Cuprins

Curs 6 - Reazeme mobile pentru suprafeţe plane ................................................................................2

Reazeme automobile (autoreglabile, oscilante) pentru suprafeţe plane ................................................. 2
Reazemele automobile cu calota sferica .................................................................................................. 3
Reazeme pentru orientarea-poziţionarea pe suprafeţe cilindrice exterioare .......................................... 4
Prisme reglabile ........................................................................................................................................ 6
Curs 7 - Strângerea pieselor în dispozitive ...........................................................................................7
Sistemul de forţe care acţionează asupra unei piese. Tipuri de forţe de strângere ................................. 8
Curs 8 - Calculul forţelor de strîngere principale ................................................................................ 10
Mecanisme de strângere ........................................................................................................................ 12
Structura funcţională a mecanismelor de strângere combinate ............................................................ 13
Mecanisme de strângere tipice (simple, elementare,caracteristice) ..................................................... 16
Mecanisme de strângere cu pârghie (bridă) ........................................................................................... 22
Curs 9 .............................................................................................................................................. 33
Mecanisme de strângere cu bilă ............................................................................................................. 33
Mecanisme de strângere cu rolă ............................................................................................................ 38
Mecanisme de strângere cu hidroplast .................................................................................................. 38
Mecanisme de strângere cu bare articulate ........................................................................................... 41
Mecanisme de strângere cu plunjer (tijă) ............................................................................................... 44
Curs 10 -Mecanisme de strangere cu roti dintate .............................................................................. 46
Curs 11 ............................................................................................................................................ 64
MECANISME DE CENTRARE ȘI STRÂNGERE ............................................................................................ 64
Mecanisme de centrare-strângere cu pârghii......................................................................................... 68
Mecanisme de centrare-strângere cu plunjere ...................................................................................... 71
Mecanisme de centrare-strângere cu fălci radiale glisante.................................................................... 72
Curs 12 ............................................................................................................................................ 78
8.7. Mecanisme de centrare şi strângere cu bile .................................................................................... 81
Mecanisme de centrare şi strângere cu role .......................................................................................... 83
Curs 13 – Mecanisme de centrare si strangere cu bucse elastice cu nervuri ........................................ 94
Curs 14 – Actionarea dispozitivelor ................................................................................................. 110

1
Curs 6 - Reazeme mobile pentru suprafeţe plane
Aceste reazeme se caracterizează prin aceea că au posibilitatea de a executa o mişcare de
translaţie pe o direcţie, sub acţiunea unor arcuri, atît în timpul procesului de orientare-poziţionare,
cît şi în timpul procesului de prelucrare.
Au rolul de a prelua, de regulă, rotaţii ale piesei şi se mai folosesc pentru introducerea şi
scoaterea comodă a pieselor de pe reazeme.
La orientare-poziţionare piesele intră în contact cu reazemele mobile comprimînd arcurile,
poziţia finală a reazemelor fiind dictată de orientareapoziţionarea finală a pieselor. Comprimarea
arcurilor se poate datora introducerii piesei pe reazemele fixe, sau se poate interveni din exterior,
în acest sens, prin intermediul unor mînere.
Indicatii de proiectare:
- reazemele se executa din OLC45 tratat termic pana la 38-43 HRC
- Suprafeţele active şi suprafeţele de contact dintre reazem şi corpul dispozitivului trebuie să aibă
o rugozitate Ra= 0,8- 1,6 μm
- Arcul trebuie astfel dimensionat încît să nu îndepărteze piesa de pe reazemele fixe. Astfel, forţa
dezvoltată de arc la elongaţia maxim posibilă nu trebuie să depăşească greutatea piesei sau să nu
creeze disconfort operatorului la introducerea piesei în dispozitiv.
Reazeme automobile (autoreglabile, oscilante) pentru suprafeţe plane
Aceste reazeme se caracterizează prin aceea că au posibilitatea de a executa una sau două
mişcări de rotaţie, atît în timpul procesului de orientarepoziţionare, cît şi în timpul procesului de
prelucrare.
Mişcările de rotaţie au loc sub acţiunea piesei, la introducerea acesteia în dispozitiv. Cu
toate că iau contact cu piesele în două sau trei puncte, aceste reazeme nu îndepărtează decît un
singur grad de libertate, deoarece au un singur punct de contact cu corpul dispozitivului.
Reazemele automobile se utilizează la orientarea-poziţionarea pe suprafeţe plane care
prezintă abateri mari de la planitate, praguri, goluri, denivelări.
Clasificare:
a. După numărul de contacte cu piesa:
─ reazeme duble;
─ reazeme triple;
b. După întindere:
─ limitate (mici);

2
 ─ lungi (înguste);
─ întinse (mari);
c. După forma suprafeţelor active:
─ reazeme cu suprafeţe active plane;
─ reazeme cu suprafeţe active bombate;
─ reazeme cu suprafeţe active striate;
d. După construcţie:
─ cu pană-disc;
─ cu pîrghie;
─ cu plunjere şi pană;
─ cu plunjere şi pîrghie;
─ cu calotă sferică.
Reazemele automobile de tip pană-disc sînt compuse dintr-un element semicircular (pana-
disc) amplasat într-un locaş conjugat, practicat în corpul dispozitivului. În vederea asigurării
posibilităţii de oscilare, între şurub şi pana-disc se prevede un joc mare.

A – reazem automobil de tip pana-disc

B – Reazem automobil de tip parghie
C – reazem automobil de tip pana dubla si plunjere
Reazemele automobile cu calota sferica

3
 Reazemele automobile cu calotă sferică, spre deosebire de cele
precedente, intră în contact cu piesa în trei puncte. Calota sferică este amplasată
într-un locaş sferic sau conic practicat în corpul dispozitivului. De regulă, calota
sferică prezintă un locaş conic în care se situează şurubul de prindere a acesteia
în corpul dispozitivului.
Reazemele de tip calotă sferică se utilizează atunci cînd suprafaţa de
orientare-poziţionare ce prezintă abateri mari este de întindere mare. În figură se
prezintă un reazem automobil cu calotă sferică, ale cărei suprafeţe active sînt
zimţate.
Reazeme pentru orientarea-poziţionarea pe suprafeţe cilindrice exterioare
Suprafeţele cilindrice exterioare se întîlnesc des în structura pieselor utilizate
în ingineria mecanică în general, datorită tehnologicităţii ridicate a acestora.

Suprafeţele cilindrice exterioare se pot clasifica după cum urmează:

a. După lungime: ─ scurte ( l<d; l = lungimea piesei, d = diametrul piesei), cu care se determină o
bază simplă de centrare, preluîndu-se două grade de libertate (două translaţii); ─ lungi l >d , cu
care se determină o bază dublă de centrare, preluîndu-se patru grade de libertate (două rotaţii şi
două translaţii);

b. După natură: ─ continue; ─ discontinue;

c. După mobilitatea în timpul lucrului: ─ staţionare în timpul lucrului; ─ rotitoare în timpul lucrului.

Reazemele utilizate pentru orientarea-poziţionarea pe astfel de suprafeţe sînt:

─ reazeme plane fixe;
─ prisme: ─ bucşe cilindrice;
─ ghidaje;
─ mecanisme de centrare-strîngere în varianta de menghină;
─ mecanisme de centrare-strîngere în varianta de mandrină.
Prismele fixe se caracterizează prin aceea că nu îşi modifică poziţia şi orientarea faţă de corpul
dispozitivului, nici în timpul procesului de orientarepoziţionare, nici în timpul procesului de
prelucrare a piesei.

