TEORIA+GENERALA+A+OBLIGATIILOR Suport+de+curs PDF

2017-
2018
DREPT CIVIL. TEORIA

GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR
SUPORT DE CURS
ANUL II, SEMESTRUL 2 - ÎNVĂȚĂMÂNT CU FRECVENȚĂ
Lect.univ.dr. Radu STANCU
TEORIA GENERALĂ A OBLIGAȚIILOR
Suport de curs
Anul II, Semestrul 2
Lect.univ.dr. Radu STANCU
TABLĂ DE MATERII
I. OBLIGAȚIILE. DISPOZIȚII GENERALE
1. Considerații generale privind noțiunea de obligație
2. Elementele raportului juridic de obligații

2.1. Subiectele raportului juridic de obligații
2.2. Conținutul raportului juridic de obligații
2.3. Obiectul raportului juridic de obligații
3. Clasificarea obligațiilor civile

3.1. După izvor
3.2. După obiect
3.3. După sancțiune juridica
3.4. După opozabilitate
II. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAȚII
4. Contractul ca izvor de obligații

4.1. Noțiunea de contract
4.2. Clasificarea contractelor civile
5. Încheierea contractelor
5.1. Condiții de validitate ale contractelor
5.2. Oferta de a contracta
5.3. Acceptarea ofertei
5.4. Momentul si locul încheierii contractului
6. Efectele contractului
6.1. Interpretarea contractului
6.2. Forța obligatorie a contractului
6.3. Efectele contractului față de terți
Tablă de materii
7. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

7.1. Excepția de neexecutare a contractului
7.2. Rezoluțiunea si rezilierea contractului
7.3. Riscul contractului
8. Actul juridic unilateral

8.1. Noțiunea de act juridic unilateral
8.2. Condițiile actului juridic unilateral
III. FAPTELE JURIDICE CA IZVOR DE OBLIGAȚII
9. Faptul juridic ca izvor de obligații civile
10. Faptele juridice licite

10.1. Gestiunea de afaceri
10.2. Plata datorata
10.3. Îmbogățirea fără justa cauza
11. Fapta ilicita ca izvor de obligații

11.1. Natura juridica a răspunderii civile delictuale
11.2. Condițiile răspunderii civile delictuale
11.3. Funcțiile răspunderii civile delictuale
12. Răspunderea civila pentru fapta proprie

12.1. Cadrul legal
12.2. Condiții
13. Răspunderea civila indirecta pentru fapta altei persoane

13.1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție
13.2. Răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor lor
14. Răspunderea pentru lucruri, edificii si animale
IV. OBLIGAȚIILE COMPLEXE
15. Modalitățile obligațiilor
16. Obligațiile plurale
V. EXECUTAREA SI TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR
17. Efectele si dinamica obligațiilor
4
Tablă de materii
18. Executarea directa (in natura) a obligațiilor

18.1. Plata
18.2. Punerea in întârziere a creditorului
19. Executarea indirecta a obligațiilor sau prin echivalent

19.1. Noțiune
19.2. Categorii de despăgubiri
19.3. Evaluarea despăgubirilor
20. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului
21. Masurile care pot fi luate de creditor pentru conservarea patrimoniului debitorului
21.1. Acțiunea oblica (indirecta sau subrogatorie)
21.2. Acțiunea revocatorie (pauliana)
22. Transmiterea si transformarea obligațiilor

22.1. Concesiunea de creanță
22.2. Subrogația in drepturile creditorului prin plata creanței
22.3. Cesiunea de datorie
22.4. Transformarea obligațiilor. Novația
VI. STINGEREA SI GARANTAREA OBLIGAȚIILOR
23. Modurile de stingere a obligațiilor

23.1. Clasificare
23.2. Compensația
23.3. Confuziunea
23.4. Plata si darea in plata
23.5. Remiterea de datorie
23.6. Imposibilitatea fortuita de executare
24. Garantarea obligațiilor

24.1. Noțiune. Clasificare
24.2. Garanții personale. Fideiusiunea
24.3. Garanții reale. Gajul
24.4. Ipoteca
24.5. Privilegiul
24.6. Dreptul de retenție
5
Obligații. Dispoziții generale
I. OBLIGAȚIILE. DISPOZIȚII GENERALE
Așa cum s-a spus in doctrina, teoria generala a obligațiilor este cheia de bolta a dreptului
civil si a întregului privat.1
Studierea teoriei generale a obligațiilor presupune, înainte de toate, definirea noțiunii de

obligație si clasificarea acesteia.
1. Considerații generale privind noțiunea de obligație
Obligația este o legătura juridica intre doua persoane in virtutea căreia una dintre ele,
mai precis creditorul, poate cere celeilalte, in speță debitorul, o prestație sau chiar o abținere
de la a face ceva.
In cadrul diferitelor sisteme de drept, se disting doua concepții ale obligației civile2.
Primul este așa numitul concept monist, unde obligație se definește ca fiind un singur raport
juridic prin care debitorul este ținut să execute obligație in favoarea creditorului3.
Al doilea concept este cel dualist potrivit căruia obligație creează o dublă legătură
juridică. Pe de o parte, obligația trebuie înțeleasă in sensul său activ, adică dreptul de creanța al
creanțierului de a obține prestația datorată sau echivalentul acesteia si, pe de alta parte, din
perspectiva sa pasivă, ca datorie a debitorului de a produce prestația datorată4.
Cod civil, la articolul 1164, definește obligația ca fiind „o legătură de drept în virtutea
căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină
prestația datorată”.
Se constata in textul de lege doua teze. Prima teza, in care se precizează obligația
debitorului de a „procura prestația creditorului”, si teza a doua, care afirma dreptului
creditorului de a obține prestația datorată.
Astfel, deducem o dualitate a raportului juridic de obligații. Mai precis, din perspectiva
creditorului, acesta are un drept de creanță, in timp ce, din punct de vedere al debitorului,
raportul de obligații este perceput ca o datorie5.
Raportul juridic de obligații se caracterizează prin trei elemente.
1
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligații, Uinversul Juridic, Bucuresti, 2012, p. 9.
2
Ibidem, p. 14.
3
I. Albu, Drept civil. Introducere in studiul obligatiunilor, Dacia Cluj-Napoca, 1984, p. 14.
4
S. Porchy-Simon, Droit civil 2e année, ed. 9, Dalloz, Paris, 2016, p. 9, n° 8,
5
C. Statescu, C. Birsan, Drept civil. Teoria generala a obligatiilor, ed. 8, ALL BECK, Bucuresti, 2002, p. 3.
6
2. Elementele raportului juridic de obligații
Astfel, în structura raportului juridic de obligații găsim următoarelor: subiectele

raportului, conținut raportului și obiectul raportului.
2.1. Subiectele raportului juridic de obligații pot fi atât persoanele fizice, cat si persoanele
juridice.
Acestea pot avea calitatea de creditor, fiind subiectul activ al raportului juridic, și
calitatea de debitor, fiind subiectul pasiv.
Trebuie făcută mențiunea ca poate apărea împrejurarea ca, în cadrul aceluiași raport
juridic obligațional, subiectele să fie atât active, cat și pasive. Adică să aibă calitatea in același
timp de creditor si de debitor (este cazul raportului juridic sinalagmatic).
2.2. Conținutul raportului juridic de obligații este dat de drepturile (adică drepturile de
creanță) și obligațiile corelative acestor drepturi ce aparțin subiectelor.
Este de reținut că, conținutul raportului juridic de obligații este definit, in principiu, prin
voința liber exprimată a părților raportului.
Totodată, drepturile de creanță, alături de drepturile reale, formează cele doua categorii
de drepturi civile. Aceste doua categorii se diferențiază, in special, prin modul lor de exercitare
si realizare.
Mai precis, drepturile de creanță se realizează numai printr-o activitate specifică, ori
printr-o anumită atitudine sau comportament al debitorului, in timp ce drepturile reale sunt
exercitate sau realizate direct, nemijlocit.
3.1. Obiectul raportului juridic de obligații reprezintă prestația însăși sau, mai bine spus,
creanța (drept) la care este îndrituit creditorul, și datoria (obligația) corelativă acestei creanțe
ce revine debitorului.
Astfel, se pot distinge doua tipuri de prestații: pozitive si negative. Prestația pozitiva
constă in acțiuni ce pot fi de a da si de a face, iar prestația negativa consta in a nu face, adică o
inacțiune sau abținere.
Se face totuși o diferența clară intre conținutul raportului de obligații si obiectul

raportului juridic de obligații. Astfel, prin conținut se înțelege drepturile si obligațiile concrete,
personale ale subiectelor, adică posibilitatea juridice de a pretinde si îndatoririle juridice de a
îndeplini anumite acțiuni sau inacțiuni6.
6
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 16.
7
Pe când, obiectul reprezintă, pe de altă parte, acele acțiuni sau inacțiuni, pe care
creditorul le poate pretinde si debitorul este obligat să le îndeplinească sau să se abțină de la
îndeplinirea lor.
Din acest punct de vedere, distingem între posibilitatea creditorului de a pretinde

debitorului o anumită prestație, adică să dea, să facă sau să nu facă ceva. Astfel, a da
semnifică a transmite sau a constitui un drept real in patrimoniul debitorului, a face este orice
prestație pozitivă alta decât prestația de a da (a repara, a transporta, plata chiriei, realizarea unei
opere de arta, s.a) și a nu face, adică a nu face ceva ceea ce în lipsa acestei obligații ar fi putut
să facă debitorul.
Doctrina a dezvoltat mai multe criterii de clasificare a obligațiilor civile, după cum
urmează7.
3. Clasificarea obligațiilor civile
3.1. După izvorul lor. Potrivit articolului 1165 din Codul civil „obligațiile izvorăsc din
contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata nedatorată,
fapta ilicită, precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”.
Astfel, obligații se nasc din :

➢ acte juridice. Acestea sunt cele mai numeroase și pot fi: contracte și acte juridice
unilaterale;
➢ fapte juridice în sens restrâns, și sunt: fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte
și cvasidelicte civile); îmbogățirea fără justa cauza; gerarea de către o persoana a
intereselor altei persoane; plata unei prestații nedatorate (plata nedatorata).
3.2. După obiectul lor obligațiile se pot clasifică în:

➢ obligații pozitive (de a da si a face) și obligații negative (a nu face);
➢ obligații determinate (sau de rezultat), in sensul ca debitorul se obliga să realizeze

rezultatul determinat, și de prudență (denumita si de diligențe sau de mijloace),
prin care debitorul își asuma obligația de a depune toate diligentele necesare pentru
a realiza obiectivul urmărit, nefiind ținut de îndeplinea efectiva a sa;
3.3. După sancțiunea juridică, obligațiile se clasifica in:

➢ obligații civile perfecte, cărora li se asigură executarea prin sancțiunea juridică;
7
S. Angheni, „Dispoziții generale privind obligațiile”, în M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii și comentarii,
vol. III, Universul Juridic, București, 2014, p. 20 și urm.; C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 6 si urm; L. Pop, I.-F.
Popa, S.I. Vidu, op.cit., p. 25 si urm.
8
➢ obligații imperfecte sau naturale care nu se pot bucura de forța coercitivă a statului
(nu au sancțiune).
3.4. După opozabilitatea lor, obligațiile se pot clasifica în:

➢ obligații obișnuite, care reprezintă regula și cărora le sunt proprii toate regulile ce
încadrează drepturile relative;
➢ obligații reale sau „propter rem”. Acestea sunt accesoriu unui drept real la orice tip
de bun (de ex: plata taxelor pentru imobile);
➢ obligații opozabile terților sau „scriptae in rem”, sunt strâns legate de posesia
lucrului de către creditor (de pildă, obligația proprietarului de a asigura locatarului
folosința lucrului închiriat).
9
Izvoarele raportului juridic de obligații
II. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAȚII
Izvoarele raportului juridic obligațional sunt reglementate in Codul civil la articolele

1166-1395.
Totodată, articolul 1165 din Codul civil enunță izvoarele obligațiilor ca fiind :
contractul, actul unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogățirea fără justă cauză, plata
nedatorată, fapta ilicită.
4. Contractul ca izvor de obligații
4.1. Noțiunea de contract civil
Articolul 1166 din Codul civil definește contractul ca fiind „acordul de voință între
două sau mai multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”.
Contractul civil se caracterizează prin doua elemente: acordul de voință și efectele

juridice, consecință ale acordului de voință.
Așadar, acordul de voință este fructul voinței fiecărei părți exprimat liber. Astfel, ne
întâlnim cu primul cap compas al Codului civil, principiul libertății de a contracta.
Acest principiu este prevăzut de Codul civil la articolul 1169 după cum urmează:
„părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, in limitele
impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri”.
Așadar, in lumina principiului libertății contractuale, părțile au libertatea de a încheia

orice tip de contract prin care acestea își pot satisface mai bine interesele pe care le urmăresc,
cat și libertatea de a stipula orice tip de clauză contractuala prin care părțile pot aduce la
îndeplinire interesele urmărite.
Totodată, principiul libertății da posibilitatea părților de a-și alege singure

cocontractantul, dar și libertatea de a nu încheia contractul negociat.
Totuși, părțile nu au o libertate absolută, acesta fiind limitată in mod special de

principiul bunei-credințe, al doilea pilon central, după libertatea contractuala, al Codului civil.
Buna-credință este prevăzut de legiuitor in Codul civil la articolul 1170. după cum
urmează: „părțile trebuie să acționeze cu buna-credință atât la negociere și încheierea
contractului, cât și pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita aceasta
obligație”.
10
Textul articolului 1170 distinge o aplicare a bunei-credințe atât in faza precontractuală,

cât și pe toată durata executării contractului. Astfel, intru-un prim timp, părțile sunt obligate să
manifeste un comportament loial in negocierile contractuale, să se informeze reciproc și să
poarte discuții cu intenția de încheia contractul dorit.
De asemenea, pe durata executării contractului, cocontractanții sunt obligați:

➢ să fie loiale unul fata de celălalt;
➢ să respecte confidențialitate informațiilor din dosar;
➢ să coopereze in vederea îndeplinirii scopului urmărit prin încheierea
contractului;
➢ să depună diligentele necesare in vederea minimizării propriul prejudiciu ca
urmare a neexecutării obligațiilor impuse prin clauzele stipulate in contract.
Pe lângă principul bunei-credințe, din dispozițiile articolului 1169 din Codul civil reiese
ca autonomia de voință mai este limitat de ordinea publica și bunele moravuri.
Ordinea publică definește totalitate normelor și reglementărilor care alcătuiesc dreptul

public8, respectiv: Constituția, legile administrative, legile fiscale, legile penale, etc.
Bunele moravuri reprezintă suma regulilor de conduită ce definesc comportamentul

inșilor dintr-o societate variabile in timp și spațiu.
Al doilea element ce definește contractului este reprezentat de efectele sale juridice

(naște, modifică, stinge). A produce efecte semnifică situațiile în care, contractul creează
(constituie) noi raporturi juridice de obligații, ori prin încheierea contractului raporturile
juridice deja existente se modifică, se transformă sau se sting.
Trebuie reținut că, intenția de a produce efecte juridice trebuie să existe in mintea
părților înainte de încheierea contractului și nu după acest moment. In ipoteza in care acestea
efecte s-au produs fără intenția părților, obligațiile ce se nasc in sarcina părților nu mai au ca
izvor actul juridic, ci faptul juridic 9.
4.2. Clasificarea contractelor civile
Cod civil conține dispoziții cu privire la diferitele feluri de contracte, în articolele 1171-
1177. În cuprinsul acestor texte, sunt reglementate următoarele categorii de contracte:
➢ contractul sinalagmatic și contractul unilateral (art. 1171 C.civ.);
➢ contractul cu titlu oneros și contractul cu titlu gratuit (art. 1172 C.civ.);
➢ contractul comutativ și contractul aleatoriu (art. 1173 C.civ.);
➢ contractul consensual, contractul solemn și contractul real (art. 1174 C.civ.);
8
9
P. Vasilescu, Drept civil. Obligații, Hamangiu, București, 2012, p. 231.
11
➢ contractul de adeziune (art. 1175 C.civ.);

➢ contractul-cadru (art. 1176 C.civ.);
➢ contractul încheiat cu consumatorii (art. 1177 C.civ.).
În literatura de specialitate10 sunt analizate, în afară de clasificările contractelor făcute

de Codul civil, și alte tipuri de contracte, precum: contractele constitutive de drepturi reale,
contractele translative de drepturi reale, contractele generatoare de drepturi de creanță și
contractele declarative de drepturi; contractele cu executare dintr-o dată și si contractele cu
executare succesivă; contractele pure și simple și contractele afectate de modalități; contractele
numite și contracte nenumite; contractele principale și contractele accesorii; contractele
negociate, contractele de adeziune și contractele forțate; contractele interne și contractele
internaționale; contractele simple, contractele complexe și grupurile de contracte.
a. Contractul sinalagmatic și contractul unilateral
După conținut, Cod civil distinge în cuprinsul articolului 1171, între contractul
sinalagmatic și contractul unilateral.
Potrivit acestui text „contractul este sinalagmatic atunci când obligațiile născute din
acesta sunt reciproce și interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă
executarea lui presupune obligații în sarcina ambelor părți”.
Așadar, este sinalagmatic contractul care se caracterizează atât prin reciprocitatea

obligațiilor, cât și prin interdependența lor. Caracterul de reciprocitatea al obligațiilor este dat
de sursa comună acestora, adică să rezulte din același contract. In privința caracterului de
interdependenta, acesta este dat de imposibilitatea obligațiilor de a exista separat, cauza juridică
a unei părți fiind reprezentata de obligația celeilalte părți11.
De asemenea, in cazul contractelor sinalagmatice părțile au atât calitatea de creditor, cât

si de debitor.
Cea de a doua categorie de contracte, este cea a contractelor unilaterale. Prin

interpretarea per a contrario a dispozițiilor articolului 1171 Cod civil rezultă că este unilateral
acel contract care nu dă naștere unor obligații reciproce și interdependente.
Acest contract generează, obligații numai în sarcina uneia dintre părți, părțile ne mai
reunind astfel, in același timp, calitatea de creditor și debitor. Constituie, spre exemplu, astfel
de contracte: donația, mandatul gratuit, depozitul gratuit, comodatul (sau împrumutul de
folosință), contractul de împrumut de consumație (sau mutuum), promisiunea unilaterală de
vânzare sau de cumpărare, etc.
10
Gh. Beleiu, Drept civil roman, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed. 7, revăzută și adăugită
de M. Nicolae, P. Trușcă, Universul Juridic, București, 2001, p. 129-137.
11
B. Pătrașcu, I. Genoiu, op.cit., p. 56.
12
b. Contractul cu titlu oneros și contractul cu titlu gratuit
Criteriul după care se face deosebirea dintre contractele cu titlu oneros și cele cu titlu
gratuit este in funcție de scopul urmărit de părți la încheierea lor.
Potrivit articolului 1172, alineat (1) din Codul civil, este cu titlu oneros „(...) contractul
prin care fiecare parte urmărește să își procure un avantaj în schimbul obligațiilor asumate”.
Astfel, caracteristic contractului cu titlu oneros este considerarea contraprestației celeilalte
părți.
De pilda, este un contract cu titlu oneros vânzarea, locațiunea, schimbul, antrepriza,

contractul de rentă viageră, etc. În cazul contractului de vânzare, de cele mai multe ori, una
dintre părți (vânzătorul) se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către
cealaltă parte (cumpărătorul) în schimbul prețului. Deci, vânzătorul își asumă o obligație, în
considerarea faptului că și cumpărătorul, la rândul său, își asumă o obligație corelativă. Același
raționament este avut în vedere la momentul încheierii contractului și de către cumpărător.
Aceste se obligă să plătească prețul în schimbul obținerii dreptului de proprietate asupra
bunului.
Orice contract sinalagmatic este, în același timp, și oneros. Dar nu toate contractele cu
titlu oneros sunt în egală măsură, și contracte sinalagmatice. Există contracte cu titlu oneros
care prezintă caracter unilateral. Spre exemplu, contractul de împrumut cu dobândă, deși este
cu titlu oneros, prezintă caracter unilateral, numai în sarcina împrumutatului existând obligații.
Contractul cu titlu gratuit este, potrivit dispozițiilor articolului 1172, alineat (2) Cod
civil, acel act juridic „(..) prin care una dintre părți urmărește să procure celeilalte părți un
beneficiu, fără a obține în schimb vreun avantaj (...)”.
Acest tip de contract se caracterizează prin intenția uneia dintre părți de a procura
celeilalte un folos, fără a urmări în schimb un contra-echivalent. Exemple de astfel de contracte
sunt: donația, depozitul neremunerat, mandatul gratuit, contractul de împrumut de folosință
(comodatul), împrumutul de consumație fără dobândă, etc.
Este necesar să precizăm că, pentru unele contracte, gratuitatea este esențială, lipsa
acesteia generând schimbarea naturii juridice a acordului de voințe. Este cazul contractului de
împrumut de folosință (sau comodat) care nu poate fi încheiat, nici măcar cu titlu de excepție,
în considerarea unei contraprestații. Comodatul este, așadar, un contract esențialmente gratuit.
Plata unui echivalent pentru folosința procurată putând fi stipulată doar în contractul de
locațiune. Drept urmare, dacă, prin contractul încheiat, părțile convin ca folosința bunului să
fie remunerată, suntem în prezența unui contract de locațiune, și nu a unuia de comodat.
c. Contractul comutativ și contractul aleatoriu
13
Primul alineat al articolului 1173 din Codul civil prevede că „este comutativ contractul
în care, la momentul încheierii sale, existența drepturilor și obligațiilor părților este certă, iar
întinderea acestora este determinată sau determinabilă”.
Astfel, sunt comutative toate acele contracte în care, încă de la momentul încheierii lor,
părțile cunosc existența și întinderea drepturilor și obligațiilor care le revin, aceste elemente
nedepinzând, în nici un caz, de hazard. Existența drepturilor și obligațiilor convenite de părți la
momentul încheierii contractului este certă, iar întinderea acestora este cel puțin determinabilă.
Majoritatea contractelor cu titlu oneros sunt comutative. Așadar, se încadrează în

această categorie, cu titlu de exemplu, contractul de vânzare, contractul de schimb, contractul
de locațiune, contractul de antrepriză, etc.
Contractul este aleatoriu, potrivit dispozițiilor articolului 1173, alineat (2) Cod civil
„(...) contractul care, prin natura lui sau prin voința părților, oferă cel puțin uneia dintre părți
șansa unui câștig și o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor
și incert”.
În cazul contractului aleatoriu, avantajele pe care părțile urmăresc să le obțină depind

de un eveniment viitor și incert (alea). Din cauza prezenței acestui eveniment aleatoriu, părțile
contractante sunt expuse riscului unei pierderi sau, dimpotrivă, au șansa unui câștig. Sunt astfel
de contracte cel de asigurare, de rentă viageră, de întreținere, jocul și pariul, etc.
d. Contractele consensuale, solemne și reale
Potrivit dispozițiilor articolului 1174, alineat (1) Cod civil, contractul poate fi
consensual, solemn sau real. Această clasificare se realizează în funcție de modul de formare
valabilă a contractului.
Contractul este consensual „(...) atunci când se formează prin simplul acord de voință
al părților” (art. 1174, alin. (2) C.civ.). Rezultă astfel că pentru validitatea contractului
consensual nu trebuie îndeplinită nicio formalitate, simpla manifestare concordantă de voință a
părților fiind suficientă în acest sens. Înscrisul constatator se realizează, în cazul acestui tip de
contract, doar din rațiuni de probațiune (deci ad probationem), și nu pentru a asigura validitatea
acestuia (așadar, nu ad validitatem).
Cât privește nașterea valabilă a contractului, regula este reprezentată de consensualism,

principiu consacrat de dispozițiile articolul 1178 Cod civil astfel „contractul se încheie prin
simplul acord de voințe al părților, dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru
încheierea sa valabilă”. Acestea sunt reprezentate tocmai de celelalte două categorii de
contracte, în funcție de modul lor de formare valabilă. Deci, contractele solemne și contractele
reale se constituie ca excepții de la principiul consensualismului.
14
Articolul 1174, alineat (3) din Codul civil afirma ca un contract „(...) este solemn atunci
când validitatea sa este supusă îndeplinirii unor formalități prevăzute de lege”. Așadar, în cazul
contractului solemn, deși simplul acord de voință al părților este necesar, acesta nu este suficient
pentru încheierea sa valabilă. Pentru acest tip de contract, este cerută in plus îndeplinirea unei
formalități prevăzute de lege, absența acesteia atrăgând nulitatea absolută a acordului de voință.
Contractul real, există, potrivit articolului 1174, alineat (4) Cod civil, „(..) atunci când
pentru validitatea sa, este necesară remiterea bunului”. Se constată, astfel, că nici în cazul
contractului real simpla manifestare de voință nu este suficientă pentru formarea sa valabilă.
Aceasta este necesară, dar trebuie sa fie însoțită de remiterea materială a bunului. Un asemenea
tip de contract este considerat încheiat numai din momentul remiterii bunului cu privire la care
se încheie, și nu din momentul realizării acordului de voință, precum în cazul contractului
consensual.
Fac parte din categoria contractelor reale, spre exemplu, contractul de împrumut, atât
cel de folosință (comodatul), cât și cel de consumație (mutuum), contractul de depozit,
contractul de gaj, darul manual, etc.
e. Contractul de adeziune
Codul civil, la articolul 1175, definește contractul de adeziune ca fiind „(...) atunci când
clauzele sale esențiale sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părți, pentru aceasta sau
ca urmare a instrucțiunilor sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare”.
Precizăm că anteriorul Cod civil nu conținea referiri la acest tip de contract, deși
literatura de specialitate îl analiza, alături de contractul negociat și de contractul forțat, având
în vedere modul în care se exprimă voința părților.
Constatăm astfel că actualul Cod civil alege să definească, dintre cele trei categorii de
contracte rezultate prin considerarea criteriului mai sus menționat (și anume modul de
exprimare a voinței părților), numai contractul de adeziune.
In doctrina12, contractul de adeziune a fost caracterizat prin următoarele atribute:
➢ părțile nu se găsesc pe picior de egalitate din punct de vedere economic, furnizorul

de bunuri sau servicii aflându-se într-o poziție de superioritate economica, își
permite astfel sa stabilească de o maniera unilaterala clauzele esențiale ale
contractului;
➢ oferta de a contracta este adresata publicului, fiind deci generala, permanenta si
detaliata;
➢ clauzele esențiale ale contractului sunt stabilite de către partea mai puternică
economic, aceasta având calitatea de ofertant.
12
B. Pătrașcu, I. Genoiu, op.cit., p. 84.
15
In concluzie, în cazul contractului de adeziune lipsește negocierea dintre părți, element

ce caracterizează prima categorie de contracte analizate.
f. Contractul-cadru
Potrivit articolului 1176 Cod civil, „(1) Contractul-cadru este acordul prin care părțile
convin să negocieze, să încheie sau să mențină raporturi contractuale ale căror elemente
esențiale sunt determinate de acesta. (2) Modalitatea de executare a contractului-cadru, în
special termenul și volumul prestațiilor, precum și dacă este cazul, prețul acestora sunt
precizate prin convenții ulterioare”.
Așadar, contractul-cadru stă la baza încheierii între părți a unor contracte ulterioare,
denumite de către literatura de specialitate „contracte de aplicație” sau „contracte de
executare”.
Prin contractul-cadru se stabilesc regulile și condițiile încheierii ulterioarelor contracte.

