[BIOSENZORI ELECTROCHIMICI ȘI IMPORTANȚA

LOR ÎN APLICAȚIILE BIOMEDICALE]

[CHIMIE ANORGANICĂ]

[Cercetările referitoare la biosenzori au cunoscut o creștere explozivă în ultimele două decenii. Un biosenzor este, în gene
definit ca un dispozitiv analitic care convertește un răspuns biologic într-un semnal cuantificabil și procesabil.]

[16.12.2012]

0
Cuprins:

1. Introducere.

2. Construirea un biosenzor funcțional.

3. Descrierea componentelor de bază.

4. Dispozitive Bio-FET.

5. Utilizare a biosenzorilor.

6. Perspective de cercetare în domeniul bioelectronicii.

1
1. Introducere.
Cercetările referitoare la biosenzori au cunoscut o creștere explozivă în ultimele două decenii.
Un biosenzor este, în general, definit ca un dispozitiv analitic care convertește un răspuns
biologic într-un semnal cuantificabil și procesabil. Figura 1 prezintă schematic părțile care
cuprind un biosenzor tipic:a) bioreceptori care în mod specific se leagă de analit; b) arhitectura
unei interfețe unde are loc un eveniment biologic specific și dă naștere unui semnal preluat de c)
elementul traductor. Semnalul traductorului este convertit într-un semnal electronic și amplificat
de către un detector de circuit folosind referința adecvată și transmisă pentru procesare de,
exemplu, d) programe de calculator care trebuie convertite la un parametru fizic semnificativ care
descrie procesul investigat. În cele din urmă, cantitatea rezultată trebuie să fie prezentată prin e)
o interfață pentru operatorul uman. Biosenzorii pot fi aplicați la o gamă variată de probe
incluzând fluide din organism, probe ale produselor alimentare, culturi de celule și sunt de
asemenea utilizate pentru a analiza probe din mediul înconjurător.
TEC* - Tranzistor cu efect de câmp.

2
2. Construirea un biosenzor funcțional.
Pentru a putea construi un biosenzor funcțional pentru piața non-specializată este nevoie de
respectarea unor condiții:
1) Bicatalizatorul trebuie să fie specific scopului analizei, să fie stabil in condiții normale de
depozitare și să prezinte o variație mică între teste.
2) Reacția trebuie să fie la fel de independentă ca și gestionarea unor parametrii fizici ca
agitația, pH-ul și temperatura. Acest lucru va permite o analiză a probelor cu un minim de
pretratare. În cazul în care reacția implică cofactori sau coenzime acestea ar trebui, de preferat, să
fie de asemenea co-imobilizate cu enzima.
3) Răspunsul trebuie să fie clar, precis, reproductibil și linear în intervalul de interes, fără
diluare sau concentrare. Ar trebui de asemenea să nu prezinte alte zgomote induse de traductor
sau de elemente electronice.
4) Dacă biosenzorul este utilizat pentru monitorizarea invazivă în situații critice, sonda trebuie
să fie mică și bicompatibilă, care să nu aibă efecte toxice sau antigenice. În plus, biosenzorul nu
ar trebui să fie predispus la inactivare sau proteoliză.
5) Pentru măsurători rapide ale analiților din probele umane este de dorit ca biosenzorul să
poată analiza în timp real.
6) Biosenzorul final trebuie să fie ieftin, mic, portabil și să poată fi folosit de operatori
semicalificați.
3. Descrierea componentelor de bază.
a. Bio-elementul.
Este un sistem chimic complex care de obicei este extras sau derivat direct din organisme
biologice.
Tipuri de bio-elemente: enzime, oxidaze, polizaharide, anticorpi, țesut, acid nucleici.
Abilitatea unui bio-element de a interacționa specific cu un compus țintă este baza unui bio-
senzor.
Clasificarea biosenzorilor.
1) Biosenzori de afinitate. Analitul nu se modifică chimic în timpul măsurătorii. El doar se
leagă de receptor. La sfârşit el poate fi îndepărtat chimic sau prin spălare.
2) Biosenzori de metabolism. Aici substratul biologic se consumă printr-o reacţie chimică
cu analitul. Se formează un nou produs. Starea iniţială se poate reface după completa consumare
a analitului. Exemplu: se doreşte detectarea microorganismului Helycobacter Pylor în substanţa
purtătoare - suc gastric. În metabolismul său, acest microb produce NH 3 (amoniac). Aşadar,
senzorul nu va detecta microbul în sine, ci concentraţia de amoniac.

