MINISTERUL EDUCAŢIEI ȘI CERCETĂRII

UNIVERSITATEA „DIMITRIE CANTEMIR”

DIN TÎRGU MUREȘ

REFERAT

TUTELA ŞI MĂSURILE DE PROTECŢIE SPECIALĂ ALE COPILULUI

COORDONATOR ŞTIINŢIFIC
Prof.univ.dr. TEODOR BODOAŞCĂ

MASTERAND (STUDENT)

TÎRGU MUREȘ
2020

1
 PLANUL REFERATULUI

CAPITOLUL I TUTELA COPILULUI

1.1. Aspecte generale privind tutela copilului.....................................

1.2. Condiţiile legale pentru instituirea tutelei.....................................
1.3. Caracterele juridice ale tutelei.....................................................
1.4. Drepturile şi îndatoririle tutorelui în legătură cu persoana
copilului......................................................................................
1.5. Drepturile şi îndatoririle tutorelui în legătură cu bunurile
copilului......................................................................................
1.6. Răspunderea juridică a tutorelui..................................................

CAPITOLUL II CURATELA
COPILULUI..................................................................

CAPITOLUL III MĂSURILE DE PROTECŢIE SPECIALĂ ALE COPILULUI

3.1. Precizări prealabile......................................................................

3.2. Plasamentul copilului...................................................................
3.3. Plasamentul copilului în regim de urgenţă...................................
3.4. Supravegherea specializată a copilului.......................................
3.5. Aspecte procedurale comune......................................................
3.6. Monitorizarea măsurilor de protecţie specială ale copilului.........
3.7. Instituţii şi servicii cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului......
BIBLIOGRAFIE.........................................................................................................

2
 CAPITOLUL I
TUTELA COPILULUI

SECŢIUNEA 1.1.
ASPECTE GENERALE PRIVIND TUTELA COPILULUI

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului 1 cuprinde, printre
altele, norme substanţiale şi procedurale referitoare la instituirea tutelei copilului. Astfel, această
lege2 se referă explicit la situaţiile în care poate fi instituită tutela copilului (art. 40 alin. 1),
persoanele care pot fi tutori (art. 41), numirea tutorelui (art. 42), competenţa instanţei judecătoreşti
de a dispune instituirea tutelei (art. 40 alin. 2), raportul referitor la copilul faţă de care se pune
problema instituirii tutelei (art. 130 alin. 1) şi scutirea de taxa judiciară de timbru şi de timbru
judiciar a cererilor care privesc instituirea tutelei (art. 131).
Codul familiei, de asemenea, reglementează tutela minorului în art. 113-141, iar tutela
interzisului în art. 145 -151.
Proiectul Noului Cod civil3 preconizează reglementarea tutelei minorului în art. 71-122.
Dispoziţii referitoare la tutela copilului se regăsesc şi în alte acte normative. Exempli gratia,
evocăm următoarele: art. 59 alin. 2 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei; art.
37-38 din Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat;
art. 9 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.
În noul context juridic, creat prin intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, tutela copilului
este, potrivit art. 39 alin. 2 din Lege, alături de măsurile de protecţie specială şi adopţie, o formă a
protecţiei alternative, la care are dreptul orice copil care este, temporar sau definitiv, lipsit de
ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija
acestora.
Ca şi în vechea reglementare, după intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004, ocrotirea
copilului se realizează, ca regulă generală, prin părinţi, iar în subsidiar prin tutelă, prin măsurile de
protecţie specială şi, în sfârşit, prin adopţie.

1
Legea nr. 272/2004 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 557 din 3 iunie 2004),
prin art.142 alin.1, a abrogat expres, printre altele, O.U.G. nr. 26/1997 privind protecţia copilului aflat în
dificultate (republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 276 din 24 iulie 1998, cu modificările şi
completările ulterioare), cu excepţia art. 20 lit. b. Facem precizarea că art. 20 din O.U.G. nr. 26/1997 reglementează
alocaţia lunară cuvenită persoanei sau familiei pentru fiecare copil dat în plasament.
2
Brevitatis-causa, pentru evitarea repetărilor şi uşurinţa exprimărilor, în continuare, în cuprinsul acestei
lucrări, referirile la Legea nr.272/2004 se vor face, de regulă, prin termenul Lege.
3
Proiectul Noului Cod civil a fost adoptat de Senatul României în şedinţa sa din data de 13.09.2004, ca
Proiect al Legii nr. 145/2004. În data de 14.09.2005 acesta a fost înregistrat la Camera Deputaţilor (cameră
decizională), ca Proiect al Legii nr. 537/2004. Facem precizarea că, potrivit art. 75 alin. 3 din Constituţie, pentru
Camera Decizională nu este instituit un termen de adoptare a proiectelor de legi. În schimb, potrivit art. 75 alin. 2
din Constituţie, Prima Cameră sesizată trebuie să adopte proiectele de legi în termen de 45 de zile de la sesizare,
iar pentru coduri şi alte legi de complexitate mare în termen de 60 de zile. Brevitatis causa, pentru evitarea
repetărilor şi uşurinţa exprimărilor, în continuare, în cuprinsul lucrării de licenţă, referirile la Proiectul Noului
Cod civil se vor face, de regulă, cu ajutorul termenului Proiect.

3
 Întâietatea tutelei, între formele protecţiei alternative, rezultă din ordinea enumerării,
prevăzută de art. 39 alin. 2 din Lege, dar şi din reglementările consacrate măsurilor de protecţie
specială4 şi adopţiei5.
De fapt, ne aflăm în prezenţa unei ordini legale de preferinţă care, pentru a fi nesocotită, este
necesar un text de lege expres în acest sens.
După cum s-a putut deja constata, Legea nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004 se referă la
tutela copilului, iar Codul familiei şi celelalte acte normative, evocate mai sus, la tutela minorului.
Aşa cum s, în temeiul normei de principiu, prevăzută de art. 142 alin. 3 din Lege, termenul
minor, din toate normele juridice referitoare la tutela minorului sau, în general, la promovarea şi
protecţia drepturilor minorului, ce nu au fost abrogate după intrarea în vigoare a Legii nr. 272/2004,
este înlocuit cu termenul copil. Într-adevăr, potrivit art. 142 alin. 3 din Lege, pe data intrării ei în
vigoare, se abrogă orice dispoziţie contrară.
Aşa după cum s-a exprimat doctrina6, în legislaţia românească, înlocuirea termenului minor
cu acela de copil, din reglementările consacrate protecţiei şi promovării drepturilor copilului, s-ar fi
impus încă din anul 1990, când România a ratificat Convenţia cu privire la drepturile copilului,
deoarece, potrivit art. 1 din Convenţie, prin copil se înţelege orice fiinţă (umană) sub vârsta de 18
ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această
vârstă.
În temeiul reglementărilor interne, modificarea nu este de formă, ci de substanţă, deoarece
între noţiunea juridică de copil şi aceea de minor nu există identitate de conţinut. Astfel, potrivit art.
4 lit. a din Lege, copilul este persoana care nu a împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea
deplină de exerciţiu, iar în temeiul art. 8 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice
şi persoanele juridice7, interpretat per a contrario, minorul este persoana care nu a împlinit vârsta de
18 ani. De asemenea, conform aceluiaşi art. 8 din Decretul nr. 31/1954, persoana fizică dobândeşte
capacitatea deplină de exerciţiu, ca regulă generală, la data la care devine majoră (alin. 1), iar, prin
excepţie, la data la care minorul se căsătoreşte (alin. 3).
Deci, noţiunea de minor este mai cuprinzătoare decât aceea de copil. Altfel spus, minorul
care se căsătoreşte rămâne în continuare minor, dar nu mai este copil, deoarece a dobândit
capacitatea deplină de exerciţiu.
Regimul juridic al tutelei copilului, realizat ca urmare a reglementările prevăzute de Legea
nr. 272/2004, este criticabil sub unele aspecte.
În primul rând, actualul regim juridic al tutelei copilului este un regim juridic tranzitoriu,
deoarece, după cum am evocat anterior, pe rolul Parlamentului se află Proiectul Noului Cod civil,
care consacră tutelei minorului Capitolul II (art. 71-122) din Titlul III (ocrotirea persoanei fizice) al
Cărţii I (despre persoane). Semnalăm, în acest context, iminenta revenire, prin viitoarea
reglementare, la inadvertenţa determinată de folosirea termenului minor în reglementările juridice
4
A se vedea: art. 50, art. 54 alin. 2 şi 4 şi art. 56 lit. a din Legea nr. 272/2004.
5
A se vedea: art. 11 alin. 1 lit. a, art.13, art.14, art. 15 alin. 1, art.16 alin. 1 şi art. 23 alin. 1 lit. b din
Legea nr. 273/2004. Textele legale evocate prevăd, după caz, şi consimţământul tutorelui la adopţie, ceea ce
înseamnă că, în concepţia legiuitorului, instituirea tutelei este, de regulă, anterioară adopţiei.
6
A se vedea: T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela copilului în
reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, în Dreptul, nr. 3/2005, p.
53 şi urm.
7
Decretul nr. 31/1954 a fost publicat în Buletinul Oficial al României, partea I, nr. 8 din 30 ianuarie
1954.

4
referitoare la ocrotirea copilului, inclusiv prin tutelă. Într-adevăr, Proiectul Noului Cod civil
preconizează, în art. 71-122, pur şi simplu, să reglementeze tutela minorului.
În al doilea rând, avem de a face cu un regim juridic neunitar, deoarece, în prezent, regimul
juridic general al tutelei copilului este reglementat de două acte normative, adică de Legea nr.
272/2004 şi de Codul familiei.
Trebuie făcută precizarea că normele juridice prevăzute în Codul familiei pentru tutela
copilului, în măsura în care au rămas în vigoare, sunt de aceeaşi forţă juridică cu normele prevăzute
de Legea nr. 272/2004. Altfel spus, cele două categorii de norme nu sunt, în raporturile dintre ele,
nici generale şi nici speciale. Se impune această concluzie, deoarece ambele categorii reglementează
o singură formă a tutelei, adică tutela copilului.
Deci, dreptul comun în materie este alcătuit, deopotrivă, din normele Legii nr. 272/2004 şi
din cele ale Codului familiei.
Faţă de norma de trimitere, prevăzută de art. 147 C. fam., reglementările din Legea nr.
272/2004 şi cele din Codul familiei referitoare la tutela copilului, care nu a împlinit vârsta de 14 ani,
constituie, de asemenea, dreptul comun în raport cu cele referitoare la tutela interzisului, prevăzute
de art. 143-151 C. fam. Într-adevăr, art. 147 C. fam. se referă generic la regulile privitoare la tutela
minorului care nu a împlinit vârsta de 14 ani şi nicidecum numai la normele prevăzute de Codul
familiei.
În al treilea rând, în unele privinţe, regimul juridic de care ne ocupăm este ambiguu, lăsând
loc pentru interpretări diverse. Anticipând, cele mai serioase ambiguităţi sunt în legătură cu
competenţa instanţei judecătoreşti de soluţionare a litigiilor din domeniul tutelei şi, mai ales, cu
normele de procedură aplicabile pentru instituirea acesteia.
În al patrulea rând, prin noua reglementare a fost înlocuită o procedură administrativă,
caracterizată prin celeritate în derularea ei, cu o procedură judecătorească de drept comun. Fără a
dezvolta aici, evocăm doar faptul că procedura judiciară de instituire a tutelei, fiind supusă normelor
dreptului comun, şi nicidecum regulilor speciale de procedură stipulate de art. 124-129 din Lege,
este o procedură care necesită un volum mare de timp, contrară principiului celerităţii, prevăzut de
art. 6 lit. j din Lege.
În finalul acestor aprecieri de ordin general, reiterăm faptul că, în temeiul art. 39 din Lege,
protecţia alternativă, care cuprinde şi instituirea tutelei, acţionează ca un drept recunoscut copilului
lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale,
nu poate fi lăsat în grija acestora. De asemenea, normele consacrate condiţiilor şi procedurii de
instituire a tutelei, prevăzute de Legea nr. 272/2004, constituie şi o necesară punere de acord, sub
unele aspecte, a reglementărilor interne din domeniu cu cele ale Convenţiei privind protecţia
drepturilor copilului, în special cu cele ale art. 12, art. 20 şi art. 25.

SECŢIUNEA 1.2.
CONDIŢIILE LEGALE PENTRU INSTITUIREA TUTELEI

1.2.1. Precizări prealabile.

Din analiza Legi nr. 272/2004, potrivit doctrinei din domeniu 8, instituirea tutelei este
circumscrisă îndeplinirii cumulative a cel puţin următoarelor condiţii:

8
A se vedea: T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor,..., p. 55 şi urm.

5
 – copilul să fie lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau, pentru protejarea
intereselor sale, să nu poată fi lăsat în grija acestora (art. 39 alin. 1 şi art. 40 alin. 1);
– instituirea tutelei să fie în interesul superior al copilului (art. 38 şi art. 39 alin. 1);
– prin instituirea tutelei să se asigure continuitate în educarea copilului (art. 39 alin. 2);
– copilul în vârstă de 10 ani să fi fost ascultat, în prealabil, în legătură cu instituirea tutelei
(art. 24);
– tutorele să prezinte garanţii morale şi să îndeplinească condiţiile materiale pentru a primi
un copil în îngrijire (art. 41 şi art. 42);
– tutela să fie instituită de instanţa judecătorească competentă şi după procedura prevăzută
de lege (art. 40 alin. 2).
1.2.2. Copilul să fie lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau,
pentru protejarea intereselor sale, să nu poată fi lăsat în grija acestora.
Această condiţie este prevăzută expres de art. 39 alin. 1 din Lege pentru toate formele de
protecţie alternativă. S-ar putea susţine că ne aflăm în prezenţa unei condiţii generale.
Art. 40 alin. 1, concretizând dispoziţiile art. 39 alin. 1 din Lege, prevede că tutela se instituie
dacă ambii părinţi se află în una din următoarele situaţii: sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din
exerciţiul drepturile părinteşti sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, sunt puşi
sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi. De asemenea, acelaşi art. 40 alin. 1
prevede că tutela se poate institui la încetarea adopţiei, dacă instanţa judecătorească hotărăşte că este
în interesul copilului instituirea acesteia.
Situaţiile prevăzute de art. 40 alin. 1 din Lege sunt aproximativ asemănătoare cu cele ce au
fost stipulate de art. 113 C. fam.9 De fapt, art. 40 alin. 1 din Lege aduce următoarele corective sau
completări situaţiilor enumerate de art. 113 C. fam., astfel:
– la prima situaţie, în loc de termenul „morţi” se foloseşte termenul „decedaţi”;
– la a treia situaţie se adaugă şi cazul în care părinţilor li s-a aplicat pedeapsa interzicerii
drepturilor părinteşti10;
– la situaţia a cincea se face precizarea că este vorba despre declararea judecătorească a
morţii;
– în sfârşit, se adaugă situaţia a şasea în care, la încetarea adopţiei, instanţa judecătorească
hotărăşte că este în interesul copilului să se instituie tutela.
Situaţiile în care se poate institui tutela, potrivit doctrinei, se pot clasifica după cel puţin
două criterii, adică după durata lor în timp şi după rolul culpei părinţilor în apariţia sau menţinerea
lor.
După primul criteriu, sunt situaţii exclusiv permanente, situaţii care pot fi, după caz,
permanente sau temporare şi situaţii care pot fi numai temporare.
În prima categorie intră, de fapt, numai situaţia în care ambii părinţi au decedat, iar în ultima
categorie se înscrie situaţia în care decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti a fost dispusă ca
pedeapsă penală complementară sau accesorie. Într-adevăr, potrivit Noului Cod penal, pedeapsa
complementară a interzicerii exerciţiului unor drepturi este de un an la zece ani (art. 58 alin. 5 lit. a),
iar pedeapsa accesorie durează din momentul în care hotărârea judecătorească de condamnare la

9
Potrivit art. 113 C. fam., copilul era pus sub tutelă în cazul în care ambii părinţi erau morţi,
necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti, puşi sub interdicţie, dispăruţi ori declaraţi morţi.
10
Este vorba despre pedeapsa penală complementară, respectiv pedeapsa penală accesorie prevăzută de
art. 64-66 şi, respectiv de art. 71 din Cod penal.