4
A – prisma fixa scurta cu prindere normala
B - prisma multipla
Suprafeţele active ale prismelor şi suprafeţele de contact cu corpul dispozitivului trebuie
să prezinte rugozităţi Ra=1,6 μm. Prismele se execută din OLC 15 cementat pe o adîncime de
0,8-1,2 mm, cu duritatea după tratamentul termic de 55-60 HRC. Prismele se fixează cu şuruburi
cu locaş hexagonal STAS 5144-69 şi se asigură cu ştifturi cilindrice. Unghiul dintre suprafeţele
active ale prismelor se alege în funcţie de precizia prelucrării. Astfel, acest unghi se alege 60º
pentru precizie scăzută, 90º pentru precizie normală şi 120º pentru precizie ridicată.
Schema de calcul a dimenstiunilor prismei

În condiţiile în care A > D (A= deschiderea maximă a prismei, D= diametrul dornului de

control), se calculează cota G cu relaţia:

5
De asemenea, între cotele H1 şi H2 se stabileşte relaţia
H1= înălţimea prismei;
H2 = distanţa de la baza prismei la axa dornului de
control.

Se mai pot utiliza şi relaţii simplificate cu ajutorul cărora, în funcţie de α (unghiul dintre
suprafeţele active ale prismei), h (distanţa de la suprafaţa inferioară a prismei la degajarea dintre
suprafeţele active), A şi D se pot determina H1, H2 şi H3 (H3= distanţa de la baza prismei la
generatoarea superioară a dornului de control)

Prisme reglabile
Aceste reazeme se caracterizează prin aceea că prezintă posibilitatea modificării
periodice a poziţiei suprafeţelor active. Această modificare se produce, de regulă, pe direcţia
planului de simetrie a suprafeţelor active.
Prismele reglabile se folosesc în cadrul tehnologiei de grup, atunci cînd piesele sînt
grupate pe familii sau grupe tehnologice. De asemenea, aceste reazeme se mai folosesc în
vederea compensării uzurii suprafeţelor active. Deplasarea prismei se poate realiza manual sau
cu ajutorul unui şurub de acţionare. În orice situaţie, după obţinerea poziţiei finale a prismei,
aceasta se fixează cu şuruburi.

Prisme reglabile

6
Curs 7 - Strângerea pieselor în dispozitive
Definitie
Strângerea este ca de-a doua fază a procesului de prindere şi constă în aplicarea
unor forţe de strângere care au rolul de a conserva schema de orientare-poziţionare atît în timpul
procesului de strângere, cît şi în timpul procesului de prelucrare (control, asamblare). Strângerea
are ca scop evitarea deplasării, rotirii sau vibrării piesei pe reazeme.
Forţele de strângere se aplică atunci cînd piesa nu este stabilă pe reazeme sub
greutate proprie sau atunci cînd însăşi construcţia reazemelor nu asigură stabilitatea piesei, prin
preluarea de către acestea a forţelor şi momentelor de prelucrare. De multe ori, în aplicaţiile
obişnuite din ingineria mecanică, prima situaţie este, de multe ori exclusă, dată fiind greutatea
redusă a pieselor prelucrate în mod curent.
În funcţie de elementele care se utilizează la dezvoltarea forţelor de strîngere,
strîngerea poate fi :
─ strângere rigidă. Este cazul în care strângerea se realizează cu mecanisme închise, cu acţionare
manuală, mecanică, electromecanică etc., la care sursa de energie
necesară strângerii se înlătură după realizarea forţei de strângere (cu
autofrânare). În timpul proceselor de prelucrare, ca urmare a
deformaţiilor elastice ale sistemului piesă-dispozitiv, forţele de
strângere au un caracter variabil, ajungându-se chiar la anularea
acestora;
─ strângere elastică. Este cazul în care strângerea se realizează cu
mecanisme deschise, acţionate cu fluide sub presiune constantă
(pneumatice, hidraulice, pneumohidraulice etc.). În timpul prelucrării,
forţele de strângere rămân constante, indiferent de deformaţiile
elastice ale ansamblului piesă-dispozitiv şi a forţelor care se exercită
asupra piesei în timpul prelucrării.

Operaţia fizică prin care se realizează strîngerea poate fi:

─ strângere mecanică. Strângerea se realizează prin intermediul unor componente mecanice, cu o
structură rigidă, elastică sau vâscoasă, care transformă un lucru mecanic consumat (forţă şi cursă
de acţionare), în lucru mecanic util (forţă şi cursă de strângere);
─ atracţie electrostatică. Sarcina electrostatică, datorită legii lui Coulomb, poate genera
strângerea mai multor piese încărcate electrostatic. În acest caz, restricţiile sînt legate de
mărimea forţelor de atracţie electrostatică, protecţia muncii etc.;

7
 ─ atracţie magnetică. Cu ajutorul unor magneţi permanenţi poate fi realizată atracţia magnetică,
care poate genera forţe de strângere. Pe baza acestui principiu au fost realizate mesele magnetice,
utilizate în operaţiile de prelucrare. Restricţiile, în acest caz, sînt legate de natura materialului din
care sînt confecţionate piesele (aliaje feromagnetice) şi de regimurile de aşchiere
─ atracţie electromagnetică. Piesele pot fi strânse datorită unor forţe electromagnetice generate
de nişte electromagneţi amplasaţi în platouri electromagnetice. Restricţiile se referă la natura
materialelor din care sînt confecţionate piesele ce urmează a fi prinse (aliaje feromagnetice),
mărimea regimurilor de aşchiere etc.;
─ strângere cu vacuum. Forţa de strângere se datorează diferenţei dintre presiunea atmosferică ce
apasă asupra pieselor şi depresiunea creată sub semifabricat cu ajutorul unor instalaţii speciale
pentru producerea vidului. Restricţiile sînt legate de prezenţa găurilor în piese şi de mărimea
forţelor de aşchiere;
─ strângere prin adeziune. Piesele pot fi efectiv lipite cu diverse substanţe adezive, în vederea
prelucrării, asamblării sau verificării; ─ strângere prin coeziune. Piesele pot fi înglobate într-un
material care îşi schimbă starea de agregare la diverse temperaturi. Piesele pot fi prinse cu
ajutorul unor aliaje uşor fuzibile sau cu ajutorul apei îngheţate. Restricţiile ţin de temperatura de
lucru, mărimea forţelor;
─ strângere datorită gravitaţiei. Piesele pot fi strânse simultan datorită unei plăci suspendate. De
asemenea, pot fi prinse simultan piese grele, care sub greutatea proprie îşi menţin stabilitatea şi
sub acţiunea forţelor de aşchiere, asamblare sau măsurare. Restricţiile vin din partea greutăţii
pieselor şi a mărimii forţelor exterioare;
─ strângere datorită dilatării termice. Piesele pot fi strânse cu ajutorul unor elemente care se
dilată sub acţiunea creşterii temperaturii. Restricţii: influenţa temperaturii asupra pieselor strânse
şi durata mare a strângerii;
─ strângere datorită forţei arhimedice. Piesele pot fi strânse (cel puţin teoretic) datorită forţei
arhimedice care apare la imersarea acestora întrun lichid.
Sistemul de forţe care acţionează asupra unei piese. Tipuri de forţe de strângere
Asupra unei piese acţionează următoarele forţe:
─ forţele şi momentele de prelucrare (control, asamblare), ─ forţele şi momentele de inerţie;
─ forţele centrifugale de inerţie;
─ greutatea;
─ reacţiunile reazemelor;
─ forţele de frecare dintre piesă şi reazeme;
─ forţele de frecare dintre piesă şi elementele de strângere;
─ forţele de strângere;