3
3) Imunosenzori. Detectarea substanţelor de tip antigen (Ag) se face cu ajutorul anticorpilor
(Ac), pe principiul "lacăt-cheie". Anticorpii sunt proteine cu molecule în formă de Y (numite
imunoglobuline). În vârfurile Y-ului sunt doar două locuri, unde se poate lega un singur tip de
antigen. Aceşti anticorpi sunt produşi de organism ca răspuns la o anumită substanţă străină
(antigen), pe care nu o poate elimina prin fagocitoză şi căreia, în ultimă instanţă, îi "încurcă
planurile", legându-se de ea: Ac+Ag -> AcAg.
Exemplu: În referinţa se descrie un biosenzor cu material piezoelectric acoperit cu anticorpi
pentru Candida Albicans (microorganism din familia fungilor). În timp de aproximativ o oră
celulele receptoare au captat între 106 şi 108 celule de Candida A., având ca rezultat scăderea
frecvenţei de rezonanţă a cristalului piezoelectric cu 0,5...1,4kHz.
4) Senzori biomimetici. Cu ajutorul acestor senzori se detectează semnale fizice (sunet, stres
mecanic, lumină) pe baza interacţiunii lor cu substratul biologic activ (receptorul).
b. Traductorul
Convertește răspunsul biologic într-un semnal electric.
Tipuri de traductori: electrochimic, optic, piezoelectric.
Tipuri de traductori
1) Traductori termici
La senzorii de metabolism există reacţii chimice între analiţi şi anumiţi receptori enzimatici
cu degajare / absorbţie de căldură. În acest caz nu se măsoară cantitatea analitului, ci variaţia de
temperatură, ∆T. Tabelul următor prezintă entalpiile molare, ∆H, a câtorva reacţii catalizate de
enzime.
Entalpiile molare a câtorva reacţii catalizate de enzime.
Enzima receptor Analit -∆H (kJ/mol)
Catalază H2O2 100.4
Cholesterol-oxidază (COD) Cholesterol 52.9
Glucoz-oxidază (GOD) Glucoză 80
Urează Uree 6.6
Enzima-receptor se imobilizează pe sticlă poroasă pe suprafaţa unui termistor. Se imersează
totul în soluţia de măsurat. Termistorul joacă rolul traductorului şi furnizează ∆T. De aici rezultă
numărul de moli de analit, conform relaţiei:

H    C  T

4
unde ν este numărul de moli de analit, C este căldura molară a dispozitivului (ce se determină
anterior prin măsurători calorimetrice). Dezavantajul principal este schimbul de căldură ce apare
între diversele componente ale experimentului, ceea ce va induce erori mari în evaluarea lui ∆T.
Optimizările vizează izolarea calorimetrică a biosenzorului într-un reactor.
2) Traductori optoelectronici

Cu ajutorul traductorilor optici se poate indica variaţia unor parametri precum: coeficient de
absorbţie a luminii, lungime de undă, indice de refracţie, grosimi ale unor straturi transparente.
Ca exemplu, în figura 10.3, este prezentat principiul de detectare a albuminei serice cu un senzor
optoelectronic.
Biolichid

purtător

de analit A
Rec. Membrana

analit A de
A Rec. bromocresol

bromocresol
A Rec.

A Rec.

LED
Rec. Fotodioda

Rec.

Fig. 10.3. Principiul de detectare a albuminei serice cu un senzor optoelectronic.