Conținutul însă al contractelor de aplicație este stabilit de către părți, cu ocazia încheierii
acestora, în virtutea principiului libertății contractuale.
g. Contractul încheiat cu consumatorii
Articolul 1777 din Codul civil reglementează o categorie nouă de contracte, și anume
aceea a contractului încheiat cu consumatorii.
Potrivit acestei reglementări, „contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor

speciale și în completare, dispozițiilor prezentului cod”.
Acest contract, a cărui origine se găsește în dreptul francez, are menirea de a asigura
protecție consumatorilor, indiferent că aceștia sunt persoane fizice sau juridice.
Conform articolului 2, alineat (1) din Legea nr. 363/200713 consumatorul este „(...)
orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care în practicile
comerciale (...) acționează în scopuri din afara activității comerciale, industriale sau de
producție, artizanale ori liberale”.
Un asemenea contract este guvernat de reguli speciale, iar normele de drept comun,
cuprinse in Codul civil, vor fi aplicate în completarea celor speciale.
5. Încheierea contractelor
13
Legea nr.363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și
armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, publicată în M.Of. nr.899
din 28 decembrie 2007
16
Noțiunea de încheiere a contractului a fost definită de doctrina ca fiind „realizarea

acordului de voință al părților asupra clauzelor contractuale”14, sau, mai precis, asupra
elementelor esențiale ce definesc contractul.
Totodată, încheierea contractului este reglementata de Codul civil la articolelor 1178-

1203 atât din punct de vedere al condițiilor de validitate ale contractului, cât și din perspectiva
momentului și locului încheierii.
In continuare, facem precizarea că părțile încheie contractul în ideea validității sale. La

încheierea contractului este așadar necesar avute în vedere condițiile esențiale pentru validitatea
contractului (capacitate, consimțământ, obiect și cauză), dar și condițiile de forma specifice
anumitor contracte și precizată de norma juridica in acest sens.
5.1. Condiții de validitate ale contractelor
Se disting două tipuri de condiții de validitate ale contractului: condiții de fond sau
esențiale și condiții de forma.
In privința condițiilor esențiale, Codul civil le reglementează la articolul 1179, alineatul

(1) ca fiind : capacitatea de a contracta, consimțământul părților, un obiect determinat și licit,
și o cauza licita si morala.
a. Capacitatea de a contracta (art. 1180-1181 C.civ.)
Capacitatea de a contracta este o formă de manifestarea a capacității de exercițiu,

definită ca aptitudine a persoanei de a încheia singure acte juridice civile. Capacitatea de
exercițiu, după cum este bine știut, o are orice persoană fizică începând vârsta de 18 ani, iar
persoanele juridice din momentul înregistrării acesteia la registrul de comerț.
Codul civil instituie la articolul 1180 regula generala, potrivit căreia „poate contracta
orice persoană care nu este declarată incapabilă și nici oprită să încheie anumite contracte”.
Așadar, de la această regulă generală există următoarele excepții:

➢ persoanele incapabile natural de a contracta (ex.: alienatul mintal sau debilul mintal care
nu are dreptul de a se căsători – art. 278 C.civ.);
➢ persoanele declarate incapabile de a contracta (ex.: minorii care nu au împlinit vârsta de
14 ani sau interzișii judecătorești – art. 43, alin. (1) si (2) C.civ.);
➢ persoanele cu capacitate de exercițiu, dar oprite de a încheia anumite contracte (ex.:
interdicția unor categorii de persoane de a vinde bunuri proprii pentru un preț care
constă într-o sumă de bani provenita din vânzarea bunului pe care îl administrează – art.
1655, alin. (1) C.civ.).
14
C. Stătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 43.
17
b. Consimțământul părților (art. 1182-1203 C.civ.)
Consimțământul reprezintă „acel element structural al voinței, dintr-un proces psihic,

prin care, pentru un motiv determinat, un subiect consimte să dea, să facă ori să nu facă ceva
determinat”15.
Totodată, articolul 1204 din Codul civil prevede că, pentru a fi valabil, „consimțământul
părților trebuie să fie serios (adică nu de complezenta sau din joaca, jocandi causa), liber (să
nu fie constrâns fizic sau psihic) și exprimat in cunoștință de cauză”.
De altfel, din interpretarea literei articolului 1206 Cod civil, se înțelege că pentru a fi
valabil, consimțământul nu trebuie să fie viciat. Mai precis, „consimțământul este viciat când
este dat din eroare, surprins prin dol sau smuls prin violentă”.
Eroarea, viciu de consimțământ (art. 1207-1213 C.civ.). Prin eroarea viciu de

consimțământ se înțelege o falsă reprezentare a unuia dintre elementele esențiale ale
contractului, cum ar fi conținutul, natura, ori calitatea cocontractantului.
Codul civil, dar si doctrina16, clasifică eroarea in funcție de mai multe criterii, astfel:
➢ după natura realității fals reprezentate: eroare de fapt (falsa reprezentare a calităților
unui bun) și eroarea de drept (falsa reprezentare a existentei sau conținutului normei de
drept);
➢ după caracterul esențial al erorii: erori esențiale (eroarea asupra naturii si obiectului
contractului, asupra identității obiectului prestației, asupra calității obiectului prestației
ori asupra unei împrejurări considerate esențiale de părți, in absența cărora nu ar fi
încheiat contractul) și erori neesențiale (eroarea asupra faptului cunoscut sau care putea
fi cunoscut cu diligente rezonabile, eroarea asupra unor simple motive ale contractului,
eroarea simpla de calcul)
Este de remarcat ca legiuitorul introduce, pentru prima dată, la articolul 1213 din Codul
civil instituția adaptării contractului. Astfel, „daca o parte este îndreptățita sa invoce
anulabilitatea contractului pentru eroare, dar cealaltă parte declara ca dorește sa execute ori
executa contractul așa cum fusese înțeles de partea îndreptățita sa invoce anulabilitatea,
contractul se considera ca a fost încheiat așa cum l-a înțeles aceasta din urma parte” (art.
1213, alin. (1) C.civ.).
De menționat este faptul că această asumare trebuie făcută in 3 luni de la data la care i
s-a comunicat modul de înțelegere a contractului de către errans, adică persoana aflată in eroare.
15
F. Pavel, „Incheierea contractului”, in M. Uliescu (coord.), op.cit., p. 98.
16
Ibidem, p. 114.
18
Totodată, pentru a invoca eroarea ca viciu de consimțământ, partea ce se consideră

victimă trebuie să fie de bună-credință (art. 1212 C.civ.).
Proba erorii constă in actul juridic la care s-a consimțit din eroare. Mai precis, din cauza
faptului deciziile întemeiate pe o imagine eronată a realității se materializează într-un anumit
comportament, proba erorii nu se poate face direct, ci doar indirect, recurgându-se la
interpretarea retrospectivă. Astfel, proba erorii se face indirect, probând alte element materiale
din care să rezulte starea subiectivă a celui căzut in eroare17.
Dolul, viciu de consimțământ (art. 1214-1215 C.civ.). Dolul, ca viciu de

consimțământ, este definit ca fiind inducerea in eroare a unei părți contractante, de către cealaltă
parte, prin orice manoperă frauduloasă săvârșită, fie prin comiterea unei fapte, fie prin
omisiunea de a informa despre împrejurările pe care trebuia sa le dezvăluie.
Dolul are in componența sa două elemente, și anume:

➢ un element obiectiv care constă in ceea ce este desemnat prin expresia „manopere
frauduloase sau dolosive”;
➢ un element subiectiv reprezentat de inducerea in eroare a celeilalte părți cu scopul de a
determina încheierea contractului.
Dolul se clasifica astfel18:

➢ dol grav (dolus malus), care are ca efect anularea contractului, și dol ușor (dolul bonus),
care este fără efecte asupra valabilității contractului;
➢ dol principal (dans causam contractus) – inducerea in eroare asupra unor împrejurări
care au fost determinante la încheierea contractului - și dol incident (dolus incidens) –
eroare este asupra împrejurărilor ce nu au fost esențiale pentru încheierea contractului;
➢ după autorul dolului: dol provocat de partea cocontractanta; provocat de reprezentantul

parții cocontractante; provocat de gerantul parții cocontractante; provocat de un terț.
Dolul este o specie de eroare și, pentru a fi calificat ca viciu de consimțământ, trebuie
să îndeplinească cumulativ următoarele două condiții19:
➢ să fie determinant, esențial, la momentul încheierii contractului;
➢ să provină de la cealaltă parte.
In privința probei dolului, articolul 1214, alineat (4) Cod civil prevede că „dolul nu se
presupune”. Prin urmare, cel care îl invoca trebuie sa-l dovedească prin orice mijloc de proba
căci este un fapt juridic.
17
P. Vasilescu, op.cit., p. 336.
18
Ibidem, p. 116.
19
Ibid., p. 340.
19
Cât privește sancțiunea dolului, aceasta este anularea contractului, chiar dacă eroare
indusă prin manoperele frauduloase nu este esențială (art. 1214, alin. (2) C.civ.).
Violența, viciu de consimțământ (art. 1216-1220 C.civ.). Violența reprezintă acel act
de constrângere exercitat asupra voinței unei persoane cu scopul de a o determina să își exprime
consimțământul intru-un anume sens.
Viciul de consimțământ constă in temerea insuflată de așa maniera încât partea putea să
creadă, după circumstanțe, că, in lipsa consimțământul său, viața, persoana sa, onoarea sau
bunurile sale sau ale unei alte persoane, ar fi expuse unui pericol grav și iminent.
Ca și dolul, violenta este formata din două elemente:

➢ un element extern, obiectiv, care constă in amenințarea cu un pericol grav și iminent;
➢ un element subiectiv, care este reprezentat de temere, frica, și trebuie să prezintă
următoarele caracteristici: (1) să fie justificat și indus; (2) temerea să provină din
pericolul grav și iminent al amenințării.
Violenta se clasifica:
➢ după natura constrângerii: fizica sau morala (psihica);
➢ după modalitățile și mijlocul in care se realizează: amenințare verbala, amenințarea cu
folosirea forței fizice si amenințarea cu exercițiul unui drept;
➢ după caracterul amenințării: amenințare legitima (justa) și amenințare nelegitima
(injusta).
Violenta se probează cu orice mijloc de proba fiind un fapt juridic.
In privința sancțiunii, pe lângă anularea actului juridic, autorul amenințării mai poate
răspunde și pentru prejudiciul provocat (art. 1220, alin. (2) C.civ.).
Leziunea, viciu de consimțământ (art. 1221-1224 C.civ.), există „atunci când una
dintre părți, profita de starea de nevoie, de lipsa de experiența ori de lipsa de cunoștințe a
celeilalte părți, stipulează in favoare sa ori a unei alte persoane o prestație de o valoare
considerabil mai mare, la data încheierii contractului, decât valoarea propriei prestații” (art.
1221, alin. (1) C.civ.).
De asemenea, exista leziune și in cazul când minorul își asuma o obligație excesivă prin
raportare la starea sa patrimoniala, la avantajele pe care le obține din contract ori la ansamblul
circumstanțelor (art. 1221, alin. (3) C.civ.).
In afara acestor vicii de consimțământ, care au drept sancțiune nulitatea contractului,

legiuitorul a reglementat distinct in Codul civil, ca o altă cauză de nulitate este lipsa de
discernământ (art. 1205 C.civ.).
20
Lipsa de discernământ reprezintă, așa cum se arata la articolul 1205, alineatul (1) din
Codul civil, „starea de neputința a unei persoane de a-și da seama de urmările faptei sale”.
Elementele ce compun structura leziunii sunt:

➢ elementul obiectiv, care constă in disproporția de valoare a contraprestațiilor;
➢ elementul subiectiv, care constă in profitarea pentru sine de starea de nevoie.
Leziunea se clasifică:
➢ după capacitatea părților contractante: leziunea intre persoana cu capacitate deplina de
exercițiu si leziunea intre o persoana cu capacitate restrânsa de exercițiu (adică, când
o parte este minor si cealaltă este major);
➢ după natura elementului subiectiv: leziunea cauzata de nevoie sau de necesitate și
leziunea cauzata de lipsa de experiența sau lipsa de cunoștințe.
Ca și in celelalte cazuri de vicii de consimțământ, leziunea este un fapt juridic ce poate

fi probat prin orice mijloc de proba și care are drept sancțiune anularea actului juridic viciat și
repararea prejudiciului cauzat.
Este de reținut că, dreptul de a cere anularea contractului sau de a cere reducerea valorii
obligațiilor pentru leziune, potrivit articolului 1223 Cod civil, se prescrie in termen de 1 an
de la momentul încheierii contractului.
c. Obiectul contractului (art. 1225-1234 C.civ.)
Obiectul contractului îl reprezintă operațiunea juridica, precum vânzare, locațiunea,

împrumutul și alte asemenea, convenită de părți (art. 1225, alin. (1) C.civ.).
De asemenea, „contractele pot purta și asupra bunurilor viitoare” (art. 1228 C.civ), cât
și asupra tuturor bunurilor ce se află in circuitul civil (art. 1229 C.civ.).
Totodată, in cazul in care legea nu prevede in caz contrar, „bunurile unui terț pot face
obiectul unei prestații, debitorul fiind obligat să le procure și să le transmită creditorului sau,
după caz să obțină acordul terțului. In cazul neexecutării obligației, debitorul răspunde pentru
prejudiciile cauzate” (art. 1230 C.civ.).
Facem mențiunea că nu trebuie făcută confuzia intre obiectul contractului și obiect

al obligației. Spre deosebire de obiectul contractului, obiectul obligației este prestația la care
este ținut debitorul, și nu operațiunea juridica, adică obligația de a da, a face sau a nu face
ceva (art. 1226, alin. (1) C.civ.).
Distincția dintre obiectul contractului și cel al obligației dorește să sublinieze diferența

care este intre o sursă (actul) și efectele sale (creanță)20.
20
Ibid., p. 357.
21
Potrivit articolului 1225, alineat (1) Cod civil, obiectul contractului trebuie să fie
determinat și licit, sub sancțiunea nulității absolute.
Așadar, prima condiție de validitate a obiectului contractului este ca acesta să fie

determinat sau determinabil. In acest sens, trebuie stabilit cu precizie sensul și conținutul
prestației.
In mod firesc, părțile sunt cele care determina obiectul obligațiilor pe care urmează să
le execute. Totuși, Codul civil dă posibilitatea ca acestea să fie determinate de un terț față de
actului juridic (art. 1232 C.civ.).
Totodată, calitatea prestație sau a obiectului prestației trebuie să fie cel puțin la nivel
mediu sau rezonabil prin raportarea la un factor de referință.
A doua condiție de validitate vizează caracterul licit al obiectului contractului. Prin

aceasta caracteristica se înțelege ca operațiunea juridica sa nu fie interzisa de lege și să fie
conforma cu ordinea publica și bunele moravuri (art. 1225, alin. (3) C.civ.).
d. Cauza (art. 1235-1239 C.civ.)
Prin cauza a contractului se înțelege motivul care a determinat fiecare dintre părți să
încheie contractul. Adică, scopul pe care l-au urmărit prin încheierea acelui act juridic.
Condițiile de valabilitate ale cauzei contractului sunt: liceitatea cauzei și morala cauzei
(art. 1236 C.civ.). Astfel, cauza este licita când nu este contrara legii și ordinii publice. Și cauza
este morală atunci când nu contravine bunelor moravuri.
Din punct de vedere al sancțiunii, in cazul in care cauza lipsește, atunci contractul este
anulabil, cu excepția ipotezelor in care contractul a fost greșit calificat si poate produce alte
efecte juridice (art. 1238, alin. 1 C.civ.). Iar daca cauza este ilicita și imorala sancțiunea este
nulitatea absoluta a contractului.
Cu privire la condițiile de formă ale contractului, la alineatul (2) al articolului 1179 din
Codul civil, este expres prevăzut principiul libertății formei contractului, fără alte precizări.
Totuși, este consacrată excepția de la acest principiu, in sensul că, in anumite cazuri prevăzute
de lege, este necesară respectarea formei cerute pentru valabilitatea contractului.
Totodată, articolul 1240 din Codul civil prevede că voința poate lua forma scrisa sau să
fie exprimata verbal (alin. 1), dar poate fi exprimata și printr-un comportament ce nu lasă nicio
îndoiala asupra intenției de a produce efecte juridice corespunzătoare (alin. 2).
In cazul încheierii contractului in lipsa formei pe care legea o cere in mod expres,
sancțiunea este nulitatea absoluta a contractului (art. 1242, alin (1) C.civ.).
22
Totuși, dacă părțile au stabilit de comun acord o anumita formă, fără ca legea să o
impună, nerespectarea acestei forme nu duce la anularea contractului, acesta socotindu-se
valabil încheiat (art. 1241, alin. (2) C.civ.).
Încheierea contractul are loc, așa cum am arătat, prin acordul de voință comun al
părților. Acest acord de voință se realizează prin întâlnirea voințelor individuale a fiecărei părți
cocontractante. Mai precis, trebuie să existe o propunere de a încheia contractul, propunere ce
se numește ofertă, și consimțământul exprimat, fără rezerve, de către destinatarul ofertei de a
încheia contractul, respectiv acceptare ofertei.
In cele ce urmează vom prezenta cele două forme de manifestare a voinței de a contracta,
cat și momentul și locul unde oferta si acceptarea se pot întâlni.
5.2. Oferta de a contracta
Articolul 1188 Cod civil definește oferta de a contracta ca fiind o „propunere făcută de
o persoană, ce conține suficiente elemente pentru formarea contractului, dar și exprimarea
intenției ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar”.
La articolul 1189, alineat (1) Cod civil este prevăzut că nu constituie o ofertă de a
contracta propunerea adresată unor persoane nedeterminate. O asemenea propunere poate
semnifica, după împrejurări, o solicitare de ofertă sau intenție de negociere.
Astfel, se înțelege din dispozițiile articolului 1190 Cod civil că solicitarea de ofertă nu
poate constituii ofertă de a contracta.
a. Condiții de validitate ale ofertei
In privința condițiilor necesare pentru a produce efectele dorite de părți, având caracterul
unei manifestării de voință, oferta trebuie să reunească toate condițiile generale de validitate ale
consimțământului, adică să fie serioasă, libera și exprimată in cunoștință de cauză, conform
articolului 1204 Cod civil.
Totodată, „o propunere constituie oferta de a contracta daca aceasta conține suficiente

elemente pentru formarea contractului și exprima intenția ofertantului de a se obliga in cazul
acceptării ei de către destinatar” (art. 1188, alin. (1) C.civ.).
Din cele enunțate mai sus și in lumina articolului 1187 Cod civil, se poate deduce că
oferta trebuie să îndeplinească următoarele condiții de validitate21:
21
23
➢ oferta trebuie să fie completă, adică să conțină toate elementele esențiale și suficiente
pentru realizarea acordului de voință. Caracterul de suficienta a fost apreciat in sensul
ca oferta trebuie să fie intr-atât de completă încât simpla acceptare să fie suficientă
pentru încheierea contractului;
➢ oferta trebuie să fie fermă, adică să exprime voință neechivoca de a încheia contractul
prin simpla ei acceptare. Caracterul neechivoc este dat de lipsa oricăror rezerve legate
de conținutul ofertei;
➢ oferta trebuie să fie emisa in forma ceruta de lege pentru validitatea contractului
proiectat. Astfel, in cazul in care legea pretinde forma autentica ad validitatem, tot așa
trebuie să fie si oferta de a contracta.
b. Forța obligatorie a ofertei
Oferta de a contracta are sau nu forță juridica, adică produce sau nu efecte juridice, in
funcție de situații specifice, astfel:
➢ in cazul in care oferta este făcută unei persoane prezente si fără sa fie acordat un
termen pentru acceptare (art. 1194, alin. (1) C.civ.), in aceasta situație ofertantul este
obligat numai dacă acceptarea este imediata, integral si fără rezerve. In ipoteza in care
exista un termen de acceptare (art. 1194, alin. (2) C.civ.), ofertantul este obligat să o
mențină pe durata acelui termen;
➢ in cazul in care oferta a fost făcută unei persoane absente, se distinge după cum oferta
este cu termen sau fără termen. Dacă oferta este cu termen, ofertantul este obligat să o
mențină pe durata întregului termen ce începe sa curgă din momentul in care oferta
ajunge la destinatar (art. 1192 C.civ.). Dacă oferta este fără termen, „aceasta trebuie
menținută un termen rezonabil, după împrejurări, pentru ca destinatarul să o
primească, să o analizeze si să expedieze acceptare”.
c. Revocarea si retractarea ofertei
Oferta de a contracta poate fi retractată sau revocată in anumite condiții.
Înainte de toate, trebuie făcută diferența intre retractare sau retragere. Retragerea
reprezintă o revenire asupra ofertei survenita anterior ajungerii acesteia la destinatar, iar
revocare presupune retragerea ofertei după momentul ajungerii ofertei la destinatarul acesteia.
Astfel, retractarea (retragerea) ofertei, cu termen sau fără termen, adresata unei
persoane prezente sau uneia absente, poate avea loc pâna la momentul ajungerii ofertei la
destinatar sau cel mai târziu concomitent cu acest moment (art. 1199 C.civ.).
In privința revocării trebuie făcute următoarele distincții:
24
➢ dacă oferta este cu termen, revocarea nu mai produce niciun efect din momentul
ajungerii ofertei la destinatar (art. 1191, alin. (1) C.civ.);
➢ dacă oferta este fără termen, dar aceasta trebuie menținută un termen rezonabil.
Așadar, oferta nu poate fi revocata pe durata acestui termen dictat de uzanța, practica,
sau obiceiuri. Totuși, daca oferta este fără termen si nici împrejurimile nu impun un
termen rezonabil, aceasta poate fi revocata după momentul ajungerii la destinatar.
d. Caducitatea ofertei
Caducitatea ofertei, adică lipsa de efecte, este reglementată de articolul 1195 Cod civil.
Astfel, oferta devine caducă dacă:

➢ acceptarea nu ajunge la ofertanta in termenul stabilit sau, in lipsa, într-un termen
rezonabil;
➢ destinatarul o refuza;
➢ in cazul decesului sau incapacității ofertantului, însă doar atunci când naturii afacerii
sau împrejurările o impun.
5.3. Acceptarea ofertei (art. 1196-1200 C.civ.)
Articolul 1196 Cod civil definește acceptarea ofertei că reprezentând „orice act sau
fapt al destinatarului ofertei dacă în mod neîndoielnic indică acordul său cu privire la ofertă,
astfel cum aceasta a fost formulata, si ajunge in termen la autorul ofertei”.
Ca și oferta, acceptarea trebuie să îndeplinească aceleași condiții, adică să fie: explicita;

pură si simplă; liberă; expresă, tacită sau secretă.
Totuși, nu poate fi considerată acceptarea de ofertă:

➢ răspunsul destinatarului care modifică sau completează oferta;
➢ acceptarea care nu este făcută în forma cerută prin ofertă;
➢ acceptarea ajunsă la ofertant după ce oferta a devenit caducă.
În situațiile arătate mai sus, răspunsul la ofertă poate fi luat ca o contraofertă22.
Comunicarea acceptării ofertei trebuie făcută, in principiu, prin același mijloace prin
care a fost comunicata si oferta, iar acceptarea ofertei produce efecte din momentul in care
ajunge la ofertant, chiar dacă aceasta nu ia cunoștință de acceptare, din motive neimputabile.
Retragerea sau revocarea acceptării ofertei produce efecte numai dacă ajunge la
ofertant anterior sau concomitent cu acceptarea ofertei.
22
F. Pavel, op.cit., p.111
25
5.4. Momentul si locul încheierii contractului
Dispozițiile articolului 1186, alineat (1) din Codul civil prevede că un contract este
socotit încheiat, în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
ofertantul nu ia la cunoștință de acceptarea ofertei din motive care nu îi sunt imputabile.
Tot astfel, contractul se consideră încheiat dacă destinatarul ofertei săvârșește un act sau
fapt suficient de convingător, fără a-l înștiința pe ofertant, stabilit prin ofertă ori rezultat din
practicile statornicite între părți sau din natura afacerii.
6. Efectele contractului
Efectul imediat al oricărui contract este acela de a da naștere unor drepturi si obligații23.
Totodată, examinarea efectelor contratului implica abordarea următoarelor aspecte principale:
➢ stabilirea cuprinsului contractului, prin interpretarea corecta a clauzelor sale; si

➢ principiul forței obligatorie a contractului.
6.1. Interpretarea contractului
Regulile de interpretare a contractului sunt stabilite la articolele 1266-1269 din Codul

civil. La art. 1266-1268 C.civ. sunt prevăzute regulile generale și speciale de interpretare a
contractului, iar textul articolul 1269, ca element de noutate, cuprinde regulile subsidiare de
interpretare a acestuia.
Interpretarea contractului presupune stabilirea conținutului contractului și este o

operațiune juridică prin care se determină înțelesul exact al clauzelor contractului, prin
cercetarea manifestării de voință a părților în strânsă corelație cu voința lor internă 24.
Această operațiune juridică este necesară deoarece nu întotdeauna părțile își exprimă în mod
corect acordul de voință și clauzele contractului. Nu trebuie să se confunde interpretarea
contractului cu clasificarea acestuia, acțiune ce precede interpretarea contractului.
În literatura de specialitate, regulile de interpretare a contractului cunosc diferite

clasificări.
Totuși, noi îmbrățișăm opinia potrivit căreia regulile se împart în generale și speciale25,
la care adăugăm și regulile subsidiare prevăzute de actuala reglementare.
23
C. Stătescu, C. Bîrsan, Drept civil. Teoria generala a obligațiilor, ed. 8, ALL BECK, București, 2002, p. 59.
24
Ibidem, p. 55
25
B. Pătrașcu, I. Genoiu, „Interpretarea contractului”, în M. Uliescu, op.cit., p. 197.
26
Reguli generale cuprind principiile dominante ce trebuie avute in vedere in

interpretarea oricărui contract. Astfel, are prioritate in interpretarea unui contract voința reala a
părților („intenția comună”), nu după sensul literar al termenilor (art. 1266, alin. (1) C.civ.).
Reguli speciale au in vedere:

➢ interpretarea contractului în înțelesul producerii de efecte juridice, nu în sensul de a nu
produce efecte juridice;
➢ clauzele contractului se interpretează în armonie cu natura contractului și nu separat,
clauza cu clauza;
Regulile subsidiare nu sunt imperative, reprezintă anumite îndrumări și au caracter

subiectiv, aplicându-se doar daca rămân neclarități după aplicarea regulilor de interpretare.
Trebuie ținut seama ca interpretarea contractului conform regulile subsidiare se face

astfel:
➢ contractul se interpretează în favoarea celui care se obligă;
➢ în situația în care rămân neclarități, acestea se interpretează după obiceiul locului unde
s-a încheiat contractul.
6.2. Forța obligatorie a contractului
Sediul materiei efectelor contractului se găsește în dispozițiile articolului 1270-1294 din

Codul civil.
Potrivit principiului forței obligatorii a contractului „contractul valabil încheiat are

putere de lege intre părțile contractante” (art. 1270, alin. (1) C.civ.).
Din principiul astfel enunțat se desprind doua elemente26:

➢ obligativitatea executării contractului legal încheiat de la care părțile nu se pot deroga
(sustrage); si
➢ relativitatea efectelor contractului, adică obligativitatea executării privește, in primul

rând, părțile contractante, terților fiindu-i opozabil; in cazul in care contractul aduce
totuși atingere vreunui drept al unui terț al contractului, acesta poate sa își repare
prejudiciu pe cale extracontractuală (răspundere delictuala), având însă obligația de a
face proba producerii daunei.
Așadar, forță obligatorie se impune părților cocontractante, deoarece niciuna dintre ele
nu poate sa scape de executarea efectelor actului, indiferent de motivul invocat. Astfel,
contractul născut valabil trebuie respectat întocmai de fiecare dintre părți, iar in cazul in care
una dintre ele nu își executa obligațiile, ea va fi forțata legal sa o facă prin procedura de
executarea silita a contractului.
26
C. Statescu, C. Birsan, op.cit., p. 64.
27
De remarcat ca, potrivit articolului 1270, alineat (2) din Codul civil, „contractul se
modifica sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege”.
Astfel, legiuitorul enunță principiu simetriei in contracte, adică orice contract, rezultat
al voințelor liber exprimate al părților (mutuus consensus), poate fi desfăcut sau revocat, in
principiu, tot prin acordul comun al părților (mutuus dissensus)27.
De asemenea, regula simetriei are aplicare si pentru modificările contractului, nicio

parte neputând modifica pe cale unilaterala conținutul contractului, dar si in privința formei de
exprimare a consimțământului care trebuie sa fie la fel cu cea a formarii acordului de voință.
Totuși, Codul civil, la articolele 1276 si 1277, instituie posibilitatea uneia dintre părți
de a revoca, denunța, unilateral contractul atât timp cat acest drept i-a fost recunoscu, cu
următoarele precizări:
➢ in cazul denunțării unilaterale a contractelor cu executare dintr-o data (solo actu),
aceasta poate fi făcută atât timp cat executarea nu a început (art. 1276, alin. (1) C.civ.);
➢ in cazul contractelor cu executare succesiva sau continua dreptul de denunțare

unilaterala daca este prevăzut de părți in contract sau admis de lege, „poate fi exercitat
cu respectarea unui termen rezonabil de preaviz, chiar si după începerea executării
contractului, însă denunțarea nu produce efecte in privința prestațiilor executate sau
care se afla in curs de executare” (art. 1276, alin. (2) C.civ.);
➢ regulile relative denunțării unilaterale sunt supletive in sensul ca, părțile, prin acordul
comun de voință, determină regimul lor juridic (art. 1276, alin. (4) C.civ.). De pilda,
părțile pot stipula in contract posibilitatea denunțării unilaterale a contractului cu
executare dintr-o data după momentul executării sau a lipsei termenului rezonabil de
preaviz in cazul denunțării contractelor cu executare succesiva;
➢ dreptul de denunțare unilaterala a contractului, indiferent de izvor (legea sau o clauza

contractuala), nu poate fi exercitat decât in limitele prevăzute de lege, cu buna-credință
si sa fie întemeiat pe motive juste.
Un element de noutate în actuala reglementare, îl constituie impreviziunea, ca limita a

forței obligatorii a contractelor.
Reglementarea acesteia a reprezentat posibilitatea intervenirii asupra obligațiilor

asumate prin contractul deja format in cazul unor situații care conduc la ruperea semnificativă
a echilibrului prestațiilor prevăzute în contract (art. 1271, alin. (2) C.civ.).
Astfel, articolul 1271, alineatul (1) Cod civil prevede că forța obligatorie a contractului
își produce efectele chiar dacă executarea obligațiilor a devenit mai oneroasă pentru una dintre
27
28
părți, fie datorită creșterii executării propriei obligații, fie datorită scăderii valorii
contraprestației. Cu această ocazie, părțile sunt obligate să-și execute obligațiile astfel cum le-
au hotărât la încheierea contractului și le-au stipulat în contract.
Cu toate acestea, in ipoteza in care executarea contractului a devenit excesiv de oneroasa

datorita unor schimbări excepționale a împrejurărilor care ar face vădit injusta obligarea
debitorului la executarea obligației, instanța de judecata poate sa dispună:
➢ revizuirea si reechilibrarea contractului, in sensul de a-l adapta in vederea distribuirii
in mod echitabil intre părți a pierderilor si a beneficiilor ce rezulta din schimbarea
împrejurărilor; sau
➢ încetarea contractului.
Desigur, aceste modificări ale contractului pot avea loc doar daca:
➢ schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;
➢ aceste schimbări nu au putut fi avute in vedere, anticipate, in mod rezonabil, in
momentul încheierii contractului;
➢ schimbările nu au fost asumate in contract de către părți;
➢ debitorul a încercat, intr-un termen rezonabil si cu buna-credință, negocierea adaptării
contractului la noua situație.
Pe lângă impreviziune, ca limita a forței obligatorii a contractului, noutate legislativă

este si teoria clauzelor abuzive.
Doctrina28, pornind de la definiția clauzei abuzive data de articolul 4, alineatul (1) din
Legea nr. 193/200029, a identificat ca fiind elemente principale ale definirii si identificării unei
clauze ca abuzive:
➢ lipsa de negociere;
➢ dezechilibrul contractual in defavoarea consumatorului;
➢ încălcarea exigentei de buna-credință,
➢ utilizarea listei clauzelor abuzive prevăzută si actualizata in anexele legii mai sus
amintita;
➢ criteriul celorlalte circumstanțe relevante: natura bunurilor sau a serviciilor ce fac
obiectul contractului; toate circumstanțele care au determinat încheierea contractului;
alte clauze ale contractului sau de alt contract de care contractul in discuție depinde
(art. 4.5 din L. 193/2000).
6.3. Efectele contractului față de terți (art. 1280-1294 C.civ.)
28
Ibidem, p. 163.
29
„O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuzivă daca, prin ea
însăși sau împreuna cu alte prevederi din contract, creează, in detrimentul consumatorului si contrat cerințelor
bunei-credințe, un dezechilibru, semnificativ intre drepturile si obligațiile părților”.
29
Efectele contractului față de terți fac obiectul unei reglementari separate din cadrul
secțiunii dedicate efectelor contractului.
Mai cu seamă, așa cum am arătat deja, nimeni nu poate deveni debitor, printr-un
contract, fata de alta persoana, fără propriul consimțământ (relativitatea efectelor contractului).
Totodată, contractul încheiat, incumba doar părților cocontractante, fiind opozabil astfel
terților. Această regula este definită ca fiind principiul relativității efectelor contractului.
Prin opozabilitatea contractului fața de terți se înțelege obligația tuturor persoanelor de

a recunoaște încheierea contractelor si a efectelor ce sunt produse, fără a avea dreptul de a
interveni in raportul juridic astfel creat (obligație negativa de a nu face).
Așadar, contractul nu poate da naștere la obligații in sarcina unui terț, cu excepția

cazurilor expres si limitative prevăzute de lege (art. 1280 C.civ.). Iar orice contract sau clauza
stipulata in contract prin care s-ar încălca acest principiu nu produce niciun efect30.
Totuși, de la principiul opozabilității contractului fata de terți exista excepții. Aceste

excepții reprezintă acele situații in care terții nu mai au obligația generala de a respecta situația
generata de contractul încheiat intre părți.
Printre excepțiile de la opozabilitatea contractului fata de terți amintim:

➢ situația in care părțile unui contract nu îndeplinesc formalitățile speciale ale sistemului
legal de publicitate organizate pentru opozabilitatea drepturilor născute din acel
contract;
➢ beneficiul acțiunii pauliene. Acțiunea pauliana este acea acțiuni care poate fi formulata
de o anumita categorie de terți fata de contract (creditorii chirografarii), in scopul
asigurării inopozabilității fata de aceștia a situației juridice generate de contractul
fraudulos încheiat de debitorul lor (v. art. 1562 C.civ.);
➢ situațiile in care actul încheiat intre doua persoane este constata inopozabil unei a treia
persoane (ex.: vânzare lucrului altuia, aceasta ne putând fi considerata opozabila
adevăratului proprietar);
➢ simulația (art. 1289-1294 C.civ.), adică mecanismul juridic prin care, părțile
contractului, acționând cu intenția de a prezenta terților o situație juridica nereala,
încheie un contract care este ținut secret fata de aceștia. Contractul secret va produce
efecte juridica fata de părți prin prisma principiului forței obligatorii a contractului, dar,
fiind secret, nu se bucura de inopozabilitate fata de terți.
De asemenea, sunt excepții de la principiul relativității efectelor contractului si:

➢ promisiunea faptei altuia sau promisiunea de porte-forte (art. 1283 C.civ.). Prin
promisiunea faptei altuia înțelegem acel contract sau o clauza dintr-un contract prin
care o persoana – debitorul sau promitentul - se obliga fata de creditor, sa obțină
consimțimântul unui terțe persoane de a încheia un contract sau a ratifica un contract
30
30
deja încheiat. In cazul in care terțul refuza, promitentul-debitor este ținut sa repare
prejudiciu cauzat prin refuzul terțului;
➢ stipulația pentru altul (art. 1284-1288 C.civ.) este acel contrat încheiat in favoarea unei
terțe persoane sau stipulata o clauza pentru altul, prin care o parte, numita promitent, se
obliga fata de cealaltă parte, numita stipulant, sa execute o prestație in favoarea unei
alte persoane, străină de contract, numita terț beneficiar. Prin efectul stipulației,
beneficiarul dobândește dreptul de a cere direct promitentului executarea prestației (art.
1284, alin. (2) C.civ.).
7. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice
Contractele sinalagmatice se caracterizează prin reciprocitatea și interdependența

obligațiilor ce revin părților contractante, iar neexecutarea unei prestații (obligații) stipulate în
contract, din orice cauză, produce anumite efecte specifice numai acestor contracte.
Aceste efecte specifice contractelor sinalagmatice sunt: excepția de neexecutare a

contractului, rezoluțiunea și rezilierea, și riscul contractului.
Mai precis, in cazul in care una dintre părțile contractului sinalagmatic refuza executarea
contractului, cealaltă parte poate cere:
➢ executarea silita a contractului si, după caz, despăgubiri;
➢ poate invoca excepția de neexecutare a contractului; si
➢ in fine, partea are posibilitatea de a cere rezoluțiunea sau rezilierea contractului,
pretinzând totodată si despăgubiri.
7.1. Excepția de neexecutare a contractului
Excepția de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare aflat la dispoziția

uneia dintre părțile contractului sinalagmatic, in cazul in care i se pretinde executarea obligației
ce-i incumba, fără ca partea care pretinde aceasta executare sa-si execute propriile obligații31.
Așadar, excepția de neexecutare a contractului, este o consecință a reciprocității și

interdependenței obligațiilor din contractele sinalagmatice, fiind un mijloc juridic de realizare
a dreptului creditorului. Reglementarea sa o face articolul 1556 C.civ. și se găsește în dreptul
cauzelor justificate de neexecutare a obligațiilor contractuale (art. 1555-1557 C.civ.).
Efectele juridice pe care le produce sunt următoarele:

➢ partea care o invocă obține suspendarea propriilor obligații;
➢ nu este nevoie de hotărâre judecătorească pentru a produce efecte;
➢ are efecte în contractele sinalagmatice cu executare concomitentă a obligațiilor.
31
31
7.2. Rezoluțiunea si rezilierea contractului
În situația în care, fără un motiv, debitorul nu-și îndeplinește obligația, neexecutarea

este însemnată, iar creditorul nu cere executarea silită a obligațiilor contractuale, acesta din
urmă poate fi liberat de obligația sa corelativă prin cererea si obținerea rezoluțiunii sau rezilierii
contractului.
De asemenea, partea care este gata să-și execute obligația sau care și-a executat-o
preferă, uneori, să ceară desființarea sau încetarea contractului spre a pune astfel capăt
incertitudinii cu privire la atitudinea debitorului și spre a i se înapoia integral prestația ce a
efectuat-o. In toate cazurile partea vătămata poate cere și daune-interese.
a. Rezoluțiunea contractului
Desființarea, care are efecte retroactive, poartă denumirea de rezoluțiune. Astfel,

rezoluțiunea contractului este o sancțiune a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic,
constând in desființarea retroactiva a acestuia si repunerea parților in situația avuta anterior
încheierii contractului.
Efectele juridice caracteristice al rezoluțiunii sunt:

➢ desființarea retroactivă a contractului;
➢ repararea prejudiciului părții care si-a executat obligația.
b. Rezilierea contractului
Încetarea contractului, care produce efecte numai în viitor, poartă denumirea de

reziliere.
Totodată, spre deosebire de rezoluțiune care se aplica in caz de neexecutare a

contractelor cu execuție instantanee, rezilierea se aplica in cazul neexecutării contractelor cu
executare succesiva32.
Așadar, in situația contractelor cu executarea succesivă, creditorul are dreptul la reziliere

chiar și în cazul unei neexecutări de mică însemnătate, dar cu caracter repetat33.
In afara de aceste deosebiri, rezilierii i se aplica toate regulile arătate la rezoluțiune
7.3. Riscul contractului
În ipoteza în care una din părți se află în imposibilitatea fortuită de a-și executa obligația
ce-i revine, contractul încetează, cealaltă parte fiind liberată de obligațiile sale. Cu alte cuvinte,
32
Ibidem, p. 99.
33
A. Gheorghe, „Rezoluțiunea, rezilierea și reducerea prestațiilor”, în M. Uliescu, op.cit., p.807
32
se pune problema suportării riscurilor contractuale, adică a suportării pierderilor pe care le

determină imposibilitatea de executare a uneia dintre prestații.
Determinarea părții care va suporta riscul contractului își are temeiul atât în
reciprocitatea și interdependența obligațiilor, cât și în caracterul obligatoriu al contractului.
Regula este ca riscul contractului sa fie suportat de debitorul obligației imposibil de

executat (res perit debitori). Astfel, Codul civil prevede principiul instantaneității transmiterii
proprietății, adică odată cu acordul de voință se va strămuta si proprietatea, chiar daca bunurile
nu au fost predate (art. 1273, alin. 1 C.civ.).
De reținut ca regula res perit debitori se aplica doar bunurilor certe, celor de gen li se
aplică in momentul individualizării lor. Pana in acel moment riscul aparține creditorului (res
perit creditori).
8. Actul juridic unilateral
În literatura de specialitate34 noțiunea de act juridic a fost definită ca fiind o manifestare

de voință făcută cu intenția de a naștere, de a modifica sau de a stinge un raport juridic.
Actul juridic poate fi clasificat după mai multe criterii, cel mai important este după numărul
părților. Astfel, actul juridic poate fi unilateral, bilateral sau multilateral.
8.1. Noțiunea de act juridic unilateral
Articolul 1324 Cod civil definește actul juridic unilateral ca fiind „actul juridic care
presupune numai manifestarea de voință a autorului său”.
Cod civil reglementează în mod expres cazurile de acte juridice unilaterale, si anume:
➢ promisiunea unilaterală (art. 1327 C.civ.), care este făcută de autor cu intenția de a se
obliga independent de acceptarea sa.
In cazul promisiunii unilaterale, destinatarul poate refuza dreptul său de a accepta si

contracta. Totodată, in cazul in care promitentul nu a precizat in promisiune un termen de
acceptare, promisiunea se considera făcută pe o durata rezonabila, apreciata in funcție de natura
obligației si de împrejurările in care a fost făcută.
➢ promisiunea publică de recompensă (art. 1328 C.civ.).
Însă în afara acestora, doctrina a consacrat și următoarele cazuri:

➢ declarația de opțiune succesorala;
➢ testamentul;
34
I. Dojană, „Actul juridic unilateral”, în M.Uliescu (coord.), op.cit., p. 329 și urm.
33
➢ declarația unilaterală de denunțare a unui contract (când legea permite);

➢ oferta unilaterală de contractare;
➢ cererea de ofertă de contractare;
➢ acceptarea ofertei de contractare;
➢ declarația unilaterală de recunoaștere a unui debit;
➢ declarația unilaterală de recunoaștere a unui drept;
➢ mărturisirea;
➢ declarația unilaterală de ratificare a unui act juridic anulabil;
➢ declarația unilaterală de recunoaștere a paternității;
➢ actul unilateral de demisie;
➢ actul unilateral de demitere sau de concediere;
➢ oferta de purgă; oferta de donație; decizia administrativă individuală sau colectivă a
unei autorități publice;
➢ autorizația administrativă;
➢ decizia de impunere fiscală, licență, avizul sau permisiunea administrativă.
8.2. Condițiile actului juridic unilateral
Deoarece contractul este la originea sa tot un act juridic , în mod corelativ și actului
juridic unilateral i se vor aplica dispozițiile legale privind contractul. Avem deci în vedere
condițiile de fond (esențiale) și de formă, respectiv:
➢ capacitatea;
➢ consimțământul;
➢ obiect; si
➢ cauză.
34
Faptele juridice ca izvoare ale raportului juridic de obligații
VII. FAPTELE JURIDICE CA IZVOR DE OBLIGAȚII
9. Faptul juridic ca izvor de obligații civile
Pornind de la noțiunea de izvor de obligații, ca fiind acel fapt juridic care dă naștere
unui raport juridic obligațional, faptele juridice reprezintă, ca și actele juridice; izvoare de
obligații.
Faptele juridice, în înțeles restrâns, sunt acele fapte săvârșite fără intenția de a produce
efecte juridice, efecte care însă se produc în virtutea legii, independent de voința celor ce au
săvârșit faptele.
Faptele juridice sunt de două feluri: licite și ilicite.
Prin fapte juridice licite se înțelege acele acțiuni omenești săvârșite fără intenția de a
da naștere la raporturi juridice de obligații, care totuși produc asemenea efecte in puterea legii,
fără ca prin ele sa se încalce normele de drept in vigoare.
Faptele juridice ilicite, pe de alta parte, sunt reglementate in articolele 1349-1395 din
Codul civil, si reprezintă acele acțiuni omenești săvârșite fără intenția de a da naștere la raporturi
juridice de obligații, care totuși produc asemenea efecte in temeiul sau puterea legii, împotriva
voinței autorului lor, si prin care se încalcă normele juridice sau bunele moravuri.
Acestea dau naștere unei răspunderi civile de tip delictuale sau extracontractuale.
10. Faptele juridice licite
Codul civil le reglementează la articolele 1330-1248 din Codul civil, si sunt : gestiunea
de afaceri, plata nedatorată și îmbogățirea fără justă cauză.
10.1. Gestiunea de afaceri
Cadrul legal actual îl reprezintă dispozițiile articolului 1330-1340 Cod civil.
Gestiunea de afaceri sau „negotionum gestio” a apărut în dreptul nostru din necesitatea
de a-l proteja pe cel care, fără a fi împuternicit prin mandat, desfășoară activități în interesul
altei persoane.
Altfel spus, gestiunea de afaceri este operația prin care o persoană intervine prin fapta
sa voluntară și unilaterală, săvârșește astfel acte materiale și juridice în interesul altei persoane,
fără a primi din partea celui pentru care acționează împuternicirea necesară35.
35 C. Sătescu, C. Bîrsan, op.cit., p. 113.
35
Actuala reglementare nu o definește expres, ci doar îi enunță condițiile și părțile în

articolul 1330, alineat (1) Cod civil.
Astfel, prin părțile ale gestiunii de afaceri înțelegem: gerantul, adică cel ce face actele
de gestiune, și geratul, cel ce este beneficiarul gestiunii.
Condițiile gestiunii de afaceri prevăzute in articolul de cod mai sus amintit sunt:
➢ sa existe o gerare oportuna a intereselor altuia (art. 1330, alin. (1) C.civ.), in sensul ca
gerantul trebuie sa încheie acte juridice (ex.: plata unei datori, actul încheiat cu un terț
pentru efectuarea unor reparații, chemarea unui medic veterinar pentru tratarea unui
animal al gerantului, etc.) sau sa săvârșească fapte materiale utile in interesul altuia
(descărcarea unor mărfuri, stingerea unui incendiu, repararea unei conducte, efectuarea
unei lucrări, etc.);
➢ actele de gestiune sa fie săvârșite, fără împuternicire si fără știrea gerantului sau, cu
știrea gerantului, dar fără ca acesta sa desemneze un mandatar sau fără a se putea
ocupa de afacerile sale;
➢ gestiunea sa fie voluntara, adică actele si faptele sa fie făcute cu intenția de a gera
interesele altuia;
➢ gerantul sa aibă, in principiu, capacitatea da contracta.
Fiind izvor de obligații, gestiunea de afaceri naște obligații in sarcina fiecărei părți,
astfel:
Pentru gerant, acestuia ii incumba:

➢ obligația de înștiințare a geratului despre gestiunea începută;
➢ obligația de continuare a gestiunii începute pana la dispariția oricărui risc ce ar putea
sa-l prejudicieze pe gerat;
➢ obligația de a se îngriji de afacerea geratului ca un bun proprietar;
➢ obligația de a da socoteala geratului cu privire la tot ceea ce a făcut pe durata gestiunii;
➢ obligația de a remite geratului tot ceea ce a primit acționând in interesul sau.
Geratul, la rândul sau, are următoarele obligații:

➢ de a plăti gerantului toate cheltuielile necesare si utile;
➢ de a-l despăgubi pe gerat de prejudiciile pe care, fără culpa sa, gerantul le-a suferit din
cauza gestiunii;
➢ de a executa actele necesare si utile care au fost încheiate de gerant.
Totodată, in raport cu terții, daca gestiunea de afaceri este utila si a fost ratificata de
gerat, acesta din urma este îndatorat sa execute toate obligațiile născute din faptele necesare si
utile care, in numele ori beneficiul sau, au fost încheiate de către gerant cu terțe persoane (art.
1337, alin. (2) C.civ.), cum ar fi: plata prețului unor materiale comandate sau achiziționate de
36
la terțe persoane, plata muncii prestate de către un terț cu care a contractat gerantul in vederea
executării unor repărții sau lucrări in interesul geratului etc.
Prin ratificare se înțelege actul juridic unilateral prin care geratul recunoaște caracterul
necesar sau util a actelor juridice si materiale săvârșite in interesul sau de către gerant 36.
10.2. Plata nedatorata
Sediul materiei îl găsim în reglementările din articolele 1341-1344 Cod civil.
Plata nedatorată poate fi definită ca fiind faptul juridic licit ce consta in executarea
de către o persoana, din eroare, a unei prestații la care nu era obligata si fără intenția de a plăti
pentru altul.
Creditorul sau cel care plătește se numește solvent, iar debitorul, cel care a primit,
accipiens.
Particularități ale definiției:

➢ noțiunea de „prestație nedatorată” presupune nu doar vărsarea unei sume de bani, cum
sugerează îndeosebi cuvântul „plată”, dar și orice altă prestație pozitivă, a cărei evaluare
se face după regulile instituite la articolele 1639-1640 Cod civil , norme la care articolul
1344 C.civ. face trimitere;
➢ prestația nedatorată poate fi făcută atât personal de solvens, cât și prin mandatar, la fel
poate fi primită atât de accipiens , cât și de mandatarul acestuia, în numele său. Astfel
potrivit art. 2019 C.civ., „orice mandatar este ținut să dea socoteală despre gestiunea
sa și să remită mandantului tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale, chiar
dacă ceea ce a primit nu ar fi fost datorat mandantului”;
➢ prestația solvens-ului este efectuată de bună-voie, în considerarea unei îndatoriri morale

și nu este supusă restituirii, după cum dispune art. 14712 C.civ.
Condițiile pentru plata nedatorată sunt următoarele:

➢ să fie o prestație executată cu titlu de plată;
➢ datoria în vederea căreia s-a făcut plata, să nu fi existat anterior în raporturile dintre
solvens și accipiens;
➢ plata să fie făcută din eroare.
Efectele pe care le produce plata nedatorată sunt:

➢ accipiens-ul va fi obligat la restituire;
➢ întinderea obligației de restituire diferă după cum accipiens-ul este de bună-credință sau
rea-credință. Totuși, buna-credință se prezumă;
36
L. Pop, I.-F. Popa, S. I. VIDU, Curs de drept civil. Obligații, Universul Juridic, București, 2015, p. 197.
37
➢ restituirea se face in natura sau prin echivalent.
10.3. Îmbogățirea fără justa cauza
Îmbogățirea fără justă cauză a fost reglementata pentru prima data de dispozițiile
articolelor 1345-1348 din Codul civil.
Totuși, actuala reglementare nu definește expres îmbogățirea fără justă cauză, ci doar
enunță la articolul 1345 Cod civil condițiile acesteia.
Așadar, doctrina a fost aceea care a definit îmbogățirea fără justa cauza ca fiind faptul
juridic prin care patrimoniul unei persoane este mărit pe seama patrimoniului unei alte persoane
(adică prin sărăcirea celei din urmă), fără ca pentru această mărire să existe temei legitim 37.
Examinarea textului prevăzut la articolul 1345 Cod civil evidențiază faptul că, spre
deosebire de plata nedatorată, definită din perspectiva celui care o primește, îmbogățirea fără
justă cauză ne apare ca o sancțiune a celui care s-a îmbogățit în detrimentul altuia.
Suntem de acord cu opinia potrivit căreia, realitatea de la care se pleacă o constituie

îmbogățirea, și nu sărăcirea. Este reflexul aceleiași concepții clasice despre finalitatea
răspunderii civile delictuale, care pleacă de la realitatea faptei celui care trebuie sancționat, și
nu de la prejudiciul suferit de victimă, care trebuie reparat.
Îmbogățirea fără justă cauză trebuie analizată ca un remediu ce are drept scop
ameliorarea situației injuste a celui sărăcit, ceea ce face astfel ca premisa oricărei îmbogățiri
fără justă cauză să fie examinată din perspectiva efectului pe care îl produce.
Dacă totuși se apreciază că, în anumite situații, îmbogățitul nu trebuie să fie obligat la
indemnizare, această nuanțare a obligației este comandată de principiul echității. Prin urmare,
așa cum și leziunea în contracte ar trebui analizată din perspectivă obiectivă, ca simplă
disproporție între prestații, tot astfel îmbogățirea fără justă cauză ni se înfățișează, ca un
remediu procurat însărăcitului, soluțiile în concret fiind nuanțate în raport cu particularitățile
fiecărei spețe în parte.
Condițiile juridice ale îmbogățirii fără justa cauza:

➢ îmbogățirea si insărăcirea corelativa sa fie lipsite de o cauza justa, in sensul de un temei
juridic care sa le justifice (art. 1345 si urm. C.civ.);
➢ îmbogățirea sa nu fie imputabila îmbogățitului. Mai precis, articolul 1345 Cod civil
dispune ca „cel care, in mod neimputabil, s-a îmbogățit fără justa cauza in detrimentul
altuia este obligat la restituire (...)”;
➢ insărăcitul sa nu aibă si sa nu fi avut o alta acțiune in justiție pentru obligarea
îmbogățitului la restituire.
37
38
Ca efecte juridice ale îmbogățirii fără justa cauza, reținem:

➢ nașterea unui raport obligațional intre îmbogățit si insărăcit;
➢ suma restituirii este limitata la măsura pierderii patrimoniale suferite de cealaltă
persoana. Adică, are dreptul doar la cat a pierdut nu si la echivalentul avantajului
economic obținut de îmbogățit daca acesta există (art. 1345 C.civ.);
➢ restituirea nu este datorata decât daca îmbogățirea subzista la data sesizării instanței (art.
1347, alin. (1) C.civ.).
11. Fapta ilicita ca izvor de obligații (răspunderea civila delictuala sau extracontractuală)
Codul civil clasifica răspunderea civilă in două forme: răspunderea delictuală (art. 1349
C.civ.) și răspunderea contractuală (art. 1350 C.civ.).
11.1. Natura juridica a răspunderii civile
Ca regulă generală, dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală prevăd

că orice persoană fizică sau juridică are obligația de a respecta regulile de conduită pe care legea
sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere prin acțiunile ori inacțiunile sale
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane 38.
Mai întâi, persoana răspunzătoare poate fi orice subiect de drept care afectează prin
conduita sa o obligație de natură legală ori cutumiară, de a nu aduce atingere altei persoane.
Efectele generate ale reglementării rezultă și din obligația de a nu prejudicia în niciun

mod, indiferent de natura prejudiciului (fizic, moral), drepturile și interesele legitime ale altei
persoane, deci orice drepturi recunoscute de lege și orice interese legitime la care jurisprudența
a adăugat și simplele interese.
În ceea ce privește acțiunea sau inacțiunea prejudiciabilă, definiția legală nu face nicio
precizare dacă este voluntară sau involuntară. În același sens, conduita persoanei răspunzătoare
nu poate fi decât un fapt juridic, în opoziție cu un act juridic.
Din cuprinsul alineatului 1 al articolul 1349 Cod civil, obligația celui care a cauzat
prejudiciu de a-l repara nu este prevăzută expres, aceasta rezultând abia din enunțul alineatului
2 al aceluiași articol, unde legiuitorul precizează răspunderea și obligația de reparare a „tuturor
prejudiciilor cauzate” și de către minorul care a acționat cu discernământ, așadar, implicit
pentru persoanele majore sau persoanele juridice.
Dacă primele două alineate ale articolului 1349 Cod civil se referă la cadrul legislativ
general al răspunderii delictuale (art. 1357-1371) pentru fapta proprie, alineatul 3
reglementează, în principiu, obligația persoanei desemnate de lege de a repara prejudiciul
38 M. Uliescu, „Răspunderea civilă”, în M.Uliescu (coord.), op.cit., p. 433 și urm.
39
cauzat de fapta altuia, de lucrurile sau animalele aflate sub paza sa ori de ruina edificiului (art.
1372-1378).
Alineatul 4 al aceluiași articol menționează în cadrul răspunderii delictuale răspunderea

pentru prejudiciile cauzate de produsele cu defecte, care, precizează Codul civil, se stabilește
prin lege specială. In opinia noastră, aceasta însemnă că, în măsura în care dispozițiile legii
speciale nu sunt suficiente, se completează și se aplică dispozițiile privind răspunderea
delictuală din Codul civil acesta fiind dreptul comun.
În ceea ce privește angajarea răspunderii delictuale, aceasta se face în toate cazurile

prevăzute de Codul civil sau în legile speciale, și anume: pentru atingerile aduse „drepturilor
sau intereselor legitime ale altei persoane”, această atingere îmbracă forma unei daune ori a
unui prejudiciu suferit de orice persoană fizică sau persoană juridică; lezarea unor interese
legitime personale, a unor interese colective sau chiar umanității, fără a mai adăuga atingerile
aduse mediului însuși.
11.2. Condițiile răspunderii civile delictuale
De o maniera generala, condițiile răspunderii civile delictuale sunt următoarele.
a. Prejudiciul (cert, direct si personal).
Prin prejudiciu înțelegem rezultatul sau rezultatele dăunătoare patrimoniale sau morale,
care sunt consecințele încălcării sau vătămării drepturilor si intereselor legitime ale unei
persoane39.
Prejudiciul se clasifica in următoarele categorii:

➢ prejudiciul patrimonial (daunele cu valoare economica);
➢ prejudicii corporale (daune ce rezulta din încălcarea drepturilor personale
nepatrimoniale care definesc personalitatea fizica a unei persoane, ex.: dreptul la viață,
dreptul la sănătate ori la integritate corporala);
➢ prejudiciile morale pure (dureri psihice cauzate prin atingerile aduse personalității
afective ori personalității sociale, ex.: moartea unei rude apropriate, atentatele la
onoarea, demnitatea, cinstea victimei, atingerile aduse vieții private sau dreptul la
propria imagine, etc.).
Pentru a fi reparat, prejudiciul trebuie să îndeplinească următoarele condiții:

➢ să fie cert, in sensul ca existenta sa actuala sau viitoare este sigura, neîndoielnica si
poate fi stabilita întinderea sa in prezent;
➢ să fie direct, adică intre fapta ilicita si prejudiciul injust cauzat victimei exista un raport
de cauzalitate de la cauza la efect;
39
L. Pop, I.-F. Popa, S. I. VIDU, Curs de drept civil. Obligații, Universul Juridic, București, 2015, p. 330.
40
➢ să fie personal, doar persoana sau persoanele care au suferit un prejudiciu injust cauzat
dau dreptul de a reclama sau pretinde repararea lui;
➢ prejudiciul sa rezulte din încălcarea unui drept ori a unui interes legitim.
b. Fapta ilicita
Prin fapta ilicita înțelegem acțiunea sau inacțiunea omului contrara legii sau bunelor
moravuri, care are ca rezultat atingerea sau încălcarea drepturilor subiective sau intereselor
legitime ale altei persoane 40.
Fapta ilicita se caracterizează prin:

➢ are caracter obiectiv sau existenta materiala, constând într-o conduita ori manifestarea
exteriorizata a omului;
➢ este mijlocul prin care se obiectivează un element psihic, subiectiv, adică voința omului
care a ales sa aibă o anumită conduita;
➢ este contrara ordinii sociale si reprobata de societate.
Totodată, in privința faptei ilicite trebuie făcute următoarele mențiuni:

➢ faptele ilicite pot fi acțiuni sau inacțiuni, omisiuni;
➢ abuzul de drept este o fapta ilicita, in sensul ca exercitarea drepturilor subiective contrar
scopului in considerarea căruia sunt recunoscute de lege sau dincolo de limitele lor
interne si externe ori cu rea-credință, aducând atingere drepturilor si intereselor altor
persoane, constituie abuz de drept (art. 15 C.civ.).
Cauze care înlătura ilicitatea faptei:

➢ legitima apărare (art. 1360, alin. (1) C.civ.). Pentru existentei legitimei apărări trebuie
îndeplinite următoarele condiții (art. 19, alin. (2) C.pen.): (1) fapta sa fie săvârșite de
către victima unui atac sau de către un terț care intervine in sprijinul sau; (2) atacul
agresorului sa fie material, imediat, direct si injust; (2) atacul sa pună in pericol persoana
autorului apărării, a altuia, drepturile acestora sau un interes general; (3) apărarea sa fie
proporțională cu gravitatea atacului;
➢ starea de necesitate (art. 20, alin. (2) C.pen.) este definita ca fiind fapta săvârșita in
următoarele condiții: (1) pentru a salva de la un pericol imediat si care nu poate fi
înlăturat altfel viața, integritatea corporala sau sănătatea sa ori a altei persoane, un bun
importanta al sau ori al alteia sau un interes general; (2) urmările faptei sa nu fie mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce in cazul in care pericolul nu era înlăturat.
Totuși, potrivit articolului 1361 din Codul civil, cel care, aflat in stare de necesitate, a
dispus sau a deteriorat bunurile altuia pentru a se apară pe sine ori bunurile proprii de un
prejudiciu sau pericol iminent este obligat sa repare prejudiciul cauzat, potrivit regulilor
aplicabile îmbogățirii fără justa cauza.
40
Ibidem, p. 337.
41
➢ consimțământul victimei exprimat într-o clauza contractuala de înlăturare a

caracterului ilicit al faptei prejudiciabile (art. 1355 C.civ.). Totuși, nu se poate
exclude sau limita, prin convenții sau acte unilaterale, răspunderea pentru
prejudiciul material cauzat altuia printr-o fapta săvârșită cu intenție sau din culpa
grava (art. 1355, alin. (1) C.civ.). Însă, sunt valabile clauzele care exclud
răspunderea pentru prejudiciile cauzate bunurilor victimei printr-o simpla
imprudenta sau neglijenta (art. 1355, alin. (2) C.civ.).
c. Vinovăția autorului
Textele articolului 1357-1358 din Codul civil instituie principiul răspunderii întemeiate
pe vinovăția autorului faptei ilicite si prejudiciabile.
Prin vinovăție înțelegem atitudinea psihica a autorului faptei ilicite si prejudiciabile fata
de fapta respectiva si fata de urmările acestei fapte.
Formele vinovăției prevăzute la articolul 16, alineatul (1) din Codul civil sunt: intenția
si culpa.
Intenția (art. 16, alin. (2) C.civ.) exista atunci când făptuitorul prevede rezultatul faptei
sale si urmărește ca el sa se producă.
Intenția poate fi de două feluri:

➢ intenția directă, când făptuitorul prevede rezultatul faptei sale si urmărește ca el
sa se producă;
➢ intenția indirecta, este situația in care făptuitorul prevede rezultatul faptei sale
si, cu toate ca nu-l urmărește, accepta riscul sau posibilitatea ca acel rezultat sa
se producă.
Prin culpă (art. 16, alin. (3) C.civ.) se înțelege situația in care autorul prevede rezultatul
faptei sale, dar nu îl acceptă, socotind fără temei că nu se va produce (culpa cu prevedere sau
imprudenta) sau, după caz, nu prevede acel rezultat, deși trebuia si putea sa-l prevadă (culpa
fără prevedere sau neglijentă).
d. Raport de cauzalitate intre fapta ilicita si prejudiciu
Pentru existenta si angajarea răspunderii civile este necesar ca intre faptul prejudiciabil
si prejudiciul suferit de victima sa existe un raport de cauzalitate. Adică, prejudiciul este
consecința faptei ilicite săvârșită cu vinovăție. Așadar, fără raport de cauzalitate nu exista
răspundere civila reparatorie.
Cauzele care exclud existenta raportului de cauzalitate denumite si cauze de exonerarea

de răspundere civila, sunt următoarele:
42
➢ forța majoră (art. 1351, alin. (2) C.civ.), care este orice eveniment extern, imprevizibil,
absolut invincibil si inevitabil. Aceste evenimente sunt, in genere, fenomene naturale
extraordinare, străine activității si voinței omului, cum ar fi: cutremurele grave,
inundațiile catastrofale, tornadele, etc.
➢ cazul fortuit (art. 1351, alin. (3) C.civ.), acesta fiind un eveniment care nu poate fi
prevăzut si nici împiedecat de către cel care ar fi fost chemat sa răspundă dacă
evenimentul nu s-ar fi produs (ex.: viciile ascunse ale unui lucru, defectarea unor
mecanisme, stările de război, etc.).
11.3. Funcțiile răspunderii civile
Instituției răspunderii civile i se recunoaște încă de la începuturi o funcție reparatorie

importantă.
În prezent se confruntă cu unele situații în care această funcție reparatorie devine a nu

fi suficientă. Din ce în ce mai frecvent se impune funcția preventivă a răspunderii civile,
precum protecția mediului și, în consecință, a vieții și sănătății umane, în care un rol deosebit
îl are obligația legală a respectării principiului precauției în luarea deciziilor cu un rol important
asupra mediului.
O altă caracteristica a răspunderii civile este dreptul acordat victimei de a cere organelor
administrative sau judiciare încetarea „faptelor” cauzatoare de prejudiciu, licite sau ilicite. Însă
nu vine ca o consecință a protecției drepturilor creditorului.
12. Răspunderea civila pentru fapta proprie
12.1. Cadrul legal
Răspunderea civilă pentru fapta proprie, denumită și răspundere directă, este una dintre
variantele răspunderii civile delictuale supuse reglementărilor generale (a se vedea art. 1349
alin. (1) și (2) C.civ.), alături de răspunderea pentru fapta altuia și răspunderea pentru
prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri.
Condițiile generale aplicabile răspunderii pentru fapta proprie sunt reglementate de o

maniera generala la articolul 1357 alineat (1) Cod civil, iar reglementarea specială este cuprinsă
în articolul 1357 Cod civil.
Din punct de vedere al caracteristicilor, răspunderea pentru fapta proprie este directă,
fiind o răspundere chiar a persoanei care a cauzat prejudiciul prin fapta sa ilicită și o
răspundere subiectivă, fiind vorba de persoane răspunzătoare, dar și de temeiul acesteia,
având în vedere vinovăția sau culpa 41.
41
M. Uliescu, op.cit., p. 421.
43
12.2. Condiții
Răspunderea subiectivă are drept scop repararea prejudiciului cauzat cu vinovăție

(intenție sau culpă) prin faptul ilicit, cauza producerii prejudiciului (legătura cauzală).
Reglementarea Codului civil de art. 1357 intitulat „Condițiile răspunderii”, dispune că

„cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat
să îl repare”.
Astfel, condițiile angajării răspunderii pentru fapta proprie sunt cumulative, și anume:
➢ existența prejudiciului;
➢ vinovăția sau culpa autorului;
➢ faptul ilicit;
➢ legătura de cauzalitate.
Menționăm faptul că aceste patru condiții generale ale răspunderii civile delictuale erau
cerute și de reglementarea dată de articolul 998 din Codul civil de la 186442.
13. Răspunderea civila indirecta pentru fapta altei persoane
13.1. Cadrul legal
Sediul materiei se găsește in articolele 1372-1374 din Codul civil. Așadar, legiuitorul
distinge două tipuri de răspundere pentru fapta altuia: răspunderea pentru fapta minorului sau
a celui pus sub interdicție și răspunderea comitenților pentru prepuși.
13.2. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție
Regula generala este aceea ca, răspunzător pentru repararea oricărui prejudiciu cauzat
printr-o faptă ilicită este autorul acesteia (art. 1357, alin. (1) C.civ.).
Există însă și situații în care răspunderea personală nu poate exista din cauza
incapacității persoanei care a săvârșit fapta ilicită producătoare de prejudicii.
Astfel, minorii și persoanele puse sub interdicție judecătorească nu răspund pentru

prejudiciul cauzat decât dacă se dovedește că aveau discernământ în momentul săvârșirii faptei
prejudiciabile.
Pentru aceasta este necesară și o protecție a celui prejudiciat. Legea prevede că

responsabile pentru acoperirea prejudiciului cauzat vor fi persoanele care au obligația
supravegherii autorului lipsit de discernământ al faptei ilicite.
42
Ibidem, p. 522.
44
Răspunderea pentru fapta altei persoane beneficiază de o nouă reglementare la articolul

