şi pe ceilalţi copii ai lor, nu pentru că
îşi fac griji de opinia altora. În situaţia în care dizabilitatea nu poate fi ascunsă şi este
evidentă imediat pentru oricine, problemele "managemntului impresiei" sunt diferite. Davis
(1961, citat de Seligman şi Darling, 1997) spunea că atunci când persoana cu dizabilităţi
vizibile intră în contact cu persoane fără dizabilităţi, ambele persoane acţionează ca şi
cum dizabilitatea n-ar exista. Davis numeşte acest mod de interacţiune "acceptare
imaginată" deoarece persoana fără dizabilităţi poate să nu accepte cu adevărat dizabilitatea.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
53 document
Tipul şi severitatea dizabilităţii copilului par să afecteze diferit familia. Unele
dizabilităţi sunt mai acceptate decât altele. Diverşi autori susţin că efectele copiilor surzi
asupra familiei vor fi diferite faţă de efectele copiilor nevăzători sau efectele copiilor autişti.
Ambiguitatea diagnosticului, severitatea dizabilităţii, caracterul ei pregnant, lipsa congruenţei
comportamentale cu normele comunităţii din care face parte, impredictibilitatea
comportamentelor, cauzează stres considerabil părinţilor cu copii cu autism (Bristol, 1984;
Harris, 1994; Schopler şi Masibov, 1984, citaţi de Seligman şi Darling, 1997). Efectele
copiilor surzi sunt diferite. Lipsa limbajului verbal sau tulburările de vorbire pot fi o sursă de
frustrare pentru membrii familiei. Lipsa vederii pare să aibă un efect mai puţin devastator
asupra familiei copiilor nevăzători deoarece dincolo de dificultăţile de mobilitate şi
orientare şi unele stereotipii în comportament, ei pot gândi logic, pot vorbi corect şi pot
avea grijă singuri de ei, ceea ce este încurajator pentru membrii familiei (Fewell, 1991, citat
de Seligman şi Darling, 1997). Gradul dizabilităţii are şi el implicaţii importante. Firesc,
severitatea dizabilităţii are implicaţii în termeni de dependenţă (poate pentru întreaga durată a
vieţii), de atenţie sporită pentru copil, de contact frecvent cu personalul medical şi diversele
servicii, de coping cu diverse comportamente. Dar nu doar dizabilităţile severe pot avea
efecte negative asupra familiei, ci şi dizabilităţile uşoare, care sunt mai greu de sesizat, dar
care prin natura lor pot avea implicaţii asupra dezvoltării şi vieţii copilului. Cu cât mai
"normal" pare copilul, cu atât părinţii sau alţi membrii ai familiei pot rămâne mai mult
blocaţi în "negare" şi vor căuta parcă la nesfârşit un diagnostic favorabil (Hornby, 1994,
Seligman, 1979).
Aşa cum de altfel este uşor de observat, aceste date din literatura de specialitate sunt
centrate pe impactul negativ al dizabilităţii copilului asupra familiei şi membrilor săi. Alte
studii însă au încercat să privească dintr-o perspectivă pozitivă şi s-au axat mai mult pe
identificarea beneficiilor pe care prezenţa unui astfel de copil în familie ar putea s-o aibă.
Vom încerca să echilibrăm cele două perspective, oferind în capitolele de final şi perspectiva
celor care au fost preocupaţi mai mult de familiile puternice, de percepţiile pozitive ale
părinţilor asupra copilului cu şi de dizabilitate ca facto r cu valenţe pozitive în
dezvoltarea personală şi familială.
Este foarte greu, dacă nu chiar imposibil, să se facă o distincţie clară între efectele
dizabilităţii copilului asupra familiei şi adaptarea acesteia la situaţie. Majoritatea efectelor
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
54 document
sunt strâns legate de procesul de adaptare. Naşterea unui copil având o dizabilitate are impact
asupra părinţilor şi celorlalţi membri ai familiei în primul rând în diferitele sfere ale adaptării
lor. Prezentăm în continuare câteva teorii ale adaptării la dizabilitate.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
55 document
Capitolul 5
Evaluarea familiei cu copii cu autism
În orice intervenţie asupra familiei un rol esenţial îl are evaluarea. Evaluarea este atât
de importantă pentru că ea trebuie să preceadă serviciile oferite. Există o mare varietate de
abordări teoretice care influenţează modul de a evalua dezvoltarea şi funcţionarea familiei.
Tehnicile de evaluare a familiei derivă din ipotezele teoretice despre natura vieţii de familie,
mai ales în ceea ce priveşte căile prin care familia face faţă crizelor anticipate sau
neanticipate.
Din perspectiva lui Dunst, Trivette şi Deal (1988) cel care oferă ajutor familiei trebuie
să evalueze: nevoile aspiraţiile acesteia, stilul de funcţionare al familiei, sprijinul şi
resursele.
Nevoile și aspirațiile familiei, calitățile familiei și capacitățile sale (stilul de

funcţionare al familiei), sprijinul social şi resursele sunt văzute ca părţi separate dar
interdependente ale procesului de evaluare şi intervenţie. Comportamentul celui care oferă
ajutor familiei creează căile prin care familiilor li se dă posibilitatea şi puterea de a-şi însuşi
şi utiliza competenţe pentru a găsi sprijinul şi a mobiliza resursele astfel încât să facă faţă
nevoilor.
Nevoile şi aspiraţiile sunt primele care trebuie identificate pentru a realiza ce
consideră familia suficient de important pentru a-i dedica timp şi energie. În al doilea rând ne
interesează să identificăm căile particulare în care sistemul familial operează, aceasta
ajutând în creionarea modului tipic al familiei de a trata cu încercările şi necazurile vieţii şi în
identificarea aspectelor sistemului familial care funcţionează bine. Apoi trebuie "schiţată"
reţeaua de relaţii sociale personale ale familiei pentru a identifica sursele de ajutor
existente şi potenţiale care pot fi găsite şi mobilizate pentru a întâmpina nevoile şi a realiza
aspirațiile. Integrarea optimă a celor trei aspecte menţionate revine specialistului care oferă
ajutor şi este parte a procesului de evaluare şi intervenţie.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
56 document
5.1. Nevoile şi aspiraţiile familiei
O nevoie este ceva care este dorit sau care lipseşte, ceva care este cerut pentru a
atinge un obiectiv sau a ajunge la un anumit scop. O nevoie este o judecată individuală a
discrepanţei dintre condiţia actuală şi ceea ce este considerat valoros, de dorit din
perspectiva celui care caută ajutorul şi nu a celui care îl oferă.
Nevoile pot fi identifIcate prin interviu sau printr-un număr de scale de evaluare
bazate pe nevoi. Experienţele arată că identificarea nevoilor familiale în format de interviu
poate aduce multe informaţii, dar există câteva lucruri pe care trebuie să le luăm în
considerare:
- În planificarea interviului trebuie specificat scopul întâlnirii cu familia. Familia
trebuie rugată să participe cu toţi membrii ei semnificativi la interviu. Este bine ca
interviul să aibă loc într-un context familiar, persoanele intervievate fiind în aceste
condiţii mai relaxate.
- Interviul va începe prin a afla care este numele fiecărei persoane şi legătura fiecăreia
cu familia. Este bine să se discute în general cu fiecare, arătând interes faţă de ceea ce spun.
Este recomandat să le fie reamintit celor cărora li se aplică interviul scopul interviului şi
aşteptările specialistului în urma acestuia.
- În partea de început interviul va fi conceput mai general, putând lăsa familia să își
spună propria poveste. Scopul celui care urmează să ofere ajutor este de a ajuta familia să-şi
identifice singură preocupările, îngrijorările, nevoile.
- După ce persoana care realizează interviul şi-a făcut o imagine asupra familiei este
recomandat să readucă în discuţie îngrijorările cele mai mari ale familiei şi să o ajute să-şi
clarifice natura precisă a planurilor. Cel care realizează interviul va reflecta asupra ceea ce se
spune, va reformula ceea ce se afirmă şi va pune întrebări pentru a se clarifica, dacă este
cazul.
- Se recomandă ca cel care realizează interviul să răspundă atât mesajelor verbale cât şi
celor nonverbale, să fie ascultător activ şi reflectiv pe parcursul derulării lui. De asemenea,
este bine ca el să folosească întrebările cu final deschis.
- În final se vor formula concluzii, menţionând nevoile identificate şi stabilind
ordinea în care ar trebui să fie tratate, după ce inițial s-a stabilit un consens între membrii
familiei cu privire la nevoile identificate. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
57 document
Inventarele şi scalele de evaluare a nevoilor de bază sunt o alternativă pentru a
identifica nevoile familiei. Există o multitudine de inventare şi scale prezentate în
literatura de specialitate şi utilizate pentru identificarea şi evaluarea nevoilor.
5.2. Stilul de functionare al familiei
Stilul de funcţionare al familiei se referă atât la o combinaţie de calităţi şi capacităţi

existente, dar şi la abilitatea de a folosi aceste calităţi pentru a mobiliza resursele necesare
pentru a răspunde nevoilor. Calităţile familiei sunt văzute ca fiind un set de resurse pentru
întâmpinarea nevoilor.
După Williams şi colaboratorii lui (1985) calităţile familiei se referă la acele modele
de relaţii, deprinderi şi competenţe interpersonale, caracteristici sociale şi psihologice care
creează un sentiment de identitate familială pozitivă, promovează o interacţiune
satisfăcătoare şi deplină între membrii familiei, încurajează dezvoltarea potenţialului grupului
familial şi a membrilor familiei şi contribuie la capacitatea familiei de a trata eficient cu
stresul şi crizele. Din această perspectivă este important să menţionăm calităţile "familiei
puternice", considerând combinațiile acestor caracteristici sau stilul de funcționare al
familiei ca elemente care pot prezice adaptarea.
Mai mulţi autori sugerează că există 12 calităţi importante ale familiei puternice (Stinnett
et al., 1981; Curran, 1983):
1. credinţa şi sentimentul de încredere în raport cu promovarea stării de bine şi
dezvoltarea membrilor familiei, ca şi a unităţii familiei;
2. aprecierea lucrurilor mai mult sau mai puţin semnificative pe care membrii familiei le-au
realizat şi încurajarea de a face lucrurile şi mai bine;
3. efort concentrat de a petrece timp şi de a face lucruri împreună, necontând cât de formale
sau informale sunt activităţile sau evenimentele;
4. un sentiment al scopului atât în momentele grele cât şi în cele bune;
5. un sentiment al congruenţei între membrii familiei în raport cu valoarea şi importanţa alocării
de timp şi energie pentru a răspunde nevoilor;
6. capacitatea de a comunica unul cu altul într-un fel care să întărească interacţiunile
pozitive;
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
58 document
7. un set clar de reguli familiale, de valori şi credinţe care stabilesc aştepări legate de
comportamentele acceptabile şi dorite;
8. un repertoriu variat de strategii de coping care promovează funcţionarea pozitivă în faţa
evenimentelor de viaţă obişnuite şi neobişnuite;
9. capacitatea de angajare în activităţi de rezolvare a problemelor concepute pentru a evalua
opţiunile pentru întâmpinarea nevoilor şi obţinerea resurselor;
10. capacitatea de a fi pozitiv, de a privi pozitiv diversele aspecte ale vieţii, incluzând aici
capacitatea de a vedea momentele de criză şi problemele ca oportunităţi de a învăţa şi a te
dezvolta;
11. flexibilitate şi adaptabilitate 1n rolurile asumate pentru a procura resurse şi a răspunde nevoilor;
12. un echilibru între folosirea resurselor familiale interne şi externe pentru a face faţă
evenimentelor de viaţă şi a se adapta acestora, pentru a face planuri de viitor.
Prezenţa diferitelor calităţi şi combinaţiile lor unice definesc ceea ce numim stilul de
funcţionare al familiei.
Fiecare metodă, dar şi combinarea celor două, va scoate în evidenţă lucrurile pe care
atât membrii familiei cât şi familia ca unitate "le fac bine", iar acestea constituie resurse
intrafamiliale. În folosirea fiecărei abordări ceea ce trebuie să se conştientizeze este că stilul
de funcţionare al familiei include atât prezenţa calităţilor şi capacităţilor, cât şi maniera în
care aceste competenţe sunt folosite pentru a asigura sau crea resurse. De obicei, cei care
doresc să identifice stilul de funcţionare al familiei trebuie să răspundă la trei întrebări: De
care din cele 12 calităţi ale familiilor puternice descrise mai sus dă dovadă familia? Care
calităţi sunt folosite ca resurse intrafamiliare pentru a întâmpina nevoile? În ce fel îşi
foloseşte aceste calităţi familia, dar şi alte capacităţi, pentru a-şi mobiliza sau crea resurse
extrafamiliare pentru a răspunde nevoilor?
Identificarea calităţilor familiei pe bază de interviu cere în primul rând să se acorde
atenţie comportamentului membrilor familiei şi interacţiunilor dintre aceştia.
Mai jos sunt câteva consideraţii şi strategii care sunt considerate a fi de ajutor în
identificarea calităţilor familici (Dunst, Trivette, Deal, 1988).
- Descrierile, comportamentele şi modelele de interacţiune manifestate de familie
de-a lungul interviului constituie surse majore pentru identificarea stilului de funcţionare al
familiei. Cel care intervievează trebuie să-şi noteze varietatea comportamentelor manifestate
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
59 document
de familie în timpul interviului şi să determine în ce măsură aceste comportamente
reflectă aprecierea unuia faţă de celălalt, implicarea şi angajarea în proiectele familiei,
sentimentul împărtăşit al scopului comun şi alte calităţi ale familiei.
- Ca parte a încercărilor de a obţine "propria poveste" a familiei de-a lungul derulării

părţii de evaluare care are ca scop identificarea nevoilor, trebuie acordată atenţie specială
incidentelor pe care familia le împărtăşeşte. Aceste relatări includ numeroase exemple de
comportamente care reflectă calităţi şi capacităţi şi, de asemenea, modalităţile în care familia
angajează resursele intrafamiliale pentru a întâmpina nevoile.
- O altă cale de a identifica calităţile familiei este de a observa şi a lua notiţe despre
mediul fizic al familiei şi de a folosi lucrurile pe care familia le consideră căi de identificare
a calităţilor sale.
- Una din cele mai bune căi pentru a face o familie să-şi cunoască propriul stil de
funcţionare este să ceri membrilor săi să descrie activităţile zilnice şi lucrurile pe care ei le
fac în mod obişnuit. Trebuie acordată atenţie felului în care familia se comportă în timpul
sarcinilor plăcute sau mai puţin plăcute.
- În plus se pot pune întrebări special concepute prin care să se obţină descrieri ale
calităţilor şi capacităţilor familiei. De exemplu: "Care sunt lucrurile preferate pe care le faceţi
i'mpreună?", "Cc vi se pare vouă şi copiilor cel mai distractiv să faceţi?". Întrebări ca
acestea oferă ocazia familiei să vorbească despre lucruri care reflectă calităţile şi
capacităţile ei.
- Multe familii care descriu ceea ce-i preocupă sau ceea ce-i îngrijorează, anumite situaţii
dificile, se concentrează pe aspectele negative ale funcţionării familiei. În aceste situaţii
trebuie să ne amintim că întotdeauna este o cale alternativă de a vedea lucrurile şi prin
reformularea unei probleme sau îngrijorări într-un mod pozitiv, familia poate fi ajutată să
gândească pozitiv.
- Multe familii, mai ales acelea care au probleme sau trec prin situaţii de criză de mult
timp, rar sunt întrebate de lucrurile pozitive care le caracterizează familia. Toate familiile
au calităţi şi prin "scoaterea la lumină." a acestor calităţi şi prin comentariile legate de ceea ce
familia face bine, poate fi ajutată să şi le descopere.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
60 document
Identificare stilului de funcţionare a familiei se poate face şi printr-un număr de scale,
fiecare din aceste scale oferind o bază pentru evaluarea gradului în care o familie este
caracterizată prin diferite calităţi şi capacităţi.
Inventarul Calităţilor Familiei (Stinnett şi DeFrain, 1985), Scala Calităţilor Familiei
(Olson, Larsen şi McCubbin, 1983), Scala Stilului de Funcţionare al Familiei (Deal,
Trivette şi Dunst, 1987) şi Chestionarul Calităţilor Familiei (Otto, 1975) evaluează
calităţile şi capacităţile familiei.
5.3. Sprijinul social
Sprijinul social poate fi definit ca "resurse furnizate de alţii", iar aceste resurse "diferă ca
tip şi funcţie în diferite perioade ale vieţii" (Cohen şi Syme, 1985 b).
Resursele extrafamiliale şi sprijinul social includ ajutor emoţional, informaţional, fizic,

instrumental şi material şi asistenţă furnizată de alţii pentru a menţine starea de sănătate, de
bunăstare, pentru a încuraja adaptarea la evenimentele vieţii şi dezvoltarea într-o manieră adaptativă.
Sursele sprijinului extrafamilial cuprind: prietenii, vecinii, colegii de serviciu, membrii
bisericii de care aparţine familia, asociaţiile din care poate face parte sau organizaţiile cu care
familia are contact direct sau indirect. Toate aceste surse ale sprijinului extrafamilial oferă sprijin
informal. Alături de sprijinul informal familia primeşte şi sprijin formal dintr-o multitudine de
surse: specialişti (medici pediatri, asistenţi sociali, terapeuţi, etc.) şi agenţii (spitale, programe de
intervenţie timpurie, departamente de sănătate, etc.). Modelul realizat de Dunst (Trivette și Deal,
1988) specifică faptul că sprijinul social influenţează bunăstarea şi sănătatea părintelui, sprijinul şi
bunăstarea influenţează funcţionarea familiei, sprijinul, bunăstarea şi funcţionarea familiei
influenţează stilurile interacţiunii părinte-copil, ş.a.m.d.
Există mai multe studii care indică faptul că sprijinul social și resursele extrafamiliale
directe şi indirecte influenţează familia, părinţii şi copilul, sănătatea şi starea de bine personală
a membrilor familiei (Cohen şi Syme, 1985a), starea de bine a acesteia (Patterson şi
McCubbin, 1983), adaptarea la crizele vieţii (Moos, 1986), mulţumirea cu situaţia de a fi
părinte (Cmic et al., 1983), atitudinile faţă de propriul copil (Colletta, 1981), stiluri parentale
de interacţiune (Trivette şi Dunst, 1987), aspiraţiile părintelui pentru propria persoană şi copil
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
61 document
(Lazer şi Darlington, 1982), temperamentul copilului (Affleck, Tennen, Allen şi Gershmen,
1986), comportamentul copilului şi dezvoltarea acestuia (Crnic, Greenber şi Slough, 1986).
Identificare surselor de sprijin a resurselor pentru întâmpinarea nevoilor familiale
se poate face prin interviu, prin intermediul scalelor, dar şi prin alte metode cum ar fi, de
exemplu, eco-harta lui Hartman.
După Dunst, Trivette şi Deal (1988), în interviu specialistul trebuie să ia în considerare
mai multe aspecte:
- Se va începe prin a face cu ajutorul familiei o listă cu persoanele, organizaţiile sociale
şi agenţiile cu care familia are contact ca urmare a preocupărilor şi îngrijorărilor specifice.
Aceşti indivizi şi aceste grupuri reprezintă reţeaua socială personală a familiei. Prin
"schiţarea" reţelei ei personale se poate identifica care surse de sprijin dispun de resursele
necesare care să vină în întâmpinarea nevoilor familiei.
- Una dintre cele mai simple dar şi cele mai eficiente strategii pentru încurajarea
folosirii surselor de sprijin existente şi potenţiale este să întrebi membrii familiei ce au făcut
deja până în acel moment pentru a răspunde nevoilor şi dacă s-au gândit şi la alte căi în acelaşi
scop.
- Se va începe cu ceea ce este cel mai important pentru familie. Se va încerca să se
afle împreună cu familia măsura în care membrii reţelei existente, incluzând aici şi membrii
familiei, au resursele necesare pentru a răspunde nevoilor. Odată identificaţi cei care pot
oferi resurse, se va repeta întregul proces pentru fiecare din nevoile familiei, în ordinea
importanţei lor. Se continuă până când familia este capabilă să se angajeze în procesul de
potrivire a resurselor la nevoi.
- Pentru acele nevoi la care nu se poate răspunde prin membrii reţelei existente, se vor
căuta împreună cu familia sursele potenţiale de ajutor şi asistenţă neutilizate sau
neexploatate, care pot reprezenta opţiuni viabile.
- Adeseori sursele de sprijin existente nu sunt văzute ca opţiuni viabile pentru a
răspunde nevoilor deoarece alte nevoi interferează cu resursele la care ar putea avea acces.
În astfel de situaţii părintele trebuie ajutat să găsească resurse suplimentare care vor
permite familiei să rezolve nevoia identificată.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
62 document
- Măsura în care familia îi vede pe membrii reţelei sociale existente şi potenţiale ca
având resursele necesare pentru a răspunde nevoilor, depinde adesea de o mulţime de factori,
incluzând costurile pe care le implică solicitarea ajutorului, dependenţa de membrii reţelei,
sentimentele de recunoştinţă sau îndatorare pe care familia le va avea ca urmare a
acceptării ajutorului. Trebuie să ştim cum se simte familia când cere ajutor şi cum percepe
familia răspunsul altora la a fi rugaţi să ofere ajutor.
- Odată ce sursele de sprijin existente şi potenţiale sunt identificate, familia trebuie
implicată activ în mobilizarea acelor resurse, în primul rând pentru a evita crearea
dependenţei de specialişti.
- O regulă empirică care trebuie urmată când se lucrează cu familiile este ca niciodată
să nu se folosească sau să se creeze pentru a răspunde nevoilor resurse sau servicii ale unor
specialişti dacă membrii reţelei sociale informale a familiei pot furniza ei înşişi resursele.
Sprijinul formal nu trebuie să înlocuiască sprijinul informal.
Evaluarea sprijinului social se poate face şi cu ajutorul scalelor sau inventarelor.
Inventarul Reţelei Percepute de Sprijin, Scala de Sprijin Familial, Inventarul Sprijinului
Social, Matricea Reţelei Personale, Inventarul Psihosocial Kinship sunt doar câteva din
scalele care pot fi folosite în acest scop.
Fiecare familie are resurse şi dacă se pune accent pe sprijinirea acestora, mai degrabă
decât pe modifIcarea sau corectarea slăbiciunilor, şansele familiei de a se adapta la situaţia
de a avea un copil cu dizabilităţi în familie vor fi semnificativ mai mari.
5.4. Evaluarea sistemelor familiale
Evaluarea familiei şi intervenţia trebuie să includă: specificarea nevoilor, aspiraţiilor şi

proiectelor familiei, identificarea calităţilor şi capacitătilor intrafamiliale, identificarea
surselor de sprijin şi a resurselor pentru întâmpinarea nevoilor şi realizarea proiectelor şi
rolurile proactive ale unor specialişti, membrii ai unei echipe de interventie, în a ajuta
familiile să-şi mobilizeze resursele pentru a face faţă nevoilor. Acest model ce cuprinde cele
patru componente de mai sus este uşor de operaţionalizat. Modelul poate fi implementat prin:
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
63 document
1. identificarea aspiraţiilor şi planurilor familiei folosind un număr de procedee şi strategii de
evaluare bazate pe nevoi pentru a descoperi lucrurile pe care familia le consideră destul de
importante pentru a le dedica timp şi energie;
2. identificarea calităţilor şi capacităţilor familiei pentru a sublinia lucrurile pe care familia
deja le face bine şi pentru a determina anumite calităţi care sporesc probabilitatea
mobilizării resurselor de către familie pentru a întâmpina nevoile;
3. schiţarea "hărţii reţelei sociale a familiei pentru a identifica atât sursele şi resursele de
sprijin existente, cât şi sursele potenţiale neexploatate de ajutor şi asistenţă;
4. funcţionarea într-un număr de roluri diferite pentru a întări familia şi a o face să devină mai
competentă în a-şi mobiliza resursele necesare pentru a face faţă nevoilor şi pentru a-şi
atinge obiectivele dorite
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
64 document
Capitolul 6
Stresul, copingul și reziliența
Naşterea unui copil cu o deficienţă este un eveniment dureros şi traumatic care zguduie
echilibrul familiei. Stresul psihologic este intens şi mecanismele obişnuite angajate pentru a
rezolva problemele se dovedesc ineficiente pentru restabilirea echilibrului familial (Parad şi
Caplan, 1960).
În opinia mea orice încercare de a explica variabilitatea în adaptarea familiei la

dizabilitatea copilului trebuie să facă apel la trei domenii de cercetare: al stresului, al
copingului individual şi al influenţelor ecologice asupra dezvoltării şi funcţionării.
6.1. Stresul psihologic
Până în prezent nu s-a formulat o definiţie a stresului care să satisfacă majoritatea

cercetătorilor din acest domeniu. Definiţiile de astăzi ale stresului scot în evidenţă relaţia dintre
persoană şi mediu, luând în considerare caracteristicile persoanei pe de o parte şi natura
evenimentelor pe de alta.
În 1966 Lazarus sugera că stresul trebuie abordat ca un concept care ne ajută să
înţelegem o paletă largă de fenomene de mare importanţă în adaptare. E1 defineşte stresul
psihologic ca un răspuns la anticiparea ameninţării unui pericol şi plasarea individului în
situaţia de a-şi mobiliza şi utiliza propriile resurse şi cele disponibile din mediu pentru a face
faţă pericolului (Roskies şi Lazarus, 1980).
Lazarus (1966), Roskies şi Lazarus (1980) propun un model tranzacţional pentru a
explica teoria stresului, insistând pe importanţa evaluărilor cognitive ale ameninţării de către
individ şi pe "coping" în calitate de proces dinamic. Pentru aceşti autori copingul se referă la
ansamblul de mecanisme sau răspunsuri adaptative pe care individul le utilizează pentru a face
față diferitelor surse de stres cu care se confruntă, în scopul adaptării la situație.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
65 document
Individul reacţionează la stres prin răspunsuri de ordin cognitiv, afectiv, fiziologic şi
comportamental , așadar aceste răspunsuri adaptative sunt multidimensionale (Dressler
et al., 1976; Lazarus, 1977; Moos şi Tsu, 1977, citaţi de Pelchat, 1988).
Când vorbim astăzi despre stres ne gândim la procese de evaluare cognitivă.
6.2. Evaluările cognitive
Se ştie că există anumite elemente din mediu care produc stres la un număr
considerabil de persoane. Există însă diferenţe individuale şi de grup evidente privind
gradul şi felul reacţiei la aceste surse de stres. Oamenii şi grupurile diferă în ceea ce priveşte
sensibilitatea şi vulnerabilitatea la anumite tipuri de evenimente şi, ca urmare, diferă în
ceea ce priveşte interpretările care le fac şi reacţiile pe care le au. În condiţii asemănătoare,
de exemplu, o persoană poate să răspundă cu furie, o alta cu depresie, o alta cu anxietate şi
vină, sau o alta poate să se simtă mai mult provocată (în sens pozitiv) decât afectată.
Ca să înţelegem aceste variaţii între indivizi în condiţii comparabile, trebuie să luăm în
considerare procesele cognitive care intervin între cel care suportă stresul şi ceea ce îl
generează şi factorii care afectează natura acestei medieri. În acelaşi scop al înţelegerii
procesului de evaluare cognitivă trebuie să luăm în considerare faptul că pentru a
supravieţui şi a se dezvolta oamenii trebuie să facă deosebirea între situaţiile
periculoase şi cele nepericuloase, între experienţele care ne rănesc și ne afectează şi cele
care ne stimulează sau ne fac bine.
O evaluare cognitivă reflectă relaţia unică şi schimbătoare care are loc între o
persoană cu anumite caracteristici distincte (valori, credinţe, stiluri perceptive şi stiluri de
gândire) şi un mediu ale cărui caracteristici trebuie să fie prezise şi interpretate.
După Selon Lazarus şi colaboratorii lui (1974) natura răspunsului emoţional al
individului în faţa stresului este determinată de procesele cognitive, de evaluarea cognitivă a
"ameninţării" de către individ. Potrivit lor această evaluare este de trei tipuri: evaluare
primară, evaluare secundară şi reevaluare.
În cadrul evaluării primare persoana estimează potențialul de amenințare pe care îl poate
reprezenta factorul stresant sau evenimentul stresant pentru starea sa de bine. Resursele
adaptative ale individului sunt puse la încercare, în funcţie de judecata pe careTOPAN
o face legat
MIHAELA
2016.09.20 13:47
66 document
de acest eveniment. Ceea ce determină stresul poate fi perceput fie ca pierdere, fie ca
o ameninţare, fie ca o provocare. Percepţia factorului stresant ca pe o pierdere duce la
înţelegerea evenimentului trăit ca doliu. Majoritatea studiilor afirmă că naşterea unui copil
cu o dizabilitate este percepută ca pierdere (pierderea copilului "ideal" visat), în consecinţă
evenimentul fiind trăit ca doliu (Solnit şi Stark, 1961). Pentru cei pentru care evenimentul
stresant este perceput ca ameninţare, aceleaşi evenimente sunt înţelese la fel ca şi în cazul
pierderii, însă în această situaţie ele sunt anticipate. Pierderea şi ameninţarea pot fi
interlegate. De exemplu, naşterea unui copil având o dizabilitate poate duce, dincolo de ideea
"pierderii" copilului "ideal", la ideea ameninţării stimei de sine. Pierderea şi ameninţarea
provoacă un efect negativ asupra stării de bine prezente şi viitoare. În contrast, percepţia
factorului sau evenimentului stresant ca pe o provocare este văzută ca un posibil câştig, ca
stăpânire a mediului şi în acelaşi timp ocazie de dezvoltare personală (Cohen şi Lazarus,
1983; Lazarus, 1966; Roskies şi Lazarus, 1980, citaţi de Pelchat, 1988).
Al doilea tip de evaluare face referire la percepţia mecanismelor alternative pe care
individul le poate utiliza în scopul de a avea controlul asupra consecinţelor pozitive sau
negative care ar putea rezulta.
Reevaluarea este un proces dinamic care este în schimbare în mod constant, în
funcţie de "feedback", de noile informaţii provenite din mediu sau de gânduri, acţiuni,
emoţii individuale.
Aceste procese cognitive de evaluare a factorului stresant orientează diferitele

răspunsuri adaptative pe care individul le utilizează pentru a face faţă situaţiei (Lazarus,
1966). Lazarus (1966) şi Roskies şi Lazarus (1989) au studiat factorii personali şi
situaţionali care intervin în evaluarea cognitivă a stresului.
6.3. Factori personali şi situaţionali care intervin în evaluărfic cognitive