8
─ forţe şi momente cu caracter secundar.
Forţele de strângere care se aplică piesei sînt:
─ forţe de strângere prealabile (iniţiale, de prestrângere). Au rolul de a asigura contactul ferm
între piesă şi elementele de orientare-poziţionare la introducerea piesei în dispozitiv. Au valori
comparative cu greutatea piesei şi cu forţele de frecare care apar la deplasarea piesei pe reazeme.
Una din forţele de strângere prealabile este însăşi greutatea piesei. Aceste forţe sînt aplicate
direct de către operator, sau pot fi aplicate cu elementele şi mecanismele de strângere;
─ forţele de strângere principale. Sînt cele care asigură conservarea schemei de orientare-
poziţionare. Au valori care se determină în urma rezolvării unor ecuaţii de echilibru static,
punîndu-se condiţiile ca piesa să nu se deplaseze, să nu se rotească sau să nu vibreze sub acţiunea
forţelor şi momentelor de prelucrare;
─ forţe de strângere suplimentare. Se aplică în aşa fel încât să se descarce pe reazemele
suplimentare şi au rolul de a spori stabilitatea şi rigiditatea pieselor în timpul lucrului.
Stabilirea schemei de strângere optime
Strângerea pieselor în dispozitive se poate realiza în mai multe moduri, datorită următoarelor
aspecte:
─ sistemul forţelor de strângere se poate aplica pe mai multe suprafeţe ale piesei, numite
suprafeţe de strângere;
─ forţele de strângere sînt caracterizate, ca orice vectori, de mai mulţi parametri variabili:
mărime, sens, punct de aplicaţie, direcţie, număr, succesiune.
În consecinţă, se pune problema depistării modalităţii optime de realizare a
strângerii piesei în dispozitiv. Depistarea strângerii optime este o etapă a metodologiei 12E de
proiectare a dispozitivelor [29], [33]. Conform acestei metodologii, strângerea unei piese în
dispozitiv se poate realiza după mai multe scheme de strângere, numite scheme de strângere
tehnic posibile (SSTP).
Dintre schemele de strângere tehnic acceptabile (SS-TA) se selectează schema de strângere
optimă (SS-O), care este acea SS-TA care poate fi realizată cu costuri minime. Astfel, criteriile
pentru alegerea SS-O sînt [20]:
─ numărul forţelor de strângere principale;
─ mărimea forţelor de strângere principale;
─ necesitatea aplicării forţelor de strângere suplimentare;
─ gradul de descompunere a forţelor de strângere pe mai multe direcţii;
─ presiunea de contact reazeme-piesă;
─ presiunea de contact elemente de strângere-piesă.

9
Abateri (erori) de strângere
Abaterile (erorile) de strângere sînt componente ale erorii totale de prelucrare şi sînt
egale cu diferenţa dintre proiecţiile deplasărilor maxime şi minime ale bazei de cotare, pe direcţia
cotei respective. Abaterile de strângere se pot determina în două situaţii: în cazul strângerii pieselor
rigide şi în cazul strângerii pieselor deformabile.
În cazul strângerii pieselor rigide, abaterile de strângere apar datorită variaţiei
forţelor de strângere principale în limitele Fmin, Fmax.
La aplicarea forţei de strângere avînd
aceste valori extreme, piesa se va deplasa în poziţiile
I şi II, iar baza de cotare A a cotei L cu fmin,
respectiv fmax, pe direcţia forţelor de strângere.
Dependenţa dintre deplasările piesei şi forţele de
strângere aplicare este dată în fig.

Curs 8 - Calculul forţelor de strîngere principale

Forţele de strângere principale au valori care se determină în urma rezolvării unor
ecuaţii de echilibru static, punîndu-se condiţiile ca piesa să nu se deplaseze, să nu se rotească sau
să nu vibreze sub acţiunea forţelor şi momentelor de prelucrare. Pentru a determina forţele de
strângere sînt necesare dimensiunile piesei, dimensiunile reazemelor şi cotele de poziţie ale
forţelor care acţionează asupra piesei.
De asemenea, trebuie stabiliţi coeficienţii de frecare dintre piesă şi reazeme şi dintre
piesă şi elementele şi mecanismele de strângere. În calculul forţelor de strângere principale
intervine un coeficient de siguranţă k. Acest coeficient se determină cu relaţia:

Coeficienţii din relatie au următoarele semnificaţii şi valori:

─ k0 este un coeficient de siguranţă garantat, care acoperă imperfecţiunile modelului fizic după
care se face calculul forţei de strângere (k0 = 1,5);
─ k1 ţine cont de neuniformitatea dimensională şi structurală a adaosului de prelucrare(k1 = 1
pentru finisări şi k1 = 1,2 pentru degroşări);
─ k2 depinde de creşterea solicitărilor ca urmare a uzării sculelor (k2=0,95… 1,9);

10
─ k3 coeficient care ţine seama de continuitatea procesului de aşchiere(k3=1 pentru aşchiere
continuă, k3=1,2 pentru aşchiere discontinuă);
─ k4 coeficient care ţine seamă de caracterul forţelor de strângere (k4=1 pentru forţe de
strângere constante; k4=1,3 pentru forţe de strângere variabile);
─ k5 coeficient care depinde de comoditatea acţionării dispozitivelor manuale (k5=1,5… 1,6);
─ k6 depinde de tendinţa de răsturnare a pieselor pe reazeme, atunci cînd suprafeţele de
orientare-poziţionare prezintă abateri mari de la formă şi de la poziţia relativă (k6=1 pentru
suprafeţe de contact limitate; k6=1,5 pentru suprafeţe de contact întinse).
În fig. se prezintă schema de calcul a forţelor de strângere principale în cazul prinderii
unei piese cilindrice într-o mandrină cu fălci. Piesa este supusă unei operaţii de prelucrare cu
forţa Fe şi momentul Me.
a. Piesa să nu se deplaseze pe direcţie axială datorită forţei Fe:

b. Piesa nerezemată frontal să nu se rotească datorită

momentului Me:

• c. Piesa rezemată frontal să nu se rotească datorită momentului Me:

11
S-au folosit următoarele notaţii:
z – numărul fălcilor;
Mr – momentul de frecare pe reazemul frontal;
D – diametrul piesei;
d – diametrul interior al reazemului frontal;
μa – coeficientul de frecare pe direcţie axială dintre fălci şi piesă;
μt – coeficientul de frecare pe direcţie tangenţială dintre fălci şi piesă;
μr – coeficientul de frecare dintre reazemul frontal şi piesă.

În fig. se prezintă schema de calcul a forţelor de strângere la prinderea unei piese

cilindrice pe o prismă. Piesa este supusă unei operaţii de prelucrare cu momentul Me.

Mecanisme de strângere

Definitie:
Mecanismele de strângere sînt subsisteme ale dispozitivelor de prindere care au rolul de a
genera forţele şi cursele de strângere necesare pentru conservarea orientării-poziţionării piesei în
dispozitiv. Mecanismele de strângere pot fi simple (elementare, tipice sau caracteristice) şi
combinate (complexe), care se obţin din combinarea logică a primelor.
Mecanismele de strângere se utilizează pentru materializarea operaţiei fizice de strângere
a pieselor, numită strângere mecanică

12
 În acest caz, strângerea se realizează prin intermediul unor componente mecanice, cu o
structură rigidă, elastică sau vîscoasă, care transformă un lucru mecanic consumat (forţă şi cursă
de acţionare), în lucru mecanic util (forţă şi cursă de strângere).

Structura funcţională a mecanismelor de strângere combinate

In cazul particular al mecanismelor de strângere, structura funcţională poate fi reprezentată
pe trei niveluri de abordare. La un prim nivel de abordare, în urma analizei structurale a
mecanismelor de strângere combinate studiate şi conform lucrărilor, a rezultat că, structura
generală a acestor mecanisme conţine trei subsisteme: de intrare (In) (de acţionare), intermediar
(Im) şi de ieşire (Ie)

Subsistemul de intrare conţine acele elemente (mecanisme) de strângere tipice prin

intermediul cărora se transmite energia de la sistemul de acţionare la celelalte subsisteme ale
mecanismelor de strângere.
Subsistemul intermediar cuprinde elementele (mecanismele) de strângere care
transformă (amplifică sau demultiplică) forţele şi cursele de acţionare.
Subsistemul de ieşire are în componenţă acele elemente (mecanisme) de strângere care
intră în contact nemijlocit cu piesa (piesele) – sînt elementele care asigură în mod efectiv
strângerea pieselor în dispozitiv.

