Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Istoria Nursingului
Istoria Nursingului
EVOLUŢIA ÎNGRIJIRILOR
DE-A LUNGUL ISTORIEI
1
2
3
ISTORIA PROFESIEI MEDICALE
ROLUL FORMATIV-EDUCATIV AL
ISTORIEI PROFESIEI
Obiectivele psihopedagogice:
~ Studiul istoriei profesiei presupune în primul rând
studiul celor 3 obiective psihopedagogice, care să
stimuleze motivaţia şi dragostea pentru cea mai
nobilă profesie.
Dragostea şi ataşamentul:
~ Se manifestă faţă de profesie şi se învaţă de la
înaintaşi:
Acolo unde este iubire de oameni este şi
iubire faţă de profesie (Hipocratic).
Acolo unde dragoste nu e, nimic nu e (Marin
Preda).
Iubeşte-ţi profesia şi socoteşte-o cea mai
frumoasă dintre toate şi, astfel, izbânda va fi
deplină (Victor Babeş).
Obiectiv cognitiv:
~ Se recunoaşte prin imperativele psihopedagogice:
Să citeşti!
Să înveţi!
Să cunoşti!
Să ştii!
~ Acest obiectiv porneşte de la conceptul de
6
învăţare conştientă (capacitate caracteristică
omului) şi de la însuşirea valorilor istoriei
profesiei, istoriei îngrijirilor, cu valenţe formativ-
educative desprinse din „istoria vieţii‖:
„Historia magistrae vitae” – Herodot.
„Să avem cultul pios al înaintaşilor” – Vasile
Pârvan.
„Există două realităţi, a căror imensă,
zdrobitoare greutate nu o simţim, dar fără de
care nu putem trăi: aerul şi istoria” – Lucian
Blaga.
„Toată viaţa să aibă în grijă un şcolar: pe
tine însuţi” – Nicolae Iorga.
Obiectivul psihomotor:
~ Apelează la imperativele specifice:
Să faci!
Să practici!
Să aplici!
Să ştii ce să faci!
~ Şi acest obiectiv urmăreşte acţiunea de formare a
comportamentului profesional, pentru crearea
deprinderilor şi aptitudinilor specifice prestaţiilor
în nursing, în paralele cu pregătirea tehnică,
plecând de la atitudinea şi devotamentul
precursorilor faţă de muncă şi satisfacţiile ei:
„Părintele gloriei şi al fericirii este lucru” –
Euripide.
„Întăriţi trupul vostru prin munca şi mintea
voastră prin studiu” – Socrate.
„Să cercetăm cele ce s-au petrecut, să
7
cunoaştem cele prezente, să aplicăm cele
învăţate” – Hipocrate.
„Numai atât ai trăit: cât ai muncit” – Goethe.
„Cine a înălţat munca până la iubire, acela a
coborât raiul pe pământ” – S. Mehedinţi.
„Mi-am făcut din muncă o a doua natură” –
G. Marinescu.
„Datoria – munca profesională – era o
adevărată religie pentru Edith Cavell” –
Mărturia unui contemporan despre eroina
profesiei, E. Cavell.
8
ÎNGRIJIREA BOLNAVILOR DIN COMUNA
PRIMITIVĂ PÂNĂ LA PRIMUL RĂZBOI
MONDIAL
AUTOÎNGRIJIREA
10
ÎNGRIJIRI ACORDATE DE VINDECĂTORI,
VRACI, PREOŢI, CAVALERI, CĂLUGĂRI SI
CĂLUGĂRIŢE
VINDECĂTORUL
11
Este evident faptul că medicina primitivă se
află la graniţa dintre magie şi religie. În această
perioadă, când se formează primul nucleu al
medicini, pe baza simpatiei, apare vindecătorul.
Prin proceduri instinctive, care stau la baza
ştiinţei medicale de astăzi, vindecătorul (şamanul
sau vrăjitorul) vine în întâmpinarea nevoilor de
explicaţie a îmbolnăvirilor şi a necesităţii aplicării
tratamentului.
Vindecătorul, vrăjitorul sau şamanul este
chemat în situaţii de urgenţă când i se solicită să
recunoască îmbolnăvirea, să dea remedii, să
îndeplinească chiar acte chirurgicale, şi mai ales să
îndepărteze spiritele rele. Asta dovedeşte că
vindecătorul avea cunoştinţe despre anumite
remedii vegetale, cunoştea amănunţit ritualul de
însoţea tratamentul, dar apela totodată şi la metode
magice menite să îndepărteze spiritele rele folosind
măşti, îmbrăcăminte din piele de animale sau
apelând la ventrilogism etc.
Stresul emoţional indus astfel, frica,
anxietatea şi lipsa de speranţe produceau modificări
de natură chimică care adeseori agitau pacientul.
Tratamentul vindecătorului consta din:
Îndepărtarea spiritelor rele prin folosirea
de măşti înfiorătoare, uneori emisiuni de
sânge şi zgomote îngrozitoare.
Îndepărtarea spiritelor rele, prin recurgea
la agresiuni (lovituri) asupra persoanei
bolnave sau folosirea de substanţe rău
12
folositoare, toxice.
Administrarea de decocturi cu conţinut
purgativ sau energizant.
Administrarea de băi alternative reci şi
calde.
Trecerea spiritelor rele în organismele
animalelor folosind statuete cu
înfăţişarea animalelor respective.
Împăcarea spiritelor prin sacrificii.
Purtarea amuletelor, fetişelor cu puterii
magice.
Incantaţii ritmice – ceremonii prin care
vracii pretind că fac farmece şi vrăji
pentru atragerea spiritelor din corpul
bolnavilor.
Trepanaţii (orificii) la nivelul cutiei
craniene, cu scopul ca spiritul rău
părăsească corpul. Această practică era
aplicată în cazul durerilor foarte mari de
cap, crizelor de epilepsie.
Când apăreu halucinaţiile, delirul sau
şocul, se credea că spiritul a părăsit
corpul şi se încercau diverse tehnici
magice pentru reîntoarcerea sa.
Este evident că vindecătorii foloseau ca
remedii substanţe cu efecte sigure. Se recurgea la
purtarea la gât a unor substanţe considerate cu efecte
magice.
16
PRACTICA MEDICALĂ
ÎN CIVILIZAŢIILE TIMPURII
CULTURA EGIPTEANĂ
17
de admiraţie, deoarece conţineau hieroglife, uneori
încrustate în culori strălucitoare.
Datorită climei prin care s-au conservat o
serie de valori, prin excavaţii făcute la piramide şi
prin studiul obiceiurilor legate de înmormântare şi
păstrarea cadavrelor, Egiptul oferă numeroase date.
Sursa cea mai importantă de studiu au
reprezentat-o piramidele, locul de unde s-a aflat care
erau obiceiurile de înmormântare, credinţele
filozofice şi religioase. Egiptenii credeau că sufletul
continuă să existe pentru eternitate. Fiecare devenea
preocupat să-şi strângă bunuri pentru viaţa eternă.
De aceea se asigurau de cele necesare pentru traiul
zilnic (mâncare, băutură, haine, chiar şi servitori şi
sclavi. Cu timpul, practicile fiind costisitoare, au
recurs la picturi murale salvând astfel vieţi. Din
aceste picturi, alături de obiceiuri, reies şi condiţiile
îmbolnăvirilor. Chiar şi construirea piramidelor
ucidea multe vieţi.
Când s-a deschis camera în care se găsea
mormântul lui Tutankamon, în 1922, s-au pus multe
întrebări legate de mumia acestuia, şi nu numai de
bogăţiile sau lucrurile de artă aflate în încăpere.
Prezenţa amuletelor la faraon a fost interpretată în
ideea existenţei superstiţiilor. Astfel, descoperirea
corabiei soarelui (Keopa), permitea celui ce o
deţinea, considerat zeu pe pământ, să peregrineze
împreună cu Ra (zeul soarelui) în ceruri.
Egiptenii au stabilit, de asemenea, o "casă a
morţii" care era localizată drept un loc în afara
civilizaţiei.
18
Pregătirea mumiilor presupunea îmbălsămări
care să nu permită distrugerea trupului. Mumificarea
era făcută de specialişti după reţete necunoscute
astăzi. Utilizau substanţe pentru îmbălsămare după
ce extrăgeau organele interne. Această practică nu
avea nimic în comun cu disecţia, practica medicală
sau cu studiul anatomiei sau patologiei.
Oamenii aparţinând culturilor antice au
clasificat mai mult de 700 de medicamente şi au
dezvoltat arta îmbălsămirii.
Examinările moderne făcute asupra mumiilor
sau cadavrelor găsite în piramide au arătat leziuni pe
baza cărora s-au pus diagnosticele de tuberculoză,
arterioscleroză, infecţii parazitare, calus în urma
fracturilor, dar nici o referire privind procesul de
îngrijire.