Variabilele care ţin de persoană şi variabilele care ţin de situaţie care afectează
evaluările pe care le fac oamenii nu pot fi tratate de fapt separat. Aceşti factori, personali şi de
mediu, deşi pot fi măsuraţi independent, trebuie analizaţi şi interpretaţi împreună.
Factorii personali care au un rol important în înțelegerea variabilității în răspunsurile
familiilor depind de trecutul şi personalitatea individului, de motivaţiile sale, de sistemul de
credinţe, de resursele intelectuale, de capacităţile individuale şi de abilităţile sale de
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
67 document
rezolvare de probleme. Sunt două caracteristici care ţin de persoană cu impact considerabil
asupra evaluărilor ce se fac: angajamentele şi credinţele.
Angajamentele exprimă ce este important pentru o persoană, ce are semnificaţie
pentru ea. Ele determină ce este în joc într-o situaţie specifică stresantă. Angajamentele stau la
baza alegerilor pe care oamenii le fac sau sunt pregătiţi să le facă pentru a-şi menţine
idealurile şi pentru a-şi atinge obiectivele dorite. Angajamentele au atât o componentă
cognitivă, pentru că fac referire la alegeri, valori, obiective, cât şi o componentă
motivaţională, legată de implicaţiile faptului de a merge înainte (Lazarus, Coyne şi Folkman,
1982, citaţi de Lazarus şi Folkman, 1984).
Angajamentele influenţează evaluările prin numeroase mecanisme. În primul rând ele
ghidează persoana, o îndepărtează de situaţiile care o pot provoca, ameninţa, o pot răni sau
îi pot face bine. Angajamentele mai influenţează evaluarea prin felul în care modelează
sensibilitatea. De exemplu, King şi Sorrentino (1983, citaţi de Lazarus şi Folkman, 1984)
arată că variabilitatea în ceea ce priveşte felul în care oamenii evaluează situaţiile se
datorează în parte diferenţelor individuale legate de greutatea pe care o dau variatelor
faţete ale acelor situaţii.
Există o relaţie strânsă între angajamente şi vulnerabilitate. Angajamentele joacă
un rol important în formarea sau apariţia unor vulnerabilităţi. Cu cât angajamentele sunt mai
puternice, cu atât mai vulnerabilă este persoana la stresul psihologic în aria acelor
angajamente. Angajamentele sunt considerate factori de vulnerabilitate.
Termenul de vulnerabilitate este larg răspândit în conceptualizarea şi studiul stresului
psihologic şi al adaptării umane. Cel mai frecvent este conceptualizat în termeni de caracter
adecvat sau compatibilitate a resurselor personale. Există circumstanţe în care putem vorbi de
vulnerabilitate exclusiv în termeni de resurse. Un exemplu este când vulnerabilitatea este
fizică. O persoană a cărei gleznă a fost recent luxată este foarte vulnerabilă la alte leziuni
sau o persoană care călătoreşte într-o ţară străină este vulnerabilă la anumite organisme din
apa cu care el nu este obişnuit. De asemenea, putem vorbi de vulnerabilitate în termeni de
resurse atunci când există un aşa de mare deficit încât persoana este incapabilă să
funcţioneze adecvat în cele mai multe situaţii (Lazarus şi Folkman, 1984).
Pentru ca o persoană să funcţioneze adecvat, resursele sunt necesare, dar nu
suficiente. O deficienţă în resurse face o persoană vulnerabilă psihologic numai când
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
68 document
deficitul face referire la ceva care contează. Așadar vulnerabilitatea psihologică este dată nu
doar de un deficit în resurse, ci şi de relaţia între modelul angajamentelor individuale şi
resursele personale pentru înlăturarea ameninţărilor la acele angajamente (Lazarus şi Folkman,
1984). De aici se poate explica faptul că şi cele mai serioase crize pot fi evaluate diferit în
raport cu ameninţarea datorită unor modele de angajament particulare.
Un angajament foarte puternic poate crea vulnerabilitate, dar în același timp poate să
şi împingă persoana să acţioneze pentru a reduce ameninţarea şi ajută la menţinerea
eforturilor de coping în faţă obstacolelor. Importanţa menţinerii unui angajament determină
suma eforturilor pe care o persoană este dispusă să le pună în slujba eliminării ameninţării
acelui angajament. Aceste angajamente au în consecinţă valoare motivaţională, lucru
foarte bine ilustrat în cazurile unor boli grave. Acel "trebuie să trăiesc", de exemplu, este
adesea văzut ca fiind critic pentru supravieţuire. Angajamentele particulare care dau voinţa de
a trăi variază de la persoană la persoană. La una poate să fie un angajament faţă de familie,
la alta, fată de o muncă neterminată (Lazarus şi Folkman, 1984).
Doar cunoscând modelele de angajament ale persoanei, poate fi identificată
vulnerabilitatea ei.
Credinţele sunt noţiuni preexistente despre realitate şi sunt asemeni unor lentile
perceptive. Putem distinge între credinţele primitive şi cele superioare.
Credinţele primitive se bazează pe premisele că cel care crede nu-şi pune întrebări cu privire
la ele. Credinţele primitive fundamentale sunt acele credinţe de care suntem
inconştienţi până în momentul în care ne atrag atenţia în diverse circumstanţe. Credința noastră
în adevărul experienței noastre senzoriale este cea mai importantă credință primitivă dintre
toate. Credinţele primitive se pot baza pe o autoritate externă.
Impactul credinţelor asupra evaluărilor devine evident când apare o pierdere bruscă
a unei credinţe sau când apare brusc o schimbare dramatică în sistemul de credinţe
(Paloutzian, 1981, citat de Lazarus şi Folkman, 1988). Când se pierde o credinţă, speranţa
poate să fie înlocuită de lipsa de speranţă.
Credinţele despre controlul personal sunt importante pentru evaluările cognitive pe
care le facem. Gradul în care oamenii se simt încrezători în puterile lor de a conduce
mediul sau, dimpotrivă, gradul în care se simt vulnerabili într-o lume percepută ca fiind
periculoasă şi ostilă, afectează felul în care ei vor face evaluări. O credinţă generală despre
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
69 document
control se referă la gradul în care oamenii cred că pot să controleze evenimentele. Cea mai
cunoscută teorie este a lui Rotter care vorbeşte despre "locus of control" intern sau extern.
Locusul de control intern se referă la credinţa că evenimentele sunt condiţionate de propriul
comportament al persoanei, iar în cazul lucusului de control extern există credinţa că
evenimentele nu sunt condiţionate de acţiunile proprii, ci de noroc, şansă, credinţa sau puterea
altora.
În opinia unor autori există două perspective legate de diferenţele individuale care
pot influenţa copingul. Din prima perspectivă se vorbeşte de existenţa unor "stiluri" sau
"dispoziţii" de coping stabile la care oamenii apelează când întâmpină situaţii stresante. În
acord cu această perspectivă oamenii nu abordează fiecare context de coping din nou, ci mai
degrabă apelează un set de strategii de coping preferate care rămân relativ aceleaşi de-a lungul
timpului şi circumstanţelor. Această idee a strategiilor de coping stabile este destul de
controversată. Folkman şi Lazarus (1980, 1985) au accentuat în mod repetat că managementul
stresului trebuie gândit ca fiind un proces dinamic care în realitate se schimbă de la un
stadiu la altul. O astfel de perspectivă sugerează că dezvoltarea stilului de coping ar
putea fi contraproductivă deoarece blochează persoana într-un singur mod de răspuns, în
loc să-i permită libertate și flexibilitate în schimbarea răspunsurilor odată cu schimbarea
circumstanțelor.
Din cea de-a doua perspectivă stilurile de coping preferate sunt văzute ca fiind influenţate de
trăsături de personalitate (McCrae, 1982, citat de Lazarus şi Folkman, 1988). Adică anumite
trăsaturi de personalitate predispun oamenii să răspundă într-un anumit fel când se confruntă cu
evenimente neplăcute.
Există, de asemenea, o mare varietate de factori situaţionali care influenţează
evaluările pe care le facem: noutatea, predictibilitatea, nesiguranţa evenimentului,
ambiguitatea, factorii temporali (iminenţa, durata, nesiguranţa temporală).
Noutatea se referă la situaţiile cu care persoana nu a avut experienţe anterior. Individul
trebuie să fi văzut, să fi citit, să fi auzit sau inferat pentru a putea evalua evenimentul sau
situaţia ca fiind una care răneşte sau care-1 va afecta. Combinaţia dintre noutate şi
informaţiile inadecvate concură la producerea unor evaluări incorecte. O situaţie nouă este
stresantă numai dacă este asociată sau a fost anterior asociată cu pericolul, cu suferinţa sau
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
70 document
lipsa controlului (Lazarus şi Folkman, 1984). O situaţie nouă poate fi ambiguă dacă persoana
nu este clarificată în legătură cu semnificaţia evenimentului. Pentru a da sens situaţiei se cer
inferenţe. Cu cât sunt necesare mai multe inferenţe, cu atât mai mari sunt posibilităţile
producerii erorilor în interpretare. În plus, deşi cunoştinţele generale pot fi suficiente pentru
interpretarea evenimentului nou, ele pot fi inadecvate pentru coping. Fără experienţa directă
sau indirectă cu cerinţele întâlnite, persoana poate să nu aibă şansa de a-şi dezvolta deprinderi
de coping specific cerute pentru a face faţă situaţiei. Așadar, conştientizarea deficitului de
coping va spori efectele negative şi sentimentul de ameninţare (Lazarus şi Folkman, 1984).
Pentru cei mai mulţi părinţi situaţia de a avea un copil cu dizabilităţi este o situaţie
nouă. Pentru alţii, o dizabilitate asociată alteia cu care s-au mai întâlnit poate să fie cea care
să-i destabilizeze. O mamă care avea trei copii surzi, dintre care ultimul născut era
diagnosticat ca având şi autism, povestind despre acesta din urmă, spunea că nu faptul că este
surd este o problemă pentru ea şi familie, ci faptul că este autist. Se poate ca această mamă să
îşi fi dezvoltat deja de-a lungul experienţelor anterioare cu ceilalţi copii deprinderile de
coping specifice pentru situaţia "de a fi surd", însă nu acelaşi lucru se întâmplase şi pentru
situaţia "de a fi autist".
Weinberg şi Levine (1980, citaţi de Lazarus şi Folkman, 1988) au trecut în revistă o
mare parte a literaturii de specialitate care s-a concentrat asupra rolului predictibilităţii în
producerea şi reducerea stresului la animale şi au ajuns la concluzia că rezultatele sunt
complexe şi confuze. O mai mare parte dintre dovezi sugerează faptul că şocul predictibil
este mai puţin neplăcut decât cel nepredictibil sau neaşteptat. Explicaţia pentru preferinţa
pentru evenimentele anticipate ar putea fi că ele dau posibilitatea copingului anticipativ.
Avertizarea îi dă posibilitatea persoanei să se pregătească într-un fel, reducând astfel
efectele evenimentului stresant. O explicaţie alternativă este aceea că fiind avertizaţi,
subiecţii vor şti când sunt în siguranţă, adică vor ști când nu va acţiona stresorul. Această
informaţie le dă posibilitatea să se relaxeze în această perioadă. Ambele ipoteze par să
implice alţi doi factori în explicarea efectelor predictibilităţii: controlul asupra
evenimentului şi feed-back-ul din partea mediului.
Impredictibilatea unor situaţii legate de dizabilitate poate cauza stres considerabil
părinţilor. Impredictibilitatea comportamentului copiilor autişti, de exemplu, are un efect
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
71 document
negativ puternic asupra părinţilor (Bristol, 1984; Harris, 1994, Schopler şi Mesibov, 1984,
citaţi de Seligman şi Darling, 1997).
Nesiguranţa are şi ea un efect stresant semnificativ. Dacă particularizăm din nou
putem spune că nesiguranţa este un sentiment trăit nu de puţine ori de membrii familiei cu
copii cu autism. Nesiguranţa poate fi legată de o multitudine de factori: de
diagnostic, de eficienţa metodelor de intervenţie şi tratament, de acceptarea lui de diverşi
membri ai familiei sau comunităţii, de viitor, ş.a.m.d. Nesiguranţa poate să afecteze sau
chiar să imobilizeze procesul de coping anticipativ, cu implicaţii importante în adaptare.
Ambiguitatea se referă la lipsa de claritate a situaţiei şi este un concept distinct de
nesiguranţă. Informaţiile din mediu pot să nu fie ambigue şi totuşi persoana să trăiască
nesiguranţa. Nesiguranţa poate fi generată de conflicte legate de sistemul de valori,
angajamente şi obiective sau din faptul că nu știu ce trebuie făcut. Pe de altă parte, chiar şi
atunci când există o ambiguitate în mediu, persoana se poate simţi încrezătoare în legătură
cu ce trebuie să facă. Ambiguitatea crează condiţii testelor proiective prin care persoana
inferează semnificaţii bazate pe dispoziţii personale, credinţe sau experienţe (Lazarus şi
Folkman, 1984). Cu cât ambiguitatea este mai mare, cu atât mai mare va fi influenţa factorilor
personali asupra determinării semnificaţiei configurării mediului. Ambiguitatea poate
intensifica efectele negative ale situației stresante prin diminuarea sentimentului de
control personal. În cazul familiilor cu copii cu autism ambiguitatea diagnosticului copilului
poate determina familia să meargă la diverşi medici sau în diverse locuri în căutarea unui
diagnostic favorabil, acest lucru întârziind intervenţia care ar trebui să fie cât mai precoce sau
întârziind aplicarea unui anumit plan de tratament şi menţinând familia într-o stare de stres
(Seligman şi Darling, 1997).
Factorii temporali par a avea un rol important în situaţiile stresante. Ei se referă la:
iminenţă, durată, nesiguranţă temporală, toate influenţând evaluările făcute în legătură cu
factorul stresant. Iminenţa se referă la cât timp mai este până când să se producă evenimentul.
Este intervalul de-a lungul căruia evenimentul este anticipat. Durata se referă la timpul cât
persistă evenimentul stresant. Dacă iminenţa se referă la perioada dinaintea producerii
evenimentului, durata se referă la perioada de-a lungul căreia se produce evenimentul.
Dizabilitatea copilului, de exemplu, este unul din factorii stresanţi de durată pentru
membrii familiei din care face parte.
Persistenţa unei situaţii stresante dă persoanei şansa să înveţe să facă faţă cerinţelor
acelei situaţii. Persoana trebuie să-şi dezvolte noi deprinderi, să-şi reordoneze
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
72 document
angajamentele, să abandoneze obiective mai vechi şi să-şi propună alte obiective noi.
Efectele negative pe care le are factorul stresant sau situaţia stresantă cronică pot fi
mediate prin coping şi reevaluare, dar aceste procese iau timp. Evaluarea asupra
evenimentului sau situaţiei nu este statică. Efectele negative ale evenimetului sau situaţiei
stresante pot să fluctueze, în funcţie de coping şi procesele de reevaluare şi în funcţie de
schimbările din mediu (Lazarus şi Folkman, 1984).
6.4. Stresul parental și TSA (Tulburare de Spectru Autism)
Diagnosticul unui copil cu TSA nu afectează doar persoana diagnosticată, dar și pe

îngrijitorii acestuia, familia, profesorii și comunitatea (Karst și Van Hecke 2012). Autismul
este unic între tulburările ce apar în copilărie acest lucru datorându-se faptului că este
adesea nedetectat şi nediagnosticat, chiar şi după ce copilul a intrat la grădiniţă
(Beauchesne și Kelley 2004). De asemenea, nu este identificată o cauză sau un tratament iar
copiii se dezvoltă normal de obicei şi apoi regresează (Landa și Garrett – Mayer 2006).
Autismul este, de asemenea, unic deoarece în ultimii ani există o implicare mediatică
asupra acestui subiect, raportându-se faptul că părinţii copiilor cu autism prezintă o rată de
divorţ mai mare decât media. Deşi această informaţie nu are baze ştiinţifice substanţiale,
părinţii ce au copii cu autism şi care percep și cred aceste informaţii încep să se teamă,
crezând despre mariajul lor că este destinat eşecului (Ramisch 2012). Așadar, a îngriji un
copil cu tulburări din spectru autist sau a trăi împreună cu acesta reprezintă o provocare
pentru întreg sistemul familial, iar efectele acestei experiențe sunt cu adevărat pervazive.
Conform studiilor, aproximativ 85% din persoanele cu TSA prezintă limitări cognitive sau
adaptative care de multe ori pun restricții în privința abilităților de viață independentă, ceea
ce duce la posibilitatea de a necesita unele măsuri de îngrijire sau asistență din partea
părinților sau familiilor pe tot parcursul vieții.
Într-un studiu realizat de Seltzer și colaboratorii săi (2001), peste 50% din părinții cu
vârsta peste 50 de ani și care au copii cu tulburări de dezvoltare au precizat faptul că încă
locuiesc cu copiii lor, în comparație cu părinții copiilor dezvoltați normal care sunt un
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
73 document
procent de 17%. Sarcinile și dificultățile pe parcursul întregii vieți îngreunează traiul
părinților cu copii cu TSA, ceea ce poate duce la modificări în ceea ce privește percepția
despre parenting, descreșteri ale nivelului de optimism față de propriul viitor dar și față de
viitorul copilului (Seltzer, Greenberg, Floyd, Pettee și Hong 2001).
Ceea ce s-a stabilit clar este faptul că părinţii copiilor cu autism experimentează
niveluri mai înalte de distres emoţional (Hamlyn – Wright, Draghi – Lorenz și Ellis 2007;
Lecavalier, Leone și Wiltz 2006). Cercetătorii au constatat, de asemenea, că a avea și a
creşte un copil cu autism poate duce la depresie (Benson 2006; Hastings, Kovshoff, Ward,
Espinosa, Brown și Remington 2005; Pakenham, Samios și Sofronoff 2005) şi anxietate
(Pakenham și colab. 2005) atât în cazul mamei, dar şi pentru tată (Jones, Ttsika, Hastings și
Petalas 2013). Printre cei mai importanți factori de stres pentru familiile în care trăiesc
copii cu autism pot fi identificați: dificultăți în găsirea unor servicii educaționale, medicale
și de intervenție terapeutică potrivite, greutăți financiare legate de costurile îngrijirii
copilului, precum și aspecte emoționale implicate în îngrijirea unui copil cu dizabilități
(Plant și Sanders 2007). În studiile lui Woodgate și colaboratorii săi (2008) părinţi au
raportat că experimentează sentimente de singurătate deoarece cred că societatea nu
înţelege autismul, că nu au un curs normal al vieții, că proprii copii sunt rezistenţi la
intenţiile lor de a se apropia, cu soţul/soția lor sunt pe lungimi diferite de undă şi nu pot
accesa, sistemul profesioniştilor şi a agenţiilor care ar putea să-i ajute. De asemenea,
manifestările comportamentale dificile ale copilului cu autism contribuie, de cele mai multe
ori, la provocarea sentimentului de izolare al familiei (Woodgate, Ateah și Secco 2008). În
aceste condiții, părinţii trebuie să se adapteze la experienţa bolii şi să încerce să atenueze
impactul tulburării atât asupra copilului, cât şi asupra lor. Părinţii îşi construiesc o
reprezentare a acestei boli care îi poate ghida în adaptarea la interacţiunea cu copilul şi în
luarea deciziei în alegerea tratamentului (Al Anbar, Dardennes, PradoNetto, Kaye și
Contejean 2011), percepţiile mamei jucând un rol important în dinamica relaţiei de cuplu
(Lickenbrock, Ekas și Whitman 2011). Ca și variabile mediatoare ale relaţiei dintre diferite
variabile psihologice precum depresia, stresul şi competenţa parentală pot fi identificate
unele credinţe ale părinţilor, legate de eficienţa lor în calitate de părinţiTOPAN
(Coleman
MIHAELA
și
2016.09.20 13:47
74 document
Karraker 1997; Teti, O’Connell și Reiner 1996). Conform cercetărilor, percepțiile
părinților despre boala copilului cu autism se asociază, în unele condiții, cu distres și
simptome depresive (Gatzoyia, Kotsis, Koullourou, Goulia, Carvalho, Soulis și Hyphantis
2013). Ionescu, Stieffatre-Nascimento și Goussé (2013, 271) precizau că „studiile realizate
până la începutul secolului XXI au subliniat, în general, efectele negative pe care le are
asupra familiei prezența unui copil autist‖. Cu toate acestea, există studii care identifică și
faptul că pot să apară și unele implicații pozitive (Bayat 2007; Marcus, Kunce și Schopler
2005). Aceste elemente pozitive includ o reconectare spirituală puternică, un sentiment de
creștere în plan emoțional, o orientare către un scop, o puternică rețea în comunitate (Twoy
2007). Suportul social este identificat ca fiind un factor ce contribuie la înlăturarea efectelor
negative ale stresului. Suportul social se dezvoltă în relațiile și interacțiunile dintre indivizi,
familie, grup de prieteni și sisteme sociale mai răspândite (Boyd 2002). Pornind de la
cercetările anterioare care arată că părinţii copiilor cu autism experimentează niveluri mai
înalte de distres emoţional, depresie şi anxietate și că nivelul înalt de stres al părinţilor
copiilor cu autism este strâns legat de comportamentul neangajat al copilului în
interacţiunile sociale şi de rezistenţa acestuia faţă de intenţiile părinţilor de a se apropia de
el, o primă întrebare care se pune este în ce măsură comportamentul copilului perceput de
părinte influențează starea sa psihologică. Faptul că percepțiile părinților referitoare la
boala copilului cu autism influențează deciziile pe care le iau în legătură cu tratamentul
abordat sau alte aspecte legate de propria lor stare psihologică, o altă întrebare la care se
caută un răspuns este dacă percepțiile despre boală ale unui partener din cuplu au o legătură
atât cu starea lui personală, cât și cu starea celuilalt partener.
Raphael, Zhang, Liu și Giardino (2010) prin intermediul studiilor lor în legătură cu
prevalența stresului parental au indicat că 12.6 % din copiii americani trăiesc în familii
unde cel puțin unul din părinți se confruntă cu stresul parental. Cercetătorii au mai
constatat, de asemenea, că există o corelație pozitivă între stresul parental și vizitele la
medicul pediatru pentru diverse afecțiuni ale copiilor. Așadar, având în vedere faptul că
parentingul presupune o investiție importantă de resurse din partea părintelui, cum ar fi
timp, energie, îngrijire, bani etc., în cazul unui copil cu boli cronice sau TOPAN
cu dizabilități
MIHAELA
2016.09.20 13:47
75 document
această experiență devine și mai stresantă în comparație cu situația în care copilul este
sănătos (Raphael, Zhang, Liu și Giardino 2010). Perspectivele de a face față pe termen lung
bolii unui copil se agravează atunci când părintele suferă de depresie, anxietate sau apar
conflicte maritale. S-a constatat faptul că, în general, mamele sunt mai sensibile la efectele
dezadaptative ale copingului în situația unui copil bolnav (Frank, Olmstead, Wagner, Laub,
Freeark, Breitzer și Peters 1991; Mastroyannopoulou, Stallard, Lewis și Lenton 1997).
Legătura dintre stresul parental și boala sau dizabilitatea copilului depinde de simptomele
specifice și de dificultățile specifice cu care copilul și părintele se confruntă. Prin urmare,
nu în toate cazurile apar asociații directe între boala copilului și stresul parental deoarece
efectele depind de specificitatea fiecărei boli în parte. Severitatea bolii copilului și a
simptomelor pe care acesta le resimte pot fi puternic asociate cu distresul părinților dacă, de
asemenea, copilul manifestă tulburări emoționale sau de auto-control, dar, în același timp,
boala poate avea un impact negativ mai mic în cazul în care copilul manifestă bună
adaptare și o dezvoltare adecvată (Goldberg, Janus, Washington, Simmons, MacLusky și
Fowler 1997).
O abordare în conceptualizarea stresului este paradigma „complicaţiile/problemele
de zi cu zi‖. Aceasta sugerează că nu este necesară apariţia unui eveniment major de viaţă
care să fie stresant, ci toate frustrările de zi cu zi şi complicaţiile asociate cu acestea
provoacă stresul. În cazul familiilor cu copii cu tulburări de dezvoltare, această teorie a fost
utilizată într-o manieră largă, conducând la ipoteza că nu doar un singur eveniment de viaţă
duce la stres, chiar şi acela de a avea un copil cu dificultăţi, ci efectul cumulativ al mai
multor supărări şi neplăceri asociate cu tratamentele de îngrijire (de exemplu, schimbarea
scutecelor unui copil mare etc.) (Perry, 2004). O altă perspectivă asupra stresului presupune
fenomenul de „dezechilibrare a resursei‖ între cerinţele unei situaţii (stresorii) şi resursele
persoanei sau abilităţile de coping (Lazarus și Folkman 1984). În cazul familiilor cu copii
cu tulburări de dezvoltare, această abordare implică faptul că stresul nu este doar în funcţie
de caracteristicile copilului. Este mai mult decât un singur eveniment de viaţă stresant, sau
chiar decât o serie de complicaţii de zi cu zi. Depinde într-o mare măsură de abilităţile
părintelui de a face faţă (coping), de resursele familiei, şi de sprijinul pe care familia îl
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
76 document
primeşte de la ceilalţi. În plus, anumiţi factori discutaţi precum copingul și suportul social
pot funcţiona ca nişte factori protectivi care moderează consecinţele și rezultatele negative
(Dunn, Burbine, Bowers și Tanteleff-Dunn 2001; Hastings și Johnson 2001).
În numeroase studii s-a confirmat faptul că părinții care îngrijesc copii cu TSA au un
nivel mai crescut de distres, ceea ce le poate afecta starea de sănătate (Estes, Munson,
Dawson, Koehler, Zhou și Abbott 2009; Gaspar de Alba și Bodfish 2011; Ludlow, Skelly și
Rohleder 2012). Mancil, Bedesem și Boyd (2009) au efectuat o analiză în urma căreia s-a
constatat că părinții au raportat în mod constant creșteri ale stresului în cazul îngrijirii
copiilor cu autism. Konstantareas și Homatidis (1989) au investigat caracteristicile
copilului și familiei care se asociază creșterii unui copil cu TSA. Aceste caracteristici
includ: percepția simptomului, vârsta, genul, nivelul cognitiv, abilitatea verbală, nivelul de
iritabilitate, aspectul feței, ordinea în rândul fraților, comportamentele auto-abuzive,
convulsiile, tulburările de somn. Simptomele cele mai severe considerate de părinte sunt:
deficitul în comunicarea verbală, slabe abilități cognitive, problemele în interacțiunea
socială. Pentru mame nivelul crescut de iritabilitate și vârsta înaintată a copilului s-a asociat
cu scoruri crescute de distres. Atât pentru mame, cât și pentru tați cel mai bun predictor al
stresului a fost comportamentul copilului de a se auto-abuza, iar acesta se asociază cu
sentimentele părinților de teamă și neajutorare (Konstantareas și Homatidis 1989).
Expresiile afective slabe, interesul scăzut pentru interacțiunea cu oamenii, vârsta înaintată a
mamei cu copil mic contribuie la creșterea nivelului de stres. Așadar, în urma acestor studii
se poate concluziona faptul că mamele cu copii cu TSA sunt mai predispuse să resimtă
stresul parental (Duarte și colab. 2005). Aflarea diagnosticului de autism și procesarea
acestuia reprezintă pentru părinte un fenomen extrem de stresant, asemănător cu vestea unui
deces (Dale, Jahoda și Knott 2006). Astfel, odată cu pierderea speranțelor și viselor pe care
părinții le-au avut pentru copilul lor, ei experimentează o durere foarte puternică când
primesc acest diagnostic (Ariel și Naseef 2006). În plus, părinții copiilor cu TSA raportează
un nivel ridicat de stres secundar asociat comportamentului dificil al copilului și
problemelor sociale pe care le are. După primirea diagnosticului, ambiguitatea și
incertitudinea asupra prognosticului copilului oferă o altă sursă de stres pentru părinți.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
77 document
Cercetătorii sugerează că distresul parental rezultă din factori precum intensitatea,
magnitudinea, durata și impredictibilitatea TSA (Noh, Dumas, Wolf și Fisman 1989).
Woodgate, Ateah și Secco (2008) au efectuat un studiu calitativ referitor la experiențele
părinților care au copii diagnosticați cu TSA. În acest studiu, cercetătorii au identificat
tendințe de izolare datorate surselor externe (de exemplu, lipsa de înțelegere din partea
societății), ca surse majore de stres parental (Woodgate și colab. 2008) Gupta (2007) a
explorat relația dintre tipul dizabilității și variabile demografice în familiile în care cresc
copii cu ADHD, tulburări de dezvoltare (paralizie cerebrală, retard mintal și TSA), infecția
cu HIV sau astm, precum și în familiile cu copii dezvoltați normal. Părinții copiilor cu
ADHD și ai celor cu tulburări de dezvoltare au raportat un nivel de stres mai înalt decât
părinții copiilor cu boli cronice (infecția cu HIV sau astm) și părinții copiilor cu dezvoltare
normală. Părinții cu un copil cu TSA au scoruri mai mari la stres în toate domeniile
evaluate, cu excepția atașamentului. Gupta (2007) raportează factori cum ar fi restricția de
rol, sănătate precară și izolarea ca fiind cei mai influenți în ceea ce privește stresul parental.
Dunn, Burbine, Bowers și Tantleff-Dunn (2001) au examinat relația dintre stres, suportul
social, locul controlului, stilul de coping și rezultatele negative precum, depresia, izolarea
socială, problemele de relaționare în cuplu în cadrul familiilor cu copii cu TSA.
6.5. Managementul stresului / copingul
Mecanismele de prevenţie şi adaptare la stres sunt cunoscute în literatura de

specialitate sub denumirea de coping sau management al stresului.
Lazarus şi Folkman (1984) definesc copingul ca "eforturile cognitive şi
comportamentale în continuă schimbare pentru a face faţă unor cerinţe specifice externe şi
interne care sunt evaluate ca taxând sau depăşind resursele persoanei". Această definiţie
face distincţie între coping şi comportamentul adaptativ automatizat, limitând copingul la
cerințele care sunt evaluate ca depășind resursele persoanei. Ca rezultat, această delimitare
limitează copingul la condiţiile de stres psihologic, care cere mobilizarea resurselor şi exclude
comportamentele şi gândurile automatizate, care nu cer efort. De asemenea, copingul este
văzut ca un proces care se schimbă, un proces de-a lungul căruia persoana trebuie să se bazeze
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
78 document
în anumite momente mai mult pe o formă de coping, de exemplu strategiile defensive, iar în alte
momente pe altele, de exemplu pe strategiile de rezolvare de probleme, pe măsură ce relaţia
persoană-mediu se schimbă. Dinamica şi schimbarea care caracterizează copingul nu sunt
întâmplătoare. Ele sunt urmarea evaluărilor şi reevaluărilor continue a schimbării relatiei
persoană-mediu.
Kahn şi colaboratorii lui (1964) văd copingul ca fiind independent de rezultate. Ei îl
definesc "prin comportamentele pe care le include, nu prin succesul acestor comportamente".
Lazarus şi Folkman (1984) atrag atenţia şi ei a nu se confunda copingul cu rezultatele
copingului. Funcţia copingului se referă la scopul la care serveşte o strategie, iar rezultatele se
referă la efectul pe care îl are o strategie. Cu alte cuvinte, funcţiile nu sunt definite în termeni de
rezultate, deşi ne putem aştepta ca funcţiile date să aibă rezultatele date.
Copingul este un proces care variază ca tip (căutare de informaţii sau actiune), functic
(rezolvare de probleme sau reducerea stresului) şi rezultat (mai mult sau mai puţin adaptativ).
6.6. Abordări ale copingului

De-a lungul timpului, abordările copingului au fost diferite. Trei mari abordări sunt
frecvent amintite în literatura de specialitate şi par a fi influenţat semnificativ la un moment dat
cercetările în acest domeniu: abordări bazate pe persoană, abordări bazate pe situaţie şi abordări
cognitive.
Abordările bazate pe persoană în studiul copingului consideră trăsăturile de
personalitate fundamcntale în determinarea felului în care oamenii fac faţă evenimentelor
stresante.
Strategiile de coping îşi au rădăcinile în descrierile psihanalitice ale mecanismelor
defensive care sunt orientate în primul rând către conflictele interne. Potrivit Annei Freud
(1966) mecanismele defensive sunt căi prin care ego-ul respinge anxietatea şi exersează
controlul asupra comportamentelor impulsive, afectelor şi instinctelor. Anxietatea apare din
conflictele inconştiente dintre id şi superego. În acest model tipul de comportament de coping
utilizat are doar puțin de-a face cu stimulii din mediu sau cu ceea ce face individul pentru a
rezolva problema. Centrarea pe mecanismele defensive serveşte reglării emoţionale, reducerii
anxietăţii. Comportamentele, sentimentele şi cogniţiile evocate de persoană la confruntarea cu
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
79 document
situaţiile stresante sunt determinate de structura individuală a persoanei, dezvoltată încă din
copilăria timpurie, în aceste condiţii nefiind uşor de schimbat.
În studiile timpurii asupra copingului întrebarea pe care şi-au pus-o cercetătorii a fost
"Care sunt diftrenţele în răspunsul oamenilor la un anumit tip de stres?". Ei au încercat să
răspundă la această întrebare grupând indivizii în diferite tipuri adaptative sau stiluri de
coping. Millon descrie opt căi prin care trăsături individuale influenţează felul în care
individul răspunde problemelor de sănătate. Astfel el vorbeşte de mai multe stiluri de
coping:
- stil introvert - folosit de indivizii "invariabili emoţional"
- stil cooperant - utilizat de indivizii care urmează sfaturile religioase nedorind să-şi
asume responsabilitatea pentru ei înşişi; ei pot vedea bolile ca "eliberare"
- stil sociabil - folosit de indivizii care văd bolile ca strategii de a câştiga atenţia
- stil plin de încredere - folosit de indivizii puternic motivaţi de a-şi recâştiga
sănătatea deoarece boala semnifică pentru ei o afectare majoră a imaginii de sine ca
persoane independente şi invulnerabile
-stilul plin de forţă - în care indivizii sunt agresivi, ostili şi dominatori, acceptând
boala şi ignorând de multe ori implicaţiile serioase pe care le poate avea
- stilul plin de respect - folosit de indivizii care văd boala ca o slăbiciune şi vor să
ascundă sau să nege problema, dar care în contrast cu indivizii cu un stil puternic (ostil) se
conformează devenind pacienţi "model"
- stilul sensibil
Caracterizarea unor stiluri de coping este preferabilă orientării dihotomice
abordare - evitare, pentru că permite o descriere mai complexă a felului în care oamenii se
comportă într-o situaţie (de boală) (Aldwin, 2007, 110).
În contrast cu concepţiile psihanalitice abordarea stilului perceptiv de coping se
centrează mai puţin pe felul în care indivizii fac faţă emoţiilor şi mai mult pe felul în care ei
tratează cu informaţia. Cea mai timpurie tipologie a fost numită represie-senzitivitate (Byrne,
1964). Cei care utilizau represia erau definiţi ca indivizi care evită sau suprimă informaţia,
în timp ce senzitivii erau definiţi ca indivizi care caută sau vor să-şi îmbogăţească
informaţiile. Această dihotomie apare în literatură sub diferite forme: nonvigilent -
vigilent (Averill şi Rosenn, 1972), neatenție selectivă-atenție selectivă (Kahneman,
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
80 document
1973), rejecție-atenție (Mullen şi Suls, 1982), etc. În prezent cea mai comună terminologie
care se foloseşte este abordare - evitare.
Nu este nici un dubiu că personalitatea influenţează atât evaluarea stresului cât şi

strategiile de coping (O'Brien şi DeLongis, 1997; Watson, David şi Suls, 1999, citaţi de
Aldwin, 2007). Indivizii cu un grad ridicat de neuroticism tind să declare trăirea mai multor
evenimente stresante şi vor fi mai predispuşi de a alege strategii de coping care vor crea
distres emoţional, cum ar fi utilizarea de substanţe, negarea, ş.a.m.d. totuși este o greşeală să se
reducă copingul şi procesele de coping la trăsăturile de personalitate (Aldwin, 2007).
Personalitatea influenţează copingul, dar copingul mediază relaţiile dintre factorii de
personalitate şi distresul psihologic (Bolger şi Zuckerman, 1995, citaţi de Aldwin,
2007). Personalitatea contează mai mult, în general, în varianţa legată de copingul centrat
pe emoţii decât în copingul centrat pe problemă (Hooker, Frazier şi Monaham, 1994; Long
şi Sangster, 1993, citaţi de Aldwin, 2007).
Abordările bazate pe situaţie susţin că tipurile de strategii pe care indivizii le
utilizează pentru a face faţă problemelor depind de cerinţele mediului. Într-un anumit fel
aceste abordări nu sunt foarte diferite de abordările psihanalitice prin faptul că astfel de
cercetări implică în mod obişnuit observaţia unui număr redus de indivizi şi se bazează pe
interviuri şi observaţii personale. Ele diferă prin faptul că sunt mai mult empirice decât
orientate teoretic. Astfel de cercetări nu încearcă să dezvolte un model general de
comportament uman care să fie aplicabil unei varietăţi de contexte şi probleme, ci mai
degrabă îşi pun întrebarea "Cum răspund oamenii la acest eveniment stresant?".
Există dovezi care arată că indivizii răspund în feluri diferite diferitelor tipuri de
evenimente stresante sau factori stresanţi (Folkman şi Moskowitz, 2004). Situaţiile pot fi
grupate în mai multe categorii. O modalitate este de a determina dacă situaţia a avut deja un
efect ameninţător, ceea ce are potenţial în a afecta şi în viitor negativ persoana. Pe de altă
parte, un cereetător poate clasifica factorii stresanţi în funcţie de conţinut, cum ar fi boala,
moartea, problemele sau conflictele interpersoanele (Billings şi Moos, 1984; Folkman şi
Lazarus, 1980; Mattlin et al., 1990, citaţi de Aldwin, 2007).
Abordările cognitive au la bază patru idei:
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
81 document
1. Felul în care indivizii fac faţă unei probleme depinde în mare măsură de evaluarea
situaţiei. Evaluarea se referă la o evaluare conştientă a situaţiei, dacă ea este sau nu
ameninţătoare pentru binele persoanei (Lazarus și Folkman, 1984).
2. Abordările cognitive susţin că indivizii sunt flexibili în alegerea strategiilor de coping şi
îşi modifică strategiile în acord cu cerinţele unei anumite situaţii sau probleme. Ei
abordează problemele diferit, în acord cu trăsăturile mediului. Termenul de "stiluri
de coping" este respins cu tărie de abordările cognitive, preferându-se
recunoaşterea unui amestec de preferinţe personale şi cerinţe de mediu în coping.
3. Eforturile de coping includ strategii centrate pe problemă şi strategii centrate pe
emoţii. Deşi controlarea emoţiilor poate facilita rezolvarea sau managementul
problemei, iar rezolvarea sau managementul satisfăcător al problemei este cea mai
bună cale către managementul emoţiilor, nu se încearcă să se aranjeze ierarhic
eforturile de coping.
4. Teoriile cognitiviste nu susţin o ierarhie în adaptare. În acest caz sarcina este de a
identifica care strategii de coping sunt folosite în situaţii specifice şi de a identifica
condiţiile în care strategiile oferă sau nu oferă adaptare pozitivă. Lazarus (1983)
descrie condiţiile în care negarea poate fi un instrument util - atunci când permite
indivizilor să-şi menţină speranţa în situaţii aparent lipsite de speranţă.
În ultimii ani diverşi cercetători critică anumite aspecte legate de abordările
cognitive. Unii susţin de exemplu că acest coping se petrece întotdeauna într-un context
social şi dinamica socială a interacţiunii nu a fost suficient de bine studiată (Hobfoll, 2001).
Alţii sunt de părere că ar trebui să acordăm mai multă atenţie copingului pozitiv (Folkman şi
Moskowitz, 2000; Frydemberg, 2002; Snyder, 2000) şi în special "construirii de
semnificaţii" (Schwarzer şi Knoll, 2003). Alţii susţin că strategiile pe care cineva le
foloseşte sunt mult mai puţin importante decât eficienţa lor şi acestui aspect ar trebui ca
viitoarele cercetări să îi acorde mai multă atenţie (Gottlieb şi Rooney, 2004; Zautra şi
Wrabetz, 1991, citaţi de Aldwin, 2007).
6.7. Strategiile de coping