6
pedeapsa privativă de libertate a rămas definitivă şi, după caz, până la terminarea executării
pedepsei, până la graţierea totală sau a restului de pedeapsă ori până la împlinirea termenului de
prescripţie a executării pedepsei (art. 79 alin. 2).
Toate celelalte situaţii pot fi, în funcţie de împrejurări, permanente sau temporare. Spre
exemplu, lipsa definitivă a discernământului va determina şi permanentizarea interdicţiei
judecătoreşti, iar dacă au încetat cauzele care au provocat interdicţia, în temeiul art. 151 din Codul
familiei, instanţa de judecată poate dispune ridicarea ei.
După al doilea criteriu, pot fi situaţii exclusiv imputabile părinţilor şi situaţii care, în funcţie
de împrejurări, pot fi, după caz, obiective sau imputabile părinţilor.
Sunt exclusiv imputabile părinţilor numai decăderea din drepturile părinteşti şi condamnarea
lor la pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti.
Celelalte situaţii pot fi sau nu imputabile părinţilor. Astfel, spre exemplu, dispariţia sau
necunoaşterea părinţilor pot avea cauze obiective sau se pot datora chiar culpei părinţilor. În opinia
noastră, nu poate fi identificată vreo situaţie, dintre cele enumerate de art. 40 alin. 1 din Lege, în care
să fie exclusă culpa părinţilor. Astfel, chiar şi în cazul decesului părinţilor, dacă este vorba despre o
moarte violentă, se poate pune şi problema culpei lor.
Este de constatat că art. 40 alin. 1 din Lege cuprinde o enumerare limitativă, şi nicidecum
una exemplificativă. Drept urmare, tutela nu poate fi instituită, prin analogie, şi în alte situaţii, cum
ar fi, spre exemplu, situaţia în care părinţii copilului sunt minori, deoarece exceptiones sunt
strictissimae interpretationis.
1.2.3. Instituirea tutelei să fie în interesul superior al copilului
Această condiţie este prevăzută expres de art. 38, fiind valabilă pentru toate cele patru
ipoteze stipulate în textul acestuia. Într-adevăr, instanţa judecătorească, dispunând oricare din cele
patru măsuri, prevăzute de art. 38 din Lege, trebuie să ia în considerare, cu prioritate, interesul
superior al copilului.
Este evident că art. 38 lit. a şi b din Lege are în vedere, implicit, şi tutela, deoarece se referă
la dreptul instanţei judecătoreşti de a se pronunţa cu privire la persoana care exercită drepturile şi
îndeplineşte obligaţiile părinteşti în situaţia în care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de
ocrotirea părinţilor săi (lit. a) şi, respectiv la modalităţile în care se exercită drepturile şi se
îndeplinesc obligaţiile părinteşti (lit. b)11. Într-adevăr, potrivit art. 123 şi urm. din Codul familiei,
tutorele, practic, exercită faţă de copilul pus sub tutelă drepturile şi obligaţiile care, în mod normal,
revin părinţilor. De fapt, trimiterea art. 125 C. fam. la dispoziţiile art. 102, art. 103 şi art. 106, care se
aplică în mod corespunzător şi în cazul tutelei, întăreşte concluzia exprimată mai sus.

11
În art. 38 mai sunt prevăzute încă două ipoteze, şi anume: decăderea totală sau parţială din exerciţiul
drepturilor părinteşti (lit. c) şi redarea exerciţiul drepturilor părinteşti (lit. d).

7
 Interesul superior al copilului este şi unul din principiile generale în conformitate cu care se
realizează respectarea şi garantarea drepturilor copilului, prevăzut de art. 6 lit. a din Lege 12, iar,
potrivit art. 39 alin. 1, protecţia alternativă acţionează şi ca un drept al copilului.
Acest principiu se regăseşte în numeroase texte ale Convenţiei cu privire la drepturile
copilului. Exempli gratia, evocăm prevederile art. 3 parag.1, potrivit cărora în toate deciziile care îl
privesc pe copil, indiferent de persoanele sau instituţiile care le iau, vor fi avute în vedere, cu
prioritate, interesele superioare ale copilului.
Termenul interes, din cuprinsul sintagmei „interesul superior al copilului”, trebuie înţeles în
sensul de avantaj sau folos13, pe care copilul îl obţine ca urmare a exercitării drepturilor sale
subiective, inclusiv prin intermediul tutelei.
Folosirea apelativului superior, în cadrul acestei sintagme, conduce la concluzia conform
căreia, prin instituirea tutelei, drepturile subiective, recunoscute copilului, vor fi astfel exercitate
încât vor aduce acestuia avantaje cantitativ şi calitativ mai mari decât prin exercitarea lor în alt mod.
Spre exemplu, în timpul tutelei, copilul va beneficia de o stare de sănătate mai bună, deoarece tutorii
prezintă garanţii că vor preveni situaţiile care pun în pericol viaţa, creşterea şi dezvoltarea copilului
sau copilul va beneficia de un nivel de trai mai bun, întrucât tutorii, de asemenea, prezintă garanţii
mai mari că vor asigura copilului condiţii de viaţă mai bune pentru creşterea, educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a acestuia.
Oricum, ca urmare a instituirii tutelei, exercitarea drepturilor subiective recunoscute
copilului trebuie să aducă acestuia foloase mai mari decât dacă ar fi fost exercitate în alt mod.
Evident, foloasele vor fi, corespunzător, morale sau patrimoniale.
Pentru satisfacerea, prin tutelă, a interesului superior al copilului, în fiecare caz în parte,
instanţa de judecată este obligată să evalueze, prin administrarea de probe, atât situaţia concretă în
care se află fiecare copil în parte, cât şi garanţiile morale şi condiţiile materiale concrete pe care le
prezintă o anumită persoană, ce poate fi numită tutorele unui anumit copil. Altfel spus, în temeiul
acestui principiu, înscris, de altfel, în art. 6 lit. f din Lege, la instituirea tutelei, trebuie avută în
vedere atât situaţia individualizată şi personalizată a copilului, cât şi a tutorelui.
Pentru a se stabili dacă instituirea tutelei este în interesul superior al copilului, în temeiul art.
130 alin. 1 din Lege, Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul
copilului sau în a cărei rază administrativ-teritorială acesta a fost găsit are obligaţia de a întocmi şi
prezenta instanţei un raport referitor la copil. Raportul trebuie să cuprindă date referitoare la
următoarele aspecte legate de copil: personalitatea, starea fizică şi mentală a acestuia; antecedentele
socio-medicale şi educaţionale ale copilului; condiţiile în care copilul a fost crescut şi în care a trăit;
12
Art. 6 din Legea nr. 272/2004 mai instituie şi următoarele principii ce guvernează respectarea şi
garantarea drepturilor copilului: egalitatea şanselor şi nediscriminarea (lit. b); responsabilitatea părinţilor cu
privire la exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti (lit. c); primordialitatea responsabilităţii
părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea drepturilor copilului (lit. d); descentralizarea serviciilor de
protecţie a copilului (lit. e); asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil (lit. f);
respectarea demnităţii copilului (lit. g); ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia (lit. h);
asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului (lit. i); celeritate în luarea oricărei
decizii cu privire la copil (lit. j); asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării (lit. k) şi interpretarea
fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul reglementărilor din această
materie (lit. l).
13
A se vedea: Dicţionarul explicativ al limbii române, editat sub egida Academiei Române (Institutul de
Lingvistică „Iorgu Iordan”), Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 498. A se vedea: şi art. 1 din
Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice.

8
orice alte date referitoare la creşterea şi educarea copilului, care pot servi la soluţionarea cauzei. De
asemenea, raportul trebuie să cuprindă propuneri privind persoana sau familia care ar fi indicată să
primească copilul în îngrijire. Facem precizarea că acest raport este obligatoriu în toate cazurile
prevăzute de Legea nr. 272/2004, în care se pune problema luării faţă de copil a unei măsuri de
ocrotire alternativă.
Pe de altă parte, evident, prin tutelă poate fi promovat numai interesul superior care este
licit, moral şi în acord cu interesul public. Această condiţie generală decurge din exigenţele impuse
de art. 1 din Decretul nr. 31/1954 pentru exerciţiul oricărui drept subiectiv civil. De asemenea, în
temeiul principiului prevăzut de art. 57 din Constituţie, tutela copilului trebuie instituită şi exercitată
cu bună-credinţă şi în aşa fel încât, ca urmare a acesteia, să nu fie încălcate drepturile şi libertăţile
altor persoane.
În doctrină14 a fost criticată folosirea de către legiuitor, în cadrul sintagmei interesul superior
al copilului, a singularului pentru noţiunea de interes. Astfel, s-a argumentat că, sub aspect juridic,
corect ar fi fost dacă, în textele legale consacrate acestei sintagme, legiuitorului s-ar fi referit la
interesele superioare ale copilului. Se impunea această soluţie cu puterea evidenţei, deoarece,
potrivit reglementărilor interne şi internaţionale, copilului îi sunt recunoscute o multitudine de
drepturi15. De lege ferenda, pentru a fi în acord, şi sub aspect formal, cu reglementările interne şi
internaţionale, s-ar impune reformularea acestei sintagme în sensul folosirii pluralului pentru
noţiunea de interes.
1.2.4. Prin instituirea tutelei să se asigure continuitate în educarea copilului.
Această condiţie este impusă de art. 39 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, de asemenea,
pentru toate formele protecţiei alternative a copilului. Astfel, în temeiul acestui text, în alegerea
uneia din aceste forme, autoritatea competentă trebuie să ţină seama de necesitatea asigurării unei
anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă, culturală şi
lingvistică.

14
A se vedea: T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor,..., p. 60.
15
În ordine cronologică, Legea nr. 272/2004 cuprinde reglementări cu privire la următoarele drepturi şi
libertăţi ale copilului: dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii sale (art. 8-13); dreptul copilului de a menţine
relaţii personale şi contacte directe cu părinţii, rudele şi cu alte persoane alături de care acesta s-a bucurat de
viaţă de familie sau a dezvoltat legături de ataşament (art. 14-21); dreptul de a-i fi protejată imaginea publică şi a
vieţii sale intime, private şi familiale (art. 22); libertatea de exprimare (art. 23); dreptul copilului capabil de
discernământ de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte (art. 24); libertatea de gândire,
de conştiinţă şi de religie (art. 25); dreptul de liberă asociere şi de întrunire paşnică (art. 26); dreptul copilului
aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau lingvistice la viaţă culturală proprie, la declararea
apartenenţei sale etnice sau religioase, la practicarea propriei religii şi de a folosi limba proprie în comun cu alţi
membri ai comunităţii din care face parte (art. 27); dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi
de a nu fi supus pedepselor fizice sau altor tratamente umilitoare ori degradante (art. 28); dreptul de a depune
singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale (art. 29 alin. 1); dreptul de a fi informat asupra
drepturilor sale (art. 29 alin. 2); dreptul de a creşte alături de părinţii săi (art. 30-38); dreptul la protecţie
alternativă (art. 39-42); dreptul de a se bucura de cea mai bună stare de sănătate (art. 43); dreptul de a beneficia
de un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială (art. 44); dreptul de
a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale (art. 45); dreptul copilului cu handicap la îngrijire specială
(art. 46); dreptul de a primi o educaţie care să-i permită dezvoltarea în condiţii nediscriminatorii a aptitudinilor şi
personalităţii sale (art. 47-48); dreptul la odihnă (art. 49). Convenţia cu privire la drepturile copilului, de
asemenea, recunoaşte copilului cel puţin douăzeci şi unu de drepturi şi libertăţi (art. 6-32), iar exercitarea lor
trebuie să servească satisfacerii diverselor interese ale acestuia.