13
 În urma analizei mecanismelor de strângere studiate au rezultat următoarele:
─ subsistemul de intrare este materializat de un singur element, una dintre caracteristicile
mecanismelor de strângere multiplă fiind aceea că fluxul de energie intră în mecanism printr-un
singur canal (cale, intrare), după care urmează o distribuire a forţelor şi curselor pe mai multe
canale (căi, trasee), în vederea strângerii simultane a mai multor piese;
─ subsistemul intermediar poate lipsi din structura mecanismului de strângere sau poate fi
materializat de unul, două, trei sau patru elemente generice. Prin element generic se înţelege un
element care se poate afla, în acelaşi timp, pe mai multe trasee de transmitere a forţelor şi curselor.
─ subsistemul de ieşire poate lipsi, caz în care acesta se confundă cu subsistemul de intrare;
acest subsistem este materializat, aproape întotdeauna, de către un singur element generic, care, ca
şi în cazul subsistemului intermediar, este un element care se găseşte, în acelaşi timp, pe mai multe
trasee de transmitere a forţelor şi curselor, trasee care sînt în număr egal cu cel al pieselor strânse;
─ structura mecanismelor de strângere poate fi liniară sau arborescentă (simetrică sau
nesimetrică).

14
 Trebuie avut în vedere faptul că, pentru transmiterea forţei şi cursei de acţionare se folosesc
o serie de legi şi principii din fizică. Legea fizică exprimă legătura dintre mărimile fizice ce
caracterizează un fenomen. Principiile fizice reprezintă adevăruri care se impun datorită faptului
că nu sînt infirmate de experienţele în domeniu. Din analiza mecanismelor tipice, s-a constatat că
acestea au la bază următoarele efecte şi legi fizice:
─ efect de pană;
─ efect de pârghie;
─ efect pneumostatic;
─ efect hidrostatic (legea lui Pascal).

Fiecare dintre aceste efecte şi legi influenţează modul în care mecanismele tipice
transmit forţele şi cursele. În primul rînd, aceste efecte şi legi au o acţiune directă asupra
modului în care mecanismele de strângere transformă mişcarea. Aceasta, are două forme
fundamentale: rotaţia şi translaţia. Fiecare mecanism fiind caracterizat de o intrare şi de o
ieşire, se poate preciza care este forma de mişcare pe care o îmbracă acestea. Din analiza
mecanismelor de strângere combinate, a rezultat că se poate enunţa un principiu în baza
căruia să se explice raţiunea amplasării mecanismelor tipice într-o anumită ordine în
structura mecanismelor de strângere combinate.

15
 Acest principiu a fost numit principiul compatibilităţii transmiterii mişcării:
condiţia necesară şi suficientă ca o succesiune de două mecanisme să fie viabilă tehnic
este ca ieşirea primului mecanism să fie identică, în ceea ce priveşte forma de mişcare,
cu intrarea celui de-al doilea mecanism.

Mecanisme de strângere tipice (simple, elementare,caracteristice)

Mecanisme de strângere cu filet
Aceste mecanisme se caracterizează prin aceea că elementul esenţial pentru transformarea forţelor
îl constituie o suprafaţă înclinată, înfăşurată pe un corp de bază (cilindric sau conic) numit filet.
Aceste mecanisme sînt foarte răspîndite în construcţia mecanismelor de strângere datorită
următoarelor avantaje:
─ simplitate constructivă;
─ grad ridicat de universalitate;
─ siguranţă mare în exploatare.
Principalul dezavantaj al acestor mecanisme îl constituie timpii relativi ridicaţi necesari acţionării.
Mecanismele cu şurub utilizate la construcţia mecanismelor de strângere pot fi de două tipuri:
● cu filet normal;
● cu filet stînga – dreapta.
Mecanismele cu şurub cu filet normal pot fi clasificate în funcţie de mişcările pe care le execută
cele două elemente componente: şurubul propriuzis şi piuliţa.
Mecanismul şurub – piuliţă poate fi privit ca un sistem elementarde strângere cu o intrare şi cu
una sau cu două ieşiri. Elementul de intrare poate fi şurubul sau piuliţa, asupra căruia se aplică o
mişcare de rotaţie (R). La ieşire se obţine o mişcare de translaţie (T), produsă de piuliţă sau de
şurub sau de cele două elemente simultan.

16
 Notaţiile din fig. 7.4 au
următoarele semnificaţii:
─ Ma = momentul de acţionare;
─ Ff = forţa de frecare dintre
şurub şi piuliţă;
─F1 = componenta tangenţială;
─ N = componenta normală;
─ R = forţa rezultantă;
─ F = forţa axială;
─ a = unghiul de înclinare a
spirei filetului;
─ rm = raza medie a filetului;
─ φ = unghiul de frecare;

17
18
 Mecanismele cu şurub cu filet stînga – dreapta pot fi caracterizate ca mecanisme
elementare de strângere cu o intrare şi două ieşiri. Elementul acţionat este şurubul, iar
elementele de ieşire sînt cele două piuliţe cu filete pe stînga şi pe dreapta. O altă variantă
constructivă este aceea în care elementul acţionat este piuliţa cu filet stînga – dreapta, iar
elementele de ieşire sînt două şuruburi cu filete pe stînga, respectiv pe dreapta (tab. 7.5)

19
20
21
Mecanisme de strângere cu pârghie (bridă)
Acest tip de mecanisme se caracterizează prin aceea că realizează transformarea forţei de
acţionare în forţă de strângere cu ajutorul unor elemente, în general prismatice, numite pârghii
(bride).
Principalele avantaje ale mecanismelor de strângere cu pârghii sînt:
─ simplitate constructivă;
─ oferă posibilităţi comode de schimbare a direcţiei şi sensului forţei dezvoltate;
─ posibilitatea distribuirii forţei de strângere;
─ randament sporit;
─ timpi reduşi de strângere-desfacere;
─ grad sporit de universalitate.
Dezavantajele acestor mecanisme sînt rigiditatea scăzută şi lipsa autofrânării.

Calculul mecanismului cu parghie se face in doua

situatii:
Cu neglijarea frecarilor
Se utilizeaza cel mai frecvent, pentru piese
rigide, scriindu-se o ecuatie de momente fata de axul
parghiei:
SL=Qa (pentru cazul din figura urmatoare)
- Cu luarea in considerare a frecarilor, ca in figura
urmatoare, pentru piese fragile, deformabile, la care
relatia intre Q si S trebuie determinate cu multa
acuratețe.

22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
Curs 9

Mecanisme de strângere cu bilă

Aceste mecanisme se caracterizează prin aceea că asigură transmiterea forţei de strângere cu
ajutorul unor corpuri sferice numite bile.
Avantajele unor astfel de mecanisme de strângere sînt:
─ construcţia simplă;
─ durabilitatea ridicată, deoarece contactele cu alte elemente se realizează mereu în alte
puncte (datorită rotirilor repetate ale bilelor);
─ pot asigura autofrânarea.
Unul dintre dezavantajele
utilizării unor asemenea mecanisme îl
reprezintă tensiunile de contact ridicate.
Calculul mecanismelor cu bilă poate fi
realizat în funcţie de elementele cucare
bilele intră în contact, în vederea
transmiterii lucrului mecanic.
Mecanismele de strângere cu bile pot fi
sistematizate într-o matrice morfologică
conform celei din tabelul 7.10.