Receptorul a fost imobilizat pe o membrană de bromocresol transparent. Curgerea
biolichidului purtător de albumină a determinat captarea ei pe receptori. Creşterea grosimii
stratului de analit se face între o sursă de lumină (led) şi un detector de lumină (fotodiodă).
Curentul prin fotodiodă scade pe măsură ce creşte grosimea stratului de albumină depus pe
receptor.
3) Traductori piezoelectrici

Principiul pe care se lucrează aici urmăreşte scăderea frecvenţei de rezonanţă a unui cristal
piezoelectric când se absoarbe un material străin la suprafaţa sa şi-l comprimă. Cristalul este
acoperit cu un material receptor. Efectele zgomotului electric au putut fi înlăturate prin utilizarea

5
de cristale pereche. Aceşti traductori au fost utilizaţi pentru detectarea: NOx, COx, H +,
microorganisme.

4) Traductori electrochimici
Reacţiile electrochimice se produc la interfaţa electrod – soluţie, iar reacţiile biologice cu
transfer de electroni se produc la interfaţa enzimă – soluţie. Se utilizează potenţiometria, când se
determină variaţia potenţialului electric al unui electrod receptor în funcţie de concentraţia
ionilor de analit dintr-o soluţie. Metoda tradiţională de detecţie a unor ioni într-o substanţă
purtătoare foloseşte ISE (Ion Selective Electrodes). Din punct de vedere electronic ISE poate fi
privită ca o sursă de tensiune electromotoare (de sute de milivolţi pentru biosenzori) şi cu o
impedanţă de ieşire mare (până la sute de MΩ). Masa electrică este soluţia, iar ieşirea sursei este
electrodul de referinţă. Dacă concentraţia ionilor de analit din soluţie se modifică, atunci
potenţialul electrodului sensibil la aceşti ioni (receptorul) se modifică după relaţia lui Nerst. Spre
exemplu, în cazul pH-ului (concentraţia ionilor de H+), o scădere a acestuia cu o unitate,
determină creşterea tensiunii furnizate cu circa 55mV.
Mulţi biosenzori electrochimici folosesc amperometria. În acest caz au loc reacţii chimice de
oxido-reducere cu transfer de electroni în medii electrolitice. În domeniul biosenzorilor, această
tehnică a însemnat detectarea unui analit prin măsurarea concentraţiei unui produs de
metabolism, mult mai uşor de determinat. Pentru aceasta se folosesc electrozi cu enzime receptor
aşezate în unul sau mai multe straturi. Pentru măsurarea concentraţiei de glucoză se foloseşte
enzima GOD care accelerează foarte mult procesul de oxidare al glucozei, în urma căruia rezultă
şi H2O2. Este mult mai uşor să se măsoară concentraţia de H 2O2, după care se calculează din
reacţie concentraţia de glucoză. Curenţii care se stabilesc în aceste straturi sunt de natura unor
curenţi de difuzie. Curentul, Ilim este proporţional cu concentraţia substanţei care se determină
mai uşor, ci, (i=H2O2, în exemplul anterior cu glucoza).
5) Traductori biologic intacţi
Pentru determinarea unui analit, aceste traductoare folosesc chemoreceptori direct din lumea
vie. Spre exemplu, s-a realizat un receptor de acetilcolină, utilizând organul electric al peştelui
Torpedo şi un senzor capacitiv. Când biolichidul purtător conţinea acetilcolină în concentraţie
mărită, creştea tensiunea electrică furnizată de traductorul organic al peştelui, ceea ce încărca
senzorul capacitiv. S-au putut face măsurători în domeniul 1....100µmol/l concentraţie de
acetilcolină în biolichidul purtător prin tehnici de C-V-metrie.
Altă direcţie de lucru este cuplarea unor celule receptoare vii cu una sau mai multe fibre
nervoase. Stimularea unor celule olfactive sau gustative cu un anumit analit conduce la generarea
unui impuls nervos detectabil către neuronii din fibră.
Ca exemplu, s-a realizat un senzor pentru determinarea concentraţiei de aminoacizi, utilizând
drept traductor organul olfactiv din antenulele crabului Calinectes Sadipus. Antenulele, legate de
o unică fibră nervoasă, au fost conectate cu o sondă de platină. Stimularea receptorilor olfactivi
cu aminoacidul L-glutamat, în concentraţia 0,01...1mmol/l, a creat impulsuri nervoase
măsurabile, cu valori cuprinse între 10-1000µV. În plus, s-a obţinut o linearitate bună în această
gamă de măsură.