Studiul mumiilor şi a altor corpuri
neîmbălsămate găsite în piramide, au pus în evidenţă
nu numai bolile, ci şi arta bandajării, faptul că
oamenii erau îngrijiţi de dentişti şi chirurgi. Aceşti
specialişti erau formaţi în temple şi reprezentau
partea cea mai de jos a tagmei preoţilor. Astfel,
bolnavii găseau în temple şi sprijin material şi
tratament şi îngrijiri medicale.
Templul era un serviciu ambulator din zilele
noastre, cu medici ce consultau şi studenţi ce
învăţau, dar fiecare medic trata o singură
îmbolnăvire (de dinţi, de ochi, de cap, de intestin
etc.). Cel ce trata bolile de intestin prescria clisme,
purgative, cel ce trata bolile capului efectua
trepanaţii, dar şi invocaţii solicitând sprijinul zeilor.
19
Medicul era cel ce îndeplinea şi funcţiile
dentistului şi farmacistului. Erau pricepuţi în
stomatologie, deseori obturând dinţii cu aur.
Din această cultură provine primul medic
cunoscut în istorie, Imhotep (2900-2700 î.d.Ch).El a
fost recunoscut drept arhitect, chirurg, preot în
templu, scrib şi magician. Imhotep a participat la
ridicarea marii piramide a regelui Sakkara. A fost
zeificat ca zeu al medicini.
Cele mai vechi cărţi de medicină cunoscute
provin de la această societate. Cărţile subliniau
tehnici chirurgicale şi metode de control a naşterii,
descriau procesele unor boli şi ofereau remedii.
Egiptul este recunoscut ca fiind una din
ţările antice cele mai sănătoase, probabil datorită
progresului pe care 1-a făcut în domeniile igienei şi
salubrităţii publice. Reguli foarte stricte, s-au
dezvoltat în privinţa unor lucruri ca mâncarea.
băutura, curăţenia, exerciţiul şi relaţiile sexuale.
Egiptenii se închinau unor zeităţii
reprezentate de animale – boul sacru Apis era ţinut
în Templu, iar după moarte îmbălsămat.
CULTURA SUMERIANĂ
21
CULTURA BABILONEANĂ
CULTURA ASIRIANĂ
25
CULTURA PERSANĂ
CULTURA CRETANO-MINOTICĂ
CULTURA ASTECĂ
40
CULTURA ANTICĂ CHINEZĂ
45
CULTURA ANTICĂ INDIANĂ
47
Charaka s-a
preocupat de normele etice
ce se cer respectate de cei ce
îngrijesc suferinzii. Persoana
care îndeplinea funcţia de
asistentă (nursă) trebuia să
aibă o bună comportare, să
se distingă prin puritate, să
posede deşteptăciune şi
abilităţi – deprinderi, să dea
dovadă de bunătate, să se
priceapă să îngrijească
orice pacient, să frece şi să maseze membrele, să-l
ridice şi să-l ajute să se plimbe, să ştie să facă şi să
cureţe patul, şi întotdeauna să fie dornic să facă
ceea ce i se cere.
Susruta – care a trăit probabil în secolul V
e.n. – a descris boli, plante medicinale, proceduri
chirurgicale, 121 de instrumente chirurgicale (ace,
foarfeci, scalp, bisturiu, forceps, seringi, catetere).
Se amputau membre, se opreau hemoragiile
prin cauterizare cu ulei foarte fierbinte sau prin
presiune. Se făceau operaţii cezariene şi de cataractă.
Totodată se făceau şi operaţii plastice, grefe de piele,
rinoplastii. Amputaţia de nas era o metodă de
pedepsire. Odată cu descrierea acestei metode,
Susruta a descris şi operaţii pentru corectarea
deformaţiilor urechii.
Învăţământul medical era foarte bine
organizat, iar dacă medicul crea suferinţe celui
îngrijit trebuia să plătească acestuia. Erau cunoscute
48
şi descrise boli ca diabetul, tuberculoza, transmiterea
malariei prin ţânţari.
Se cunoşteau efectele narcotice ale Cannabis
indica (cânepa indiană) şi Hyoscyamus niger
(măselariţa) utilizate ca anestezice. Rawolfia care
conţine rezerpină era prescrisă pentru nervozităţi.
În 1600 India a fost cucerită de britanici care
au prescris unele tehnici. Dar multe obiceiuri, vizând
mai ales femeile, au fost păstrate. Deşi prin actul
Sarde căsătoria era posibilă de la 14 ani (coabitarea
era posibilă de la 8 ani), aruncarea copiilor în Gange,
închiderea fetelor, aveau efecte importante pe plan
somatic, moral şi social, la fel ca şi arderea văduvei
la funeraliile soţului.
ROMA ANTICĂ
59
Scoli pe lângă biserici si ordine religioase,
călugări, calugariţe
SF.MARCELLA
Sf. Marcella a înfiinţat prima mămăstire
pentru femei în minunatul ei palat, care a devenit un
centru pentru studierea şi propovăduirea
creştinismului. In acest palat Sf. Jerom făcea
traduceri din Biblie în timp ce propovăduia
principiile, creştine. Marcella însăşi era considerată
o autoritate în pasajele dificile din Scriptură.
Casa ei a fost mai tîrziu prădată de
războinici, care sperau să găsească obiecte de
valoare adăpostite acolo. Cînd au constatat că n-au
găsit nimic altceva decît o clădire goală, au biciuit-o
pe Marcela sperând că le va dezvălui locurile unde
erau ascunse bogăţiile.După acest asediu, ea a fugit
la o biserică din apropiere, unde a murit.
62
FABIOLA
Despre Fabiola se spune că ar fi studiat în
casa Marcelei. Ea era o femeie de o frumuseţe
distinsă, provenind dintr-o importantă şi bogată
familie romană; cu toate acestea, ea a fost nefericită
în prima căsătorie, a divorţat şi s-a recăsfltorit. Ea
s-a convertit la creştinism şi după moartea celui
de-al doilea soţ şi-a început cariera de acte caritabile.
Devenind creştină Fabiola şi-a dat seama că noile ei
credinţe considerau căsătoria după divorţ un păcat.
După o mărturisire publică a păcatului ei, şi-a
dedicat viaţa muncii caritabile şi în anul 380 î.Hr. a
construit primul spital public din Roma. Aici ea îi
îngrijea pe bolnavii şi săracii pe care-i aduna de pe
străzi şi şosele, personat spălînd şi tratînd rănile şi
inflamaţiile care le crea altora repulsie. In scrierile
sale, Şf.Jerom (Ieronim) menţionează cîteva aspecte
ale muncii ei şi calităţile ei. A murit cam pe la 399 şi
se spune că, în semn de respect, la înmormîntarea sa
au participat sute de romani.
SF.PAULA
Sf.Paula a fost, de asemenea,un discipol al
Marcellei. Văduvă, instruită şi bogată, se spune că ea
l-ar fi ajutat pe Sf.Ieronim la traducerea scrierilor
profeţilor. Sf. Paula a călătorit în Palestina şi a donat
o avere pentru construirea de spitale şi hanuri pentru
pelerinii care călătoreau spre Ierusalim. In Bethleem
ea a organizat o mănăstire, a construit spitale pentru
bolnavi şi hanuri pentru pelerini, unde erau îngrijiţi
63
călătorii obosiţi şi bolnavi. Unii îi recunosc meritul
de a fi fost prima care să predea nursingul ca pe o
artă mai degrabă decît ca pe o muncă.
INCEPUTUL SCHIMBĂRII
Ţările rămase catolice au scăpat de cîteva
din dezorganizările produse de Reformă. In anii
1500 spaniolii şi potughezii au început să
călătorească spre Lumea Nouă. In 1521 Cortez a
cucerit capitala civilizaţiei aztece din Mexic şi i-a
schimbat numele în Mexico City. Printre vechii
colonişti din această zonă se numărau membrii
ordinelor religioase catolice, care au devenit medicii,
68
nursele şi profesorii noii ţări. Primul spital de pe
continentul american, Spitalul Concepţia Imaculata,
a fost construit în 1524 în Mexico City. Se puneau
bazele colegiilor misionare. Prima şcoală medicală
din America a fost fondată în 1578 la Universitatea
din Mexic.
In 1535 Jacques Cartier a navigat mai
departe în nord, de-a lungul râului Sf. Laurentiu şi a
stabilit colonii franceze în Noua Scoţie. In 1639 trei
din Surorile Augustine au sosit în Quebec pentru a
deservi Hotel Dieu. Jeanne Mance, care fusese
educată la o mănăstire a Ursulinelor; a sosit la
Montreal în 1541 pentru a-i îngriji pe indieni şi pe
colonişti.