33
Astfel, calculele se pot face în următoarele situaţii:
1.Contact bila-bila

Contact bila-bila
Din proiecţia de forţe pe direcţia orizontală rezultă relaţia dintre forţa de strângere şi cea de
acţionare:

34
 În mod analog cu situaţia precedentă,
2.Contact pana-bila

Contact pana-bila
3. Contact pana-bila-pana

Contact pana-bila-pana

35
4. Contact pana dubla - bile

36
Din proiecţia de forţe pe direcţie verticală rezultă:

37
Mecanisme de strângere cu rolă
Se caracterizează prin aceea că realizează transmiterea forţei şi cursei de acţionare cu
ajutorul unor elemente cilindrice numite role. Aceste mecanisme prezintă, faţă de mecanismele cu
bile, avantajul unei presiuni de contact mai mici. Clasificarea şi calculul acestor mecanisme sînt
identice cu cele de la mecanismele cu bile.
Mecanisme de strângere cu hidroplast
Hidroplastul este un material sintetic, elastoplastic, care are aspectul unui cauciuc fără pori,
translucid, comportîndu-se ca un lichid cu vîscozitate mare, fiind practic incompresibil şi avînd
capacitatea de a transmite presiuni aproximativ constante, în conformitate cu legea lui Pascal.
Această ultimă caracteristică îl face apt pentru strângerea multiplă, hidroplastul avînd capacitatea
de a compensa abaterile dimensionale, de formă şi de poziţie ale pieselor strînse.
Mecanismele cu hidroplast prezintă următoarele avantaje:
─ capacitatea de distribuire a forţelor;
─ capacitatea amplificării forţelor;
─ randament sporit;
─ simplitate constructivă.
Dezavantaje:
─ nu pot fi utilizate la temperaturi mai mari de 60˚, datorită fluidizării hidroplastului;
─ cursele dezvoltate au valori reduse.
Hidroplastul are în compoziţie următoarele elemente: policlorură de vinil, dibutilftalat, stearat de
calciu şi ulei de vid.
Mecanismele cu hidroplast pot fi clasificate după numărul de mişcări de ieşire pe care le admit.
În tab. se prezintă mecanisme cu două, trei şi mai multe ieşiri.
Calculul mecanismului cu hidroplast se realizează pe baza schemei de mai jos:

38
 În continuare, se calculează relaţia dintre cursa de acţionare şi cea de strângere, avîndu-se
în vedere faptul că hidroplastul este considerat incompresibil. Calculele au fost efectuate
neglijîndu-se frecările, notaţiile avînd următoarele semnificaţii:
Fa = forţa de acţionare;
S = forţa de strângere;
d p = diametrul plunjerului de acţionare;
ds = diametrul plunjerului de strângere;
ca = cursa de acţionare;
cs = cursa de strângere;
n = numărul de plunjere de strângere.

39
 În figură se prezintă un mecanism de strângere cu hidroplast [42], compus din pârghia 1,
şurubul de acţionare 2, plunjerele 3, hidroplastul 4, şurubul 5 pentru obturarea incintei cu
hidroplast, şuruburile 6 pentru scoaterea aerului din incintă şi reazemul 7. Strângerea pieselor se
face prin acţionarea şurubului 2, hidroplastul asigurând o distribuţie uniformă a forţelor de
strângere, compensând abaterile dimensionale, de formă şi de poziţie relativă a pieselor strânse.

Hidroplastul se mai utilizează în construcţia mecanismelor de centrare şi strângere cu

bucşe elastice cu pereţi subţiri.
Uneori, în locul hidroplastului se utilizează ulei sau cauciuc, fiecare dintre acestea fiind
caracterizat de o serie de avantaje şi dezavantaje care ţin, în primul rând, de precizia etanşărilor
şi de mărimea curselor dezvoltate.
Mecanismele de strângere cu hidroplast intră, de regulă, în structura mecanismelor de
strângere multiplă, datorită comportării hidroplastului ca un lichid incompresibil, asigurând o
repartiţie uniformă a forţelor de strângere.

40
Mecanisme de strângere cu bare articulate

Mecanismele cu bare articulate sînt caracterizate prin aceea că realizează transmiterea

forţelor şi curselor de acţionare cu ajutorul unor elemente rigide care execută nişte mişcări plan –
paralele. Acest tip de mecanisme de strângere prezintă următoarele avantaje:
─ simplitate constructivă;
─ asigură autofrânarea în anumite condiţii;
─ dezvoltă curse relativ mari;
─ permit schimbarea comodă a direcţiei forţei;
─ permit distribuirea comodă a forţei;
─ permit mecanizarea acţionării.
Principalul dezavantaj al barelor articulate îl reprezintă gabaritul mărit al dispozitivelor în
componenţa cărora intră.
Mecanismele cu bare articulate pot fi clasificate astfel:
─ după elementul care transmite mişcarea la mecanismele următoare (cu plunjer sau cu pîrghie);
─ după numărul de bare articulate (cu o bară, cu două bare).
Clasificarea mecanismelor cu bare articulate

41
 Calculul acestui tip de mecanism se realizează după schema din figură.

Forţa de acţionare Fa este transmisă

prin culisa 1 la bara articulată 2 al cărei
capăt este articulat pe o pîrghie 3, care
aplică forţa de strângere S asupra piesei.
Pentru a stabili relaţia dintre forţa de
acţionare Fa şi forţa F1 pe care bara
articulată o transmite pîrghiei drepte, se
iau în considerare forţele care acţionează

asupra culisei: în care, F1 şi F1’

reprezintă componenta verticală şi
respectiv orizontală a reacţiunii R a barei
articulate asupra culisei, iar Ff este forţa
de frecare dintre culisă şi ghidaj.
Din cauza frecărilor care apar în articulaţiile barei articulate, direcţia reacţiunilor
din aceste articulaţii va forma cu linia centrelor acestora unghiul β. Deci,

Notaţiile au următoarele semnificaţii:

─ α = unghiul de înclinare a pârghiei faţă de direcţia verticală;
─ β = unghiul pe care îl face reacţiunea cu axa barei articulate;
─ φ = unghiul de frecare între culisă şi ghidaj;
─ ρ1, ρ2 = razele cercurilor de frecare din articulaţii;
─ φ1, φ2 = unghiurile de frecare din articulaţii;
─ μ1, μ2 = coeficienţii de frecare din articulaţii;

42
─ r1, r2 = razele articulaţiilor;
─ L = distanţa dintre axele articulaţiilor.
Relaţii simplificate de calcul pentru mecanismele cu bare articulate
Ca=Cs tgα/2

Există o mare varietate de mecanisme de strângere cu bare articulate şi levier. Aceste

mecanisme se utilizează atât la prinderea pieselor la prelucrare, cât şi la operaţii de control sau
asamblare. De asemenea, se utilizează la prinderea pieselor din lemn sau materiale plastice.
Avantajele esenţiale ale acestor mecanisme constau în timpii reduşi de acţionare, construcţia
simplă, autofrânarea şi costul redus, fiind realizate din repere obţinute prin deformare plastică.
De asemenea, aceste mecanisme, în varianta cu acţionare manuală, dezvoltă forţe de
strângere de ordinul zecilor sau sutelor de daN.
În vederea dezvoltării unor forţe de strângere cu valori mari, au fost realizate mecanisme
de strângere cu bare articulate şi levier cu acţionare mecanizată (pneumatică sau hidraulică). În
figură se prezintă o variantă de mecanism de strângere cu levier cu acţionare pneumatică. Forţa
de strângere poate avea diverse valori, în funcţie de poziţia pe care o are elementul activ pe bara
articulată de ieşire şi în funcţie de direcţia de aplicare a forţei. Astfel forţa de acţionare F5 are
valorile 190 N, 300 N, 480 N, 750 N, 1800 N.

43
 Corespunzător acestor forţe de acţionare, se obţin următoarele forţe de strângere:
– F1= 800 N; 1000N; 1800N; 2000N; 3000N;
– F2=1100 N; 1200N; 2500N; 3000N; 5500;
– F3=350N; 700N; 800N; 1500N; 3000N;
– F4=500N; 1000N; 1100N; 2200N; 5500N.