6
 Observaţie: Au fost amintite şi exemplificate o serie de substanţe ca: acetilcolina, dopamina,
ioni de Na+, Ca+, K+. Ele participă ca neurotransmiţători la propagarea impulsului nervos. De
reţinut, că transmiterea unui impuls nervos se face pur electric: prin deplasare de sarcină
electrică. Datorită acestei comportări "electronice" a sistemului nervos uman, s-a dezvoltat o
ramură nouă în ştiinţele biologice: neuroelectrofiziologia.

4. Dispozitive Bio-FET.
Prin Bio-FET vom înţelege totalitatea dispozitivelor biologice ce conţin ca element traductor
activ un tranzistor cu efect de câmp. Ele pot fi biosenzori (precum tranzistoarele ISFET, ENFET,
etc) sau dispozitive de testare şi investigare a materialelor biologice, sau dispozitive create în alte
scopuri.
Tranzistoarele ISFET
Tranzistoarele ISFET (Ion Sensitive Field Effect Transistor) au derivat direct din ISE
(electrozii sensibili la ioni). Din punct de vedere constructiv, dispozitivul ISFET este un
MOSFET, pentru care receptorul - un electrod ce sezizează doar anumiţi ioni (de exemplu de
Ca+, K+…) - este un metal special (Pt, Pd, Ir). Regiunea porţii este imersată într-o soluţie
biologică cu analit. Modelarea se face analog cu cea a MOS-FET-ului, doar că tensiunea de
poartă VG depinde de concentraţia ionilor de analit conform relaţiei lui Nerst. O categorie aparte
o reprezintă tranzistoarele MEM-FET (MEMbrane-FET), la care electrodul receptor este o
membrană organică depusă în dreptul porţii tranzistorului, şi care captează selectiv sarcina
ionică. În figura 10.4. este prezentată structura şi simbolul ales pentru tranzistorul ISFET.

Biolichid cu ioni ISE

de analit
S SiO2/ Si3N4 D
n+ ............ n+
G

D
Canal de electroni
SB

p-substrat
S
SB (Substrat)
(a) (b)
Fig. 10.4. a) Structura tranzistorului ISFET; b) Simbol.

7
 Tensiunile aplicate: VS=VSB=0, VG>0 şi VD>0 se menţin constante. Când concentraţia ionilor
de analit creşte, se modifică diferenţa de potenţial metal-semiconductor. Deci variază VFB şi în
consecinţă potenţialul porţii. Rezultă o îmbogăţire a canalului în electroni, iar în final o creştere a
curentului de drenă. Fluctuaţiile concentraţiei de ioni de analit se traduc prin fluctuaţii ale
curentului ID.

Adoptând pentru curentul de drenă al tranzistorului ISFET modelul simplificat în regim

cvasiliniar, plus efectul tensiunii de poartă asupra mobilităţii purtătorilor din canal, în care
neglijăm termenul VDS2, la tensiuni VDS mici, avem:

 VGt  VT  VDS
ID 
1  G  VGt  VT 

Tensiunea de poartă totală, VGt este suma tensiunii, VG, aplicată de la o sursă externă şi a
potenţialului de electrod ΔΦME, dat de relaţia lui Nerst:
RT
VGt  VG   0   ln c A
zF

Prin înlocuirea relaţiei (10.3) în relaţia (10.2), rezultă dependenţa curentului de drenă, ID, de
concentraţia de analit, cA:

 RT 
 VG  VT   0   ln c A VDS
 zF 
ID 
 RT 
1   G  VG  VT   0   ln c A 
 zF 

Observaţie: Ne dorim o sensibilitate curent-concentraţie de analit cât mai mare. Relaţia (10.4)
arată că este mai favorabil un regim de lucru la tensiuni VGt mici, astfel încât să se poată neglija
efectul atenuării mobilităţii sub influenţa câmpului electric transversal. Rezultă astfel, o
dependenţă logaritmică curent-concentraţie. În plus, dacă s-ar lucra sub prag, unde ID depinde
exponenţial de VG, prin compunere cu relaţia lui Nerst ar rezulta o dependenţă polinomială
curent-concentraţie, net superioară funcţiei logaritmice.
Observaţie: ISFET-urile care determină concentraţia ionilor de H + se mai notează prin pH-
FET-uri, ţinând cont că pH=-lg [cH+]. O soluţie apoasă este neutră când pH=7, moment în care
concentraţia ionilor de H+ o egalează pe cea a ionilor negativi de OH-. Soluţia apoasă este acidă
pentru pH<7 şi bazică pentru pH>7. Pentru electrolitul complex al organismului uman
neutralitatea are loc de asemenea când cH+=cOH-, dar aceasta se întâmplă la temperatura de 370C
pentru un pH=6,75. Sângele are pH=7,36, deci se comportă slab bazic.

8
 Cu acest gen de tranzistor s-au făcut experimente pentru determinarea concentraţiei ionilor de
H şi K+. National Company Japan a realizat un biosenzor integrat pe cip de tipul Silicon On
+

Sapphire, conţinând un K+-FET cu membrană de GOD şi două H+-FET cu membrană de urează.

Cu acest biosenzor se pot face simultan analize de glucoză şi uree în sânge.
Alt exemplu. S-a realizat un dispozitiv ISFET, ca senzor de metabolism, ce măsoară
concentraţia de amoniac, ca în figura 10.5. Receptorul care sesizează NH4 - este Paladiu (Pd). El
este depus peste oxidul de poartă. Se constată o creştere majoră a sensibilităţii biosenzorului dacă
peste Paladiu se depune un strat de Iridiu (Ir). Se obţine o creştere a tensiunii V G de la 20mV în
cazul electrodului de Pd, la 400mV în cazul acoperirii Pd cu Ir, când concentraţia de NH4 - este
400ppm. De reţinut aceste două materiale: paladiu, iridiu, în construcţia biosenzorilor.
VG NH3

Ir biolichid
Ir Ir Ir Ir
Pd
S D
SiO2
Fig. 10.5. Dispozitiv n+
. . . . . . . . . . .n+.
MOS pentru detectarea
ionului de amoniu.

p-substrat

SB

Un alt dispozitiv specific măsurătorilor de potenţiometrie este prezentat în figura 10.6. Scopul
acestui Bio-FET este caracterizarea electrică a unor biolichide.
ID(A)

Semiconductor organic
VG 80

VS VD
~ ~ ~ ~ 60
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~
~ ~ ~ ~ ~Suport~izolator
~ ~ ~ ~ ~
~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ ~ 0 0,1 0,2 0,3 0,4 0,5 V G(V)
(a) 40 (b)
Fig. 10.6. a) Dispozitiv Bio-FET microelectrochimic; b) Caracteristica ID-VG măsurată.

20
9
 Primul dispozitiv microelectrochimic studiat deţinea semiconductori organici (polimeri)
depuşi între sursă şi drenă. Se obţineau caracteristici ca de diodă. Dacă în plus intervenea al
treilea electrod - poartă, se obţineau caracteristicile din figura 10.6.b., pentru semiconductorul
organic din polianilină. Ca şi la tranzistoarele MOS, s-a constatat că în vecinătatea "pragului",
rezistenţa între sursă şi drenă variază cu peste 6 ordine de mărime la variaţii foarte mici ale
tensiunii VG (cu 0,1...0,3V). Spre deosebire de tranzistoarele pe Siliciu, la tranzistoarele Bio-
FET de acest gen, după atingerea unei valori maxime curentul scade. Acest dispozitiv este
potrivit pentru studierea proprietăţilor diverselor materiale biologice. Dacă se înlocuieşte
semiconductorul organic cu o soluţie neutră, în care se creşte concentraţia unui neurotransmiţător
(adrenalină, noradrenalină, acetilcolină, dopamină, serotonină etc) se pot obţine caracteristici I D-
VG, furnizoare de parametri de model.
Modelele tranzistoarelor MOS pot fi extinse şi aici, pe anumite subdomenii de măsură. Acest
lucru permite extragerea unor parametri echivalenţi (tensiune de prag - concentraţie de prag,
tensiune de nivel mare - concentraţie de neurotransmiţător de nivel ridicat). Aceşti parametri ar
putea fi deosebit de utili în stabilirea unor concentraţii limită între care se face transmiterea
impulsului nervos.

