Excluderea interceptărilor convorbirilor telefonice direct în apel, prin

încheiere. Aplicabilitatea deciziilor Curţii Constituţionale în cauzele pendinte

Prin încheierea penală din data de 2 octombrie 2019 Curtea de Apel Târgu Mureş,
în faza procesuală a apelului, a constatat nulitatea absolută a interceptărilor
convorbirilor telefonice şi a proceselor-verbale de redare a acestora, dispunând, prin
urmare, excluderea materială a acestora de la dosarul cauzei. Soluţia instanţei este
consecinţa constatării necompetenţei generale a organului care a pus în executare
mandatele de supraveghere tehnică, şi anume a Serviciului Român de Informaţii.

I. Extras din Încheierea din 02.10.2019 a Curţii de Apel Târgu Mureş:

„Privitor la competenţa SRI de a efectua acte de punerea în executare a mandatelor

de supraveghere tehnică, Curtea de Apel consideră că lucrătorii acestui serviciu nu
aveau o astfel de competenţă, nefăcând parte din categoria lucrătorilor specializaţi
ai poliţiei în sensul dispoziţiilor art. 142 alin. (1) C. pr. pen.

Aşadar, rezultă cu claritate că, la momentul punerii în executare mandatelor de

supraveghere tehnică, lucrătorii SRI nu intrau în categoria organelor de cercetare
penală sau a lucrătorilor specializaţi ai poliţiei (care pot deţine avizul de ofiţeri de
politie judiciară), enumeraţi în cuprinsul art. 142 alin.(1) C. pr. pen., putând fi
incluşi doar în categoria altor organe specializate ale statului, prevăzută în acelaşi
articol, în forma anterioară deciziei Curţii Constituţionale amintite (Decizia nr.
51/2016).

(…) Curtea de Apel consideră că punerea în executare a mandatelor de

supraveghere tehnică, ce s-a materializat în interceptarea convorbirilor, atrage
nulitatea absolută a acestora, în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 302/2017.
Aceasta deoarece, actele au fost îndeplinite de către un organ care nu avea calitatea
de organ de cercetare penală al poliţiei judiciare ori organ de cercetare penală
special.

Procedându-se în această modalitate, nu se poate pune doar problema încălcării

competenţei după materie, respectiv funcţională, întrucât această chestiune s-ar
putea pune numai dacă necompetenţa ar viza organele judiciare. Cum lucrătorii
SRI nu aveau calitatea de organe judiciare, realizarea actelor menţionate s-a
efectuat cu încălcarea competenţei generale a organelor statului. Bineînţeles,
că această încălcare va fi valorificată prin prisma dispoziţiilor art. 281 alin. (1) lit.
b) C. pr. pen., întrucât o astfel de încălcare a competenţei organelor statului atrage
cu atât mai mult nulitatea absolută actelor a astfel realizate.”

1
– Decizia nr. 51/2016, prin care s-a statuat că este neconstituţională sintagma „ori
de alte organe specializate ale statului” din cuprinsul dispoziţiilor art. 142 alin. (1)
din Codul de procedură penală, ceea ce a condus la concluzia că Serviciul Român de
Informaţii nu are competenţa de a pune în executare mandate de supraveghere
tehnică de drept comun;

– Decizia nr. 302/2017, prin care s-a constatat faptul că soluţia legislativă cuprinsă
în dispoziţiile art. 281 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală, care nu
reglementează în categoria nulităţilor absolute încălcarea dispoziţiilor referitoare la
competenţa materială şi după calitatea persoanei a organului de urmărire penală, este
neconstituţională;

– Decizia nr. 26/2019, prin care s-a stabilit că există un conflict juridic de natură
constituţională între Ministerul Public şi Parlament, pe de o parte şi Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie şi celelalte instanţe judecătoreşti, pe de altă parte, generat de
încheierea între Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie şi Serviciul Român de Informaţii a protocoalelor din 4 februarie 2009 şi 8
decembrie 2016.