Surorile Ursuline din Quebec au meritul de
a fi organizat prima şcoală de instruire pentru
nurse.de pe acest continent. Ele le-au învăţat pe
femeile indiene din acea zonă cum să-şi îngrijească
bolnavii.
Primul spital fondat în ceea ce avea să
devină Statele Unite, a fosr început în 1751 în
Philadelphia, la îndemnul lui Benjamin Franklin.
Franklin credea că publicul avea datoria să-i
protejeze pe cei săraci, nebuni, bolnâvi, bătrîni. In
acel an el a înaintat o lege care autoriza înfiinţarea
spitalului din Pensylvania.
În Europa, oameni remarcabili ai medicinei
au început să aducă contribuţii valoroase şi vitale
ştiinţei medicale.
William Harvey (1578-1657), care a devenit
cunoscut ca părintele medicinei moderne, a
69
elaborat prima teorie despre circulaţia sîngelui.
Anton van Leeuwenhoek (1632-1723) a folosit
microscopul pentru a descrie bacteriile şi
protozoarele.
Mai tîrziu Rene Laennec (1781-1826) a descris
patologia tuberculozei.
Ignatz Semmelweis (1818-1865) a explicat
relaţia dintre spălarea mîinilor şi febra
puerperală.
Louis Pasteur (1822-1895) a descoperit
bacteriile anaerobe şi procesul pasteurizării.
Joseph Lister (1827-1912) a desvoltat tehnica
sterilă.
Printre persoanele de bază care au
influenţat schimbarea socială din această perioadă a
fost un tînăr pastor din Kaiserswerth, Germania,
Theodore Fliedner (1800-1864). Cu ajutorul primei
sale soţii, Ftiederike, Fliedner a reînviat ordinul
diaconeselor stabilind un institut de educaţie pentru
acestea la Kaisersverth în 1836.
În timpul unui tur de colectare a fondutilor,
prin Olanda şi Anglia, pastorul Fliedner a cunoscut-o
pe d-na Elizabeth Fry din Anglia care înfăptuise
reforma la închisoarea Newgate din Anglia. Profund
impresionat de ei, familia Fliedner i-a urmat
exemplu şi pentru, prima oară au lucrat cu femei
deţinute la Kaiserswerth. Mai târziu ei au deschis un
spital pentru bolnavi şi Gertrude Raiehardt, fiica
unui medic, a fost recrutata prima diaconeasă.
Străduinţele de la Kaiserswerth cuprindeau îngrijirea
70
bolnavilor, vizitele şi munca parohială şi predarea de
cunoştinţe. S-a dezvoltat un curs de nursing, care
includea şi prelegeri ţinute da medici. Nu mic a fost
rolul jucat de Frederike Munster, care a ajutat ca
planurile vizionare ale lui Theodore să capete rod şi
care era ea însăşi dedicată mult ordinului ciacone
selor. Pe cînd era departe de casă, sprijinind
activităţile diaconeselor, a a flat că unul din copiii ei
murise. Al doilea copil a murit curînd după
înapoierea sa şi ea însăşi a murit în 1842, după ce a
dat naştere unui copil prematur. Pastorul Fiiedner a
fost ajutat în munca sa şi de cea de-a doua soţie,
Caroline Bertheau, care avusese cîtăva experienţă în
nursing înainte de căsătorie. În 1849 pastorul
Fiiedner a călătorit în Statele Unite şi a sprijinit
înfiinţarea primei maternităţi a diaconeselor din
Kaiserswerth în Pittsburgh Pennsylvania.
71
Florence Nightingale
INFLUENTA NIGHTINGALE
Cele trei imagini discutate mai sus au
influenţat dezvoltarea nursingului, dar în a doua
jumătate a sec. XVIII, o femeie a schimbat forma şi
direcţia nursingului şi a reuşit să-1 consacre ca pe un
domeniu de activitate respectat. Această femeie
extraordinară a fost Florence Nightingale.
Născută la 12 mai 1820, ca a doua fiică a
unei familii bogate, ea a fost numită după oraşul în
care s-a născut, Florenţa, Italia.
Datorită statutului economic şi social ridicat
al familiei sale, ea era cultivată, voiajată şi instruită.
Printre persoanele influente pe care le cunoştea era
de aşteptat ca ea să-şi găsească partenerul dorit, să se
căsătorească şi să-şi ia locul în socistate. Florence
Nightingale avea alte idei. Ea dorea să devină nursă.
Acest lucru era de neconceput pentru familia ei. Ea a
continuat să călătorească împreună cu familia şi cu
prietenii săi. În călătoriile sale i-a cunoscut pe d-1 şi
d-na Sidney Herbert, care începeau să devină
interesaţi în reforma spitalicească. Nightingale a
început să culeagă informaţii despre spitale şi
sănătatea publică, şi curând a fost recunosctă drept o
autoritate în materie.
De la prieteni a aflat despre institutul
pastorului Pliedner din Kaiserswerth. Deoarece era o
instituţie religioasă, sub auspiciile bisericii, i s-a
permis să intre acolo, deşi în spitalele englezeşti nu
avea acces. În 1851 şi-a petrecut 3 luni studiind Ia
72
Kaiserswerth. În 1853 ea a început să lucreze într-un
comitet care conducea o Instiţuţie pentru îngrijirea
femeilor nobile pe perioada îmbolnăvirii". În cele
din urmă, ea a fost numită şefa acestei instituţii. Pe
măsură ce cunoştinţele sale despre reforma
nursingului şi a spitalelor sporeau, ea era consultată
atît de către reformatori, cît şi de către medici, care
începeau să înţeleagă nevoia de nurse "instruite".
Totuşi familia dezaproba activitatea ei.
Cînd a izbucnit războiul Crimeii,
corespondenţii de război scriau despre maniera
abominabilă în care erau îngrijiţi soldaţii răniţi şi
bolnavi de către armata britanică.
Florence Nightingale, pe atunci o autoritate
recunoscută în materie de spitale şi îngrijire
medicală, i-a scris prietenului său Sir Sidney
Herbert, care era atunci secretar de război,
oferindu-se să trimită un grup de nurse în Crimeea.
În acelaş timp şi el îi scrisese o scrisoare
solicitându-i asistenţa în rezolvarea acestei crize
naţionale. Scrisorile lor s-au intersectat pe drum.
Reuşitele ei înb Crimeea erau atât de remarcabile,
deşi propria sănătate i-a fost serios afectată, încât ea
a fost recunoscută mai târziu, în 1907, de către
regina Angliei, care i-a acordat ordinul Meritul.
În 1656 s-a înapoiat în Anglia ,cu sănătatea
distrusă. S-a scris mult despre boala ei, mulţi
sugarând că era, în mare măsură o nevroză. S-a
retras în dormitorul ei şi în următorii 43 ani şi-a
condus afacerile din apartamentul ei izolat.
Tot timpul vieţii sale Florence Nightingale
73
a scris mult despre spitale, salubritate, sănătate şi
statistici de sănătate şi, în special, despre nursing şi
educaţia de nursing. Ea s-a luptat pentru a înfăptuit o
mare reformă în educaţia de nursing.
În 1860 şi-a devotat toată energia creării
unei şcoli de nursing, care a fost finanţată de
Fundaţia Nigntingale. Printre principiile de bază pe
care Nightingale şi-a creat şcoala, erau următoarele:
Nursele trebuie aă fie educate în spitale clinice
asociate cu şcoli medicale şi organizate în acest
scop.
Nursele vor fi selecţionate cu atenţie şi vor locui
în cămine pentru nurse, potrivite pentru
formarea disciplinei şi a caracterului.
Intendenta şefă a şcolii va avea cuvîntul
hotărîtor asupra programei, asupra modului de
existenţă şi a tuturor celorlalte aspecte ale şcolii.
Programa va include atît materialul teoretic cît şi
experienţa practică.
Profesorii vor fi plătiţi.
Se vor ţine evidenţe asupra studenţilor, care vor
trebui să frecventeze cursurile, să dea examene
orale preliminare, teste în scris şi să ţină un
jurnal zilnic.
În multe alte modalitaţi, Florence
Nightingale a promovat nursingul ca profesiune. Ea
considera că nursele trebuie să-şi petreacă timpul
îngrijind pacienţii, nu făcînd curăţenie; că nursele
trebuie să continue să studieze tot timpul vieţii şi să
nu "stagneze", să fie inteligente şi să foloseasc:
74
această inteligenţă pentru a ameliora condiţiile
pentru pacient; şi că liderii nursingului trebuie să
aibă un statut social. Ea avea o concepţie despre ceea
ce putea şi trebuia să fie nursingul.