5. Utilizare.
Biosenzorii sunt utilizați în:
- Industria alimentară, pentru monitorizarea prospețimii alimentelor.
- Descoperirea noilor forme de droguri
- Determinarea de pesticide și contaminații în apa râurilor
- Monitorizarea glucozei la pacienții cu diabet.

Aplicaţii ale nanoparticulelor de aur în bio-detecție.

Asamblarea organizată a particulelor de dimensiuni nanometrice prezintă interes
pentru o anumită clasă de nanomateriale care oferă un potenţial deosebit în realizarea
structurilor unidimensionale, bidimensionale şi tridimensionale pentru o varietate largă de
aplicaţii.
Nanoparticulele metalice se folosesc ca şi « blocuri de construcţie » în designul
diferitelor dispozitive. Legarea nano-materialelor cu suporturi biologice, utilizând

10
specificitatea structurală a materialelor biologice şi proprietăţile electronice şi optice ale
nanomaterialelor permit realizarea structurilor biologice cu caracteristici noi, distincte de
cele obişnuite. Posibilitatea de a lega de particulele metalice molecule organice a
generat un vast domeniu pentru designul nanoparticulelor funcţionalizate.
Reacţiile de recunoaştere moleculară dintre macromolecule şi suprafeţe
create articifial (nanoparticule bio-funcţionalizate) pot fi folosite în controlul proceselor
celulare şi extracelulare, pentru aplicaţii terapeutice, oferind noi posibilităţi de diagnostic
şi dezvoltarea unor noi sisteme de detecţie.
Nanoparticulele de aur bio-funcţionalizate pot fi utilizate pentru detectarea
diferitelor clase de macromolecule, dintre care cele mai importante sunt proteinele şi
acizii nucleici. Principiul care stă la baza procedeelor de detecţie este specificitatea mare dintre
diferite bio-molecule şi apariţia unor modificări in spectrele optice ale nanoparticulelor de aur
bio-funcţionalizate în urma complexării.
O altă abordare a bio-senzorilor optici cu nanoparticule de aur o reprezintă
detecţia SERS, câmpul electromagnetic intens din vecinătatea nanoparticulei ducând la
amplificarea semnalului Raman pentru moleculele aflate în apropierea nanoparticulelor,
obţinându-se astfel sensibilitate de detecţie ridicată. Bio-senzori colorimetrici se obţin
prin realizarea unor teste de agregare.
Nanoparticulele de aur pot fi utilizate pentru creşterea sensibilităţii unor senzori
electrochimici. Sunt utilizate în construcţia senzorilor fie prin ataşarea nanoparticulelor
pe suprafaţa electrodului de lucru, fie prin funcţionalizarea lor cu receptori, precum
enzime, anticorpi, oligonucleotide. Ataşate pe un electrod plan, nanoparticulele de aur
măresc considerabil suprafaţa activă a electrodului, sistemul fiind astfel sensibil la
variaţii foarte mici ale curenţilor sau tensiunii.
Nanoparticulele pot fi asamblate pe o varietate largă de substrate, unele prin
mijloace foarte ingenioase, dar tehnica nanoingineriei solicită controlul pe scară
nanometrică, şi anume controlul asupra morfologiei aranjării nanoparticulelor la
suprafaţă. Substratele pot fi de sticla: conductoare (de exemplu sticla ITO – avand la