În literatura de specialitate găsim multiple clasificări ale mecanismelor de coping.
Lazarus şi Folkman (1984) au clasificat strategiile de coping în strategii centrate pe
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
82 document
probleme şi în strategii centrate pe emoţii. Scheier, Wintraub şi Carver (1986) şi Endler şi
Parker (1990) propun o clasificare mai complexă, în trei categorii. Astfel, alături de
strategiile de coping centrate pe problemă, apar strategiile de coping centrate pe emoţii
împărţite însă în strategii care reflectă o "stare" afectivă şi cognitivă într-o situaţie stresantă
(centrate pe emoţii/ abordare) și strategii prin care se evită confruntarea cu factorul stresant
(centrate pe emoții/ evitare).
Alţi cercetători consideră chiar şi această categorizare ca fiind insuficientă pentru a
explica procesele de coping. Mikulincer şi Florian (1996) propun în acest sens ca strategiile
de coping centrate pe emoţii / abordare să fie împărţite în "reorganizare" şi "reevaluare".
Primele se referă la acomodarea structurilor motivaţional-cognitive existente la constrângerile
realităţii, iar cea de a doua categorie se referă la reinterpretarea pozitivă a evenimetelor
externe astfel ca structurile interne să rămână în esenţă intacte. Reorganizarea rezultă în
acceptarea noii realităţi şi încorporarea ei în structurile mentale, iar reevaluarea rezultă în
negarea parţială a factorului stresant (Lazarus, 1983, citat de Mikulincer şi Florian, 1996) şi
disocierea lui de structurile interne. Reorganizarea poate duce la adaptarea reală în timp ce
reevaluarea poate oferi doar o alinare "iluzorie" şi temporară care poate de fapt întârzia găsirea
unei soluţii reale la problemă până când anumite schimbări se produc în individ sau în
mediu. Astfel, Mikulincer şi Florian propun patru categorii ale copingului: strategii centrate pe
problemă, reevaluare, reorganizare şi strategii de evitare. Reevaluarea implică utilizarea
atenţiei selective asupra informaţiei pozitive, crearea unor iluzii pozitive şi negarea
parţială a aspectelor negative ale realităţii (Lazarus şi Folkman, 1984; Taylor şi Brown,
1988). Reorganizarea implică o serie de paşi intrapsihici (acceptare, managementul
experienţei şi restructurarea structurilor interne) care atrag după sine o mai bună acomodare cu
realitatea. Strategiile de coping de tipul evitării pot avea iniţial efecte benefice prin reducerea
distresului, însă pe termen lung au efect negativ asupra eforturilor de adaptare (Lazarus,
1983; Roth şi Cohen, 1986, citaţi de Mikulincer şi Florian, 1996).
Formele de coping centrate pe problemă apar mai mult când situaţiile sunt evaluate ca
fiind posibil de schimbat. Eforturile centrate asupra problemei sunt adesea orientate către
definirea problemei, generarea soluţiilor alternative, cântărirea alternativelor în termeni de
costuri şi beneficii, alegerea între aceste alternative şi acţiunea efectivă. Copingul orientat pe
problemă cuprinde o gamă largă de strategii orientate pe problemă. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
83 document
Kahn şi colaboratorii (1964, citaţi de Lazarus şi Folkman, 1984) vorbesc de două
grupuri mari de strategii orientate pe problemă: cele direcţionate spre mediu şi cele
direcţionate spre sine. În prima categorie sunt incluse strategiile pentru modificarea tensiunilor
din mediu, eliminarea barierelor, dobândirea resurselor, etc., iar a doua categorie include
strategiile care sunt orientate spre schimbări motivaţionale şi cognitive cum ar fi:
modificarea nivelului de aspirații, reducerea implicațiilor egoului, găsirea unor căi
alternative de recompensă, învățatea de noi deprinderi și procedee.
Deşi sunt de acord cu faptul că au rol în a ajuta persoana să facă faţă situaţiei şi să
rezolve problema, strategiile numite de Kahn şi colaboratorii lui ca strategii orientate către sine
nu sunt considerate de Lazarus şi Folkman ca tehnici tipice de rezolvare a problemelor. Cu
excepţia "dezvoltării unui nou comportament" şi a "învăţării de noi deprinderi şi procedee",
Lazarus şi Folkman vor numi strategiile de coping centrate pe problemă "direcţionate înspre
sine" ale lui Kahn reevaluări cognitive. Numărul de forme de coping centrate pe problemă
care pot fi utilizate în diverse situaţii pare să fie relativ limitat comparativ cu larga varietate de
strategii de coping centrate pe emoţii.
În literatura de specialitate se găsește o varietate de forme de coping centrate pe
emoţii. Un grup constă în procesele cognitive care au ca scop diminuarea suferinţei
emoţionale şi include strategii ca: evitarea, minimalizarea, distanţarea, atenţia selectivă,
comparaţiile pozitive şi desprinderea aspectelor pozitive din evenimentele negative. Multe din
aceste strategii derivă din teoriile şi cercetările asupra proceselor defensive şi sunt folosite în
fiecare tip de situaţie stresantă din realitate.
Un alt grup mai mic de strategii de coping vizează creşterea suferinţei emoţionale.
Unii indivizi au nevoie să se simtă mai rău înainte de a putea să se simtă mai bine. Pentru a se
vindeca au nevoie ca mai întâi să trăiască suferinţa acut şi pentru asta se autoînvinovăţesc sau
se angajează în alte forme de autopedepsire. Astfel, indivizii pot ca în mod deliberat să-şi
sporească suferinţa emoţională cu scopul de a se mobiliza pentru acţiune (Lazarus şi Folkman,
1984).
Anumite forme cognitive ale copingului centrat pe emoţii conduc la o schimbare în
felul în care un eveniment este perceput. Aceste strategii sunt echivalente cu reevaluarea. O
parte dintre evaluări au un caracter defensiv, dar nu toate reevaluările sunt defensive.
Comparaţiile pozitive sau căutarea aspectelor pozitive în situaţiile negative, de exemplu, nu
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
84 document
cer neapărat ca realitatea să fie distorsionată. Nu toate reevaluările au ca ţintă reglarea
emoţiilor, unele reevaluări fiind centrate pe problema în sine.
Deşi procesele centrate pe emoţii pot schimba semnificaţia unui eveniment stresant
fără să deformeze realitatea, noi trebuie să luăm în considerare problema autopăcălirii, care
întotdeauna este o trăsătură potenţială a acestui tip de proces de coping. Noi utilizăm copingul
centrat pe emoţii pentru a menţine speranţa şi optimismul, pentru a nega atât evenimentul în
sine sau situaţia cât şi implicaţiile, pentru a refuza acceptarea a ceea ce este mai rău, pentru a
acţiona ca şi cum ceea ce s-a întâmplat nu contează, ş.a.m.d. Cineva nu poate să se înşele pe
sine şi simultan să fie conştient că face asta, conştientizarea făcând autopăcălirea ineficientă.
Din acest motiv, după cum susţin Lazarus şi Folkman (1984), procesele de evaluare trebuie
să nu fie conştiente. În opinia aceloraşi autori autopăcălirea se poate extinde de la iluziile
personale şi sociale la deformări majore, neexistând o barieră evidentă între formele
sănătoase şi cele patologice. Cei care fac consiliere trebuie să fie conştienţi de contextul în
care se petrece autoamăgirea, de costurile şi beneficiile pe termen scurt şi lung care decurg
din ea.
Legat de familia copilului cu dizabilităţi, un exemplu de coping centrat pe emoţii este
când tatăl unui copil cu dizabilitate mintală foloseşte distanţarea şi evitarea pentru a face faţă
anxietăţii provocate de fiul său. Aceasta va fi o soluţie problematică prin faptul că odată ce
tatăl se retrage, se aşteaptă ca mama şi ceilalţi copii să umple golul pe care îl creează tatăl. O
strategie centrată pe emoţii mai funcţională este reevaluarea pozitivă, când tatăl consideră că
fiul lui este o binecuvântare, un dar demn de iubire şi acceptare, mai degrabă decât o povară.
Cei mai mulţi părinţi ai unor copii cu dizabilităţi ajung la strategii de coping centrate pe
emoţii datorită naturii "de nerezolvat" a dizabilităţii copilului lor. Îşi acceptă copiii
necondiţionat şi reinterpretează copilul ca pe ceva care are în cea mai mare măsură nevoie de
iubire, sprijin şi în mică măsură de altceva. Alţi părinţi însă reacţionează la dizabilitatea
copilului mobilizându-şi toate resursele pentru a ajuta copilul să înveţe să meargă, să
vorbească, să fie integrat în comunitate şi eventual, să devină măcar parţial independent.
Aceşti părinţi vor face apel la sprijinul social pentru a reuşi să-şi atingă obiectivele. Deci
alături de strategiile de coping centrate pe emoţii, părinţii vor angaja şi strategii de coping
centrate pe problemă (Seligman, 2000).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
85 document
6.8. Diferențe socio-culturale în coping
Diferenţe de gen in coping
Aldwin (2007) susţine că cele mai multe dintre studiile din literatura de specialitate
găsesc diferenţe de gen atât în stres, cât şi în coping. Una din temele mari din cadrul cercetărilor
a fost aceea dacă femeile sunt mai vulnerabile la stres decât bărbaţii şi legat de acest aspect se
pot desprinde trei mari întrebări pe care şi le-au pus cercetătorii: Sunt femeile mai
predispuse să-şi exprime stresul şi distresul? Se confruntă femeile cu mai mult stres decât
bărbaţii, în special atunci când jonglează cu rolurile legate de părinte şi cele legate de
profesie? Datorită dificultăţilor de coping sau datorită lipsei resurselor de coping sunt
femeile mai vulnerabile la stres?
Stereotipurile culturale sugerează că bărbaţii fac apel în mai mare măsură la copingul
centrat pe problemă (Diehl, Coyle şi Labouvie-Vief, 1996; Lazarus şi Folkman, 1984; Stone
şi Neale, 1984), în timp ce femeile folosesc mai mult strategii de coping centrate pe emoţii
(Folkman şi Lazarus, 1980; Stone şi Neale, 1984) şi, de asemenea, caută mai mult sprijin
social (Carver et al., 1989; Rosario et al., 1988). Aceste strategii centrate pe emoţii includ
distragerea, întoarcerea către religie şi exprimarea emoţiilor (Stone şi Neale, 1984). Unele
studii susţin că bărbaţii pot folosi mai mult strategii de evitare, cum ar fi pasivitatea
comportamentală (Veroff, Julka şi Douvan, 1981) și utilizarea de substanţe, alcool,
tranchilizante (Sigmon, Stanton şi Snyder, 1995).
Se pare că aceste stereotipuri culturale se confirmă atunci când este măsurat
copingul dispoziţional. Măsurarea copingului dispoziţional care caută răspunsuri la
întrebarea "Ce faci de obicei când te confrunţi cu o situaţie stresantă?", arată că bărbaţii
declară că utilizează în mai mare măsură strategii de coping centrate pe problemă, iar
femeile utilizează mai mult sprijinul social şi exprimarea emoţiilor. În schimb, se pare însă că
diferenţele dispar când se măsoară copingul situaţional, când femeile declară că utilizează în
mai mare măsură strategii de coping centrate pe problemă (Aldwin, 2007).
Utilizarea strategiilor de coping centrate pe emoţii poate să reflecte faptul că atunci
când se află sub stres femeile reuşesc mai bine să treacă prin emoţiile lor şi sunt mai
conştiente de aceste emoţii (Stanton et al., 1994). Este posibil ca diferenţele de gen să fie
generate de tipurile de probleme cu care se confruntă bărbaţii şi femeile. În studiile în care ei
se confruntă cu probleme similare, adesea nu apar diferenţe de gen în copingTOPAN
(Hamilton
MIHAELA
şi
2016.09.20 13:47
86 document
Fagot, 1988; Porter şi Stone, 1995; Ptacek, Smith şi Zanas, 1992, citaţi de Aldwin, 2007).
Așadar, constrângerile sociale pot juca un rol important în alegerea strategiilor de coping
(Rosaria et al., 1988). În alte studii însă în care femeile şi bărbaţii se confruntă cu probleme
similare apar diferenţe.
Alte studii arată că femeile utilizează mai multe comportamente de coping decât
bărbaţii. Astfel, femeile sunt mai dispuse să folosească sprijinul social, reevaluarea pozitivă
şi religia şi îşi imaginează mai mult un viitor aşa cum şi-1 doresc. În urma cercetărilor s-a
mai constatat că există clar diferenţe situaţionale între femei şi bărbaţi. Femeile folosesc mai
mult copingul centrat pe emoţii atunci când se confruntă cu probleme de sănătate, ale lor
şi ale celor apropiaţi, în timp ce bărbaţii folosesc mai mult astfel de strategii atunci când se
confruntă cu probleme legate de locul de muncă şi cele de relaţie. Dupa unii autori,
căutarea sprijinului social pare a fi singura diferenţă importantă, femeile fiind mai dispuse
decât bărbaţii să folosească sprijinul social ca strategie de coping (Tamrest et al., 2002;
Jordan şi Revenson, 1999, citaţi de Aldwin, 2007).
Cultura, credintele culturale şi stresul

Influenţa culturii asupra stresului şi proceselor de coping este atât de mare, atât de
profundă, încât persoana conştientizează în foarte mică măsură această influenţă - cu
excepţia situaţiei în care cineva face parte dintr-un context cultural diferit şi contrastul
dintre felul în care ea se aşteaptă să reacţioneze ceilalţi şi felul în care ei se comportă
efectiv devine frapant şi adesea chiar inconfortabil (Aldwin, 2007).
Psihologii tind să vadă copingul ca funcţie a personalităţii individului sau contextului
social, în timp ce antropologii văd copingul ca fiind în primul rând o funcţie a (sub)culturii
individului - două viziuni aparent diametral opuse. Antropologul Anthony Wallace (1966)
defineşte culturile în termeni de "labirinte". Un labirint constă în modele de credinţe, valori şi
angajamente şi în aceeaşi măsură comportamente aşteptate, resurse ş.a.m.d., care modelează
comportamentul individual. Pot exista diferite căi în interiorul labirintului pentru diferite
grupuri subculturale, ca bărbaţi şi femei, sau pentru diferite grupuri socio-economice şi etnice.
Astfel, o cultură nu afectează. indivizii într-o manieră uniformă, iar diferite grupuri aderă la
diferite părţi ale labirintului. În cultura nord-europeană, de exemplu, este mai acceptabil
pentru o femeie să plângă decât este pentru un bărbat, dar în cultura sud-europeană şi în unele
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
87 document
culturi arabe, este mult mai acceptabil pentru bărbaţi să plângă. Tipurile de factori stresanţi
pe care le întâmpină individul şi nivelul de acceptare al strategiilor de coping sunt
determinate în parte de poziţia individului în acest labirint (Aldwin, 2007).
Cultura poate afecta stresul şi procesele de coping sub patru aspecte: contextul cultural
modelează tipurile de factori stresanţi pe care îi vor trăi, cultura poate afecta evaluarea
gardului de stres a unui eveniment, culturapoate afecta alegerea strategiilor de coping
pe care le utilizează persoana, cultura oferă diferite mecanisme instituționale prin care
o persoană face față unui stres (Aldwin, 2007).
Credinţele culturale joacă un rol important în determinarea felului în care familia percepe
dizabilitatea. În comunitatea indiană, de exemplu, se evidenţiază atitudinile fataliste. Dizabilitatea este
văzută în termeni de "tragedie", în termeni de "mai bine mort decât cu dizabilităţi", existând credinţa că
nu este posibil pentru o persoană cu dizabilităţi să fie fericită şi să se bucure de o viaţă bună. De
asemenea, există credinţa foarte puternică în cauze metafizice ale dizabilităţii. Karma este adesea
invocată pentru a explica evenimentele majore din viaţă. Oamenii par să accepte propria dizabilitate dacă
este văzută ca rezultatul unei karme din trecut sau dacă este văzută ca fiind voinţa lui Dumnezeu, dar în
aceste condiţii sunt slab motivaţi să-şi depăşească limitele.
Ingstad (1988) a intervievat părinţi din Norvegia şi din Botswana care aveau copii cu dizabilităţi
pentru a examina această situaţie de obicei stresantă pentru părinţi. Părinţii norvegieni au avut
tendinţa să evalueze mai mult această situaţie de a avea un copil cu autism ca fiind o problemă
dezastruoasă. Prin răspunsurile date, părinţii au arătat că trăiesc sentimente de vinovăţie legate de
apariţia dizabilității şi că se gândesc că ar putea fi o pedeapsă de la Dumnezeu. În contrast,
părinţii din Botswana au avut tendinţa să atribuie prezenţa copilului nerespectării unor tabuuri sau
furiei predecesorilor Cei mai mulţi cred că dizabilitatea este un semn de încredere de la Dumnezeu în
capacitatea lor de a îngriji un copil cu dizabilități.
Conform unui model socio-cultural al stresului, copingului și adaptării realizat de
Aldwin (2007), cerinţele culturale şi resursele afectează atât cerinţele situaţionale cât şi resursele
individuale, iar ambele în schimb afectează evaluarea stresului. În plus, credinţele şi valorile culturale
influenţează nu numai credinţele şi valorile individuale dar şi reacţiile altora la situaţie, care de
asemenea afectează evaluarea stresului. Felul în care un individ face faţă stresului este afectat de
patru factori: evaluarea stresului, resursele de coping individuale, resursele furnizate de cultură şi
reacţiile altora.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
88 document
6.9. Resurse de coping
Folkman şi colaboratorii delimitează câteva tipuri de resurse de coping: sănătatea,
energia şi moralul; credinţele pozitive; deprinderile de rezolvare de probleme; deprinderile
sociale; sprijinul social, resursele materiale.
Sănătatea, energia şi moralul implică starea de bine fizic şi emoţional a individului.
Astfel, o persoană bolnavă, obosită poate să aloce mai puţină energie copingului decât o
persoană sănătoasă şi puternică. Totuși, unii supraestimează importanţa sănătăţii şi energiei
în coping. Mulţi cercetători sugerează că oamenii pot fi capabili de un coping surprinzător
de bun în ciuda unei sănătăţi precare sau a unei energii epuizate. Acest lucru se întâmplă de
obicei când miza este suficient de mare (Bulman şi Wortman, 1977; Lazarus şi Folkman, 1984).
Oricum sănătatea şi energia facilitează eforturile de coping.
Credinţele pozitive trebuie privite şi ele ca resurse foarte importante pentru coping.
Lazarus şi Folkman includ aici credinţele generale şi specifice care servesc ca bază pentru
speranţă şi care susţin eforturile de coping. Speranţa poate fi încurajată prin generalizarea
credinţelor în faptul că rezultatele sunt controlabile, că cineva sau ceva are puterea să
influenţeze în mare măsură rezultatele, că o anumită persoană (de exemplu, un doctor) sau un
anumit tip de terapie (de exemplu, terapia ABA, pentru copiii cu autism) este eficientă, sau prin
credinţele pozitive despre dreptate sau despre Dumnezeu. Speranţa poate exista numai când
astfel de credinţe fac ca rezultatele pozitive să fie posibile, dacă nu probabile.
Nu toate credințele servesc ca si resurse de coping. Unele credințe pot slăbi sau inhiba
resursele de coping. De exemplu, o credinţă în soartă (locus de control extern) poate duce la
o evaluare în sensul neputinţei de a face ceva, ceea ce descurajează copingul centrat pe
problemă. De asemenea, o credinţă negativă despre capacitatea cuiva de a avea vreun
control într-o situaţie poate descuraja esenţial eforturile de coping centrate pe problemă.
Gradul în care un sistem de credinţe dat este generalizat influenţează rolul lui ca
resursă. Sistemele de credinţe variază de la cele care pot fi aplicate aproape oricărui
context, la cele care au un grad destul de redus de aplicabilitate. De exemplu, o credinţă în
Dumnezeu îi poate permite unei persoane evaluări în aproape orice situaţie stresantă şi de
asemenea, poate influenţa activitatea de coping, în timp ce credinţele despre controlul
personal pot fi limitate la anumite situaţii.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
89 document
O credinţă generală de locus de control intern duce la realizarea mai multor eforturi
şi la mult mai multă persistenţă în rezolvarea situaţiilor decât credinţa unui locus de
control extern. Unele studii indică faptul că oamenii care cred că rezultatele sunt dependente
de propriul lor comportament fac faţă diferit problemelor de sănătate decât oamenii care văd
rezultatele ca datorându-se norocului, şansei, soartei sau forţelor de dincolo de controlul lor
personal (de exemplu, caută mai mult informaţii despre acea problemă) (Lazarus şi
Fokman, 1984). Alte date sugerează că cei cu locus de control intern par să folosească mai
mult strategii de coping centrate pe problemă şi cei cu locus de control extern mai mult
strategii de coping centrate pe emoţii. Folkman, Aldwin şi Lazarus (1981) au făcut un studiu
ale cărui rezultate nu confirmă aceste date. Credinţele generale legate de locusul de control
n-au putut fi legate de coping. Contrar a ceea ce se aşteptau, cei cu locus de control intern nu
au folosit mai mult strategii de coping centrate pe problemă decât cei cu locus de control
extern. Pe de altă parte rezultatele au arătat că situaţiile evaluate ca posibil de schimbat au
fost asociate mai mult cu strategiile de coping centrate pe problemă decât cele care
trebuie acceptate, care au fost mai mult asociate cu strategiile de coping centrate pe emoţii.
Un efect similar credinţelor pozitive care generează speranţă îl au angajamentele
persoanei, pentru că amândouă susţin eforturile de coping în confruntarea cu situaţiile
stresante. Angajamentele persoanei sunt şi ele, de asemenea, prin caracterul lor
motivaţional, o resursă importantă.
Deprinderile de rezolvare de probleme sunt importante resurse de coping. Acestea
implică abilităţi generale şi concrete de a căuta informaţii, de a analiza situaţiile şi de a
genera diverse căi de acţiune, de a evalua căile alternative de a acţiona, de a evalua
alternativele cu privire la rezultatele dorite, anticipate, de a selecta și a pune în practică un
plan potrivit de acțiune.
Deprinderile sociale se referă la abilitatea de a comunica şi de a te comporta cu alţii într-
o manieră eficientă şi potrivită normelor sociale. Este reprezintă o altă resursă de coping importantă.
Deprinderile sociale facilitează rezolvarea de probleme care au legătură cu alţi oameni, cresc
şansele de a obţine cooperarea şi sprijinul altora şi dă individului în general mai mult control
asupra interacţiunilor sociale. Importanţa deprinderilor sociale ca resursă este evidentă în
multe situaţii. Dacă ne gândim la familiile cu copii cu dizabilităţi aceste deprinderi sunt
importante pentru părinţii care doresc să obţină cele mai bune servicii pentru copiii lor, care
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
90 document
sunt antrenaţi în diverse programe de intervenţie timpurie sau în diverse terapii specifice
dizabilității copilului.
Sprijinul social se referă la oamenii pe care o persoană îi are în jurul ei, oameni care îi pot
oferi sprijin emoţional, informaţional şi concret în situații diverse.
Resursele materiale se referă la bani, dar şi la bunurile sau serviciile pe care banii le pot
cumpăra. Oamenii cu resurse financiare, în special cei care ştiu să le folosească eficient, o duc
evident mult mai bine decât cei fără. Resursele financiare sporesc opţiunile de coping în aproape
orice situaţie stresantă. Ei dau posibilitatea accesului mai facil şi adesea mai eficient la asistenţă
de toate felurile: legală, medicală, finaciară, profesională. Simplul fapt de a avea bani reduce în
multe situaţii vulnerabilitatea în faţa factorului stresant şi astfel se uşurează copingul eficient.
6.10. Eficiența copingului

După cum susţin Lazarus şi Folkman (1984) strategiile de coping nu sunt prin ele
însele bune sau rele, adaptative sau maladaptative. O strategie eficientă într-o situaţie poate fi
ineficientă în alta. Eficienţa strategiei de coping depinde de gradul în care este potrivită
cerinţelor interne sau externe ale situaţiei. Acelaşi lucru se aplică şi evaluărilor cognitive.
Evaluările legate de ameninţare, pierdere sau provocare sau de caracterul irelevant şi lipsit de
ameninţare al unor situaţii, nu sunt prin ele însele potrivite sau nepotrivite, eficiente sau
ineficiente. Eficacitatea lor depinde de ceea ce se întâmplă efectiv și orice judecată este
bine să fie făcută în contextul situației.
Lazarus şi Folkman (1984) identifică câteva trăsături fundamentale ale proceselor de evaluare
şi coping care ar putea constitui baza evaluării eficacităţii lor. Prima din aceste trăsături este
reprezentată de evaluarea primară eficientă. În orice situaţie cu care se confruntă, persoana trebuie să
facă o serie de judecăţi realiste legate de implicaţiile situaţiei pentru starea ei de bine. O evaluare care
duce la rezultate pozitive trebuie să aproximeze măcar cursul evenimentelor. Nepotrivirea dintre
evaluare şi ceea ce se întâmplă de fapt poate lua două forme: fie persoana va evalua ca ameninţătoare
situaţia când de fapt nu este, fie nu va recunoaşte că poate să aibă efecte negative, deşi ar fi trebuit să
recunoască asta (French, Rogers şi Cobb, 1975 citaţi de Lazarus şi Folkman, 1984).
Eficienţa copingului depinde de asemenea de evaluarea secundară a resurselor în cursul
evenimentelor. Cele mai multe evaluări nu se potrivesc perfect cu cursul evenimentelor.
Ambiguitea situaţiilor stresante, anumite modele de angajament ale persoanei şi MIHAELA
TOPAN implicit
2016.09.20 13:47
91 document
vulnerabilitatea selectivă provoacă această nepotrivire. Cele mai multe situaţii sunt ambigue dintr-un
motiv sau altul. Fie informaţia lipseşte, fie cea care există este neclară, sau ambele. Vulnerabilitatea este
predispoziţia unei persoane de a interpreta anumite tipuri de situaţii ca stresante și merge mână în mână
cu angajamentele - cu cât un angajament este mai puternic cu atât unei persoane îi pasă mai mult sau este
mai vulnerabilă la un anumit eveniment sau situaţie stresantă. Vulnerabilitatea este o funcţie a unor valori
sau angajamente la care individul ţine foarte mult. Chiar şi situaţille care în mod obişnuit nu ar trebui
să dea naştere la stres vor fi evaluate de persoana vulnerabilă ca fiind ameninţătoare, datorită
valorilor şi angajamentelor ei. Deoarece ambiguitatea şi vulnerabilitatea sunt atât de mult parte a
evenimentelor stresante, nepotrivirile dintre procesul de evaluare şi cursul real al evenimentelor sunt
prezente aproape întotdeauna. Este important să luăm în considerare gradul nepotrivirii şi implicaţiile
pentru coping. Dacă există tendinţa să facă în mod repetat evaluări nerealiste, adaptarea persoanei va fi de
lungă durată (Lazarus şi Folkman, 1984).
Eficienţa copingului mai este legată de tipurile de strategii de coping utilizate. În cazul unei
persoane care reuşeşte să facă faţă unei probleme dar cu un consum emoţional extrem de mare nu se
poate vorbi de un coping eficient.
Nu în ultimul rând, pentru eficienţa copingului trebuie să existe o potrivire între
eforturile de coping şi celelalte activităţi pe care persoana trebuie să le desfăşoare zilnic.
Nu tuturor situaţiilor li se poate face faţă eficient. Există anumite evenimente stresante
care nu pot fi schimbate, aşa cum este, de exemplu, de cele mai multe ori, dizabilitatea
copilului.
Mulţi autori (Pearlin şi Schooler, 1978; Taylor, 1986; Zeidner şi Saklofske, 1996)
consideră că cele mai importante şi relevante criterii pentru judecarea eficienţei copingului
sunt:
- Rezolvarea conflictului sau a situaţiei stresante - Copingul cu problema trebuie să

fie instrumental, în sensul uşurării sau eliminării situaţiei stresante dacă este posibil.
- Reducerea reacţiilor fiziologice şi biochimice - Eforturile de coping sunt