Florence Nightingale a murit în somn la
vîrsta de 9o ani. Săptămîna naşterii sale se
sărbătoreşte în prezent sub forma Săptămînii
spitalului naţional. Alte amănunte despre această
doamnă fascinantă se pot afla din cartea Ceciliei
Woodham Sraith "Florence Nightingale".
Dupfi înfiinţarea şcolii Nightingale din
Anglia, programele de nursing au înflorit, iar
sistemul Nightingale s-a răspîndit şi în alte ţări.
OMS
Organizatie ce coordoneaza programele
destinate sa rezolve problemele de sanatate si sa
permita tuturor sa ajunga la un nivel de sanatate cat
mai ridicat. Domeniile sale de actiune sunt:
imunologia, educarea in domeniul sanatatii si
distribuirea de medicamente. Sediul central este
dislocat la Geneva.
Crucea Roşie
La 4 iulie 1876, se înfiinţa Societatea „Crucea
Roşie‖ din România, prin hotărârea Principelui
Ghica de organizare a unei societăţi de ajutor pentru
75
militarii răniţi în război, România fiind printre
primele ţări din lume care a aderat la Convenţiile de
la Geneva. Cu o activitate neîntreruptă de-a lungul
celor 130 de ani de existenţă, Crucea Roşie Română
a răspuns de fiecare dată provocărilor umanitare cu
care ţara s-a confruntat.
Activă în războiul de independenţă, în primul
şi al doilea război mondial, prezentă alături de cei în
nevoie - oameni afectaţi de marile epidemii care au
lovit ţara, de cutremurele din 1940 şi 1977, de
secetele din Moldova, de inundaţiile din anii 70 şi
cele care au urmat, organizaţia a reuşit de fiecare
dată, cu sprijinul oamenilor de toate categoriile, să
vină în ajutorul celor mai vulnerabili, să aline
durerea celor loviţi de soartă.
Refugiaţi, prizionieri, văduve de război,
răniţi, sinistraţi, bolnavi, săraci, orfani, sunt categorii
pentru care Crucea Roşie Română a avut mereu uşa
deschisă.
Prin munca a zeci de generaţii, milioane de
oameni au fost susţinuţi într-un fel sau altul de
organizaţie. Cantine, ceainării, spitale, ambulanţe,
colonii de vară, tabere, bucătării de campanie,
adăposturi, toate acestea au fost deservite de mii de
oameni sensibili la suferinţa altora.
77
Beneficiile de a fi membru ANR includ:
Educatia: programe de educatie
continua, workshopuri, seminarii si
conferinte anuale internationale;
Informatii transmise prin revista,
suplimente si scrisori care te tin la curent
cu ceea ce este nou in profesie/domeniu,
cele oferite de biblioteca ANR sau chiar
publicate de asociatie;
Oportunitati de a participa la comitete,
grupuri de lucru, Grupuri de Interes
Profesional si sa ai contacte cu colegii si
alti profesionisti din sanatate;
Influenta: influentarea politicilor,
reglementarilor ce privesc sanatatea la
nivel local, judetean, national;
Reprezentare: implicarea asistentilor
medicali membri ANR sa reprezinte
interesele dumneavoastra la nivel
guvernamental si neguvernamental;
Comunicare cu alti profesionisti,
organizatii profesionale din tara si din
afara;
Dezvoltare profesionala si promovarea
in consecinta.
Istoric
78
Asociatia de Nursing din Romania a fost
infiintata in martie 1990 sub denumirea de Asociatia
Asistentilor Medicali din Romania.
Din 1995, ANR, este unica asociatie
profesionala de gen din Romania, fiind
organizanizatie profesional stiintifica autonoma ce
cuprinde asistenti medicali fara nici o discriminare,
organizatie apolitica, non guvernamentala si non
profit.
Obiectivele ANR:
Imbunatatirea practicii nursingului prin:
o Informatii, programe de educatie
continua.
o Grupuri de Interes Profesional,
Comitete si Forumuri.
79
Desfasurarea unor proiecte, cum este cel de
etica, de exemplu.
Organizarea intrunirilor profesionale: conferinte,
simpozioane, mese rotunde.
Imbunatatirea leadershipului la toate nivelurile.
Dezvoltarea filialelor, a legaturilor acestora cu
organizatii guvernamentale si non
guvernamentale.
Ce este nursingul?
80
Profesiunea de nursing presupune:
1) Promovarea sanatatii si prevenirea aparitiei bolii
Nursa trebuie sa fie capabila sa:
- Stabileasca nevoile de sanatate si
factorii de risc pentru imbolnavire pe
plan fizic, psihologic si socio-cultural;
- Identifice si stabileasca resursele
pentru luarea masurilor impotriva
riscurilor pentru sanatate, inclusiv
resursele sociale, cat si cele personale
ale indivizilor si ale celor apropiati lor;
- Sfatuiasca si educe pacientii si
apartinatorii acestora privind
problemele de sanatate si sa indrume
pacientii la servicii relevante pentru
ajutor si alinarea suferintelor.
82
DICŢIONAR
85
C2.
DEZVOLTAREA NURSINGULUI ÎN ŢARA
NOASTRĂ
97
Un moment important l-a reprezentat
înfiinţarea la începutul secolului al XI-lea, de către
călugării benedictini din Monte Cassino a primei
instituţii de învăţământ medical la Salerno în Italia
(Şcoala de la Salerno). În secolul al XII-lea, tot în
Italia, medicina se dezvoltă în special în centrele
universitare din Bologna şi Padova.
Diverşi medici au acordat în cursul evului
mediu şi renaşterii o mare importanţă, ca Paracelsius
care spunea: " Medicul trebuie să fie înainte de orice
un om bun şi veridic", sau Rabelais care a scris:
"Ştiinţa fără conştiinţă, nu e decât ruina sufletului",
deci Colegiile Medicilor se arată mai grijulii de a-şi
reglementa privilegiile decât de deontologie.
Saint–Vincent - T. Paul (1576-1660) va
ilumina secolul său şi va crea veritabil vocaţia de
asistenţă religioasă care nu ezita să doteze - ca
urmare a moralei creştine – deontologia tehnică
astfel: "Asistenta va pregăti cina, o va aduce
bolnavului, îl va aborda cu veselie şi caritate şi va
98
da binecuvântarea, totul cu o dragoste pe care ar
da-o fiului ei, sau mai degrabă lui Dumnezeu, va
încerca să-l înveselească atunci când el este dezolat.
Asistenta va observa timpul şi ora când se
dau medicamentele, va avea un mare respect pentru
ordinele medicilor ce-i vor fi date referitor la
tratamentul bolnavilor.
Asistenta trebuie să ştie să administreze
perfuzie şi să recolteze sânge în cantităţi exacte".
Reglementarea legală făcând parte largă din
iniţiativa privată în organizarea îngrijirii şi
asistenţei bolnavilor, deontologia a ţinut mult timp
să se confunde cu morala individuală.
Dezvoltarea medicinei moderne a fost
influenţată de dezvoltarea tehnologiei şi de marile
descoperiri din acest domeniu. Cel mai renumit
reprezentant al acestei epoci a fost Paracelsius, care
se ocupa de alchimie, astrologie, dar şi de etica şi
psihologie, spunând: "Caracterul medicului
influenţează mai puternic starea bolnavului decât
orice medicament".
Din secolul al XVII-lea a început urbanizarea.
În oraşele aglomerate condiţiile de viaţă şi igienă se
deteriorau şi din aceasta cauză au apărut tot mai des
epidemii. Forţate de împrejurări, autorităţile
construiesc mai multe spitale, dar paralel cu aceasta,
nivelul de acordare al îngrijirilor medicale,
stagnează. Îngrijirea bolnavilor este făcută de
măicuţe şi de îngrijitoare voluntare necalificate. Din
acest motiv în Germania, în mijlocul secolului al
XIX-lea a fost înfiinţată prima şcoala unde pe
99
lângă educaţie morală se învăţa şi îngrijirea
bolnavului. Acesta a fost punctul de plecare al
şcolilor sanitare de mai târziu.
În această perioadă obligaţiile celor care
îngrijeau bolnavii s-au înmulţit – pe lângă
alimentarea şi toaleta zilnică a bolnavului aveau
obligaţia de a măsura temperatura, de a recunoaşte
anumite boli după semne şi simptome, de a aplica
diete corespunzătoare îmbolnăvirilor. Pentru aceste
noi atribuţii era nevoie şi de o pregătire teoretică.