9
 De fapt, această condiţie are două componente, şi anume: prima se referă la educaţia
propriu-zisă a copilului, iar a doua are în vedere originea copilului.
Continuitatea în educarea copilului trebuie să fie, însă, circumscrisă cerinţei ca aceasta să
permită dezvoltarea, în condiţii nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii copilului, aşa cum,
de altfel, impun expres dispoziţiile art. 47 alin. 2 din Lege. Astfel spus, dacă educaţia primită
anterior de copil este contrară dezvoltării aptitudinilor şi personalităţii sale şi, în general, interesului
superior al acestuia, nu se mai pune problema continuităţii ei ci, dimpotrivă, a schimbării acesteia în
consecinţă.
A doua componentă este complementară primei, fiindcă, de principiu, orice demers
educaţional nu poate face abstracţie de originea etnică, religioasă, culturală şi lingvistică a copilului.
1.2.5. Copilul în vârstă de 10 ani să fi fost ascultat, în prealabil, în legătură cu
instituirea tutelei.
Art. 24 alin. 1 din Legea nr. 272/2004 instituie regula conform căreia copilul capabil de
discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte.
Ne aflăm, de fapt, în prezenţa unui drept subiectiv civil de natură personal nepatrimonială,
recunoscut copilului cu discernământ. Pe cale de consecinţă, copilul care nu este capabil de
discernământ nu beneficiază de acest drept.
Existenţa sau lipsa discernământului, fiind stări de fapt, vor fi analizate, de la caz la caz,
de către autoritatea în faţa căreia copilul urmează să-şi exprime opinia.
Faţă de lipsa de distincţie din text, acest drept este recunoscut copilului indiferent de vârsta
lui şi indiferent de împrejurarea că este lipsit de capacitatea civilă de exerciţiu sau are capacitatea
civilă restrânsă de exerciţiu.
Fiindcă instituirea tutelei este o problemă care îl priveşte în primul rând pe copil, instanţa de
judecată este obligată să asigure copilului posibilitatea de a-şi exprima liber opinia în legătură cu
aceasta.
De asemenea, fiind vorba despre un drept subiectiv, copilul are posibilitatea juridică 16 să-şi
exprime opinia sau, dimpotrivă, să se abţină de la exprimarea acesteia.
Evident, în situaţia în care acest drept este nesocotit, copilul poate apela la forţa coercitivă a
statului. Constituie o nesocotire a acestui drept, spre exemplu, atât obligarea copilului sau
împiedicarea acestuia de a-şi exprima opinia, cât şi influenţarea lui de către terţe persoane sau
autorităţi pentru a exprima ori nu o anumită opinie.
Aflându-ne în prezenţa unui drept subiectiv personal nepatrimonial, în caz de nesocotire a lui,
vor fi incidente, corespunzător, dispoziţiilor art. 54 şi ale art. 55 din Decretul nr. 31/1951. Pe cale de
consecinţă, copilul poate cere instanţei de judecată să oblige persoana în cauză să înceteze săvârşirea
faptei care aduce atingere dreptului şi să îndeplinească orice măsură necesară pentru restabilirea lui.
În art. 24 alin. 2-5 din Lege este reglementat şi dreptul copilului de a fi ascultat în
procedurile judiciare sau administrative care îl privesc. Astfel, în temeiul art. 24 alin. 2 ipoteza I din

16
Pentru o definiţie generală a dreptului subiectiv civil, a se vedea: G. Beleiu, Drept civil român.
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a VII, revăzută şi îngrijită de M. Nicolae şi P.
Truşcă, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001, p. 74 şi urm.; I. Dogaru, Elementele dreptului civil.
Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de Editură şi Presă Şansa, Bucureşti, 1993, p. 75-76;
Şt. Răuţchi, Drept civil, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1992, p. 62-63; D. Ştefănescu, Contribuţii la
elaborarea unei noi definiţii a dreptului subiectiv, în Dreptul nr. 7-8, 1991, p. 77-83; I. Deleanu, Drepturile
subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 49.

10
Lege, în orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte, copilul are dreptul de a fi
ascultat.
Potrivit doctrinei din domeniu17, acest drept este distinct de precedentul.
În primul rând, sub aspect gramatical, a exprima opinia înseamnă a formula un punct de
vedere în legătură cu o anumită chestiune, iar, sub aspect juridic, a asculta înseamnă a audia o
persoană18. De fapt, în cuprinsul art. 24 alin. 2 ipoteza a III-a se vorbeşte, expressis verbis, despre
audierea copilului, care nu a împlinit vârsta de 10 ani, iar în materie procesuală termenul a asculta
este sinonim cu termenul a audia19.
În al doilea rând, potrivit Legii nr. 272/2004, exprimarea liberă a opiniei poate interveni în
orice împrejurare în care se pune o problemă ce îl priveşte pe copil (art. 24 alin. 1), iar ascultarea are
loc numai în cazul procedurilor judiciare sau administrative în care, evident, este implicat şi copilul
(art. 24 alin. 2-5). Sub acest aspect, dreptul copilului de a fi ascultat este mai restrâns ca arie de
cuprindere decât dreptul acestuia de a-şi exprima opinia.
În al treilea rând, opinia poate fi exprimată numai de către copilul capabil de discernământ,
iar ascultarea, faţă de lipsa de distincţie din textul art. 24 alin. 2 ipoteza I din Lege, poate interveni
indiferent dacă acesta are sau nu discernământ. Deci, sub acest aspect, situaţia este inversă, deoarece
ascultarea este mai largă decât exprimarea opiniei.
În al patrulea rând, ascultarea copilului, desfăşurându-se în cadrul unei proceduri judiciare
sau administrative, este mai calificată şi mai riguroasă decât exprimarea opiniei de către acesta,
deoarece va avea loc după reguli stricte, prevăzute de lege şi în faţa unor persoane specializate.
Oricum, ambele drepturi sunt recunoscute copilului în cazul instituirii tutelei, deoarece, pe
de o parte, tutela este o problemă care îl priveşte nemijlocit pe copil, iar, pe de altă parte,
instituirea ei se realizează pe calea unei proceduri judiciare20.
Pentru a sublinia faptul că ne aflăm în prezenţa unui drept subiectiv al copilului, în art. 24
alin. 5 din Lege se prevede că orice copil poate cere să fie ascultat conform dispoziţiilor alin. 2 şi
3, iar, în caz de refuz, autoritatea competentă este obligată să se pronunţe printr-o decizie
motivată. În opinia noastră, precizarea din cuprinsul art. 24 alin. 5, referitoare la posibilitatea
copilului de a cere să fie ascultat, este inutilă, deoarece, după cum am mai subliniat, chiar dreptul
de a fi ascultat, ca atare, conferă copilului această posibilitate.
Dreptul copilului de a fi ascultat mai conferă acestuia, potrivit art. 24 alin. 3 din Lege, şi
următoarele prerogative în legătură cu instituirea tutelei:
– de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă;
– de a fi consultat;
– de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată;
– de a fi informat asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
Art. 24 alin. 2 ipoteza a II-a din Lege prevede că este obligatorie ascultarea copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani, iar în ipoteza a III-a se stipulează că poate fi ascultat şi copilul care nu a
împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru
soluţionarea cauzei.
17
A se vedea: T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor,..., p. 62.
18
A se vedea: DEX, p. 63, 722 şi 765.
19
A se vedea, spre exemplu: art. 42 C. fam.; art.186 şi urm. C. proc. civ.; art. 70 şi urm. C. proc. pen.
etc.
20
A se vedea: : art. 39, art. 40 alin. 2, art. 130 şi art. 131 din Legea nr. 272/2004; art. 114 şi urm. C.
fam.

11
 Este uşor de observat că ipotezele doi şi trei, din cuprinsul art. 24 alin. 2 al Legii, instituie
obligaţia, respectiv posibilitatea autorităţii competente de a-l asculta pe copilul care a împlinit vârsta
de 10 ani, respectiv pe cel aflat sub această vârstă. Altfel spus, în cele două ipoteze, dreptul copilului
de a fi ascultat este dublat de obligaţia autorităţii competente de a proceda la audierea copilului,
indiferent dacă acesta înţelege să-şi exercite sau nu acest drept.
Ascultarea copilului, în ipotezele prevăzute de art. 24 alin. 2 din Lege, are ca finalitate, în
principal, exprimarea de către acesta a opiniilor în legătură cu obiectul procedurii judiciare sau
administrative în care este implicat, în speţă, în legătură cu instituirea tutelei.
Această împrejurare rezultă din cuprinsul art. 24 alin. 4, care prevede explicit că, în toate
cazurile prevăzute de alin. 2, opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda
importanţa cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului.
1.2.6. Tutorele să prezinte garanţii morale şi să îndeplinească condiţiile materiale
pentru a primi un copil în îngrijire.
Potrivit dispoziţiilor art. 41 şi ale art. 42 din Legea nr. 272/2004, tutorele trebuie să
întrunească cumulativ următoarele condiţii:
– să fie o persoană fizică cu domiciliul în România (art. 41 alin. 1). Ne aflăm în prezenţa
unei condiţii absolut inedite şi restrictive, de natură să ofere posibilitatea asigurării unei anumite
continuităţi în educarea copilului şi evitarea situaţiilor în care copilul, pentru a fi ocrotit prin
tutelă, ar trebui să părăsească ţara împreună cu tutorele 21. Drept urmare, nu poate fi numită tutore
persoana care are domiciliul în străinătate sau are numai reşedinţa în România. De asemenea, faţă
de lipsa de distincţie din text, poate fi tutore atât persoana cetăţean român, cât şi persoana cetăţean
străin sau apatridă. Poate fi tutore persoana fizică singură sau soţul împreună cu soţia. În această
ultimă ipoteză, deşi ne aflăm în prezenţa unei cotutele, în lipsa unei precizări legale derogării,
fiecare soţ trebuie să îndeplinească condiţiile legale cerute pentru a fi numit tutore;
– persoana propusă pentru a fi numită tutore să nu se afle în vreunul din cazurile de
incompatibilitate prevăzute de lege (art. 41 alin. 1). Evident, art. 41 alin. 1 din Legea nr. 272/2004
face trimitere la dispoziţiile art. 117 C. fam., care stabilesc cazurile în care persoana nu poate fi
numită tutore. Astfel, în temeiul art. 117 C. fam., nu poate fi tutore: minorul sau cel pus sub
interdicţie (lit. a); cel decăzut din drepturile părinteşti sau declarat incapabil de a fi tutore (lit. b); cel
căruia i s-a restrâns exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin hotărâre
judecătorească, precum şi cel cu rele purtări (lit. c); cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a
alege şi de dreptul de a fi ales deputat (lit. d); cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din
aceasta (lit. e); cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini
sarcinile tutelei (lit. f.);
– persoana sau familia să fi fost evaluată de către Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului în legătură cu îndeplinirea garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale necesare
pentru a primi un copil în îngrijire şi să fi fost propusă pentru a fi numită tutore de către Direcţia
generală. La formularea propunerii şi la numirea tutorelui se va acorda prioritate membrilor familiei
extinse22, rudelor, afinilor sau prietenilor familiei copilului şi se va ţine seama de relaţiile personale,
21
Potrivit art. 122 C. fam., copilul pus sub tutelă locuieşte la tutore.
22
Familia extinsă, potrivit art.4 lit.c din Legea nr. 272/2004, este alcătuită din copil, părinţii acestuia şi
rudele lui până la gradul patru inclusiv. Evident, textul art.42 alin. 1 din Lege, care dă prioritate membrilor
familiei extinse, se referă la rudele de gradul doi, trei şi patru, deoarece rudele de gradul unu sunt, conform art.
46 lit. a din Codul familiei, părinţii şi copiii. Deci, părinţii nu ar putea fi numiţi tutori, întrucât tocmai lipsa
ocrotirii copilului de către ei determină instituirea tutelei.

12
de apropierea domiciliului, precum şi de opinia copilului. Competentă este Direcţia generală în a
cărei rază teritorială îşi are domiciliul persoana sau familia. Referirea art. 41 alin. 2 din Lege la
familie este greşită sub aspect juridic, deoarece, aşa cum expres se stipulează în textul art. 41 alin. 1,
tutore poate fi soţul şi soţia împreună, iar familia, potrivit art. 4 lit. b din Lege, este alcătuită din
părinţii şi copiii acestora23.
1.2.7. Tutela să fie instituită de instanţa judecătorească competentă şi după procedura
prevăzută de lege.
Facem precizarea că în Convenţia cu privire la drepturile copilului nu se regăseşte vreun text
prin care să se stipuleze obligativitatea statelor-părţi de a prevedea în legislaţia lor internă
competenţa instanţelor judecătoreşti pentru instituirea tutelei. De fapt, art. 9 parag.1 din Convenţie,
care se ocupă de situaţia copilului separat de părinţii săi, în care, evident, se include şi tutela, se
referă generic la autorităţile competente ce decid această separare. După cum se va constata din cele
ce urmează, legiuitorul român, având de ales între autoritatea administrativă şi cea judecătorească, a
optat pentru ultima.
Competenţa instanţei judecătoreşti de a institui tutela este prevăzută explicit de art. 40 alin. 2
din Lege, dar se deduce implicit şi din dispoziţiunile art. 38 lit. a şi b.
Codul familiei, care prin art. 116 dădea în competenţa autorităţii tutelare numirea tutorelui,
în art. 115 prevede persoanele şi autorităţile ce au obligaţia de a înştiinţa autoritatea tutelară despre
existenţa unui minor lipsit de ocrotire părintească. Problema care se pune este de a stabili, în noul
context juridic, cine are obligaţia de a sesiza instanţa de judecată. În opinia noastră, această obligaţie
revine persoanelor şi instituţiilor nominalizate de art. 115, deoarece art. 40 alin. 2 din Lege are şi
semnificaţia de a modifica corespunzător acest articol din Codul familiei. Pe cale de consecinţă, au
obligaţia de a sesiza instanţa de judecată:
– persoanele apropiate minorului, precum şi administratorii şi locatarii casei în care
locuieşte minorul (lit. a);
– serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării morţii unei persoane, precum şi notarul
public, cu prilejul deschiderii unei moşteniri (lit. b);
– instanţele judecătoreşti, parchetele şi poliţia cu prilejul pronunţării, luării sau executării
unor măsuri privative de libertate (lit. c);
– autorităţile administraţiei publice, organizaţiile obşteşti, instituţiile de ocrotire, precum şi
orice altă persoană (lit. d).
Cu toate că art. 40 alin. 2 din Lege se referă exclusiv la instituirea tutelei, sunt unele măsuri
prevăzute de Codul familiei care, în opinia noastră, de asemenea, sunt de competenţa instanţei
judecătoreşti. Ca titlu de exemplu, evocăm următoarele ipoteze:
– îndepărtarea tutorelui din tutelă, dacă în timpul exercitării acesteia devine incompatibil cu
calitatea de tutore (art. 117 alin. 2);
– înlocuirea tutorelui la cererea acestuia, dacă se află în una din situaţiile care îl îndreptăţesc
să refuze sarcina tutelei (art. 118 alin.2);

23
De fapt, şi textul art. 4 lit. b din Lege este greşit formulat, deoarece, strict juridic, familia de drept
comun este alcătuită din soţi şi din copiii minori ai acestora. În acest sens sunt dispoziţiile art. 48 alin. 1 din
Constituţie şi ale art. 1 alin. 3 şi 4 C. fam. Faptul că, de regulă, părinţii copiilor sunt căsătoriţi între ei, deci au
unul faţă de celălalt calitatea de soţi, nu constituie suficient argument să se pună semnul egalităţii între cele două
noţiuni juridice, deoarece sunt şi situaţii în care părinţii unor copii nu sunt sau nu mai sunt căsătoriţi între ei, deci
nu sunt soţi.