Mecanism de strângere cu levier cu acţionare pneumatică

Mecanisme de strângere cu plunjer (tijă)

Aceste mecanisme se caracterizează prin aceea că transmit forţa şi cursa de acţionare cu
ajutorul unui corp cilindric lung, lis (neted), ghidat, numit plunjer (tijă). Mecanismul cu plunjer
poate fi întîlnit în toate cele trei subsisteme ale mecanismelor de strângere (de intrare, intermediare,
de ieşire).
Avantajele acestor mecanisme sînt: asigură transmiterea la distanţă a forţei; randament
ridicat etc. Principalul dezavantaj este acela că nu amplifică forţa de acţionare. Plunjerele pot avea
diverse forme, în funcţie de rolul îndeplinit în structura mecanismelor de strângere.
În cazul în care forţa de intrare este amplasată pe direcţia axei de simetrie a plunjerului, se
poate considera că frecările sînt neglijabile, forţele normale la suprafaţa de contact dintre ghidaj şi
plunjer fiind de ordinul de mărime al greutăţii plunjerului. Nu în acelaşi mod stau lucrurile în cazul
în care, la intrare este amplasată o forţă pe o direcţie sub un anumit unghi faţă de axa de simetrie
(de exemplu, atunci cînd plunjerul este acţionat de o pană sau de o bară articulată). În această
situaţie, frecările sînt ridicate, deoarece asupra plunjerului acţionează un moment de răsturnare dat
de componenta H1 a forţei de intrare, amplasată perpendicular pe axa plunjerului

44
 Schema de calcul a mecanismului cu plunjer

Mecanisme de strângere cu melc-roată melcată

Aceste mecanisme se caracterizează prin aceea că permit transmiterea lucrului
mecanic necesar strîngerii cu ajutorul unui angrenaj melcat. Dintre avantajele acestui mecanism
pot fi enumerate: prezintă autofrânare; permite transmiterea mişcării de rotaţie între două axe
încrucişate. Principalul dezavantaj este cel legat de randamentul scăzut.
Raportul de transmitere a angrenajului este:

─ ω1 = viteza unghiulară a melcului;

─ ω2 = viteza unghiulară a roţii dinţate;
─ n1 = turaţia melcului;
─ n2 = turaţia roţii dinţate;
─ z2 = numărul de dinţi ai roţii dinţate;
─ i = numărul de începuturi ale melcului.
Raportul 12 i reprezintă raportul de amplificare iM a momentelor
melcului şi roţii melcate. Raportul invers reprezintă raportul de
demultiplicare C i a curselor unghiulare ale melcului şi respectiv ale
roţii melcate:

45
Curs 10 -Mecanisme de strangere cu roti dintate

46
47
48
49
50
51
52
53
54
55
56
57
58
59
60
61
62
63
Curs 11

MECANISME DE CENTRARE ȘI STRÂNGERE

Generalităţi.
Mecanismele (elementele) de centrare şi strângere (autocentrante) se
caracterizează prin aceea că realizează atât orientarea-poziţionarea cît şi strângerea piesei.
Orientarea-poziţionarea piesei se realizează, în cazul mecanismelor de centrare-strângere, după un
element de simetrie al acesteia, care poate fi: plan, dreaptă (axă), punct sau centru de simetrie.
Pentru materializarea orientării-poziţionării după aceste elemente de simetrie este necesar ca
elementele de centrare şi strângere care vin în contact cu piesa să fie identice şi să se deplaseze
simultan. Mecanismele de centrare şi strângere intră în structura dispozitivelor şi elementelor de
dispozitive numite mandrine, dornuri (bolţuri) şi menghine autocentrante (extensibile).
Mandrinele autocentrante sînt acele dispozitive la care elementele de centrare-strângere identice
se deplasează simultan şi radial pe cel puţin trei direcţii, de la exterior la interior, prinzând piesele
pe suprafeţele exterioare.
Dornurile (bolţurile) autocentrante (extensibile) sînt acele dispozitive la care elementele de
centrare-strângere identice se deplasează simultan şi radial pe cel puţin trei direcţii, de la interior
spre exterior, prinzând piesele pe suprafeţele interioare ale acestora.
Menghinele autocentrante se caracterizează prin aceea că elementele de centrare-strângere
identice se deplasează simultan pe o direcţie, de la exterior spre interior, prinzând piesele pe
suprafeţele exterioare.
Menghinele extensibile se caracterizează prin aceea că elementele de centrare-strângere identice
se deplasează simultan pe o direcţie, de la interior spre exterior, prinzînd piesele pe suprafeţele
interioare ale acestora.
Mecanismele de centrare şi strângere pot fi clasificate după mai multe criterii.
De exemplu, acestea pot fi clasificate după tipul elementelor care vin în contact cu piesele.
Acestea se numesc elemente de centrare şi strângere.
După forma constructivă a elementelor de centrare şi strângere se deosebesc următoarele grupe
de mecanisme de centrare şi strângere:
1. mecanisme de centrare şi strângere cu prisme;
2. mecanisme de centrare şi strângere cu pârghii;
3. mecanisme de centrare şi strângere cu plunjere;
4. mecanisme de centrare şi strângere cu fălci radiale glisante (cu canal în spirală Arhimede, cu
camă radială plană, cu şurub cu filet stânga-dreapta, cu pană multiplă, cu pârghii (bride), cu
cremaliere);

64
5. mecanisme de centrare şi strângere cu lamele (cu conuri şi lamele, cu pene multiple şi lamele);
6. mecanisme de centrare şi strângere cu bile;
7. mecanisme de centrare şi strângere cu role (cu degajări şi role, cu pene multiple, fălci elastice
şi role);
8. mecanisme de centrare şi strângere cu bucşe elastice crestate (secţionate);
9. mecanisme de centrare şi strângere cu bucşe elastice cu nervuri (gofrate, de tip “burduf”);
10. mecanisme de centrare şi strângere cu arcuri-disc (taler, farfurie);
11. mecanisme de centrare şi strângere cu membrană (membrană cu fălci, membrană-cupă);
12. mecanisme de centrare şi strângere cu bucşe elastice cu pereţi subţiri (cu hidroplast, cauciuc
sau ulei).
13. Mecanisme de centrare şi strângere cu elemente flexibile din cauciuc (mase plastice);
14. Mecanisme de centrare şi strângere cu elemente elastice elicoidale.
Fiecare dintre aceste mecanisme de centrare şi strângere prezintă o serie de avantaje şi dezavantaje
caracteristice, iar studiul lor reprezintă o parte însemnată în teoria dispozitivelor de prindere.

Mecanisme de centrare-strângere cu prisme

Aceste mecanisme se caracterizează prin aceea că realizează centrarea-strângerea cu ajutorul
unor elemente caracteristice numite prisme.
Aceste mecanisme intră, de regulă, în structura menghinelor autocentrante.
Principalele avantaje ale acestor mecanisme de centrare-strângere sînt:
─ posibilitatea prinderii pieselor cilindrice de diverse dimensiuni;
─ posibilitatea prinderii atît a pieselor cilindrice, cît şi a celor prismatice sau cu diverse
configuraţii;
─ simplitatea constructivă.
Principalul dezavantaj este legat de aplicarea forţelor de strângere numai în patru puncte,
fapt pentru care utilizarea acestor mecanisme este improprie în cazul pieselor cu pereţi subţiri,
uşor deformabili.
Aceste mecanisme se pot clasifica în funcţie de elementele de strângere care asigură
deplasarea simultană a prismelor.
Astfel, aceste elemente pot fi:
─ şuruburi stânga-dreapta;

65
─ pene duble;
─ came duble;
─ pârghii;
─ bare articulate;
─ angrenaje cu roţi dinţate şi cremaliere;
─ cilindri pneumatici dubli cu roţi dinţate şi cremaliere etc.
În fig. 8.1 se prezintă un mecanism de centrare-strângere cu prisme deplasate simultan cu
ajutorul unui şurub stînga-dreapta. Acest mecanism intră în structura menghinelor autocentrante.

În relaţiile 8.1 şi 8.2 semnificaţia notaţiilor este următoarea:

α – unghiul de pantă al filetului;

66
 φ – unghiul de frecare pe filet;
μ – coeficientul de frecare în ghidajul piuliţelor (fălcilor);
θ – unghiul de rotire a şurubului în radiani;
M – momentul de acţionare a şurubului;
a, b, c – parametri dimensionali.
În fig. 8.2 se prezintă o menghină autocentrantă cu prisme deplasate cu şurub stânga-
dreapta. Piesa prinsă este de formă paralelipipedică, iar prismele au suprafeţele active nesimetrice
faţă de planul de simetrie al prismei. Mecanismul realizează centrarea-strângerea faţă de planele
de simetrie x-x şi y-y.