considerate ca având succes dacă ele reduc excitarea şi indicatorii ei (rata bătăilor
inimii, presiunea sângelui, respiraţia, etc.)
- Reducerea distresului psihologic - Copingul adaptativ implică de obicei succesul în
controlul distresului emoţional şi păstrarea anxietăţii în limite suportabile.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
92 document
- Funcţionarea socială normală - Copingul adaptativ implică anumite modele de
funcţionare socială, potrivite anumitor norme, care să reflecte evaluări realiste ale
evenimentelor. Deviaţiile de comportament de la normele acceptabile social sunt
considerate a fi un semn de coping maladaptativ.
- Întoarcerea la activităţile prestres - Copingul mai poate fi judecat a fl eficient după
gradul în care eforturile de coping ale oamenilor le permit desfăşurarea activităţilor
zilnice (în situaţia în care, bineînţele, modul de viaţă anterior a fost unul normal).
- Starea de bine personală și a altora afectaţi de situaţie - Acest criteriu include
soţul / soţia, copiii, părinţii, prietenii, colegii de servici, vecinii.
- Menţinerea unei imagini de sine pozitive - Imaginea de sine negativă este văzută în
mod obişnuit ca indicator al unei proaste adaptări.
- Eficienţa percepută - Aceasta implică declaraţiile cuiva cu privire la faptul că o
strategie sau o abordare particulară a fost de folos într-un anumit fel. Astfel de
mărturii însă pot avea o relaţie nesigură cu efectele observate.
6.11. Reziliența în familiile copiilor cu TSA
De-a lungul timpului au fost realizate mai multe studii cu privire la consecințele
negative asupra sănătății părinților care îngrijesc copii cu tulburări de dezvoltare, precum
cele din spectru autist. Astfel, cercetările arată că persoanele care au grijă de copiii cu TSA
suferă într-o mai mare măsură de depresie, anxietate, simptome somatice și disfuncții
sociale decât populația generală ( De Andres-Garcia, Moya-Albiol și Gonzalez-Bono
2012). Deși majoritatea studiilor au evaluat tulburările în ceea ce privește starea de sănătate
a persoanelor care îngrijesc copiii, în ultimul timp, cercetătorii sunt interesați și de
adaptarea pozitivă la situația de îngrijire. În acest context, unele persoane demonstrează
abilități de a face față în mod eficient stresului unei situații de îngrijire iar fenomenul este
descris ca reziliență (Gaugler, Kane și Newcomer 2007). Termenul de reziliență este utilizat
pentru a explica adaptarea pozitivă a indivizilor la situații stresante (Bonanno 2012). Totuși,
în ceea ce privește conceptualizarea acestui termen există o lipsă de omogenitate. Așadar,
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
93 document
definiția nu este unanimă pentru toate studiile, deși, în general, reziliența este înțeleasă ca
un proces dinamic, o capacitate de reabilitate eficientă după situații stresante. Această
definiție se referă la reziliență ca la un mod de a face față într-o manieră adaptativă. De
asemenea, reziliența în contextul îngrijirii a fost definită ca fiind abilitatea de a-ți reveni din
situații de îngrijire stresante. În acest sens, reziliența la persoanele care au grijă de copii este
configurată de caracteristici specifice care promovează o adaptare eficientă la situația de
îngrijire fără ca starea de sănătate să fie afectată (Fernandez-Lansac, CrespoLopez, Caceres
și Rodrıguez-Poyo 2012; Lin, Rong și Lee 2013). Luând în considerare acestea, reziliența
nu este o abilitate statică și stabilă, iar îngrijitorii pot fi ajutați să își crească nivelul de
reziliență. Reziliența presupune a face față în mod eficient stresului, fără a resimți
consecințe negative, ci obținându-se rezultate pozitive, beneficii în urma situațiilor
stresante. Acest proces duce la creșterea abilității de a face față cu succes stresului (Bayat
2007). Este evident faptul că persoanele reziliente prezintă schimbări pozitive în diferite
domenii de viață, iar unele au adoptat și o viziune pozitivă a procesului de îngrijire
(Fernandez-Lansac și Crespo 2011). Aceste rezultate pozitive au fost regăsite în mai multe
familii în care apar membrii cu diferite dizabilități și boli (Heiman 2002). În familiile cu un
membru afectat de TSA, îngrijirea a fost considerată o oportunitate de dezvoltare personală
de către unii îngrijitori (Bayat 2007; Phelps, McCammon, Wuensch și Golden 2009).
Analizând profilul persoanelor reziliente s-ar putea detecta aspectele care ar fi considerate
eficiente în programele de intervenție (Bekhet, Jhonson si Zauszniewski 2012; Gardiner și
Iarocci 2012). Acest lucru ar ajuta enorm persoanele care au grijă de copiii cu TSA care
resimt consecințe negative și deteriorări în sănătatea lor. Dale, Jahoda și Knott (2006) au
examinat modul în care familiile gestionează și reușesc să facă față stresului legat de TSA,
iar rezultatele au indicat faptul că sentimentele de furie, șoc, negare, auto-culpabilizare și
vinovăție au fost raportate în momentul primirii diagnosticului. Mai mult, mamele care
îngrijeau singure copiii cu autism sufereau de depresie și izolare. Cercetătorii au mai
descoperit și faptul că rolul suportului social și accesibilitatea la serviciile de asistență au
redus semnificativ nivelul de stres al mamei.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
94 document
Dale și colaboratorii săi (2006) au remarcat, de asemenea, caracteristicile familiilor,
inclusiv auto-eficacitatea percepută, abilitatea de adaptare în mod pozitiv la stres și
strategiile de coping care ajută la dezvoltarea unui sentiment puternic de realizare și stare
de bine pentru familie (Dale, Jahoda și Knott 2006). Suportul social este una dintre
variabilele cele mai analizate în relație cu reziliența și starea de sănătate a îngrijitorilor
persoanelor cu tulburări de dezvoltare (Boyd 2002; Gallagher și Whiteley 2012). În acest
sens, suportul social a fost asociat cu mai puțină anxietate și depresie și simptome somatice
diminuate (Gallagher și Whiteley 2012). Așadar, suportul social a fost caracterizat ca un
factor rezilient care respinge consecințele stresului provenit din îngrijirea persoanelor cu
TSA (Boyd 2002). S-a mai constatat că o rețea suportivă mediază gradul de protecție pe
care îl oferă părinții copiilor, precum și percepția lor legată de comportamentul dificil al
copilului. Astfel, în familiile cu copii cu dizabilități de dezvoltare, rezultatele arată că
nivelul de suport disponibil din partea partenerului și prietenilor este, în mod semnificativ,
asociat cu nivelul de satisfacție față de funcționarea familială (Boyd 2002). În general,
cercetările în care s-a avut în vedere suportul social în familiile cu TSA s-au concentrat
asupra mamelor, dându-se mai puțină atenție impactului pe care-l poate avea suportul social
asupra tatălui, fraților sau familiei complete, acest lucru reflectând rolul tradițional al
mamei ca îngrijitor principal, mai ales în situația în care copilul are o dizabilitate sau poate
sugera că impactul asupra mamei diferă față de cel asupra tatălui. În orice caz, este foarte
clară importanța suportului social pentru starea de bine a mamei (Boyd 2002). Gray și
Holden (1992) constată că mamele care percep niveluri mai înalte de sport social informal
și formal raportează stări mai reduse de depresie, anxietate și furie.
Într-un alt studiu, Twoy, Connolly și Novak (2007) au realizat o cercetare prin care
au explorat strategiile de coping la părinții care aveau copii cu TSA. Cercetătorii au
determinat strategiile de coping și nivelurile de adaptare interne și externe ale sistemului
familial. Aceste strategii de coping includ: dobândirea suportului social, recadrarea,
mobilizarea familiei să primească și să accepte ajutor, căutarea suportului spiritual și
evaluarea pasivă. Twoy și colab. (2007) au ajuns la concluzia că părinții copiilor cu TSA
sunt predispuși să utilizeze sistemele de suport din cadrul rețelelor sociale, fapt care devine
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
95 document
o reală strategie de coping. Rezultatele studiului au mai indicat faptul că familiile se
adaptează la provocările rezultate din creșterea și îngrijirea unui copil cu autism. Cu toate
acestea, părinții se angajează adesea în evaluări pasive pentru a face față comportamentului
copilului cu TSA. Utilizând evaluarea pasivă ca strategie de coping, părinții ignoră în mod
pasiv sau nu recunosc comportamentele copilului care au legătură cu TSA, decât dacă ajung
să se confrunte în mod direct cu ele. Această evaluare pasivă este o strategie de coping
eficientă pe termen scurt, dar pe termen lung poate duce la strategii dezadaptative (Twoy și
colab. 2007). Într-un studiu în care s-au evaluat legăturile dintre simptomele autismului,
strategiile de coping și starea de bine a mamelor care aveau copii mici sau adolescenți cu
TSA s-a constatat că nivelurile înalte ale copingului orientat pe problemă au fost asociate
cu un scor mai mare al stării de bine a mamei (Smith, Seltzer, TagerFlusberg, Greenberg și
Carter 2008). Cu scopul de a demonstra care sunt factorii rezilienței în cadrul familiilor cu
copii autiști, Bayat (2007) a realizat un studiu pe un număr de 175 de părinți sau alți
membri ai familiei care se ocupă de îngrijirea unui copil autist cu vârsta cuprinsă între 2 și
18 ani. Rezultatele cercetării demonstrează importanța capacității familiale de a pune în
comun resursele existente și menținerea legăturii între membrii familiei. Pentru ca membrii
familiei să fie capabili să conlucreze și să își utilizeze eficient resursele, trebuie să dispună
de două calități: flexibilitate și capacitatea de a comunica bine unul cu altul. Aceste calități
sunt necesare pentru a răspunde într-o manieră adecvată noilor cerințe adresate familiei. Tot
în studiul lui Bayat (2007), în 62% din familii se semnalează o apropiere între membri,
datorată prezenței copilului autist. În unele cazuri s-au observat și creșteri ale gradului de
apropiere între frați, încât unii dintre aceștia își petrec timpul lor liber pentru a se ocupa de
sora sau fratele cu autism. Alt factor pe care Bayat (2007) îl remarcă ca fiind asociat
rezilienței în familiile cu copii autiști este procesul de reflecție prin care aceste familii
încearcă să înțeleagă semnificația faptului de a avea un copil autist. În acest sens, familiile
atribuie adversității un sens pozitiv prin prisma experienței trăite și lecțiilor învățate în
urma acesteia, ceea ce duce la o schimbare a viziunii despre lume. Mai mult, respondenții
declară că au o mai mare compasiune, sunt mai puțin egoiști, mai umani, mai sensibili la
diferențele individuale și afirmă că îi apreciază mai mult pe cei diferiți. Afirmarea unei
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
96 document
creșteri în plan spiritual ca rezultat al faptului de a avea un copil cu autism este o altă
caracteristică specifică rezilienței (Bayat 2007).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
97 document
Capitolul 7
Metodologia cercetării
În această parte a lucrării de faţă am plecat în constituirea obiectivelor și ipotezelor

de la câteva studii care au cercetat impactul existenței unui copil cu TSA asupra familiei în
general și asupra nivelului de stres perceput, a strategiiilor de coping utilizate, a suportului
social disponibil și a relației existente între acestea și reziliență.
Așadar, în cazul familiilor cu copii cu TSA stresul depinde într-o mare măsură de
abilităţile părintelui de a face faţă (coping), de resursele familiei, şi de sprijinul pe care
familia îl primeşte de la ceilalţi. În plus, anumiţi factori discutaţi precum copingul și
suportul social pot funcţiona ca nişte factori protectivi care moderează consecinţele și
rezultatele negative (Dunn, Burbine, Bowers și Tanteleff-Dunn 2001; Hastings și Johnson
2001).
Dale, Jahoda și Knott (2006) au examinat modul în care familiile gestionează și
reușesc să facă față stresului legat de TSA, iar rezultatele au indicat faptul că sentimentele
de furie, șoc, negare, auto-culpabilizare și vinovăție au fost raportate în momentul primirii
diagnosticului. Mai mult, mamele care îngrijeau singure copiii cu autism sufereau de
depresie și izolare. Cercetătorii au mai descoperit și faptul că rolul suportului social și
accesibilitatea la serviciile de asistență au redus semnificativ nivelul de stres al mamei.
Mancil, Bedesem și Boyd (2009) au efectuat o analiză în urma căreia s-a constatat că
părinții au raportat în mod constant creșteri ale stresului în cazul îngrijirii copiilor cu
autism. Konstantareas și Homatidis (1989) au investigat caracteristicile copilului și familiei
care se asociază creșterii unui copil cu TSA. Aceste caracteristici includ: percepția
simptomului, vârsta, genul, nivelul cognitiv, abilitatea verbală, nivelul de iritabilitate,
aspectul feței, ordinea în rândul fraților, comportamentele auto-abuzive, convulsiile,
tulburările de somn. Simptomele cele mai severe considerate de părinte sunt: deficitul în
comunicarea verbală, slabe abilități cognitive, problemele în interacțiunea socială. Pentru
mame nivelul crescut de iritabilitate și vârsta înaintată a copilului s-a asociat
TOPANcuMIHAELA
scoruri
2016.09.20 13:47
98 document
crescute de distres. Atât pentru mame, cât și pentru tați cel mai bun predictor al stresului a
fost comportamentul copilului de a se auto-abuza, iar acesta se asociază cu sentimentele
părinților de teamă și neajutorare (Konstantareas și Homatidis 1989). Expresiile afective
slabe, interesul scăzut pentru interacțiunea cu oamenii, vârsta înaintată a mamei cu copil
mic contribuie la creșterea nivelului de stres. Așadar, în urma acestor studii se poate
concluziona faptul că mamele cu copii cu TSA sunt mai predispuse să resimtă stresul
parental (Duarte și colab. 2005).
Dale și colaboratorii săi (2006) au remarcat, de asemenea, caracteristicile familiilor,
inclusiv auto-eficacitatea percepută, abilitatea de adaptare în mod pozitiv la stres și
strategiile de coping care ajută la dezvoltarea unui sentiment puternic de realizare și stare
de bine pentru familie (Dale, Jahoda și Knott 2006). Suportul social este una dintre
variabilele cele mai analizate în relație cu reziliența și starea de sănătate a îngrijitorilor
persoanelor cu tulburări de dezvoltare (Boyd 2002; Gallagher și Whiteley 2012). În acest
sens, suportul social a fost asociat cu mai puțină anxietate și depresie și simptome somatice
diminuate (Gallagher și Whiteley 2012). Așadar, suportul social a fost caracterizat ca un
factor rezilient care respinge consecințele stresului provenit din îngrijirea persoanelor cu
TSA (Boyd 2002). S-a mai constatat că o rețea suportivă mediază gradul de protecție pe
care îl oferă părinții copiilor, precum și percepția lor legată de comportamentul dificil al
copilului. Astfel, în familiile cu copii cu dizabilități de dezvoltare, rezultatele arată că
nivelul de suport disponibil din partea partenerului și prietenilor este, în mod semnificativ,
asociat cu nivelul de satisfacție față de funcționarea familială (Boyd 2002).
Conform unui model socio-cultural al stresului, copingului și adaptării realizat de

Aldwin (2007), cerinţele culturale şi resursele afectează atât cerinţele situaţionale cât şi resursele
individuale, iar ambele în schimb afectează evaluarea stresului. În plus, credinţele şi valorile culturale
influenţează nu numai credinţele şi valorile individuale dar şi reacţiile altora la situaţie, care de
asemenea afectează evaluarea stresului. Felul în care un individ face faţă stresului este afectat de
patru factori: evaluarea stresului, resursele de coping individuale, resursele furnizate de cultură şi
reacţiile altora.
De asemenea, bărbaţii declară că utilizează în mai mare măsură strategii de coping
centrate pe problemă, iar femeile utilizează mai mult sprijinul social şi exprimarea
TOPANemoţiilor.
MIHAELA
2016.09.20 13:47
99 document
În schimb, se pare însă că diferenţele dispar când se măsoară copingul situaţional, când
femeile declară că utilizează în mai mare măsură strategii de coping centrate pe problemă
(Aldwin, 2007). De asemenea, femeile sunt mai dispuse să folosească sprijinul social,
reevaluarea pozitivă şi religia şi îşi imaginează mai mult un viitor aşa cum şi-1 doresc. În urma
cercetărilor s-a mai constatat că există clar diferenţe situaţionale între femei şi bărbaţi.
7.1. Obiectivele cercetării

Cercetarea aceasta este o cercetare bazată pe metode și analize cantitative și are ca și
obiective următoarele:
1. Identificarea aspectelor care pot influența nivelul de stres al părinților asociat cu
prezența unui diagnostic de autism.
2. Analiza mecanismelor de coping dezvoltate de părinții copiilor cu autism.
3. Evaluarea nivelului de reziliență manifestată de părintii copiilor cu autism.
4. Identificarea nevoilor de suport social în rândul părinților care au copii diagnosticați
cu autism.
5. Identificarea unor modele de predicție a stresului parental, utilizării mecanismelor de
coping, suportului social și nivelului de reziliență.
Pentru a atinge obiectivele enunțate, am realizat patru studii:
1. Variabile predictori și influențe asupra suportului social perceput de către părinții
copiilor cu autism.
2. Variabile predictori și influențe asupra nivelului de stres perceput de către părinții
copiilor cu autism.
3. Variabile predictori și influențe asupra utilizării strategiilor de coping de către
părinții copiilor cu autism.
4. Variabile predictori și influențe asupra nivelului de reziliență a părinților copiilor cu
autism.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
100 document
7.2. Ipotezele cercetării
1. Unul dintre predictorii suportului social perceput este genul biologic al părintelui.
2. Nivelul scăzut al stresului parental determină percepția suportului social ca fiind mai
ridicat.
3. Există diferențe semnificative în percepția suportului social în funcție de vârsta
părinților.
4. Ecuația de predicție a stresului parental include suportul social.
5. Există diferențe semnificative de gen în percepția nivelului de stres parental.
6. Nivelul ridicat al suportului social determină un nivel scăzut al stresului parental.
7. Stresul parental prezice scorul total la scala de coping.
8. Mamele copiilor cu autism dezvoltă strategii de coping pozitiv, cum ar fi căutarea
suportului social, în timp ce tații copiilor cu autism folosesc strategii de coping
negative, cum ar fi evitarea.
9. Părinții care percep suportul social mai ridicat au strategii de coping adaptative.
10. Variabila stres parental face parte din ecuația de predicție a capacității de reziliență.
11. Nivelul de stres parental influențează capacitatea de reziliență a părinților copiilor cu
autism.
12. Existența altui copil în familie crește probabilitatea ca părinții să aibă un nivel ridicat
al rezilienței.
7.3. Lotul de participanți implicați în cercetare

În cercetare au fost incluși un număr de 114 participanți, cu toții părinți sau persoane
care îngrijesc copiii cu TSA. Dintre aceștia, 54% sunt femei/mame și 46% sunt bărbați/tați.
Persoanele care au participat la acest studiu sunt părinți ai unor copii diagnosticați cu TSA,
aceștia fiind incluși în programele de intervenție specifice acestora în Gorj și București.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
101 document
Graficul 1
Dintre subiecții participanți la studiu 61% locuiesc în mediul urban și 39% locuiesc
în mediul rural.
Graficul 2
Vârsta participanților a fost cuprinsă între 27 și 71 ani, proporțiile fiind vizibile în

graficul următor:
Graficul 3
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
102 document
27% dintre aceștia au diplomă licență, 36% au diplomă liceu, 9% au diplomă
masterat,23% au școală profesională și 5% au liceu fără diplomă.
Graficul 4
În această cercetare am considerat important și venitul subiecților. Astfel, 46% au un

venit sub 1500 lei, 31% între 1500-2500 lei, 23% peste 2500 lei.
Graficul 5
De asemenea, 63% dintre ei se ocupă direct de copil, în timp ce 37% nu sunt

persoanele principale care se îngrijesc de copilul cu TSA.
Graficul 6
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
103 document
75% dintre subiecți au un loc de muncă, iar 25% din totalul respondenților nu sunt
angajați.
Graficul 7
67% dintre copiii părinților care au intrat în cercetare sunt de gen feminin, iar 33%
de gen masculin.
Graficul 8
Variabilitatea vârstei copiilor ai căror părinți au răspuns la chestionare poate fi

împărțită astfel: sub 5 ani (38%), între 5-10 ani (36%), peste 10 ani (26%).
Graficul 9
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
104 document
Copiii au fost diagnosticați cu TSA în primii doi ani (33%), între 2 ani și o lună și 3
ani (33%), între 3 ani și o lună-4 ani (21%) și după vârsta de 4 ani (13%).
Graficul 10
7.4. Descrierea instrumentelor de investigare

În cadrul cercetării se vor folosi următoarele instrumente: Multidimensional scale of
perceived social support, The resilience scale, Parenting Stress Index – Short Form (PSI),
Scala de abordare strategică a copingului (SACS).
Scala de abordare strategică a copingului (SACS) 1 este un chestionar

multidimensional construit pentru a identifica strategiile de coping comportamental în
context social, pe care cineva le folosește după ce a trăit anumite evenimente sau situații
negative. Așadar, acesta este un instrument care evaluează dimensiunea comportamentală a
copingului, luând în considerare și aspectele sociale ale strategiilor prin care cineva face
față situațiilor stresante. În opoziție cu alte chestionare de coping, care nu fac distincție
explicită între gândurile unei persone și activitatea sa reală, SACS se referă în mod exclusiv
la modul în care o persoană reacționează comportamental activ/pasiv, prosocial/antisocial,
direct/indirect, după ce a trăit o experiență negativă. SACS este un chestionar de
autoevaluare cu 52 itemi și 9 scale de evaluare a strategiilor de coping comportamental.
1
Scala de abordare strategică a copingului (SACS) a fost achiziţionată de la S.C. COGNITROM S.R.L., licenţa de
utilizare fiind emisă în data de 25.02.2015. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
105 document
Strategiile evaluate se referă mai ales la tendința generală de a aborda probleme, apelând la
un set specific de comportamente. Această tendință este destul de stabilă în timp. SACS
distinge nouă strategii de coping comportamental:
- Acțiune asertivă, prin care situația este abordată în mod ferm, spontan, sincer și
direct, fără ca persoana să se retragă din fața problemelor și prin care se urmăresc
interesele fără a le face rău celorlalți (dimensiunea activ-pasivă).
- Relaționare socială, prin care persoana se alătură celorlalți pentru a face față
situației împreună sau prin care îi ajută pe ceilalți, luând în considerare și nevoile
acestora (dimensiunea prosocial-antisocială).
- Căutarea suportului social, prin care persoana apelează la ceilalți pentru ajutor și
sprijin emoțional și prin care se sfătuiește cu familia și prietenii în legătură cu ce
are de făcut (dimensiunea prosocial-antisocială).
- Acțiune prudentă, prin care persoana își ia toate măsurile de precauție înainte de
a acționa și prin care își evaluează atent opțiunile, pentru a se proteja de orice
pericol (dimensiunea prosocial-antisocială).
- Acțiune instinctivă, prin care persoana se bazează pe intuiția ei și prin care
reacționează în funcție de impulsurile de moment pentru a rezolva probleme
(dimensiunea prosocial-antisocială).
- Evitare, prin care persoana se angajează în alte activități ca să nu se ocupe de
problem (dimensiunea active-pasivă).
- Acțiune indirect, prin care persoana manipulează situația pentru a-i face pe
ceilalți să creadă că ei dețin controlul, în timp ce persoana rezolvă problema, în
mod netransparent (dimensiunea direct-indirectă).
- Acțiune antisocial, prin care persoana își urmărește interesele, chiar dacă vor face
rău celorlalți (dimensiunea prosocial-antisocială).
- Acțiune agresivă, prin care persoana acționează decisive, rapid pentru a-i lua pe
ceilalți prin surprindere și pentru a prelua controlul (dimensiunea prosocial-
antisocială).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
106 document
Fiecare persoană evaluată prin SACS indică o scală de cinci puncte, unde 1
înseamnă ‖Nu e deloc ceea ce aș face‖, iar 5 înseamnă ‖Categoric (foarte mult), e ceea ce aș
face‖, în ce măsură folosește comportamentul descris de fiecare item. Pentru a obține scorul
unei subscale se calculează suma cotelor itemilor incluși în scală. Dintre itemii care
compun o subscală nu poate lipsi răspunsul la mai mult de unu. În acest caz, scorul lipsă va
fi înlocuit de media celorlalte scoruri.
Parenting Stress Index-Short Form (PSI-SF)2

Conform lui Abidin (1995) PSI-SF conține 36 de afirmații organizate în trei
subscale: distresul parental (PD); interacțiunea disfuncțională între părinte și copil (P-
CDI) și dificultățile copilului (DC). Scorurile care se pot obține sunt între 36 și 180 și
indică cantitatea globală a stresului care este experimentat din rolul de părinte ca o funcție a
celor trei subscale.
PSI-SF a fost evaluat conform scalei Likert la 5 puncte, variind de la 1 (puternic de
acord) la 5 (dezacord). Scala a fost punctată prin rearanjarea itemilor astfel încât 5 = 1, 4
= 2, 3= 3, 2 = 4, si 1 = 5 pentru a determina subscala (PD, P-CDI, or DC) și scorul total
pentru stres, toate scalele au fost însumate, ținând seama de scorul global care indică
nivelul total de stres. În analiză, cel mai mare punctaj indică nivelul cel mai ridicat de stres,
pe când cel mai mic punctaj indică nivelul cel mai scăzut de stres. În cadrul PSI-SF,
nivelul de stres considerat normal este undeva între 15 si 80 %. Scorurile de 90% indică
faptul că individul experimentează un nivel de stres foarte ridicat. Este important de amintit
faptul că scorul total în ceea ce privește PSI-SF nu indică decât nivelul global de stres
perceput de către subiect în rolul său de părinte și nu ține cont de nivelul de stres pe care un
individ poate să îl perceapă în afara acestui rol.
Este de asemenea important de amintit faptul ca scorul total in cadrul PSI-SF reflecta
stresul asociat rolului de parinte si interactiunea dintre parinte si copil.
2
Chestionarul Parenting Stress Index-Short Form (PSI-SF) a fost achiziţionat în data de 17.02.2015 de la PAR -
Psychological Assessment Resources, Inc. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
107 document
Fiecare subscală conține 12 întrebări. Subscala PD reflectă nivelul de distres ca un
rezultat dintre asocierea factorilor personali cu cerințele copilului în crestere.
Resilience Scale (RS)3

Unul dintre cele mai folosite instrumente la nivel mondial în cercetările privind
reziliența. Scala RS este primul instrument dezvoltat pentru a măsura reziliența și poate fi
aplicat la diferite categorii de vîrstă, de la adolescenți la oameni în vârstă. Scala de
rezilienţă măsoară gradul de rezilienţă individuală, care este considerată o caracteristică
importantă a personalităţii care măreşte capacitatea de adaptare a individului. A fost creată
de către Gail Wignild, RN, PhD și Heather Young, PhD, FAAN, GNP, în 1987, şi are 25 de
întrebări la care se răspunde pe o subscală Likert de la 1, la 7, în care 1 semnifică ―nu mi se
potriveşte deloc‖, iar 7 ―mi se potriveşte în totalitate‖. Scorurile posibile sunt între 25 şi
175, unde 175 reprezintă cel mai înalt nivel al rezilienţei.
Consistența internă a Scalei de reziliență a variat între 0,76 și 0,91. Fidelitatea test-
retest a variat între 0,67 și 0,84, la o serie de intervale de o lună, trei, patru și apoi încă
patru luni (Li, 2008).
Multidimensional scale of perceived social support (MSPSS)4

Scala multidimensională de percepere a sprijinului social (MSPSS), dezvoltată de
Zimet este o scală compusă din 12 itemi. Aceasta este foarte usor de folosit, fiind un
instrument cu autoraportare, folosit pentru a măsura percepția suportului social și adecvarea
suportului social perceput din 3 surse: familia, prietenii și alte persoane semnificative
pentru subiect.
În prima fază, scala a fost conceputa cu 24 de itemi ce se refereau la familie,
prieteni și alte persoane semnificative. Fiecare item putea fi evaluat cu un maxim de 5
puncte, de la puternic dezacord (1) la puternic de acord (5). Luând în considerare rezultatele
mai multor teste pilot și analize de factori repetate, s-au exclus acei itemi care nu se adresau
3
Scala Resilience Scale (RS) a fost achiziţionată în data de 17.02.2015 de la The Resilience Center, PLLP.
4
Permisiune de utilizare a scalei Multidimensional scale of perceived social support (MSPSS) în limba română a fost
obţinută de la autor, Gregory Zimet, în data de 25.02.2015. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
108 document
direct perceperii suportului social sau care nu conduceau la rezultate clare. Versiunea
curentă și revizuită a acestei scale este compusă din 12 itemi, iar pentru a crește
variabilitatea răspunsurilor și a minimaliza efectul de plafonare s-a implementat evaluarea
acestora pe o saclă de tip Likert în 7 puncte de la puternic dezacord (1) la foarte puternic de
acord (7). Cei 12 itemi sunt divizați în 3 grupe a 4 itemi fiecare în funcție de sursele de
suport perceput – familia, prietenii sau alte persoane semnificative. Scorurile cele mai mari
cumulate arată perceperea unui suport social mai ridicat. La această scală scorurile pot
varia între 7 și 84 de puncte. Scorurile între 69 și 84 indică un puternic sprijin social.
Scorurile între 49 și 68 indică un sprijin social moderat, iar scorurile cuprinse între 12 și 48
indică un suport social scăzut. Studiile au indicat că mamele care au obținut scoruri între 12
și 48, deci care beneficiază de un sprijin social scăzut au predispoziție spre depresie și alte
boli cu efecte negative asupra sănătații.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
109 document
Capitolul 9
Rezultatele cercetării, interpretarea și discutarea datelor
9.1. Studiul 1: Variabile predictori şi influenţe asupra suportului social

perceput de către părinţii copiilor cu autism
Primul studiu are în vedere evidenţierea efectelor principale ale variabilelor asupra
gradului de suport social perceput şi a scorurilor obţinute la subscale (suportul familiei,
suportul prietenilor şi suportul unei persoane semnificative). De asemenea, ar interesant de
identificat un model predictivi şi conexiunile cu alte variabile. Media scorurilor totale la
chestionarul referitor la suportul social perceput a fost 62,07, iar mediile pe dimensiuni au
fost următoarele: suportul familiei – 24,15, suportul prietenilor – 19,91 şi suportul unei
persoane semnificative – 18,04.
Gaficul 11
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
110 document
Tabel 1 - Testul T pentru eşantioane independente: genul biologic al părintelui asupra
suportului social (scor total)
Genul Media T p
Masculin 57,98
-3,167 0,002
Feminin 65,64
Rezultatul testului T pentru eşantioane independente indică faptul că există diferenţe

de gen în percepţia suportului social la nivel global, în sensul că femeile consideră că
primesc semnificativ mai mult sprijin din partea celorlalţi decât bărbaţii. În ceea ce priveşte
suportul familiei, nu au rezultat diferenţe semnificative între femei şi bărbaţi (p = 0,089).
În comparaţie cu taţii, mamele consideră că au semnificativ mai mult sprijin din
partea unei persoane importante pentru ele.

suportului social (persoană)
Genul Media T p
Masculin 18,20
-2,592 0,011
Feminin 21,39
Referitor la suportul prietenilor, femeile evaluează sprijinul lor ca fiind semnificativ

mai ridicat decât în cazul bărbaţilor.
suportului social (prieteni)
Genul Media T p
Masculin 16,58
-2,417 0,017
Feminin 19,30
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
111 document
Influenţa vârstei asupra scorului total la suportul social şi pe subscala ce vizează
familia este nesemnificativă (p = 0,058, respectiv p = 0,803), conform testului ANOVA
One-Way.
Diferenţele semnificative apar la scala referitoare la sprijinul unei persoane
semnificative (p = 0,018). Astfel, pare a exista o diferenţă la limită (p = 0,077) între
participanţii sub 30 de ani şi cei cu vârsta cuprinsă între 40-49 de ani, în sensul că primii
percep un ajutor semnificativ mai mare din partea unei persoane.
Tabel 4 – Testul ANOVA One-Way: vârsta părintelui asupra suportului social

(persoană)
Vârsta Comparaţii Diferenţe medii p
1. sub 30 ani 2 1,40 1,000
3 4,97 0,077
4 5,47 0,289
5 6,23 1,000
2. 30-39 ani 3 3,56 0,143
4 4,06 0,663
5 4,83 1,000
3. 40-49 ani 4 0,49 1,000
5 1,26 1,000
4. 50-59 ani 5 0,76 1,000
5. peste 59 ani
De asemenea, testul este semnificativ pe scala suportului din partea prietenilor (p =

0,025). Părinţii cu vârste cuprinse între 30-39 de ani percep sprijinul acordat de prieteni ca
fiind semnificativ mai ridicat decât îl consideră cei care au între 40-49 ani (p = 0,023).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
112 document
Tabel 5 – Testul ANOVA One-Way: vârsta părintelui asupra suportului social (prieteni)
Vârsta Comparaţii Diferenţe medii p
1. sub 30 ani 2 -1,80 1,000
3 2,31 1,000
4 1,10 1,000
5 4,10 1,000
2. 30-39 ani 3 4,11 0,023
4 2,90 1,000
5 5,90 0,910
3. 40-49 ani 4 -1,20 1,000
5 1,79 1,000
4. 50-59 ani 5 3,00 1,000
5. peste 59 ani
Am testat şi influenţa studiilor asupra suportului social perceput şi a dimensiunilor

sale, diferenţe semnificative evidenţiindu-se doar la scala referitoare la suportul din partea
prietenilor (p = 0,021). Prin urmare, persoanele care au studii superioare (licenţă) percep un
suport social din partea prietenilor semnificativ mai ridicat decât respondenţii care au
absolvit liceul cu diplomă (p = 0,055).
Tabel 6 – Testul ANOVA One-Way: studiile asupra suportului social (prieteni)

Studii Comparaţii Diferenţe medii p
1. Şcoala profesională 2 -0,54 1,000
3 0,37 1,000
4 -3,53 0,228
5 -4,24 0,481
2. Liceu, fără diplomă 3 0,92 1,000
4 -2,98 1,000
5 -3,70 1,000
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
113 document
3. Liceu, cu diplomă 4 -3,91 0,055
5 -4,62 0,240
4. Studii superioare (licenţă) 5 -0,71 1,000
5. Masterat
Vârsta copilului cu TSA are influenţe asupra modului în care părinţii percep suportul
social la nivel global (p = 0,009), din partea unei persoane semnificative (p = 0,002) şi din
partea prietenilor (p = 0,013).
Astfel, părinţii care au copii mai mici de 5 ani resimt un suport social la nivel global,
din partea unei persoane semnificativ mai mare decât cei care au copii între 5-10 ani (p =
0,013).
Tabel 7 – Testul ANOVA One-Way: vârsta copilului asupra suportului social (scor
total)
Vârsta copilului Comparaţii Diferenţe medii p
1. Sub 5 ani 2 7,99 0,013
3 6,96 0,066
2. Între 5-10 ani 3 -1,02 1,000
3. Peste 10 ani
Părinţii copiilor cu vârste între 5-10 ani şi peste 10 ani consideră că au un sprijin
scăzut din partea unei persoane comparativ cu cei ai căror copii sunt mai mici de 5 ani (p =
0,004, p = 0,013)
Tabel 8 – Testul ANOVA One-Way: vârsta copilului asupra suportului social

(persoană)
1. Sub 5 ani 2 4,49 0,004
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
114 document
3 4,32 0,013
2. Între 5-10 ani 3 -0,17 1,000
3. Peste 10 ani
În fine, prietenii sunt văzuţi ca reprezentând un suport social semnificativ mai

important de către părinţii care au copii mai mici de 5 ani, comparativ cu cei ai căror copii
au între 5-10 ani (p = 0,021).
Tabel 9 – Testul ANOVA One-Way: vârsta copilului asupra suportului social (prieteni)
1. Sub 5 ani 2 3,51 0,021
3 3,17 0,073
2. Între 5-10 ani 3 -0,34 1,000
3. Peste 10 ani
Percepţia suportului social este influenţată şi de vârsta copilului la momentul

diagnosticului, atât la nivel global (p = 0,038), cât şi cel primit din partea unei persoane
semnificative (p = 0,002) sau a prietenilor (p = 0,021).
De exemplu, suportul social este perceput ca fiind semnificativ mai mare de către
părinţii care au primit diagnosticul copilului în primii doi ani, comparativ cu cei care au
aflat acest lucru după ce copilul a împlinit 4 ani (p = 0,050).
Tabel 10 – Testul ANOVA One-Way: vârsta copilului la diagnostic asupra suportului

social (scor total)
Vârsta copilului la diagnostic Comparaţii Diferenţe medii p
1. În primii 2 ani 2 4,26 0,963
3 7,05 0,247
4 10,80 0,050
2. 2 ani, 1lună – 3ani 3 2,79 1,000
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
115 document
4 6,52 0,643
3. 3 ani, 1 lună – 4 ani 4 3,74 1,000
4. Peste 4 ani
De asemenea, sprijinul din partea unei persoane importante este semnificativ mai
mare pentru părinţii a căror copii au fost diagnosticaţi înainte de 2 ani, comparativ cu cei
care au primit diagnosticul între 3 ani şi o lună şi 4 ani (p = 0,041) şi după 4 ani (p = 0,003)

social (persoană)
1. În primii 2 ani 2 3,31 0,166
3 4,62 0,041
4 7,17 0,003
2. 2 ani, 1lună – 3ani 3 1,31 1,000
4 2,86 0,313
3. 3 ani, 1 lună – 4 ani 4 2,55 1,000
4. Peste 4 ani
Referitor la sprijinul primit din partea prietenilor, există o influenţă semnificativă la

limită, între părinţii copiilor care au primit diagnosticul când aveau între 2 ani şi o lună şi 3
ani şi cei ai căror copii au fost diagnosticaţi între 3 ani şi o lună şi 4 ani, în sensul că primii
resimt într-o mai mare măsură suportul celorlalţi.