11
suprafata un strat de oxid de indiu si staniu) sau neconductoare (cuarţ, sticlă cu carbonat
de sodiu). Toate aceste substrate sunt caracterizate de transparenţă şi de posibilitatea
functionalizării la suprafaţă a grupării OH. Substratele de sticlă permit caracterizarea
filmelor subţiri obtinute, utilizand metode spectroscopice şi de microscopie electronică.
Imbunătăţirea semnalului redox de către nanoparticule se datorează reducerii
distanţei dintre centru activ, redox, al proteinei, şi suprafaţa electrodului plan, astfel se
îmbunătăţeşte transferul de sarcină de la electrolit la electrod. Mai mult decat atât,
proteinele ataşate pe suprafaţa nanoparticulelor de aur îsi păstrează funcţia biologică
specifică.
Dintre cei mai utilizaţi biosenzori electrochimici cu nanoparticule de aur, se
numără senzorii enzimatici, imunosenzorii, aptasenzorii, în funcţie de substanţa activă a
senzorului. În cazul senzorilor enzimatici, semnalul electric provine de la o reacţie
enzimatică, în cazul imunosenzorilor, acest semnal apare în urma reacţiei specifice
anticorp-antigen, iar în cazul senzorilor cu ADN (aptasenzori), semnalul se datorează în
principal complementarităţii bazelor azotate din macromolecula de ADN.
Biosenzorii electrochimici cu nanoparticule de aur pot fi utilizaţi pentru detecţia
unor clase de substanţe: proteine, secvenţe de nucleotide, substanţe cu potenţial
toxic, cu utilizări în creşterea calităţii vieţii. O componentă importantă a biosenzorilor cu
nanoparticule de aur o reprezintă interacţiunea specifică anticorp-antigen (de exemplu:
biotină-streptavidină, albumină-imunoglobulină). In acest caz, pe un substrat solid se
auto-asamblează un strat de nanoparticule de aur biofuncţionalizate cu anticorpul. In
prezenţa antigenului dintr-o soluţie, se modifică semnalul electrochimic primit de la
substratul bio-funcţionalizat, astfel realizându-se detecţia substanţelor de interes.
Au fost creaţi senzori electrochimici cu nanoparticule de aur, bio-funcţionalizate
cu enzime (tirozinază) pentru detecţia bisfenolului A, utilizând voltametria ciclică.
Tirozinaza este ataşată pe nanoparticule prin intermediul glutaraldehidei, iar semnalul
este diminuat în urma ataşării pe suprafaţa electrodului a bisfenolului A. Un alt senzor

12
ce utilizează complexul nanoparticule de aur/(clorură de poli-dialil-dimetilamoniu)/
nanotuburi de carbon este folosit pentru detecţia colesterolului, prin intermediul
enzimei colesterol-oxidază, limita de detecţie fiind de ordinul milimolilor.
Nanoparticulele de aur îmbunătăţesc transferul de sarcină în cazul detecţiei
glucozei, prin intermediul glucoz-oxidazei, detecţia realizându-se prin măsurători de
voltametrie ciclică şi spectroscopie de impedanţă.
Numeroşi senzori electrochimici cu nanoparticule de aur se bazează pe activitatea
electrocatalitică a peroxidului de hidrogen (apa oxigenată). Prin depunerea
nanoparticulelor de aur pe un electrod de platină, acoperit cu un strat de polivinil ferocen
(PVF) se realizează detecţia amperometrică a unor xantine, răspunsul electrochimic fiind
dat, în acest caz, de activitatea electrocatalitică a H2O2 ce se formează în urma oxidării
analitului.

6. Perspective de cercetare în domeniul bioelectronicii.

O direcţie vizează continuarea combinaţiei de succes dintre biotehnologie şi microelectronică.

Se urmăreşte integrarea pe acelaşi cip a biosenzorului şi a sistemului digital de prelucrare a
semnalului. Scopul ar fi obţinerea unor actuatoare integrate complet şi controlate de nivelul
analitului în sânge. S-ar putea realiza actuatoare, care să furnizeze automat anumite medicamente
în sânge, sau micropompe de declanşare a dializei, .
O altă direcţie de cercetare se bazează pe observaţia făcută de Scheller în legătură cu
procesarea de semnal făcută la nivel enzimatic. Există două tipuri distincte de enzime ce pot
realiza suma matematică a semnalelor generate de doi senzori distincţi. De asemenea, s-a realizat
diferenţa şi produsul de convoluţie a două semnale cu ajutorul a două enzime distincte. Dacă
acest lucru va fi făcut în viitor la o scală mică de integrare şi cu o viteză de răspuns superioară
circuitelor digitale, vom asista în viitor la dezvoltarea biocalculatoarelor.
Modelarea răspunsurilor biosenzorilor prezentată aici este doar o provocare. Dacă un
biosenzor are un comportament neliniar, cu atât mai mult un organism viu are. Modelarea
răspunsurilor în lumea biologică şi în special în medicină este un teren neatins încă. Utilitatea lor
ar fi imensă. Un exemplu: medicul analizează răspunsul unui electrocardiograf doar calitativ.
Acest răspuns s-ar putea modela cu parametri ce ar indica elasticitatea vaselor de sânge, timpi de
comutaţie, amplitudini - parametri ce ar putea duce la un diagnostic optimizat.