13
 – îndepărtarea tutorelui din tutelă pentru săvârşirea unui abuz, a unei neglijenţe grave sau
fapte care îl face nevrednic de a fi tutore ori nu şi-a îndeplinit mulţumitor sarcina (art. 138 alin. 2);
– încetarea tutelei ( art. 140) etc.
De fapt, este lesne de constatat că măsurile enumerate mai sus pot fi încadrate în una sau alta
din situaţiile prevăzute de art. 38 din Lege, în care instanţa judecătorească este singura autoritate
competentă să se pronunţe.
Mai mult, dacă astfel de măsuri ar rămâne, conform Codului familiei, de competenţa
autorităţii tutelare, s-ar nesocoti principiul simetriei în luarea, modificarea sau desfiinţarea acestora
şi, chiar, s-ar deschide, inadmisibil, calea cenzurării deciziilor instanţei de judecată de către un
serviciu al autorităţii administraţiei publice locale, adică s-ar nesocoti principiul separaţiei puterilor
în stat, prevăzut de art. 1 alin. 4 din Constituţie.
Sub aspect material, va fi competentă judecătoria, conform art. 1 pct. 1 C. proc. civ. Se
impune această concluzie, deoarece, pe de o parte, art. 40 alin. 2 din Lege se referă generic la
instanţa judecătorească şi, pe de altă parte, art. 1 pct. 1 C. proc. civ. stipulează că judecătoriile
judecă, în primă instanţă, toate procesele şi cererile, în afară de cele date prin lege în competenţa
altor instanţe24.
În cauză nu pot fi incidente dispoziţiile art. 124 alin. 1 din Lege, deoarece acestea au în
vedere explicit competenţa exclusivă a tribunalului de a dispune măsurile de protecţie specială,
prevăzute de art. 55, adică plasamentul, plasamentul în regim de urgenţă şi supravegherea
specializată. Deci, ne aflăm în prezenţa unui caz de competenţă materială absolută, care nu poate fi
extins, prin analogie, şi la alte cazuri neprevăzute de lege.
Sub aspect teritorial, după cum expres se stipulează în art. 40 alin. 2 din Lege, competentă
este instanţa judecătorească în a cărei circumscripţie teritorială domiciliază sau a fost găsit copilul.
Dintre regulile speciale de procedură, prevăzute în Capitolul XI din Lege (art. 124-131), în
opinia noastră, sunt aplicabile şi cauzelor care au ca obiect instituirea tutelei numai cele prevăzute de
art. 130 alin. 1 şi de art. 131. Într-adevăr, cele două texte, referindu-se generic la cauzele care
privesc aplicarea prezentei legi, au în vedere, implicit, şi cauzele care privesc tutela. În concret, este
vorba despre obligaţia Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului de a întocmi şi
prezenta instanţei raportul referitor la copil (art. 130 alin. 1) şi scutirea acestor cauze de taxa
judiciară de timbru şi de timbru judiciar (art. 131).
Celelalte reguli speciale de procedură, prevăzute de art. 124-129 şi de art. 130 alin. 2 din
Lege, sunt instituite numai pentru cauzele care au ca obiect măsurile de protecţie specială. Altfel
spus, aceste reguli speciale de procedură nu privesc şi instituirea tutelei.
Practic, instituirea tutelei este supusă normelor de procedură de drept comun.
La această concluzie se ajunge din interpretarea sistemică şi per a contrario a dispoziţiilor
Capitolului XI din Lege, consacrate regulilor speciale de procedură.
Astfel, acest capitol debutează cu art. 124, care, după cum s-a evocat deja, reglementează
competenţa exclusivă a tribunalului de a soluţiona cauzele ce au ca obiect stabilirea măsurilor de
protecţie specială.

24
Pentru unele detalii privind competenţa materială a judecătoriei, a se vedea T. Bodoaşcă, Competenţa
instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 129 şi urm; I. Leş, Tratat de drept
procesual civil, ediţia a II-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2004, p.181 şi urm; I. Deleanu, Procedura civilă, vol I,
Editura Servo-Sat, Arad, 1998, p. 375-376; G. Boroi, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în privinţa
soluţionării litigiilor civile, în A.U.B., 1994, p. 41 şi urm.

14
 Urmează art. 125 care, în alin. 1, prevede că astfel de cauze, adică cele care au ca obiect
stabilirea măsurilor de protecţie specială, vor fi judecate în regim de urgenţă, cu citarea obligatorie a
reprezentantului legal al copilului, a Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi cu
participarea obligatorie a procurorului.
În continuare, în art. 125 alin. 2-4 şi în art. 126-128, sunt instituite reguli de procedură
derogatorii de la dreptul comun, fără însă să se stipuleze că ar fi aplicabile numai cauzelor privind
stabilirea măsurilor de protecţie specială a copilului 25. Cu toate aceasta, este evident că şi aceste
reguli se vor aplica exclusiv cauzelor respective, deoarece rolul lor este tocmai de a asigura judecata
în regim de urgenţă, adică de a concretiza dispoziţiile art. 125 alin. 1 din Lege, care, după cum s-a
subliniat, se referă exclusiv la măsurile de protecţie specială a copilului.
Mai mult, faptul că instituirea tutelei nu este supusă procedurii de soluţionare în regim de
urgenţă, deci normelor care asigură acest regim, rezultă şi din interpretarea per a contrario a
dispoziţiilor art. 125 alin. 1 din Lege. Astfel, potrivit textului acestuia, cauzele prevăzute de art. 124
din Lege se soluţionează în regim de urgenţă, iar acest articol are în vedere, expres şi exclusiv,
cauzele privind stabilirea măsurilor de protecţie specială, adică plasamentul, plasamentul în regim
de urgenţă şi supravegherea specializată. Deci, per a contrario, cauzele care privesc celelalte măsuri
de protecţie alternativă, adică tutela şi adopţia, vor fi supuse altor proceduri speciale sau, în lipsă,
procedurii de drept comun. Evident, în cazul tutelei, legislaţia nu prevede o procedură specială,
motiv pentru care, în temeiul art. 721 C. proc. civ., va fi incidentă procedura de drept comun,
prevăzută de acest cod.
De altfel, după cum am subliniat deja, atunci când s-a dorit instituirea unor reguli speciale
pentru orice cauze care privesc aplicarea Legii nr. 272/2004, s-a prevăzut expres acest lucru. În
acest sens sunt edificatoare dispoziţiile art. 130 alin. 1 şi cele ale art. 131 din Lege.
Nenominalizarea măsurilor de protecţie specială, în toate textele art.125-128 din Lege, care
prevăd reguli speciale de procedură, este determinată numai de raţiuni de ordin formal, urmărindu-
se evitarea repetărilor şi conciziunea exprimărilor.
Pe de altă parte, art. 129, care este ultimul articol din şirul celor ce cuprind reguli speciale
destinate asigurării judecării cauzelor în regim de urgenţă, prevede că dispoziţiile acestei legi,
referitoare la procedura de soluţionare a cauzelor privind stabilirea măsurilor de protecţie specială,
se completează în mod corespunzător cu prevederile Codului de procedură civilă. În opinia
noastră, art. 129 din Lege are rolul, în primul rând, de a sublinia că regulile speciale, prevăzute în
textele anterioare, adică de art. 124-128 din Lege, se referă exclusiv la cauzele care au ca obiect
stabilirea măsurilor de protecţie specială şi numai în subsidiar de a face trimitere la procedura de
drept comun. De fapt, sub acest ultim aspect, dispoziţiile art. 129 din Lege sunt şi inutile, fiindcă,
în temeiul art. 721 C. proc. civ., dispoziţiile acestuia alcătuiesc procedura de drept comun în

25
Sintetic, aceste reguli speciale de procedură privesc următoarele aspecte: ascultarea copilului abuzat
sau neglijat, de către instanţa de judecată în camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai după o
prealabilă pregătire a copilului în acest sens, conform art. 95 alin. 3, art. 125 alin. 2; termenele de judecată nu pot
fi mai mari de 10 zile (art. 125 alin. 3); părţile sunt considerate legal citate dacă citaţia le-a fost înmânată cu cel
puţin o zi înaintea judecăţii (art.125 alin. 4); obligativitatea pronunţării hotărârii, prin care se soluţionează fondul
cauzei, în ziua în care au luat sfârşit dezbaterile (art. 126 alin.1); amânarea pronunţării numai în situaţii
excepţionale şi numai cu cel mult două zile (art.126 alin. 2); hotărârea instanţei de fond este executorie şi
definitivă (art.127 alin. 1); redactarea şi comunicarea hotărârii în termen de cel mult 10 zile de la pronunţare
(art.127 alin. 2); termenul de recurs este de 10 zile de la data comunicării hotărârii (art. 128).

15
materie civilă şi comercială, aplicându-se şi în materiile prevăzute de alte legi în măsura în care
acestea nu cuprind dispoziţii potrivnice.
Un pertinent argument în susţinerea acestei concluzii îl constituie însăşi faptul că acest grup
de texte debutează cu norma de competenţă prevăzută de art. 124 şi aceea de procedură stipulată de
art. 125 alin. 1 din Lege, în conţinutul cărora se face precizarea că sunt aplicabile numai măsurilor
de protecţie specială, şi se încheie cu norma prevăzută de art. 129 prin care se face trimitere la
dreptul comun.
Oricum, pentru evitarea interpretărilor diverse, de lege ferenda, dacă se va dori ca regulile
speciale de procedură, prevăzute de art. 125-128 şi de art. 130 alin. 2 din Lege, să se aplice numai
cauzelor care au ca obiect stabilirea măsurilor de protecţie specială, propunem introducerea unui text
care să facă trimitere expresă la acestea.
Aşa după cum s-a exprimat în doctrină26, soluţia legiuitorului de a supune instituirea tutelei
normelor de procedură de drept comun este neraţională, deoarece factorul urgenţă, care a dictat
instituirea regulilor speciale de procedură pentru luarea măsurilor speciale de protecţie, se regăseşte
cu aceeaşi acuitate şi în cazul acesteia. Într-adevăr, în cazul ambelor forme de protecţie alternativă,
urgenţa procedurii de instituire a lor este determinată de existenţa unui copil lipsit, temporar sau
definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau, care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în
grija acestora.
De fapt, pentru toate formele de protecţie alternativă, art. 6 lit. j din Lege instituie, expressis
verbis, principiul celerităţii evocat chiar în cuprinsul Legii. Deci, practic, legiuitorul a procedat
contrar principiului ubi eadem ratio legis idem ius.

SECŢIUNEA 1.3.
CARACTERELE JURIDICE ALE TUTELEI

1.3.1. Tutela este o sarcină legală obligatorie.

Astfel, potrivit art. 118 C. fam., cel numit tutore nu poate refuza această sarcină.
De la această regulă, chiar art. 118 în alin. 2 instituie următoarele excepţii, în care sarcina
tutelei poate fi refuzată:
– persoana în cauză are vârsta de 60 de ani împliniţi;
– persoana respectivă este o femeie însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;
– persoana are în creştere sau educare doi sau mai mulţi copii;
– persoana exercită o altă tutelă sau o curatelă;
– persoana respectivă nu ar putea îndeplini sarcina tutelei datorită bolii, infirmităţii, a felului
îndeletnicirii, a depărtării domiciliului ei de locul unde se află bunurile copilului sau din alte motive
întemeiate.
Facem precizarea că, în temeiul art. 118 alin. 3 C. fam., motivele enumerate, dacă se ivesc în
timpul tutelei, pot determina înlocuirea tutorelui la cererea acestuia.
Art. 117 prevede următoarele împrejurări în care persoana nu poate fi numită tutore:
– persoana este minoră sau pusă sub interdicţie;
– persoana este decăzută din drepturile părinteşti sau declarată incapabilă de a fi tutore;
– persoanei i s-a retras exerciţiul unor drepturi politice sau civile, fie în temeiul legii, fie prin
hotărâre judecătorească, precum şi persoana care are rele purtări;
26
A se vedea: T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor,...,p. 68.

16
 – persoana care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtată din aceasta;
– persoana care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea îndeplini
sarcina tutelei.
Dacă vreuna dintre aceste împrejurări se iveşte în timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.
Deci, împrejurările prevăzute de art. 117 au o natură esenţial diferită de motivele prevăzute
de art. 118. Astfel, primele au rolul de a susţine cererea de refuz a sarcinii tutelei, iar ultimele sunt
cazuri de incompatibilitate cu calitatea de tutore.
1.3.2. Tutela este o sarcină gratuită.
Această trăsătură este prevăzută expres de art. 121 alin. 1 C. fam.
Cu toate acestea, în temeiul alin. 2, autoritatea tutelară va putea acorda tutorelui o
remuneraţie care, însă nu poate depăşi 10% din veniturile bunurilor minorului.
La stabilirea, modificarea sau suprimarea remuneraţiei, autoritatea tutelară trebuie să ţină
seama de munca tutorelui depusă pentru administrarea averii minorului, precum şi de starea
materială a minorului şi a tutorelui.
La fel ca şi în cazul raporturilor patrimoniale dintre părinţi şi copii, în temeiul art. 125
raportat la art. 106 C. fam., tutorele nu are nici un drept asupra bunurilor minorului şi nici minorul
asupra bunurilor tutorelui. Deci, şi în cazul tutelei, operează separaţia de patrimonii.
1.3.3. Tutela se exercită sub supravegherea autorităţii tutelare.
Potrivit art. 136 alin. 1 C. fam., autoritatea tutelară va exercita un control efectiv şi continuu
asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle cu privire la minor şi la bunurile acestuia.
În acest scop, delegaţii autorităţii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinţa lor şi să se
informeze pe orice cale despre felul cum aceştia sunt îngrijiţi în ceea ce priveşte sănătatea şi
dezvoltarea lor fizică, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională, iar la nevoie vor da
îndrumările necesare.
Neîndoielnic, dacă urmare controlului efectuat, autoritatea tutelară constată că se impun
măsuri pentru înlocuirea tutorelui sau pentru schimbarea modalităţilor de exercitare a drepturilor şi
obligaţiilor ce revin acestuia faţă de copil, va sesiza instanţa de judecată care, în temeiul art. 38 din
Legea nr. 272/2004, va dispune măsuri în consecinţă.
De asemenea, tutela, fiind instituită de către instanţa de judecată, à fortiori, aceasta poate
exercita direct controlul asupra modului în care tutorele îşi îndeplineşte îndatoririle.
1.3.4. Tutela este o sarcină personală.
Această trăsătură nu este prevăzută expres în Codul familiei, dar se poate deduce, implicit,
din numeroase texte ale acestuia, şi anume:
– autoritatea tutelară va comunica în scris tutorelui numirea sa şi va afişa hotărârea de
numire la consiliul local de la domiciliul minorului (art. 119 alin. 1);
– tutorele care, fiind în exerciţiul atribuţiilor sale, a cerut înlocuirea, este obligat să-şi
exercite aceste atribuţii până la rezolvarea cererii sale de înlocuire (art. 120);
– tutorele are obligaţia de a îngriji de minor (art. 123 alin. 1);
– tutorele are obligaţia de a administra bunurile minorului (art. 124 alin. 1) etc.
În temeiul caracterului personal al tutelei, tutorelui îi este interzis să transmită drepturile şi
îndatoririle ce decurg din tutelă altei persoane fără încuviinţarea instanţei de judecată.
1.3.5. Ocrotirea minorului prin tutelă este subsidiară ocrotirii părinteşti.
Această trăsătură se deduce, fără echivoc, din prevederile art. 40 din Legea nr. 272/2004.
Într-adevăr, tutela se instituie numai dacă ambii părinţi se află în una din situaţiile prevăzute de acest

17
text legal. Per a contrario, dacă părinţii sau numai unul dintre ei nu se află într-o astfel de situaţie,
ocrotirea copilului minor se va realiza, după caz, prin ambii părinţii sau numai de către unul dintre
ei.