Războaiele, în general, dar mai ales cel de la
mijlocul secolului al XIX-lea, au contribuit la
dezvoltarea medicinei concomitent cu dezvoltarea
îngrijirii. Dintre acestea un rol important l-a avut
Războiul din Crimeea, unde răniţii ruşi au fost
îngrijiţi de surori voluntare a căror instruire a fost
organizată de chirurgul Pirogov. Pe cealaltă parte
îngrijirea soldaţilor englezi şi francezi a fost
asigurată de un grup de voluntari organizaţi şi
pregătiţi de Florence Nightingale. Ea a fost cea care
după război a înfiinţat la Londra, în Spitalul St.
Thomas, prima şcoala pentru surori medicale. Ca
cerinţa pentru a urma cursurile acestei şcoli, era "o
cultură generală şi o integritate morală
ireproşabilă".
Pe exemplul ei au fost înfiinţate şi în alte
spitale şcoli pentru surori, contribuind astfel la
creşterea numărului de surori medicale calificate. În
organizarea acestor şcoli Crucea Roşie înfiinţată în
1864 a jucat un rol important.
La sfârşitul secolului trecut în mai multe ţări
100
au fost organizate sistematic cursuri pentru formare
de instructori sanitari. În 1899 la Londra s-a înfiinţat
Consiliul Internaţional al Surorilor Medicale cu
scopul uniformizării pregătirii profesionale a celor
ce voiau să practice aceasta profesie, iar la New
York în cadrul Universităţii Columbia a fost
înfiinţată o secţie separată care avea ca scop,
pregătirea teoretică şi practică a asistenţilor medicali.
Dezvoltarea rapidă a societăţii şi medicinei,
precum şi tehnologia apărută au determinat şi o
creştere calitativă a îngrijirilor medicale. Acest lucru
fiind permanent are ca efect apariţia profesiei de
asistent medical şi indispensabilitatea acestuia în
echipa medicală.
104
investigarea organelor interne.
Introducerea narcozei cu eter în America în
de către americanul William Thomas Morton în
1846, a anesteziei locale cu cocaină în 1884 de
austriacul Christian Koller şi rachianesteziei în 1898
de către August Bier în Germania contribuie la
dezvoltarea furtunoasă a chirurgiei.
Caracteristică este combaterea efectivă a
bolilor infecţioase prin vaccinări în massă,
întroducerea antibioticelor prin măsuri sanitare şi
îmbunătăţirea condţiilor de viaţă.
Tratamentul medicamentos specific cu
substanţe chimice al bolilor infecţioase a început în
Germania cu lucrările lui Paul Erlich (1854 - 1915).
În 1932 Gerhard Domagk (1895 - 1964) descoperă
sulfamidele iar în 1928 în Anglia Alexander Fleming
(1881 - 1955) constată acţiunea bacteriostatică a
ciupercei Penicillium, din care biochimistul Howard
Florey (1898 - 1968) extrage Penicillina în formă
pură, iniţiindu-se astfel era antibioticelor.
Progrese importante au fost făcute în
domeniul geneticii, descoperindu-se modul de
transmitere a caracterelor, structura cromosomilor şi
rolul genelor precum şi structura chimică a acidului
dezoxiribonucleic (DNA), suportul fizic al
informaţiei genetice.
După ce se cunoşteau deja anticorpii serici ca
factori esenţiali în mecanismele de apărare ale
organismului, în a doua jumătate a secolului al XX-
lea se pune în evidenţă rolul diverselor limfocite în
imunitatea celulară şi producerea de anticorpi.
105
În domeniul chirurgiei, transplantele de
organe (în 1967 chirurgul sud-african Christian
Barnard efectuează prima transplantare de inimă)
dau speranţe de supravieţuire multor bolnavi altfel
incurabili.
După ce Charles Sherrington (1857 - 1952)
efectuase studii fundamentale asupra funcţionării
sistemului nervos, canadianul Wilder Penfield (1891
- 1976) cercetează funcţiile scoarţei cerebrale prin
stimulări directe ale suprafeţei creierului în timpul
unor intervenţii chirurgcale. Dezvoltarea
Neurochirurgiei se datorează în special americanilor
Harvey Cushing (1869 - 1939) şi Walter Dandy
(1886 - 1946).
Cardiologia a făcut progrese diagnostice prin
aplicarea unor metode ca angiografia, cateterismul
cardiac iar pe plan terapeutic prin implantarea de
pace-maker, operaţiile by-pass în obstrucţiile
coronariene, operaţii în afecţiuni valvulare,
medicamentele beta-blocante, dar şi prin cunoaşterea
şi adoptarea măsurilor de combatere a factorilor de
risc (fumatul, obezitatea, sedentarismul,
hipertensiunea arterială, nivelul ridicat de
colesterol). Cancerul rămâne mai departe o problemă
dificilă, dar citostaticele s-au dovedit eficiente în
unele forme, ca leucemia şi altele.
Din toate aceste progrese rezultă însă şi o
serie de probleme de etică medicală, cele mai multe
controversate.
Avem dreptul să prelungim suferinţa unui
bolnav incurabil când el îşi doreşte un sfârşit cu
106
ajutor medical (moartea asistată) sau să menţinem
într-o stare de viaţă vegetativă cu ajutorul aparatelor
un bolnav cu excluderea funcţională a scoarţei
cerebrale (sindrom apallic) ?
Este morală întreruperea sarcinii la cerere,
sau numai în caz de boli grave ale mamei sau
fătului? Avortul ar trebui complet interzis din motive
morale sau religioase ?
Este morală utilizarea pentru cercetare sau în
terapeutică a ţesuturilor recoltate de la embrioni
umani ?
La nici una din aceste întrebări nu se poate da
un răspuns cu şanse reale de a fi unanim acceptat.
În ultimul mileniu, o serie de descoperiri
monumentale au revolutionat practica medicala.
Datorita lor au putut fi salvate milioane de vieti.
La începutul secolului al XIX-lea, durata
medie de viata în Europa era de 30 de ani. La o suta
de nasteri, 40 de nou-nascuti mureau înainte de
primul an de viata. Maladiile si infectiile, în
majoritate cauzate de conditiile improprii, mizere de
trai, duceau la o pierdere masiva si incomensurabila
de vieti omenesti. În comparatie cu media de viata a
oamenilor anului 1000, astazi, în Occidentul
industrializat, aceasta a cunoscut o crestere de peste
doua ori – de pâna la 76,5 ani pentru copiii nascuti în
1997, în Statele Unite. Rata mortalitatii infantile s-a
diminuat substantial fata de acum o mie de ani. Si în
mod cert, în urmatorul mileniu descoperirile din
medicina vor contribui la asigurarea unei vieti si mai
lungi si mai sanatoase. Bunaoara, ultimele realizari
107
ale geneticii ofera speranta unor noi tratamente care
sa vindece maladii necrutatoare precum cancerul, sa
înlature tarele ereditare din familii si pe cât posibil
chiar sa încetineasca procesul îmbatrânirii. Iar
recentele solutii datorate tehnologiei transplantului
sugereaza ca deja s-au facut primii pasi în
dezvoltarea în mediu de laborator a organelor
necesare înlocuirii celor vatamate. Dar oare toate
aceste solutii salvatoare ar fi fost posibile fara
descoperirile medicale de pionierat ale ultimului
mileniu? Câtusi de putin.
Sa încerci sa alegi dintre mii de descoperiri
medicale numai pe cele zece considerate a fi cele
mai importante este cu siguranta o provocare. Cu ce
instrument sa masori semnificatia unei
descoperiri…? Un factor este preeminenta: cele mai
importante descoperiri au condus la nenumarate
altele, care în final au remodelat medicina si au
afectat milioane, chiar miliarde de oameni. Mai
precis, schimbarile din practica medicala au lasat
mult în urma descoperirea initiala; uneori, au putut fi
puse la punct terapii clare numai dupa multi ani.
Aceste descoperiri au câstigat acest statut de
importanta milenara nu doar pentru ca i-au ajutat pe
medici sa salveze vieti, ci pentru ca practic au
schimbat fundamental modul în care oamenii de
stiinta considerau sanatatea umana. Procedând astfel,
aceste descoperiri au deschis noi terenuri vaste de
cercetare care au revolutionat medicina si au salvat
nenumarati oameni. În ordinea descoperirii lor aceste
etape care au revolutionat stiintele medicale sunt:
108
anatomia umana, circulatia sanguina, bacteriile,
vaccinul, anestezia chirurgicala, razele X, tipurile
sanguine, culturile de tesuturi, antibioticele si
structura acidului dezoxiribonucleic (ADN).