social (prieteni)
1. În primii 2 ani 2 -0,45 1,000
3 3,58 0,142
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
116 document
4 3,37 0,415
2. 2 ani, 1lună – 3ani 3 4,04 1,063
4 3,83 0,232
3. 3 ani, 1 lună – 4 ani 4 -0,20 1,000
4. Peste 4 ani
Pentru a observa influenţa gradului de stres asupra suportului social şi a

componentelor sale, am identificat pentru variabila independentă percentilele 33,33 (92,00)
şi 66,66 (95,87) şi am tranformat-o într-o variabilă cu trei niveluri: scăzut (40,00-92,00),
mediu (92,01-95,87), ridicat (peste 95,87). În acest sens, apar diferenţe semnificative în
percepţia suportului social la nivel global (p = 0,004) şi din partea unei persoane importante
(p = 0,005).
Persoanele care au un nivel scăzut al stresului parental cred, într-o măsură
semnificativ mai mare decât părinţii care raportează un nivel ridicat de stres, că au parte de
sprijinul celorlalţi (p = 0,003) .
Tabel 13 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de stres asupra suportului social (scor
total)
Nivel de stres Comparaţii Diferenţe medii p
1. Nivel scăzut 2 5,46 0,180
3 9,58 0,003
2. Nivel mediu 3 4,11 0,482
3. Nivel ridicat
Comparativ cu părinţii care consideră că au nivel ridicat de stres, cei care resimt un
nivel scăzut de stres cred că primesc semnificativ mai mult suport din partea unei persoane
importante pentru ei (p = 0,004).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
117 document
Tabel 14 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de stres asupra suportului social
(persoană)
1. Nivel scăzut 2 2,56 0,239
3 4,72 0,004
2. Nivel mediu 3 2,15 0,434
3. Nivel ridicat
Am procedat în aceeaşi manieră pentru a identifica efectele copingului asupra

suportului social perceput, calculând percentilele 33,33 (155,00) şi 66,66 (172,65) şi
transformând variabila într-una cu trei niveluri: scăzut (124,00-155,00), mediu (155,01-
172,65) şi ridicat (peste 172,65).
În acest caz, există efecte semnificative ale copingului doar asupra scalei care se
referă la susţinerea din partea familiei (p = 0,001). Astfel, comparativ cu părinţii care
folosesc strategiile de coping într-o măsură mai mare, cei care obţin scoruri mici şi,
respectiv medii resimt semnificativ mai puternic sprijinul familiei (p = 0,014, respectiv p =
0,002). De asemenea, participanţii care au scoruri medii la chestionarul de coping consideră
că au parte de suportul familiei într-o măsură mai mare decât cei care au scoruri ridicate (p
= 0,014).
Tabel 15 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de coping asupra suportului social

(familie)
Nivel de coping Comparaţii Diferenţe medii p
1. Nivel scăzut 2 2,72 0,014
3 3,09 0,002
2. Nivel mediu 3 0,36 0,024
3. Nivel ridicat
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
118 document
Date fiind rezultatele analizelor anterioare, am considerat important verificarea
existenţei unui model de predicţie a suportului social perceput pe baza scorului obţinut la
chestionarul de stres, a genului biologic al părintelui şi a vârstei copilului în momentul
diagnosticului. Dat fiind faptul că pentru a realiza aceasta analiză se impune transformarea
variabilelor cu mai multe categorii în variabile dihotome, am redus vârsta copilului la
diagnostic în două nivele: până la vârsta de 3 ani (inclusiv) şi peste vârsta de 3 ani. Astfel,
am realizat o analiză de regresie multiplă, introducând variabilele prin metoda Stepwise.
Un prim pas este verificarea multicoliniarităţii şi se observă că nu există corelaţii
semnificative cu valori mai mari de 0,50 între variabilele dependente, ceea ce înseamnă că
nu există coliniaritate.
Tabel 16 – Corelaţii
Suport Stres Genul Vârsta la
social părintelui diagnostic
Suport social 1,000 -0,251 0,311 -0,231
p . 0,004 0,001 0,008
Stres -0,251 1,000 -0,166 -0,099
p 0,004 . 0,043 0,154
Genul părintelui -0,311 -0,166 1,000 0,005
p 0,001 0,043 . 0,479
Vârsta la diagnostic -0,231 -0,099 0,005 1,000
p 0,008 0,154 0,479 .
De asemenea, indexul de condiţie, din tabelul de diagnostic al coliniarităţii, nu are

valori mai mari de 15, ceea ce înseamnă că nu există astfel de probleme.
Tabel 17 – Diagnostic al coliniarităţii

Model Dimensiune Eingenvalue Index condiţie
1 1 1,733 1,000
2 0,267 2,547
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
119 document
2 1 2,175 1,000
2 0,586 1,927
3 0,239 3,018
3 1 3,023 1,000
2 0,602 2,241
3 0,356 2,914
4 0,019 12,520
În urma analizei, au rezultat trei modele posibile. Primul model explică 8,8%
(R2ajustat = 0,088) din varianţa suportului social (R2ajustat = 0,088), cel de-al doilea 13,4%
(R2ajustat = 0,134), iar cel de-al treilea 17,9% (R2ajustat = 0,179).
Coeficienţii R2modificat arată faptul că al doilea model s-a îmbunătăţit faţă de primul,
iar cel de-al treilea este mai bun decât modelul anterior. De asemenea, inclusiv testul F
demonstrează că modelul 2 este semnificativ mai bun decât modelul 1 (Fmodificat = 6,663, p =
0,011), iar modelul 3 decât modelul 2 (Fmodificat = 6,656, p = 0,011).
Tabel 18 – Detalii despre modele

Model R R2 R2ajustat R2modificat Fmodificat p
1 0,311 0,097 0,088 0,097 11,341 0,001
2 0,388 0,151 0,134 0,054 6,663 0,011
3 0,449 0,202 0,179 0,051 6,656 0,011
1 – predictori: constanta, genul biologic al părintelui
2 – predictori: constanta, genul biologic al părintelui, vârsta copilului la diagnostic
3 – predictori: constanta, genul biologic al părintelui, vârsta copilului la diagnostic, stresul perceput
Testul ANOVA relevă faptul că toate cele trei modele sunt semnificative, aşadar
variabilele alese sunt buni predictori pentru suportul social perceput.
Tabel 19 – Testul ANOVA

Model M2 F p
1 Regresie 1762,41 0,001
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
120 document
Reziduuri 155,30 11,341
2 Regresie 1371,84 < 0,001
Reziduuri 147,43 9,305
3 Regresie 1224,94 <0,001
Reziduuri 139,89 8,756
Pentru că al treilea model este mai bun decât primele două, am selectat pentru
realizarea ecuaţiei de predicţie doar valorile corespunzătoare acestuia. Se observă că toţi
factorii sunt semnificativi pentru model, gradul de semnificaţie fiind pentru toate variabilele
mai mic decât valoarea 0,050.
Prin urmare, calculând pătratul corelaţiilor semi-parţiale, se poate estima contribuţia
fiecărei variabile. Genul biologic al părintelui explică, aşasar, 7,2% din varianţa suportului
social perceput. 6,4% din varianţa suportului social perceput este explicată de vârsta
copilului în momentul diagnosticului. În fine, ponderea nivelului de stres asupra perceperii
suportului social este de 5,1%. Valorile toleranţelor pentru fiecare variabilă independentă
sunt mai mari decât 0,821 (1-R2ajustat), ceea ce confirmă că nu există coliniarităţi.
Tabel 20 – Coeficienţi
Model B ES Beta T p Zero Parţiale Semi- Toleranţă
parţiale
Constanta 74,43 6,07 12,24 <0,001
Genul 7,13 2,31 0,27 3,08 0,003 0,311 0,289 0,270 0,972
părintelui
Vârsta la -6,97 2,41 -0,25 -2,89 0,005 -0,231 -0,273 -0,254 0,990
diagnostic
Stres -0,15 0,05 -0,23 -2,58 0,011 -0,251 -0,245 -0,226 0,963
Selectând coeficienţii pentru fiecare variabilă independentă, rezultă ecuaţia de

predicţie a suportului social:
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
121 document
Ysuport social = 74,43 + 7,13xgenul părintelui + (-6,97)xvârsta copilului la diagnostic + (-0,15) xstres
Prin urmare, atunci când celelalte variabile sunt constante, dacă o persoană are faţă
de o alta un scor mai mare cu o unitate la scala de stres, suportul social perceput de ea este
mai scăzut cu 0,15. Mai mult, suportul social perceput creşte cu 7,13 dacă părintele
copilului este de genul feminin şi cu 6,97 dacă diagnosticul a fost pus copilului în primii
trei ani.
Din analiza reziduurilor rezultă că mai puţin de 5% dintre cazuri se află în afara
intervalului (-2, 2), ceea ce înseamnă că ecuaţia de regresie este stabilă. Distanţa lui Cook
este pentru fiecare caz mai mică decât 1, aşa cum este recomandabil. De asemenea, este
evitată homoscedasticitatea (reziduurile au aceeaşi varianţă la fiecare nivel al variabilelor
predictor), precum se observă din graficul 12.
Tabel 21 – Statistici ale reziduurilor

Minimum Maximum Media S
Std. Reziduuri -3,08 2,10 <0,001 0,98
Stud. Reziduuri -3,26 2,14 -0,001 1,00
Distanţa Cook <0,001 0,335 0,01 0,03
Graficul 12
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
122 document
În continuare, am realizat o analiză de corespondenţă multiplă (Principal
Components Analysis) pentru a verifica asocierea între cele trei tipuri de suport social
perceput de părinţi (familie, persoană, prieteni), cele patru forme de stres parental (răspuns
defensiv, presiunea rolului parental, relaţia disfuncţională părinte-copil, percepţia copilului
dificil) genul biologic şi vârsta copilului. În acest scop, am identificat media pentru fiecare
subscală a suportului social şi a gradului de stres parental şi le-am transformat apoi în
variabile dihotomice: nivel scăzut (1) şi nivel ridicat (2). Nivelului scăzut i-au corespuns
scorurile sub medie, iar nivelul ridicat a inclus scorurile peste medie.
Analizând Graficul nr. 13, se observă că părinţii care au un nivel ridicat la toate
formele de stres au cel mai adesea fete şi percep un suport social scăzut din partea unei
persoane semnificative. De cealaltă parte, părinţii care au nivel scăzut pe toate dimensiunile
stresului au băieţi şi identifică o persoană importantă care le asigură srijin.
Părinţii copiilor cu vârsta mai mare de 10 ani resimt că primesc suport crescut din
partea familiei şi a prietenilor. De asemenea, cei care au băieţi cu vârsta mai mică de 5 ani
sau între 5 şi 10 ani evaluează suportul social din partea unei persoane semnificative ca
fiind peste medie.
Graficul 13 – Asocieri între componentele suportului social, stresului parental, vârsta şi genul
biologic al copilului
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
123 document
Tabel 22 – Contribuţia variabilelor la dimensiuni
Variabile Dimensiuni
1 2
Stres_RD 0,801 0,214
Stres_PD 0,853 0,149
Stres_PCDI 0,695 -0,091
Stres_DC 0,541 -0,236
Genul copilului 0,265 0,188
Vârsta copilului -0,008 0,368
Suport familie -0,152 0,757
Suport persoană -0,417 -0,187
Suport prieteni -0,151 0,780
Prima dimensiune, care explică 27% din inerţie, adică din împrăştierea punctelor în
jurul mediei, opune părinţii în funcţie de răspunsul defensiv la scala de stres şi presiunea
rolului de părinte. Astfel, la un pol sunt părinţii care minimalizează problemele legate de
relaţia cu copilul lor şi cei care resimt o presiune ridicată din cauza rolului parental, iar la
celălalt capăt se plasează persoanele care nu ascund existenţa unor aspecte negative apărute
în relaţia părinte-copil şi cele care nu sunt stresate de rolul lor ca părinte.
Cea de-a doua dimensiune explică 17% din inerţie şi împarte subiecţii între cei care
percep un suport social din partea prietenilor şi a familiei peste medie şi părinţii care cred
că nu prea au parte de un astfel de sprijin.
Valoarea lui Alpha Cronbach este de 0,841, ceea ce înseamnă că modelul este
consistent din punct de vedere statistic.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
124 document
Discuţii
Există numeroase variabile care influenţează percepţia suportului social, atât la nivel
global, cât şi în ceea ce priveşte dimensiunile acestuia. Astfel, se remarcă faptul că nivelul
de coping este singura variabilă care influenţează felul în care părinţii copiilor cu TSA
percep sprijinul familial. Cu cât aceştia folosesc strategiile de coping într-o măsură mai
mare, cu atât resimt suportul familial mai puţin. Acest lucru se datorează, probabil, faptului
că ei îşi folosesc propriile modalităţi de a-şi rezolva problemele şi nu mai caută sau nu mai
sunt atenţi la sprijinul venit din partea familiei.
De asemenea, am observat că stresul parental scăzut determină percepţia că sprijinul
venit din partea unei persoane semnificative este ridicat şi se asociază cu acei copii care
sunt de genul masculin.
O altă concluzie se referă la faptul că vârsta copilului este importantă pentru
percepţia diferitelor moduri de suport social: părinţii copiilor cu vârsta de până în 10 ani
(inclusiv) resimt un sprijin mai ridicat din partea unei persoane, iar cei ai căror copii au mai
mult de 10 ani percep un suport mai mare de la familie şi prieteni.
Atât vârsta părintelui, cât şi vârsta copilului au influenţe asupra percepţiei suportului
social la nivel global, din partea unei persoane semnificative şi a prietenilor. Prin urmare,
şansele ca un părinte să perceapă suportul social mai ridicat cresc atunci când are mai puţin
de 30 de ani, iar copilul este mai mic de 5 ani.
Analizând diferenţele de gen, am mai constatat că femeile consideră, într-o măsură
mai mare decât bărbaţii, că beneficiază atât de suport social global, cât şi din partea
prietenilor şi a unei persoane semnificative.
Am evidenţiat şi existenţa unei ecuaţii de regresie pe baza căreia putem prezice
scorul pe care o persoană l-ar putea obţine la această scală. Astfel, dacă părintele este de
genul feminin, nivelul stresului său parental este scăzut, iar dacă copilul a fost diagnosticat
până a împlinit vârsta de trei ani, cu siguranţă va obţine un scor ridicat al suportului social
perceput.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
125 document
9.2. Studiul 2: Variabile predictori şi influenţe asupra nivelului de stres
perceput de către părinţii copiilor cu autism
Cel de-al doilea studiu pune în prim plan stresul parental ca variabilă dependentă,
atât la nivel global, cât şi pe dimensiunile sale (RD - răspuns defensiv, PD - presiunea
rolului parental, P-CDI - relaţia disfuncţională părinte-copil, DC - percepţia copilului
dificil). Valoarea medie a scorurilor totale ale stresului parental este 93,89, iar cele ale sub-
scalelor sunt: RD – 18,57, PD – 31,02, P-CDI – 29,38 şi DC – 33,45.
Graficul 14
Analizând efectele principale ale variabilelor independente, se remarcă diferenţe de

gen la nivelul a două componente ale stresului: relaţia disfunţională părinte-copil şi
percepţia copilului ca fiind dificil. Bărbaţii consideră că au un nivel semnificativ mai ridicat
al stesului cauzat de relaţia disfuncţională părinte-copil decât femeile (p = 0,012).
stresului (P-CDI)
Genul Media T p
Masculin 31,63
2,551 0,012
Feminin 27,43
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
126 document
De asemenea, taţii îşi consideră copiii dificili într-o măsură semnificativ mai mare
decât mamele (p = 0,034).

stresului (DC)
Genul Media T p
Masculin 35,50
2,147 0,034
Feminin 31,14
Influenţa mediului de provenienţă este evident la nivelul perceperii unei relaţii

disfuncţionale cu copilul, în sensul că părinţii din mediul rural se simt respinşi şi
dezamăgiţi, nereuşind să stabilească o legătură cu acesta, într-o măsură semnificativ mai
mare comparativ cu cei din mediul urban (p = 0,027).
Tabel 25 - Testul T pentru eşantioane independente: mediul de provenienţă asupra stresului

(P-CDI)
Mediul Media T p
Urban 27,920
-2,238 0,027
Rural 31,70
Se mai poate spune că un venit lunar de peste 2500 lei determină o creştere
semnificativă a stresului parental, comparativ cu un câştig între 1500-2500 lei (p = 0,026).
Tabel 26 – Testul ANOVA One-Way: venitul lunar asupra stresului (scor total)
Venit Comparaţii Diferenţe medii p
1. Sub 1500 lei 2 -7,40 0,292
3 6,72 0,520
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
127 document
2. 1500-2500 lei 3 14,12 0,026
3. Peste 2500 lei
Pentru a evidenţia, în continuare, rolul suportului social asupra gradului total de stres
şi a dimensiunilor sale, am identificat pentru variabila independentă percentilele 33,33
(60,00) şi 66,66 (68,00) şi am împărţit scorurile în trei niveluri: scăzut (25,00-60,00), mediu
(60,01-68,00) şi ridicat (peste 68,00).
S-au descoperit efecte semnificative doar asupra răspunsului defensiv (p<0,001) şi a
stresului cauzat de rolul parental (p<0,001). Părinţii care percep un nivel scăzut al
suportului social au tendinţa să minimalizeze şi chiar să nege problemele cu care se
confruntă în relaţia cu copilul lor într-o măsură semnificativ mai mare decât cei care
consideră că primesc un sprijin ridicat din partea celorlalţi (p <0,001).
Tabel 27 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de suport social asupra stresului (RD)
Nivel de suport social Comparaţii Diferenţe medii p
1. Nivel scăzut 2 2,24 0,133
3 4,70 <0,001
2. Nivel mediu 3 2,45 0,101
3. Nivel ridicat
La fel, perceperea suportului social ca fiind scăzut implică o crestere a stresului

asociat rolului de părinte, comparativ cu situaţia în care ei cred că au parte de un sprijin
ridicat din partea celorlalţi (p <0,001).
Tabel 28 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de suport social asupra stresului (PD)
1. Nivel scăzut 2 3,36 0,22
3 4,47 <0,001
2. Nivel mediu 3 4,10 0,107
3. Nivel ridicat
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
128 document
La fel de importantă a fost verificarea variabilelor care ar putea prezice gradul de
stres al părinţilor, luând în considerare suportul social perceput, strategiile de coping, genul
biologic al părintelui, genul biologic al copilului, existenţa fraţilor, mediul de provenienţă şi
venitul familiei. Ultima variabilă am tranformat-o într-una dihotomică cu următoarele
categorii: până în 2500 lei (inclusiv), peste 2500 lei. Am realizat o analiză de regresie
multiplă prin metoda Stepwise. Au rezultat doar două modele valide, implicând suportul
social perceput şi genul biologic al copilului, celelalte variabile nefiind semnificative pentru
predicţia gradului de stres.
Stres Suport social Genul copilului
Stres 1,000 -0,453 0,342
p . <0,001 0,003
Suport social -0,453 1,000 -0,052
p <0,001 . 0,316
Genul copilului 0,342 -0,052 1,000
p 0,003 0,316 .
Între variabilele independente nu există corelaţii semnificative mai mari de 0,50,

adică nu sunt probleme legate de multicoliniaritate.

1 1 1,978 1,000
2 0,022 9,438
2 1 2,427 1,000
2 0,551 2,100
3 0,022 10,543
Acelaşi lucru rezultă şi din diagnosticul coliniarităţii, indexul de condiţie fiind

mai mic de 15.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
129 document
Rezultatele au evidenţiat două modele posibile, varianţa stresului perceput
fiind explicată de primul model în proporţie de 19,6% (R 2ajustat = 0,196), iar de cel
de-al doilea într-un procent de 29,1% (R2ajustat = 0,291). Însă, al doilea model este
semnificativ mai bun decât primul, conform R 2modificat (0,102) şi testului F (Fmodificat =
12,310, p = 0,001).

Model R R2 R2ajustat R2modificat Fmodificat p Fmodificat
1 0,453 0,206 0,196 0,206 21,988 <0,001
2 0,554 0,307 0,291 0,102 12,310 0,001
1 – predictori: constanta, suportul social
2 – predictori: constanta, suportul social, genul biologic al copilului
Ambele modele sunt semnificative, confirmând faptul că variabilele ce le compun

sunt relevante pentru predicţia gradului de stres.

Model M2 F p
1 Regresie 5061,58
21,98 >0,001
Reziduuri 230,20
2 Regresie 3781,28
18,61 > 0,001
Reziduuri 203,16
Dat fiind faptul că modelul al doilea este mai important, am selectat datele relevante
în acest caz. Aşadar, alături de constantă, suportul social perceput şi genul biologic al
copilului sunt predictori pentru gradul de stres al părintelui. Din varianţa variabilelei
dependente, 18,4% este explicată de suportul social perceput, în timp ce 10,1% de genul
biologic al copilului. Nu există coliniarităţi, valorile toleranţelor pentru ambele variabile
independente situându-se peste 0,709 (1-R2ajustat).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
130 document
parţiale
Constanta 124,55 7,4 16,75 <0,001
3
Suport -0,55 0,1 -0,43 -4,08 <0,001 - -0,464 -0,436 0,997
social 1 0,453
Genul 11,38 3,2 0,31 3,50 0,001 0,342 0,358 0,319 0,997
copilului 4
Ecuaţia de predicţie pentru gradul de stres raportat de părinţii copiilor cu autism are
următoarea formulă:
Ystres = 124,55 + (-6,55)xsuportul social + 11,38 xgenul biologic al copilului
Prin urmare, părinţii care resimt suportul social în aceeaşi măsură, dar au fete,
raportează un grad de stres cu 11,38 mai mare decât cei care au băieţi. De asemenea, scorul
scăzut cu o unitate la chestionarul legat de suportul social perceput conduce la creşterea
nivelului de stres cu 6,55.
Ecuaţia de regresie este stabilă, deoarece mai puţin de 5% din cazuri depăşesc
valorile reziduurilor între –2 şi 2, iar valoarea distanţei lui Cook este mai mică decât 1.
Modelul respectă şi condiţia de a fi evitată homoscedasticitatea.

Std. Reziduuri -2,86 2,42 0,019 1,02
Stud. Reziduuri -2,89 2,40 0,020 1,03
Distanţa Cook <0,001 0,092 0,012 0,01
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
131 document
Graficul 15
Rezultatele analizei de corespondenţă multiplă (Principal Component Analysis)

descoperă o serie de combinaţii între componentele scalei de stres parental, rezilienţă şi
genul biologic al părintelui. Pentru a realiza analiza, am calculat media scorurilor la
rezilienţă şi am transformat-o într-o variabilă dihotomică: nivel scăzut al rezilienţei
cuprinzând valorile sub medie şi nivel ridicat incluzând scorurile peste medie.
Graficul 16 – Asocieri între componentele stresului parental, nivelul de rezilienţă şi genul

biologic al părintelui
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
132 document
Astfel, din configuraţia variabilelor rezultă că, într-o măsură ridicată, taţii se simt
respinşi, dezamăgiţi şi cred că au o relaţie disfuncţională cu copilul lor, pe care îl consideră
dificil. Pe de altă parte, mamele au un nivel scăzut al stresului cauzat de relaţia cu copilul
lor şi nu îl văd ca fiind unul cu probleme.
Capacitatea ridicată de rezilienţă a părinţilor se asociază cu lipsa sau existenţa într-o
mică măsură a posibilităţii de a ascunde aspectele negative ale relaţiei cu copilul lor şi a
presiunii rolului lor de părinţi. Părinţii care sunt expuşi într-o măsură mare stresului cauzat
de rolul de părinte sau care încearcă să mascheze anumite dificultăţi şi probleme ale relaţiei
cu copilul lor pentru a avea o imagine pozitivă despre ei înşişi au o capacitate de rezilienţă
scăzută.
1 2
Stres_RD 0,796 -0,413
Stres_PD 0,856 -0,325
Stres_PCDI 0,696 0,410
Stres_DC 0,493 0,724
Nivelul de rezilienţă -0,634 0,319
Genul biologic -0,339 0,492
Cele două dimensiuni rezultate explică 65% din varianţă, prima dimensiune 43%, iar
a doua dimensiune 22%. Stresul asociat rolului de părinte contribuie mai ales la prima
dimensiune, ceea ce înseamnă că la un pol se află persoanele care au scoruri mari la această
scală a chestionarului PSI, iar la celălalt, subiecţii care obţin scoruri mici. A doua
dimensiune este definită de o altă scală a stresului, cea referitoare la percepţia copilului ca
fiind dificil şi opune părinţii care au o astfel de viziune asupra copilului lor şi cei care nu îl
consideră a fi unul cu probleme. Modelul are o consitenţă foarte bună, cu o valoarea a lui
Alpha Cronbach de 0,894.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
133 document
Discuţii
În primul rând, se poate distinge importanţa deosebită pe care o au atât nivelul de
rezilienţă, cât şi cel al suportului social pentru gradul de stres, în special pentru răspunsul
defensiv şi presiunea asociată rolului parental. Astfel, dacă părinţii au o capacitate de
rezilienţă scăzută sau percep într-o mică măsură existenţa suportului social creşte
probabilitatea ca ei să resimtă la un nivel mai ridicat presiunea cauzată de rolul parental, dar
şi nevoia de a ascunde aspectele negative ale relaţiei cu copiii lor.
Necesitatea existenţei unei relaţii pozitive părinte-copil şi negarea aspectelor
disfuncţionale care nu intră în acest tipar reprezintă o presiune mai puternic trăită de părinţii
din mediul rural.
Diferenţele de gen sunt şi ele importante, în comparaţie cu mamele, taţii simţindu-se
mai presaţi să mascheze problemele în relaţia cu copii lor pe care îi consideră ca fiind
dificili.
Analiza de regresie a confirmat ca predictori semnificativi pentru nivelul stresului
variabilele genul biologic al copilului şi suportul social. Conform ecuaţiei de regresie
nivelul de stres scade dacă părinţii au fată sau dacă au credinţa că nu se bucură de suport
social.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
134 document
9.3. Studiul 3: Variabile predictori şi influenţe asupra utilizării
strategiilor de coping de către părinţii copiilor cu autism
Acest studiu vizează, într-o primă fază, descoperirea variabilelor care au influenţă
asupra copingului şi a dimensiunilor sale (AS – Acţiune asertivă, RS – relaţionare socială,
CSS – căutarea suportului social, AP – acţiune prudentă, AI – acţiune instinctivă, E –
evitare, AIN – acţiune indirectă, AAN – acţiune antisocială şi AA - acţiune agresivă), apoi
a unui model predictiv şi a asocierilor cu celelalte variabile implicate în studiu. Mediile
scorurilor globale, dar şi ale dimensiunilor sunt dispuse în Graficul nr 17:
Graficul 17
Prin urmare, vârsta părintelui are efecte asupra gradului în care acesta caută suportul
social din partea celorlalţi (p = 0,019). Respondenţii care au sub 30 de ani caută ajutorul
celorlalţi într-o măsură semnificativ mai mare decât cei cu vârsta cuprinsă între 40-49 de
ani (p = 0,040) şi 50-59 de ani (p = 0,037).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
135 document
Tabel 36 – Testul ANOVA One-Way: vârsta părintelui asupra copingului (CSS)
Vârstă Comparaţii Diferenţe medii p
1. sub 30 ani 2 2,28 0,548
3 3,71 0,040
4 5,04 0,037
5 1,54 1,000
2. 30-39 ani 3 1,43 1,000
4 2,76 0,696
5 -0,73 1,000
3. 40-49 ani 4 1,33 1,000
5 -2,16 1,000
4. 50-59 ani 5 -3,50 1,000
5. peste 59 ani
Mediul de provenienţă a participanţilor pare a avea un rol important în alegerea

strategiilor de coping, diferenţa semnificative observându-se la nivelul căutări suportului
social, acţiunii instinctive, acţiunii indirecte, acţiunii antisociale şi acţiunii agresive.
Astfel, se poate observa că subiecţii din mediul rural caută sfatul persoanelor din
jurul lor într-o măsură semnificativ mai mare faţă de părinţii din mediul urban (p = 0,021).
Tabel 37 - Testul T pentru eşantioane independente: mediul asupra copingului (CSS)

Mediul Media T p
Urban 24,23
-2,346 0,021
Rural 26,22
Părinţii din mediul urban folosesc ca mijloc de coping, într-o măsură semnificativ
mai mare, reacţia după impuls şi ghidarea după intuiţie faţă de cei din mediul rural (p =
0,024).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
136 document
Tabel 38 - Testul T pentru eşantioane independente: mediul asupra copingului (AI)
Mediul Media T p
Urban 21,74
2,290 0,024
Rural 19,65
Comparativ cu respondenţii din mediul rural, cei din mediul rural recurg la
manipularea situaţiei şi rezolvarea problemelor într-o manieră netransparentă (p<0,001).
Tabel 39 - Testul T pentru eşantioane independente: mediul asupra copingului (AIN)

Mediul Media T p
Urban 11,40
3,311 0,001
Rural 9,22
Părinţii din mediul rural folosesc într-o măsură semnificativ mai mică acţiuni
antisociale pentru a-şi rezolva problemele, în comparaţie cu care au mediul de provenienţă
în oraşe (p = 0,036).
Tabel 40 - Testul T pentru eşantioane independente: mediul asupra copingului (AAN)

Mediul Media T p
Urban 12,34
2,126 0,036
Rural 10,48
În fine, persoanele din mediul urban reacţionează la un nivel mai ridicat prin acţiuni
agresive şi urmărirea propriilor interese, comparativ cu cele din mediul rural (p = 0,003).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
137 document
Tabel 41 - Testul T pentru eşantioane independente: mediul asupra copingului (AA)
Mediul Media T p
Urban 14,70
2,994 0,003
Rural 12,83
O altă variabilă importantă este genul biologic al copilului, însă, în cazul strategiilor
de coping, efectele apar doar asupra relaţionării sociale. Astfel, părinţii băieţilor par să facă
faţă mai bine situaţiei alăturându-se celorlalţi, în comparaţie cu părinţii care au fete.
Tabel 42 - Testul T pentru eşantioane independente: genul biologic al copilului asupra

copingului (RS)
Genul biologic al Media T p
copilului
Masculin 18,26
2,859 0,005
Feminin 16,24
Componentele de acţiune indirectă (p = 0,023) şi acţiune antisocială (p = 0,09) ale

scalei de coping sunt influenţate de vârsta pe care o are copilul. Părinţii copiilor mai mici
de 5 ani folosesc acţiunea indirectă ca mijloc de coping într-o măsură semnificativ mai
mare decât cei care au copii cu vârste între 5-10 ani (p = 0,022).
Tabel 43 – Testul ANOVA One-Way: vârsta copilului asupra copingului (AIN)
1. Sub 5 ani 2 2,22 0,021
3 1,46 0,302
2. Între 5-10 ani 3 -0,76 1,000
3. Peste 10 ani
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
138 document
Pe de o parte, chiar dacă fac rău celorlalţi, părinţii care au copii până în vârsta de 5
ani îşi urmăresc interesele în mai mare măsură decât cei care au copii cu vârste între 5-10
ani. Pe de altă parte ultimii folosesc această strategie de coping în mai mică măsură decât
cei care au copii mai mari de 10 ani (p = 0,031)
Tabel 44 – Testul ANOVA One-Way: vârsta copilului asupra copingului (AAN)

1. Sub 5 ani 2 2,66 0,022
3 -0,13 1,000
2. Între 5-10 ani 3 -2,79 0,031
3. Peste 10 ani
Se evidenţiază şi efecte semnificative ale vârstei copilului în momentul

diagnosticului asupra copingului global (p<0,001), relaţionării cu ceilalţi (p = 0,004),
acţiunii instinctive (p = 0,004) şi acţiunii indirecte (p<0,001).
Astfel, părinţii ai căror copii au primit diagnosticul în primii doi ani şi între 2 ani şi o
lună - 3 ani obţin un scor semnificativ mai mare la scala de abordare strategică a
copingului, comparativ cu cei ai căror copii au fost diagnosticaţi între 3 ani şi o lună şi 4 ani
(p = 0,001, p = 0,005). Putem crede că primii au strategii mai adaptative de coping decât
ultimii.
Tabel 45 – Testul ANOVA One-Way: vârsta copilului la diagnostic asupra copingului

(scor total)
1. În primii 2 ani 2 3,38 1,000
3 20,58 0,001
4 14,82 0,084
2. 2 ani, 1lună – 3ani 3 17,19 0,005
4 11,44 0,332
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
139 document
3. 3 ani, 1 lună – 4 ani 4 -5,75 1,000
4. Peste 4 ani
De asemenea, diagnosticul primit de copil între 2 ani şi o lună şi 3 ani conduce la

folosirea relaţiilor cu ceilalţi ca mijloc de coping într-o mai mare măsură decât în situaţia în
care părinţii află diagnosticul copilului un an mai târziu, între 3 ani şi o lună şi 4 ani (p =
0,003).

(RS)
1. În primii 2 ani 2 -0,89 1,000
3 3,33 0,003
4 1,96 0,443
2. 2 ani, 1lună – 3ani 3 17,19 0,005
4 11,44 0,332
3. 3 ani, 1 lună – 4 ani 4 -1,37 1,000
4. Peste 4 ani
Comparativ cu părinţii care au primit diagnosticul copilului când acesta avea între 3
ani şi o lună şi 4 ani (p = 0,005) şi, la limită, peste 4 ani (p = 0,055), cei ai căror copii au
fost diagnosticaţi în primii doi ani se bazează mai mult pe intuiţia lor pentru a rezolva
problemele.

(AI)
1. În primii 2 ani 2 1,85 0,574
3 4,28 0,005
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
140 document
4 3,90 0,055
2. 2 ani, 1lună – 3ani 3 2,42 0,321
4 2,05 0,989
3. 3 ani, 1 lună – 4 ani 4 0,37 1,000
4. Peste 4 ani
Mai mult, se observă o tendinţă ca părinţii ai căror copii au primit diagnosticul până
la vârsta de doi ani să lase impresia celorlalţi că deţin controlul şi să-şi rezolve problemele
mai degrabă într-o manieră netransparentă, faţă de cei care au copii ce au fost diagnosticaţi
între vârsta de 3 ani şi o lună şi 4 ani (p<0,001) şi peste 4 ani (p = 0,013). La limită,
acelaşi efect se observă între cei care au primit diagnosticul copiilor când aceştia aveau
între 2 ani şi o lună şi 3 ani şi subiecţii ai căror copii au fost diagnosticaţi între vârsta de 3
ani şi o lună şi 4 ani (p = 0,051).