SECŢIUNEA 1.4.
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE TUTORELUI CU PRIVIRE LA PERSOANA
COPILULUI

Potrivit art. 123 alin. 1 C. fam., tutorele are obligaţia de a îngriji de minor. De asemenea, în
temeiul alin. 2, tutorele este obligat să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică,
de educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile lui.
Pentru uşurarea îndeplinirii acestor îndatoriri, art. 122 C. fam. prevede că minorul pus sub
tutelă locuieşte la tutore şi că acesta poate avea o altă locuinţă numai cu încuviinţarea autorităţii
tutelare.
Conform prevederilor art. 137 C. fam., felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale, pe care
minorul le primea la data instituirii tutelei, nu pot fi schimbate decât cu încuviinţarea instanţei de
judecată. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 125, care fac trimitere la cele ale art. 102 C. fam.
Facem precizarea că art. 137 C. fam. a fost modificat implicit de art. 47 alin. 3 din Legea nr.
272/2004, care dă în competenţa instanţei de judecată dreptul de a da această încuviinţare.
De asemenea, în temeiul art. 125 combinat cu art. 103 C. fam., tutorele are dreptul să ceară
înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept27.
Aşa cum s-a exprimat în doctrină 28, se exagerează atunci când se susţine că drepturile şi
îndatoririle tutorelui, cu privire la persoana minorului, au acelaşi conţinut ca şi drepturile şi
îndatoririle părinteşti29. Dacă am lua în considerare numai prevederile art. 137 C. fam., ar fi suficient
să susţinem contrariul. De fapt, ca principiu, orice schimbare majoră în felul învăţăturii sau al
pregătirii profesionale ori în ceea ce priveşte locuinţa minorului nu se hotărăşte de către tutore, ci de
către instanţa de judecată.
Pe de altă parte, între tutore şi minor, nefiind, în principiu, raporturi de rudenie şi fiindcă
aceştia nu alcătuiesc o familie, nu se pune problema obligaţiei de sprijin moral şi material, prevăzută
de art. 2 C. fam. De asemenea, între tutore şi minorul pus sub tutelă nu există obligaţia de întreţinere
etc.
În sfârşit, în temeiul art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 273/2004, tutorele este în drept să
consimtă sau nu la adopţia copilului aflat sub tutela sa.

SECŢIUNEA 1.5.
DREPTURILE ŞI ÎNDATORIRILE TUTORELUI CU PRIVIRE LA BUNURILE
COPILULUI

27
A se vedea: Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1089/1970, în Îndreptar interdisciplinar,…, p. 91
28
A se vedea: T. Bodoaşcă, Dreptul familiei,..., p. 652.
29
A se vedea: I. P. Filipescu şi A. P. Filipescu Tratat de dreptul familiei, ediţia a VIII-a, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 597; Al. Bacaci, V. C. Dumitrache şi C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a
V-a, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 347.

18
 Drepturile şi îndatoririle tutorelui cu privire la bunurile minorului sunt guvernate, la fel ca şi
în cazul părinţilor, de principiul separaţiei de patrimonii, conform art. 125 şi 106 C. fam. În această
privinţă, ceea ce este particular tutelei este tocmai faptul că nu operează cele două excepţii prevăzute
de art.106, adică aceea referitoare la dreptul de întreţinere şi la dreptul de moştenire, deoarece cele
două drepturi nu există între tutore şi cel pus sub tutelă.
Tutorele, în temeiul art.124 C. fam., are obligaţia de a administra bunurile minorului şi de a-
l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta a împlinit vârsta de 14 ani. După
împlinirea vârstei de 14 ani, minorul îşi exercită drepturile şi îşi execută obligaţiile singur, însă
numai cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui. Scopul încuviinţării prealabile este de a-l apăra pe
minor împotriva abuzurilor din partea altor persoane. Deci, din acest punct de vedere, situaţia este
identică cu aceea din cazul ocrotirii părinteşti, prevăzută de art. 105 C. fam.
În temeiul art. 25 din Decretul nr. 31/1954, şi în cazul tutelei, minorul, care a împlinit vârsta
de 14 ani, poate face singur acte de conservare sau administrare, dacă acestea din urmă nu-i
pricinuiesc leziune.
Potrivit art. 133 C. fam., minorul care a împlinit vârsta de 14 ani încheie acte juridice de
dispoziţie cu încuviinţarea prealabilă a tutorelui, cu excepţia acelor acte pe care tutorele nu le poate
face decât cu încuviinţarea autorităţii tutelare. În acest ultim caz, este necesară încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare. Astfel, în temeiul art. 129 alin. 2 C. fam., tutorele nu poate, fără
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, să înstrăineze ori să gajeze bunurile minorului, să
renunţe la drepturile patrimoniale ale acestuia şi să încheie orice acte care depăşesc dreptul de
administrare. De asemenea, nici chiar cu încuviinţarea autorităţii tutelare, tutorele nu poate, în
numele minorului, să facă donaţii şi să garanteze obligaţiile altuia.
Cu toate acestea, art. 129 alin. 4 C. fam. îngăduie tutorelui să înstrăineze, fără
încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, bunurile minorului care sunt supuse pieirii sau
stricăciunii, precum şi bunurile devenite nefolositoare pentru minor.
Minorul, potrivit art. 133 alin. 3 C. fam., nu poate să facă, nici chiar cu încuviinţarea
tutorelui sau a autorităţii tutelare, donaţii şi nici să garanteze obligaţia altei persoane. De fapt, în
acelaşi sens sunt şi prevederile art. 809 C. civ., în ceea ce priveşte donaţiile. Mai mult, minorului de
16 ani nu poate, prin testament, dispune în favoarea tutorelui, cu excepţia cazului în care tutorele
este ascendentul minorului.
Actele încheiate de minor cu încălcarea regulilor evocate mai sus sunt anulabile.
Potrivit art. 128 C. fam., este interzis să se încheie acte juridice între tutore, soţul, o rudă în
linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minorul aflat sub tutelă, pe de altă parte.
Există, totuşi, unele acte pe care minorul le poate face singur, fără a fi necesară încuviinţarea
tutorelui sau a autorităţii tutelare, şi anume30;
– minorul în vârstă de 16 se poate căsători31;
30
Pentru unele detalii, a se vedea I. P. Filipescu şi A. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, …, p. 598.
31
A se vedea: art. I pct. 1 din Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 4/1953-
Codului familiei (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 749 din 5 noiembrie 2007). În concret,
în temeiul art. 4 alin. 1 din Codul familiei, vârsta minimă pentru căsătorie este de 18 ani. Potrivit art. 4 alin. 2,
pentru motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se poate căsători în temeiul unui aviz
medical, cu încuviinţarea părinţilor săi ori, după caz, a tutorelui şi cu autorizarea direcţiei generale de asistenţă
socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul. Dacă unul dintre părinţi este decedat sau
se află în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă (alin. 3). Dacă nu
există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a

19
 – minorul în vârstă de 10 ani poate să-şi dea consimţământul la adopţie;
– minorul în vârstă de 15 ani se poate angaja ca salariat;
– minorul în vârstă de 16, respectiv de 15 ani poate să redacteze singur testamentul, dar nu
poate dispune de mai mult de jumătate din bunurile de care poate dispune majorul prin testament;
– minorul în vârstă de 16 ani poate să accepte o donaţie, dacă este fără sarcini sau nu este
afectată de condiţii;
– minorul în vârstă de 16 ani poate încheia acte juridice de valoare patrimonială măruntă etc.

SECŢIUNEA1.6.
ÎNCETAREA TUTELEI

Codul familiei reglementează implicit sau, după caz, explicit următoarele cazuri de încetare
a tutelei:
– au dispărut împrejurările prevăzute de art. 40 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, care au
impus instituirea tutelei;
– cel pus sub tutelă a împlinit vârsta de 18 ani sau a dobândit capacitatea deplină de
exerciţiu, adică a devenit major ori s-a căsătorit, deoarece Codul familiei reglementează numai
tutela minorului, iar Legea nr. 272/2004 se referă la tutela copilului care, evident, este o persoană
minoră fără capacitate deplină de exerciţiu (art. 4 lit. a);
– tutela nu mai este în interesul minorului (art. 114);
– persoana numită tutore se află în una din situaţiile prevăzute de art. 117 sau de art. 118 C.
fam. În aceste situaţii, după caz, tutorele va fi îndepărtat sau va fi înlocuit. Evident, este posibil ca
tutela să continue, dar cu altă persoană numită tutore;
– între tutore şi minor s-au ivit interese contrare (art. 132). Şi în această ipoteză, dacă nu se
numeşte un curator, tutela poate continua, dar cu altă persoană numită tutore;
– cel pus sub tutelă a decedat.
Potrivit art. 140 C. fam., la încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de 30 de zile, să
prezinte autorităţii tutelare o dare de seamă generală. Bunurile care au fost în administrarea tutorelui
vor fi predate, după caz, fostului minor, moştenitorilor acestuia sau noului tutore, conform art. 140
alin. 2 C. fam. Evident, dacă cel pus sub tutelă, la încetarea tutelei, este major şi în viaţă, bunurile
vor fi predate lui, cu excepţia cazurilor în care, în temeiul art. 152 C. fam., a fost instituită curatela.
Pe de altă parte, faţă de prevederile art. 140 alin. 2 C. fam., la încetarea tutelei, dacă cel care s-a aflat
sub tutelă este minor, nu va primi bunurile în administrare.
În temeiul art. 141 alin. 1 C. fam., autoritatea tutelară va da tutorelui descărcare de gestiune
numai după predarea bunurilor, verificarea socotelilor şi aprobarea lor. Pentru a-l ocroti pe cel aflat
sub tutelă, tutorele va răspunde, conform art. 141 alin. 2 C. fam., chiar dacă autoritatea tutelară a dat
descărcare de gestiune, pentru pagube pricinuite înainte de această dată, prin culpa sa.
Deşi legea nu prevede expres, din cuprinsul art. 138 şi art. 141 C. fam., dar, mai ales, din cel
al art. 38 din Legea nr. 272/2004, se deduce că tutela încetează prin hotărâre a judecătoriei.
Pentru identitate de raţiune, drepturile şi îndatoririle tutorelui subzistă până la data la care i
s-a comunicat hotărârea judecătorească privind încetarea tutelei. Evident, între data încetării tutelei
şi data descărcării de gestiune a tutorelui, acesta nu mai este în drept să administreze bunurile celui
aflat sub tutelă, având totuşi obligaţia conservării lor.
autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti (alin. 4).

20
 SECŢIUNEA 1.7.
RĂSPUNDEREA JURIDICĂ A TUTORELUI

Răspunderea juridică a tutorelui în legătură cu modul de exercitare a îndatoririlor ce decurg

din tutelă poate fi, după caz, civilă, administrativă sau penală.
Astfel, în temeiul art. 138 alin. 2 C. fam., tutorele va fi îndepărtat dacă săvârşeşte un abuz, o
neglijenţă gravă sau fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum şi dacă nu îşi îndeplineşte
mulţumitor sarcina. Evident, răspunderea juridică a tutorelui va fi, în raport cu natura faptei ilicite
săvârşite, civilă, administrativă sau penală32.
Potrivit art. 138 alin. 1 C. fam., minorul, precum şi orice persoană prevăzută de art. 115 C.
fam., care are obligaţia de a înştiinţa autoritatea tutelară pentru instituirea tutelei, pot face plângere,
adresată autorităţii tutelare, cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare pentru minor.
Actele sau faptele păgubitoare ale tutorelui pentru minor îmbracă forma infracţiunii de
gestiune frauduloasă, prevăzută de art. 214 C. pen. În planul dreptului penal, astfel de acte sau fapte
atrag şi pedeapsa complementară a decăderii din dreptul de a fi tutore sau curator (art. 64 lit. e, art.
65 şi 66 C. pen.), iar din punctul de vedere al dreptului familiei, persoana în cauză va fi îndepărtată
din tutelă (art. 117 alin. 2 C. fam.) sau nu va mai putea fi numită tutore (art. 117 alin. 1 lit. e C.
fam.).

32
Pentru unele detalii, a se vedea: Al. Bacaci, V.C. Dumitrache şi C. Hageanu, Dreptul familiei,…, p.
349-350.

21
 CAPITOLUL II
CURATELA COPILULUI

Curatela este o formă de ocrotire a minorului cu caracter temporar şi subsidiar.