Încheierea penală a Curţii de Apel Târgu tranşează unele aspecte care au determinat
discuţii în practica judiciară ulterior pronunţării acestor decizii de către Curtea
Constituţională. Mai exact, soluţia răspunde întrebărilor legate de:

1) aplicarea în timp a deciziilor Curţii Constituţionale;

2) semnificaţia sintagmei cauze pendinte;

3) sancţiunea incidentă şi

4) momentul procesual în care instanţa trebuie să se pronunţe asupra cererii de

excludere a probelor (mai exact, dacă aceasta trebuie să se pronunţe asupra cererii
anterior dezbaterilor pe fond ori dacă se poate pronunţa asupra acesteia prin chiar
hotărârea prin care se soluţionează fondul cauzei).

II.1 Referitor la aplicarea în timp a deciziilor Curţii Constituţionale

În mod evident, ulterior publicării în Monitorul Oficial a Deciziei nr.

51/2016, Serviciul Român de Informaţii nu mai avea competenţa de a pune în
executare mandatele de supraveghere tehnică.

Problema însă, care a suscitat discuţii în practica judiciară raportat la efectele din
perspectivă temporală a deciziei sus-menţionate, a privit valabilitatea probelor

2
rezultate din punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către
Serviciul Român de Informaţii anterior publicării deciziei Curţii Constituţionale.

Într-o opinie s-a argumentat că aceste probe rămân câştigate cauzei în temeiul
principiului tempus regit actum. În sprijinul soluţiei s-a mai precizat că legea
procesual penală nu poate retroactiva, motiv pentru care o activitate procesuală este
şi rămâne valabilă dacă a fost realizată conform legii în vigoare la momentul
efectuării sale, neputând fi anulată dacă legea se modifică sau se abrogă ulterior.

Totodată, în susţinerea acestei opinii au mai fost invocate prevederile art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 255/2013, care statuează: „Actele de procedură îndeplinite înainte de
intrarea în vigoare a Codului de procedură penală, cu respectarea dispoziţiilor
legale în vigoare la data îndeplinirii lor, rămân valabile, cu excepţiile prevăzute de
prezenta lege”6. În acelaşi sens au fost invocate şi dispoziţiile art. 147 alin. (4) din
Constituţie, care stabilesc că deciziile Curţii Constituţionale au efecte doar pentru
viitor.

Pe de altă parte, unele instanţe, printre care şi Curtea de Apel Târgu Mureş, au
considerat că deciziile Curţii Constituţionale sunt pe deplin aplicabile în această
situaţie şi, în consecinţă, au constatat nulitatea absolută a probelor obţinute prin
punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică de către Serviciul Român
de Informaţii.

Prevederile de drept comun, şi anume art. 13 alin. (1) din noul Cod de procedură
penală, stabilesc că „legea procesuală penală se aplică în procesul penal actelor
efectuate şi măsurilor dispuse, de la intrarea ei în vigoare şi până în momentul ieşirii
din vigoare, cu excepţia situaţiilor prevăzute în dispoziţiile tranzitorii”.

Acest articol reglementează principiul activităţii legii penale însă după cum s-a arătat
în doctrină, „în caz de succesiuni de legi, acest principiu nu rezolvă problema şi se
recurge la alte principii sau teorii”9.

Un atare principiu este chiar cel invocat de o parte dintre instanţe în susţinerea
valabilităţii probelor administrate anterior deciziilor instanţei constituţionale, şi
anume tempus regit actum, principiu care, în esenţă, statuează că un act nelegal în
temeiul legii vechi va rămâne nelegal şi după intrarea în vigoare a legii noi, iar un
act legal va rămâne legal.

Însă raportat la mandatele de supraveghere tehnică puse în executare înainte

de intrarea în vigoare a noului Cod de procedură penală, aplicând acest
principiu, se ajunge tocmai la concluzia nulităţii probelor, căci în temeiul

3
dispoziţiilor vechiul Cod de procedură penală Serviciul Român de Informaţii
nu avea competenţa de a le pune în executare.

Concluzia se desprinde din prevederile art. 91 ind. 2 din vechiul Cod de procedură
penală, care stabileau că procurorul procedează personal la interceptarea şi
înregistrarea convorbirilor sau comunicărilor ori dispune ca acestea să fie efectuate
de organul de cercetare penală. Având în vedere că Serviciul Român de Informaţii
nu constituie şi nu constituia un organ de cercetare penală, în mod evident acesta nu
avea competenţa de a pune în executare mandatele de supraveghere tehnică.