(AIN)
1. În primii 2 ani 2 1,66 0,304
3 4,21 <0,001
4 3,52 0,013
2. 2 ani, 1lună – 3ani 3 2,54 0,051
4 1,85 0,599
3. 3 ani, 1 lună – 4 ani 4 -0,68 1,000
4. Peste 4 ani
Dacă părintele nu se ocupă direct de copil este mai probabil să folosească acţiunile
agresive ca mijloc de coping, comparativ cu situaţia în care el e persoana principală ce
îngrijeşte copilul (p = 0,048).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
141 document
Tabel 49 - Testul T pentru eşantioane independente: rolul părintelui asupra copingului (AA)
Persoană principală Media T p
Da 18,26
-1,999 0,048
Nu 16,24
Nivelul de stres influenţează scorul final obţinut la chestionarul de coping (p =

0,027) şi componentele acţiune asertivă (p = 0,028) şi acţiune instinctivă (p<0,001). Atunci
când nivelul de stres parental este scăzut, gradul de folosire a strategiilor de coping este
semnificativ mai ridicat decât atunci când părinţii consideră că sunt foarte stresaţi (p =
0,023).
Tabel 50 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de stres asupra copingului (scor total)
1. Nivel scăzut 2 6,32 0,484
3 12,04 0,023
2. Nivel mediu 3 5,71 0,632
3. Nivel ridicat
De asemenea, părinţii care consideră că sunt stresaţi doar într-o mică măsură
reacţionează într-o manieră mai asertivă pentru a-şi rezolva problemele, decât cei care
raportează unui nivel ridicat de stres (p = 0,039).
Tabel 51 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de stres asupra copingului (AS)

1. Nivel scăzut 2 1,98 0,116
3 2,36 0,039
2. Nivel mediu 3 0,37 1,000
3. Nivel ridicat
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
142 document
Comparativ cu părinţii care au un nivel ridicat al stresului, cei care resimt un nivel
scăzut sau mediu de stres se bazează într-o măsură semnificativ mai mare pe intuiţia lor,
reacţionând la impulsurile de moment spre a-şi rezolva problemele (p<0,001, respectiv p =
0,004).
Tabel 52 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de stres asupra copingului (AI)

1. Nivel scăzut 2 1,08 0,875
3 4,54 <0,001
2. Nivel mediu 3 3,45 0,004
3. Nivel ridicat
Rezultatele mai arată că nivelul de suport social perceput influenţează strategiile de

coping referitoare la relaţionarea socială (p = 0,006) şi căutarea suportului social (p =
0,002).
Un nivel mediu şi ridicat al suportului social perceput determină persoanele să se
alăture celorlalţi pentru a face faţă unei probleme într-o măsură semnificativ mai mare decât
un nivel scăzut al percepţiei sprijinului social (p = 0,035), respectiv (p = 0,011).
Tabel 53 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de suport social asupra copingului (RS)
1. Nivel scăzut 2 -2,06 0,035
3 -2,34 0,011
2. Nivel mediu 3 -0,27 1,000
3. Nivel ridicat
De asemenea, părinţii care resimt suportul social la nivel ridicat vor căuta în
continuare ajutor şi sprijin la ceilalţi într-o măsură semnificativ mai mare decât cei care
percep suportul acestora la nivel mediu şi scăzut (p=0,036, respectiv p = 0,002).
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
143 document
Tabel 54 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de suport social asupra copingului (CSS)
1. Nivel scăzut 2 -0,76 1,000
3 -3,38 0,002
2. Nivel mediu 3 -2,61 0,036
3. Nivel ridicat
Scorul la chestionarul de coping, care reflectă în ce măsură părintele unui copil cu

TSA foloseşte astfel de strategii pentru a depăşi situaţiile dificile, poate fi prezis pe baza
valorii stresului şi a vârstei copilului în momentul diagnosticului, după cum rezultă din
analiza de regresie pe care am efectuat-o prin metoda Stepwise.
Corelaţiile semnificative între cele două variabile independente nu depăşesc valoarea
de 0,50, ceea ce înseamnă că nu există coliniaritate.
Coping Vârsta la diagnostic Stres
Coping 1,000 -0,420 -0,220
p . <0,001 0,013
Vârsta la diagnostic -0,420 1,000 -0,099
p <0,001 . 0,160
Stres -0,220 -0,099 1,000
p 0,013 0,160 .
Din diagnosticul coliniarităţii rezultă, de asemenea, că nu sunt probleme de

multicoliniaritate, deoarece indexul de condiţie este sub valoarea 15.

1 1 1,599 1,000
2 0,401 1,998
2 1 2,450 1,000
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
144 document
2 0,529 2,152
3 0,021 10,847
Au rezultat două modele de predicţie, primul explicând 16,9% (R2ajustat = 0,169), iar
de cel de-al doilea 23,1% (R2ajustat = 0,231) din varianţa copingului. R2modificat (0,069) şi
testului F (Fmodificat = 9,194, p = 0,003) evidenţiază că cel de-al doilea model este
semnificativ mai bun decât primul.

Model R R2 R2ajustat R2modificat Fmodificat p Fmodificat
1 0,420 0,177 0,169 0,177 21,694 <0,001
2 0,496 0,246 0,231 0,069 9,194 0,003
1 – predictori: constanta, vârsta copilului la diagnostic
2 – predictori: constanta, vârsta copilului la diagnostic, stres
Conform testului ANOVA, cele două modele sunt semnificative, iar variabilele
independente sunt buni predictori pentru rezultatul obţinut la scala de coping.

Model M2 F p
1 Regresie 6149,75
21,69 >0,001
Reziduuri 283,480
2 Regresie 4280,31
16,32 > 0,001
Reziduuri 262,20
Având în vedere rezultatele, am selectat modelul al doilea pentru a realiza ecuaţia de

predicţie, care include constanta şi coeficienţii asociaţi vârstei copilului în momentul
diagnosticului şi gradului de stres evaluat prin chestionarul PSI. Astfel, 19,3% din varianţa
copingului este explicată de vârsta la care copilul a fost diagnosticat şi 6% de gradul de
stres perceput de părinte. Toleranţele corespunzătoare ambilor predictori sunt mai mari
decât 0,769 (1-R2ajustat), subliniind din nou că nu există coliniarităţi.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
145 document
parţiale
Constanta 194,16 7,9 24,33 <0,001
7
Vârsta la -17,10 3,3 -0,44 -5,11 <0,001 - -0,456 -0,444 0,990
diagnostic 4 0,420
Stres -0,24 0,0 -0,26 -3,03 0,003 - -0,290 -0,263 0,990
8 0,220
Formula ecuaţiei de predicţie pentru scorul obţinut la scala referitoare la strategiile

de coping este următoarea:
Ycoping = 194,16 + (-17,10)xvârsta copilului la diagnostic + (-0,24)xstres
Aşadar, părinţii care au acelaşi nivel de stres şi au primit diagnosticul copilului până
când acesta a împlinit trei ani, au scor al copingului mai ridicat cu 17,10. Faţă de ceilalţi
părinţi, cei care raportează un grad de stres mai scăzut cu un punct vor avea un scor la scala
de coping mai mare cu 0,24.
Stabilitatea ecuaţiei de predicţie este demonstrată de valorile reziduurilor, mai puţin
de 5% situându-se în afara intervalului (-2, 2) şi de valoarea distanţei lui Cook până în 1.
Conform rezultatelor nu există nici homoscedasticitate.

Std. Reziduuri -1,99 2,27 <0,001 0,99
Stud. Reziduuri -2,01 2,31 0,002 1,00
Distanţa Cook <0,001 0,188 0,011 0,02
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
146 document
Grafic 18
Conexiunile între componentele copingului evaluate prin intermediul chestionarului

SACS, cele ale suportului social perceput de părinţii cu copii cu TSA şi vârsta copilului au
fost verificate prin intermediul unei analize de corespondenţă multiplă (Principal
Component Analysis) care a relevat următoarele rezultate, evidenţiate în Graficul nr. 19
Pentru fiecare dintre factorii copingului a fost calculată media, având, astfel, două nivelui:
ridicat – peste medie, scăzut – sub medie
În primul rând, se observă că părinţii care au copii mai mici de 5 ani resimt un suport
social ridicat din partea unei persoane semnificative pentru ei şi folosesc ca mijloace de
coping mai ales abordarea eficientă a problemei într-un mod sincer şi direct fără a face rău
celorlalţi (AS2) şi căutarea ajutorului din partea celorlalţi (CSS2).
În al doilea rând, părinţii copiilor cu vârste cuprinse între 5 şi 10 ani şi peste 10 ani
folosesc într-o măsură mai mică aceste strategii de coping şi par să primească mai mult
sprijinul prietenilor. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
147 document
În al treilea rând, subiecţii care îi ajută pe ceilalţi şi se alătură lor pentru a face faţă
situaţiei împreună (RS2) îşi iau toate măsurile de protecţie înainte de a acţiona pentru a
evita orice pericol posibil (AP2). Conexiunile se păstrează şi la polul opus, astfel că
folosirea scăzută a uneia dintre strategii diminuează şansele utilizării celeilalte.
În al patrulea rând, părinţii care primesc un suport social scăzut din partea familiei se
bazează mai ales pe intuiţia lor şi pe impulsurile de moment pentru a face faţă problemelor
(AI2). Cei care resimt ajutorul din partea familiei folosesc mai puţin această strategie de
coping.
În al cincilea rând, cei care îi manipulează pe ceilalţi, făcându-i să creadă că au
controlul (AIN2), încearcă să îi ia prin surprindere (AA2) îşi urmăresc interesele indiferent
de nevoile lor (AAN2). Asocierea între cele trei dimensiuni ale copingului se păstrează şi în
celălalt sens.
Graficul 19 – Asocieri între componentele copingului, ale suportului social şi vârsta copilului
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
148 document
1 2
AS 0,008 0,336
CSS 0,087 0,492
AP 0,588 0,393
AI 0,690 0,133
E 0,579 -0,258
AIN 0,756 -0,265
AAN 0,499 -0,499
AA 0,620 -0,467
RS 0,620 -0,467
Suport familie -0,499 -0,111
Suport persoană 0,195 0,465
Suport prieteni -0,378 -0,023
Vârsta copilului -0,150 -0,234
Prima dimensiune care explică 24% din inerţie opune părinţii care utilizează sau nu
ca mijloc de coping acţiunea indirectă. Astfel, de o parte se poziţionează părinţii care
încearcă să-şi rezolve problemele într-un mod netrasparent, manipulându-i pe ceilalţi. De
cealaltă parte, se plasează persoanele care folosesc această strategie în mică măsură sau
chiar deloc.
Cea de-a doua dimensiune explică 13% din inerţie şi orientea ză subiecţii în funcţie
de acţiunea antisocială şi căutarea suportului social, încât la un capăt se situează cei care îşi
urmăresc interesele chiar dacă le fac rău celorlalţi şi nu se bazează pe aceştia pentru ajutor
şi sprijin. La celălalt capăt, sunt cei care caută sfatul din partea prietenilor şi familiei şi nu
îşi urmăresc interesele cu orice preţ.
Modelul este consistent cu un Alpha Cronbach 0, 862.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
149 document
Discuţii
Pentru utilizarea strategiilor de coping, atât efectele principale, cât şi analiza de
regresie atestă impactul deosebit al vârstei copilului în momentul diagnosticului şi al
nivelului de stres parental. Prin urmare, o persoană va obţine un scor ridicat la scala de
coping dacă diagnosticul copilului a fost pus în primii trei ani de viaţă sau pe măsură ce
nivelul stresului părintelui scade.
Vârsta copilului în prezent are efecte asupra unor strategii de coping. Acţiunea
indirectă, acţiunea antisocială, dar şi acţiunea asertivă şi căutarea suportului social sunt
mijloace de coping folosite mai ales de părinţii care au copii mai mici de 5 ani.
Referitor la suportul social, rezultatele arată că perceperea unui suport social ridicat
conduce la folosirea unor mijloace de coping referitoare la relaţionarea socială şi căutarea
suportului social. Dacă suportul social din partea familiei lipseşte, părinţii se orientează
spre acţiuni instinctive.
O altă influenţă importantă este cea a mediului de provenienţă a respondenţilor.
Părinţii din mediul urban preferă ca strategii de coping acţiunea instinctivă, acţiunea
indirectă, acţiunea antisocială şi acţiunea agresivă, în timp ce cei din mediul rural par a
căuta mai degrabă suportul social pentru a-şi depăşi problemele.
Mai putem adăuga că relaţionarea socială este utilizată mai ales de părinţii care au
băieţi, iar aceia dintre ei care nu au împlinit 30 de ani caută în mai mare măsură suportul
din partea celorlalţi.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
150 document
9.4. Studiul 4: Variabile predictori şi influenţe asupra nivelului de
rezilienţă a părinţilor copiilor cu autism
Al patrulea studiu se concentrează asupra rezilienţei, urmărind sublinierea
influenţelor principale şi a asocierilor între variabilele studiului şi creionarea unui model de
predicţie. Media scorurilor rezilienţei are valoarea de 141,51.
Verificând influenţele genului biologic asupra rezilienţei, a rezultat că femeile sunt
semnificativ mai reziliente decât bărbaţii (p = 0,0 15).

rezilienţei
Genul Media T p
Masculin 135,83
-2,468 0,015
Feminin 146,46
O altă variabilă cu un efect semnificativ asupra rezilienţei părinţilor este vârsta

copilului în momentul diagnosticului (p = 0,019). Prin urmare, părinţii ai căror copii
primesc diagnosticul în primii doi ani de viaţă sunt semnificativ mai rezilienţi decât cei ai
căror copii sunt diagnosticaţi între 3 ani şi o lună şi 4 ani (p = 0,022).
Tabel 63 – Testul ANOVA One-Way: vârsta copilului la diagnostic asupra rezilienţei

1. În primii 2 ani 2 5,02 1,000
3 18,01 0,022
4 13,76 0,399
2. 2 ani, 1lună – 3ani 3 12,98 0,201
4 8,73 1,000
3. 3 ani, 1 lună – 4 ani 4 -4,74 1,000
4. Peste 4 ani
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
151 document
O altă analiză dezvăluie că părinţii care mai au şi alţi copii sunt semnificativ mai
rezilienţi comparativ cu cei care au doar copilul cu TSA (p = 0,011).
Tabel 64 - Testul T pentru eşantioane independente: existenţa fraţilor asupra rezilienţei

Existenţa fraţilor Media T p
Da 148,13
2,587 0,011
Nu 136,87
Cu privire la influenţa stresului asupra rezilienţei, se remarcă faptul că persoanele

care resimt un nivel de stres parental scăzut şi mediu au o rezilenţă semnificativ mai mare
decât cele care au un grad de stres ridicat (p<0,001, respectiv p = 0,016).
Tabel 65 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de stres asupra rezilienţei

1. Nivel scăzut 2 5,22 0,915
3 19,79 <0,001
2. Nivel mediu 3 14,56 0,016
3. Nivel ridicat
În comparaţie cu părinţii care folosesc într-o mică măsură strategiile de coping, cei
care au un nivel mediu şi ridicat al utilizării lor sunt semnificativ mai rezilienţi (p<0,001,
respectiv p<0,001).
Tabel 66 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de coping asupra rezilienţei

Nivel de coping Comparaţii Diferenţe medii p
1. Nivel scăzut 2 -20,52 <0,001
3 -30,54 <0,001
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
152 document
2. Nivel mediu 3 -10,02 0,103
3. Nivel ridicat
Nivelul suportului social perceput are o influenţă semnificativă asupra rezilienţei (p

= 0,049). Diferenţele între grupuri nu sunt foarte clare, valorile pragului de semnificaţie
fiind mai mari de 0,050. Ar putea exista, totuşi, diferenţe semnificative între cei care percep
un suport social scăzut şi cei care îl văd ca fiind ridicat, în sensul că primii sunt mai puţin
rezilienţi decât ultimii (p = 0,091).
Tabel 67 – Testul ANOVA One-Way: nivelul de suport social asupra rezilienţei

1. Nivel scăzut 2 -10,77 0,132
3 -11,33 0,091
2. Nivel mediu 3 -0,56 1,000
3. Nivel ridicat
Pentru a prezice gradul de rezilienţă, am luat în analiză scorul total la chestionarul

referitor la strategiile de coping, gradul de stres perceput de părinţi şi existenţa altor copii în
familie. Analiza de regresie multiplă s-a realizat prin procedura Stepwise.
Rezultatele corelaţiilor arată că nu există coliniaritate între variabilele independente,
deoarece acestea se află sub 0,50.
Rezilienţă Coping Stres Existenţă
fraţi
Rezilienţă 1,000 0,542 -0,409 -0,237
p . <0,001 <0,001 0,005
Coping 0,542 1,000 -0,224 0,008
p <0,001 . 0,008 0,467
Stres -0,409 -0,224 1,000 -0,045
p <0,001 0,008 . 0,317
Existenţă fraţi -0,237 0,008 0,008 1,000
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
153 document
p 0,005 0,467 0,467 .
Mai mult, indexul de condiţie nu creşte peste valoarea 15, ceea ce confirmă faptul că
nu sunt probleme de coliniaritate.
1 1 1,993 1,000
2 0,007 14,656
2 1 2,958 1,000
2 0,036 9,016
3 0,005 13,469
3 1 3,616 1,000
2 0,342 3,250
3 0,036 10,015
4 0,005 14,046
Rezultatele arată că există trei modele semnificative pentru a prezice gradul de

rezilienţă al părintelui. Varianţa rezilienţei este explicată de primul model în proporţie de
28,7% (R2ajustat = 0,287), de al doilea model într-un procent de 36,9% (R2ajustat = 0,369) şi
de 43% de către cel de-al treilea model (R2ajustat = 0,430).
Al doilea model este semnificativ mai bun decât primul (R2modificat = 0,087, Fmodificat =
15,590, p < 0,001), iar al treilea decât cel de-al doilea (R2modificat = 0,065, Fmodificat = 12,908,
p < 0,001).

Model R R2 R2ajustat R2modificat Fmodificat p
1 0,542 0,293 0,287 0,293 46,503 <0,001
2 0,617 0,380 0,369 0,087 15,590 <0,001
3 0,667 0,445 0,430 0,065 12,908 <0,001
1 – predictori: constanta, scor total coping
2 – predictori: constanta, scor total coping, scor total stres
3 – predictori: constanta, scor total coping, scor total stres, existenţa fraţilor
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
154 document
Variabilele celor trei modele sunt buni predictori, conform testului ANOVA, care
este semnificativ din punct de vedere statistic.

Model M2 F p
1 Regresie 18237,76
46,503 <0,001
Reziduuri 392,18
2 Regresie 11823,66
34,075 <0,001
Reziduuri 346,98
3 Regresie 9230,78
29,457 <0,001
Reziduuri 313,36
Am păstrat doar valorile celui de-al treilea model, pentru că datele au evidenţiat că
este cel mai bun, având drept predictori semnificativi scorul la scala de coping (p<0,001),
scorul la scala de stres (p<0,001) şi existenţa sau inexistenţa unui alt copil în familie
(p<0,001). Varianţa gradului de rezilienţă raportat de părinţii copiilor cu autism este
explicată de scorul la scala de coping în proporţie de 21,2%, de scorul la chestionarul de
stres în procent de 9,36% şi de existenţa sau inexistenţa fraţilor în proporţie de 6,5%. Se
confirmă din nou faptul că nu există coliniarităţi pentru că toleranţele fiecărei variabile
independente se plasează deasupra valorii de 0,57 (1-R2ajustat).
parţiale
Constanta 91,73 17,99 5,09 <0,001
Coping 0,55 0,08 0,47 6,49 <0,001 0,542 0,527 0,461 0,950
Stres -0,37 0,08 -0,31 -4,31 <0,001 - -0,380 -0,306 0,948
0,409
Existenţă -12,11 3,37 -0,25 -3,59 <0,001 - -0,324 -0,255 0,998
fraţi 0,237
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
155 document
Prin urmare, ecuaţia de predicţie rezultată pentru rezilienţă are următoarea formulă:
Yrezilienţă = 91,73 + 0,55xcoping + (-0,37)xstres + (-12,11) xexistenţă fraţi
Astfel, atunci când variabilele stres perceput şi existenţa altor copii în familie sunt
controlate, creşterea cu un punct la scala de coping va determina o percepţie a rezilienţei cu
0,55 mai mare. De asemenea, dacă părinţii au mai mulţi copii, rezilienţa va creşte cu 12,11.
În fine, dacă stresul este evaluat cu un punct mai puţin, scorul rezilienţei va creşte cu 0,37.
Se poate observa că distanţa lui Cook pentru fiecare caz ia o valoare mai scăzută
decât 1, iar statisticile reziduurilor arată că mai puţin de 5% dintre acestea scad sub -2 sau
cresc peste 2. Nu există homoscedasticitate, conform Graficului 20.

Std. Reziduuri -2,70 2,00 <0,001 0,98
Stud. Reziduuri -2,75 2,03 -0,001 1,00
Distanţa Cook <0,001 0,061 0,009 0,01
Grafic 20
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
156 document
Analiza de corespondenţă multiplă (Principal Component Analysis) evidenţiază o
serie de conexiuni şi între nivelul de rezilienţă, strategiile de coping şi genul biologic al
părintelui.
Graficul 21 – Asocieri între nivelul de rezilienţă, componentele copingului şi genul biologic al

părintelui
Într-o primă fază se poate observa că persoanele cu un nivel ridicat al rezilienţei se

bazează pe propria intuiţie şi reacţionează la impulsurile de moment, acţionează într-un
mod prudent şi se alătură celorlalţi pentru a face faţă situaţiei împreună. Rezilienţa scăzută
este asociată mai degrabă cu utilizarea în mică măsură a acestor mijloace de coping.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
157 document
De asemenea, graficul mai indică faptul că mamele folosesc ca strategii de coping
mai ales căutarea suportului social şi abordarea situaţiei într-un mod asertiv. În acelaşi
timp, bărbaţii utilizează în mică măsură aceste mijloace de a depăşi dificultăţile.
Se confirmă din nou că participanţii care încearcă să îi facă pe ceilalţi să creadă că
deţin controlul, dar îi manipulează, îşi urmăresc interesele indiferent de nevoile celorlalţi şi
acţionează pentru a prelua controlul. Nepracticarea uneia dintre aceste strategii implică şi
lipsa de acţiune sub forma celorlalte două.

1 2
AS 0,046 -0,522
CSS 0,093 -0,362
AP 0,553 -0,360
AI 0,737 -0,262
E 0,548 0,318
AIN 0,763 0,275
AAN 0,539 0,505
AA 0,657 0,427
RS 0,548 -0,552
Nivelul de rezilienţă 0,629 -0,255
Genul biologic 0,084 -0,280
Soluţia rezultată explică 44% din inerţie (29% prima dimensiune, 15% a doua
dimensiune), componentele acţiune indirectă şi acţiune instinctivă contribuind mai ales la
prima dimensiune, iar relaţionarea socială, acţiunea asertivă şi acţiunea antisocială în
special la a doua dimensiune.
Prin urmare, pe Dimensiunea 1, la un capăt se situează părinţii care rezolvă
problemele în mod netransparent şi care acţionează instinctiv, iar la celălalt pol, cei care
folosesc în mică măsură aceste strategii. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
158 document
Dimensiunea 2 orientează de o parte persoanele care relaţionează puţin cu ceilalţi,
care nu folosesc o manieră asertivă de a rezolva problemele şi care îşi urmăresc interesele
fără a ţine cont de ceilalţi. La celălalt capăt se poziţionează respondenţii care oferă ajutor
celorlalţi, ţin cont de nevoile acestora şi acţionează asertiv.
Modelul rezultat are o consistenţă foarte bună, coeficientul Alpha Cronbach fiind de
0,872.
Discuţii
Cele mai importante efecte asupra rezilienţei sunt datorate celor trei variabile care
intră şi în modelui de regresie a acestei variabile dependente: scorurile totale la scalele de
stres şi de utilizare a strategiilor de coping şi existenţa altor copii în familie. Prin urmare,
persoanele sunt mai reziliente dacă au un nivel al stresului mai scăzut, utilizează în mai
mare măsură mijloacele de coping sau în familie mai sunt copii.
De altfel, persoanele cu scoruri ridicate ale rezilienţei preferă ca mijloace de coping
relaţionarea socială, acţiunea indirectă şi acţiunea prudentă.
Regăsim şi diferenţe de gen, în sensul că femeile sunt mai reziliente decât bărbaţii.
Importantă este şi vârsta copilului în momentul diagnosticului, crescând probabilitatea ca
părinţii să fie mai rezilienţi dacă diagnosticul copilului s-a pronunţat până când acesta a
împlinit 2 ani.
Influenţa suportului social asupra rezilienţei nu este foarte clară.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
159 document
Capitolul 10
Concluzii finale
Cele patru studii au evidenţiat importanţa genului biologic al părinţilor asupra

suportului social perceput, stresului parental, utilizării strategiilor de coping şi capacităţii de
rezilienţă.
Mai mult, această variabilă este un predictor pentru suportul social perceput, alături
de nivelul de stres şi vârsta copilului la momentul diagnosticului. Prin urmare, prima
ipoteză de cercetare s-a confirmat. Suportul social perceput este ridicat dacă părintele este
femeie, nivelul de stres parental scăzut, iar copilul a fost diagnosticat în primii trei ani de
viaţă.
Bărbaţii resimt un nivel mai ridicat de stres comparativ cu femeile, ei percepând
copilul ca dificil (DC) şi încercând să mascheze aspectele negative ale relaţiei lor (RD).
Ipoteza cercetării doctorale se confirmă parţial, dat fiind faptul că nu avem influenţe la
nivelul global al stresului, iar diferenţele semnificative apar pe cele două dimensiuni ale
scalei.
Analizele de corespondenţă au revelat asocieri între genul părintelui şi mecanismele
de coping folosite. Astfel, mamele abordează problema într-o manieră asertivă şi caută
suportul social pentru a o rezolva, aşadar folosesc mijloace de coping pozitiv,aşa cum am
presupus în ipoteza de cercetare. Nu sunt, însă, dovezi empirice că taţii utilizează evitarea
sau alte strategii negative, ci doar că le preferă pe cele de mai sus într-o mică măsură.
De asemenea, al patrulea studiu a arătat că femeile sunt mai reziliente decât bărbaţii.
În al doilea rând, prin intermediul analizei de regresie, am descoperit că stresul
parental este un bun predictor al capacităţii de rezilienţă împreună cu gradul de utilizare al
mijloacelor de coping şi existenţa unui alt copil în familie. Conform ecuaţiei de predicţie,
capacitatea de rezilienţă este crescută dacă părinţii folosesc în mare măsură mijloacele de
coping, adaptându-le în funcţie de situaţie, resimt un nivel scăzut de stres parental şi au şi
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
160 document
alţi copii. Aşadar, a zecea şi a douăsprezecea ipoteză de lucru s-au confirmat. De asemenea,
ipoteza nr. 11 se confirmă, conform efectului principal al stresului asupra rezilienţei;
persoanele care resimt un stres ridicat au o capacitate mai scăzută de rezilienţă comparativ
cu cei care sunt puţin sau deloc stresaţi.
Stresul are efecte semnificative şi asupra suportului social, în sensul că suportul
social este perceput ca fiind mai ridicat, dacă nivelul de stres este mai scăzut, ceea ce
confirmă a doua ipoteză de cercetare.
Un nivel scăzut de stres determină şi folosirea unor mijloace de coping pozitiv într-o
mai mare măsură, precum rezolvarea problemei într-o manieră asertivă sau folosirea
intuiţiei. Mai mult, ecuaţia de regresie pentru prezicerea scorului la scala de coping include
nivelul de stres şi vârsta copilului la diagnostic. Astfel, utilizarea într-o mai mare măsură a
strategiilor de coping este prezisă de percepţia unui nivel scăzut de stres sau existenţa
diagnosticului copilului în primii trei ani ai acestuia.
Se mai remarcă faptul că părinţii care percep un nivel ridicat al suportului social
resimt într-o măsură mai mică stresul asociat rolului de părinte (PD) şi nu încearcă să
ascundă aspectele negative ale relaţiei cu copiii lor (RD). Nu există efecte principale la
nivelul global al stresului, dar suportul social este unul dintre predictorii stresului, alături
de genul biologic al copilului. Stresul resimţit este mare, dacă suportul social perceput este
mic, iar copilul este de genul feminin.
De asemenea, părinţii care consideră că au un nivel ridicat de sprijin din partea
celorlalţi folosesc într-o măsură mai mare relaţionarea socială şi căutarea suportului social,
aşadar strategii adaptative de coping. Mai mult, percepţia că există o persoană care îi
sprijină se asociază cu rezolvarea problemelor într-un mod asertiv.
Vârsta părintelui influenţează percepţia suportului social, cei până 30 de ani
resimţind într-o mai mare măsură sprijinul din partea celorlalţi, coparativ cu subiecţii din
alte grupuri de vârste. De altfel, tot aceştia caută suportul social pentru a depăşi
dificultăţile.
Alte variabile cu efecte importante sunt vârsta copilului în prezent şi vârsta copilului
în momentul diagnosticului. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
161 document
În concluzie, ipotezele cercetării s-au confirmat total sau parţial, identificându-se
modele predictive pentru suportul social, stresul parental, utilizarea mijloacelor de coping şi
capacitatea de rezilienţă.
În acelaşi timp, consider că această cercetare aduce informaţii utile şi intersante
despre părinţii copiilor cu autism. De asemenea, este important de menţionat faptul că este
primul de acest fel pe un eşantion din populaţia românească care aduce informaţii nu numai
cu privire la mame, ci şi cu privire la taţi. Studiile făcute alături de toate datele culese din
literatura de specialitate încearcă să acopere o parte din golul existent în acest domeniu de
cercetare în România şi poate constitui o bază pentru studii ulterioare.
Printre limitele acestei cercetări ar putea fi numărul relativ redus de cazuri,
caracteristicile lor demografice, includerea în studiu doar a părinţilor, lipsa unor scale de
dezirabilitate socială. Metodologia cercetării doctorale este un cantitativă, iar majoritatea
studiilor asupra familiilor care au în componenţă o persoană cu autism apelează de obicei la
metode de cercetare calitative. Aşadar, o îmbinare a metodelor calitative cu cele calitative
în explorarea mecanismelor prin care membrii familiei ajung la o bună adaptare poate să fie
o abordare potrivită în viitor. Pornind de la aceste limite, o altă direcţie viitoare de cercetare
implică dezvoltarea unor proiecte sau programe în care să fie incluşi membri ai familiilor
copiilor cu autism din cât mai multe zone ale ţării.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
162 document
Referințe bibliografice
Abraham, J. D. şi Hansson, R. O. (1996). Gender differences in the usefulness of goaldirected coping

for middle-aged and older workers. Journal of Applied Social Psychology, 26, 654-669.
Affleck, G., Allen, D., McGrade, B. J. şi McQueeney, M. (1982). Maternal causal attributions at
hospital discharge of high-risk infants. American Journal of Mental Deficiency, 86, 575-
580.
Affleck, G., Tennen, H. şi Gershman, K. (1985). Cognitive adaptation to high-risk infants: The
search for mastery, meaning, and protection from future harm. American Journal of Mental
Deficiency, 89 (6), 653-656.
Affleck, G., Tennen, H., Allen, D. A. şi Gershman, K. (1986). Perceived social support and
matemal adaptation during the transition from hospital to home care of high-risk infants.
Infant Mental Health Journal, 7, 6-18.
Akkok, F., Askar, P. şi Karanci, N. A. (1992). The stress levels and causal attributions of
Turkish parents. The Turkish Journal of Special Education, I, 9-14.
Akkok, F. (1994). An overview of parent training and counselling with the parents of children with
mental disabilities and autism in Turkey. International Journal for the Advancement of
Counselling, 17, 129-138.
Allen, D. A şi Affleck, G. (1985). Are we stereotyping parents? A postscript to Blacher.
Mental Retardation, 23 (4), 200-202.
Alloy, L. B., Abramson, L. Y., Metalsky, G. I. şi Teasdale, S. (1988). The hopelessness
theory of depression: Attributional aspects. British Journal of Clinical Psycholowt, 27, 5-
21.
Altiere, M., J. şi von Kluge, S. (2009). Family Functioning and Coping Behaviors in Parents of
Children with Autism. Journal of Child and Family Studies, 18, 83-92.
Aldwin, C. M. (2007). Stress, Coping, and Development. An Integrative Perspective (ediţia a
doua). New York: Guilford Press.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
163 document
Averril, J.R. și Rosenn, M. (1972). Vigilant and nonvigilant coping strategies and
psychophysiological stress reactions during anticipation of electric shock. Journal of
Personality and Social Psychology, 23, 128-141.
Bailey, D. B., Bysse, V., Smith-Bonahue, T. şi Elam, J. (1992). The effects and perceptions of
family involment in program decisions about family-centered practices. Evaluation and
Program Planning, 15, 23-32.
Balog, G. T. (1972). A mother's reaction to diagnosis of congenital anomalies in her child.
Maternal-Child Nursing Journal, 1, 143-157.
Baxter, C., Cumtnins, R. A. şi Polak, S. (1995). A longitudinal study of parental stress and
support: from diagnosis of disability to leaving of school. International Journal of
Disability, Development and Education, 42 (2), 125-136.
Băban, A. (1998). Stres şi personalitate. Cluj-Napoca: Presa Universitară Clujeană.
Băban, A. (coord.) (2003). Consiliere educatională: Ghid metodologic pentru orele de
dirigenţie şi consiliere. Cluj-Napoca: Editura PSINET.
Beckman, P. J. (1983). Influence of selected child characteristics on stress in families of
handicapped infants. American Journal of Mental Deficiency, 88, 150-156.
Beckman, P. J. (1991). Comparison of mothers' and fathers' perceptions of the effect of young
children with and without disabilities. American Journal on Mental Retardation, 95 (5),
585-595.
Behr, S. K., Murphy, D. L. şi Summers, J. A. (1992). Users manual: Kansas Inventory of