În opinia noastră, în lipsa unui text de lege expres, instituirea curatelei, ca şi încetarea ei,
sunt de competenţa instanţei judecătoreşti, conform art. 38 lit. b din Legea nr. 272/2004, deoarece
curatela se circumscrie modalităţilor în care se exercită şi se îndeplinesc obligaţiile părinteşti, care
sunt date de acest text în competenţa exclusivă a acesteia.
Curatela, la fel ca şi tutela, se instituie numai în cazurile prevăzute de lege. Codul familiei
prevede următoarele cazuri în care se poate institui curatela minorului:
– când este necesară luarea unor măsuri cerute de interesul minorului, până la intrarea în
funcţie a tutorelui (art. 119 alin. 3);
– când există contrarietate de interese între ocrotitorul legal şi minor (art. 132 şi 105)33;
– când ocrotitorul legal, părintele sau tutorele, din cauza bolii sau din alte motive, este
împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele minorului (art. 152 lit. c);
– când, pentru desemnarea tutorelui sau înlocuirea acestuia, este nevoie de o perioadă mai
îndelungată de timp (art. 139);
– până la soluţionarea cererii de punere sub interdicţie a minorului (art. 146 C. fam.).
Spre deosebire de tutore care, în principiu, se substituie în drepturile şi îndatoririle părinteşti,
curatorul, în temeiul art. 155 alin. 1 C. fam., acţionează după regulile de la mandat.
De asemenea, curatorul acţionează potrivit instrucţiunilor celui pe care îl reprezintă sau ale
autorităţii tutelare, dacă cel reprezentat nu este în măsură să o facă.
Cauzele de incapacitate, de excludere şi de îndepărtare din tutelă sunt aplicabile şi în materie
de curatelă.
Fiind supusă aceloraşi reguli ca şi tutela, curatela este o sarcină obligatorie şi nu poate fi
refuzată decât în cazurile expres prevăzute de art. 118 C. fam. Totodată, este o sarcină gratuită în
aceleaşi condiţii ca şi tutela şi se exercită exclusiv în interesul minorului.
Spre deosebire de tutelă, care are întotdeauna caracter general şi permanent, curatela are
caracter provizoriu.
În ceea ce priveşte formele de exercitare a curatelei, acestea se realizează prin reprezentare
de către curator, dacă minorul nu are vârsta de 14 ani sau prin încuviinţarea actelor minorului dacă a
depăşit această vârstă (art. 124 alin. 2 şi art. 133 alin. 1 C. fam.).
În situaţia minorului care a îndeplinit vârsta de 14 ani, iar încuviinţarea se referă la un singur
act, ea se va realiza sub forma unei autorizaţii prealabile. Dacă se referă la o complexitate de acte,
care au ca obiect activitatea procesuală, curatorul trebuie să participe la fiecare act procesual în
parte.
Curatela ia sfârşit atunci când cauzele care au determinat instituirea ei încetează, şi anume:
dispariţia contrarietăţii de interese între minor şi persoana care o ocroteşte sau a cauzei care a
împiedicat pe părinţi ori pe tutore să îndeplinească un anumit act etc.

33
A se vedea: Trib. Suprem, decizia de îndrumare, nr. 6/1959, în Îndreptar interdisciplinar,…, p. 95.

22
 CAPITOLUL III.
MĂSURILE DE PROTECŢIE SPECIALĂ A COPILULUI

SECŢIUNEA 1.3.
PRECIZĂRI PREALABILE

Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului 34 are un conţinut
complex, cuprinzând dispoziţii referitoare la următoarele aspecte:
– drepturile copilului (art. 8-49);
– protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi (art.
50-71);
– protecţia copiilor refugiaţi şi protecţia copiilor în caz de conflict armat (art. 72-79);
– protecţia copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal (art. 80-81);
– protecţia copilului împotriva exploatării (art. 85-99);
– instituţii şi servicii cu atribuţii în protecţia copilului (art. 100-112);
– organisme private (art. 113-114);
– licenţierea şi inspecţia serviciilor de prevenire a separării copilului de familia sa, precum şi
a celor de protecţie specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi (art.
115-117);
– finanţarea sistemului de protecţie a copilului (art. 118-123);
– reguli speciale de procedură (art. 124-131);
– răspunderi şi sancţiuni (art. 132-136).
Evident, abordarea întregii problematici, care face obiectul acestei legi, ar excede, în opinia
noastră, conţinutului unei lucrări de dreptul familiei. Astfel, unele aspecte fac obiect de studiu pentru
alte discipline juridice sau, chiar, pot constitui direcţii de aprofundare a studiilor juridice. Spre
exemplu, drepturile copilului, în mod firesc, constituie obiect de studiu pentru disciplina drepturile
omului sau protecţia copiilor refugiaţi şi protecţia copiilor în caz de conflict armat este studiată în
cadrul disciplinei drept internaţional umanitar aplicabil în conflictele armate ori protecţia copilului
care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal constituie obiect de analiză pentru disciplina drept
penal etc.
Pentru a nu depăşi obiectul de studiu al disciplinei dreptul familiei, dar şi pentru a ne
conforma tradiţiei, în cele ce urmează ne vom apleca asupra analizei normelor juridice ce
reglementează protecţia specială a copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi.
Vom însoţi demersul nostru de necesarele corelaţii cu celelalte dispoziţii ale Legii nr. 272/2004,
precum şi cu cele ale altor reglementări interne sau internaţionale din domeniu.
Art. 50 din Legea nr. 272/2004 35 defineşte protecţia specială a copilului. Astfel, potrivit
acestui text, protecţia specială a copilului reprezintă ansamblul măsurilor, prestaţiilor şi serviciilor
destinate îngrijirii şi dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi sau
a celui care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija acestora.

34
Prin art.142 alin. 1 lit. b din Legea nr. 272/2004 a fost abrogată expres O.U.G. nr. 26/1997 privind
protecţia copilului aflat în dificultate (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 276 din 24 iulie
1999), cu excepţia art. 20 care instituie alocaţia pentru fiecare copil dat în plasament.
35
Brevitatis causa, pentru evitarea repetărilor şi uşurinţa exprimărilor, în continuare, în cuprinsul
lucrării, referirile la Legea nr. 272/2004 se vor face, de regulă, prin termenul Lege.

23
 Definiţia legală, dată protecţiei speciale a copilului, comportă unele sublinieri particulare, şi
anume:
– în primul rând, conţinutul protecţiei este alcătuit din totalitatea măsurilor, prestaţiilor şi
serviciilor subsumate îngrijirii şi dezvoltării copilului. Măsurile, la care se referă art. 50 din Lege,
sunt cele stabilite prin planul individualizat de protecţie, prevăzut de art. 53 şi urm. Prestaţiile sunt
activităţile pe care persoane fizice sau juridice sunt obligate să le desfăşoare pentru ducerea la
îndeplinire a măsurilor de protecţie stabilite. Serviciile de protecţie specială sunt cele prevăzute de
art. 108-110 din Lege, adică: serviciile de zi, serviciile de tip familial şi serviciile de tip rezidenţial;
– în al doilea rând, protecţia specială a copilului, realizată prin ansamblul măsurilor,
prestaţiilor şi serviciilor evocate mai sus, are ca finalitate îngrijirea şi dezvoltarea copilului;
– în al treilea rând, măsurile, prestaţiile şi serviciile respective sunt destinate îngrijirii şi
dezvoltării copilului lipsit, temporar sau definitiv, de ocrotirea părinţilor săi. De fapt, această
împrejurare denotă caracterul subsidiar al protecţiei speciale a copilului. Altfel spus, copilul, ca
regulă generală, este ocrotit prin părinţi, iar în subsidiar prin tutelă sau prin măsurile de protecţie
specială ori prin adopţie;
– în al patrulea rând, va beneficia de protecţie specială şi copilul care, pentru a i se proteja
interesele, nu poate fi lăsat în grija părinţilor.
Trebuie făcută precizarea că, potrivit art. 39 din Lege, protecţia specială reprezintă, alături
de tutelă şi adopţie, o modalitate a protecţiei alternative. La rândul ei, protecţia alternativă constituie
un drept al copilului. Într-adevăr, în temeiul art. 39 alin. 1 din Lege, orice copil care este, temporar
sau definitiv, lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate
fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.
Pe cale de consecinţă, conform art. 6 din Lege, protecţia specială a copilului este supusă
următoarelor principii:
– respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;
– egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
– primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la respectarea şi garantarea
drepturilor copilului;
– descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi
parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate;
– asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;
– respectarea demnităţii copilului;
– ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de vârsta şi de
gradul său de maturitate;
– asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea, creşterea şi educarea copilului, ţinând
cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul luării unei măsuri de protecţie;
– celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
– asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi a exploatării copilului;
– interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în corelaţie cu
ansamblul reglementărilor din această materie.
Măsurile de protecţie specială a copilului se aplică în baza planului individualizat de
protecţie, întocmit în condiţiile art. 53-55 din Lege, de către Direcţia generală de asistenţă socială şi
protecţia copilului în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.

24
 Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are obligaţia de a întocmi planul
individualizat de protecţie imediat după primirea cererii de instituire a unei măsuri de protecţie
specială sau imediat după ce s-a dispus plasamentul copilului în regim de urgenţă. Facem precizarea
că, în temeiul art. 54 alin. 2 din Lege, planul individualizat de protecţie nu se întocmeşte dacă s-a
institut tutela.
La stabilirea obiectivului planului individualizat de protecţie se va acorda prioritate
reintegrării copilului în familie sau, dacă aceasta nu este posibilă, plasamentului copilului în familia
extinsă. După cum am mai precizat în cuprinsul lucrării, familia extinsă cuprinde, potrivit art. 4 lit. c
din Lege, copilul, părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv.
Planul individualizat de protecţie poate prevedea plasamentul copilului într-un serviciu de
tip rezidenţial, numai dacă nu a putut fi instituită tutela ori nu a putut fi dispus plasamentul copilului
la o altă persoană sau familie, în condiţiile art. 58 şi urm.
Potrivit art. 53 alin. 3 din Lege, măsurile de protecţie specială a copilului, care a împlinit
vârsta de 14 ani, se stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În cazul în care copilul refuză să-şi
dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa judecătorească, care,
în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de a-şi exprima consimţământul faţă
de măsura propusă.
În temeiul art. 57 din Lege, părinţii, precum şi copilul, care a împlinit vârsta de 14 ani, au
dreptul să atace în instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege.
Potrivit art. 55 din Lege, măsurile de protecţie specială sunt:
– plasamentul;
– plasamentul în regim de urgenţă;
– supravegherea specializată.
În temeiul art. 56 din Lege, de măsurile de protecţie specială beneficiază copilul ce se află în
una din următoarele situaţii:
– copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul drepturilor
părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, puşi sub interdicţie,
declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a putut fi instituită tutela (lit. a).36 Cazurile
enumerate de art. 56 lit. a sunt identice cu situaţiile în care, în temeiul art. 40 alin. 1, se poate institui
tutela. De fapt, aceasta este, în opinia noastră, raţiunea pentru care, în finalul enumerării din
cuprinsul art. 56 lit. a se pune condiţia de a nu se fi instituit tutela. Pe de altă parte, condiţia
neinstituirii tutelei denotă caracterul subsidiar al măsurilor de protecţie specială în raport cu
ocrotirea părintească şi cu ocrotirea copilului prin tutelă;
– copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din
motive neimputabile acestora. Se înscrie, spre exemplu, în această ipoteză situaţia în care părinţii
suferă de boli psihice şi handicap mintal. De fapt, după cum am mai relevat în cuprinsul lucrări, în
temeiul art. 8 alin. 3 din Legea nr. 273/2004, astfel de persoane nu pot adopta tocmai datorită
împrejurării că legiuitorul le prezumă absolut incapabile să-şi îndeplinească corespunzător
îndatoririle de părinţi;
– copilul abuzat şi neglijat. Prin abuz asupra copilului, potrivit art. 89 alin. 1 din Lege, se
înţelege orice acţiune voluntară a unei persoane care se află într-o relaţie de răspundere, încredere
sau de autoritate faţă de acesta, prin care este periclitată viaţa, dezvoltarea fizică, mentală, spirituală,
morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Prin neglijarea
36
Aceste cazuri se regăseau şi în art. 8 din O.U.G. nr. 26/1997.

25
copilului, în temeiul art. 89 alin. 2 din Lege, se înţelege omisiunea voluntară sau involuntară, a unei
persoane care are responsabilitatea creşterii, îngrijirii sau educării copilului de a lua orice măsură
subordonată acestei responsabilităţi, fapt care pune în pericol viaţa, dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală sau socială, integritatea corporală, sănătatea fizică sau psihică a copilului. Facem
precizarea că Legea nr. 272/2004, în art. 89-97, instituie unele măsuri speciale de protecţie a
copilului împotriva abuzului sau neglijenţei, care includ chiar şi plasamentul copilului în regim de
urgenţă;
– copilul găsit sau copilul abandonat de mamă în unităţi sanitare. De fapt, în cazul acestui
copil, şi art. 11 alin. 2 din Lege prevede dreptul Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia
copilului de a stabili măsura plasamentului copilului în regim de urgenţă pe baza procesului-verbal
de constatare întocmit împreună cu reprezentatul poliţiei şi al maternităţii37;
– copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal. Potrivit
art. 99 alin. 1 C. pen, minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani nu răspunde penal. Minorul care are
vârsta între 14 şi 16 ani răspunde penal numai dacă se dovedeşte că a săvârşit fapta cu discernământ,
iar minorul care a împlinit vârsta de 16 ani răspunde penal potrivit legii, adică potrivit art. 99 alin. 2,
respectiv alin. 3 C. pen. De fapt, textul art. 6 din Legea nr. 272/2004 se referă exclusiv la minorul
care nu a împlinit vârsta de 14 ani, deoarece numai acesta nu răspunde penal, indiferent dacă a
acţionat sau nu cu discernământ. În schimb, art. 101 C. pen. prevede măsurile educative care se pot
lua faţă de orice minor care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, şi anume: mustrarea,
libertatea sub supraveghere, libertatea sub supraveghere severă, internarea într-un centru de
reeducare şi internarea într-un institut medical-educativ. De asemenea, art. 109 C. pen. prevede
pedepsele ce se pot aplica minorului, adică: închisoarea strictă de la 5 la 15 ani, când legea prevede
pentru infracţiunea săvârşită detenţiunea pe viaţă; închisoarea strictă de la 3 la 12 ani, când legea
prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii severe; închisoarea strictă între limitele
reduse la jumătate ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea închisorii stricte, fără ca
minimul închisorii stricte aplicabile minorului să depăşească trei ani; închisoarea între limitele
reduse la jumătate ale pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea săvârşită; amenda sub forma
zilelor-amendă între 5 şi 180 de zile, fiecare zi fiind socotită între 5 şi 50 lei; munca în folosul
comunităţii între 50 şi 250 de ore. Pedepsele complementare nu se aplică minorului. După cum
evocam anterior, tratarea chiar sintetică a acestor măsuri educative şi a pedepselor în cauză, fiind de
natură penală, excede obiectivelor unei lucrări de dreptul familiei, aşa că ne mărginim doar la
sesizarea existenţei unei reglementări speciale a acestora.
În art. 51 din Legea nr. 272/2004 se prevede că protecţia specială a copilului durează până la
dobândirea de către acesta a capacităţii depline de exerciţiu. Pe cale de consecinţă, măsurile de
protecţie specială încetează de drept la data la care persoana devine majoră, conform art. 8 alin. 1 şi
2 din Decretul nr. 31/1954 sau când minorul se căsătoreşte, potrivit art. 8 alin. 3 din Decretul nr.
31/1954.
Cu toate acestea, la cererea tânărului, exprimată după dobândirea capacităţii depline de
exerciţiu, dacă îşi continuă studiile într-o formă de învăţământ de zi, protecţia specială se acordă, în
condiţiile legii, pe toată durata continuării studiilor, dar fără a se depăşi vârsta de 26 de ani. În
schimb, tânărul care a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu şi a beneficiat de o măsură de
37
În cazul acestui copil, Legea nr. 272/2004 cuprinde dispoziţii speciale referitoare la: stabilirea identităţii
copilului şi a părinţilor, întocmirea certificatului constatator al naşterii, întocmirea certificatului de naştere. A se
vedea: art. 9-12 din Lega nr. 272/2004.