Începutul
Practicarea medicinii este la fel de veche ca si
civilizatia. Cu toate acestea, grecilor li se atribuie
inventarea stiintelor medicale, prin folosirea mai
curând a observatiei si experimentului, decât prin
invocarea unor forte supranaturale care sa vindece
bolile. Desi mai târziu cunostintele medicale ale
grecilor au fost preluate de catre cuceritorii romani,
în momentul în care Imperiul Roman a colapsat la
începutul Evului Mediu, acestea au cazut în
obscuritate. Ca o consecinta generala, Europa
medievala a fost marcata de o perioada de stagnare
în stiinte, combinata cu epidemii sporadice de ciuma
bubonica, sifilis, lepra, holera, variola si alte boli, iar
singura solutie pentru vindecare în acea vreme a fost
apelarea la practici stravechi, magico-religioase si
tratamente, care astazi sunt numite cu un termen
generic, neconventionale. Din medicina antica au
supravietuit atunci numai fragmente din tratate. În
general în Evul Mediu oamenii întelegeau boala doar
ca o pedeapsa pentru pacatele savârsite sau ca un
rezultat al actiunii fortelor demonice. Din aceste
motive, rugaciunea si incantatiile erau cel mai
adesea forma standard de tratament.
Totusi, medicina occidentala a cunoscut chiar
si în aceste conditii un reviriment formidabil în
109
momentul în care la universitatile italiene din
Salerno, Bologna si Padova au fost puse bazele
facultatilor medicale, în secolele al IX-lea si al X-
lea. Si pâna în secolul al XII-lea au aparut asemenea
facultati si la universitatea franceza din Paris si la
Oxford în Anglia. În aceste lacase ale stiintei a fost
stimulata cercetarea, au fost stabilite cerintele pentru
examinarea absolventilor, viitori medici – toate
elemente decisive pentru extraordinarul avânt al
medicinii din secolele al XVI-lea si al XVII-lea,
avânt care a continuat pâna în zilele noastre.
Anatomia umana
Înainte sa se puna bazele stiintei medicale
moderne, medicii practicieni aveau nevoie de o
întelegere cât mai corecta a anatomiei umane. Fara
descrieri clare ale structurii
corpului uman era imposibil
sa se priceapa care sunt
functiile diferitelor parti ale
organismului. O data ce
savantii ar fi înteles acestea,
ei puteau sa sugereze terapii
medicale propice pentru
refacerea functiilor vitale.
În mod surprinzator,
nimeni nu stia prea multe
despre anatomia umana pâna
în 1543 când anatomistul
belgian Andreas Vesalius a scris De Humani
Corporis Fabrica, Libri Septem (Cu privire la
110
structura corpului uman, în sapte carti).
Momentul crucial în descoperirea corpului
uman l-a reprezentat apariţia cărţii lui Andreas
Vesalius -"De Humani Corporis Fabrica" ("Cu
privire la structura corpului uman"), în anul 1543.
Lucrarea, considerată o adevărată capodoperă,
cuprinde numeroase planşe, însoţite de un text clar.
Unele dintre aceste planşe au fost realizate de
pictorul Calcar, elev al lui Titian. În Europa
Medievală, cunoştinţele de anatomie se bazau în
principal pe învăţăturile medicului roman Galenus.
Descrierile anatomice făcute de acesta se întemeiau
pe disecţii de animale. Se ştie acum însă cât de mult
diferă corpul uman de cel animal. Tânărul Vesalius a
avut curajul să prezinte peste 200 de erori ale lui
Galenus, într-o perioadă în care erau strict interzise
criticile la adresa unor maeştri veneraţi ai medicinii.
În 1537, la vârsta de 23 de ani, Andreas
Vesalius a obţinut diploma în medicină la
Universitatea din Padova. La scurt timp după
absolvire, a fost numit şeful disciplinei de anatomie
şi chirurgie din cadrul aceleiaşi universităţi. În
timpul studenţiei, el obişnuia să meargă noaptea prin
cimitire şi să dezgroape cadavre, pe care le aducea
apoi în propriul său dormitor. Vesalius i-a angajat pe
cei mai mari artişti italieni pentru a desena anatomia
corpului uman. În 1543, la numai 29 de ani, a
terminat celebra sa operă în şapte volume, una dintre
cele mai mari cărţi de medicină scrise vreodată.
De secole cercetarea anatomiei cadavrelor
umane (disectia) era interzisa. În Europa medievala
111
cunostintele de anatomie se bazau predominant pe
învataturile medicului roman Galen (129-199?).
Descrierile anatomice realizate de acesta se
întemeiau pe disectii pe cadavre de animale care, de
fapt, difera mult de cele umane. Dar a-l contrazice pe
Galen era extrem de periculos, deoarece puternica
Biserica Romano-Catolica lua concluziile sale drept
litera de Evanghelie. Cu toate ca au existat câtiva
temerari care sa corecteze unele dintre erorile lui
Galen, oamenii bisericii au facut în asa fel încât
lucrarile lor au fost pierdute pentru secole.
Multi o considera drept cea mai mare carte de
medicina publicata vreodata. Aceasta lucrare
monumentala a adus medicinii un dar pretios: pentru
prima data anatomia umana se baza pe o disectie
minutioasa si pe observatii fata de maniera
anterioara, limitata de textele rigide, ortodoxe, cu
radacini în antichitate.
Circulatia sângelui
Descoperirea medicului englez William
Harvey cu privire la functia inimii si felul în care
circula sângele este considerata de catre majoritatea
specialistilor drept cea mai mare realizare medicala a
tuturor timpurilor: aceasta stabilea principiul
cercetarii prin experimente în medicina pentru a
putea învata cum functioneaza organele si tesuturile
corpului. Publicata în 1628, cartea de referinta a lui
Harvey, Exercitatio Anatomica de Motu Cordis et
Sanguinis in Animalibus (Eseu anatomic referitor la
miscarea inimii si sângelui în animale), a încurajat
112
cercetarea functiilor mecanice ale multor procese
corporale, incluzând respiratia, digestia,
metabolismul si reproducerea.
Harvey a obtinut diploma medicala la
Universitatea din Padova, unde a învatat un lucru
foarte important: venele au valve care permit
sângelui sa circule într-o singura directie. Cu toate
acestea, rolul exact al valvelor era incert. Realizând
ca înca era periculos sa-l contrazica pe Galen, care
pretinsese ca ficatul nu numai ca fabrica sângele
corpului, ci si ca acesta îl pompeaza prin trup,
Harvey s-a hotarât sa studieze fluxul sanguin facând
vivisectii pe animale. Timp de 12 ani Harvey a
condus experimente în fata membrilor influentului
Colegiu Regal al Medicilor din Londra, Anglia.
Procedând astfel, el avea nevoie de sustinerea
acestora pentru cartea sa care, sub aparenta slavirii
lui Galen, schimba multe dintre teoriile acestuia. De
pilda, în capitolul opt din cartea sa, Harvey a
introdus cu foarte multa prudenta ideea revolutionara
ca sângele se misca într-un fel de circuit prin corp,
pornind de la inima catre artera, apoi catre vene si
întorcându-se la inima. În capitolul urmator autorul
explica într-o engleza cât se poate de limpede ca are
dreptate. Într-o serie de experimente stralucite pe
animale si oameni, Harvey a demonstrat cum circula
sângele prin corp. Când o artera e blocata, venele
care o dreneaza nu mai functioneaza. Când o vena se
blocheaza, ea se umfla sub locul blocajului si se
distruge deasupra lui, dar umflatura dispare când
blocajul este îndepartat. Medicul a mai aratat ca
113
valvele în vene permit sângelui sa circule numai în
directia inimii. Toate aceste descoperiri au dovedit
ca sângele se misca într-un circuit prin corp, deci
exista o ―circulatie sanguina‖.
Bacteriile
Dupa aceste doua momente majore din istoria
stiintelor medicale, reprezentate de Vesalius si
Harvey, în secolul al XVII-lea a fost descoperit unul
dintre cei mai mari dusmani ai corpului uman:
bacteria. Aceasta a dus în final la concluzia ca
expunerea la anumite microorganisme ar putea fi
generatoare de boli. Mai mult, a avansat noi teorii cu
privire la antiseptice, care au scazut drastic rata
mortalitatii provocata de chirurgie.
Anto
ni van
Leeuwenhoe
k, care pe
atunci îsi
câstiga traiul
în Delft,
Olanda,
facând pe
de-o parte
munca menajera si pe de alta parte mic comert cu
accesorii pentru îmbracaminte, a descoperit
bacteriile si alte microorganisme folosind un
microscop construit de el însusi. Datorita influentei
unui prieten medic olandez, a fost invitat sa scrie
scrisori Societatii Regale din Londra – un grup
114
dedicat progresului în stiinta. Aceste scrisori au fost
traduse din olandeza în engleza si publicate în
jurnalul societatii, Philosophical Transactions.