13
 Aplicaţii ale TCEN sunt interesante mai ales în analiza răspunsurilor lumii vii. Spre exemplu,
dozarea medicamentelor ar putea fi făcută pe baza stabilirii concentraţiei de prag. Organismul
uman prezintă o anumită reactivitate biologică la un medicament. Dacă se administrează în
concentraţii prea mici, organismul nu "simte" nimic. Peste o doză "prag" reactivitatea începe să
se facă simţită. În viitor s-ar putea dovedi o reactivitate chiar şi sub prag. Parţial s-a demonstrat
acest lucru. Scăzând concentraţia medicamentului foarte mult, s-a ajuns la stabilirea unor diluţii
foarte înalte (homeopatice), la care reactivitatea organismului creşte din nou. Aceste concentraţii,
sau în celălalt caz, diluţii prag, ale unor medicamente, ar putea fi extrase cu TCEN.
Dezvoltări în direcţia electrofiziologiei. Proprietăţile fundamentale ale neuronilor constau în
generarea şi conducerea impulsurilor electrice nervoase. Un stimul cu intensitatea sub prag nu se
propagă. Asemănarea conducţiei electrice intraneuronale cu dispozitivele MOS este frapantă.
Între doi neuroni conducţia se face prin intermediul mediatorilor chimici şi a
neurotransmiţătorilor (substanţe ca acetilcolina, dopamina etc). Iată de ce aceste substanţe sunt
atât de intens cercetate cu ajutorul biosenzorilor. Dar nu numai neuronii, ci toate celulele au
comportamente electrice: conducţia prin canalele ionofore, încărcătura electrică a mediului
micelar, electroforeza proteinelor sunt doar câteva exemple.
De asemenea, deosebit de interesantă ar fi modelarea în domeniul electronicii celulare şi a
transmiterii semnalelor biologice. Există o transmisie la nivel intracelular (prin mesagerii secunzi
spre receptorii nucleari), o transmisie intercelulară (prin circulaţia sangvină a analiţilor) şi apoi o
transmisie globală între organe. Electrofiziologii au avansat mult în ultimele decenii, reuşind prin
observaţii directe să explice unele fenomene electrice ce apar în funcţionarea celulelor. Şi
instrumentele puse la dispoziţie de nanotehnologii i-au ajutat. Însă ceea ce lipseşte în acest
domeniu este modelarea. O stăpânire cantitativă a fenomenului la nivel celular şi apoi globală, ar
fi cheia unei medicini moderne. Este de aşteptat ca această modelare să fie extrem de dificilă,
întrucât organismul are diverse metode de adaptare printr-un număr extrem de mare de feed-
back-uri. De aceea ele trebuie să debuteze treptat: mai întâi la nivel celular şi în cele din urmă la
nivelul ansamblului organismului viu.
Părerea personală a autorului acestei cărţi este că în viitor vom asista la o convergenţă a
ştiinţelor într-un mod surprinzător. Dacă în trecut, materia acestei lumi a fost studiată din unghiul
chimistului, al fizicianului, al biologului, al electronistului, astăzi asistăm la o superspecializare
pe domenii extrem de înguste: electronişti specializaţi doar pe tranzistoare SET, sau doar pe
nanotuburi de carbon, ori biologi care studiază doar un anumit organit celular. Ironia soartei este
că electronistul care aprofundează mult nanotuburile le redescoperă printre proteinele din
canalele ionofore celulare, iar biologii sunt forţaţi să dea explicaţii despre fenomene electrice
celulare. Probabil că doar conlucrarea acestor cercetători va asigura succesul în viitor.

14