1372 din Codul civil concepută astfel încât să asigure o mai accentuată protecție a celor
prejudiciați prin fapta altuia43.
Acest fel de răspundere pentru fapta celui pus sub interdicție are caracter de noutate,
nefiind reglementată de vechiul Cod civil.
Pentru a exista răspundere civilă este necesar să se îndeplinească următoarele condiții:

➢ existența prejudiciului;
➢ să se fi săvârșit o faptă ilicită de minorului sau de cel pus sub interdicție;
➢ să existe un raport de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu.
Cu privire la vinovăția autorului faptei prejudiciabile, articolul 1372, alineat (2) Cod
civil cuprinde o prevedere specială, potrivit căreia răspunderea subzistă chiar în cazul în care
făptuitorul, lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie.
Prin urmare, îndeplinirea celor trei condiții enunțate mai sus dă dreptul persoanei
prejudiciate la repararea prejudiciului de către persoane care avea obligația de supraveghere a
minorului sau a persoanei puse sub interdicție, care nu se poate fi exonerata de această
răspundere civilă delictuală indirectă decât dacă dovedește că nu a putut împiedica fapta
prejudiciabilă.
Potrivit dispozițiilor alineatului (3) al articolului 1372 Cod civil, părinții sau tutorii
minorului nu pot fi exonerați de răspundere decât dacă fac dovada că nu au putut împiedica
fapta prejudiciabilă, iar această faptă constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și-
au îndeplinit îndatoririle decurgând din exercițiul autorității părintești.
Prin urmare, răspunderea părinților și a tutorilor pentru prejudiciul produs prin fapta
ilicită a minorului se află într-o dependență cauzală evidentă cu exercitarea autorității părintești,
această răspundere fiind determinată nu doar de obligația de supraveghere a părinților, ci și de
obligația de creștere și educare a copilului.
13.3. Răspunderea comitenților pentru prepuși
Reglementarea actuală pe care o dă articolul 1373 Cod civil a rezolvat unele lipsuri și
controverse care au existat în legislația trecută, fiind mai precis și mai explicit.
Mai precis, „comitentul este obligat sa repare prejudiciul cauzat de prepușii săi ori de
cate ori fapta săvârșită de aceștia are legătura cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor
încredințate” (art. 1373, alin. (1) C.civ.).
43
C. M. Crăciunescu, „Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicție”, în M. Uliescu (coord.),
op.cit., p. 542 și urm.
45
Prin comitent, Codul civil înțelege acea persoana „care, în virtutea unui contract sau
în temeiul legii, exercită direcția, supravegherea și controlul asupra celui care îndeplinește
anumite funcții sau însărcinări în interesul său ori al altuia” (art. 1373, alin. (2) C.civ.).
In privința definiție de prepus, acesta se interpretează prin prisma raportului de

prepușenie mai precis, prin noțiunile de „direcție, supraveghere și control” la care se referă
articolul 1373, alineatul (2) Cod civil. Aceste trei termene corespund definirii contractului de
muncă, pe care o regăsim în art.10 C.mun. „contractul individual de muncă este contractul în
temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze munca pentru și sub
autoritatea unui angajator, persoană fizică sau juridică, în schimbul unei remunerații denumite
salariu”. Așadar, comitentul ar putea fi, un angajator, prepusul angajatul, iar raportul de
prepușenie, o relație de muncă.
Pe lângă condițiile generale relative răspunderii delictuale (prejudiciu, vinovatiei, raport

de cauzalitate), pentru sancționarea civila a comitentului pentru fapta prepusului sau trebuie sa
îndeplinească următoarele condiții speciale:
➢ existenta unui raport de prepușenie;
➢ fapta ilicita si prejudiciabila a prepusului sa fie săvârșită in legătura cu atribuțiile sau
funcțiile încredințate.
In privința efectelor răspunderii comitentului, victima faptei ilicite poate pretinde

repararea prejudiciului care i-a fost cauzat, la alegerea sa:
➢ numai de la prepus, in condițiile răspunderii pentru fapta proprie (art. 1357-1371
C.civ.);
➢ numai de la comitent, in condițiile răspunderii comitentului pentru prepuși (art. 1373
C.civ.);
➢ atât de la prepus, cat si de la comitent, in temeiul răspunderii in solidare (art. 1382
C.civ.).
14. Răspunderea pentru lucruri, edificii si animale (art. 1375-1380 C.civ.)
Actuala reglementare a răspunderii pentru lucrurile cauzatoare de prejudicii este

prevăzută în articolul 1375 Cod civil. Obiectul acesteia îl constituie răspunderea independentă
de culpă a proprietarului sau a celui care se servește de un animal pentru prejudiciul cauzat de
acesta, chiar dacă a scăpat de sub paza sa.
Reglementări asemănătoare sunt și în dispozițiile articolului 1376 Cod civil cu privire

la lucruri, răspunderea aparținând persoanei care are paza lucrului44.
44
M. Uliescu, „Răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri”, în M. Uliescu (coord.), op.cit.,
p. 575 și urm.
46
Potrivit dispozițiilor articolelor 1375-1376 din Codul civil, persoana răspunzătoare

pentru repararea prejudiciului cauzat de „fapta lucrului” sau de un animal, este aceea care are
paza lucrului sau a animalului. Această răspundere este una obiectivă si independentă de orice
culpă.
Noțiunea de „pază a lucrului sau a animalului”, privește controlul asupra acestuia și

presupune puterea pe care o poate exercita proprietarul sau cel care, în baza unei dispoziții
legale ori a unui contract sau chiar numai în fapt, o exercită și se servește de acesta în interes
propriu (art.1377 C.civ.).
Titularul dreptului de proprietate care, în virtutea dispozițiilor legale, se bucură de toate

atributele pe care i le conferă acest drept real, este prezumat (prezumție relativă) a fi paznic
juridic al lucrului sau bunului care face obiectul dreptului său. Ca și dreptul de proprietate,
calitatea de paznic juridic nu încetează prin neuz, după cum nici prin pierderea lucrului ori
animalului, atâta timp cât o altă persoană nu a dobândit puterea de a controla lucrul (în general).
Același raționament se aplica si răspunderii civile pentru prejudiciile cauzate de animale

(art. 1375 C.civ).
Răspunderea pentru ruina edificiului este prevăzută de articolul 1378 Cod civil.
Reglementarea separată a acestei forme a răspunderii se datorează faptului că în acest caz nu
avem un păzitor juridic, ca în situația răspunderii pentru lucruri și animale.
Singura persoană răspunzătoare pentru prejudiciile cauzate de ruina edificiului este

proprietarul, fiind indiferent cine îl folosește și cu ce titlu. Edificiul este, de bună seamă, un
imobil, o construcție de orice fel, chiar provizorie, ori un stâlp. Nu fac parte din această
categorie elementele naturale, indiferent de posibilitatea lor de a se „ruina”, ci doar cele
realizate prin activitatea omului.
47
Obligațiile complexe
V. OBLIGAȚIILE COMPLEXE
In cele arătate pana in prezent, am analizat, in genere, raportul juridic izvor de obligații
pure si simple, adică raportul juridic care presupune singur un creditor si un debitor, precum si
un singur obiect.
Totuși, raportul juridic poate avea si forme mai complexe prin adăugirea unor elemente
suplimentare producătoare de efecte specifice 45 (art. 1396-1398 C.civ.).
15. Obligațiile afectate de modalități (art. 1396-1420 C.civ.)
Potrivit articolului 1399 din Codul civil, „obligațiile pot fi afectate de termen si condiție”.
Așadar, modalitățile obligațiilor sunt: termenul si condiția.
15.1. Condiția
Condiția este definită ca fiind „un eveniment viitor si nesigur ca se va produce, de care depinde
însăși existenta raportului juridic obligațional”46.
Mai exact, la articolul 1399 Cod civil este prevăzut ca „obligația este condițională când
eficacitatea sau desființarea sa depinde de un eveniment viitor si nesigur”.
Condițiile se clasifică in funcție de următoarele criterii:
a. In funcție de originea evenimentului-condiție sau cauza realizării ori

nerealizării47:
➢ condiție cauzală, atunci când realizarea sa depinde de întâmplare sau hazard, nefiind in
puterea creditorului sau debitorului (ex.: daca o parte va muri înaintea celeilalte părți,
contractul se desființează; daca câștig la pariuri îți donez o suma din câștig, etc.);
➢ condiția mixtă, când împrejurarea de care depinde de realizarea sau nerealizarea depinde
de voința uneai dintre părți si de voința unei terțe persoane (ex.: obligația de a vinde sub
condiția obținerii unui împrumut);
➢ condiția potestativă, care este aceea a cărei realizare depinde de voința uneia din părțile
raportului obligațional; condiția potestativa este de doua feluri:
45
46
Ibidem, p. 410.
47
L. Pop, I.-F. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligații, Universul Juridic, București, 2012, p.
590.
48
- condiția pur potestativa: atunci când realizarea evenimentului respectiv depinde

exclusiv de voința uneia dintre părți (ea se exprimă prim formulele: daca voi vrea;
daca voi dori; când îmi va plăcea, s.a.);
- condiția potestativa simpla: este acel eveniment a cărui realizare sau nerealizare
depinde de voința unei părți si de un fapt exterior ori de voința unei persoane
nedeterminate (ex.: mă oblig sa-ti acord un împrumut daca mă voi angaja; voi
cumpăra autoturismul daca mă voi casatori, etc.).
b. După cum condiția consta in realizarea sau nerealizarea acelui eveniment:

➢ condiție pozitivă, când realizare obligației depinde de un eveniment ce urmează sa se
realizeze;
➢ condiție negativă, când existenta sa depinde de un eveniment ce urmează sa nu se

realizeze.
c. După efectele pe care le produce, condiția este:

➢ suspensivă, când obligația nu produce efecte juridice pana la realizarea evenimentului
din viitor de care depinde eficacitatea obligației (art. 1400 C.civ.);
➢ rezolutorie, atunci când realizarea evenimentul duce la stingerea raportului de obligații

(art.1401 C.civ.).
d. Condițiile prevăzute la articolul 1402 din Codul civil:

➢ condiția imposibila, atunci când evenimentul este imposibil de realizat din punct de
vedere material;
➢ condiția ilicita sau imorala, constând intr-un fapt prohibit de lege sau, după caz, contrar
bunelor moravuri.
Condiția produce efecte juridice diferite, in funcție de caracterul acesteia, adica daca
este suspensiva sau rezolutorie.
Efectele condiției suspensive sunt variabile, depinzând de momentul in care se

realizează evenimentul, si anume:
➢ pendente conditione (in momentul nașterii raportului de obligații):
- creditorul nu poate cere executare prestației de către debitor;
- daca debitorul executa prestația, el poate cere restituirea ei pe temeiul plații
nedatorate;
- niciuna dintre părți nu poate invoca compensația ca mijloc de stingere a obligației;
- prescripția dreptului la acțiune nu curge in acest interval de timp;
- daca obligația este translativa de proprietate cu privire la un bun individual
determinat, riscul pieirii fortuite a bunului îl suportă debitorul obligației de predare;
- cu toate acestea, pana la realizarea condiției, creditorul are un drept eventual.
Astfel, in virtutea acestui drept eventual, creditorul are posibilitatea de a lua masuri
49
de conservare a dreptului (ex.: înscrierea unei ipoteci, întreruperea prescripției, etc.)

– art. 1410 C.civ.
- de asemenea, in virtutea aceluiași drept eventual, creditorul poate cesiona, gaja,
ipoteca sau renunța la dreptul sau sub condiție suspensiva.
➢ evenimete conditione, exprima situația când condiția suspensiva s-a realizat. Mai precis,
potrivit articolului 1404 din Codul civil condiția se considera realizată după următoarele
criterii:
- criterii stabilite de părți;
- criterii pe care părțile este posibile sa le fi avut in vedere;
- după cum termenul s-a împlinit fără ca evenimentul sa fi realizat;
- după gradul de certitudine al condiției stipulate fără termen in care evenimentul
poate sa se producă;
- in cazul condiției negative, daca a expirat termenul fără ca evenimentul sa se
producă sau după gradul de certitudine al imposibilității producerii evenimentului.
➢ deficiente conditione înseamnă ca împrejurarea sau evenimentul-condiție nu s-a realizat.

In situația in care condiția nu s-a realizat se considera ca intre cele doua părți nu a existat
niciodată obligația respectiva, astfel încât toate prestațiile executate se restituie si
garanțiile constituite in favoarea creditorului se desființează retroactiv.
➢ renunțarea la condiție reprezintă situația in care partea in favoarea căreia s-a stipulat
condiția să renunțe la beneficiul acesteia. Condiția producerii de efecte a renunțării este
ca renunțarea sa intervină înainte de îndeplinirea evenimentul-condiție. Efectul
renunțării este transformarea oblației într-o obligație simpla (art. 1410 C.civ.).
Efectele condiției rezolutorii
➢ pana la realizarea condiției (pendente conditione), obligația exista si-si produce efectele
ca si cum ar fi pur si simpla; debitorul fiind obligat sa-si execute toate obligațiile pe care
le datorează. De remarcat ca fructele culese sau încasate înaintea îndeplinirii condiției,
se cuvin proprietarului sub condiție rezolutorie (art. 1410 C.civ.);
➢ in situația realizări condiției (eveniente conditione), obligația se desființează retroactiv,

din momentul încheierii contractului (art. 1407 C.civ.), exceptând cazurile in care din
voința parților, natura contractului ori o dispoziție legala rezulta contrariul. De
asemenea, tot ca excepție este si situația condiției rezolutorii ce privește prestațiile
succesive sau continue executate deja la data îndeplinirii condiției, prestație ce nu se
mai poate restitui (art. 1407, alin. (2) C.civ.).
In consecință, părțile sunt repuse in situația anterioara, in sensul ca își vor restitui
prestațiile executate pendente conditione. Condiția rezolutorie produce toate efectele
rezoluțiunii intre părți, cat si fața de terți.
50
Ca si in cazul condiției suspensive, aprecierea îndeplinirii condiției rezolutorii sau a

imposibilității realizări acesteia se face potrivit dispozițiilor articolului 1404 din Codul civil.
➢ daca condiția rezolutorie nu se realizează (deficiente conditione), obligația se

consolidează definitiv, devenind pura si simpla retroactiv, din momentul in care s-a
născut.
Totodată, dispozițiile articolului 1406 din Codul civil privind renunțarea la condiție au
aplicare si in privința condiției rezolutorie. Si in aceasta situație, renunțarea are drept efect
transformarea obligației in una pura si simpla.
15.2. Termenul (art. 1411-1420 C.civ.)
Termenul (dies) a fost definit ca fiind „un eveniment viitor si sigur ca se va produce,
care afectează fie executarea, fie stingerea unei obligații”48.
Doctrina49, in funcție de diferite criterii, a clasificat termenul in următoarele categorii:
a. Din punct de vedere al efectelor pe care le produce, termenul este:

➢ suspensiv, caz in care el indica data de la care trebuie îndeplinite obligațiile asumate de
părți. Astfel, termenul suspenda executarea obligației pana la îndeplinirea unui
eveniment viitor si sigur;
➢ extinctiv, caz in care el determina data la care obligația se stinge.
b. Din punct de vedere al cunoașterii sau necunoașterii momentului când se va

îndeplini termenul, distingem:
➢ termen cert, când data împlinirii sale este cunoscuta din momentul nașterii raportului
juridic obligațional;
➢ termen incert, când data împlinirii sale nu este cunoscuta la momentul nașterii obligației,
dar îndeplinirea acesteia date este sigur ca se va produce.
c. După izvorul sau, termenul este:

➢ legal, atunci când este stabilit printr-o dispoziție a legii;
➢ convențional, când este fixat prin convenția parților;
➢ judiciar, când este fixat de instanța de judecata (ex.: termenul de gratie).
d. In funcție de persoana care beneficiază de termen, acesta poate fi:

➢ termen stabilit in favoarea creditorului;
➢ termen stabilit in favoarea debitorului;
➢ termen stabilit in favoarea ambele părți.
48
49
Idem.
51
Are importanta aceasta clasificarea caci, doar cel in folosul căruia s-a stabilit termenul
poate renunța la beneficiul lui, iar daca termenul a fost prevăzut in beneficiul ambelor părți, nu
se poate renunța la beneficiul sau decât prin acordul părților.
e. După modul in care a fost precizat in raportul juridic obligațional, termenul

poate fi:
➢ expres, atunci când este prevăzut in mod direct de părți;
➢ tacit, atunci când este dedus din natura raportului juridic obligațional sau din alte
împrejurări legate de acesta.
In ceea ce privesc efectele termenului, spre deosebire de condiție, termenul nu

afectează existenta obligației, ci el amâna exercitarea drepturilor si executarea obligațiilor intr-
un anumit interval de timp (art. 1412, alin. (1) C.civ.).
Mai precis, cu privire la efectele termenului trebuie sa distingem intre efectele

termenului suspensiv si efectele termenului extinctiv.
a. Efectele termenului suspensiv

➢ daca debitorul executa plata mai înainte de îndeplinirea termenului, el face o plata
valabila, nu una nedatorata si, ca urmare, nu poate cere restituirea ei. Singura condiție
este executarea obligației de bunăvoința si in cunoștința de cauza (art. 1414, alin. (1)
C.civ.). De reținut ca faptul executării înainte de termen este privit ca o renunțare la
beneficiul termenului;
➢ pana la îndeplinirea termenului (pendente termini), creditorul poate lua masuri de

conservare a dreptului sau asupra patrimoniului debitorului (ex.: inscripția sau înscrierea
ipoteci; notarea raportului obligațional in cartea funciara când privește un bun imobil,
etc.);
➢ pana la împlinirea termenului nu curge termenul de prescripție (art. 2524, alin. (2)
C.civ.);
➢ partea in favoarea căreia a fost instituit termenul suspensiv poate oricând renunța la
dreptul sau izvorât di raportul juridic. Totuși, renunțarea trebuie făcută pana la
împlinirea termenului. In caz contrar, beneficiul suspensiv al termenului este realizat si
renunțarea nu produce niciun efect (art. 1413? alin. (2) C.civ.).
b. Efectele termenului extinctiv
Împlinirea termenului extinctiv are ca efect încetarea sau stingerea raportului

obligațional al pentru viitor. Așadar, pana la împlinirea termenului extinctiv, obligația exista si
părțile o executa definitiv si ireversibil.
c. Efectele termenului de gratie
52
Termenul de gratie este termenul acordat de instanța de judecata in cazul in care, deși
termenul ajunge la scadent, obligația este executata de către debitor.
Spre deosebire de termenul suspensiv si extinctiv, termenul de gratie se acorda de

instanța numai in favoare debitorului, in considerarea situației sale patrimoniale, fără
consimțământul creditorului si chiar fără a se tine seama de stipulațiile contractuale. Totuși,
termenul de gratie nu poate fi acordat atunci când părțile au prevăzut in contract pacte comisorii
de gradul III sau IV.
In concret, efectul termenului de gratie este acela de a împiedica executarea silita.
Desigur, așa cum am menționat deja, partea in folosul căreia a fost prevăzut termenul
poate renunța la beneficiul termenului. Astfel, renunțarea produce efecte întocmai ca si
împlinirea lui, adică obligația condiționată de termen devine pura si simpla.
In privința decăderii din beneficiul termenului, trebuie reținut efectele sunt același ca
si in cazul renunțării. Totuși, spre deosebire de renunțare, decăderea este o sancțiune civila,
prevăzută de Codul civil la articolul 1417, care intervine atunci când:
➢ debitorul ajunge in starea de insolventa, indiferente daca are sau nu o vina in producerea
ei;
➢ debitorul micșorează garanțiile pe care le-a adus creditorului, iar aceasta micșorare ii
este imputabila;
➢ debitorul, din culpa sa, ajunge in situația de a nu mai satisface o condiție considerata
esențiala de creditor la data încheierii contractului.
Mai trebuie făcută o precizare in privința interpretării termenului50. Astfel, in caz de

dubiu, termenul trebuie considerat ca a fost prevăzut in favoarea celui care se obliga (art. 1413
C.civ.).
16. Obligațiile plurale (art. 1421-1468 C.civ;)
16.1. Obligațiile având o pluralitate de obiecte (art. 1461-1468 C.civ.)
Obligațiile cu o pluralitate de obiecte se definește prin faptul ca debitorul datorează mai

mult prestații51.
In ipoteza in care rezulta din intenția părților ca debitorul datorează cumulativ (de odată)
toate prestațiile la care s-a obligat, obligația produce efecte ca si cum ar fi pura si simpla, cu un
singur obiect. Acestea se mai numesc si obligații conjuncte. Așadar, obligația se va stinge prin
executarea tuturor prestațiilor datorate.
50
51
53
a. Obligația alternativa
Potrivit dispozițiilor articolului 1461, alineat (1) Cod civil, „obligația este alternativa
atunci când are ca obiect doua presații principale, iar executarea uneia dintre acestea îl
liberează pe debitor de întreaga obligație”.
De asemenea, obligația este alternativa daca, la momentul la care se naște, una dintre
prestații era imposibil de executat (art. 1461, alin. (2) C.civ.).
Efectele juridice pe care le poate produce obligația alternativa diferă in funcție de

următoarele situații:
➢ daca posibilitatea alegerii prestatei ce se executa aparține debitorului, obligația
produce efecte, astfel:
- daca la scadenta datoriei debitorul nu alege prestația ce urmează sa o execute,
creditorul are dreptul de a cere executarea silita a oricăreia dintre prestații. Adică,
debitorul decade din dreptul de alege, acest drept trecând la creditor;
- daca obligația are ca obiect doua prestații alternative iar una dintre ele este ilicita,
imorala sau imposibilă, ea va fi considerata pura si simpla, având un singur obiect;
- potrivit articolului 1464 Cod civil, obligația alternativa devine simpla si atunci când
una din cele doua obiecte piere sau nu poate fi predat din orice alta cauza. Debitorul
nu are posibilitatea de a plăti creditorului prețul lucrului respectiv, ci va fi obligat sa
execute cealaltă prestație. In ipoteza in care ambele obiecte ale obligației au pierit,
unul fortuit, iar celălalt din culpa debitorului, creditorul are dreptul de a cere plata
prețului acestuia din urma. Atunci când ambele prestații au devenit imposibil de
executat din culpa debitorului, acesta va fi ținut sa plătească echivalentul ultimei
prestații devenite imposibil de executat (art. 1465, alin. (2) C.civ.).
➢ atunci când dreptul de alegere aparține creditorului, potrivit articolului 1465 Cod civil,
obligația alternativa produce următoarele efecte juridice:
- daca obligația are ca obiect doua prestații de a da un lucru cert si unul din lucruri a
pierit fortuit, creditorul are dreptul sa pretindă transmiterea lucrului care exista;
- daca chiar creditorului ii este imputabila imposibilitatea de executare, el poate sa
pretindă executarea celeilalte prestații si despăgubirea debitorului in cazul
producerii unui prejudiciu, sau îl poate ierta de datorie pe debitor;
- daca imposibilitatea de executare este imputabila debitorului si se refera la una din
prestații, creditorul are dreptul de a alege intre a pretinde lucrul existent sau prețul
celui pierit;
- daca ambele prestații sunt imposibil de executat din culpa debitorului, creditorul
poate cere plata prețului oricăruia din ele;
- daca prestațiile devin imposibile de executat fără culpa debitorului si înainte ca
acesta sa fi fost pus in întârziere (art. 1466 C.civ.), obligatia se stinge conform
regulilor generale ale imposibilității fortuite de executare (art. 1557, 1527 C.civ. );
54
- in situația in care una sau ambele prestații sunt parțial imposibil de executat, ori unul
sau ambele bunuri obiect al prestației sunt doar deteriorate fortuit, se vor aplica
dispozițiile articolului 1465 din Codul civil. Mai precis, creditorul va avea dreptul
la oricare din prestații in măsura in care acestea rămân executabile după intervenția
evenimentului fortuit.
b. Obligația facultativa
Articolul 1468 afirma la alineatul (2) din Codul civil ca obligațiile facultative sunt acele
obligații complexe care au ca obiect, la nașterea lor, o singura prestație, dar debitorul are
posibilitatea de a se libera executând o alta prestație determinata prin acordul parților.
De pilda, debitorul se obliga sa predea creditorului un autoturism, dar prin convenție el

are dreptul sa plătească, in locul autoturismului, o suma de bani determinata la scadenta.
Obligația facultativa se deosebește de obligația alternativa prin următoarele 52:

➢ daca obligația alternativa presupune pluralitate de obiecte in obligatione, obligația
facultativa se caracterizează prin pluralitate numai in faccultate solutionis;
➢ de aceea imposibilitatea fortuita de executare nu atrage in cazul obligației alternative
stingerea lor, in timp ce, imposibilitatea fortuita a prestației principale din cadrul
obligațiilor facultative atrage stingerea acestora;
➢ daca obligația alternativa poate genera o opțiune in favoarea debitorului sau chiar
creditorului, in situația stipulării exprese a opțiunii sale ori in cazul decăderii debitorului
din dreptul de a alege, întotdeauna, opțiunea de a alege din cadrul obligației facultative
aparține debitorului si nu creditorului.
Efectele juridice ale obligației facultative sunt:

➢ creditorul poate cere debitorului sa execute numai prestația care constituie obiectul
obligației (cealaltă prestație este doar o facultate de plata la care poate recurge doar
debitorul, fără a avea nevoie de consimțământul creditorului in acest sens);
➢ daca obiectul obligației piere din caz fortuit sau forța majora, debitorul va fi liberat de
orice sarcina, deoarece el are ținut numai la aceasta prestație, care singura constituie
obiectul obligației;
➢ in schimb, daca prestația principala din cadrul obligației facultative devine imposibil de
executat din culpa debitorului, atunci creditorul este îndreptățit la daune-interese, fără a
putea pretinde plata prin prestația subsidiara.
16.2. Obligațiile având o pluralitate de subiecte
In aceasta categorie de obligații complexe deosebim obligațiile divizibile si indivizibile

(art. 1421-1433 C.civ.), cat si obligațiile solidare (art. 1434-1460 C.civ.).
52
55
a. Obligațiile divizibile
Obligația divizibila sau conjuncta reprezintă acel raport obligațional cu pluralitate de

subiecte intre care creanța si datoria se divid de plin drept 53.
Datorita faptului ca obligațiile divizibile constituie regula comuna in materia obligațiilor

cu pluralitate de subiecte, articolul 1424 din Codul civil, instituie o prezumție de divizibilitate,
si anume: „obligația este divizibila de plin drept, cu excepția cazului in care indivizibilitatea a
fost stipulata in mod expres ori obiectul obligației nu este, prin natura sa, susceptibil de
divizare materiala sau intelectuala”.
Trebuie reținut, ca obligația divizibila se caracterizează prin coexistenta a doua sau mai
multe rapoarte de obligații independente unele de altele. Totodată, numărul raporturilor
obligaționale depinde de numărul creditorilor si debitorilor.
Așadar, obligația divizibila are următoarele efecte juridice:

➢ daca sunt mai mulți debitori, fiecare este obligat sa plătească numai partea sa de datorie
si nu poate fi urmărit decât pentru acea parte (art. 1422, alin. 1() C.civ.);
➢ daca sunt mai mulți creditori, fiecare poate urmări pe debitor doar pentru partea sa din
creanță (art. 1422, alin. (2) C.civ.);
➢ pentru individualizarea parții fiecărui debitor din datorie, ori parții fiecărui creditor din
creanță, Codul civil instituie prin dispozițiile articolului 1423 o prezumție de egalitate
a debitorului si creditorilor obligați in mod divizibil;
➢ in situația in care unul dintre debitori devine insolvabil, urmările juridice ale
insolvabilității acestuia vor fi suportate de creditor, caci el nu poate urmări pe ceilalți
debitori pentru partea debitorului insolvabil. Astfel, punerea in întârziere a unui debitor
sau întreruperea prescripției fata efectuata de unul dintre creditori nu profita si
celorlalți creditori. Totodată, nu are efecte fata de ceilalți debitori punerea in întârziere
a unui debitor sau întreruperea prescripției fata de unul dintre ei;
➢ atunci când obligația indivizibilă este înlocuita cu executarea prin echivalent a
acesteia, executarea prin echivalent redevine divizibila (art. 1430 C.civ.);
➢ in cazul in care obligația solidara face obiectul transmisiunii succesorale,
moștenitorilor li se aplica regulile divizibilității de drept a obligațiilor (art. 1460
C.civ.).
b. Obligațiile indivizibile
Obligațiile indivizibile sunt reglementate alături de obligațiile divizibile, mai exact la

articolele 1425-1433 din Codul civil.
53
56
Prin obligații indivizibile înțelegem acele raporturi de obligații cu pluralitate de

subiecte al căror obiect este nesusceptibil de divizare prin natura sa ori prin convenția părților 54.
Obligația de indivizibilitate are drept efect principal faptul ca oricare creditor poate
cere de la debitor executarea in întregime a prestației si oricare debitor este îndatorat si poate fi
constrâns sa execute întreaga prestație la care are dreptul creditorul.
De asemenea, plata făcută de oricare din debitorii obligației indiviziile stinge datoria
pentru toți ceilalți codebitori.
In comparație cu solidaritatea, indivizibilitatea se caracterizează prin55:

➢ indivizibilitatea este menținută si in cazul succesiunii, contra solidarității care este
eliminata, obligația transformându-se in divizibila;
➢ lipsa reprezentării reciproce legal prezumate intre cocreditori sau codebitori; pe când
in ipoteza solidarității exista o prezumție legala de reprezentare reciproca intre
cocreditori sau codebitori;
➢ efectele punerii in întârziere se rezuma la debitorul pus in întârziere sau aflat de drept
in întârziere; in timp ce efectele punerii in întârziere se întind la toți debitorii solidari
si la toți creditorii solidari;
➢ in cazul indivizibilității, caracterul de stabilitate este mai flexibil prin raportarea la
posibilitatea perpetuării la succesori, spre deosebire de solidaritate unde caracterul este
mai riguros prin consecințele reprezentării intre cei aflați in pluralitate ;
➢ indivizibilitatea vizează in genere obiectul obligației, pe când solidaritatea se refera la
legătura existenta intre subiectele obligației;
➢ in cazul indivizibilității, dobânzile nu curg pentru toți codebitorii indivizibil, in timp
si in cazul solidarității, dobânzile curg solidar pentru toți codebitorii;
➢ izvorul indivizibilității este convenția părților sau natura obiectului, iar pentru
solidaritate izvorul este convenția părților sau legea.
c. Obligațiile solidare (art. 1434-1460 C.civ.)
Obligațiile soldare, varietate a obligațiilor complexe, sunt definite ca reprezentând acel

raport obligațional cu pluralitate de subiecte care prezinta particularitatea ca oricare creditor
solidar poate cere plata in întregime a datoriei sau oricare debitor solidar este ținut sa execute
întreaga prestație la care are dreptul creditorul56.
Obligațiile solidare se pot naște fie convențional, prin voința parților, fie legal, prin
voința expresa a legiuitorului.
54
55
Gh. Buta, P.-G. Buta, „Obligațiile complexe”, in M. Uliescu (coord.), Noul Cod civil. Studii si comentarii.
Despre obligații, vol. III, partea I, cartea a V-a, Universul Juridic, București, 2014, p. 695 si urm.
56
57
Solidaritatea este clasificata in: solidaritate activa si solidaritate pasiva.
Solidaritatea activa (intre creditori), este prevăzută la articolul 1434 Cod civil si consta
in dreptul fiecărui creditor de a cere debitorului comun plata întregii creanțe datorate, precum
si dreptul de a-i elibera acestuia din urma chitanța liberatorie pentru întreaga creanță. De
asemenea, executarea creanței de către numai unul dintre creditori îl liberează de datoria fata
de toți creditorii solidari.
Solidaritatea activa produce următoarele efecte juridice:

➢ oricare dintre creditori poate pretinde debitorului plata integrala a datoriei. Plata
efectuata oricăruia dintre creditori are efect liberatoriu fata de toți creditorii solidari (art.
1434, alin. (2) C.civ.);
➢ debitorul poate plăti datoria, la alegerea sa, oricărui creditor, atât timp cat nu a fost
chemat in judecata de către unul dintre ei (art. 1437 C.civ.);
➢ in raporturile dintre creditorii solidari trebuie ținut cont de principiul prevăzut in
articolul 1436, alineat (1) din Codul civil potrivit căruia: „creditorii solidari sunt
prezumați a-si fi încredințat reciproc puterea de a acționa pentru gestionarea si
satisfacerea interesului lor comun”. Astfel, oricare dintre creditor nu este titularul
întregii creanțe. Creanța ii aparține doar in cote-parte ce i se cuvine, iar faptul ca o poate
incasa in totalitate se explica prin mandatul tacit de reprezentare dat de ceilalți
creditori57.
Trebuie menționate consecințele ce decurg din aceasta ultima regula arătate:

- actele prin care un creditor consimte la reducerea ori înlăturarea drepturilor,
accesoriilor sau beneficiilor creanței ori prejudiciază in orice mod interesele
celorlalți creditori sunt inopozabile acestora (art. 1436, alin. (2) C.civ.);
- daca un creditor solidar pune in întârziere pe debitor, aceasta va produce efecte
favorabile tuturor creditorilor;
- întreruperea prescripției sau suspendarea acesteia favorabila unui creditor, profita si
celorlalți creditori (art. 1441 C.civ.);
- hotărârea judecătorească obținerea împotriva debitorului de către un creditor, profită
si celorlalți creditori (art. 1436, alin. (3) C.civ.);
- toate actele de dispoziție nu pot fi făcute de către un sigur creditor fără
consimțământul celorlalți;
- compensația care operează intre un creditor solidar si debitor privește numai partea
de creanță ce revine creditorului (art. 1438 C.civ.);
- confuziunea care operează intre un creditor solidar si debitor stinge creanță doar in
limita părții de creanță ce se cuvine acelui creditor;
- remiterea de datorie consimțită de unul din creditorii solidari nu va produce efecte
extinctive de datorie decât cu privirea la partea de creanță care i se cuvenea acestuia
creditor solidar (art. 1440 C.civ.). Debitorul va rămâne obligat pentru rest fata de
ceilalți creditori solidari;
57
58
- creditorul solidar care a încasat întreaga creanță este obligat s-o împartă cu ceilalți,
proporțional cu părțile ce li se cuvin. Daca cota-parte ce se cuvine fiecăruia nu a
fost determinata, creanța se repartizează in mod egal intre creditori.
➢ de remarcat ca „obligația in favoarea unui creditor solidar se împarte de drept intre

moștenitorii săi” (art. 1442 C.civ.), revenindu-se așadar la dreptul comun al obligațiilor
divizibile in raporturile dintre comoștenitori.
Solidaritatea pasiva este reglementata la articolele 1443-1460 Cod civil. Definita la

articolul 1443 din Codul civil, solidaritate pasiva este „intre debitori când toți sunt obligați la
aceeași prestație, astfel încât fiecare poate sa fie ținut separat pentru intriga obligație, iar
executarea acesteia de către unul dintre codebitori ii liberează pe ceilalți fără de creditori”.
Astfel, prin obligație solidara pasiva se înțelege acea obligație cu mai mulți debitori, la
care creditorul este îndreptățit sa ceara oricărui codebitor executarea integrala a prestației care
formează obiectul obligației58.
In privința efectelor solidarității pasive, acestea sunt clasificate după cum produc
efecte intre creditori si debitorii solidari, respectiv intre codebitorii solidari 59.
In raporturile dintre creditor si debitorii solidari, distingem intre:

➢ Efecte principale:
- obligația oricărui debitor de a plăti datoria in întregime;
- plata făcută de un codebitor solidar are ca efect liberarea de datorie a tuturor
codebitorilor;
- obligația solidara are unul si același obiect, adică prestația datorata de toți
codebitorii;
- debitorul urmărit de către creditor poate sa-i opună, ca mijloc de apărare, doua
categorii de excepții: excepțiile personale (acelea care pot fi opuse numai de către
unul dintre codebitorii solidari si profita in exclusivitate acestuia, ex.: nulitatea
relativă a cărei cauza este vicierea consimțământului unuia dintre codebitori,
modalități care afectează doar obligația unuia dintre codebitori etc.) precum si
excepțiile comune tuturor debitorilor (acelea care profita tuturor codebitorilor, ex.:
cauzele de nulitatea absoluta si nulitate relativa; modalitățile comune tuturor
raporturilor de obligații din cadrul solidarității dintre debitor si creditori);
- întreruperea si suspendarea prescripției data de un codebitor, generează
întreruperea sau suspendarea fata de toți debitorii solidari;
- remiterea de datorie consimțită unuia dintre debitori nu ii eliberează in principiu pe
ceilalți debitori;
- compensația si confuziunea produc aceleași efecte parțiale ca si remiterea parțială
de datorie;
58
59
59
- novația prin care creditorul îl accepta ca unic debitor pe unul din codebitorii solidari,
ceilalți codebitori solidari fiind liberați, trebuie văzută ca o renunțare la beneficiul
solidarității;
- renunțarea creditorului la solidaritatea reprezintă renunțarea la dreptul de a solicita
de la un singur debitor plata întregii datorii. O asemenea renunțarea care este făcută
unuia dintre debitori si nu tuturor, operează doar in raport cu acest debitor.
➢ Efectele secundare:
- ipoteza in care obligația devine imposibil de executat din cauza faptei unuia sau mai
multor debitori solidari sau in care obligația devine imposibil de executat din cauze
obiective (forța majora sau cazul fortuit), însă după momentul punerii in întârziere
a debitorilor solidar;
- efectele hotărârii judecătorești, mai precis, hotărârea judecătorească obținută
împotriva unuia din codebitorii solidari nu are autoritatea de lucru judecat fata de
ceilalți codebitori, dar si hotărârea judecătorească pronunțată in favoarea unuia
dintre debitorii solidari profita si celorlalți debitori solidari, cu excepția cazului in
care s-a întemeiat pe o cauza ce putea fi invocata numai de acel codebitori (art. 1455,
alin. (2) C.civ.).
In raporturile dintre codebitorii solidari, se produc următoarele efecte:

➢ cel care a plătit nu beneficiază de solidaritate. Totuși, el are un drept de regres fata de
ceilalți debitori, putând sa se întoarcă astfel împotriva celorlalți pentru a obține
restituirea părții lor de contribuție la datorie;
➢ atunci când un codebitor este insolvabil, acest risc este suportat de toți codebitorii,
inclusiv de cel care a făcut plata, proporțional cu cotele lor de contribuție din datorie;
➢ in cadrul acțiunii in regres, debitorul urmărit de debitorul sau poate sa opună acestuia
„toate mijloacele de apărare comuna pe care acesta nu le-a opus creditorului” si mai
poate sa opună si acele mijloace de apărare persoanele, neputând opune însă mijloacele
de apărare persoanele ale uni alt debitor (art. 1458 C.civ.).
Solidaritatea pasiva încetează prin:

➢ plata întregii datorii făcută creditorului;
➢ plații trebuie sa ii asimilam remiterea totala de datorie care operează fata de toți debitorii
si stinge întreaga datorie;
➢ imposibilitatea fortuita de executare;
➢ moartea unuia dintre codebitorii solidari. In aceasta situație, datoria se divide intre
moștenitori proporțional cu întinderea drepturilor succesorale ale fiecăruia, cu excepția
cazului in care obligația este indivizibila;
➢ renunțarea totala la solidaritatea de către creditor care are ca efect transformarea
obligației solidare într-o obligație divizibila sau conjuncta.
60
Executarea si transformarea obligațiilor
IV. EXECUTAREA SI TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR
15. Efectele si dinamica obligațiilor, noțiuni generale
Toate rapoartele juridice de obligații, indiferent de izvorul lor, sunt creatoare de drepturi,
respectiv a da, a face, sau a nu face, in favoarea creditorului fata de debitorul sau.
Așa cum este arătat la articolul 1516 Cod civil, efectul obligației definește dreptul pe
care îl conferă creditorului de a pretinde si de a obține de la debitor îndeplinirea integrala, exacta
si la timp a prestației la care el este obligat 60.
De asemenea, prin efect al obligației se mai înțelege si dreptul creditorului daune-interes

(despăgubiri) in cazul in care, fără justificare, debitorul nu își executa obligația asumata (art.
1516, alin. (1) C.civ.).
Cu alte cuvine, executarea obligației, efect al acesteia, se poate realiza in doua moduri
principale61:
➢ executarea directa sau in natura a obligației, care consta in îndeplinirea exacta a
prestației la care debitorul s-a obligat. Aceasta se poate realiza prin plata, făcută de
bunăvoie de către debitor si prin executarea silita a prestației, prin constrângere ;
➢ executarea indirecta sau prin echivalent a obligațiilor, atunci când din diferite motive
executarea in natura nu mai este posibila, creditorul putând pretinde echivalentul
prejudiciului încercat din aceasta cauza, respectiv despăgubiri.
De o maniera concreta, executarea in natura a obligației reprezintă principiul, executarea

indirecta fiind excepția. Astfel, in cazul in care executarea in natura nu este posibila, creditorul
poate cere executarea prin echivalent, respectiv se despăgubește creditorul.
In alta ordine de idei, prin noțiunea de „dinamica a obligațiilor” se înțelege acele

modificări ce intervin in structura obligației însăși, fără a avea ca efect stingerea lor in mod
definitiv si ireversibil62.
In sensul acestei definiții, dinamica obligațiilor se realizează prin transmiterea si

transformarea lor.
In cele ce urmează vom dezvolta noțiunile generale enunțate mai sus.
16. Executarea directa (in natura) a obligațiilor
60
Art. 1516, alin. (1) C.civ.: „Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrala, exactă si la timp a obligației”.
61
I. Adam, Drept civil. Teoria generala a obligațiilor, All Beck, București, 2004, p. 527.
62
61
Motivul existentei obligației este de a se stinge prin executarea sa 63. Așadar, de

principiu, creditorul obține executarea dreptului său in natură si de bunăvoie, adică prin plată.
Executarea in natura a obligației reprezintă executarea prestației la care s-a obligat debitorul, si
nu plata unui echivalent bănesc 64.
16.1. Plata
a. Noțiunea de plata
Plata a fost definita de doctrina ca fiind „executarea voluntara a obligației de către

debitor, indiferent de obiectul ei”65.
Codul civil reglementează la rândul sau plata ca reprezentând „remiterea unei sume de
bani sau, după caz, executarea oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al
obligației” (art. 1469, alin. (2) C.civ.).
Apoi, articolul 1470 Cod civil prevede că „orice plata presupune o datorie”. In sensul
textului de lege, cuvântul „datorie” are un dublu înțeles, de obligație civilă (a da, a face sau a
nu face) și de obligație naturală-morală.
Legiuitorul civil se mărginește a reglementa despre obligația naturală doar în articolul

1471, unde se arată că, odată executată o plată de bunăvoie, nu este admisă restituirea
prestațiilor pe calea constrângerii, deoarece se opune principiului echității, principiu care
presupune, printre altele, a trăi cinstit și onest.
Executarea obligației de plată și acceptarea plății sunt manifestări de voință făcute cu

intenția comună de a stinge una sau mai multe obligații prin care debitorul și creditorul sunt
legați.
În sprijinul acestei susțineri, potrivit căreia plata este un contract, utilizăm un argument
de logică, și anume: o obligație de plată, ca orice altă obligație civilă, este o legătură de drept
între două părți. Obligația de plată este efectul fie al unei manifestări de voințe, fie al cel puțin
două manifestări de voință concordante. Pentru stingerea obligației este necesară manifestarea
de voință a creditorului de a primi, de a accepta plata executată, pentru stingerea aceleiași
obligații. Pot fi aduse, de asemenea, și argumente de text, cum ar fi: articolul 1506, alineat (1)
și articolul 1515 din Codul civil.
De la această regulă există excepția stingerii obligației actul unilateral de plată, în

ipoteza punerii în întârziere a creditorului și a refuzului de acceptare a plății, urmată de
63
P. Vasilescu. Drept civil. Obligații, Hamangiu, București, 2012, p. 69.
64
S. D. Carpenaru, Legislație economica si arbitraj, Editura didactica si pedagogica, București, 1974, p. 189.
65
C. Stătescu, C. Birsan, op.cit., p. 326.
62
consemnarea obiectului prestației sau de consemnare a sumei obținută din vânzarea bunului,
potrivit art.1510-1514 C.civ.66.
b. Subiectele plății
Unul din elementele raportului juridic obligațional îl reprezintă subiectele acestuia,

creditorul (reus credendi) sau cel căruia i se datorează plata, și debitorul (reus debendi) cel care
este dator. În cazul plății, cel care face plata se numește „solvens”, iar cel care primește plata se
poarta denumirea de „accipiens”.
Articolul 1472 Cod civil se stabilește regula potrivit căreia plata poate fi „făcută de
orice persoană, chiar dacă este terț în raport cu acea obligație”.
Categoria de persoane interesate, dar și ținute personal de a face plata, este

cuprinzătoare. De exemplu, în această categorie intră:
- debitorul obligației;
- codebitorii indivizibil, iar în temeiul art. 1425, alin. (2) C.civ. fiecare dintre
codebitorii indivizibili poate fi constrâns separat la executarea întregii obligații;
- codebitorii solidari, cu mențiunea ca, în temeiul art.1426 C.civ., solidaritatea
debitorilor nu atrage, prin ea însăși, indivizibilitatea obligațiilor;
- codebitorii in solidum - în temeiul art. 1443 C.civ. obligația este solidară între
debitori când toți sunt obligați la aceeași prestație;
- fideiusorul sau fideiusorii, adică acea parte a contractului care se obligă față de un
creditor să execute obligația debitorului acestuia, dacă acesta din urmă nu își
îndeplinește obligația (art. 2280 C.civ.);
- dobânditorul bunului ipotecat este ținut de toate termenele de plată de care
beneficiază sau este ținut debitorul obligației ipotecare, iar dacă dobânditorul nu
stinge creanță ipotecară, creditorul poate începe executarea silită asupra bunului (art.
2361 C.civ.).
De la principiul enunțat la articolul 1472 din Codul civil potrivit căruia orice persoana
poate face plata exista doua excepții prevăzute la articolul 1474 Cod civil, si anume:
- când obligația este intuitu personae;
- când prin contract s-a stabilit ca plata sa fie executata numai de către debitor.
In privința persoanelor care pot primi plata, Codul civil distinge la articolul 1475
următoarele categorii de persoane:
- creditorii;
- reprezentantul legal sau convențional al creditorului;
- persoana indicata de creditor ori autorizata de instanța de judecata sa primească
plata.
66
F. Pavel, „Executarea obligațiilor. Plata”, în M. Uliescu (coord.), op.cit., p. 722.
63
c. Obiectul plății
Pentru executarea valabilă a plății trebuie respectată regula potrivit căreia plata
executată trebuie să fie identică cu prestația la care debitorul s-a obligat. Regula a fost preluată
din vechiul Cod civil și este expres reglementată în articolul 1492 Cod civil astfel: „debitorul
nu se poate libera executând o altă prestație decât cea datorată”.
Creditorul obligației de plată poate însă să accepte fie un alt obiect al prestației, fie o
altă prestație. Când creditorul acceptă un alt obiect al prestației, stingerea obligației nu se face
prin plată, ci conform articolului 1492 Cod civil, prin darea în plată. Momentul la care se stinge
obligația inițială este acela la care se execută noua prestație. Când creditorul acceptă în locul
obligației inițiale de plată o altă prestație, respectiv acceptă o creanță, stingerea obligației
inițiale nu se face prin plată, ci prin cesiunea de creanță. În acest caz, stingerea obligației de
plată, are loc la momentul satisfacerii dreptului de creanță.
Totodată, nu trebuie confundată stingerea unei obligații de plată, care se face prin
cedarea unei creanțe, cu stingerea unei obligații ca urmare a înlocuirii ei cu o altă obligație. În
cazul înlocuirii unei obligații cu altă obligație, stingerea obligației inițiale de plată are loc de
îndată ce creditorul acceptă o atare înlocuire 67.
De remarcat ca modul de executare al obligațiilor variază in funcție tipul acestora, mai

exact68:
➢ in cazul obligațiilor de rezultat, debitorul este ținut sa procure creditorului rezultatul
promis, iar in cel al obligațiilor de mijloc, debitorul este ținut sa folosească toate
mijloacele necesare pentru atingerea rezultatului promis (art. 1481, alin. (1) si (2)
C.civ.);
➢ daca obiectul este prestația de a preda un bun cert, debitorul trebuie sa-l remită in
starea in care se găsește in momentul nașterii obligației (art. 1482, alin. (1) C.civ.),
așadar nu in starea in care acesta se găsește in momentul plății. De reținut ca debitorul
nu răspunde de pieirea totala sau parțială a lucrului, daca aceasta este cauzata de un caz
fortuit sau de o forță majora;
➢ atunci când obligația are drept obiect „strămutarea” proprietății (este o forma a
obligației de a da), debitorul are si obligațiile complementare de a preda bunul si de a-
l conserva pana la predarea, iar obligația de a preda un bun cert o cuprinde si pe aceea
de a-l conserva pana la predare (art. 1483, alin. (1) si art. 1485 C.civ.);
➢ in cazul obligației de a constitui o garanție (asimilata obligației de a da) „fără ca
modalitatea si forma acesteia sa fie determinanta”, debitorul „poate oferi, la alegerea
sa, o garanție reala sau personala ori o alta garanție suficienta” (art. 1487 C.civ.);
➢ atunci când obiectul obligației este prestația de a da bunuri generice, legiuitorul
stabilește doua reguli subsidiare de efectuare a unei plăti valabile:
- (i) debitorul are dreptul sa aleagă bunurile ce urmează a fi predate; si
67
F. Pavel, op.cit., p. 726.
68
64
- (ii) debitorul trebuie sa remită creditorului bunuri de o „calitatea cel puțin medie”,
daca părțile nu au convenit altfel;
- (iii) in principiu, pieirea bunurilor de gen, nu are ca efect stingerea datoriei, deoarece
genera non pereunt;
➢ când obiectul obligației este prestația de a da o suma de bani, art. 1488-1489 C.civ.,
stabilește o serie de reguli:
- (i) debitorul trebuie sa plătească suma nominala datorata, indiferent de fluctuațiile
valorice survenite după momentul nașterii obligației monetare;
- (ii) pentru efectuarea plății se poate utiliza orice mijloc, in mod obișnuit folosit la
locul plății;
- (iii) daca sumele de bani sunt purtătoare de dobânzi, dobânda fiind cea stabilita de
părți prin contract sau, in lipsa, cea stabilita de lege.
➢ in cazul obligațiilor de a face nu sunt probleme deosebite. Debitorul trebuie sa execute
întocmai faptul la care s-a obligat. Daca este vorba de o obligație de rezultat, debitorul
se considera ca a făcut plata numai in situația in care acel rezultat a fost obținut.
d. Indivizibilitatea plății
Principiul indivizibilității plății este prevăzut la articolul 1490, alineat (1) din Codul
civil astfel: „creditorul poate refuza sa primească o executare parțială, chiar daca prestația ar
fi divizibila”.
Rezulta din dispozițiile legale ca datoria trebuie plătită integral si printr-o singura
prestație69.
Totuși, exista următoarele excepții de la principiul indivizibilității:

➢ in situația in care creditorul consimte ca plata sa fie divizibila, adică sa se facă
fracționat, pentru o parte din datorie;
➢ când debitorul încetează din viața si datoria se divide intre doi sau mai mulți
moștenitori cu vocație universala, in afara de cazul când obligația este indivizibila;
➢ când o parte din datoria debitorului se stinge prin compensație legala;
➢ când instanța de judecata acorda debitorului termen rezonabil pentru a putea face
plata, in cazul in care creditorul însuși nu a acordat un termen suplimentar de
executare debitorului;
➢ posesorul unei cambii, al unui bilet la ordin sau al unui cec nu poate refuza o plata
parțială;
➢ când exista doi sau mai mulți fidejusori ai aceleași datorii si unul dintre ei invoca
beneficiul de diviziune cu succes.
In toate cazurile in care este permisa o plata parțială, debitorul est ținut sa suporte toate
cheltuielile generate de efectuarea fracționată a plății (art. 1490, alin. (2) C.civ.).
69
F. Pavel, op.cit., p. 726.
65
e. Locul plății
Dispozițiile articolului 1494 Cod civil instituie o serie de reguli succesive si graduale de
determinare a locului plății. Astfel, locul plății se determina după cum urmează:
➢ plata trebuie sa se facă la locul stabilit prin acordul de voința al părților
(determinarea convențională a locului – art. 1484, alin. (1) C.civ.). In aceasta
situație, identificam următoarele reguli:
- daca plata se face la domiciliul debitorului este cherabilă;
- daca plata se face la domiciliul creditorului este portabilă;
- plata se mai poate face si intr-un alt loc determinat de părți, cum ar fi locul unde
se afla bunul la momentul plății.
➢ in ipoteza in care natura prestației (ex.: furnizarea de electricitate, apa, ridicarea
gunoiului menajer, etc.), sau practicile stabilite de părți, ori uzanțele, permit
determinarea unui anumit loc pentru efectuarea plății, atunci plata va trebui făcută
in acel loc (art. 1494, alin. (1) C.civ.);
➢ când părțile nu au fixat locul plății, când acesta nu poate fi determinat in funcție de
natura prestației sau cu ajutorul practicilor convenționale sau uzanțelor si daca nu
exista o stipulație contrara, ea trebuie făcută, potrivit articolului 1494, alineat (1),
literele a-c astfel:
- (i) daca est o obligație bănească (monetara), ea trebuie executata la domiciliul
sau sediul creditorului de la data plății, fiind, așadar, portabila;
- (ii) daca obligația privește prestația de a da un bun individual determinat, atunci
plata trebuie executata in locul in care bunul se afla in momentul încheierii
contractului;
- (iii) in cazul oricăror alte obligații (deci fără cele monetare si de predare a
bunului cert), plata se va efectua, in principiu, la domiciliul sau sediul debitorului
de la data plății, fiind așadar, in genere, chemabilă. Astfel, regula generala este
aceea ca plata este chemabilă si nu portabila, adică trebuie ceruta la domiciliul
debitorului.
➢ in privința domiciliul sau sediul părților, ca loc determinant pentru efectuarea plății,
acesta este cel din momentul efectuării plății. Totuși, daca, după momentul încheierii
contractului, domiciliul sau sediul se schimba, in lipsa unei stipulații contrare,
eventualele cheltuieli suplimentare pe care aceasta schimbare le cauzează (art. 1494,
alin. (2) C.civ.)
f. Data plății
Plata se executa de către debitor la data la care obligația plății a devenit scadentă,
exigibila. Plata devine scadentă la data stipulata de părți in contract ori la data ce rezulta din
practicile statornicite intre părți. In toate aceste cazuri, plata trebuie executata, de îndată (art.
1495 C.civ.).
Ca excepție, articolul 1495, alineat (2) Cod civil prevede ca „instanța poate stabili un
termen atunci când natura prestației sau locul unde urmează sa se facă plata o impune”.
66
Atunci când obligația este afectata de un termen suspensiv, plata trebuie făcută după
expirarea acestui termen, cu alte cuvinte la scadent.
De asemenea, actuala regulamentare civila conține dispoziții speciale privind plata prin
virament bancar, adică intre absenți, si anume:
➢ (i) data plății efectuate prin virament bancar este aceea la care contul creditorului a
fost alimentat cu suma de bani care a făcut obiectul plății (art. 1497 C.civ.);
➢ (ii) plata prin virament bancar se prezuma relativ a fi fost efectuata daca exista un
ordin de plata semnat de debitor si vizat de instituția de credit plătitoare (art. 1504,
alin. (1) C.civ.);
Atunci când obligația se executa cu întârziere, creditorul are dreptul la despăgubiri

pentru repararea prejudiciului ce i-a fost cauzat (art. 1530 si urm. C.civ.). In materie
contractuala, acordarea de daune-interese moratorii este, in principiu, condiționată de prealabila
punere in întârziere a debitorului (art. 1516, alin. (1) si art. 1521-1522 C.civ.).
g. Cheltuielile aferente efectuării plății
Articolul 1498 Cod civil dispune ca debitorul suporta cheltuielile pentru efectuarea
plății. Totuși, dispozițiile articolului 1498 Cod civil au caracter supletiv, in sensul ca părțile pot
fixa ca aceste cheltuieli sa fie suportate de creditor sau deopotrivă de creditor si debitor, in părți
egale, ori in alte cote.
h. Dovada plății
Proba plății este reglementată prin dispozițiile articolelor 1499-1505 Cod civil. Astfel,
potrivit articolului 1499 Cod civil, dovada plății se face cu orice mijloc de probă, dacă prin lege
nu se prevede altfel.
Actualul Cod de procedură civilă cuprinde la rându-i dispoziții referitoare la mijloacele

de dovadă. Articolul 250 arată că „dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin
înscrisuri, martori, prezumții, mărturia uneia dintre părți (...) prin expertiză, prin mijloace
materiale de probă (...)”. Articolul 265 din același cod definește noțiunea de „înscris” în sensul
că este „orice scriere sau altă consemnare care cuprinde date despre un act sau fapt juridic”.
Pentru a ușura sarcina probei plății, Codul civil instituie câteva prezumții de plata, in
funcție de modalitatea de plata utilizata si de natura înscrisului emis de creditor ca proba a plății.
Aceste reguli sunt cuprinse in articolul 1501-1505 Cod civil:
➢ chitanța prin care s-a confirmat primirea plății principale generează prezumția
relativa a executării prestațiilor accesorii (art. 1501 C.civ.);
➢ chitanța prin care se confirma plata unei prestații periodice generează prezumția
relativa ca toate prestațiile periodice cu scadență anterioara celei la care se referă
chitanța liberatorie au fost, de asemenea, executate (art. 1502 C.civ.);
67
➢ când creditorul a remis debitorului titlul original al creanței sale, care este un înscris
sub semnătura privata sau un înscris autentic, se prezuma relativ ca debitorul a fost
eliberat prin plata (art. 1503, alin. (1) C.civ.). In cazul in care titlul original al
creanței este un înscris autentic, creditorul are dreptul sa probeze ca remiterea s-a
făcut pentru un alt motiv decât stingerea obligației (art. 1503, alin. (2) C.civ.);
➢ daca plata se face prin virament bancar, se prezuma relativ efectuarea plății daca
ordinul de plata este semnat de către debitor si vizat de instituția de credit plătitoare.
In plus, debitorul are oricând dreptul de a cere o confirmare scrisa a efectuării plății
de instituția de credit si aceasta va face proba absoluta a plății (art. 1504, alin. (1) si
(2) C.civ.);
➢ prezumția de liberare a debitorului prin plata se extinde si asupra celorlalți debitori
obligați solidari si asupra fideiusorilor, dar si asupra garanțiilor care au constituit
garanții reale.
i. Imputația plății
Imputația plății este prevăzută in Codul civil, articole 1506-1509, si reprezintă mijlocul
prin care are loc stingerea unor obligații de plata, cu același obiect, ale debitorului fata de
creditor, in ordinea stabilita de părți sau numai de una dintre părți, dar acceptata de cealaltă
parte ori in ordinea stabilita de lege.
Din prevederile legale reiese ca imputația plății este de doua feluri:

➢ convențională sau unilaterala, efectuata prin acordul părților, făcută de debitor sau
de creditor); si
➢ legala, in lipsa imputației convenționale, care se face potrivit articolului 1509 Cod
civil astfel:
- in primul rând, se considera plătită datoria ajunsa la scadență;
- se sting prioritar datoriile negarantate sau cele pentru care creditorul are mai
puține garanții fata de cele garantate sau fata de cele cu garanții suficiente;
- daca toate datoriile sunt scadente, sub rezerva regulii de la litera b, imputația se
face asupra celei mai oneroase dintre datorii;
- daca toate datoriile sunt scadente si la fel de oneroase, dar si garantate in egala
măsura, se va considera plătite datoria cea mai veche;
- daca toate datoriile scadente sunt la fel de oneroase si au aceeași vechime, plata
se impune proporțional asupra fiecăreia, înfrângându-se principiul
indivizibilității plății. Așadar, creditorul va primi o plata parțială pentru fiecare
din creanțele sale;
- in toate cazurile însă, „plata se va impune mai întâi asupra cheltuielilor de
judecata si executare, apoi asupra ratelor, dobânzilor si penalităților, in ordine
cronologica a scadentei acestora si, in final, asupra capitalului, daca părțile nu
convin altfel” (art. 1509, alin. (2) C.civ.).
16.2. Punerea in întârziere a creditorului
68
Stingerea obligației de plata prin punerea in întârziere a creditorului este reglementata

in articolele 1510-1515 Cod civil si are ca scop crearea posibilității debitorului de a se libera de
obligația sa fata de creditor.
Definiția reiese din articolul 1510 Cod civil care dispune ca punerea in întârziere a
creditorului poate fi utilizata de debitor, atunci când creditorul „refuza, in mod nejustificat,
plata oferita in mod corespunzător, sau când refuza sa îndeplinească actele pregătitoare fără
de care debitorul nu își poate executa obligația”.
a. Condiții
Punerea in întârziere a creditorului poate fi utilizata daca sunt îndeplinite următoarele

condiții:
➢ (i) sa existe o oferta de plata conforma din partea debitorului (art. 1510 C.civ.);
➢ (ii) creditorul sa refuze in mod nejustificat sa accepte plata astfel oferita de debitor
sau sa refuze efectuarea acelor acte pregătitoare fără de care debitorul nu poate sa
își execute obligația.
Punerea in întârziere a creditorului se poate face prin intermediul oricărui act menit
sa aducă la cunoștință creditorului intenția de executare din partea debitorului si sa îl
determine pe creditori sa își îndeplinească propriile obligații legate de executare.
b. Efectele punerii in întârziere a creditorului
Efectele punerii in întârziere a creditorului sunt graduale, in funcție de faza pana la

care debitorul a înaintat in cadrul acestui mecanism juridic:
➢ punerea in întârziere prin intermediul notificării unei oferte de executare conforme,
atrage după sine prezumția de buna-executare (faptul ca debitorul este gata la un
anumit moment sa își îndeplinească obligațiile sale). Astfel, punerea in întârziere
efectuata, va fi un bun mijloc de proba pentru îndeplinirea condițiilor invocării
excepției de neexecutare sau existentei unei neexecutări rezolutorii si invocării
subsecvente a rezoluțiunii;
➢ de la data notificării, creditorul preia riscul imposibilității fortuite de executare, iar
debitorul nu este ținut sa restituie creditorului fructele bunului datorat culese după
data punerii in întârziere a creditorului (art. 1511, alin. (1) C.civ.);
➢ creditorul este ținut sa repare prejudiciul generat de întârzierea in executarea
obligației sale de preluare a executării, precum si sa suporte cheltuielile de
conservare a bunului datorat si pe care a refuza nejustificat sa il preia (art. 1511,
alin. (2) C.civ.);
➢ efectul extinctiv. In cazul in care, in urma notificării, creditorul se prezinta la locul
indicat in somație si preia executarea (încasând suma de bani sau preluând bunul
cert sau bunurile generice oferite de debitor), obligația se stinge de la aceasta data
(art. 588 C.civ.). In sfârșit, utilizarea ofertei conforme de executare (adică reale),
urmata de consemnațiune, atrage după sine stingerea obligației debitorului.
69
17. Executarea silita a obligațiilor
17.1. Dreptul la executare silita in natura
a. Noțiune
Executarea in natura a obligațiilor contractuale este o regula cu valoare de principiu

consacrata de articolul 1527 Cod civil si, in special, de articolul 1516, alineat (1) Cod civil.
Astfel, orice creditor are dreptul ca obligația asumata de către debitor sau sa fie
executata întocmai, respectându-se in acest sens convecția părților. In acest sens, obligația
trebuie executata in condițiile prevăzute de părți.
In lipsa respectării acestor obligații, creditorul are dreptul de a cere executarea silita a
obligației.
Potrivit articolului 1516 Cod civil, executarea silita nu este singura posibilitate pusa la
dispoziția creditorului. Ca alternativa la executarea silita, creditorul mai poate solicita, de pilda,
rezoluțiunea sau rezilierea contractului din cauza neexecutării culpabile ori reducerea propriei
obligații corelative din cauza neexecutării parțiale a obligației de către debitor.
b. Condițiile executării silite in natura
In lumina dispozițiilor articolului 1527, alineat (1) din Codul civil, doctrina a reținut
următoarele condiții70:
➢ (i) debitorul trebuie pus in întârziere (art. 1516, alin. (2) C.civ.). Punerea in
întârziere se poate realiza la cererea creditorului, prin orice act care sa asigure
comunicarea către debitor a somației la executare a acestuia. Totodată, actul de
punere in întârziere trebuie sa cuprindă si acordarea unui termen suplimentar de
executare (art. 1522, alin. (3) C.civ.);
➢ (ii) executarea silita in natura trebuie sa fie posibila. Aceasta nu este posibilă când:
- exista o imposibilitate fortuita de executare, temporara sau definitiva si care duc
la amânarea exigibilității obligației sau chiar la stingerea acesteia;
- când imposibilitatea se datorează culpei debitorului (ex.: daca, din culpa
debitorului, bunul care trebuie predat creditorului a pierit, debitorul va plati
daune-interes);
- atunci când imposibilitatea de executare in natura se datorează naturii
obligației (ex.: obligațiile de a face ori a nu face nu pot fi, in principiu, executate
in natura).
➢ (iii) debitorul sa nu aibă alta cauza justificata de a refuza executarea propriilor
prestații (ex.: daca creditorul însuși nu si-a executat pripirile obligații).
70
70
c. Executarea silita in natura a obligațiilor după obiectul lor
➢ Executarea obligațiilor de a da, trebuie distins după cum obligațiile au ca obiect:

- sume de bani, executarea in natura întotdeauna posibila;
- prestația de a da un bun individual determinat, debitorul este ținut, pe de o parte,
sa transfere dreptul de proprietate sau un alt drept real la data realizării acordului
de voință si, pe de alta parte, sa predea bunul in materialitatea lui la creditor;
- prestația de a da bunuri de gen, transferul dreptului de proprietate operează
numai in momentul individualizării lor care, de regula, are loc cu prilejul
predării;
- in situația predării de către debitor a unor bunuri neconforme, creditorul, in
cadrul aceluiași drept la executare in natura, are dreptul si la repararea, înlocuirea
bunului, precum si la orice alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasa.
➢ Executarea obligației de a face, in principiu, nu se poate realiza in natura. Totuși,

constrângerea se poate realiza pe cai indirecte. De pildă, amenzile cominatorii, in
condițiile articolului 580 Cod de procedura civila, pot constrânge debitorul la
executarea prin utilizarea presiunii bănești si obligarea acestuia la plata unor sume
de bani pana la executarea in natura a obligației sale de a face. O alta cale alternativă
o constituie autorizarea creditorului de a lua masurile necesare de executare in
natura a unor obligații pe cheltuiala debitorului (art. 1528, alin. (1) C.civ.).
➢ Executarea obligației de a nu face, ca si executarea silita a obligației de a nu face,

nu se poate realiza in natura. Potrivit articolului 1529 Cod civil „in cazul
neexecutării obligației de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea sa
înlăture ori sa ridice ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligației, pe cheltuiala
debitorului, in limita stabilita prin hotărâre judecătorească”. Așadar, spre deosebire
de autorizarea creditorului sa execute el însuși obligația de a face sau sa facă sa fie
executata de către un terț (art. 1528 C.civ.), in cazul obligației de a nu face,
înlăturarea rezultatului neexecutării acestei obligații nu se poate face decât cu
autorizarea instanței de judecata si numai in măsura in care aceasta hotărâre indica
desființarea (ex.: desființarea unei construcții edificata cu încălcarea obligației de a
nu construi la o distanta mai mica de X m asumata fata de vecin sau rezultata din
reglementările urbanistice, nu poate fi dispusa decât de instanța de judecata).
➢ Amenzile cominatorii sunt reglementate de Codul de procedura civila la articolul

580-2, si constau in amenzi de natura civila menite sa îl constrângă pe debitor in
manieră indirecta sa treacă la executare.
Amenzile cominatorii reprezintă sume de bani pe care debitorul este obligat prin
hotărâre judecătorească (încheiere) sa le plătească creditorului la anumite intervale de timp,
in principiu, pentru fiecare zi de întârziere, pana la executarea in natura a obligației.
Debitorul nu poate fi obligat la plata de daune cominatorii in următoarele situații:
71
➢ când debitorul a fost obligat anticipat prin hotărâre judecătorească sa repare

prejudiciul pe care l-a suferit creditorul prin executarea cu întârziere a prestație; in
aceasta situație suntem in prezenta daunelor-interese moratorii;
➢ când executarea silita in natura a obligației nu mai este posibila, debitorul va putea
fi obligat numai la plata de daune-interese compensatorii;
➢ când refuzul debitorului de a executa obligația este clar si definitiv exprimat, astfel
ca se va angaja răspunderea sa civila pentru neexecutare, putând fi obligat sa
plătească daune-interese pentru repararea prejudiciului cauzat creditorului.
17.2. Executarea prin echivalent
Potrivit articolului 1530 din Codul civil „creditorul are dreptul la daune-interese pentru
repararea prejudiciului, pe care debitorul i l-a cauzat si care este consecința directa si
necesara a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației”.
Așadar, executarea prin echivalent (indirecta) a obligației reprezintă dreptul

creditorului de a pretinde si de a obține de la debitor echivalentul prejudiciului pe care l-a suferit
ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației asumate 71.
a. Noțiunea de daune-interese
Daunele-interese sunt echivalentul prejudiciului suferit de creditor ca urmare a

neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației. Daunele-interese pot fi
acordate fie sub forma unei sume globale de bani, fie sub forma unor sume prestate periodic.
Deoarece, întotdeauna, daunele-interese se stabilesc in bani, ele au caracter pecuniar.
Conform articolului 1531 Cod civil, daunele-interese se compun din echivalentul

pierderii efectiv suferite de către creditor (damnum emergens), precum si din echivalentul
beneficiului nerealizat (lucrum cessans). Totodată, la stabilirea întinderii prejudiciului se tine
seama si de cheltuielile pe care creditorul le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului
(art. 1531, alin. (2) C.civ.).
b. Clasificarea daunelor-interese
Daunele-interese se clasică in următoarele doua categorii:

➢ Daune-interese compensatorii, care reprezintă acele despăgubiri stabilite in bani
care se plătesc creditorului pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost cauzat prin
neexecutarea totala sau parțială ori executarea necorespunzătoare a obligațiilor de
către debitor. Scopul acestor tipuri de daune-interese este de a înlocui executarea in
natura a obligației asumate de debitor. De aceea, debitorul nu poate fi obligat, in
același timp, la plata de daune-interese compensatorii si la executarea in natura a
71
A. Gherghe, „Executarea prin echivalent (Executarea indirecta a obligatiilor)”, în M. Uliescu (coord.),
op.cit., p. 759.
72
obligațiilor asumate prin contract. In caz contrar, creditorul ar fi in situației

îmbogățirii fără justa cauza.
➢ Daunele-interese moratorii (lat. „mora” = întârziere) reprezintă acele despăgubiri

stabilite in bani care se plătesc creditorului pentru a-i repara prejudiciul ce i-a fost
cauzat ca urmare a executării cu întârziere a obligațiilor de către debitor. Daunele-
interese moratorii nu înlocuiesc executarea in natura a obligației asumate de creditor
si de aceea se pot cumula cu aceasta sau cu plata de daune-interese compensatorii.
c. Condițiile acordării de daune-interese
Articolul 1530 Cod civil dispune ca pentru acordarea de daune-interese sunt necesare
îndeplinirea următoarelor condiții: neexecutarea obligației, existenta prejudiciului, raportul de
cauzalitate dintre fapta ilicita si prejudiciu, vinovăția (culpa) debitorului in neexecutarea
obligațiilor.
Cu privire la condiția punerii in întârziere a debitorului, Codul civil nu o prevede in

mod expres ca regula generala pentru acordarea de daune-interese, cum o face pentru alte cauze.
Totuși, in practica, creditorul are tot interesul sa utilizeze instituția punerii in întârziere (art.
1522 C.civ.).
In materie contractuala, neexecutarea, pentru a da dreptul la daune-interese, poate fi

totala sau parțială. De asemenea, așa cum am văzut, creditorul are dreptul la despăgubiri si in
cazul unei executări necorespunzătoare (defectuoase) sau in cazul executării cu întârziere.
In privința existentei prejudiciului, sunt supuse reparației numai prejudiciile care sunt
consecința directa si necesara a neexecutării obligației. Mai sunt reparabile prejudiciile
previzibile (art. 1533 C.civ.) si cel car poate fi determinat cu certitudine (art. 1532 C.civ.).
Obligația de reparare a prejudiciului prin daune-interese există atât in privința prejudiciului
material, cat si a prejudiciului moral (art. 1531, alin. (3) C.civ.).
Potrivit articolului 1537 Cod civil, „ dovada neexecutării obligației nu îl scutește pe

creditor de proba prejudiciului, cu excepția cazului in care prin lege sau prin convenția părților
se prevede altfel”. Astfel, cade in sarcina creditorului obligația de a dovedi prejudiciul, atât
asupra existentei, cat si al întinderii acestuia.
Totodată, articolul 1530 Cod civil impune existenta raportului de cauzalitate intre
neexecutarea obligațiilor si prejudiciul cauzat prin dispozițiile următoare: prejudiciul trebuie sa
fie „consecința directa si necesara a neexecutării (...)”.
Pentru acordarea de daune-interese este necesar dovedirea culpei sau vinovăției

debitorului (art. 1530 si 1547 C.civ.). De asemenea, in privința obligațiilor contractuale,
legiuitorul instituie o prezumție de culpa, fixând in art. 1548 Cod civil următoarele: „culpa
73
debitorului unei obligații contractuale se prezuma prin simplul fapt al neexecutării”. Așadar,
in cazul neexecutării obligațiilor contractuale, culpa debitorului este prezumata.
d. Evaluarea daunelor-interese
Stabilirea întinderii daunelor-interese se poate face prin trei modalități:

➢ (i) prin evaluare judiciara de către instanța judecătorească prin hotărârea pronunțată
in cauza (art. 1531-1534 C.civ.). Astfel, la stabilirea întinderii daunelor-interese,
instanța de judecata trebuie sa respecte principiul reparării integrale a prejudiciului,
adică repararea trebuie sa cuprindă atât pierderea efectiva (damnum elergens), cat si
beneficiul de care acesta este lipsit (lucrum cessans).
➢ (ii) prin evaluare legala in cazul obligația are ca obiect prestația de a da o suma de
bani (art. 1535 C.civ.), cat si in cazul obligației de a face ce poate fi evaluata in bani
(art. 1536 C.civ.). Totodată, articolul 1535, alineat (1) Cod civil prevede curgerea
de drept a dobânzilor moratorii, datorate, cu titlu de daune-interese moratorii,
pentru executarea cu întârziere a obligațiilor bănești asumate atât in exercițiul
activității unei întreprinderi, cat si in cadrul altor raporturi juridice civile. Astfel,
debitorul unei obligații bănești datorează de drept, din momentul scadentei
obligației, daune-interese moratorii.
➢ (iii) prin evaluare convenționala, caz in care părțile stabilesc, de comun acord,
modul de evaluare a întinderii prejudiciului:
- fie după producerea prejudiciului (ex.: cumpărătorul nu ridica bunurile vândute
la termenul prevăzut in contract, astfel ca vânzătorul face anumite cheltuieli cu
privire la conservarea lor);
- fie înainte de realizarea prejudiciului, prin stipularea in cuprinsul contractului a
cuantumului daunelor-interese datorate de debitor ca urmarea a unei posibile
neexecutări, executări cu întârziere sau necorespunzătoare a obligației. In acest
caz este vorba de o clauza penala (art. 1538-1543 C.civ.). De asemenea, înainte
de încheierea contractului, o parte a unui contract poate plăti celeilalte părți o
suma de bani, denumita arvuna (art. 1544-1546 C.civ.). Din textul Codului civil
se desprind doua tipuri de arvuna 72: arvuna confirmatorie (art. 1544 C.civ.) prin
care, la momentul încheierii contractului, o parte da celeilalte o suma de bani
sau alte bunuri fungibile, iar in caz de executare a obligației arvuna trebuie
imputata asupra prestației datorate, sau după caz, restituita; arvuna penalizatorie
(art. 1545 C.civ.) care, in virtutea dreptului stipulat in favoarea unei părți sau
ambele părți de a se denunța contractul, face ca denunțătorul sa piardă arvuna
data sau, după caz, sa fie obligat la restituirea dublului sumei primite.
18. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului
18.1. Categorii de drepturi ale creditorului asupra patrimoniului debitorului
72
S. Angheni, „Clauza penala si arvuna”, în M. Uliescu (coord.), op.cit., p. 800.
74
Creanța pe care creditorul o are împotriva debitorului sau in cadrul raportului juridic
obligațional ii conferă anumite drepturi asupra patrimoniului acestuia, drepturi care au in vedere
asigurarea executării obligației fie in natura, fie prin echivalent.
Aceasta facultate a creditorului decurge din dreptul de gaj general asupra

patrimoniului debitorului. Cu alte cuvinte, drepturile creditorului nu poarta asupra unor bunuri
determinate ci asupra universalității de bunuri a debitorului. In acest sens, creditorii chirografari
vor putea sa ceara executarea silita asupra bunurilor debitorului. Bunurile vor fi puse spre
vânzare, creditorul urmând a fi satisfăcut din prețul astfel obținut, potrivit cu reglementările din
dreptul procesual civil.
Apoi, creditorii au dreptul sa ceara luarea unor masuri conservatorii asupra

patrimoniului debitorului. Aceste masuri sunt :
➢ sechestru asigurator pe anumite bunuri ale debitorului ;
➢ efectuarea intabulării imobiliare, atunci când debitorul neglijează acest lucru ;
➢ intervenție in procesele debitorului aflate pe rolul instanțelor de judecata, cu privire
la bunurile din patrimoniul sau, dar si in procesele de împărțeală ;
➢ acțiune in declararea simulației, unde se dovedește ca actul secret este cel real.
Un alt drept al creditorului este subrogarea in drepturile debitorului, atunci când

debitorul nu o face pentru valorificarea unor drepturi ce ii aparțin (neglijenta, neștiință, rea-
credință, s.a.). Mijlocul juridic de valorificare a acestor drepturi este acțiunea oblica sau
indirecta.
Si, in sfârșit, un alt drept creditorilor este acela de a introduce acțiunea revocatorie
sau pauliana, in situația in care debitorul încheie acte juridice in afara creditorilor chirografari.
Aceste ultime doua masuri de conservare a patrimoniului debitorului, respectiv acțiunea oblica
si pauliana, le vom analiza in continuare.
18.2. Masurile de conservare a patrimoniului debitorului
a. Noțiunea de masuri conversatorii
In privința executării obligației, găsim doi poli de acțiune sau non-acțiune a

creditorului73. In cele mai multe cazuri creditorul nu întreprinde nicio acțiune speciala si nici
nu are vreun comportament anume, după data nașterii dreptului sau si pana in momentul
scadentei. După aceasta data, creditorul este in drept sa îl someze pe datornic sa plătească, iar
daca nu o va face de bunăvoie, creditorul va putea începe executarea silita a datoriei. Aceasta
este posibilitatea extrema pe care i-o da creanța titularului sau.
Pe de alta parte, creditorul poate sa aibă o atitudine pasiva, manifestând o indolenta

juridica in vederea valorizării dreptului sau. Așadar, atunci când dezinteresul juridic se
73
75
prelungește peste termenul legal de prescripție extinctiva, creditorul va pierde chiar forța
obligatorie a creanței.
Totuși, intre cele doi poli, executarea silita si prescrierea extinctiva, exista o zona
intermediara de acțiune a creditorului asupra patrimoniului debitorului. Astfel, deși dreptul de
gaj general poarta asupra întregului patrimoniu al debitorului, el poate sa nu prezinte utilitate
practică pentru creditor atunci când debitorul este insolvent. In acest sens, pentru a evita ca la
scadentă debitorul sa apară ca fiind lipsit de elemente active in patrimoniul sau, adică sa fie
insolvabil, legea acorda creditorilor chirografari anumite mijloace juridice ce au drept scop
asigurarea conservării patrimoniului debitorului 74. Acestea sunt masurile conservatorii sau
actele conservatorii (art. 1558-1559 C.civ.).
In concret, pentru a putea lua masuri conservatorii se impun respectarea a doua condiții:
(i) măsura trebuie sa fie necesara si utila; (ii) sa nu duca la o ingerință in viața juridica a
debitorului sau.
Potrivit articolului 1558 din Codul civil, pot fi considerate conservatorii mijloacele
folosite pentru: asigurarea dovezilor, îndeplinirea unor formalități de publicitate (înscrierea
unei garanții reale), informarea pe contul debitorului.
Pe lângă masurile conservatorii enunțate mai sus, Codul civil introduce in sfera acestor
mijloace si masurile asiguratorii (art. 1559 C.civ.). Masurile asiguratorii sunt mijloace
procesuale ce au drept scop indisponibilizarea bunurilor urmărite ale debitorului (sechestrul si
poprirea asiguratorie) sau a bunurilor ce formează obiectul unui proces (sechestrul judiciar),
pentru a se evita dispariția ori diminuarea activului patrimonial al debitorului, prin înstrăinarea
sau grevarea cu sarcini a bunurilor sale, astfel încât sa facă imposibila executarea silita a
hotărârii ce se va obține.
De reținut ca masurile asiguratorii se iau in conformitatea cu dispozițiile Codului de

procedura civila (art. 1559, teza II C.civ.). Astfel, pe lângă masurile asiguratori enunțate si de
Codul civil (sechestrul asigurator – art. 951-968 C.pr.civ., poprirea asiguratorie – art. 969-970
C.pr.civ, sechestrul judiciar – art. 971-976 C.pr.civ.), Codul de procedura civila mai adaugă si
masurile provizorii in materia drepturilor de proprietate intelectuala (art. 977-978 C.pr.civ.), cu
cele doua componente – drepturile de proprietate industriala si cele de autor.
In mod clasic, mijloacele de protecție a drepturilor creditorului sunt acțiunea obliga,

acțiunea revocatorie si, in mod excepțional, acțiunea directa.
b. Acțiunea oblica (indirecta sau subrogatorie)
Noțiune juridica. Cadrul legala îl constituie articolele 1560 si 1561 Cod civil. La articolul 1560
Cod civil se dispun următoarele : „( 1) creditorul a cărei creanță este certa si exigibila poate
74
C. Stătescu, C. Birsan, op.cit., p. 362.
76
sa exercite drepturile si acțiunile debitorului atunci când acesta, in prejudiciul creditorului,

refuza sau neglijează sa le exercite. (2) Creditorul nu va putea exercita drepturile si acțiunile
care sunt strâns legate de persoana debitorului. (3) Cel împotriva căruia se exercita acțiunea
oblica poate opune creditorului toate mijloacele de apărare pe care le-ar fi putut opune
debitorului”.
Articolul 1561 Cod civil prevede ca „(...) hotărârea judecătorească de admitere a

acțiunii oblice profita tuturor creditorilor, fără nicio preferința in favoarea creditorului care a
exercitat acțiunea”.
Aceste dispoziții citate mai sus, pornesc de la situația in care un debitor neglijează
exercitarea drepturilor sale împotriva altuia si se pierde in felul acesta dreptul de gaj general al
creditorilor săi. Din aceasta cauza creditorii săi au o opțiune legala in a se substitui debitorului,
exercitând drepturile si acțiunile acestuia, evitând astfel (cu titlu de exemplu) riscul
insolvabilității75.
Ca o precizare necesar, acțiunea oblica poate fi utilizata numai împotriva „debitorilor

debitorului”, având ca rezultat readucerea unui bun (unei valori) in patrimonial debitorului pe
care acesta nu dorește sa-l recupereze momentan, pentru a nu putea fi urmărit de creditorii săi.
Se mai numește si acțiune indirecta deoarece legea ii da aptitudinea creditorului sa exercite
drepturile si acțiunile debitorului, in locul acestuia, efectele fiind aceleași daca debitorul ar fi
acționat el însuși.
Domeniul de aplicare al acțiunii oblice este foarte întins. In dispozițiile articolului 1560,
alineat 2 Cod civil sunt prevăzute, pentru o mai ușoara înțelegere, doar excepțiile, adică
situațiile in care creditorii nu vor putea invoca acțiunea oblica. Aceste situații sunt „strâns
legate de persoana debitorului”.
Acțiunea oblica este reprezentativa pentru dreptul de gaj general al creditorilor, drept
care poarta asupra întregului patrimoniu al debitorului. Exista totuși o anume limitare, in sensul
ca, pe calea acțiunii oblice, creditorii pot exercita numai drepturile si acțiunile patrimoniale ale
debitorului. Drepturile si acțiunile extrapatrimoniale ale debitorului nu pot fi exercitate pe cale
de acțiune oblica, cum ar fi: drepturile care definesc personalitatea sociala a debitorului (ex.:
dreptul la nume, la domiciliu, la pseudonim, la onoare, reputație, etc.), drepturile familiale si
drepturile părintești (ex.: acțiunea de divorț, acțiunea in anularea căsătoriei, etc.).
Condițiile juridice ce trebuie îndeplinite pentru admisibilitatea acțiunii indirecte sunt:

➢ (i) debitorul sa aibă o atitudine pasiva, de neglijare a propriilor interese, ce se poate
solda cu reducerea sau chiar pierderea patrimoniului sau;
➢ (ii) creditorul-reclamant sa fie titularul unei creanțe certe si exigibile împotriva
debitorului subrogat si sa facă proba existentei acestei creanțe.
75
D. Dobrev, „Mijloacele de protecție a drepturilor creditorului”, in M. Uliescu, op.cit., p. 863.
77
Efectele juridice ale acțiunii oblice sunt următoarele:

➢ paratul poate opune creditorului-reclamant tot ceea ce se putea opune si debitorului
(art. 1560, alin. (3) C.civ.). Astfel, toate mijloacele de apărare si excepțiile pe care
paratul le are împotriva debitorului le va putea opune si creditorului, deoarece – in
drept – nu este cauza creditorului, ci a debitorului „reprezentat” de creditorul sau
(ex.: daca se cere oblic executarea prețului dintr-un contract anterior încheiat intre
debitor-vânzător si parat-cumpărător, cel din urma va putea opune creditorului orice
excepție generata de acel contract – nulitate, prescripție, pact comisoriu, etc.);
➢ consecința admiterii unei acțiuni oblice se produce exclusiv in patrimoniul si pe

seama debitorului, astfel prezervându-se patrimoniul datornicului. Creditorul-
reclamant nu ii profita direct acțiune oblica, ci indirect, întrucât gajul sau general se
va complini cu valoarea patrimoniala câștigată pentru debitor in urma procesului.
Proba cade in sarcina creditorului-reclamant, care nu are libertate probatorie pentru a face
dovada raporturilor juridice dintre debitorul sau si parat. Astfel, regulile probatorii sunt
determinate ca si cum subiecții probei sunt paratul si debitorul, deși reclamantul este terț si ar
fi putut invoca orice mijloc de dovadă, pentru el fiind in joc simple stări de fapt.
c. Acțiunea revocatorie (pauliana)
Noțiune juridica. Codul civil reglementează acțiunea revocatorie in articolul 1562-1565,

dispoziții care însă nu o definesc, ci prezinta doar situațiile când poate fi invocata, condițiile
privitoare la creanță, termenul de prescripție si efectele admiterii acțiunii.
Totuși, doctrina definește acțiunea pauliana ca fiind „acțiunea in justiție prin care
creditorul-reclamant urmărește ca anumite operațiuni juridice, încheiate in frauda sa de
debitorul sau cu terții, sa fie declarate inopozabile fata de el”76.
Din examinarea dispozițiilor articolului 1562 Cod civil rezulta ca acțiunea revocatorie
sau pauliana este un mijloc juridic pentru uzul creditorilor. Aceasta acțiune diferă de acțiunea
oblica, mai întâi ca finalitate, fiind folositoare creditorului pentru înlăturarea unui pericol mai
grav care consta in frauda debitorului. Astfel, sunt cazuri in care debitorul, in loc de a goli de
conținut dreptul de gaj general al creditorilor prin pasivitate (inacțiune), îl poate paraliza, prin
acțiune, încheind acte juridice prin care își pune bunurile identificabile si urmăribile la adăpost
de executare silita. Or frauda si reaua-credință debitorului sunt piedici mai mari in calea
realizării drepturilor creditorului decât pasivitatea.
Dreptul de gaj general nu conferă creditorilor posibilitatea de a-l trata pe debitor ca pe

un risipitor, debitorul menținându-si totuși libertatea de acțiune. Astfel, debitorul nu poate fi
declarat incapabil de a încheia acte juridice numai pentru motivul ca are datorii. Co toate
acestea, s-a afirmat in doctrina ca „libertatea de acțiune a debitorului trebuie sa aibă o limita;
76
78
nu se poate permite ca debitorul sa-si risipească patrimoniul, prin acte in frauda

creditorilor”77.
Domeniul de aplicare a acțiunii revocatorie, in principiu, nu diferă de acela a acțiunii oblice.

Așadar, nu se vor putea ataca actele care privesc drepturi personale nepatrimoniale, drepturi
patrimoniale care implica o apreciere de ordin subiectiv din partea debitorului sau cele care
privesc drepturi personale neurmăribile.
Se admite totuși posibilitatea intentării unei acțiuni revocatorii chiar si in ipoteza

drepturilor neurmăribile, daca, in stabilirea lor, sunt fraudați creditorii chirografari (ex.: in cazul
unei obligații de întreținere, debitorul plătește o suma care este excesiva, spre a frauda pe
creditorii săi chirografari).
Condițiile juridice ale acțiunii revocatorii sunt prevăzute la articolul 1563 Cod civil, mai precis
„creanța trebuie sa fie certa la data introducerii acțiunii”. De asemenea, din dispozițiile privind
admisibilitatea acțiunii pauliene se deduc următoarele condiții:
➢ (i) sa existe o fraudare a debitorului, adică o intenția de a dauna intereselor
creditorului - element subiectiv, reaua-credință concretizându-se in scăderea
șanselor de executare a obligațiilor pe care acesta le are fata de creditor - element
obiectiv (art. 1562, alin. (1) C.civ.);
➢ (ii) creditorul trebuie sa aibă o creanță certa împotriva debitorului culpabil (art.
1563 C.civ.).
Efectul juridic esențial al acțiunii revocatorii consta in inopozabilitatea actului atacat de

creditorul-reclamant. Sancțiunea inopozabilității este consecința fraudei săvârșite de debitor.
Astfel, fata de creditorul fraudat, contractul atacat va fi declarat ope judiciis inopozabil, ce
acilași efect si pentru ceilalți creditori care „putând introduce acțiunea, au intervenit in cauza.
Aceștia vor avea dreptul de a fi plătiți din prețul bunului. Aceștia vor avea dreptul dea fi plătiți
din prețul bunului urmărit, cu respectarea cauzelor de preferință existente intre ei” (art. 1565,
alin. (1) C.civ.).
Proba in materia acțiunii pauliene este complexa, deoarece trebuie dovedite atât simple stări
de fapt, cat si operațiuni juridice, cu aplicarea regulilor de drept comun. Așadar, vor trebui
probate toate elementele constitutive ale acțiunii revocatorii, dintre care intenția frauduloasa si
coniventa (complicitatea) terțului sunt cele mai dificil de dovedit, întrucât sunt elemente
subiective. Totodată, pentru a-i asigura opozabilitatea, daca acțiunea privește drepturi
imobiliare, acțiunea revocatorie va trebui si notata in Cartea funciara (art. 902, pct. 19 C.civ.).
d. Acțiunea directa
77
C. Hamangiu, I. Rosetti-Balanescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil roman, vol. II, Ed. All, Bucuresti, 1997,
p. 351.
79
Noțiune juridica. Acțiunea directa este posibilitatea legala a unui creditor de a cere plata
direct unui debitor al debitorului sau78. Astfel, fără a fi inițial legați juridic, o persoana poate
reclama nemijlocit plata creanței sale împotriva unui terț, întrucât acesta era la rândul sau dator,
dar intr-un alt raport obligațional, fata de debitorul originar, căruia trebuia sa i se ceara in mod
normal plata.
Acțiunea directa este reglementată in mod expres de Cod civil, însă actuala reglementare
cunoaște câteva exemple, cum ar fi: acțiunea directa a lucrătorilor împotriva beneficiarului
lucrărilor (art. 1856 C.civ.); cea a mandantului in contra „persoanei pe care mandatarul si-a
substituit-o” (art. 2023, alin. (6) C.civ.); persoana prejudiciata poate cere direct despăgubiri
asiguratorului, in cazul asigurării de răspundere civila încheiată de un terț (art. 2226, alin. (1)
C.civ.).
Natura juridica a acțiunii directe a fost întotdeauna controversată. Astfel, doctrina romana
considera tradițional ca acțiunea directa nu este decât o excepție de la relativitatea contractului,
întrucât permite creditorului sa se adreseze unui terț cu un drept la nașterea căruia cel din urma
nu a participat. Totuși, i se reproșează acestei opinii doctrinare ca omite faptul ca acțiunea
directa este de stricta interpretare, ea fiind întotdeauna opera legii, prevăzută in cazuri strict
determinate, iar nu un efect al contractului.
Condițiile juridice cerute pentru admisibilitatea acțiunii directe sunt legate de doua aspecte:
➢ (i) sa existe o norma legala care sa dea dreptul unui creditor sa se adreseze nemijlocit
unui terț, care este debitor al debitorului sau originar;
➢ (ii) creanța trebuie sa fie certa, lichida si exigibila, apta așadar de a fi executata chiar
si de debitorul ei originar.
Nu este necesara punerea in întârziere a debitorului ori a terțului căruia i se cere plata,
după cum creditorul nu trebuie sa aibă un titlu executoriu.
Efectele juridice ale acțiunii directe sunt următoarele:

➢ creditorul-reclamant nu va mai suporta concursul altor creditori (chirografari sau
privilegiati) ai debitorului. Totuși, acesta va suporta concursul creditorilor
debitorului solvens;
➢ plata făcută de debitorul solvens îl va libera pe debitorul originar, creanța
creditorului-reclamant stingându-se;
➢ in funcție de relațiile preexistente dintre solvens si debitorul originar, va urma sa se
stabilească cu certitudine si efectele plății făcute in raporturile dintre aceștia.
Proba in materia acțiunii directe este supusa regulilor care guvernează dovada izvoarelor
obligațiilor, dominata de materia actelor juridice.
78
80
19. Transmiterea si transformarea obligațiilor prin acte inter vivos
Doctrina a definit transmiterea obligațiilor prin acte intre vii ca fiind operația juridica
in temeiul căreia, prin voința părților sau prin efectul legii, latura activa (creanța) sau latura
pasiva (datoria) a raportului juridic obligațional trece de la părți la terți 79.
Modurile de transmitere a obligațiilor sunt: cesiunea de creanță; subrogația in

drepturile creditorului; preluarea (cesiunea) de datori.
Prin transformarea obligației, doctrina a înțeles acea operațiune juridica in temeiul

căreia se schimba, prin consimțământul părților, unul din elementele raportului juridic
obligațional80.
Modurile de transformare a obligațiilor sunt: novația si delegația.
19.1. Concesiunea de creanță
a. Noțiune
Sediul materiei îl găsim reglementat in articolele 1566-1592 din Codul civil. Așadar,
conform articolului 1566, alineat (1) Cod civil „cesiunea de creanță este convenția prin care
creditorul cedent transmite cesionarului o creanță împotriva unui terț”.
Același articol de cod limitează totuși aplicarea, excluzând din punerea in practica
următoarele doua situații:
➢ transferul creanțelor in cadrul unei transmisiuni universale sau cu titlu universal;
➢ transferul titlurilor de valoare si altor instrumente financiare, cu anumite excepția
prevăzute in cod.
Cesiunea de creanță este considerata ca fiind un contract de vânzare-cumpărare, însă ea

se poate realiza si prin alte acte cu titlu oneros, cum sunt schimbul, contractul de renta viageră,
darea in plata, si altele, dar si prin alte acte cu titlu gratuit, cum este contractul de donație.
Sunt situații in care cesiunea de creanță poate avea funcția de garanție a realizării unui
drept de creanță, ceea ce in dreptul francez poarta denumirea de „cesiune fiduciara” și poate fi
întâlnită atunci când un debitor cesionează creditorului cu titlu de gradație o creanță pe care o
are fata de un terț şi care este debitorul sau intr-un alt raport de obligație. In aceasta situație,
cesiunea se face fără a se primi un preț, dar şi fără intenția de a-l gratifica pe cesionar. Se
urmărește numai garantarea realizării creanței ce aparține creditorului cedentului, care este
cesionarul, iar creanța reprezintă conținutul juridic al unui raport obligațional anterior.
79
80
Ibidem.
81
Soarta aceste cesiuni depinde de conduita debitorului ( care este cedentul) şi daca el va
executa prestația datorata, cesiunea își pierde efectele, iar creanță va reveni libera in patrimoniul
sau. Dac debitorul cesionarului nu face plata, creditorul sau va fi plătit din creanță ce a fost
cedata, putând sa ceara debitorului cedat prestația la care este îndatorat şi astfel, printr-o singura
plata, se vor stinge doua obligații: atât cea a cedentului, cat și a debitorului cedat81.
b. Condițiile cesiunii de creanță
La aceste condiții sunt adăugate altele, speciale ce țin de natura fiecărui contract, deci
condiții de valabilitate specifice, proprii fiecărei convenții prin care se realizează cesiunea de
creanță.
Şi in actualul Cod civil sunt precizate aceste reguli, statuându-se ca „1) cesiunea de
creanță poate fi cu titlu gratuit; 2) daca cesiunea este cu titlu gratuit, dispozițiile prezentei
secțiuni se completează in mod corespunzător cu cele din materia contractului de donație; 3)
daca cesiunea este cu titlu oneros dispozițiile prezentului capitol se completează in mod
corespunzător cu cele din materia contractului de vânzare –cumpărare sau, după caz, cu cele
care reglementează orice operațiune juridica in cadrul căreia părțile au convenit sa se execute
prestația constând in transmiterea unei creanțe” (art.1567).
Părțile sunt cedentul şi cesionarul intre care se încheie contractul de cesiune şi la care
nu participa debitorul cedat, care este un terț fata de înțelegere, așa cum rezulta expres din
dispozițiile art. 1573 Cod civil. Tocmai de aceea, reținând şi ca, de principiu, debitorului ii este
indiferent cui face plata, consimțământul sau nu este necesar pentru validitatea cesiunii.
c. Efectele cesiunii de creanță
Cod civil retine dispoziții anterioare şi interpretările sale date de jurisprudență

referitoare la dreptul cesionarului de a face acte de conservare înainte de îndeplinirea
formalităților ce asigura opozabilitatea cesiunii fata de debitor şi regula ca cedentul va fi
îndatorat sa plătească cesionarului ce a primit după încheierea convenției de la debitorul căruia
nu-i devenise încă opozabila transmisiunea de creanță. Astfel, potrivit art. 1575 C.civ. : „1)
Cesiunea de creanță produce efecte intre cedent şi cesionar, iar acesta din urma poate pretinde
tot ceea ce primește cedentul de la debitor, chiar daca cesiunea nu a fost făcută opozabila
debitorului; 2) Cesionarul poate, in aceleași împrejurări, sa facă acte de conservare cu privire
la dreptul cedat”.
Efecte cesiunii de creanță notificata sau acceptata trebuie analizata in doua planuri, si
anume: efectele intre părți şi efectele fata de terți.
81
G. Chiornita, „Transmiterea şi transformarea obligatiilor”, in M.Uliescu, op.cit.,p.895
82
Intre părți, efectele depind de contractul in care cesiunea s-a materializat, pentru ca prin
aceasta, cesionarul se substituie in poziția cedentului din raportul obligațional. Astfel,
cesionarul devine titularul creanței privite la valoarea sa nominala, indiferent de prețul ce s-a
plătit pentru aceasta.
Cesionarul va fi îndreptățit sa primească toate dobânzile şi veniturile creanței care devin

scadente după momentul cesiunii, pentru ca „daca nu s-a convenit altfel, dobânzile şi orice alte
venituri aferente creanței devenite scadente, dar nepercepute încă de cedent, revin cesionarului
cu începere de la data cesiunii” (art. 1576 C.civ.).
Daca cesiunea a fost numita parțial, cedentul şi cesionarul vor fi in concurs cu creditori
ai debitorului iar, in măsura in care drepturile lor nu pot fi satisfăcute in totalitate, vor fi plătiți
proporțional cu partea din creanță ce aparține fiecăruia, regula ce se aplica şi in cazul in care
mai mulți cesionari dobândesc împreună aceeași creanță (art. 1586 C.civ.).
In ceea ce privește acțiunile al căror titular a fost cedentul pana in momentul cesiunii,
acestea se transmit in partea cesionarului, in măsura in care ele au ca scop protejarea drepturilor
acestuia (acțiunea in plata, acțiunea in garanție, acțiunea pauliana, acțiunea oblica, dar şi
cererile de valorificare a unui titlu de executoriu obținut).
Efectele fata de terți trebuie a fi analizate din doua aspecte, după cum urmează.
In primul rând, efectele fata de debitorul cedat sunt diferite, deosebind intre cele
anterioare notificării sau acceptării cesiunii şi cele ulterioare îndeplinirii formalităților de
publicitate.
Anterior acestui moment de referință, cesiunea de creanță nu este opozabila debitorului

şi de aceea, daca plătește cedentului, plata este valabila şi are efect liberator (art. 1582, alin. (1)
C.civ.). Debitorul cedat poate sa refuze sa plătească cesionarului, dar, el nu are dreptul sa invoce
cesiunea de creanță pentru a refuza plata către cedent.
In ceea ce-l privește pe cesionar, drepturile sale anterioare formalităților de publicitate

sunt extrem de reduse şi ele se limitează, de regula, la acte de conservare ale creanței (art. 1575
alin. (2) C.civ.), dar nimic nu se opune (pentru rațiuni mai sus expuse) ca el sa primească plata
daca cedentul înțelege sa o facă. In măsura in care ar putea sa dovedească existenta unei
înțelegeri frauduloase intre cedent şi debitorul cedat cu privire la efectuarea plătii de către cel
din urma, acțiunea in anulare a acesteia poate fi considerata admisibila.
Ulterior momentului îndeplinirii cerințelor de publicitate a cesiunii, raportul juridic de

obligații exista numai intre cesionar şi debitorul cedat, așa încât cedatul nu va putea opune
cesionarului drepturi dobândite împotriva cedentului după acest moment, iar cesionarul nu va
putea pretinde alte drepturi decât cele ce i-au fost transmise.
83
Pe cale de consecința, cesionarul primește creanța in starea in care se găsea la cedent,

cu toate atributele sale pozitive sau negative.
In al doilea rând, efectele fata de terți pot fi recunoscute numai după realizarea
publicității cesiunii, prin notificarea ei către debitor ori prin acceptarea de către acesta, cu
respectarea formei prevăzute de lege la data convenției.
Pana la momentul îndeplinirii cerințelor de publicitate, cu respectarea exigentelor art.

1578 şi art. 1581 C.civ., iar pentru veniturile din locațiune a art. 902, alin. (2), pct. 6 C.civ.,
cesiunea nu este opozabila celorlalți terți. Intra in aceasta categorie şi creditorii cedentului, care
sunt interesați sa ignore cesiunea pentru a nu avea de suferit gajul general.
19.2. Subrogația in drepturile creditorului prin plata creanței
a. Noțiune
Literatura de specialitate a definit subrogația ca fiind un mijloc de transmitere legala

sau convenționala a dreptului de creanță, cu toate garanțiile şi accesoriile sale, către un terț care
a plătit pe creditorul inițial, in locul debitorului.
Din definiție rezulta ca subrogația este de doua feluri: reala, atunci când consta in
înlocuirea unei valori economice cu o alta valoare economica in cuprinsul unui patrimoniu ori
a unui alt bun, ambele fiind privite in individualitatea lor, şi personala, ce consta in înlocuirea
sau schimbarea unei persoane cu o alta persoana in raport juridic.
Subrogația reala poate fi universala sau cu titlu universal, iar subrogație personala este
cu titlu particular.
In ceea ce privește subrogația personala, ea suporta şi o accepțiune restrânsa, când nu

cuprinde toate înlocuirile unei persoane cu o alta intr-un raport de obligații, ci transferul de
creanță realizat printr-o plata, așa cum se regăsește in dispozițiile art. 1593-1598 C.civ. Practic,
o astfel de subrogație personala presupune plata unei datorii in tot sau in parte de către un terț.
Din sintetizarea dispozițiilor art. 1593-1598 C.civ. rezulta ca subrogația personala in

dreptul creditorului prin plata creanței își are izvorul fie in lege, fie intr-o convenție încheiată
intre terțul care plătește şi creditorul plătit sau intre terțul care a pus la dispoziție mijloacele sale
de plata si debitorul din acel raport obligațional. Astfel, potrivit art. 1593 din Codului civil, „
1) oricine plătește in locul debitorului poate fi subrogat in drepturile creditorului fără a putea
însă dobândi mai multe drepturi decât acesta; 2) subrogația poate fi convenționala sau legala”.
Este vorba așadar de subrogația consimțită de creditor exparte creditoris şi de subrogația

consimțită de debitor exparte debitoris, distincție pe care o face actualul Cod civil in alin (3)
din art. 1593, astfel: „subrogatia conventionala poate fi consimtita de debitor sau de creditor.
Ea trebuie sa fie expresa şi, pentru a fi opusa tertilor, trebuie constatata prin inscris”.
84
In dreptul modern nu este recunoscuta subrogația judiciara, instituție ce exista la romani

şi unde judecătorii puteau, in unele cazuri, sa ordone unui creditor sa se subroge in drepturile
şi acțiunile unui alt creditor.
b. Efectele subrogației in drepturile creditorului
Subrogația, fie ea legala sau convențională, produce in general aceleași efecte, care sunt,
in principal, exprimate in dispozițiile art. 1597 C.civ., și constau in faptul ca se transmite un
drept de creanță de la creditorul originar la noul creditor subrogat care dobândește același drept
împreună cu accesoriile lui, atât reale cat şi personale.
Prin transmiterea creanței de subrogant la subrogat, de principiu, situația juridica a

debitorului nu se schimba şi el va putea sa se opună noului creditor apărările pe care le putea
invoca împotriva creditorului originar, așa cum dispune art. 1597. Astfel, efectele sunt: „1)
Subrogația își produce efectele din momentul plătii pe care terțul o face in folosul creditorului.
2) Subrogația produce efecte împotriva debitorului principal şi a celor care au garantat
obligația. Aceștia pot opune noului creditor mijloacele de apărare pe care le aveau împotriva
creditorului inițial”.
Este vorba şi de excepții care pot sa însoțească o creanță transmisa indiferent de

patrimoniul in care se afla. In ceea ce privește compensația legala, aceasta va putea fi invocata
numai daca cerințele de admisibilitate prevăzute de lege erau îndeplinite înainte de momentul
subrogației.
19.3. Preluarea de datorie
a. Noțiune
Nereglementarea de fostul Cod civil, cesiunea de datorie putea fi identificata prin

reglementari juridice in care se avea in vedere ca odată cu operațiune juridica, in mod accesoriu,
se transmitea şi o datorie.
Cod civil recunoaște nu doar preluarea de datorie, dar şi aplicații ale acesteia cu ocazia
reglementarii altor instituții juridice, după cum se întâmpla in materia locațiunii (art. 1811 şi
art. 1812 C.civ.), in materia asigurării (art. 2220 C.civ.), in materia transmisiunii obligațiilor
propter rem in general in situații de natura celor la care se refera art. 1282 alin (2) C.civ. şi in
materia cesiunii de contract (art. 1315-1320 C.civ.).
b. Cadrul legal actual
Actuala reglementare, pe parcursul mai multor articole (art. 159-1608 C.civ.),

recunoaște doua modalități prin care se poate transmite datoria de la debitor la o alta persoana,
astfel: „fie printr-un contract încheiat intre debitorul inițial şi noul debitor, sub rezerva
85
dispozițiilor art. 1605” ( text care introduce obligația de a se obține acordul creditorului), „fie
printr-un contract încheiat intre un creditor şi noul debitor, prin care acesta din urma își asuma
obligația” (art. 1500), operațiune ce reprezintă in realitate o novație prin schimbare de debitor
(art.1609, alin. (2) C.civ.).
Cele doua forme de preluare a datoriei nu pot exista in mod valabil decât in prezenta
consimțământului expres al creditorului. Acest consimțământ rezulta fie din contractul dintre
creditor şi noul debitor, fie dintr-o exprimare expresa sau tacita de voință, atunci când
transmiterea datoriei s-a făcut printr-o convenție intre debitorul inițial şi noul debitor.
In cadrul acelorași dispoziții se are in vedere şi posibilitatea ca debitorul inițial sa nu fie

eliberat prin preluarea datoriei „daca se dovedește ca noul debitor este insolvabil la data când
a preluat datoria, iar creditorul a consimțit la preluare fără a cunoaște aceasta împrejurare”
(art. 1601 C.civ.).
In ambele situații, însă, preluarea de datorie are efect liberator fata de acesta din urma,
excepția instituita de art. 1600 C.civ. fiind numai o exprimare a obligației de garanție pentru
solvabilitatea noului debitor şi astfel preluarea datoriei se face fără efect asupra garanțiilor ce
însoțesc creanța.
19.4. Transformarea obligațiilor. Novația
a. Noțiune
In doctrina s-a consacrat definiția novației ca fiind convenția prin care părțile unui raport
juridic obligațional sting o obligație deja existenta, înlocuind-o cu una noua.
Deci obligația veche este înlocuita cu una noua, efectele vechii obligații se transforma
in efectele obligației născute prin novație.
Se poate spune ca in prezent novația reprezintă şi o operație juridica utila in dinamica

circuitului civil şi mai ales a celui dintre profesioniști, in care funcționează principiile
economiei de piață.
Sediul materiei novației in actuala reglementare o regăsim in dispozițiile art.1609 – 1614

C.civ.
b. Condițiile novației
Natura juridica a novației este numai convențională, de aceea pentru a fi valabila şi sa

producă efecte juridice trebuie sa întrunească condițiile de valabilitate ale contractului.
Caracterul convențional al novației este prevăzut şi de art. 1609, alin (1) C.civ., potrivit
cu care „novația are loc atunci când debitorul contactează fata de creditor o obligație noua”.
86
Cu privire la obligația veche, deja existenta, aceasta trebuie sa existe şi sa fie valabila
pentru ca o obligație nula nu se poate nova. Daca obligația este afectata de o cauza de nulitate
relativa, ea poate fi novata atât timp cat nu s-a pronunțat sancțiunea anularii anterior
transformării, pentru ca, operand novațiunea, nulitatea relativa a fost acoperita prin confirmare.
Obiectul obligației inițiale trebuie sa existe, sa nu fi pierit dintr-un caz fortuit pana la
contracararea noii obligații, deoarece nu mai poate avea loc o novarea daca se stinsese obligația
inițială. Daca însă bunul a pierit din culpa debitorului, care astfel va răspunde pentru daune,
aceasta obligație poate servi drept baza a novării.
Obligațiile condiționale, de principiu pot fi novate, însă in doctrina de specialitate s-au

exprimat opinii diferite sub aspectul posibilității de a le nova.
Astfel, pe de o parte, s-a susținut ca obligația condițională poate fi novata într-o obligație
pura şi simpla, pentru ca o astfel de obligație a existat, dar daca se îndeplinește condiția, ea are
efect retroactiv; daca însă condiția nu se realizează, obligația nu a avut niciodată ființă şi, prin
urmare, nu a putut avea loc o novație.
Pe de alta parte, s-a arătat ca nu poate fi admisa novația atunci când schimbarea sau
renunțarea la o condiție rezolutorie sau suspensiva afectează obligația inițială. Plecând de la
principiul ca novația are ca efect stingerea obligației originare şi nașterea simultana a unei noi
obligații, adăugarea sau eliminarea unei condiții, care afectează raportul obligațional, nu are
decât valoarea unei modificări a uneia sau aceleiași obligații.
Obligația noua are drept cauza stingerea celei vechi şi, de aceea, pentru a opera
novațiunea, şi raportul obligațional proaspăt născut trebuie sa fie valabil.
Daca obligația noua este nula absolut, novația nu s-a realizat şi vechiul raport rămâne in ființă.
Daca cea de-a doua obligație este numai anulabila, novațiunea va avea loc de cate ori
nu s-a cerut aplicarea sancțiunii. Daca obligația noua va fi însă anulata, apreciem şi noi ca nu
s-a stins vechea obligație, întrucât intenția părților nu a fost stingerea raportului, ci numai
transformarea acestuia. Credem, așadar, alături de alți autori, ca in măsura in care noua obligație
nu a putut sa se formeze, trebuie apreciat ca fiind revigorata obligația inițială.
Nu este aceeași situație atunci când se dovedește ca părțile, inclusiv creditorul, au

cunoscut cauza nulității noii obligații şi au acceptat-o. Astfel raportul contractual ce se formează
dobândește caracter aleatoriu. In măsura in care o asemenea proba nu este făcută, anularea
obligației noi face ca novația sa nu mai existe şi obligația inițială sa rămână in picioare.
Atunci când a doua obligație este condiționata, aceeași natura o are şi novația. Novatia
va deveni inexistenta in măsura in care condiția nu se îndeplinește, cu excepția situației in care
rezulta in mod neîndoielnic ca părțile au înțeles sa înlocuiască o obligație certa cu o obligație
incerta.
87
In ceea ce privește voința comuna a părților art. 1610 C.civ. prevedea ca „novațiunea
nu se prezuma. Voința de a o face trebuie sa rezulte evident din act”, iar in noul act normativ
regăsim formularea „novația nu se prezuma. Intenția de a nova trebuie sa fie neîndoielnică”.
Aceasta noua formulare, mai permisiva sub aspect probatoriu, pare sa susțină aprecierea
ca legiuitorul a dorit sa permită suplinirea dovezii privind voința de a nova şi cu alte acte şi
fapte ce constituie manifestări neechivoce ale acestei poziții subiective.
Dincolo de acest element de noutate, care de altfel ne pare binevenit, observam folosirea
termenului de „intenție” in locul celui de voință, deși cel din urma pare sa exprime mai mult
decât o simpla intenție.
Proba intenției de a nova revine celui care face afirmația in condițiile art. 249 C.pr. civ.,
pentru ca onus probandi incumbit actori, probatio incumbit eius qui dicit non eius qui negat,
in excipiendo reus fit actori şi acesta poate utiliza toate mijloacele de proba pe care legea le
permite pentru dovada faptelor juridice, pentru ca intenția este o chestiune de fapt.
In măsura in care însă intenția părților este îndoielnica, singura concluzie care se poate
impune este aceea ca rămân in ființă ambele obligații şi nu operează o înlocuire a uneia cu
cealaltă.
Voința de a nova, ce trebuie sa fie comuna părților convenției are practic trei
componente: voință părților de a stinge obligația veche, voință părților de a da naștere unei
obligații noi, voință de a lega indisociabil intre ele cele doua efecte așa încât fiecare sa constituie
cauza celeilalte, aflându-se in stare de determinare reciproca.
In absenta unei astfel de determinări nu ne aflam in prezenta unei novații, ci a

modificării unui element accesoriu al unui raport juridic inițial asupra căruia părțile se hotărăsc
sa opereze unele schimbări.
Intenția comuna de a nova deosebește aceasta construcție juridica şi de rezilierea sau

desființarea raportului de obligație originar, urmata de încheierea unui nou contract.
Deși, dintr-o perspectiva, consecințele sunt in mare parte aceleași, in aceeași situație
avem de-a face cu doua operațiuni juridice distincte, independente de regula, şi nu cu o singura
convenție care produce doua efecte juridice simultane.
c. Efectele novației
Novația produce efecte, de regula, in doua privințe: stingerea obligației vechi şi nașterea
in mod simultan a unei obligații noi. Intre cele doua efecte exista o legătura de condiționalitate,
in sensul ca obligația veche nu se stinge daca nu se naște obligația noua; corelativ, aceasta din
urma nu se naște daca nu se stinge cea veche.
88
Nulitatea noului raport de obligație determina reactivarea celui vechi pentru ca stingerea
sa era condiționată de nașterea unui alt raport.
Daca noua obligație este afectata de o condiție, stingerea vechii obligații este, de
asemenea, condiționată. Astfel, daca părțile au creat o obligație noua print-o operație juridica
al cărei efect novator este nesigur, obligația noua va fi lipsita de eficacitate şi, in consecinta,
novația nu exista.
Aceasta relație de condiționalitate nu se reflecta in planul executării pentru ca novația

este pusa pe aceeași poziție cu stingerea obligației prin plata, iar datoria veche este considerata
ca achitata de vreme ce este înlocuită cu o alta, valabil contractata.
Neexecutarea obligației noi nu poate sa redea validitate celei vechi decât in măsura in
care părțile au stipulat o condiție rezolutorie in contractul de novațiune pentru cazul când
obligația cea noua nu ar fi adusa la îndeplinire. O astfel de convenție este perfect valida întrucât
creditorul poate sa renunțe la prima sa creanță numai sub condiția de a-i fi plătita cea dea doua.
In cazul in care creditorul a fost evins de obiectul primit in plata, nu operează o renaștere
a vechii îndatoriri care a fost stinsa definitiv prin novație, ci se poate, cel mult, sa se valorifice
pretențiile printr-o noua acțiune, care însă va fi lipsita de accesoriile primei creanțe.
Obligația veche se stinge cu toate caracterele, acțiunile, accesoriile, excepțiile şi

garanțiile care o însoțeau.
Termenul de prescripție început pentru vechea obligație nu se transmite la cea de-a doua,
clauza compromisorie prevăzută pentru vechea obligație este fără efect in raport de noua
obligație, punerea in întârziere şi eventualele masuri de conservare adoptate fata de obligația
inițială nu influențează regimul obligației noi.
Art. 1612 C.civ. reglementează, așa cum de altfel se şi reglementează expres, situație
mijloacelor de apărare şi se constituie într-o preluare a soluției doctrinare potrivit căreia novația
determina stingerea tuturor acțiunilor şi excepțiilor pe care părțile le puteau invoca in apărarea
lor in temeiul obligațiilor vechi, cu excepția nulității, ce are ca efect desființarea novației si
supraviețuirea obligației originare. Astfel, se prevede ca „atunci când novația are loc prin
schimbarea debitorului, noul debitor nu poate opune creditorului mijloacele de apărare pe
care le avea împotriva debitorului inițial, şi nici cele pe care acesta din urma le avea împotriva
creditorului, cu excepția situației in care , in acest caz, debitorul poate invoca nulitatea
absoluta a actului din care s-a născut obligația inițială”.
Posibilitatea de invoca nulitatea absoluta a actului din care s-a născut obligația inițială
este numai in aparenta o excepție de la regula netransmiterii mijloacelor de apărare, de vreme
ce, in condițiile art. 1274 C.civ., „nulitatea absoluta poate fi invocata de orice persoana
interesata, pe cale de acțiune sau de excepție”.
89
Existenta unor efecte comune novației şi mijloacelor de stingere a obligației nu poate fi

negata, dat fiind ca operațiunea are şi un efect extinctiv, însă se impune sa se retina opțiunea
legiuitorului roman de a o considera in principal o modalitate de transformare a elementelor
raportului juridic obligațional.
Aceasta poziție a legiuitorului nu este însă corelata cu cea exprimata in Cartea a VII-a
„Conflictul de legi” la Capitolul VI „Obligații”, art. 2643 face referire la delegație (instituție
pe care Codul civil nu o mai reglementează) şi novație la subtitlul „Stingerea obligațiilor”.
90
Stingerea si garantarea obligațiilor
V. STINGEREA SI GARANTAREA OBLIGAȚIILOR
21. Modurile de stingere a obligațiilor
21.1. Clasificarea
Conform dispozițiilor art. 1615 C.civ., obligațiile se sting prin plata, compensație,
confuziune, remitere de datorie, imposibilitatea fortuita de executare, precum şi prin alte moduri
prevăzute de lege.
Literatura de specialitate82 face diferența intre modurile de stingere a obligațiilor care

duc la realizarea creanței creditorului şi modurile de stingere a obligațiilor care nu duc la
realizarea creanței creditorului. In prima categorie, dintre modurile de stingere a obligațiilor
enumerate la art. 1615 C.civ., au fost incluse compensația şi confuziunea, iar in cea de-a doua
au fost cuprinse remiterea de datorie şi imposibilitatea fortuita de executare.
Totodată, au mai fost reținute următoarele moduri de stingere a obligațiilor: plata şi

plata silita (care include executarea silita in natura sau prin echivalent), mijloacele substitutive
de realizare a plătii (compensația, confuziunea, remiterea de datorie, darea in plata) şi
mijloacele legale extinctive de stingere a datoriei (imposibilitatea fortuita de executare şi, într-
o anumita măsura, prescripția).
In sfârșit, modurile de stingere a obligațiilor pot fi grupate şi după cum au legătura cu

voință părților (plata, remiterea de datorie, compensația convențională) sau au legătura cu
voință părților (compensația legala, confuziunea, imposibilitatea fortuita de executare)83.
21.2. Compensația
Prevederile art.1616 C.civ. dispun ca, datoriile reciproce se sting prin compensație, pana
la concurenta celei mai mici dintre ele.
Compensația este un mod de stingere a obligațiilor care poate opera prin voință părților
(compensația convențională) sau independent de voință părților, in puterea legii (compensația
legala) şi care consta in stingerea a doua obligații reciproce de aceeași natura intre doua
persoane, pana la concurenta celei mai mici dintre ele.
Pentru a opera compensația, datoriile trebuie sa fie reciproce, oricare ar fi izvorul

obligației. Aceasta cerință trebuie îndeplinită indiferent dacă stingerea obligațiilor prin
compensație se produce de plin drept, convențional sau printr-o hotărâre judecătorească.
82
C. Statescu, C. Biarsan, op.cit., p. 333
83
L.Uta, „Stingerea obligațiilor”, in M. Uliescu, op.cit., p. 976 şi urm.
91
Compensația presupune doua raporturi juridice obligaționale distincte, in care aceleași

persoane sunt, una fata de cealaltă, creditor şi debitor.
Pe calea compensației se realizează plata „fictiva”, dublata şi concomitenta a celor doua

„datorii încrucișate”, fără chitanță, fiind astfel asigurata egalitatea celor doua părți, in sensul
ca ambii creditori, care au in același timp şi calitatea de debitor unul fata de celălalt, au o situație
privilegiata, deoarece compensația constituie pentru aceștia o adevărata cauza de preferință, așa
încât se evita concursul celorlalți creditori ai fiecăruia in realizarea reciproca a creanțelor.
Compensația creanțelor reciproce operează de plin drept, pana la concurenta celei mai
mici, din momentul in care cea de a doua ajunge la scadenta.
Compensația poate fi totala sau parțială, după cum datoriile reciproce sunt egale ca
valoare sau de valori diferite. In primul caz, datoriile se sting in întregime, pe când in cel din
urma caz, datoriile se sting pana la concurenta celei mai mici dintre ele.
In principiu, prescripția nu împiedică stingerea prin compensație a creanțelor reciproce,

afara de situația in care dreptul la acțiune este prescris in momentul in care s-ar fi putut opune
compensarea (art. 2505 C.civ.).
Daca intre părți exista mai multe datorii reciproce, modul in care operează compensația
se determina prin aplicarea corespunzătoare a regulilor stabilite pentru imputația plătii (art.
1620 C.civ.).
Compensația legala intervine daca sunt îndeplinite cumulativ următoarele condiții:

➢ datoriile exista intre aceleași persoane, care au una fata de cealaltă in același timp, atât
calitatea de creditor, cat şi calitatea de debitor. In cazul obligațiilor indivizibile,
compensația consimțită ori care operează in privința unui debitor stinge obligația
indivizibila şi ii liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând ținuți sa ii plătească celui
dintâi echivalentul plaților lor (art. 1432, alin (1) C.civ.);
➢ datoriile sunt certe (au o existenta neîndoielnică din punct de vedere juridic), lichide (au
o întindere determinata cu precizie) şi exigibile (sunt ajunse la scadenta şi pot fi
executate silit);
➢ datoriile au ca obiect o suma de bani sau o anumita cantitate de bunuri fungibile de
aceeași natura (art. 1617, alin. (1) C.civ). Condiția nu este îndeplinită in cazul in care
obiectul prestației consta in bunuri fungibile, dar de specie diferita.
Compensația nu operează când creanța rezulta dintr-un act făcut cu intenția de a păgubi
şi nici daca datoria are ca obiect restituirea bunului dat in depozit sau cu titlu de comodat.
21.3. Confuziunea
92
Conform dispozițiilor art. 1624, alin. (1) C.civ. atunci când, in cadrul aceluiași raport
obligațional, calitățile de creditor şi debitor se întrunesc in același raport obligațional, calitatea
de creditor şi debitor se întrunesc in aceeași persoana, obligația stingându-se de drept prin
confuziune.
Intre cele doua calități exista incompatibilitate, nefiind de conceput ca un creditor care
a dobândit şi calitatea de debitor sa se afle in raport juridic cu sine însuși.
Confuziunea este acel mijloc de stingere a obligațiilor care consta in reunirea in cadrul
aceluiași raport juridic obligațional, atât a calității de creditor, cat şi a calității de debitor, in
aceeasi persoana. 84
Creditorul nu va putea sa-şi ceara plata lui însuși, astfel încât confuziunea apare mai
curând ca o piedica la executare decât ca o cauza propriu-zisa de stingere a obligației.
Confuziunea este un mod general de stingere a obligațiilor, care operează de drept, in

temeiul legii şi indiferent de izvorul obligației respective (contractual sau extracontractual).
Stingerea obligației prin confuziune nu se produce daca datoria şi creanța, chiar daca
fac parte din același patrimoniu, se găsesc in mase patrimoniale diferite (art.1624 alin.2).
Prin confuziune, obligația se poate stinge in întregime sau numai in parte, in limita in
care nu se mai poate realiza pentru ca o parte a raportului juridic obligațional a devenit propriul
sau creditor sau debitor.
Potrivit prevederilor art. 1439 C.civ. daca unul dintre creditorii solidari dobândește şi
calitatea de debitor, confuziunea nu stinge creanța solidara decât in proporție cu partea din
creanța ce ii revine acelui creditor. Ceilalți creditori solidari își păstrează dreptul de regres
împotriva creditorului in persoana căruia a operat confuziunea, proporțional cu partea din
creanță ce ii revine fiecăruia dintre ei.
In cazul obligațiilor indivizibile, confuziunea consimțită ori care operează in privința

unui debitor stinge obligația indivizibila şi ii liberează pe ceilalți debitori, aceștia rămânând sa
ii plătească celui dintâi echivalentul părților lor (art.1432 alin. (1) C.civ.)
Confuziunea face sa se stingă raportul juridic obligațional, împreuna cu toate garanțiile

şi accesoriile sale.
21.4. Plata si darea in plata
Plata este un mod de stingere a obligațiilor care consta in remiterea unei sume de bani
sau in executarea de bunăvoie a oricărei alte prestații care constituie obiectul însuși al obligației
84
C.Statescu, C.Birsan, op.cit. p. 343
93
(art. 1469 C.civ.). Dreptul de creanță al creditorului se realizează prin obținerea prestației
datorate de debitorul sau, care va fi liberat.
Plata reprezintă, deopotrivă, un mijloc de executare voluntara in natura a obligației şi

un act juridic (manifestare de voință in sensul de a stinge raportul juridic obligațional).
Când obligația nu este executata de bunăvoie, ea poate fi adusa la îndeplinire silit. Şi