26
protecţie specială, dar care nu îşi continuă studiile şi nu are posibilitatea revenirii în propria familie,
fiind confruntat cu riscul excluderii sociale, beneficiază, la cerere, pe o perioadă de până la doi ani,
de protecţie specială, în scopul facilitării integrării sale sociale. În cazul în care se face dovada că
tânărului i s-a oferit un loc de muncă şi/sau locuinţă, iar acesta le-a refuzat ori le-a pierdut din
motive imputabile lui, în mod succesiv, aceste dispoziţii nu mai sunt aplicabile.
În sfârşit, în temeiul art. 3 din Lege, de dispoziţiile acesteia, deci şi de cele referitoare la
protecţia specială, beneficiază următorii copii:
– copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;
– copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;
– copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;
– copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile reglementărilor
legale privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;
– copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă constatate, în
condiţiile legii, de către autorităţile publice române competente.

SECŢIUNEA 3.2.
PLASAMENTUL CPOILULUI

După cum s-a evocat mai sus, plasamentul este una din măsurile de protecţie specială de
care poate beneficia copilul aflat în una din situaţiile prevăzute de art. 56 din Legea nr. 272/2000.
Plasamentul copilului are caracter temporar şi poate fi dispusă, după caz, la:
– o persoană sau familie;
– un asistent maternal;
– un serviciu de tip rezidenţial, adică la un centru de plasament sau la un centru de primire a
copilului în regim de urgenţă, licenţiate în condiţiile legii38.
La alegerea şi stabilirea măsurii de plasament se vor urmări respectarea următoarelor reguli:
– plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;
– menţinerea fraţilor împreună;
– facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legături
cu acesta.
Copilul, care nu a împlinit vârsta de 2 ani, nu poate fi plasat la un serviciu de tip rezidenţial,
acesta va fi plasat numai la familia extinsă sau substitutivă. Prin excepţie, potrivit art. 60 alin. 2, se
poate dispune plasamentul copilului mai mic de 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial, în situaţia în
care acesta prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijire în servicii de tip rezidenţial
specializate39.
Potrivit art. 61 din Lega nr. 272/2004, măsura plasamentului se stabileşte, după caz, de către
comisia pentru protecţia copilului sau de către instanţa de judecată.
38
Serviciile de tip rezidenţial sunt, potrivit art. 110 din Legea nr. 272/2004, acele servicii prin care se
asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca urmare a
stabilirii măsurii plasamentului.
39
Sunt servicii de tip rezidenţial, conform art. 110 din Lege, următoarele: centrele de plasament,
centrele de primire în regim de urgenţă, centrele maternale. Deci, în art. 110 din Lege nu se regăsesc centrele de
tip rezidenţial specializate, despre care se face vorbire în art. 60. Oricum, orice serviciu de tip rezidenţial se
organizează, potrivit art. 110 alin. 5, pe model familial şi poate avea caracter specializat, în funcţie de nevoile
copiilor plasaţi.

27
 Comisia pentru protecţia copilului stabileşte măsura plasamentului copilului dacă există
acordul părinţilor, iar copilul se află în una din situaţiile prevăzute de art. 56 lit. b şi e, adică:
– copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din
motive neimputabile lor;
– copilul care a săvârşit o fapt prevăzură de legea penală şi nu răspunde penal.
Instanţa de judecată stabileşte măsura plasamentului la cererea Direcţiei generale de
asistenţă socială şi protecţia copilului în următoarele situaţii:
– când se impune înlocuirea plasamentului în regim de urgenţă dispus de către directorul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, iar copilul se află, după caz, în una din
următoarele situaţii: părinţii acestuia sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din drepturile părinteşti
sau li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti, sunt puşi sub interdicţie, declaraţi
judecătoreşte morţi sau dispăruţi şi nu a fost instituită tutela;
– copilul este abuzat sau neglijat;
– copilul a fost găsit sau a fost abandonat de către mamă în unităţi sanitare.
De asemenea, instanţa de judecată dispune plasamentul copilului atunci când nu există
acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi pentru instituirea acestei măsuri, iar copilul se
află în una din următoarele situaţii:
– copilul, care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija părinţilor din
motive neimputabile lor;
– copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde penal.
Potrivit art. 124 alin. 1 din Lege, cauzele prevăzute de această lege, privind stabilirea
măsurilor de protecţie specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă
domiciliul copilului nu este cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărui rază teritorială a fost
găsit copilul.
În situaţia în care măsura plasamentului a fost dispusă de către Comisia pentru protecţia
copilului, în condiţiile art. 61 lit. a din Lege, potrivit art. 62 alin. 1, drepturile şi obligaţiile părinteşti
faţă de copil se menţin pe toată durată plasamentului. Soluţia se impune, deoarece, ca regulă
generală, în temeiul art. 38 lit. c din Lege, decăderea totală sau parţială din exerciţiul drepturilor
părinteşti se poate dispune numai de către instanţa de judecată.
În schimb, dacă măsura plasamentului a fost dispusă de către instanţa de judecată, în temeiul
art. 62 alin. 2 din Lege, drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate, respectiv sunt îndeplinite,
dacă nu a fost instituită tutela, de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul
sectorului municipiului Bucureşti. În această ipoteză, potrivit art. 62 alin. 3 din Lege, părinţii
decăzuţi din drepturile părinteşti, precum şi cei cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor
părinteşti, păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În opinia noastră, dispoziţiile art. 62
alin. 3 sunt inutile, deoarece dublează nejustificat prevederile art. 12 alin. 2 din Legea nr. 273/2004,
conform cărora părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului.
Modalitatea concretă de exercitare a drepturilor şi de îndeplinire a obligaţiilor părinteşti se decide,
de asemenea, de către instanţa de judecată.
Comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa de judecată, care a dispus măsura
plasamentului copilului, va stabili, dacă este cazul, şi cuantumul contribuţiei lunare a părinţilor la
întreţinerea acestuia, în condiţiile stabilite de Codul familiei. Evident, vor fi incidente dispoziţiile art.
94 alin. 3 C. fam., care stabilesc cotele procentuale din câştigul din muncă pe care părinţii le

28
datorează pentru întreţinerea copilului, adică: 1/4 pentru un copil, 1/3 pentru doi copii şi 1/2 pentru
trei sau mai mulţi copii.
În sfârşit, în temeiul art. 59 din Lege, domiciliul copilului se află, după caz, la persoana sau
familia, asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire.

SECŢIUNEA 3.3.
PLASAMENTUL COPILULUI ÎN REGIM DE URGENŢĂ

Şi plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsură de protecţie specială, cu caracter

temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat, precum şi în situaţia copilului
găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare.
Caracterul de urgenţă al plasamentului este dat, în opinia noastră, de situaţiile în care se află
copilul. Într-adevăr, toate cele patru situaţii reprezintă un pericol grav şi iminent pentru copilul în
cauză, motiv pentru care se impune o măsură şi o procedură rapidă din partea autorităţilor.
Potrivit art. 64 alin. 2 din Lege, în cazul plasamentului copilului în regim de urgenţă sunt
aplicabile următoarele dispoziţii prevăzute de Legea nr. 272/2004 pentru plasamentul copilului (art.
58-60):
– plasamentul poate fi dispus, după caz, la o persoană sau la o familie, la un asistent
maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial;
– persoana care primeşte copilul în plasament de urgenţă trebuie să aibă domiciliul în
România şi să fie evaluată de către Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului cu
privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care trebuie să le îndeplinească pentru a primi
un copil în plasament;
– pe durata plasamentului, domiciliul copilului este, după caz, la persoana, familia,
asistentul maternal sau la serviciul de tip rezidenţial care îl are în îngrijire;
– la stabilirea măsurii se ţine seama de următoarele aspecte: plasarea copilului, cu prioritate,
la familia extinsă sau la familia substitutivă; menţinerea fraţilor împreună; facilitarea exercitării de
către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a menţine legături cu acesta;
– copilul, care nu a împlinit vârsta de doi ani, poate fi plasat numai la familia extinsă sau
substitutivă, fiind interzis plasamentul acestuia într-un serviciu de tip rezidenţial. Prin excepţie, se
poate dispune plasamentul copilului într-un serviciu de tip rezidenţial în situaţia în care acesta
prezintă handicapuri grave, cu dependenţă de îngrijire în servicii de tip rezidenţial specializate.
Măsura plasamentului în regim de urgenţă se dispune, după caz, de către directorul direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului sau de către instanţa de judecată.
Măsura se dispune de directorul direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului
atunci când copilul este găsit sau abandonat de mamă în unităţi sanitare ori copilul este abuzat sau
neglijat şi nu se întâmpină opoziţie din partea reprezentaţilor persoanelor juridice, precum şi a
persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv şi de către instanţa de
judecată dacă se întâmpină o astfel de opoziţie. Oricum, dacă măsura este dispusă de directorul
direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, Direcţia este obligată să sesizeze instanţa
de judecată în termen de 48 de ore de la data când a dispus această măsură, iar instanţa se va
pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea măsurii plasamentului în regim de urgenţă sau la
înlocuirea acesteia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reintegrarea copilului

29
în familia sa. În acest caz, instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la exercitarea drepturilor
părinteşti.
Pe durata plasamentului în regim de urgenţă, în temeiul art. 64 alin. 3 din Lege, se suspendă
de drept exerciţiul drepturilor părinteşti, chiar dacă măsura este dispusă de directorul direcţiei
generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. De fapt, această măsură constituie o excepţie de la
regula înscrisă în art. 38 lit. c din Lega nr. 272/2004, conform căreia decăderea totală sau parţială din
drepturile părinteşti se dispune numai de către instanţa judecătorească. În acest caz, măsura
acţionează ope legis.
Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului
sunt exercitate, respectiv sunt îndeplinite de către persoana, familia, asistentul maternal sau de către
şeful serviciului de tip rezidenţial care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele cu
privire la bunurile copilului sunt exercitate, respectiv sunt îndeplinite de către preşedintele
consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.

SECŢIUNEA 3.4.
SUPRAVEGHEREA SPECIALIZATĂ A COPILULUI

Această măsură are consacrate doar dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 272/2004. Măsură se
dispune faţă de copilul care a săvârşit o faptă penală, dar care nu răspunde penal.
Supravegherea specializată nu trebuie confundată cu măsura educativă a libertăţii
supravegheate prevăzută de art. 101 lit. b şi de art. 103.
Evident, supravegherea specializată este o măsură de protecţie specială a copilului, iar
măsura libertăţii supravegheate este o măsură educativă. Prima se dispune în condiţiile Legii nr.
272/2004, iar secunda conform dispoziţiilor Codului penal.
Supravegherea specializată se aplică de către Comisia pentru protecţia copilului dacă există
acordul părinţilor sau al reprezentatului legal ori de către tribunal, în lipsa acestui acord, iar
libertatea supravegheată se aplică numai de către instanţa penală. În sfârşit, prima se aplică numai
copilului care nu răspunde penal, deci numai copilului sub 14 ani, iar secundele pot fi aplicat
oricărui minor care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală.

SECŢIUNEA 3.5.
ASPECTE PROCEDURALE COMUNE

În temeiul art. 124 alin. 1 din Lege, cauzele referitoare la stabilirea măsurilor de protecţie
specială sunt de competenţa tribunalului de la domiciliul copilului. Dacă domiciliul copilului nu este
cunoscut, competenţa revine tribunalului în a cărei circumscripţie teritorială a fost găsit copilului.
Astfel de cauze se soluţionează în regim de urgenţă.
La judecarea acestor cauze va fi citat reprezentatul legal al copilului şi direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului, iar participarea procurorului este obligatorie. Prin derogare de
la dreptul comun40, părţile sunt considerate legal citate, dacă citaţia a fost înmânată cel puţin cu o zi
înaintea judecăţii.
40
Potrivit art. 89 alin. 1 C. proc. civ., citaţia, sub pedeapsa nulităţii, trebuie să fie înmânată părţii cu cel
puţin 5 zile înaintea termenului de judecată. În pricinile urgente, termenul poate fi şi mai scurt, după aprecierea
instanţei.

30
 Termenele de judecată nu pot fi mai mari de 10 zile, iar în situaţii deosebite pronunţarea
poate fi amânată cel mult două zile.
În astfel de cauze, în temeiul art. 130 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului de la domiciliul copilului sau în a cărei rază administrativ
teritorială a fost găsit copilul, are obligaţia de a întocmi şi prezenta instanţei un raport referitor la
copil. Acest raport trebuie să cuprindă următoarele date:
– personalitatea, starea fizică şi mentală a copilului;
– antecedentele sociomedicale şi educaţionale ale copilului;
– condiţiile în care copilul a fost crescut şi în care a trăit;
– propuneri privind persoana, familia sau serviciul de tip rezidenţial în care ar putea fi plasat
copilul;
– orice alte date referitoare la creşterea şi educarea copilului, care pot servi la soluţionarea
cauzei.
În cazul copilului care a săvârşit o faptă penală şi nu răspunde penal se va întocmi un raport
şi din partea serviciului de reintegrare şi supraveghere de pe lângă instanţa judecătorească.
Audierea copilului care a împlinit 10 ani este, potrivit art. 125 alin. 2 din Lege, obligatorie.
Audierea copilului se face cu respectarea dispoziţiilor art. 24 din Legea nr. 272/20004.
Ascultarea copilului abuzat sau neglijat se face cu respectarea dispoziţiilor art. 95 alin. 3 din
Legea nr. 272/2004, adică audierea are loc în camera de consiliu, în prezenţa unui psiholog şi numai
după o prealabilă pregătire a copilului în acest sens.
Hotărârea, prin care se soluţionează fondul cauzei se pronunţă în ziua în care au luat sfârşit
dezbaterile.
Hotărârea instanţei de fond este executorie şi definitivă.
O astfel de hotărâre se redactează şi se comunică părţilor în termen de cel mult 10 zile de la
pronunţare.
Termenul de recurs este de 10 zile de la comunicarea hotărârii, conform art. 128. Facem
precizarea că recursul este de competenţa curţii de apel, potrivit art. 299 alin. 2 C. proc. civ.
Potrivit art. 131 din Lege, astfel de cauze sunt scutite de taxa judiciară de timbru şi de
timbru judiciar.
Evident, procedura prevăzută de Legea nr. 272/2004, pentru judecarea unor astfel de cauze,
este o procedură specială şi urgentă. Pe cale de consecinţă, această procedură, în măsura în care nu
dispune, se va completa cu normele dreptului comun, prevăzute de Codul de procedură civilă. De
fapt, art. 129 din Lege cuprinde o normă expresă de trimitere în acest sens.