Cea mai faimoasa dintre ele a fost publicata
pe 16 martie 1677. Autorul descria ceea ce vede
privind prin microscopul sau o picatura de apa de
ploaie. Picatura fusese recoltata dintr-un tub unde
statuse mai multe zile. Spre surprinderea lui
Leeuwenhoek, el a vazut prin microscop o multime
de ―animale‖ de dimensiuni invizibile cu ochiul
liber, cunoscute astazi ca protozoare, care înotau în
apa de ploaie. Cercetatorul a mai observat si alte
mici animale care nu se miscau deloc, cunoscute în
zilele noastre sub numele de bacterii. Nici unul
dintre membrii Societatii Regale nu avea habar de
aceste mici creaturi pe care olandezul le-a numit
―animalculi‖. La solicitarea reprezentantilor uluiti ai
Societatii Regale, mai multi dintre cei mai respectati
cetateni din Delft au fost rugati sa verifice personal
descoperirile microscopice ale lui Leeuwenhoek.
Dupa confirmarea acestora, în 1680, cercetatorul
autodidact a fost ales membru în prestigioasa
Societate londoneza.
Descoperiri de mai târziu au extins
semnificatia lucrarii lui Leeuwenhoek, mai ales
aceea exceptionala din 1876 a omului de stiinta
german Robert Koch. Acesta a constatat ca bacilul
microscopic al antrax-ului putea cauza omului o
maladie fatala. Pâna atunci multi savanti considerau
o absurditate ideea ca fiinte microscopice ar putea
vatama animale mai mari, precum omul. În 1882
115
Koch a aratat ca o alta de bacterie, bacilul tuberculei,
era la originea tuberculozei. Pentru aceasta
descoperire el a primit în 1905 Premiul Nobel.
Spre deosebire de Koch, care era un medic de
tara când a facut descoperirea sa epocala, chimistul
si biologul francez Louis Pasteur detesta medicii în
asemenea masura încât nu îi suporta lucrând în
laboratorul sau. În ciuda acestui dispret, el era
profund fascinat de bolile de toate felurile. Pasteur a
descoperit ca putrefactia (descompunerea
substantelor organice) este cauzata de
microorganisme care plutesc în aer. Pasteur a aflat ca
putea preveni putrefactia supunând substantele
organice unei încalziri moderate, proces cunoscut azi
sub numele de pasteurizare.
În 1865 Joseph Lister, un chirurg englez, a
citit despre cercetarea lui Pasteur legata de
putrefactie. El si-a amintit ca în timp ce o fractura
osoasa simpla se vindeca invariabil, fracturile
compuse (oase fracturate care ies prin stratul de
piele) aproape întotdeauna încep sa putrezeasca.
Lister a fost convins ca acest proces periculos de
infectare era cauzat de microorganismele descrise de
Pasteur. Pentru a-si verifica teoria Lister a acoperit
fracturile compuse ale pacientilor sai, care anterior
erau expuse la aer, cu fese de pânza îmbibate în acid
carbonic. El credea ca acidul carbolic ar putea
extermina microorganismele din aer. Drept urmare,
timp de noua luni trata fracturile compuse si ranile
deschise cu acid carbolic si nu observa nici o infectie
în urma operatiei chirurgicale. Rezultatele
116
experimentelor sale, publicate în 1867, au dat nastere
chirurgiei antiseptice. Desi initial tehnicile sale
antiseptice au întâmpinat rezistenta altor medici,
totusi au devenit curând larg acceptate, iar numarul
mortilor provocate de infectii în sala operatorie încep
sa se diminueze.
Vaccinarea
Variola, cândva o infectie virala obisnuita
care secera milioane de vieti în cursul epidemiilor
periodice care explodau peste tot în lume, este
considerata astazi complet eradicata. Reusita se
datoreaza îndeosebi medicului englez Edward
Jenner, care în 1796 a realizat primul vaccin
împotriva acestei maladii. Descoperirea lui Jenner a
pus bazele stiintei imunologice. În clipa de fata
vaccinurile sunt folosite pentru a controla si preveni
difteria, hepatita, gripa, meningita, poliomielita,
tetanosul, febra tifoida, tusea convulsiva si multe alte
boli care cândva erau considerate adevarate plagi. Pe
timpul lui Jenner se practica o procedura numita
―variolare‖, care avea rolul de a proteja oamenii
împotriva maladiei omonime. Aceasta tehnica
presupunea colectarea unei cantitati infime de
substanta dintr-o pustula variolica de la o persoana
cu o forma usoara si trecerea ei în bratul unei
persoane sanatoase. La cea din urma se producea o
forma foarte usoara de variola care se vindeca rapid,
dar procedura era adesea mortala.
Jenner, ramas orfan de la cinci ani, se nascuse
în satucul englez Berkeley, lânga Bristol. La 13 ani
117
devenise învatacelul unui chirurg de tara. La scurt
timp dupa aceea, satencele care se îndeletniceau cu
mulsul vacilor îi povestisera ca dupa ce contractau
variola vacilor (o infectie virala contagioasa la vaci,
caracterizata prin aparitia unor pustule pe piele, mai
ales în zona ugerului), o boala necrutatoare care le
afecta mâinile si bratele, deveneau imune la variola
umana.
Jenner îsi continua apoi practica medicala cu
renumitul chirurg John Hunter, la Londra. Ulterior se
întoarce în Berkeley si initiaza un experiment pentru
a afla cum variola vacilor poate proteja împotriva
variolei umane. Pe 14 mai 1796 el face doua incizii
mici în bratul baietelului de opt ani James Phipps.
Peste acestea el aplica lichid colectat dintr-o pustula
a unei mulgatoare bolnava de variola vacii. Pe 1
iulie, el îl infecteaza pe Phipps cu lichid dintr-o
pustula variolica umana. Rezultatul: Phipps devine
imun la variola umana. Prin urmare, Jenner a facut
doua descoperiri importante: cea dintâi, variola vacii
protejeaza împotriva variolei umane; a doua, variola
vacii se poate transmite de la o fiinta la alta. În
consecinta, el a vaccinat alti opt copii, inclusiv pe
fiul sau, experimentându-si mai departe noua sa
tehnica. În 1798 Jenner si-a trimis descoperirile
jurnalului Philosophical Transactions, dar lucrarea i-
a fost respinsa.
Dupa mai multe experimente el si-a publicat
singur rezultatele, platind tiparirea acestora.
La început vaccinarea era considerata o
practica neobisnuita, nenaturala, zeci de ani tehnica
118
întâmpinând o opozitie dura. Au trebuit sa treaca mai
bine de 80 de ani pâna când Pasteur, ghidându-se
dupa lucrarea lui Jenner, sa deschida drumul
dezvoltarii vaccinurilor preventive. Totusi, în cele
din urma, Jenner a primit o diploma onorifica de la
Universitatea Oxford pentru lucrarea sa de capatâi.
Anestezia chirurgicala
Pâna la descoperirea anesteziei de catre
Crawford Williamson Long, în 1842, chirurgia era o
experienta cumplita, o adevarata tortura fizica, în
general folosita numai în cazurile extreme de raniri
grave sau boli severe. Unii pacienti foloseau alcool
sau opium pentru a le fi alinata suferinta. Altii
recitau versuri… În asemenea cazuri, moartea era
considerata o binecuvântare. Chirurgii operau cu o
viteza periculoasa si excesiva, ―rezolvând‖ pacientul
cât se poate de rapid. Anestezia a schimbat toate
acestea, permitând chirurgilor sa lucreze mai încet si
cu mult mai multa precautie.
Spaniolul Lullius a descoperit în 1275 eterul,
un solvent organic, dar proprietatile sale anestezice
erau necunoscute. La începutul anilor 1800, oamenii
inhalau eter la petreceri, pe post de drog euforizant.
Long, un medic american din Jefferson,
Georgia, le prepara în mod constant eter prietenilor
sai. Într-o seara, l-a folosit el însusi la o petrecere
―eterica‖, provocându-si arsuri cumplite în starea de
extaz. Cu toate acestea, dupa cum a remarcat Long,
nu a simtit nici o durere.
Pe 30 martie 1842, Long l-a convins pe
119
James Venable, care avea doua vezicule purulente în
gât si era îngrozit de perspectiva operatiei
chirurgicale, sa încerce înlaturarea durerii cu eter.
Venable a acceptat, iar eterul l-a facut inconstient.
Operatia a fost un succes si pacientul nu a simtit
durerea. În urmatorii patru ani, Long a folosit cu
acelasi succes eterul ca anestezic pe alti opt pacienti.
Dar în 1842 medicul Charles Jackson
împreuna cu un dentist, William Morton, au aflat ce
facea Long si i-au furat secretul, foarte probabil dupa
ce au facut o vizita în Jefferson. Morton a folosit
eterul pentru a anestezia doi pacienti la Spitalul
General din Boston, Massachusetts, pe 16 octombrie
1846, în fata unei audiente formata din chirurgi
renumiti. Rezultatele au fost publicate si anestezia a
fost curând folosita peste tot în lume. Lui Long, în
schimb, nu i-a fost atribuita descoperirea…
Pretentiile si rivalitatile dintre Jackson,
Morton, Long si altii au produs conflicte despre
întâietatea inventarii anesteziei chirurgicale.