într-o astfel de ipoteza, regula o reprezintă tot executarea in natura a obligațiilor.
Creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul sa fie constrâns sa execute obligația in

natura, cu excepția cazurilor când o asemenea executare este imposibila. Dreptul la executare
in natura cuprinde, daca este cazul, dreptul la repararea sau înlocuirea bunului, precum şi orice
alt mijloc pentru a remedia o executare defectuoasa (art. 1527 C.civ.).
In sens larg, s-a arătat ca termenul de „plata” poate desemna toate posibilitățile
creditorului de a obține realizarea creanței sale prin executarea obligației.
Atunci când creditorul accepta o alta prestație decât cea datorata, obligația se stinge, dar
nu prin plata, ci prin darea in plata.
Potrivit dispozițiilor art. 1492 C.civ., debitorul nu se poate libera executând o alta
prestație decât cea datorata, chiar daca valoarea prestației oferita este egala sau mai mare, decât
daca creditorul consimte la aceasta. In acest din urma caz, obligația se stinge atunci când noua
prestație este efectuata.
In locul prestației se constituie însuși obiectul obligației, debitorul poate oferi

creditorului transmiterea unei creanțe pe care o are împotriva unui terț. Daca prestația inițială
este înlocuită cu creanță cedata, obligația se stinge in momentul realizării creanței cedate, cu
respectarea dispozițiilor art. 1568-1584 C.civ. din materia cesiunii de creanță85.
21.5. Remiterea de datorie
Remiterea de datorie este un mod de stingere a obligațiilor prin renunțarea cu titlu gratuit
sau cu titlu oneros a creditorului la valorificarea creanței pe care o are împotriva debitorului
sau.
Remiterea de datorie are loc, potrivit dispozițiilor art. 1629, alin. (1) C.civ., atunci când
creditorul îl liberează pe debitor de obligația sa. Prin remiterea de datorie obligația se stinge,
iar debitorul este liberat.
O renunțare unilaterala a creditorului la dreptul sau de creanță este impozabila

debitorului.
85
L.Uta, op.cit., p. 966.
94
Remiterea de datorie este un act juridic, o manifestare de voință in sensul de a stinge

raportul juridic de obligație. Nu suntem totuși in prezenta unui act juridic unilateral, ci a unui
contract, care presupune realizarea acordului de voința intre creditor şi debitor. Cu alte cuvinte,
chiar atunci când creditorul l-a iertat de datorie pe debitorul sau, daca debitorul vrea sa facă
plata, el nu poate fi împiedicat.
Pentru formarea contractului este necesar nu doar consimțământul creditorului, care

renunța in tot sau in parte la creanța sa, dar şi consimțământul debitorului, cu valoare de
acceptare.
Remiterea de datorie produce efecte de la data realizării acordului de voință al părților,

fiind admis ca, potrivit regulilor generale, oferta făcută de creditor debitorului sau poate fi
revocata înainte de a fi acceptata.
Remiterea de datorie poate fi cu titlu oneros sau cu titlu gratuit, potrivit actului prin care
aceasta se realizează (art. 1630 alin. (2) C.civ.)86.
Remiterea de datorie poate fi expresa sau tacita (art. 1630, alin. (1) C.civ.). Remiterea
tacita de datorie trebuie sa rezulte din fapte evidente, care îl pun pe creditor in imposibilitatea
de a-l urmări pe debitor, întrucât nu mai poate dovedi existenta creanței sale (de exemplu:
înmânarea originalului înscrisului constatator al creanței sau distrugerea lui).
Acceptarea debitorului este tacita când acesta, in deplina cunoștința de cauza cu privire
la oferta creditorului, nu a făcut nicio opoziție.
Conform art. 1631 C.civ. dovada remiterii de datorie se face, in condițiile art. 1499
C.civ., cu orice mijloace de proba, daca prin lege nu se prevede altfel.
Remiterea de datorie poate fi totala (când debitorul este liberat de întreaga datorie) sau
parțială (când debitorul este liberat numai de o parte din datorie). In lipsa unei stipulații
contrara, se va considera ca remiterea de datorie este totala (art. 1629, alin. (2) C.civ.).
Remiterea de datorie stinge atât creanța, cat şi accesoriile şi garanțiile ce o grevează.
21.6. Imposibilitatea fortuita de executare
Imposibilitatea fortuita de executare este prevăzută in art. 1634 C.civ., şi reprezintă acea
cauza de stingere a obligației care se datorează imposibilității fortuite absolute şi perpetue de
executare din partea debitorului.
86
L.Uta, op.cit., p. 976.
95
Obligația se stinge când executarea ei, chiar daca era posibila in momentul nașterii sale,
devine imposibila din cauza forței majore, a unui caz fortuit sau din alte cauze asimilate.
Forța majora este orice eveniment extern, imprevizibil, absolut invincibil şi inevitabil,
spre deosebire de cazul fortuit, care este un eveniment ce nu poate fi prevăzut şi nici împiedicată
de către cel care a fost chemat sa răspundă daca evenimentul nu s-ar fi produs (art. 1351, alin.
2 şi 3 C.civ.).
Potrivit dispozițiilor art. 1277 C.civ., contractul este valabil chiar daca, la momentul
încheierii sale, una dintre părți se afla in imposibilitatea de a-şi executa obligația, afara de cazul
in care prin lege se prevede altfel.
Imposibilitatea fortuita de executare face ca debitorul sa fie liberat, indiferent daca

obligația sa este pozitiva (implica o acțiune a acestuia) sau negativa (presupune o abstențiune),
de a da (de a constitui sau a transmite un drept real), a face (executarea unei lucrări, prestarea
unui serviciu, predarea unui lucru, in general orice alta obligație pozitiva care este de a da ori
de a nu face.
Chiar daca se afla in întârziere, debitorul ca fi totuși liberat când face dovada ca, oricum,
creditorul nu ar fi putut sa beneficieze de executarea obligației din cauza forței majore, a unui
caz fortuit sau di alte cauze asimilate. Aceasta dispoziție de excepție nu își găsește aplicarea in
care debitorul şi-a asumat riscul neexecutării fortuite (art. 1634, alin. (2) C.civ.).
Daca imposibilitatea este temporara, executarea obligației se suspenda pentru un termen

rezonabil, apreciat in funcție de durata şi urmările evenimentului care a provocat imposibilitatea
de executare (art. 1634, alin. (3) C.civ.) .
Executarea este amânată pana când va redeveni posibila. Dacă imposibilitatea privește
doar o parte a obligației, efectul extinctiv se întinde doar la acea parte a obligației imposibil de
executat.
Sarcina de a face proba imposibilității fortuite de executare revine debitorului, care se

poate folosi de orice mijloc de proba, așa cum prevede art. 1634, alin. (4) C.civ.
22. Garantarea obligațiilor
22.1. Noțiune. Clasificare
In literatura de specialitate, garanțiile au fost definite in toate situațiile ca fiind mijloace

de garantare a executării obligațiilor.
96
Astfel, s-a spus ca prin garanții sau siguranțe ale obligațiilor înțelegem acele „favoruri
suplimentare” acordate anumitor creditori, care înseamnă mai mult decât gajul general, in
scopul asigurării plății creanței87.
De asemenea, o definiție pe care o consideram mai complexa şi pe care o susținem este

aceea care considera garanțiile mijloace juridice ce conferă creditorului garantat anumite
prerogative suplimentare constând, in principiu, fie într-o prioritate fata de ceilalți creditori, fie
in posibilitatea ca, in caz de neexecutare din partea debitorului, sa urmărească pe o alta persoana
care s-a angajat sa execute obligația ce revenea debitorului. 88
Si reglementarea actuala clasifica garanțiile in doua categorii: garanții personale si

garanții reale. Potrivit actualului Cod civil, sunt considerate garanții personale: fideiusiunea
(art.2280-2320), scrisoarea de garanție si cea de confort, ultimele doua având un statut aparte,
de garanții autonome (art.2279).
Garanțiile reale, potrivit actualei reglementari, sunt: gajul, ipoteca si privilegiile

(art.2327 C.civ.). In aceasta categorie trebuie amintite si anumite operațiuni juridice pe care
actualul cod civil le asimilează cu ipotecile. In acest sens, „sunt asimilate ipotecii clauzele de
rezerva a proprietății, pactele de răscumpărare ori cesiunile de creanță încheiate in scop de
garanție” si, mai puțin, cesiunile de drepturi succesorale si cele ale drepturilor de autor (art.
2347-2348 C.civ.)
22.2. Garanții personale. Fideiusiunea
Potrivit art. 2280 C.civ. prin fideiusiune înțelegem „contractul prin care o parte,
fideiusorul, se obliga fata de cealaltă parte, care are intr-un alt raport obligațional calitatea
de creditor, sa execute, cu titlu gratuit sau in schimbul unei remunerații, obligația debitorului
daca acesta din urma nu o executa”.
Terțul care se obliga in locul debitorului principal se numește fideiusor, cauționator sau
garant personal, ultima denumire fiind cea mai răspândită, denumire întâlnită şi in legile de
procedura civila.
Vechiul Cod civil folosea pentru fideiusiune si termenul de cauțiune, care era oarecum
echivoc, deoarece Codul vorbea in diferite materii despre obligația de a da cauțiune, fără ca
prin aceasta sa se înțeleagă neapărat fideiusiune, ci orice garanție. Termenii de fideiusiune si
cauțiune sunt folosiți pentru a desemna atât contractul din care garanția izvorăște, cat si dreptul
de garanție sau chiar persoana garantului.
In Codul de procedura civila, art. 1042-1048, cauțiunea judiciara desemnează o garanție

speciala, dispusa de instanță, care consta într-o suma de bani depusa cu titlu de garanție, in
87
P. Vasilescu, „Drept civil.Obligatii”, Ed. Hamangiu, Bucuresti, 2012, p. 117.
88
97
scopul participării la desfășurarea executării silite, la obținerea suspendării executării silite ori
pentru instituirea unor masuri asiguratorii.
Caracterele juridice ale fideiusiunii au legătura cu caracteristicile actului juridic care o

generează. Astfel, fideiusiunea este un contract accesoriu şi solemn, daca e gratuit, ori bilateral,
daca e oneros. Caracterul sau accesoriu se trage din aceea ca fideiusiunea nu este decât o
garanție, trebuind atașată unei creanțe care va fi principalul. Consecința directa este ca, in
principiu, se va aplica si fideiusiunii regula accesorium sequitur principalem.
Condițiile pe care fideiusiunea trebuie sa le îndeplinească se refera la creanță garantata

si la calitatea pe care persoana fideiusorului trebuie sa o aibă (art. 2288 C.civ.).
Efectele juridice ale fideiusiunii se produc intre părțile sale, intre fideiusor si debitor
(daca fideiusorul a plătit datoria celui din urma), si intre fideiusori (daca sunt mai mulți
fideiusori).
Efectele sunt reglementate de dispozițiile art. 2293-2295 C.civ.
Fideiusiunea se stinge ca efect al executării sau al stingerii obligației principale, potrivit

principiului accesorium sequitur principale. Astfel, se poate stinge prin plata, prescripție, dare
in plata, remitere de datorie, s.a.
Darea in plata, făcută de fideiusor, are o anumita caracteristica s anume, atunci când
creditorul a primit-o de bunăvoie si ea s-a concretizat intr-un bun (imobil sau mobil), fideiusorul
va fi liberat chiar daca creditorul este ulterior „evins” din proprietatea acelui bun (art. 2317
C.civ.), putând fi accesorie unei funcții profesionale, fideiusiunea va înceta de drept la încetarea
acelei funcții. Dar garantul rămâne ținut pentru toate datoriile existente la încetarea fideiusiunii,
chiar daca acestea sunt supuse unei condiții sau unui termen (art. 2320, alin. (2) C.civ).
Apoi, confuziunea intre debitorul principal si fideiusor, când primul îl moștenește pe cel
de-al doilea, nu stinge acțiunea creditorului nici împotriva debitorului principal, nici împotriva
aceluia care a dat fideiusiune pentru fideiusor (art. 2314 C.civ.).89
Fideiusiunea nu se stinge prin simpla începere a urmăririi silite a debitorului principal

de creditorul sau. Mai mult, chiar daca fideiusorul a limitat validitatea garanției sale doar pana
la scadenta obligației principale, fideiusiunea va rămâne valabila şi peste aceasta data, sub
condiția ca creditorul sa înceapă urmărirea in doua luni calculate de la scadenta (art.2318
C.civ.).
Negociat o asemenea limitare in timp a garanției date, creditorul trebuie totuși sa înceapă
urmărirea cel târziu in șase luni de la scadenta, altfel garanția se considera stinsa, iar fideiusorul
89
98
liberat. Delăsarea procesului sau perimarea urmăririi silite vor avea ca efect tot extincția
fideiusiunii pe cale indirecta.
22.3. Garanții reale. Gajul
Prin gaj se înțelege contractul real prin care se înmânează creditorului un bun mobil cu
scopul de a garanta astfel plata creanței90.
Prin gaj se determina atât sursa garanției, contractul (negotiun) din care acesta se naște,
cat şi dreptul real mobiliar cu funcție de garanție. Același cuvânt, gaj, mai poate fi folosit pentru
a desemna bunul (obiectul) asupra căruia poarta garanția mobiliara, dar şi garanția reala in
ansamblul ei. Creditorul care accepta in garanție un gaj se numește creditor gajist sau simplu
gajist, iar persoana cere consimte ca bunul sau sa fie grevat e numit generic constituitor de gaj.
Condițiile juridice ale gajului pot fi divizate in doua mari grupe, unele de drept comun,
care țin de natura contractuala a sa, şi care cuprind exigentele de respectat pentru ca orice
contract sa se nască valid, dar şi condiții speciale, care se adaugă la primele. Capacitatea deplina
de exercițiu este firesc ceruta, deoarece gajul este asimilat cu un act de dispoziție, şi
consimțământul care trebuie sa fie liber şi neviciat. Constituitor al gajului este in practica chiar
debitorul, care remite un bun mobil creditorului sau cu titlu de garanție. Dar constituitor poate
fi şi un terț, care va încheia contractul de gaj cu creditorul; caz in care se pot combina regulile
de fideiusiune, iar operațiunea ar putea fi prezentata ca o cauțiune reala. Cauza gajului o
reprezintă intenția părților de a se garanta datoria (proprie sau a altuia) şi este justificata numai
daca raportul de obligație exista. Prin gaj se pot garanta, teoretic orice tip de obligații civile
(dare/facere), dar el este practic folosit mai ales pentru a se asigura executarea obligațiilor
pecuniare.
Obiectul gajului se refera in special la bunul mobil, asupra căruia se constituie garanția
reala mobiliara. Regula este ca doar bunuri mobile corporale ori titluri negociabile materializate
intr-un înscris pot constitui obiectul derivat al gajului (art. 2480 C.civ.). Aceasta deoarece gajul
e un contract real, care are specificul ca nu se încheie decât prin remiterea bunului, iar zisele
bunuri incorporabile nu pot fi transmise din mana in mana. Orice bun mobil corporal, care se
afla in circuitul civil, poate fi gajat. Pentru aceasta, trebuie ca bunul sa existe efectiv, iar nu sa
fie viitor sau eventual, in patrimoniul constituitorului. Gajul privește mobilele prin natura lor,
deoarece mișcătoarele prin anticipație nu permit deposedarea la momentul in care sunt imobile
prin natura, iar imobilele nu se gajează.91
22.4. Ipoteca
Potrivit art. 2343 C.civ. „ipoteca este un drept real asupra bunurilor mobile sau imobile
afectate executarii unei obligatii”.
90
91
P. Vasilescu, op.cit., p. 188 si urm.
99
Ipoteca este deci un drept real accesoriu cu funcție de garanție, care aparține creditorului
in favoarea căruia a fost constituita ipoteca, numita creditor ipotecar.
Ipoteca este, cu alte cuvinte, un drept real asupra bunului altuia un jus in re alieni, care
nu comporta deposedarea constituitorului de bunul sau. Aceasta se grefează întotdeauna pe
bunul altuia, ceea ce implica ca ea sa greveze proprietatea. Din acest punct de vedere, ipoteca
este de doua ori accesorie: din unghiul raporturilor obligaționale, ipoteca va fi atașată unei
creanțe, fiind accesorie acesteia; din unghiul proprietății, ipoteca este tot accesorie, in sensul ca
grevează juridic. Principiul accesorium sequitar principale se va aplica de doua ori, dar in
sensuri diferite. Astfel, garanția creanței va urma soarta juridica a acesteia, întrucât, fără
obligație, ipoteca nu are nici o rațiune. Apoi, ipoteca va rămâne lipita de proprietatea bunului
pe care o grevează, indiferent prin cate mâini trece acesta.
Efectele combinate ale dublei accesorialitati vor determina atributele pe care ipoteca le
va oferi titularului sau, creditorul ipotecar: dreptul de urmărire şi dreptul de preferință.92
In ceea ce privește caracterele juridice ale ipotecii, acesta are natura unui contract
constitutiv, unilateral, gratuit, solemn şi public, fiind accesoriu la creanță pe care dreptul generat
de un asemenea act urmează sa o garanteze. Contractul de ipoteca ( sau ipoteca) este un act
juridic constitutiv de drepturi, deoarece efectul lui esențial este generarea, crearea dreptului real
imobiliar (de ipoteca), care anterior nu a existat in circuitul civil; din acest motiv, ipoteca
împrumută uneori din regimul juridic al actelor translative de drepturi (capacitate, obiect, forma
etc.).
Ipoteca este apoi o convenție unilaterala, întrucât ea nu generează obligații decât in

sarcina constituitorului ipotecii, anume de a da (dare) ipoteca, in sensul de a consimți la
constituirea ei.
Creditorul ipotecar, cealaltă parte a contractului, nu oferă nimic la schimb, ci doar

accepta ca astfel sa se nască o garanție imobiliara, care sa ii garanteze creanță pe care o are
împotriva debitorului.
Motivul contractului se poate concretiza in intenția de a garanta obligația principala,

încurajându-l-l pe creditor sa acorde credit debitorului, prin oferirea unei garanții imobiliare
solide. Caracterul unilateral al ipotecii implica gratuitatea ei, deoarece constituitorul de ipoteca
nu este remunerat pentru darea (dare) ipotecii. Aspectul nu face din ipoteca o donație, deoarece
constituitorul de ipoteca nu este însuflețit de vreo intenție liberala.
Obiectul ipotecii îl reprezintă bunul, respectiv dreptul real care poartă asupra acestuia,
pe care se grefează convențional ipoteca. In acest sens, actuala reglementare prevede ca se pot
ipoteca: „(a) imobilele cu accesoriile lor; (b) uzufructul acestor imobile şi accesoriile; (c)
92
100
cotele – părți din dreptul asupra imobilelor; (d) dreptul de superficie”. Practic se va ipoteca
dreptul de proprietate imobiliara şi, eventual, cel de superficie, deoarece uzufructul imobiliar
prezinta inconveniente legate nu numai de existenta lui in timp, dar mai ales de executarea silita
a unei ipoteci puse pe un uzufruct, fiind greu de găsit doritori de a-l dobândi, excluzându-l-l pe
nudul proprietar.
Bunul trebuie sa aparțină in mod actual, cu titlul respectiv, constituitorului. Prin

excepție, se îngăduie şi ipotecarea unei construcții viitoare (art. 2380 C.civ). Dispozitia
actualului Cod civil este rațională şi poate sa aibă ca efect încurajarea creditului pentru
construcții noi sau pentru transformarea celor vechi in unele mai valoroase patrimonial.
Efectele juridice ale ipotecii imobiliare trebuie analizate raportat la subiecții fata de care
ipoteca își produce consecințele. Astfel, fata de constituitorul dreptului de ipoteca, de la data
încheierii contractului şi pana la realizarea ipotecii, acesta nu produce nici un efect.
Nu trebuie uitat ca ipoteca este un drept fără deposedare, iar proprietarul bunului rămâne
liber sa folosească, sa administreze şi sa dispună de bunul grevat, dar fără sa aducă atingere
drepturilor creditorului ipotecat (art. 2373 C.civ.). Dispoziția juridica a constituitorului asupra
bunului sau este deci, in continuare, libera şi după nașterea ipotecii.
Proprietarul imobilului are dreptul sa constituie o alta ipoteca asupra aceluiași bun, după
cum poate sa îl alinieze, deoarece clauzele de inalienabilitate sunt nule de drept. Prin urmare,
constituitorul de ipoteca trebuie sa își tempereze dispoziția materiala şi sa întrețină in mod
normal bunul, întrucât nu are dreptul de a distruge ori de a deteriora bunul grevat şi nici nu ii
poate diminua in mod substanțial valoarea (art. 2374 C.civ.) daca aceasta distrugere, deteriorare
ori diminuare a valorii survine in cursul unei utilizări normale a bunului sau in caz de necesitate,
riscul acestora este in sarcina creditorului.
Pe cale de excepție, daca distrugerea, deteriorarea ori diminuarea valorii bunului grevat
produce creditorului prejudicii, el poate cere repararea acestora. Reparația se face in limita
creanței ipotecare, chiar daca nu este lichida ori exigibila; despăgubirile astfel obținute şi plătite
creditorului se imputa asupra creanței ipotecare (art. 2375 C.civ)93.
Stingerea ipotecii imobiliare, ca drept accesoriu cu funcție de garanție, are loc ca efect
al datoriei pe care o garantează ipoteca. Potrivit art. 2428 C.civ., ipoteca se considera stinsa in
momentul radierii ei din Cartea funciara.
22.5. Privilegiul
Cadrul legal actual îl constituie dispozițiile art. 2333 şi art. 2425 C.civ.
93
101
Privilegiile reprezintă o garanție legala, care conferă titularului sau un drept de

preferință, ceea ce înseamnă ca are întâietatea in concurs cu alți creditori concurenți. Deci,
privilegiul este definit ca fiind o cauza de preferința la plata, conferita titularului sau, ce se
bazează legal şi se justifica pe calitatea creanței garantate (art. 2333 C.civ).
Creanțele ce sunt însoțite de un privilegiu se numesc privilegiate, iar creditorii care

beneficiază de o asemenea creanță sunt creditori privilegiați.
Sursa privilegiilor este excesiv legala. Subiecții de drept civil nu au puterea juridica ca
prin contract sa creeze privilegiile, sa le modifice rangul, sa renunțe aprioric la beneficiile pe
care le conferă, după cum nu pot schimba ordinea de plata pe cere ele o instituie.
Privilegiile sunt de drept strict, fiind opera excesivă a legii şi de stricta interpretare.
Rațiunea care justifica existenta şi efectele specifice privilegiilor nu este întotdeauna excesiv
juridica. Legea reglementează privilegiile, cu scopul declarat de a favoriza anumite categorii
de creditori. Cauza eficienta a privilegiilor este întotdeauna legea, iar cauza finala a privilegiilor
este data chiar de cauza creanței. La aceasta din urma se ajunge răspunzând la întrebarea de ce
s-a născut obligația, care a fost scopul ei, ce s-a urmărit prin crearea unui raport de creanță.
Astfel, privilegiul creanței funerare se justifica pentru recuperarea cheltuielilor de

înmormântare făcute de un creditor comun al debitorului mort, cheltuieli care trebuiau avansate
chiar înainte de terminarea urmăririi datornicului defunct, pentru ca e uman ca el sa fie mai
înainte înhumat, şi apoi sa continue discuția bunurilor sale.
Privilegiul fiscului se justifica prin aceea ca el poate orice, puterea statului făcând
dreptul. Privilegiul cheltuielilor de judecata se bazează pe echitate, deoarece un creditor comun
le-a avansat şi trebuie sa le recupereze de la de la ceilalți creditori, cărora urmărirea începuta
de „solvens” le-a profitat.
Salariile sunt creanțe privilegiate, fiindcă salariații lor nu participa la riscul întreprinderii
patronului, iar echitatea impune ca ele sa fie plătite cu întâietate. Privilegiul cheltuielilor de
conservare a bunului se justifica prin rațiuni economice: daca aceste cheltuieli nu erau avansate,
bunul se degrada sau chiar pierea, iar ceilalți creditori nu mai aveau ce sa urmărească. Echitabil
fiind ca cel care a făcut cheltuielile cu conservarea bunului sa le recupereze înaintea creditorilor
cu care el vine in concurs. Deci, daca se ia fiecare privilegiu in parte şi se privește cauza
obligației favorizante, ni se va înfățișa temeiul strict personal al fiecărui privilegiu94.
In ceea ce privește natura juridica a privilegiului, acesta este un drept generat de o

garanție reala propriu-zisa, premergând astfel altor garanții reale identice, dar lipsite de favorul
legal. Astfel, se întâmpla cu ipotecile mobiliare privilegiate al căror rang are prioritate asupra
unei ipoteci mobiliare chiar anterioare (art. 2425 C.civ.). Dreptul de preferință, generat de
94
102
garanția reala, este astfel întărit şi avantajat legal, in așa fel încât el devine un privilegiu,
asigurând întâietatea garanției privilegiate in concurs cu altele.
Privilegiul este, in asemenea cazuri, o dispoziție legala a dreptului de preferință, pe care

ipoteca mobiliara oricum îl genera firesc. Prin urmare, daca dreptul de preferință atașat
ipotecilor este un drept şi privilegiul va fi un drept, atunci când el grefează pe garanție reala,
constituita convențional. Dar aceasta explicație se întemeiază pe o excepție. Privilegiile sunt
concepute, in fond, pentru a favoriza in plus creanțele garantate deja real, întrucât garanțiile
reale prin sine generează o anumita preferință, pe care o putem numi comuna.
Privilegiile își găsesc vocația când vin sa asigure întâietatea la plata, in lipsa oricărui
contract de garanție reala, favorizând ex lege anumite categorii de creanțe neînsoțite de vreo
garanție convențională.
Aceste creanțe ar fi chiar chirografare, daca nu s-ar naște direct privilegiate in puterea
legii. Așa se explica, de pilda, de ce cheltuielile de judecata sunt privilegiate, dar fără ca ele sa
fie principalul pentru un contract de garanție reala accesoriu. In acest caz, privilegiul nu mai
este un drept subiectiv, in sensul celor discutate mai sus.
Privilegiul este acum un beneficiu obiectiv, conferit direct de lege creditorului, titular al
unei creanțe trecute de lege într-o categorie speciala. Privilegiul nu descrie acum un drept
subiectiv in sens comun, ci (doar) o favoare, in sensul originar juridic al termenului:
privilegiatul beneficiază de un avantaj in plus, pentru care nu trebuie sa ofere o contrapartida,
privilegiatul se evidențiază din masa creditorilor chirografari datorita efectului unilateral pe
care legea i-l dedica direct. Legea face o discriminare la plata intre creditori nu nominal, ci
subiectiv, justificata pe specificul obligației lor. Privilegiul este o preferință legala şi legitima
la plata, care nu se lasă cuprins doar in categoria drepturilor subiective. 95
22.6. Dreptul de retenție
Sediul actual al materiei se regăsește in dispozițiile art. 2495-2499 C.civ. Vechiul Cod
civil nu a reglementat dreptul de retenție printre garanțiile reale, dar a avut unele aplicații
practice. In schimb, doctrina96 i-a conferit statutul de instituție.
Actualul Cod civil a reglementat însă distinct dreptul de retenție, dar fără ca sa ni se
ofere şi o definiție legala, ci doar o consistenta a acestuia. Astfel, cel „care este dator sa remită
sau sa restituie un bun poate sa îl retina atât timp cat creditorul nu își executa obligația sa
izvorâta din același raport sau drept sau, după caz, atât timp cat creditorul nu îl despăgubește
pentru cheltuielile necesare şi utile pe care le-a făcut pentru acel bun ori pentru prejudiciile pe
care bunul i le-a cauzat” (art. 2495, alin.(1) C.civ.).
95
96
103
Textul noului Cod civil adăugând ca prin „lege se pot stabili şi alte situații in care o
persoana poate exercita un drept de retenție”.
Altfel spus, Cod civil prevede ca dreptul de retenție este refuzul de restituire a unui bun
al altuia, pana la momentul şi sub condiția plății datoriei născute in legătura cu acel bun, pe care
o are cel îndreptățit sa ceara restituirea.
Retentorul este creditorul unei obligații pecuniare al cărei debitor e persoana care
reclama remiterea bunului, proprietara a bunului reținut de detentor. De exemplu,
transportatorul nu ii va elibera marfa transportata beneficiarului, decât in momentul in care se
plătește pentru serviciul de transport.
Pentru a face deosebire fata de dreptul comun al detenției precare, in materia aceasta, se
folosește denumirea de retenție, şi nu cea de detenție, iar cel care exercita aceasta stăpânire
precara, este numit retentor. In plus, prin retenție se poate desemna atât dreptul de retenție, cat
şi garanția omonima, cu care de altfel se confunda primul97/
97
104

TEORIA+GENERALA+A+OBLIGATIILOR Suport+de+curs PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

TEORIA+GENERALA+A+OBLIGATIILOR Suport+de+curs PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2017-

DREPT CIVIL. TEORIA

Lect.univ.dr. Radu STANCU

I. OBLIGAȚIILE. DISPOZIȚII GENERALE

1. Considerații generale privind noțiunea de obligație

2. Elementele raportului juridic de obligații

3. Clasificarea obligațiilor civile

II. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAȚII

4. Contractul ca izvor de obligații

7. Efectele specifice ale contractelor sinalagmatice

8. Actul juridic unilateral

III. FAPTELE JURIDICE CA IZVOR DE OBLIGAȚII

9. Faptul juridic ca izvor de obligații civile

10. Faptele juridice licite

11. Fapta ilicita ca izvor de obligații

12. Răspunderea civila pentru fapta proprie

13. Răspunderea civila indirecta pentru fapta altei persoane

14. Răspunderea pentru lucruri, edificii si animale

IV. OBLIGAȚIILE COMPLEXE

15. Modalitățile obligațiilor

16. Obligațiile plurale

V. EXECUTAREA SI TRANSFORMAREA OBLIGAȚIILOR

17. Efectele si dinamica obligațiilor

18. Executarea directa (in natura) a obligațiilor

19. Executarea indirecta a obligațiilor sau prin echivalent

20. Drepturile creditorului asupra patrimoniului debitorului

22. Transmiterea si transformarea obligațiilor

VI. STINGEREA SI GARANTAREA OBLIGAȚIILOR

23. Modurile de stingere a obligațiilor

24. Garantarea obligațiilor

I. OBLIGAȚIILE. DISPOZIȚII GENERALE

Studierea teoriei generale a obligațiilor presupune, înainte de toate, definirea noțiunii de

1. Considerații generale privind noțiunea de obligație

Raportul juridic de obligații se caracterizează prin trei elemente.

2. Elementele raportului juridic de obligații

Astfel, în structura raportului juridic de obligații găsim următoarelor: subiectele

Se face totuși o diferența clară intre conținutul raportului de obligații si obiectul

Din acest punct de vedere, distingem între posibilitatea creditorului de a pretinde

3. Clasificarea obligațiilor civile

Astfel, obligații se nasc din :

3.2. După obiectul lor obligațiile se pot clasifică în:

➢ obligații determinate (sau de rezultat), in sensul ca debitorul se obliga să realizeze

3.3. După sancțiunea juridică, obligațiile se clasifica in:

3.4. După opozabilitatea lor, obligațiile se pot clasifica în:

II. IZVOARELE RAPORTULUI JURIDIC DE OBLIGAȚII

Izvoarele raportului juridic obligațional sunt reglementate in Codul civil la articolele

4. Contractul ca izvor de obligații

4.1. Noțiunea de contract civil

Contractul civil se caracterizează prin doua elemente: acordul de voință și efectele

Așadar, in lumina principiului libertății contractuale, părțile au libertatea de a încheia

Totodată, principiul libertății da posibilitatea părților de a-și alege singure

Totuși, părțile nu au o libertate absolută, acesta fiind limitată in mod special de

Textul articolului 1170 distinge o aplicare a bunei-credințe atât in faza precontractuală,

De asemenea, pe durata executării contractului, cocontractanții sunt obligați:

Ordinea publică definește totalitate normelor și reglementărilor care alcătuiesc dreptul

Bunele moravuri reprezintă suma regulilor de conduită ce definesc comportamentul

Al doilea element ce definește contractului este reprezentat de efectele sale juridice

4.2. Clasificarea contractelor civile

➢ contractul de adeziune (art. 1175 C.civ.);

În literatura de specialitate10 sunt analizate, în afară de clasificările contractelor făcute

a. Contractul sinalagmatic și contractul unilateral

Așadar, este sinalagmatic contractul care se caracterizează atât prin reciprocitatea

De asemenea, in cazul contractelor sinalagmatice părțile au atât calitatea de creditor, cât