Raportat la mandatele de supraveghere tehnică puse în executare după intrarea în

vigoare a noului Cod de procedură penală şi înainte de Decizia Curţii
Constituţionale, invocarea acestui principiu comportă discuţii.

Tempus regit actum reprezintă un principiu consacrat în materie de procedură penală

cu privire la aplicarea legii în timp, recunoscut chiar şi de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului10. Însă aplicabilitatea acestui principiu a fost întotdeauna
raportată la conflictul dintre două legi succesive, ambele constituţionale.

Aplicabilitatea principiului nu a fost analizată raportat la situaţia în care o lege, mai

exact, o normă procesuală, este declarată neconstituţională.

Esenţa principiului este că un act legal îndeplinit potrivit legii vechi va fi

considerat legal şi ulterior intrării în vigoare a legii noi. Dar era oare legal
îndeplinit actul când norma care îi stabilea „legalitatea” era neconstituţională?!

Actul procesual respecta legea de la momentul efectuării, dar nu respecta dispoziţiile

Constituţiei. Or, Constituţia reprezintă „legea supremă”, cu o forţă juridică
superioară tuturor celorlalte legi şi acte normative. În consecinţă, aplicând
principiul lex superior derogat legi inferiori, ajungem la concluzia că actul
procesual nu era legal îndeplinit.

Însă anterior constatării neconstituţionalităţii normei, judecătorul cauzei, chemat să

analizeze legalitatea actului procesual, nu poate aplica el însuşi acest principiu şi
constata nelegalitatea actului procesual care nu respectă Constituţia, întrucât legea
se bucura de prezumţia de constituţionalitatea şi astfel judecătorul este ţinut să
respecte legea, chiar neconstituţională, neavând puterea de a răsturna prezumţia el
însuşi.

Totuşi, la fel ca părţile, el poate declanşa controlul de constituţionalitate prin

intermediul căruia prezumţia poate fi răsturnată, iar odată răsturnată prezumţia,
practic, i se conferă judecătorului cauzei puterea de a stabili nelegalitatea actului
4
procesual, tocmai prin aplicarea principiului lex superior derogat legi inferiori,
putere pe care nu o avea până la acel moment.

Curtea Constituţională prin Decizia nr. 866/2015, în care a precizat: „excepţia de

neconstituţionalitate se înscrie în rândul excepţiilor de procedură prin care se
urmăreşte împiedicarea unei judecăţi care s-ar întemeia pe o dispoziţie legală
neconstituţională. Constatarea neconstituţionalităţii unui text de lege ca urmare a
invocării unei excepţii de neconstituţionalitate trebuie să profite autorilor acesteia
şi nu poate constitui doar un instrument de drept abstract, întrucât şi-ar pierde
caracterul concret (…). Neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale nu are numai o
funcţie de prevenţie, ci şi una de reparaţie, întrucât ea vizează în primul rând
situaţia concretă a cetăţeanului lezat în drepturile sale prin norma criticată”.

În consecinţă, coroborând aceste aspecte cu efectele erga omnes ale deciziilor Curţii
Constituţionale, reiese în mod clar că principiul tempus regit actum nu poate
reprezenta un argument pentru a refuza aplicabilitatea deciziilor Curţii cu privire la
probele rezultate din punerea în executare a mandatelor de supraveghere tehnică
anterior publicării acestora în Monitorul Oficial.

Totuşi, rămâne în discuţie un alt principiu care îşi găseşte aplicabilitatea raportat la
aplicarea în timp a legii procesual penale, şi anume principiul neretroactivităţii,
deopotrivă invocat în vederea înlăturării efectelor deciziilor Curţii Constituţionale.

Raportat la situaţia particulară a afectelor admiterii unei excepţii de

neconstituţionalitate, acest principiu îşi regăseşte consacrarea în prevederile art. 147
alin. (4) din Constituţie, care stabilesc că deciziile Curţii „au puterea numai pentru
viitor”.