Parental Perceptions (KIPP). Measures of perceptions of parents who have children with
special needs. Lawrence: University of Kansas, Beach Center on Families and Disability.
Behr, S. K. şi Murphy, D. L. (1993). Research Progress and Promise. The Role of
Perceptions in Cognitive Adaptation to Disability. in A. P. Turnbull, J. M. Patterson, S. K.
Behr, D. L. Murphy, J.G. Marquis, şi M. J. Blue-Banning (ed.). Cognitive Coping,
Families and Disability. Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
Bell, R. Q. (1968). A reinterpretation of the direction of effects in studies of socialization,
Psychological Review, 75 (2), 81-95.
Bernheimer, L. P., Young, M. S. şi Winton, P. J. (1983). Stress over time: parents with young
handicapped children. Journal of Developmental and Behavioral Pediatrics, 4 (3),
177-181
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
164 document
Bibring, G. L. (1959). Some considerations of the psychological process in pregnancy.
Psychoanalytical Study of the Child, 14, 113-121.
Billings, A. G. şi Moos, R. H. (1984). Coping, stress, and social resources among adults with
unipolar depression. Journal of Personality and Social Psychology, 46, 877-891.
Blacher, J. (1984). Sequențial stages of parental adjustment to the birth of child with handicaps:
Fact or artifact? Mental Retardation, 22 (2), 55-68.
Black, M. M., Molaison, V. A. şi Smull, M. W. (1990). Families caring for a young adult with mental
retardation: service needs and urgency of community leaving requests. American Journal of
Mental Retardation, 95, 32-39.
Bolger, N. şi Zuckerman, A. (1995). Aframework for studying personality in the stress
process. Journal of Personality and Social Psychology, 69, 890-902.
Bolton, R. (1979). People Ski//s.Englewood Cliffs, NJ: Prentice-Hall.
Bower, S. A. şi Bower, G. H. (1976). Asserting Yourself. Reading, MA: Addison-Wesley.
Brantley, H. T. şi Clifford, E. (1979). Maternal and child locus of control and field-
dependence in cleft palate children. Cleft Palate Journal, 16, 183-187.
Bristol, M. M. (1984). Family resources and successful adaptation to autistic children. În E.
Schopler şi G. B. Mesibov (ed.). The effects of autism on the family (pp. 289-310). New York:
Plenum.
Bronfenbrenner, U. (1979). The ecology of human development. Cambridge, MA: Harvard
University Press.
Brown, G.W. şi Harris, T. O. (1978). Social origins of depression: A study of psychiatric
disorder in women. New York: Frec Press.
Bubolz, M. M. şi Whiren, A. P. (1984). The family of the handicapped: An ecological model for
policy and practice. Family Relations: Journal of Applied Family and Child Studies, 33,5-12.
Bulman, R. J. şi Wortman, C. B. (1977). Attributions of blame and coping in the "real world":
Severe accident victims react to their lot. Journal of Personality and Social Psychology, 35
(5), 351-363.
Bulman, R. J. (1979). Characterological versus behavioral sclf blame. Journal of Personality
and Social Psychology, 37, 1798-1809.
Burden, R. şi Thomas, D. (1986). Working with Parents of Exceptional Children: the need for more
careful thought and more positive action. Disability, Handicap & Society, 1 (2), 165-171.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
165 document
Byme, D. (1964). Repression-sensitization as a dimension of personality. În B. A. Maher (ed.).
Progress in experimental personality research (V ol. 1, pp. 169-220). New York: Academic
Press.
Caplan, G. şi Grunebaum, H. (1967). Perspectives in primary prevention: A review. Archives of
General Psychiatry, 17 , 331-346
Caplan, G., Mason, E. A. și Kaplan, D. M. (1977). For studies of crisis in parents of prematures.
În L. Schwartz şi H. Schwartz. Vulnerable infants. A psychosocial dilemma (pp. 89-107).
New York: McGraw-Hill Book Company.
Carr, E. F. şi Oppe, T. E. (1971). The birth of an abnormal child: telling the parents. În Report of
a working-party set up by National Association for Mental Health. Lancel, 2, 1075-
1077
Carver, S. C., Scheier, M. şi Weintraub, J. K. (1989). Assessăng Coping Strategies: A
Theoretically Based Approach. Journal of Personality and social Psychology, 56 (2),
267-283.
Chelcea, S. (2007). Cum să redactăm o lucrare de licenţă, o teză de doctorat, un articol
ştiinţific în domeniul •tiinţelor socioumane (ediţia a patra). Bucureşti: Editura
Comunicare.ro.
Chelemen, I. (2006). Impactul psiho-social asupra familiei ca urmare a
Oradea: Editura Universităţii din Oradea.
Clark, A. L. şi Affonso, D. D. (1976). Mother-child relationships. The American Journal of
Maternal Child Nursing, 1, 94-99.
Cohen, P. C. (1962). The impact of the handicapped child on the family. Social Casework, 43,
137-142.
Cohen, M. S. (1999). Families coping with childhood chronic illness: A research review.
Families, Systems, and Health, 17, 149-164.
Cohen, F . şi Lazarus, R. (1983). Coping and adaptation in health and illness. În D. Mechanic (ed.).
Handbook of health, health care and the health professions (pp. 608-635). New York: The
Free Press.
Cohen, S. şi Syme, S. L. (ed.) (1985a). Social support and health. New York: Academic
Press.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
166 document
Cohen, S. şi Syme, S. L. (1985b). Issues in the study and application of social support. În S.
Cohen şi S. L. Syme (ed.). Social support and health (pp. 3-22). New York: Academic
Press.
Colburn, N. şi Cherry, R. S. (1985). Community-based tcam approach to the management of
children with cleft palate. Children's Health Care, 13, 122-128.
Colletta, N. (1981). Social support and the risk of maternal rejection by adolescent mothers.
7he Journal of Psychology, 109, 191-197.
Combs, A. W. Şi Avila, D. L. (1985). Helping relationships: Basic concepts for the helping
professions (ediţia a treia). Boston, MA: Allyn and Bacon.
Cooper, C. L. şi Dewe, P. (2004). Stress: A Brief History. UK: Blackwell Publishing Ltd.
Crnic, K.A., Friedrich, N. W. și Greenberg, M. T. (1983). Adaptation of families with mentally
retarded children: A model of stress, coping, and family ecology. American Journal of
Mental Deficiency, 88, 125-138.
Crnic, K. A., Greenberg, M. T. şi Slough, N. M. (1986). Early stress and social support
influences on mothers' and high-risk infants' functioning in late enfancy. Infant Mental
Health Journal, 7, 19-48.
Crnic, K. A. şi Lcconte, J. M. (1986). Understanding sibling needs and influences. În it. R.
Fewell şi P. F. Vadasy (ed.). Families of handicapped children: Needs und ,s-upporis
across the life span (pp. 75-98). Austin: Pro-Ed.
Cummings, S. T., Bayley, H. C. şi Rie, H. E. (1966). Effects of child's deficiency on the
mother: A study of mothers of mentally retarded, chronically ill and neurotic children.
American Journal of Orthopsychiatry, 36, 595-608.
Cummings, S. T. (1976). The impact of the child's deficiency on the father: A study of father of
mentally retarded and chronically ill children. American Journal of Orthopsychiatry, 46,
246-255.
Cunningham, C. C. şi Sloper, P. (1978). Helping Your Handicapped Baby. London: Souvenir
Press.
Cunningham, C. (1979). Parent counselling. in M. Craft (ed.). Tredgold's Aitental Retardation
(editia a 12-a, pp.313-318). London : Balliere Tindall.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
167 document
Cunningham, C. C., Morgan, P. H. şi McGucken, R. B. (1984). Down's syndrome: 1s
dissatisfaction with disclosure of diagnosis inevitable? Developmental Medicine and Child
Neurology, 26, 33-39.
Curran, D. (1983). Traits of a healthy family. Minneapolis, MN: Winston Press.
Damrosch, S.P. şi Perry, L.A. (1989). Self-reported adjustment, chronic sorrow, and coping of
parents of children with Down syndrome. Nursing Research, 38, 25-30.
Daniels, L. L. şi Berg, C. (1968). The crisis of birth and adaptative patterns of parents of
amputee children. Children's Hospital of the District of Columbia, 24, 108-117.
Darling, R. B. şi Darling, J. (1982). Children who are different• Meeting the challenges of
birth defects in society. St Louis, MO: Mosby.
Davis, F. (1961). Deviance disavowal: Thc management of strained interaction by the visibly
handicapped. Social Problems, 9, 120-132.
Davis, H. (1993). Counselling Parents of Children with Chronic Illness or Disabiliiy.
Leicester: The British Psychological Society.
Demos, G. D. şi Grant, B. (1973). An introduction to counseling: A Handbook. Los Angeles, CA:
Western Psychological Services.
Deutsch, H. (1967). La psycologie des femmes: Presses Universitaires de France.
Diehl, M., Coyle, N. şi Labouvie-Vief, G. (1996). Age and sex differences in strategies of
coping and defense across the life span. Psychoology and Aging, 11, 127-139.
Donovan, A. M. (1988). Family stress and ways of coping with adolescents who have
handicaps: Maternal perceptions. American Journal of Mental Retardation, 92, 502-509.
Dressler, D., Donovan, J. M. şi Geller, R. A. (1976). Life stress and emotional crisis: The
idiosyncratie interpretation of life events. Comprehensive Psychiatry, 17, 549-558.
Duncan, D. (1977). The impact of a handicapped child upon the family. Lucrare prezentată la
"Pennsylvania Training Model Sessions", Harrisburg, PA.
Dunlap, W. şi Hollinsworth, J. S. (1977). How Does a Handicapped Child Affect the Family?
Implications for Practitioners. 7'he Family Coordinator, 26 (3), 286-293.
Dunst, C. J., Trivette, C. M. şi Deal, A. G. (1988). Enabling şi Empowering Families:
Principles şi Guidelines for Practice. Cambridge, MA: Brookline Books.
Duvall, E. (1956). Family development. Philadelphia, PA: I,ippincott.
Dyson, L. L. (1991). Families of young children with handicaps: Parental stress and family
functioning. American Journal on Mental Retardation, 95, 623-629.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
168 document
Egan, G. (1982). The Skilled Helper (ediţia a doua). Monterey, CA: Brooks/Cole.
Elliot Brown, K.A., şi Barbarin, O.A. (1996). Gender differences in parenting a child with
cancer. Social Work in Health Care, 22(4), 53-71.
Endler, N. S. şi Parker, J. D. (1990). Multidimensional assessment of coping: A critical
evaluation. Journal of Personality and Social Psychology, 58, 844-854.
Erickson, E. H. (1959). Identity and the life cycle. Psychological Issues, 1,1-171.
Erickson, M. şi Upsur, C. C. (1989). Caretaking burden and social support: comparison of
mothers of intants with and without disabilities. American Journal of Mental Retardation, 94,
250-258.
Farrell, H. M. (1977). Crisis intervention following the birth of a handicapped infant. Journal of
Psychiatric Nursing and Mental Health Services, 15, 32-36.
Featherstone, H. (1981). A Difference in the Family. Harmondsworth, UK: Penguin.
Ferguson, P. M. (2002). A Place in the Family: An Historical Interpretation of Research on
Parental Reactions to Having a Child with a Disability. The Journal of Special Education, 36
(3), 124-130.
Fewell, R. (1986). A handicapped child in the family. tn R. R. Fewell, şi P. F. Vadasy (ed.).
Families of handicapped children (pp. 3-34). Austin, TX: Pro-Ed.
Fewell, R. R. (1991). Parenting moderatly handicapped persons. În M. Seligman (ed.). The
family with a handicapped child (ediţia a doua, pp. 203-332). Boston, MA: Allyn and
Bacon.
Floyd, F şi Costign, C. (1997). Family interactions and family adaptation. InIernalional
Review of Research in Mental Retardation, 20, 47-74.
Flynt, S. W. şi Wood, T. A. (1989). Stress and coping of mothers of children with moderate
mental retardation. American Journal of Mental Retardation, 94, 278-283.
Folkman, S., şi Lazarus, R. S. (1980). An analysis of coping in a middle-aged community
sample. Journal of Health and Social Behavior, 21, 219-239.
Folkman, S., Aldwin, C. şi Lazarus, R. (1981). The relationship between 1 ocus of confrol,
cognitive appraisal and coping. Paper presented at the meetings of the American
Psychological Association. Los Angeles, CA.
Folkman, S., şi Lazarus, R. S. (1985). If it changes it must be a process: Study of emotion and
coping during threc stages of a college examination. Journal of Personality and Social
Psychology, 48, 150-170.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
169 document
Folkman, S. şi Moskowitz, J. (2000). Positive affect and the other side of coping. American
Psychologist, 55, 647-654.
Folkman, S. şi Moskowitz, J. T. (2004). Coping: Pitfalls and promise. Annual Review of
Fortier, L. M. şi Wanlass, R. L. (1984). Family crisis following the diagnosis of a
handicapped child. Family Relations: Journal of Applied Family and Child Studies, 33 (1),
13-24.
French, J. R. P. jr., Rogers, W. şi Cobb, S. (1974). Adjustment as a person-environment fit. În G.
V. Coelho, D. A. Hamburg şi I. F. Adams (ed.). Coping and Adaptation:
Interdisciplinary Per.spectives (pp. 316-333). New York: Basic Books
Frey, K. S., Greenberg, M. T. şi Fewell, R. R. (1989). Stress and coping among parents of
handicapped children: a multidimensional approach. American Journal on Mental
Retardation, 94, 240-249.
Frydenberg, E. (2002). Beyond coping: Meeting goals, visions, and challenges. in E.
Frydenberg (ed.). Beyond coping: Meeting goals, visions, and challenges (pp. 1-16). New
York: Oxford University Press.
Furneaux, B (1988). Special Parents. Mylton Keynes, UK: Open University Press.
Fussman, H. M. L. (1983). The relationship between parental atribbutions and adjustment to the
birth of an infant with a defect. A dissertation submitted in partial fulfillment of the
requirements for the degree of Doctot of Philosophy (Nursing): in the University of
Michigan.
Gargiulo, R. M. (1985). Working with Parents of Exceptional Children: A Guide for
Proffesionals. Boston, MA: Houghton Mifflin.
Garwood, R., Sherick, I., Solyom, A. E. (1983). Brief intervention with the mother of a
congenitally damaged newborn infant: An application of psychoanalytic principles to
infant psychiatry. Journal of Child Psychopterapy, 9, 185-197.
Goffman, E. (1963). Stigma: Notes on the management of spoiled identity. Englewood Cliffs,
NJ: Prentice Ha11.
Gordon, T. (1970). Parent Effectiveness Training. New York: Wyden.
Gottlieb, B. H. şi Rooney, J. A. (2004). Coping effectiveness: Determinants and relevance to
the mental health and affect of family caregivers of persons with dementia. Aging and
Mental Health, 8 (4), 364-373. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
170 document
Gowen, J. W., Johnson-Martin, N., Goldman, B. D. şi Appelbaum, M. (1989). Feelings of
depression and parenting competence of mothers of handicapped and nonhandicapped
infants: a longitudinal study. American Journal on Mental Retardation, 94, 259-271
Grant, G., Ramcharan, P., McGrath, M., Nolan, M. şi Keady, J. (1998). Rewards and
gratifications among family caregivers: Towards a refined model of caring and coping.
Journal ofintellectual Disability Research, 42, 58-71.
Grant, G. şi Whittell, B. (2000). Differentiated Coping Strategies in Families with Children or
Adults with Intellectual Disabilities: the Relevance of Gender, Family Composition and
Life Span. Journal of Applied Research in Intellectual Disabilities, 13, 256-275.
Growen, J. W., Johnson-Martin, N., Goldman, B. D. şi Appelbaum, M. (1989). Feelings of
depression and parenting competence of mothers of handicapped and nonhandicapped
infants: a longitudinal study. Americal Journal of Mental Retardation, 94, 259-271.
Grubb, C. A. (1976). Body image concens of a multipara in the situation of intrauterine fetal
death. Maternal-Child Nursing Journal, 5, 93-116.
Gupta, A. şi Singhal, N. (2004). Positive Perceptions in Parents of Children with Disabilities.
Asia Pacific Disability Rehabilitation Journal, 15 (1), 22-34.
Hamburg, D. A. şi Adams, J. E. (1967). A perspective on coping behavior seeking and
utilizing information in major transitions. Archives of General P.sychiatry, 17, 277-284.
Hamilton, S. şi Fagot, B. I. (1988). Chronic stress and coping styles: A comparison of male
and female undergraduates. Journal of Personality and Social Psychology, 55, 819-823.
Harris, S. (1994). Siblings of children with autism: A guide for families. Rockville, MD:
Woodbire House.
Hartman, A. (1978). Diagramatic assessment of family relationships. Social Caseivork, oct.,
465-476.
Hastings, R. P. şi Taunt, H. M. (2002). Positive Perceptions in Families of Children with
Developmental Disabilities. American Journal on Mental Retardation, 107 (2), 116-127.
Hastings, R. P. şi Beck, A. (2004). Practitioner Review: Stress intervention for parents of
children with intcllectual disabilities. Journal of Child Psychology and Psychiatry, 45 (8),
1338-1349.
Hastings, R. P., Kovshoff, H., Brown, T., Ward, N. J., Espinosa, F. D., Remington, B. (2005).
Coping strategies in mothers and fathers of preschool and school-age children with
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
171 document
autism, Sage Publications and The National Autistic Society, 9 (4), 377-391.
Hayden, V. (1974). The other children. Exceptional Parent, 4, 26 - 29.
Hayes, S. C. (1998). Resisting biologism. The Behavior Therapist, 21, 95-97.
Heaman, D.J. (1995). Perceived stressors and coping strategies of parents who have children
with developmental disabilities: A comparison of fathers and mothers. Journal of
Pediatric Nursing, 10, 311-320.
Heider, F. (1958). The psychology of interpersonal relations. New York: John Wiley & Sons.
Helff, C. M. şi Glidden, L. M. (1998). More positive or less negative? Trends in research
on adjustment of family rearing children with developmental disabilities. Mental
Retardation, 36, 457-464.
Herbert, E. (1995). Parents' reported responses to the disclosure of Down 's syndrome. Down's
Syndrome Reseach and Practice, 3 (2), 39-44.
Hill, R. (1949). Families under stress. New York: Harper and Row.
Hill, R. (1958). Social stresses on the family, Social Casework, 49, 139-150.
Ilobfoll, S. E. (2001). The influence of culture, community, and the nested-self in the stress
process: Advancing conservation of resources theory. Applied Psychology: An
International Review, 50, 337-370.
Hooker, K., Frazier, L. D. şi Monahan, D. J. (1994). Personality and coping among caregivers
of spouses with dementia. The Gerontologist, 34, 386-392.
Hornby, G. (1982). Meeting the counselling and guidance needs of parents with intellectually
handicapped children. Mental Handicap in New Zealand, 6, 8-27.
Hornby, G. (1987). Families with excepțional children. În D.R. Mitchell și N. N. Singh
(ed.). Excepțional Children in New Zeeland (pp. 118-129). Parmerton North, New Zeeland:
Dunmore Press.
Hornby, G. şi Seligman, M. (1991). Disability and the family: Current status and future
developments. Counselling Psychology Quarterly, 4 (4), 267-271.
Hornby, G. (1994). Counselling in Child Disability. Skills for working with parents. London, UK:
Chapman şi Hall.
Houser, R. şi Seligman, M. (1991). A comparison of stress and coping by fathers of
adolescents with mental retardation and fathers of adolescents without mental retardation.
Research in Developmental Disabilities, 12, 251-260.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
172 document
Howitt, D. şi Cramer., D. (2006). Introducere în SPSS pentru psihologie: versiunile SPSS 10, 11,
12 §113. Iaşi: Editura Polirom.
Imber-Black, E. (1988). Families and larger sistems: A family therapists guide through the
labyrinth. New York: Guildford.
Ingstad, B. (1988). Coping behavior of disabled persons and their families: Cross-
culturalperspectives from Norway and Botswana. Rehabilitation Research, 11, 351-359.
Janis, I. L. şi Mann, L. (1977). Decision making: A psychological analysis of conJlict, choice,and
commitment. New York: Free Press.
Jordan, C. şi Revenson, T. A. (1999). Gender differences in coping with infertility: A meta-
analysis. Journal of Behavioral Medicine, 22, 341-358.
Kahn, R. L., Wolfe, D. M., Quinn, R. P., Snoek, D. şi Rosenthal, R. A. (1964). Organization
stress• studies in role conflict and ambiguity. Wiley, New York .
Kahnemann, D. (1973). Attention and effort. Englewood Cliffs, NY: Prentice Hall.
Katz, S. (2002). When the Child's Illness is Life Threatening: Impact on the Parents. Pediatric
Nursing, 28 (5), 453-463.
Kazac, A. E. şi Marvin, R. S. (1984). Differences, difficulties and adaptation: Stress and
social networks in farnilies with a handicapped child. Family Relations, 33, 67-77.
Kearney, P. M. şi Griffin, T. (2001). Between joy and sorrow: being a parent of a child with
developmental disability. Journal of Advanced Nursing, 34 (5), 582-592.
Kelly, G. (1991). The Psychology of Personal Constructs. London, UK: Routledge.
King, G. A. şi Sorrentino, R. M. (1983). Psychological Dimensions of goal-oriented
interpersonal situations. Personality and Social Psychology, 44, 140-162
King, G. A., King, S. M. şi Rosenbaum, P. L. (1996). How mothers and fathers view
professional caregiving for children with disabilities. Developmental Medicine and Child
Neurology, 38, 397-407.
Krauss, M. W. şi Seltzer, M. M. (1993). Coping strategies among older mothers of adults with
retardation: A life-span developmental perspective. În A. P. Turnbull, J. M. Patterson, S.
K. Behr, D. L. Murphy, J. G. Marquis şi M. J. Blue-Banning (ed.). Cognitive coping,
families and disability (pp. 173-182). Baltimore, MD: Brookes.
Kroth, R. L. (1985). Communicating with Parents of Exceptional Children (editia a doua).
Denver, CO: Love.
Ktibler-Ross, E. (1969). On death and dying. New York: MacMillan.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
173 document
Ktibler-Ross, E. (1974). Questions and answers on death and dying. New York: MacMillan.
Laborde, P. R. şi Seligman M. (1991). Counseling parents with children with disabilities. in
M. Seligman (ed.). The family with a handicapped child (editia a doua, pp. 337-369).
Boston, MA: Allyn and Bacon.
Lamarche, C. (1980). L'impact de la naissance d'un enfant handicap sur la personnalW de la
m&e. TMse de maîtrise, Sciences de l'Mucation, Universit Laval, Qubec.
Lamarche, C. (1987). L'enfant inattendu. Montreal: Boral Express.
Lamb, M. E. şi Meyer D. J. (1991). Father of children with special needs. În M. Seligman
(ed.). The family with a handicapped child: Understanding and treatement (pp. 125-146).
Orlando, FL: Grune and Stratton.
Lambert, J. şi Lambert-Boite, F. (1993). Education familiale et handicap mental. Editions
Universitaires Fribourg Suisse, Saint-Paul Fribourg Suisse.
Lax, R. F. (1972). Some aspects of the interaction between mother and impaired child:
Mothcr's narcissistic trauma. International Journal of Psychoanalysis, 53, 339-344.
Lazarus, R. S. (1966). Psychological stress and the coping process. New York: McGraw-Hill
Company.
Lazarus, R. S., Averill, J. R. şi Opton, E. M. jr. (1974). The psychology of coping. Issues of
research and assessment. În G. V. Coelho, D. A. Ilamburg şi J. E. Adams (ed.). Coping
and adaptation (pp. 249-315). New York: Basic Books.
Lazarus, R. S. (1977). Psychological stress and the coping process. În Z. J. Lipowski, D. R.
Lipsitt şi P. C. Whybrow (ed.). Psychosomatic medicine: Current trends and clinical
applications. New York: Oxford University Press.
Lazarus, R.S. (1983). The costs and benefits of denial. În S. Breznitz (ed.). The denial of stress
(pp. 1-30). New York: International Universities Press.
Lazarus, R. S. şi Folkman, S. (1984). Stress, Appraisal and Coping. New York: Springer
Publishing Company, Inc.
Lazarus, R. S., Cyne, J. C. și Folkman, S. (1984). Cognition, emotion and motivation:
doctoring Humpty Dumpty. În K. Scherer şi P. Ekman (ed.). Approaches to Emotions
(pp. 221-237). Hillsdale, New Jersey: Erlbaum.
Lazer, L. şi Darlington, R. (1982). Lasting effects of early education: A report from the
consortium for longitudinal studies. Monographs of the Society for Research in Child
Development, 47 (2-3 Serial No 195). TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
174 document
Lechtenberg, R. (1984). Epilepsy and the family. Cambridge, MA: IIarvard University Press.
Lehr, S. şi Lehr, R. (1990). Getting what you want: Expectations of families. În V. J.
Bradley
şi H. A. Bersani (ed.). Quality Assurance for Individuals with Developmental Disabilities
(pp. 61-75). Baltimore, MD: Paul H. Brookes.
Li-Tsang, W. P. C., Yau, M. K. S. şi Yuen, H. K. (2001). Success in Parenting Children with
Developmental Disabilities: Some Characteristics, Attitudes and Adaptative Coping
Skills. The British Journal of Developmental Disabilities, 47 Part 2 (93), 61-71.
Lillie, T. (1993). A harder thing than triumph : roles of fathers of children with disabilities.
Mental Retardation, 31(6) 438-443.
Lobato, D. J. (1990). Brothers and sisters with special needs. Baltimore, MD: Brookes.
Lombana, J. H. (1989). Counselling persons with disabilities: Sumary and predictions.
Journal of Counselling and Development, 68, 177-79.
Long, B. C. şi Sangster, J. I. (1993). Dispositional optimism/pessimism and coping strategies:
Predictors of psychosocial adjustment of rheumatoid and osteoarthritis patients. Journal
of Applied Social Psychology, 23, 1069-1091.
Love, D. H. (1973). The mentally retarded child and his family. Illinois: Charles C. Thomas
Publisher.
Lowery, B. J., Jacobsen, B. S. şi Murphy, B. B. (1983). An exploratory investigation and of
causal thinking of arthritrics. Nursing Research, 32 (3), 157-162.
Luterman, D. (1979). Counseling Parents of Hearing-Impaired Children. Boston, MA: Little,
Brown and Company.
Margalit, M., Shulman, S. şi Stuchiner, N. (1989). Bchavior disorders and mental retardation:
the family system perspective. Research in Developmental Disabilities, 10, 315-326.
Margalit, M. şi Ankonina, D. E. (1991). Positive and negative affect in parenting disabled
children. Counselling Psychology Quarterly, 4, 289-299.
Marsh, D.T. (1992). Families and mental retardation. New York: Praeger.
Marshak, L. E. (1982). Group therapy with adolescents. În M. Seligman (ed.). Group
psychotherapy and counseling with special population (pp. 185-213). Baltimore, MD:
University Park Press.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
175 document
Masood, A. F., Turner, L. A. şi Baxter, A. (2007). Causal Attributions and Parental Attitudes
toward Children with Disabilities in the United States and Pakistan. Exceptional Children,
73 (4), 475-487.
Mattlin, J., Wethington, E. şi Kessler, R. C. (1990). Situational determinants of coping and
coping effectiveness. Journal of Health and Social Behavior, 31, 103-122.
Mattsson, A. (1972). Long-term physical illness in childhood: A challenge to psychosocial
adaptation. Pediatrics, 50, 801-811.
Max, L. (1985). Parents views of provisions, services and research. În N. N. Singh şi K. M.
Wilton (ed.). Mental Retardation in New Zealand (pp. 250-262). Christchurch, New
Zealand: Whitcoulls.
May, D. C. (1988). Plastic surgery for children with Down syndrome: Normalisation or
extrcmism? Mental Retardation, 26,17 -19.
McAnaney, K. D. (1998). I wish: Dreams and realities of parenting a special needs child
(editia a doua). Sacramento, CA: United Cerebral Palsy Association, Inc.
McCrae, R. R. (1982). Age differences in the use of coping mechanisms. Journal of
Gerontology, 37, 454-460.
McCrae, R. R. (1984). Situational determinants of coping responses: Loss, threat, and
challenge. Journal of Personality and Social Psychology, 46, 919-928.
McCubbin, H. I. şi Patterson, J. M. (1981). Systematic assessment of family stress, resources
and coping: Tools for research, education and clinical intervention. St. Paul: University
of Minnesota, Department of Family Social Science, Family Stress and Coping Project.
McCubbin, H. I., Larsen, A. S. şi Olson, D. H. (1982). F-COPES. St. Paul, MN: Family
Social Science. University of Minnesota.
McCubbin, H. I. şi Patterson, J. M. (1982). Family adaptation to crises. În H. I. McCubbin, A.
E. Cauble şi J. M. Patterson (ed.). Family stress, coping and social support (pp. 26-47).
Springfield, IL: Charlec C Thomas.
McCubbin, H. I. şi Patterson, J. M. (1983). The family stress process: the Double ABCX
Model of adjustment and adaptation. În H. I. McCubbin, M. B. Sussman, şi J. M.
Patterson (ed.). Social Stress and the Family: Advances and Developments in Family
Stress Theory and Research (pp. 7-37). New York: Haworth Press.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
176 document
McCubbin, H. I., Thompson, E. A., Thompson, A. I., Fromer, J. E. (ed.) (1998). Stress,
coping, and health in families: Sense of coherence and resiliency. Sage Publications.
McCubbin, H. I. și McCubbin, M. A. (1987). Family stress theory and assessment: The
T-double ABCX model of family adjustment and adaptation. În H. I. McCubbin şi A.
Thompson (ed.). Family assessment for research and practice. Madison: University of
Wisconsin-Madison.
McDonald-Wickler, L. (1986). Family stress theory and research on families of children with
mental retardation. În Gallagher, J. J. şi Vietze, P. M. (ed.). Families of handicapped
persons: Research, programs, and policy issues (pp. 167-196). Baltimore, MD: Paul H.
Brookes Publishing Co.
McGoldrick, M., Pearce, J. K. şi Giordano, J. (1982). Ethnicity and family therapy. New
York: Guildford Press.
Meisels, S. J. şi Shonkoff, J. P. (ed.) (1990). Handbook of early childhood intervention.
Cambridge, UK: Cambridge University Press.
Melnyk, B. M., Feinstein, N. F., Moldenhouer, Z., Small, L. (2001). Coping in Parents of
Children Who Are Chronically 111: Strategies for Assessment and Intervention. Pediatric
Nursing, 27 (6), 547-557.
Mercer, R. T. (1977). Nursing care for parents at risk. New Jersey: Charles B. Slack, Inc.
Meyer, E. C. şi Bayley, D. B. (1993). Family-centered care in early intervention: Community and
hospital settings. În J. L. Paul şi R. J. Simeonsson (ed.). Children with special needs: Family,
culture, and sociely (pp. 181-209). Javanovich, NY: Harcourt, Brace.
Meyer, D. J. şi Vadasy, P. F. (1986). Grandparent workshop: How to organize workshops for
grandparents of children with handicaps. Seattle: University of Washington Press.
Miclea, M. (1997). Stres şi apărare psihică. Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară
Clujeană.
Mikulincer, M şi Florian, V. (1996). Coping and adaptation to trauma and loss. În M. Zeidner şi
N. S. Endler (ed.). Handbook of coping (pp. 554-572). SUA: John Wiley and Sons, Inc.
Millon, T. (1982). On the nature of clinical health psychology. În T. Millon, C. Green şi R.
Meagher (ed.). Handbook of clinical health psychology (pp. 1-28). New York: Plenum
Press.
Mink, I.T. şi Nihira, K. (1987). Directions of effects: Family life styles and behaviour of TMR
children. American Journal of Mental Dejiciency, 92 (1), 57-64. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
177 document
Minnes, P. M. (1988). Family ressources and stress asociated with having a mentally retarded child.
American Journal on Mental Retardation, 93, 184-192.
Mitchell, D. (1983). Guidance needs and counseling of parents of mentally retarded persons. În
N. N. Singh şi K. M. Wilton (ed.). Mental retardation: Research and services in New Zealand.
Christchurch, New Zealand: Whitoculls.
Minuchin, S. (1974). Families and family therapy. Cambridge, MA: Harvard University
Press.
Mitchell, D. (1985). Guidance needs and counseling of parents of persons with intellectual
handicaps. În N. N. Singh şi K. M. Wilton (ed.). Mental retardation ăn New Zealand
(pp. 136-156). Christchurch, New Zealand: Whitoculls.
Moldovan, M. (2009). Studiu asupra unei variabile asociate cu succesul copingului părinţilor cu
dizabilit'ăţi - percepţiile. Revista de Psihologie Şcolară,V ol II, 3, 47-57
Moldovan, M. şi Lakatos G. (2000). O dovadă că se poate. Integrarea in comunitatea şcolară a
copiilor cu sindrom Down. Oradea: Biblioteca Revistei Familia
Moos, R. H. (ed.) (1986). Coping with life crisis: An integrated approach. New York: Plenum
Press.
Moos, R. H şi Tsu, V. D. (1977). The crisis of physical illness: An overview. in R. H. Moos (ed.).
Coping with physical illness (pp. 3-54). New York: Plenum.
Mullen, B.
şi Suls, J. (1982). The effectiveness of attention and rejection as coping styles: A
meta-analysis of temporal differences. Journal of Psychosomatic Research, 26, 43-49.
Mullins, J. B. (1987). Authentic voices from parents of exceptional children. Family
Relations, 36 (1), 30-33.
Nadler, A., Lewinstein, E. şi Rahav, G. (1991). Acceptance of mental retardation and help-
seeking by mothers and fathers of children with mental retardation. Mental Retardation,
29, 17-23.
Naseef, R. A. (2001). Special children, challenged parents: the struggles and rewards of
raising a child with a disability. Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
NICHCY News Digest 20 (2003). Parenting a Child with Special Needs (ediţia a treia).
http://www.nichey.org/pubsinewsdigind20txt.htm, accesat în 23.03.2005.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
178 document
NICHCY News Digest 11 (1988). Children with Disabilities: Understanding Sibling Issues.
http://www.nichcy.org/pubs/outprint/ndlltxt.htm, accesat în 07.02.2005.
Nolan, M., Keady, J. şi Grant, G. (1995). CAMI: a basis for assessment and support with
family carcrs. British Journal of Adult / Elderly Care IVursing, 1, 822-826.
O'Brien, T. B. şi DeLongis, A. (1997). Coping with chronic stress: An interpersonal
perspective. În B. Gottlieb (ed.). Coping with chronic stress (pp. 161-190). New York:
Plenum Press.
Olshansky, S. (1962). Chronic sorrow: A response to having a mentally defective child.
Social Casework, 43, 190-193.
Olson, D. H., Larsen, A. S. şi McCubbin, H. I. (1983). Family strengths. În D. H. Olson, H. I.
McCubbin, H. L. Barnes, A. S. Larsen, M. L. Muxen şi M. A. Wilson (ed.). Families: What
makes them works (pp. 261-262). Beverly Hills, CA: Sagc Publisher.
Olson, D. H., Russell, C. S. și Sprenkle, D. H. (1980). Circumplex Model of Marital and Family
Systems II: Empirical Studies and clinical intervention. În J. P. Vincent (ed.). Advances in
family intervention assessment and theory. JAI Press., Greenwich, Connecticut, /, 129-
179.
Olson, D. H., McCubbin, H. I., Barnes, H., Larsen, A., Muxen, M. şi Wilson, M. (1984). One
thousand families: A national survey. Beverly Hills, CA: Sage Publications.
Otto, H. A. (1975). The use of family strength concepts and methods in family life education:
A handbook. Beverly Hills, CA: The Holistic Press.
Paloutzian, R. F. (1981). Purpose in life and value changes following conversation. Jornal of
Personalio; and Social Psychology, 41, 1153-1160.
Parad, H. J. şi Caplan, G. (1960). A framework for studying farnilies in crisis. Social Work, 6, 3-
15.
Patterson, C. H. (1967). The counselor in the school. New York: Harper and Row.
Patterson, J. M. (1988a). Chronic illness in children and the impact on families. În C. S.
Chilman, E. W. Nunally şi F. M. Cox (ed.). Chronic illness and disability (pp. 69-107).
Beverly Hills, CA: Sage Publications.
Patterson, J. M. (1988b). Families experiencing stress. The family adjustment and adaptation
response model. Family Systems Medicine, 6 (2), 202-237.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
179 document
Patterson, J. M. (1989a). A family stress model. The family adjustment and adaptation
response model. În C. Ramsey (ed.). The science of family medicine (pp. 95-117). New
York: Guildford Press.
Patterson, J. M. (1989b). Illness beliefs as a factor in patient-spouse adaptation to coronary
artery disease. Family Systems Medicine, 7 (4), 428-442.
Patterson, J. M. (1991). A family systems perspective for working with youth with disability.
Pediatrician, 18, 129-141.
Patterson, J. M. (1993). The Role of Family Meanings in Adaptation to Chronic Illness and
Disability. În A. P. Turnbull, J. M. Patterson, S. K. Behr, D. L. Murphy, J. G. Marquis şi M.
J. Blue-Banning (ed.). Cognitive Coping, Families and Disability (pp. 221-238). Baltimore,
MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
Patterson, J. M. şi McCubbin, H. I. (1983). Chronic illness: Family stress and coping. În C. R.
Figley şi H. I. McCubbin (ed.). Stress and the family: Vol IL Coping with catastrophe (pp.
21-36). New York: Brunner-Mazel.
Pearlin, L.I. şi Schooler, C. (1978). The structure of coping. Journal of Health and Social
Behavior, 19, 2-21.
Pelchat, D., Lefebvre, H. şi Perreault, M. (2003). Differences and similarities betwecn
mothers' and fathers' experiences of parenting a child with a disability. Journal of Child
Health Care, 7 (4), 231-247.
Philip, M. şi Duckworth, D. (1982). Children with Disabilities and their Families: A Review of
the Research, NFER-Nelson, Windsor.
Popa, M. (2008). Statistică pentru psihologie. Teorii şi aplicaiii SPSS. Iaşi: Editura Polirom.
Porter, L. S. şi Stone, A. A. (1995). Are there really gender differences in coping? A
reconsideration of previous data and results from a daily study. Journal of Social and
Clinical Psychology, 14, 184-202.
Powell, T. H. şi Gallagher, P. E. (1993). Brothers and sisters: A special part of exceptional
families (editia a doua). Baltimore, MD: Brookes.
Ptacek, J. T., Smith, R. E. şi Zanas, J. (1992). Gender, appraisal, and coping: A longitudinal
analysis. Journal of Personality, 60, 747-770.
Radu, I., Ilut, P. şi Matei, L. (1994). Psihologie socială. Cluj-Napoca: Editura Exe.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
180 document
Robertson, S. E. şi Brown, R. I. (ed.) (1992). Rehabilitation Counselling: Approaches in the field
of disability. London, UK: Chapman and Hall, London.
Rogers, C. R. (1980). A Way of Being. Boston. MA: Houghton Mifflin.
Rosanski, G. (1971). Psychiatric study of parents of children with cyanotic congenital heart
disease. Pediatric•, 48, 450-451.
Rosario, M., Shinn, M., Morch, H. şi Huckabee, C. (1988). Gender differences in coping and social
supports: Testing socialization and role constraints theories. Journal of Community Psychology,
16, 55-69.
Roskies, E. şi Lazarus, R. (1980). Coping theory and the teaching of coping skills. P. O.
Davidson şi S. M. Davidson (ed.). Behavioral medicine: Changing health life styles. New
York: Brunner / Mazel Publishers, Inc.
Ross, A. O. (1964). The exceptional child in the family. New York: Grune and Stratton.
Roth, S. şi Cohen, L. J. (1986). Approach, avoidance, and coping with stress. American
Psychologist, 41, 813-819.
Rothbaum, R., Weisz, J. R. şi Snyder, S. S. (1982). Changing the world and changing the self: a
two-process model of perceived control. Journal of Personality and Social Psychology, 42, 5-
37.
Rubin, R. (1967). Attainment of the maternal role. Nursing Research, 16, 237-245.
Santelli, B., Poyadue, F. S. şi Young, J. L. (2001). The parent to parent handbook: connecting
families of children with special needs. Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
Sava, F. (2004). Analiza datelor în cercetarea psihologică. Metode statistice complementare.
Cluj-Napoca: Editura ASCR.
Scheier, M. F., Weintraub, J. K. şi Carver, C. S. (1986). Coping with stress: Divergent
strategies of optimists and pessimists. Journal of Personality and Social Psychology, 51,
1257-1264.
Schopler, E. şi Mesibo -v, G. B. (1984). The effects of autisin on the famil),. New York:
Plenum.
Schwab, L. O. (1989). Strenghts of families having a member with a disability. Journal of the
Multihandicapped Person, 2, 105-117.
Schwarzer, R. şi Knoll, N. (2003). Positive coping: Mastering demands and searching for
meaning. În S. J. Lopez şi C. R. Snyder (ed.). Positive psychological assessment: A
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
181 document
handbook of models and measures (pp. 393-409). Washington, DC: American
Psychological Association.
Scorgie, K., Wilgosh, L. şi McDonald, J. (1999). Transforming partnerships: Parent life
management issues when a child has mental retardation. Education on Training lvlental
Retardation and Developmental Disabilities, 34, 395-405.
Scorgie, K., Wilgosh, L., Sobsey, D. şi McDonald, J. (2001). Parent life management and
transformational outcomes when a child has Down syndrome. International Journal of
Special Education, 16 (2), 57-68.
Scorgie, K. şi Wilgosh, L. (2008). Reflections on an uncommon jouney: a follow-up study of life
managemnt of six mothers of children with diverse disabilities. International Journal of
Special Education, 23 (1), 103-114.
Scligman, M. (1979). Strategies for Helping Parents of Exceptional Children: A Guide fi•
Teachers. New York: Free Press.
Seligman, M. (1991). Family Systems and Beyond. Conceptual Issues. În M. Seligman (ed.). The
family with a handicapped child (editia a doua, pp. 27-54). Boston, MA: Allvn and Bacon.
Seligman, M. (2000). Conducting Effective conferences with parents of children with
disabilities. New York: Guildford Press.
Seligman, M. și Darling R. B. (1989). Ordinary families, special children. New York:
Guilford.
Seligman, M. şi Darling R. B. (1997). Ordinary families, special children (ediţia a doua). New
York: Guilford.
Seltzer, M. M. şi Krauss, M. W. (1989). Aging parents with adult mentally retarded children:
family risk factors and sources of support. American Journal on Mental Retardation, 94, 303-
312.
Sergent, J. şi Baker, L. (1983). Behavior and diabetes care. Primary Care, 10, 583-594.
Sigmon, S. T., Stanton, A. L. şi Snyder, C. R. (1995). Gender differences in coping: A further test
of socialzation and role constraint theories. Sex Roles, 33, 565-587.
Simeonsson, R. J. şi Bailey, D. B. (1986).Siblings of handicapped children. in J. J. Gallagher
şi W. Vietze (ed.). Families of handicapped persons (pp. 66-77). Baltimore, MD: Brookes
Singer, L. şi Farkas, K. J. (1989). The Impact of Infant Disability on Maternal Perception of
Stress. Family Relations, 38 (4), 444-449.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
182 document
Sloper, P. şi Turner, S. (1991). Parental and professional views of the needs of families with a
child with severe physical disability. Counseling Psychology Quarterly, 4, 323-330.
Snyder, C. R. (2000). Hypothesis: There is hope. În C. R. Snyder (ed.), Handbook of hope:
Theory, measures, and applications (pp. 3-21). San Diego: Academic Press.
Snyder, C. R. şi Lopez, S. J. (ed.) (2002). Handbook of Positive Psychology. New York:
Oxford University Press.
Solnit, A. J. şi Stark, M. H. (1961). Mourning and the birth of defeetive child. Psychoanalytic
Study of the Child, 16, 523-537.
Stahl, A. (1991). Beliefs of jewish-Oriental mothers regarding children who are mentally
retarded. Education and Training in Mental Retardation, 26, 361-369.
Stanton, A. L., Danoff-Burg, S., Cameron, C. L. şi Ellis, A. P. (1994). Coping through
emotional approach: Problems of conceptualizaton and confounding. Journal of
Personality and Social Psychology, 66, 350-362.
Stewart, J. C. (1978). Counseling Parents of Exceptional Children. Skokie, IL: Bell and Howell
Company.
Stewart, J. C. (1986). Counselling parents of exceptional children (ediţia a doua). Columbus, 01-
1: Merrill.
Stinnett, N., Knorr, B., DeFrain, J. şi Rowe, G. (1981). How strong families cope with crisis,
Family perspective, 15 (4), 159-166.
Stinnett, N., Lynn, D., Kimmons, L., Fuenning, S. şi DeFrain, J. (1984). Family strengths and
personal wellness. Wellness Perspectives, 1, 25-31.
Stinnett, N., Tucker, D. M., şi Shell, D. F. (1985). Executive families: Strengths, stress şi
loneliness. Wellness Perspectives, 2 (1), 21-29.
Stone, A. A. şi Neale, J. M. (1984). New measure of daily coping: Development and
preliminary results. Journal of Personality and Social Psychology, 46(4), 892-906.
Sue, D. W., Arredondo, P. şi McDavis, R. J. (1992). Multicultural counselling competencies
and standards: A call to the profession. Journal of counselling and Development, 70,
477-86.
Sullivan, A. (2002). Gender differences in coping strategies of parents of children with Down
syndrome. Down Syndrome Research and Practice, 8 (2), 67-73.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
183 document
Summers, J. A., Behr, S. K. şi Turnbull, A. P. (1988). Positive adaptation and coping
strengths of families who have children with disabilities. În G. H. S. Singer şi L. K. Irvin (ed.).
Support for caregiving families: Enabling positive adaptation to disability (pp. 27-40).
Baltimore, MD: Paul H. Brookes Publishing Co.
Tamres, L. K., Janicki, D. şi Helgeson,V. E. (2002). Sex differences in coping behavior:
Ameta-analytic review and an examination of relative coping. Personality and Social
Psychology Review, 6, 2-30.
Taylor, S. E. (1983). Adjustment to threatening events: A theory of cognitive adaptation.
American Psychologist, 38, 1161-1173.
Taylor, S. E., Lichtman, R. R. şi Wood, J. V. (1984). Attributions, beliefs about control and
adjustment to breast cancer. Journal of Personality and Social Psychology, 46 (3), 489-
502.
Taylor, S. E. şi Brown, J. D. (1988). Illusion and well-being: A social psychological
perspective on mental health. Psychological Bulletin, 103 (2), 193-210.
Thompson, S. C. (1981). Will it hurt less if I can controi it? A complex answer to a simple
question. Psychological Bulletin, 90, 89-101.
Thompson, S. C. (2002). The Role of Personal Control in Adaptative Functioning. În C. R.
Snyder şi S. J. Lopez (ed.). Handbook of Positive Psychology. New York: Oxford
University Press.
Timko, C., Stoval, K. W., şi Moos, R. H. (1992). Functioning among mothers and fathers of
children with juvenile rheumatic disease: A longitudinal study. Journal of Pediatric
Tisza, V. B. şi Gumpertz, E. (1962). The parents' reactions to the birth and early care of
children with clell palate. Pediatrics, 30, 86-90.
Trivette, C. M. și Dunst, C. J. (1987). Caregiver style of interaction: Child, parent, family
and extra-family influences. Anpublished manuscript. Family, Infant and Preschool
Program, Western Carolina Center, Morganton, NC.
Trout, M. D. (1983). Birth of a sick or handicapped infant: impact on the family. Child
Welfare, 62, 337-348.
Trute, B. şi Hauch, C. (1988). Building on family strength: A study of farnilies with positive
adjustment to the birth of a developmentally disabled child. Journal of Marital and Family
Therapy, 14, 185-193. TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
184 document
Tulman, L. (1981). Theory of maternal attachment. Advances in Nursing Science, 3, 7-14.
Turnbull, A. P. şi Turnbull, H. R. (1986). Stepping back from early intervention: An ethical
perspective. Journal of Division for Early Childhood, 10 (2), 106-117.
Turnbull, A.P., Behr, S. K. şi Tollefson, N. (1986). Positive contributions that persons with
mental retardation make to theor families. Paper presented at American Association on
Mental Deficiency, Denver, CO.
Turnbull, A. P., Summers, J. A. şi Brotherson, M. J. (1986). Family life cycle: Theoretical and
empirical impilications and future directions for family with mentally retarded members. În
J. J. Gallagher şi P. M. Vietze (ed.). Families of handicapped persons. Baltimore, MD: Paul H.
Brookes Publishing Co.
Turnbull, A. P. şi Turnbull, H. R. (1986). Families, Professionals and Exceptionality.
Columbus, OH: Merrill.
Turnbull, A. P., Blue-Banning, M., Behr, S. şi Kerns, G. (1986). Family research and
intervention: A Value and ethical examination. În P.R. Dokecki şi R. M. Zaner (ed.).
Ethics of dealing with persons with severe handicaps (pp. 119-140). l3altimore, MD: Paul H.
Brookes, Publishing Co.
Tumbull, A. P., Patterson, J. M., Behr, S. K., Mumhy, D. L., Marquis, J. G. şi Blue-Banning, M.
J. (ed.) (1993). Cognitive coping, families and disability. Baltimore, MD: Paul H. Brookes
Publishing Co.
Twoy, R., Connolly, P. M. şi Novak, J. M. (2007). Coping strategies used by parents of
children with autism. Journal of the American Academy of Nurse Practitioners, 19, 251-
260.
Vadasy, P. F., Meyer, D. J., Schell, G. (1984). Siblings of Handicapped Children: A
Developmental Perspective on Family Interactions. Family Relations: Journal of Applied
Family and Child Studies, 33 (1), 155-167.
Veroff, J., Julka, R. A. şi Douvan, E. (1981). Mental health in America. Parierns oj
help-seeking from 1957 to 1976. New York: Basic Books.
Waisbren, S. E. (1980). Parents reactions after the birth of a developmentally disabled
child. American Journal of Mental Deficiency, 84, 345-351.
Walker, J. H., Thomas, M. şi Russell, I. T. (1971). Spina bifida and the parents.
Developmental Medicine and Child Neurology, 13, 462-476.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
185 document
Wallace, A. F. C. (1966). Religion: An anthropological view. New York: Random House.
Watson, D., David, J. P. şi Suls, J. (1999). Personality, affectivity, and coping. În C. R.
Snyder (ed.). Coping: The psychology of what works (pp. 90-118). New York: Oxford
University Press.
Webster, Elizabeth, J. (ed.) (1976). Professional App•oaches with Parents of Handocapped
Children. Springfield, IL: Charles C Thomas Publisher.
Weiner, B. (1979). A theory of motivation for some classroom experiences. .fozu.naI of
Educational Psychology. 71, 3-25.
Weiner, B. (1985). An attributional theory of achievement motivation and emotion.
Psychological Review, 92, 548-573.
Weisner, T. S., Beizer, L. şi Stolze, L. (1991). Religion and families of children with
developmental delays. American Journal of Mental Retardation, 95, 647-662.
Westwood, P., Palmer, C. şi Owens, L. (1998). Special Education: Contemporary Issues.
Study Guide. Flinders University. Adelaide, SA.
Wikler, L. (1981). Chronic stresses of families of mentally retarded children. Family
Relations, 30, 281-288.
Wikler, L., Wasow, M. şi Hatfield, E. (1981). Chronic sorrow revisited. American Jou•nal of
Orthopsychiatry, 51, 63-70.
Williams, R., Lindgren, H., Rowe, G. Van Zandt, S., Stinett, N. (ed.) (1985). Family strengths
6: Enhancement of interaction. Lincoln, NE: Department of Human Development and the
Family Center for Family Strengths, Univerity of Nebraska.
Willner, S. K. şi Crane, R. (1979). A parental dilemma: The child with a marginal handicap.
Social Casework: The Journal of Contemporary Social Work, 60, 30-35.
Wilton, K. şi Renaut, J. (1986). Stress levels in families with intellectually handicapped
preschool children and families with nonhandicapped preschool children. Journal of
Mental Deficiency Research, 30, 163-169.
Wright, J. S., Granger, R. D. şi Sameroff, A. J. (1984). Parental acceptance and
developmental handicap. În J. Blacher (ed.). Severely Handicapped Young Children and
Their Families (pp. 51-90). Orlando: Academic Press.
Yalom, I. D. (1985). The Theory and Practice of Group Psychotherapy (ediţia a treia). New
York: Basic Books.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
186 document
Zautra, A. J. și Wrabetz, A. (1991). Coping success and its relationship to psychological
distress for older adults. Journal of Personality and Social Psychology, 61, 801-810.
Zeidner, M. şi Endler, N. S. (ed.) (1996). Handbook of Coping. Theory,
Research,Applications. John Wiley and Sons, Inc.
Zeidner M. şi Saklofske D. (1996). Adaptative and Maladaptatice Coping. În M. Zeidner şi N.
S. Endler (ed.). Handbook of Coping. Theory, Research, Applications (pp. 505 - 531).
John Wiley and Sons, Inc.
Ziolko, M. E. (1991). Counselling Parents of Children with Disabilities: A Review of the
Literature and Implications for Practice, Journal of Rehabilitation, 57 (2), 79-112.
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
187 document
Anexe
Anexa 1
CHESTIONAR DEMOGRAFIC
Vreți să împărtășiti câteva informații despre dumneavoastra? ... Mulțumesc!
1. Vârsta: ________ ani