SECŢIUNEA 3.6.
MONITORIZAREA APLICĂRII MĂSURILOR DE PROTECŢIE SPECIALĂ ALE
COPILULUI

Măsurile de protecţie specială a copilului au caracter temporar, împrejurare prevăzută, de

fapt, expres în textul art. 58 alin. 1 pentru măsura plasamentului în regim de urgenţă. Drept urmare,
dacă împrejurările care au stat la baza stabilirii acestor măsuri s-au modificat ori au încetat, organele
în drept sunt obligate să dispună, după caz, înlocuirea lor sau încetarea acestora.
În acest sens, potrivit art. 68 alin. 1 din Legea nr. 272/2004, împrejurările care au stat la baza
stabilirii măsurilor de protecţie specială dispuse de comisia pentru protecţia copilului sau de instanţa

31
judecătorească, trebuie verificate trimestrial. Verificarea se efectuează de Direcţia generală de
asistenţă socială şi protecţia copilului. În cazul în care împrejurările respective s-au modificat,
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului este obligată să sesizeze de îndată comisia
pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa judecătorească, în vederea modificării ori încetării
măsurii.
Dreptul de a sesiza comisia pentru protecţia copilului sau instanţa judecătorească îl are
copilul, părinţii sau alt reprezentat legal al copilului. În opinia noastră, acest drept îl are şi
procurorul, demersul său înscriindu-se în rolul general prevăzut pentru Ministerul Public de art. 131
alin. 1 din Constituţie, adică acela de a reprezenta interesele generale ale societăţii, de a apăra
ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
De asemenea, monitorizarea presupune obligaţia Direcţiei generale de asistenţă socială şi
protecţia copilului sau, după caz, a organismului privat autorizat de a urmări modul în care sunt puse
în aplicare măsurile de protecţie specială, dezvoltarea şi îngrijirea copilului pe perioada aplicării
măsurii. Pentru aceasta, direcţia sau, după caz, organismul privat autorizat va întocmi trimestrial sau
ori de câte ori este nevoie rapoarte privitoare la evoluţia dezvoltării fizice, mentale, spirituale,
morale sau sociale a copilului şi a modului cum acesta este îngrijit.
La încetarea măsurilor de protecţie specială, prin reintegrarea copilului în familia sa,
serviciul public de asistenţă socială, organizat la nivelul municipiilor şi oraşelor, persoanele cu
atribuţii de asistenţă socială din aparatul propriu al consiliilor locale comunale, precum şi direcţia
generală de asistenţă socială şi protecţia copilului, în cazul sectoarelor municipiului Bucureşti, de la
domiciliul sau, după caz, de la reşedinţa părinţilor au obligaţia de a urmări evoluţia dezvoltării
copilului, precum şi modul în care părinţii îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile cu
privire la copil.
Ca regulă generală, în temeiul art. 71 din Lege, copilul faţă de care a fost luată o măsură de
protecţie specială, are dreptul de a menţine relaţii cu alte persoane, dacă acestea nu au o influenţă
negativă asupra dezvoltării sale fizice, mentale, spirituale, morale sau sociale. Evident, legiuitorul,
referindu-se generic la alte persoane, îi are în vedere, în opinia noastră, şi pe părinţii copilului. De
fapt, sub acest aspect, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 272/2004 sunt fără echivoc. Astfel, potrivit
acestora, copilul care a fost separat de ambii părinţi sau de unul dintre aceştia, printr-o măsură
dispusă în condiţiile legii, are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu ambii
părinţi, cu excepţia situaţiei în care acest lucru contravine interesului superior al copilului.

SECŢIUNEA 3.7.
INSTITUŢII ŞI SERVICII CU ATRIBUŢII ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI
COPILULUI

3.7.1. Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului.

Această autoritate este organ central al administraţiei publice centrale aflat în subordinea
Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei.
Principala atribuţie a Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului constă în
monitorizarea respectării principiilor şi drepturilor stabilite de Legea nr. 272/2004 şi de Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite cu privire la drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr.
18/1990 (republicată). Autoritatea Naţională asigură, de asemenea, coordonarea şi controlul
activităţii de protecţie şi promovare a drepturilor copilului.

32
 Apărarea drepturilor şi libertăţilor copilului, în raporturile acestuia cu autorităţile publice, cu
scopul de a promova şi îmbunătăţi condiţia copilului, se realizează şi prin instituţia Avocatul
Poporului.
3.7.2. Comisia pentru protecţia copilului41.
Această comisie funcţionează în subordinea consiliului judeţean şi, respectiv a consiliilor
locale ale sectoarelor municipiului Bucureşti.
Comisia pentru protecţia copilului, în temeiul art. 104 din Legea nr. 272/2004, are
următoarele atribuţii principale:
– stabileşte încadrarea în grad de handicap şi orientarea şcolară a copilului;
– se pronunţă, în condiţiile legii, cu privire la propunerile referitoare la stabilirea unor
măsuri de protecţie specială a copilului;
– soluţionează cererile privind eliberarea atestatului de asistent maternal;
– îndeplineşte alte atribuţii stabilite prin lege.
3.7.3. Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului.
Direcţia funcţionează în subordinea consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti. Direcţia generală a rezultat din reorganizarea, potrivit art.105
alin. 1 din Legea nr. 27/2004, a Serviciului public specializat pentru protecţia copilului, existent,
până la intrarea în vigoare a acestei legi, în subordinea consiliilor judeţene şi a consiliilor locale ale
sectoarelor municipiului Bucureşti, precum şi a serviciului de asistenţă socială de la nivelul judeţelor
şi sectoarelor municipiului Bucureşti.
Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului are atribuţiile stabilite de Legea
nr. 272/2004. Dintre acestea, evocăm următoarele, în ordine cronologică:
– participarea, prin reprezentanţii săi, la constatarea părăsirii copilului de mamă în
maternitate (art. 11);
– consilierea mamei şi sprijinirea acesteia pentru realizarea demersurilor legale de întocmire
a actului de naştere (art. 11);
– sesizarea instanţei judecătoreşti competente în situaţiile în care consideră că sunt întrunite
condiţiile prevăzute de lege pentru decăderea, totală sau parţială, a părinţilor sau a unuia dintre ei din
drepturile părinteşti (art. 36 alin. 3);
– întocmirea planului individualizat de protecţie după primirea unei cereri de instituire a
unei măsuri de protecţie specială (art. 54 alin. 1);
– luarea, prin directorul ei, a măsurii plasamentului copilului în regim de urgenţă (art. 64
alin. 3);
– monitorizarea împrejurărilor care au stat la baza măsurilor de protecţie specială dispuse de
comisia pentru protecţia copilului sau de către instanţa de judecată (art. 68);
– sesizarea, după caz, a comisiei pentru protecţia copilului sau a instanţei de judecată pentru
modificarea, respectiv încetarea măsurii de protecţie specială a copilului (art. 69) etc.
3.7.4. Serviciile publice de asistenţă socială.

41
Comisia pentru protecţia copilului a fost organizată prin O.U.G. nr. 26/1997 privind protecţia
copilului aflat în dificultate (republicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 276 din 24 iulie 1998) şi
reorganizată prin O.U.G. nr. 123/2001 (publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 643 din 15
octombrie 2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2002).

33
 Aceste servicii sunt organizate la nivelul municipiilor şi oraşelor. La nivel comunelor,
atribuţiile lor sunt îndeplinite persoanele desemnate din aparatul propriu al consiliilor locale
comunale.
Acestea îndeplinesc următoarele atribuţii, prevăzute de art. 106 din Legea nr. 272/2004:
– monitorizează şi analizează situaţia copiilor din unitatea administrativ-teritorială, precum
şi modul de respectare a drepturilor copiilor;
– realizează activitatea de prevenire a separării copilului de familia sa;
– asigură consilierea şi informarea familiilor cu copii în întreţinere asupra drepturilor şi
obligaţiilor acestora, asupra drepturilor copilului şi asupra serviciilor disponibile pe plan local;
– asigură şi urmăresc prevenirea şi combaterea consumului de alcool şi droguri, de
prevenire şi combatere a violenţei în familie, precum şi a comportamentului delicvent;
– vizitează periodic la domiciliu familiile şi copiii care beneficiază de servicii şi prestaţii:
– înaintează propuneri primarului, în cazul în care este necesară luarea unor măsuri de
protecţie socială;
– urmăresc evoluţia dezvoltării copilului şi modul în care părinţii acestuia îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile cu privire la copilul care a beneficiat de o măsură de protecţie
specială şi a fost reintegrat în familia sa.
La nivelul sectoarelor municipiului Bucureşti, atribuţiile prevăzute mai sus sunt exercitate
de către Direcţia Generală de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului.
3.7.5. Servicii pentru protecţia copilului.
Pentru prevenirea separării copilului de părinţii săi, precum şi pentru realizarea protecţiei
speciale a copilului separat temporar sau definitiv de părinţii săi, în temeiul art. 107 din Lege, sunt
organizate următoarele tipuri de servicii:
– servicii de zi, sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi dezvoltarea
capacităţilor copilului şi a părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care ar putea determina
separarea copilului de familia sa;
– servicii de tip familial, sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul unei persoane
fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat temporar sau definitiv de părinţii săi, ca
urmare a stabilirii măsurii plasamentului;
– servicii de tip rezidenţial, sunt acele servicii care asigură protecţia, creşterea şi îngrijirea
copilului separat temporar sau definitiv de părinţii săi, ca urmare a stabilirii măsurii plasamentului.
Sunt servicii de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a copilului în regim de
urgenţă. Sunt considerate astfel de servicii şi centrele maternale.
3.7.6. Organisme private.
Organismele private se pot organiza ca persoane juridice de drept privat, fără scop
patrimonial, cu condiţia să fie acreditate conform Legii (art. 115-117).
În desfăşurarea activităţii lor pot întreprinde activităţi în domeniul protecţiei drepturilor
copilului şi al protecţiei speciale a acestuia. Acestea pot organiza şi dezvolta servicii de prevenire a
separării copilului de familie, precum şi de protecţie specială a copilului.

34
 BIBLIOGRAFIE

- Constituţia României;
- Codul civil;
- Codul familiei;
- Codul de procedură civilă
- Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
- Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;
- Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi la persoanele juridice;
- Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei şi a Decretului nr.
31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice;
- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului (10 decembrie 1948);
- Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice (23 martie 1966);
- Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi
înregistrarea căsătorie (10 decembrie 1962);
- Convenţia O.N.U. cu privire la drepturile copilului (20 noiembrie 1989);
- Convenţia europeană asupra statutului juridic al copiilor născuţi în afara căsătoriei (15
octombrie 1975);
- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii (24 aprilie 1967);
- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale (29
mai 1993);
- Convenţia asupra relaţiilor personale care privesc copiii (15 mai 2003);
- Convenţia europeană asupra recunoaşterii şi executării hotărârilor în materie de
încredinţarea copiilor şi de restabilire a încredinţării copiilor (20 mai 1980);
- Convenţia asupra aspectelor civile ale răpirii internaţionale de copii (25 octombrie
1980);
- I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
- G. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001;
- Al. Bacaci, V. C. Dumitrache şi C. Hageanu, Dreptul familiei, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
- T. Bodoaşcă, Competenţa instanţelor judecătoreşti în materie civilă, Editura All Beck,
Bucureşti; 2002;
- T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
- T. Bodoaşcă, Studii de dreptul familiei, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2007;
- T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela
copilului în reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului, în Dreptul nr. 12/2004;
- G. Boroi, Competenţa materială a instanţelor judecătoreşti în privinţa soluţionării
litigiilor civile, în ,,Analele Universităţii Bucureşti’’, 1994;
- I. Deleanu, Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1988;
- I. Deleanu, Procedura civilă, vol I, Editura Servo-Sat, Arad, 1998;

35
 - I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de Editură şi Presă ,,Şansa’’, Bucureşti, 1993;
- I. P. Filipescu, Dreptul familiei, ediţia a V-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000;
- E. Florian, Dreptul familiei, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;
- E. Florian, Protecţia drepturilor copilului, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006;
- I. Imbrescu, Tratat de dreptul familiei. Curs de teorie şi practică, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2006;
- I. G. Mihuţă şi Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe pe anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1970;
- I. G. Mihuţă şi Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe pe anii 1952-1969, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1970;
- I. G. Mihuţă şi Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe pe anii 1969-1975, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1976;
- I. G. Mihuţă şi Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe pe anii 1975-1980, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982;
- I. G. Mihuţă şi Al. Lesviodax, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a
Tribunalului Suprem şi a altor instanţe pe anii 1980-1985, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
- I. Leş, Tratat de drept procesual civil, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
- I. Leş, Codul de procedură civilă. Comentariu pe articole, ediţia 2, Editura All Beck,
Bucureşti, 2005;
- D. Lupulescu şi A. M. Lupulescu, Dreptul familiei, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2006;
- T. R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1965;
- Şt. Răuţchi, Drept civil, Editura Fundaţiei ,,Chemarea’’, Iaşi, 1992;
- D. Tiţian, A. Constantin şi M. Cîrstea, Codul familiei adnotat. Doctrină.
Jurisprudenţă. Decizii ale Curţii Constituţionale. Hotărâri CEDO, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007;
- M. Tomescu, Dreptul familiei, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003;
- C. Turianu, Dreptul familiei. Practică judiciară comentată şi adnotată, Editura Pinguin
Book, Bucureşti, 2004;
- P. Vasilescu, Regimuri matrimoniale, Editura Rosetti, Bucureşti, 2003.

36