În fig. 8.3 [91] este prezentat un mecanism de centrare-strângere cu prisme deplasate cu

pârghii. Acţionarea se face de la cilindrul pneumatic (hidraulic) 4. Mişcarea se transmite mai
departe la pârghiile 3, care deplasează prismele 1 în ghidajele 2.

67
Mecanisme de centrare-strângere cu pârghii
Aceste mecanisme se caracterizează prin aceea că realizează centrareastrângerea pieselor
cu ajutorul unor elemente rigide numite pîrghii (bride), care se deplasează simultan în jurul unor
articulaţii. Aceste mecanisme de centrare-strângere pot intra în structura tuturor tipurilor de
dispozitive autocentrante. Mecanismele de centrare-strângere cu pîrghii prezintă avantajele şi
dezavantajele specifice mecanismelor de strângere cu pîrghii, avîndu-se însă în vedere şi
influenţele pe care le au mecanismele care realizează deplasarea simultană a pîrghiilor.
Cele mai importante avantaje ale mecanismelor de centrare-strângere cu pârghii sînt:
─ simplitate constructivă;
─ posibilitatea executării unor curse mari;
─ posibilitatea schimbării direcţiei forţei de strângere;
─ randament sporit;
─ timpi reduşi de centrare-strângere/ desfacere;
- posibilitatea mecanizării comode a acționării.
Principalele dezavantaje sînt legate de rigiditatea scăzută şi de absenţa autofrânării.

68
Aceste mecanisme se pot clasifica după elementele şi mecanismele de strângere care asigură
deplasarea simultană a pârghiilor.
Aceste elemente pot fi:
─ cursoare;
─ şuruburi stânga-dreapta;
─ pene (duble, triple, multiple);
─ came (duble, triple, multiple);
─ conuri etc.
În fig. 8.4 se prezintă un mecanism de centrare-strângere cu pârghii deplasate simultan cu un
cursor. Se observă că forţa de strângere are o componentă orizontală S şi o componentă verticală
S1, orientată înspre reazemul plan, mărind stabilitatea piesei.

69
70
Mecanisme de centrare-strângere cu plunjere
Se caracterizează prin faptul că realizează centrarea şi strângerea pieselor cu ajutorul unor
elemente cilindrice numite plunjere. Plunjerele pot avea suprafeţele active plane, bombate, sferice,
zimţate, concave etc.
În fig. 8.6 [91] se prezintă un mecanism de centrare-strângere cu plunjere, în varianta de dorn.
Forţa de strângere S se calculează cu relaţia:

Semnificaţiile notaţiilor din relaţiile 8.5 şi 8.6 sînt următoarele:

Q – forţa de acţionare;
ca – cursa de acţionare;
α – unghiul de înclinare a penei;
φ1 –unghiul de frecare dintre plunjer şi pană;
φ3 – unghiul de frecare dintre
plunjerşi corpul dispozitivului
a, b – parametri dimensionali.

71
 • În fig. 8.7 [91] se prezintă un mecanism de centrare-strângere în varianta de menghină
autocentrantă (extensibilă).

Mecanisme de centrare-strângere cu fălci radiale glisante

Aceste mecanisme se caracterizează prin aceea că realizează centrarea şi strângerea cu
ajutorul unor elemente prismatice, numite fălci, care glisează pe direcţie radială.
Mecanismele pot fi clasificate în funcţie de elementele care asigură deplasarea radială şi
simultană a fălcilor. Astfel, aceste elemente pot fi:
─ canal în spirală Arhimede;
─ pană multiplă;
─ pârghii (bride);
─ şurub cu filet stânga-dreapta;
─ camă radială plană;
─ cremaliere;
─ bucşă filetată-dinţată.

72
În fig. 8.8 [100] se prezintă structura unei mandrine cu fălci deplasate simultan cu ajutorul unui
disc turnant cu canal în spirală arhimedică.

La rotirea succesivă a celor trei pinioane de acţionare, se produce rotirea discului turnant.
Acesta prezintă un canal în spirală arhimedică, în care pătrund dinţii practicaţi pe fălcile radiale
glisante.
La rotirea discului turnant, cele trei fălci se vor deplasa simultan pe direcţie radială, fiind ghidate
în corpul mandrinei.
Pe fălcile radiale glisante sunt amplasate fălci (bacuri) de prindere, care pot avea diverse forme
constructive.

73
 În fig. 8.9 [91] se prezintă schema de calcul a unui mecanism de centrarestrângere cu
fălci radiale glisante, deplasate cu disc turnant cu canal în spirală Arhimede.

74
75
Un alt tip de mecanism de centrare-strângere cu fălci este cel la care acestea sunt deplasate cu
ajutorul pârghiilor. Pârghiile sunt rotite la deplasrea axială a unui cursor.
În fig. 8.14 [91] se prezintă schema de calcul a unui mecanism de centrarestrângere cu
fălci radiale glisante deplasate cu ajutorul pârghiilor. Forţa şi cursa de strângere se calculeză cu
relaţiile 8.11 şi 8.12.

S – forţa de strângere; Q – forţa de acţionare; e – cursa de strângere; i – cursa de acţionare;

μ – coeficientul de frecare al fălcilor în ghidaj; a, b, c, f, d – parametri dimensionali.

76
77
Curs 12

8.6. Mecanisme de centrare şi strângere cu pene (lamele) (cu conuri şi lamele, cu pene
multiple şi lamele)
Aceste mecanisme se caracterizeză prin aceea că realizează contrarea şi strângerea cu ajutorul unor
elemente prismatice rigide, care prezintă o suprafaţă înclinată, numite pene sau lamele.
Aceste mecanisme prezintă avantajul unei precizii ridicate de centrare (până la 5 μm) în cadrul
unor toleranţe mai largi ale dimensiunilor bazelor de centrare. Un avantaj important al acestor
mecanisme îl constituie posibilitatea aplicării forţelor de strângere pe mai multe direcţii, fapt care
permite strângerea pieselor cu pereţi subţiri, uşor deformabili. Alte avantaje constau în uşurinţa
mecanizării acţionării, fiabilitate sporită datorită tensiunilor de contact reduse, posibilitatea
aplicării unor forţe de strângere mari. Cel mai important dezavantaj al acestor mecanisme constă
în tehnologicitatea scăzută a operaţiilor de realizare a ajustajelor lamele-corp, a rectificărilor
interioare.
Principiul de funcţionare a acestor mecanisme este prezentat în fig. 8.17. Astfel, în
cazul mecanismelor de tip dorn autocentrant, deplasarea radială a penelor se realizează fie sub
acţiunea unei pene multiple (fig. 8.17.a), fie sub acţiunea unui con (fig. 8.17.b). În figură, se
arată sensul de deplasare a penei multiple, respectiv a conului, în condiţiile în care penele
(lamelele) sunt ghidate pe direcţie radială.

A B

78
 Mecanismul din fig. 8.18 este compus dintr-un dorn conic 1, a cărui tijă este legată de
sistemul de acţionare (pneumatic sau hidraulic). La deplasarea spre stânga a dornului conic, sub
acţiunea forţei de acţionare Fa are loc deplasarea pe direcţie radială a penelor (lamelelor) 2. Pe
reazemul frontal basculant 3 se sprijină piesa 4. Această soluţie prezintă dezavantajul rectificării
dificile a a suprafeţelor conice concave ale lamelelor după tratamentul termic.

79
 În fig. 8.19 se prezintă o soluţie de mecanism de centrare-strângere cu pene (lamele) în
varianta de dorn extensibil. Piesa 1 este centrată şi strânsă cu ajutorul unor pene 3, care sunt
reţinute de arcul inelar 2. Piesa este rezemată frontal pe reazemul 4 . Penele 3 se deplaseză radial
sub acţiunea manşonului 5, care este deplasată spre dreapta, datorită tijelor 7 şi 6.