2. Sex dvs.
Masculin �
Feminin �
3. Locuiti in mediul?
Urban �
Rural �
4. Care este cel mai inalt nivel de scolarizare finalizat?
Liceu, fara diplomă �
Diplomă de liceu �
Scoala profesionala �
Diplomă de licență �
Masterat �
Studii de doctorat �
5. Care este venitul aproximativ anual al familiei dvs? _________________________
6. Care este relatia dvs. Cu copilul?
Mama biologica �
Mama vitrega �
Tata biologic�
Tata vitreg �
Alta ruda biologica �
Alta persoana �
7. Varsta copilului cu autism_____________________
8. Sexul copilului
Masculin �
Feminin �
9. Varsta copilului in momentul diagnosticului______________
10. Are copilul dvs. Frati si surori?
Da �
Nu �
11. Daca da, ce varsta au?_____________
12. Cine locuieste in casa dvs.?(adica mama, tata, copil, sora, bunici,
etc.)_________________________________________________________________
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
188 document
13. Sunteti persoana principala care are grija de copil?
Da �
Nu �
14. Aveti un loc de munca?

Da �
Nu �
15. Part-time sau full-time? ____________________________
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
189 document
Anexa 2
PSI Formular Scurt

Instructiuni
Acest chestionar conține 36 de afirmații. Citiți fiecare afirmație cu atenție. Pentru fiecare
afirmație vă rugăm concentrați-vă asupra copilului care vă ingrijorează mai tare și încercuiți
răspunsul care reprezintă opinia dvs.
Încercuiți SA dacă sunteți complet de acord

Încercuiți A dacă sunteți de acord
Încercuiți NS dacă nu sunteți siguri
Încercuiți D dacă nu sunteți de acord
Încercuiți SD dacă nu sunteți deloc de acord.
De ex., dacă uneori vă place să mergeți la film, încercuiți A ca răspuns la următoarea afirmație:
Mie îmi place să merg la film SA A NS D SD
Deși s-ar putea să nu găsiți un răspuns care să reflecte exact sentimentele dvs., vă rugăm să
încercuiți răspunsul cel mai apropiat de felul în care simțiți dvs. PRIMA REACȚIE LA FIECARE
ÎNTREBARE AR TREBUI SĂ FIE RăĂSPUNSUL DVS.
Încercuiți doar un singur răspuns pentru fiecare afirmație și răspundeți la toate afirmațiile. NU
ȘTERGEȚI! Dacă aveți nevoie să schimbați un răspuns, faceti un X peste răspunsul greșit și
încercuiți răspunsul corect.
De ex.: Îmi place să merg la film SA A NS D SD
Înainte de a răspunde la afirmații, scrieți numele, genul, data nașterii, etnia, statutul, numele
copilului, genul copilului, data de naștere a copilului și data de astăzi, la începutul chestionarului.
Numele_________________________ Genul______ Data nașterii_______________

Etnia___________ Statutul marital________________ Numele copilului__________ Genul
copilului___________ Data de naștere a copilului__________________________ Data de
astăzi___________________
1. Am adesea sentimentul că nu pot să mă descurc foarte bine. SA A NS D SD

2. Simt că renunț mai mult decât mă asteptam la viața
mea pentru a satisface nevoile copilului meu. SA A NS D SD
3. Mă simt prinsă în capcană de responsabilitățile mele ca părinte. SA A NS D SD
4. De când am născut acest copil nu am putut să fac
lucruri noi și diferite. SA A NS D SD
5. De când am un copil, simt că nu pot face lucrurile care-mi plac,
aproape niciodată. SA A NS D SD
6. Sunt nemultumită de ultimele haine pe care mi le-am cumpărat. SA A NS D SD
7. Sunt câteva lucruri care mă deranjează la viața mea. SA A NS D SD
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
190 document
8. Faptul că am născut un copil mi-a cauzat mai multe probleme decât mă așteptam în relați cu
partenerul (sau un/o prieten/prietena). SA A NS D SD 9. Mă
simt singur și fără prieteni. SA A NS D SD
10. Când merg la o petrecere, de obicei mă aștept să nu mă distrez. SA A NS D SD
11. Nu mai sunt așa de interesat de oameni, așa cum eram odată. SA A NS D SD
12. Nu mă mai distrez așa cum o făceam odată. SA A NS D SD
13. Copilul meu rar face lucruri pentru mine care
să mă facă să mă simt bine. SA A NS D SD
14. Uneori mi se pare că, copilul meu nu mă place și
nu vrea să fie aproape de mine. SA A NS D SD
15. Copilul meu îmi zâmbește mai puțin decât mă așteptam. SA A NS D SD
16. Atunci când fac lucruri pentru copilul meu, mi se pare că eforturile mele nu
sunt foarte apreciate. SA A NS D SD
17. Atunci când se joacă, copilul meu nu chicotește sau nu râde prea des.SA A NS D SD
18. Copilul meu pare să nu învete la fel de repede ca
majoritatea copiilor. SA A NS D SD
19. Copilul meu pare să nu zâmbească la fel de mult ca
majoritatea copiiilor. SA A NS D SD
20. Copilul meu nu este capabil să facă multe lucruri așa cum mă aștept. SA A NS D SD
21. Pentru copilul meu este foarte greu și îi ia mult timp să se obișnuiască
cu lucrurile noi. SA A NS D SD
Pentru urmatoarea afirmație alegeți răspunsul din variantele 1-5 de mai jos:
22.Simt că sunt: 1. Un părinte nu foarte bun;
2. O persoană care se descurcă greu în a fi parinte;
3. Un părinte mediu/ mediocru;
4. Un părinte bun;
5. Un părinte foarte bun;
23. Mă așteptam să am sentimente mai calde și de afecțiune față de copilul meu decât cele pe care
le am de fapt și asta mă deranjează.
SA A NS D SD
24. Uneori copilul meu face lucruri care mă
deranjează doar din răutate. SA A NS D SD
25. Copilul meu pare să plangă și să se agite mai mult
decat majoritatea copiilor. SA A NS D SD
26. Copilul meu se trezește de obicei prost-dispus SA A NS D SD
27. Simt că, copilul meu este foarte mofturos și se supără foarte usor. SA A NS D SD
28. Copilul meu face unele lucruri care mă deranjează foarte tare. SA A NS D SD
29. Copilul meu reacționează foarte tare (urât) atunci când se întâmplă
ceva care nu îi este pe plac. SA A NS D SD
30. Copilul meu se supară usor și din orice. SA A NS D SD
31. Programul de somn și de masă al copilului meu a fost mult mai greu
de stabilit decât mă așteptam. SA A NS D SD
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
191 document
Pentru următoarea afirmație alege-ți răspunsul din variantele 1-5 de mai jos:
32. Am ajuns la concluzia că a-l face pe copilul meu să facă ceva sau a-l opri din a face ceva este:
1. Mult mai greu decât mă așteptam;
2. Ceva mai greu decât mă așteptam;
3. Cam la fel de greu precum mă așteptam;
4. Ceva mai usor decât mă așteptam;
5. Mult mai usor decât mă așteptam;
Pentru următoarea afirmație alege-ți răspunsul de la 10+ la 1-3:
33. Gândiți-vă cu atenție și numărați lucrurile pe care copilul dvs le

face și care te deranjează. 10+ 8-9 6-7 4-5 1-3
De ex. : refuză să asculte, exagerează, plânge, întrerupe, se bate, se plânge, etc.
34. Sunt unele lucruri pe care copilul meu le face și care mă deranjează tare. SA A
NS D SD
35. Copilul meu a ajuns să fie o problemă mai mare decât mă așteptam. SA A
NS D SD
36.Copilul meu este mai solicitant decât majoritatea copiiilor. SA A

NS D SD
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
192 document
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
193 document
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
194 document
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
195 document
Anexa 3
MULTIDIMENSIONAL SCALE OF PERCEIVED SOCIAL SUPPORT

Instrucțiuni: Ne interesează care este părerea ta în legătură cu următoarele afirmații.
Citește cu atenție fiecare din afirmațiile de mai jos. Indică părerea ta despre fiecare.
Înconjoară 1 dacă ești Total în dezacord

Înconjoară 2 dacă ești în Dezacord
Înconjoară 3 dacă ești Par ial în dezacord
Înconjoară 4 dacă ești Nici în dezacord, nici de acord
Înconjoară 5 dacă ești Parțial de acord
Înconjoară 6 dacă ești De acord
Înconjoară 7 dacă ești Total de acord
1. Există o persoană particulară care îmi este aproape atunci 1 2 3 4 5 6 7
când am nevoie.
2. Există o persoană particulară cu care pot să împărtă esc 1 2 3 4 5 6 7

bucuriile i necazurile mele.
3. Familia mea încearcă cu adevărat să mă ajute. 1 2 3 4 5 6 7
4. Din partea familiei mele primesc ajutorul și sprijinul moral 1 2 3 4 5 6 7

de care am nevoie.
5. Am o persoană particulară ce reprezintă pentru mine o sursă 1 2 3 4 5 6 7

de mângâiere.
6. Prietenii mei încearcă într-adevăr să mă ajute. 1 2 3 4 5 6 7
7. Pot să mă bazez pe prietenii mei atunci când lucrurile nu 1 2 3 4 5 6 7

merg bine.
8. Pot să vorbesc despre problemele mele cu familia mea. 1 2 3 4 5 6 7
9. Am prieteni cu care pot să împărtășesc bucuriile și 1 2 3 4 5 6 7

necazurile mele.
10. Există o persoană particulară în viața mea care se preocupă 1 2 3 4 5 6 7

pentru ceea ce simt.
11. Familia mea este bucuroasă să mă ajute în a lua decizii. 1 2 3 4 5 6 7
12. Pot să vorbesc despre problemele mele cu prietenii mei. 1 2 3 4 5 6 7

TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
196 document
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
197 document
Anexa 4
Scală de rezilienţă
Vă rog să citiţi următoarele afirmaţii. În partea dreaptă a fiecărei afirmaţii veţi găsi
şapte numere între ―1‖(Puternic împotrivă) în stanga şi ―7‖(Puternic de acord) în dreapta.
Încercuiţi numărul care indică cel mai bine sentimentele dumneavoastră în relaţie cu
aceste afirmaţii. De exemplu, dacă sunteţi puternic împotrivă cu o afirmaţie, încercuiţi
―1‖. Dacă sunteţi neutru, încercuiţi ―4‖, şi dacă sunteţi puternic de acord cu o afirmaţie,
încercuiţi ―7‖, ş.a.m.d.
1 = Puternic împotrivă
7 = Puternic de acord
1 Când îmi fac planuri, le urmăresc până la capăt. 1 2 3 4 5 6 7
2 Într-o manieră sau alta, de obicei reuşesc. 1 2 3 4 5 6 7
3 Sunt capabil(ă) să depind de mine însumi(însămi) mai mult 1 2 3 4 5 6 7
decât orcine altcineva.
4 Păstrarea interesului în lucruri este importantă pentru mine. 1 2 3 4 5 6 7
5 Dacă trebuie, pot să fiu pe cont propriu. 1 2 3 4 5 6 7
6 Sunt mândru(ă) de realizarile mele în viaţă. 1 2 3 4 5 6 7
7 De obicei abordez lucrurile pas cu pas. 1 2 3 4 5 6 7
8 Sunt prieten(ă) cu mine însumi(însămi). 1 2 3 4 5 6 7
9 Simt că mă pot ocupa de mai multe lucruri deodată fara să mă 1 2 3 4 5 6 7
simt copleşit(ă).
10 Sunt hotărât(ă). 1 2 3 4 5 6 7
11 Am scopuri care sunt importante pentru mine. 1 2 3 4 5 6 7
12 Abordez problemele pe rând. 1 2 3 4 5 6 7
13 Pot depăşi momente dificile deoarece m-am mai confruntat cu 1 2 3 4 5 6 7
greutăţi.
14 Sunt autodisciplinat(ă). 1 2 3 4 5 6 7
15 Îmi păstrez interesul în lucruri. 1 2 3 4 5 6 7
16 De obicei, pot să găsesc ceva care mă face să zâmbesc. 1 2 3 4 5 6 7
17 Încrederea în mine însumi(însămi) mă face să trec peste 1 2 3 4 5 6 7
momente grele.
18 În caz de urgenţă, sunt o persoană pe care cei din jur se pot 1 2 3 4 5 6 7
baza.
19 De obicei pot privi o situaţie din diferite perspective. 1 2 3 4 5 6 7
20 Uneori mă oblig să fac lucruri chiar dacă nu am tragere de 1 2 3 4 5 6 7
inimă.
21 Viaţa mea are sens. 1 2 3 4 5 6 7
22 Nu insist pe lucruri pe care nu le pot schimba. 1 2 3 4 5 6 7
23 Când sunt confruntat(ă) cu o situaţie dificilă, de obicei găsesc 1 2 3 4 5 6 7
cale de scăpare din ea.
24 Am destulă energie pentru a face ceea ce am de făcut. 1 2 3 4 5 6 7
25 Este în regulă dacă există oameni care nu mă plac. 1 2 3 4 5 6 7
26 Sunt rezilient(ă). 1 2 3 4 5 6 7
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
198 document
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
199 document
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
200 document
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
201 document
Anexa nr. 5
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
document
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
document
TOPAN MIHAELA
2016.09.20 13:47
document

Teza de Doctorat PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Teza de Doctorat PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Universitatea ”Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Predictori ai suportului social perceput, nivelului de stres,

Coordonator științific, Doctorand,

1. Autismul – delimitari conceptual/ 9

2. Teorii ale autismului/ 21

3. Familia ca sistem. Modele ale funcționării ei aplicate familiei cu un copil cu autism/ 31

4. Efecte ale autismului asupra familiei și a membrilor ei/ 42

5. Evaluarea familiei cu copii cu autism/ 56

6. Stresul, copingul și reziliența / 65

8. Rezultatele cercetării, interpretarea și discutarea datelor / 110

Referințe bibliografice/ 163

Majoritatea cercetătorilor care studiază autismul cad de acord asupra faptului că

1.1. Definitia autismului

1.2. Istoria autismului

1.3. Criterii de diagnostic pentru autism

1.3.1. Criteriile de diagnostic DSM-IV-TR

1.3.2. Criteriile de diagnostic ICD-10

Comportamentele repetitive și stereotipe

1.4. Tipuri de autism

Autismul Clasic sau Tulburarea Autistă

Sindromul Asperger sau tulburarea Asperger

Tulburarea de dezvoltare omniprezent Nespecificată Altfel

Tulburarea dezintegrativă a copilăriei

Sindromul Rett sau tulburarea Rett

Din punct de vedere istoric, cercetarea psihologică cu scopul de a explica deficitele

2.1. Teoria Deficitului Minţii

2.2. Teoria Disfuncţiei Executive

2.3. Teoria Coerenței Centrale

3.1. Modelul tranzacțional

3.2. Teoria sistemelor familiale

3.2.1. Structura familiei

3.2.2. Interactiunea familiei

3.2.3. Funcțiile familiei

3.2.4. Ciclul de viață al familiei

4.1. Efecte ale autismului asupra părinților

La naşterea sau diagnosticarea unui copil cu dizabilităţi, părinţii, dar şi ceilalţi

Astfel de gânduri şi sentimente sunt legate de durerea şi mâhnirea profundă pe care o

Exprimată în: supărare, tristeţe,

Faza de orientare Părinţii încep să se organizeze, să Dispoziţie de ajutor regulat

În mod normal toată viaţa va avea Dispoziţie

Fig. 1. Modelul crizei psihice la descoperirea

Robert Naseef, părinte al unui copil cu autism și în același timp și psiholog

lipsit de interes torturat Descurajat supărat Vinovat

Confuz stresat Melancolic agitat Ruşinat

Fig. 2. "Inventarul Sentimentelor"

În ceea ce privește grupurile de sprijin, s-a ajuns la concluzia că mamele

4.2. Efecte ale autismului asupra fraţilor

4.3. Efecte ale autismului asupra bunicilor

4.4. Efecte generale ale autismului asupra familiei şi membrilor săi

Nevoile și aspirațiile familiei, calitățile familiei și capacitățile sale (stilul de

5.2. Stilul de functionare al familiei

Stilul de funcţionare al familiei se referă atât la o combinaţie de calităţi şi capacităţi

- Ca parte a încercărilor de a obţine "propria poveste" a familiei de-a lungul derulării

5.3. Sprijinul social

Resursele extrafamiliale şi sprijinul social includ ajutor emoţional, informaţional, fizic,

5.4. Evaluarea sistemelor familiale

Evaluarea familiei şi intervenţia trebuie să includă: specificarea nevoilor, aspiraţiilor şi

În opinia mea orice încercare de a explica variabilitatea în adaptarea familiei la

6.1. Stresul psihologic

Până în prezent nu s-a formulat o definiţie a stresului care să satisfacă majoritatea

6.2. Evaluările cognitive

Aceste procese cognitive de evaluare a factorului stresant orientează diferitele