Mecanismul din fig. 8.21

este de tipul dorn autocentrant.
Acţionarea se produce pe direcţie
axială , datorită forţei Q, care este
exercitată asupra unui dorn conic
şi asupra unui manşon. Dornul
conic glisează în corpul
dispozitivului datorită unei pene
disc. La deplasarea axială a
dornului conic se produce
deplasare radială a penelor
(lamelelor), realizîndu-se
centrarea-strângerea piesei, în
acest caz o roată dinţată. Penele
sunt menţinute în contact cu
dornul conic datorită unor arcuri
inelare.

80
8.7. Mecanisme de centrare şi strângere cu bile
Aceste mecanisme se caracterizează prin aceea că realizează centrarea şi
strângerea pieselor prin deplasarea simultană a unor elemente sferice numite bile. Aceste
mecanisme se utilizează, de multe ori, pentru orientarea-poziţionarea pieselor danturate.

În fig. 8.22 este prezentat un mecanism de centrare-strângere cu bile în varianta

de dorn extensibil. Acţionarea se realizează de la maneta 1 cu ajutorul căreia se roteşte şurubul 3,
în corpul 2. Şurubul 3 deplasează bila centrală 4, care produce deplasarea radială a trei bile 5,
realizându-se astfel centrare şi strângerea piesei. În corpul 2 este amplasată o bucşă de ghidare
pentru ghidarea unui burghiu în vederea practicării unei găuri în piesă.

81
 În fig. 8.23 este prezentat un mecanism de centrare-strângere de tip dorn extensibil, cu
bile dispuse pe două rânduri (pe două circumferinţe). Bilele sunt ghidate şi reţinute în nişte
colivii, care sunt amplasate în corpul dispozitivului, care este prins pe arborele principal al
maşinii-unelte cu ajutorul unei flanşe intermediare. Deplasarea radială a bilelor se produce sub
acţiunea a două conuri, care se apropie reciproc la rotirea unui şurub de acţionare.

82
Mecanisme de centrare şi strângere cu role
Se caracterizează prin aceea că realizează centrarea şi strângerea pieselor cu ajutorul
unor elemente cilindrice numite role, care se deplasează simultan pe mai multe direcţii.
În fig. 8.24 se prezintă un mecanism de centrare-strângere de tip dorn cu role cu autostrângere.
Acest mecanism este utilizat pentru prinderea roţilor dinţate cu dantură interioară dreaptă.

Piesa este centrată şi strânsă cu ajutorul unor role care se împănează între aceasta şi dornul
profilat, care are o serie de degajări în care se introduc rolele. Acestea sunt reţinute de o colivie.
Degajările sunt practicate în formă de pană, producând împănarea rolelor.
Centrarea şi strângerea se realizează atunci când dornul se roteşte în sensul împănării
rolelor.
Această mişcare se realizează manual, după instalarea piesei pe dorn. Strângerea este
amplificată în timpul prelucrării, forţa de aşchiere având tendinţa de rotire a piesei în sens invers
sensului de rotire a dornului.

83
 În fig. 8. 25 este prezentată o soluţie de dorn extensibil cu role dispuse pe două rânduri
(două secţiuni circulare). Rolele (sub forma unor discuri) se deplasează simultan pe direcţie radială
sub acţiunea unor conuri care prezintă nişte porţiuni cilindrice filetate. Rolele sunt amplasate în
nişte degajări practicate în corpul dispozitivului şi sunt menţinute într-un contact permanent cu
conurile cu ajutorul unor inele de reţinere.

Fig 8.26 Prinderea piesei se

realizează cu ajutorul rolelor 1, care sunt
prinse pe nişte pene 2 cu şuruburile 6.
Penele 2 sunt ghidate pe ghidajele 4 şi sunt
reţinute cu ajutorul şuruburilor 5, care sunt
amplasate în nişte găuri alungite. Penele 2
sunt deplasate simultan cu un cursor 3, de
care este prinsă o tijă de la sistemul de
acţionare a dispozitivului.

84
 8.9. Mecanisme de centrare şi strângere cu bucşe elastice secţionate (crestate)
Aceste mecanisme se caracterizează prin aceea că realizează centrarea şi strângerea cu
ajutorul unor manşoane elastice, numite bucşe elastice secţionate, care prezintă nişte fante care
delimitează nişte fălci. Bucşele elastice secţionate prezintă nişte suprafeţe conice care vin în
contact cu nişte contrapiese de tip dorn sau alezaj conic.
Unghiurile nominale ale suprafeţelor conice ale bucşelor elastice sunt de 30°, iar ale
contrapieselor au diferenţe de +1°, respectiv –1°, pentru a se evita împănarea sau blocarea
mecanismului. Deplasarea simultană a fălcilor se produce odată cu mişcarea relativă dintre bucşa
elastică şi contrapiesă. De multe ori, ca în cazul maşinilor automate, această mişcare se realizează
mecanizat.
Aceste mecanisme au avantajul unei precizii mari de centrare-strângere, a unei construcţii
simple şi tehnologice, a unui cost redus. De asemenea, prezintă o fiabilitate bună şi posibilitatea
mecanizării acţionării.
Dezavantajul principal constă în faptul că diametrele pieselor prinse trebuie să fie foarte
precise, fapt care reclamă ca la fiecare dimensiune a piesei să fie necesară o anumită bucşă elastică
. Din acest motiv, bucşele elastice secţionate se utilizează în seturi. Astfel, se poate considera că
aceste mecanisme au grad ridicat de universalitate.
Bucşele elastice se pot clasifica după cum urmează:
– după destinaţie (pentru mandrine şi pentru dornuri);
– după construcţie (cu fălci fixe, cu fălci aplicate, cu fălci libere);
– după numărul conurilor (cu un con, cu două conuri);
– după poziţia conurilor (cu con direct – solicitate la compresiune; cu con invers – solicitate
la întindere);
– după numărul fălcilor (cu trei fălci sau mai multe).

85
 In fig. 8.29 este ilustrat modul de utilizare a unei bucşe elastice secţionate cu con direct în
cadrul unui dispozitiv rotitor în timpul lucrului. În vederea prinderii semifabricatului, tija de
acţionare se deplasează de la stânga spre dreapta. Fălcile bucşei elastice se deplasează spre interior,
prinzând piesa, datorită deplasării relative dintre bucşa elastică şi contrapiesa de tip alezaj conic,
care este amplasată pe arborele principal al maşinii-unelte.

In fig. 8.30 este prezentată situaţia utilizării unei bucşe elastice secţionate cu con invers
pentru prinderea semifabricatelor la prelucrarea pe un strung automat. În acest caz, pe lângă
bucşa elastică propriu-zisă, care este utilizată la prinderea semifabricatului, sistemul mai conţine
o bucşă elastică pentru deplasarea semifabricatului, pentru avansul acestuia între operaţiile de
prelucrare.
Bucşa elastică care realizează prinderea piesei este ghidată pe un ştift de ghidare, care, în
acelaşi timp, împiedică rotirea acesteia faţă de contrapiesă. De asemenea, bucşa elastică prezintă
fălci aplicate. Bucşa elastică de avans execută o mişcare de translaţie între două operaţii de
prelucrare, permiţânduse astfel alimentarea cu semifabricat. Deoarece în timpul alimentării pot
apărea frecări importante între bucşele elastice şi semifabricat, se impune ca semifabricatul să fie
bară trasă la rece şi calibrată.

86
 În fig. 8.31 se arată două soluţii de prindere a fălcilor aplicate pe fălcile de bază ale
bucşelor elastice secţionate (1 – fălci aplicate; 2 – fălci; 3 – şurub).

87
Bucşele elastice secţionate pot fi utilizate pentru prinderea pieselor cu diverse secţiuni (fig. 8.32)

88
89
90
91
92
93
Curs 13 – Mecanisme de centrare si strangere cu bucse elastice cu
nervuri

94
95
96
97
98
99
100
101
102
103
104
105
106
107
108
109
Curs 14 – Actionarea dispozitivelor

110
111
112
113
114
115
116
117
118