Congresul Statelor Unite chiar a luat în discutie
problema timp de 16 ani, fara însa sa stabileasca cine
a introdus eterul pentru prima data ca procedura
anestezica. Cu toate acestea, folosirea anesteziei s-a
dezvoltat rapid. Mai târziu, oamenii de stiinta au
gasit noi agenti anestezici si au dezvoltat metode mai
bune de administrare a gazelor anestezice, în cele din
urma descoperind utilizarea anesteziei locale.
Razele X
Dezvoltarea fotografiei cu raze X sau a
120
radiologiei a fost un enorm salt în viitor. Pentru
prima data medicii puteau vedea în interiorul
corpului fara a-l deschide. Cu razele X chirurgii
puteau diagnostica repede fracturile, tumorile si alte
malformatii, putând stabili operatii adecvate. Ca un
rezultat, chirurgia s-a dezvoltat si sofisticat.
În 1895 fizicianul german Wilhelm Conrad
Roentgen a experimentat cu un tub Crookes — un
tub din sticla, în forma de para, golit de aer cu
electrozi la extremitatile tubului. Când un electrod
negativ (catodul) primea curent electric de mare
tensiune, el stralucea alb-incandescent si emitea un
val de particule invizibile încarcate electric, raze
catodice. Acestea se miscau catre electrodul pozitiv
(anodul) tubului. Daca exista numai putin aer în
tubul Crookes, razele catodice spargeau sticla,
producând la celalalt capat o incandescenta galben-
verzuie.
Experimentele lui Roentgen au confirmat
observatiile altui medic ca aceste raze catodice
puteau trece printr-o fereastra acoperita cu aluminiu
în peretele tubului Crookes. Pentru a afla daca
acestea puteau trece peretele de sticla al tubului, el a
asezat o bucata de hârtie acoperita cu sare de bariu în
apropierea anodului tubului. Se stia ca aceasta
straluceste când e încalzita cu raze catodice. El a
facut întuneric în laborator si a acoperit si tubul cu o
placa neagra, pentru a vedea mai bine stralucirea.
Roentgen a semnalat o stralucire ciudata la
oarecare distanta, care venea de la 1 m distanta de
tubul Crookes. Era o singura explicatie: tubul
121
Crookes producea tipuri de valuri electromagnetice
pâna atunci necunoscute, care mai târziu s-au numit
razele X. În ziua de 28 martie 1895, cercetătorul a
comunicat rezultatele sale Societăţii Fizico-
Medicale din Wurzburg. După numai câteva
săptămâni au fost făcute primele încercări de a
utiliza razele X în medicină. Dezvoltarea fotografiei
cu raze X a dat medicilor posibilitatea de a vedea în
interiorul corpului uman fără a-l deschide. În
decembrie 1895 el si-a radiografiat propriile degete
si spre uimirea sa imaginile developate au aratat nu
numai umbra tubului tinut între ele, ci si oasele
degetelor.
Grupele sanguine
Prima transfuzie de sânge la om a fost
efectuată în anul 1668, de către medicul regelui
Ludovic al XIV-lea, Jean Baptiste Denis. Bolnavul,
care primise sânge de la o oaie, a murit, iar
transfuziile au fost interzise în Franţa şi Anglia. Deşi
efectul a fost unul catastrofal, medicina a avut de
profitat de pe seama acestuia. S-a ajuns la concluzia
că omul nu poate primi sânge decât de la un seamăn
de-al său.
La începutul secolului XX, medical austriac
Karl Landsteiner a descoperit ca sângele uman putea
fi grupat în mai multe tipuri distincte. Aceasta
descoperire a facut posibila transfuzia de sânge de la
o persoana la alta – o descoperire exceptionala care a
salvat vieti nenumarate.
Dar chiar cu câteva secole înainte, în 1668,
122
Jean Baptiste Denis, medical francez al regelui
Ludovic XIV, a îndraznit sa faca unui om o
transfuzie cu sânge de la o oaie. Omul a murit, iar
Denis a fost arestat pentru crima. Ca urmare,
transfuziile au fost
prohibite în Franta si
Anglia.
În 1900,
Landsteiner a facut
stralucita observatie ca
sângele omenesc
contine ceea ce el a
numit isoaglutinine.
Aceste proteine sunt capabile sa aglutineze celule
rosii din mostrele de sânge care le contin si sunt
diferite de ale noastre. Astfel el a fost capabil sa
divida sângele în trei tipuri: A, B si 0. Un al patrulea
si mai rar tip, AB, a fost mai târziu descoperit.
Landsteiner a aratat ca serul din doua tipuri de sânge
continând aceleasi isoaglutinine nu aglutina celulele
rosii din fiecare sânge, fapt ce a permis dezvoltarea
unui sistem de transfuzii sanguine mai sigur.
Landsteiner a primit
Premiul Nobel în fiziologie în
1930.
Culturile de tesuturi
În 1907, biologul
American Ross Granville
Harrison a ramas uimit când a
123
descoperit ca tesuturile vii ar putea fi cultivate sau
crescute în afara corpului. Desi Harrison nu avea
atunci cum sa stie, descoperirea sa a devenit una
dintre cele mai valoroase tehnici din medicina.
Culturile de tesuturi au deschis noi cai pentru
studierea dezvoltarii genelor, embrionilor, tumorilor,
toxinelor si altor agenti patogeni care cauzeaza boli.
Tehnica mai este folosita pentru a produce
medicamente, vaccinuri si înlocuirea tesuturilor, ca
si pentru a clona animale, ca Dolly, celebra oaie.
În vara anului 1906, Harrison, expert în
embriologie, voia sa rezolve o problema importanta
în biologie – daca fibrele nervoase cresc în tesuturile
locale ale corpului sau îsi au originea în celulele
nervoase din creier. El a decis sa studieze nervii vii
în absenta oricarui alt tesut înconjurator. Pentru
aceasta el a izolat o portiune din romboencefalul
unui embrion viu de broasca. Pentru a-l tine în viata,
el l-a scufundat în limfa proaspata de broasca si l-a
acoperit pentru a-l examina la microscop. Limfa s-a
coagulat ca sângele, iar savantul l-a sigilat pentru a
preveni evaporarea sau contaminarea. Folosind un
microscop, Harrison a descoperit ca fibra nervoasa
vine din creier, nu din tesutul înconjurator. Mai
mult, celulele creierului broastei se mareau, chiar
daca nu mai erau în corpul acesteia. De la
descoperirea lui Harrison, culturile de tesuturi le-au
permis cercetatorilor sa afle mai multe despre
mecanismele de baza ale bolilor.
Antibioticele
124
Descoperirea antibioticelor a deschis un front
nou în razboiul împotriva bolilor. Acestea, actionând
prin uciderea bacteriilor sau oprindu-le cresterea,
savantii au vindecat holera, pneumonia, tetanosul,
tuberculoza. Descoperirea penicilinei, cel mai
raspândit antibiotic din lume, este cel mai bun
exemplu.
Bacteriologul britanic Sir Alexander Fleming
a facut aceasta descoperire, chiar daca si alti
cercetatori înaintea lui observasera ca mucegaiul de
Penicillium notatum prevenea cresterea unor tipuri
de bacterii.
În septembrie 1928, Fleming, înaintea unei
vacante cu familia, s-a hotarât sa cultive stafilococi
pentru a-i studia la întoarcere. S-a întâmplat sa
aleaga bacteria susceptibila pentru penicilina.
Când Fleming a deschis un container pentru a
introduce stafilococi, spori de la mucegaiul de
Penicillium notatum, dintr-un alt laborator, au
patruns în recipient. Preocupat de vacanta, Fleming a
uitat containerul pe bancuta laboratorului si nu în
incubator. Stafilococii se multiplica la temperaturi
înalte, dar Penicillium la cele joase. Si de data
aceasta s-a întâmplat ca temperatura sa fie propice
pentru Penicillium. Mucegaiul a crescut si a secretat
penicilina, împiedicând cresterea stafilococilor si
lasând mucegaiul de Penicillium izolat de micile
colonii de bacterii din interior.
La întoarcere, Fleming a realizat imediat ce s-
a întâmplat si a încercat sa produca penicilina pura,
dar n-a reusit. Dar întelese deja ca mucegaiul numit
125
penicilina poate preveni infectiile. Totusi peste
câtiva ani a renuntat sa-l mai studieze. Penicilina a
fost uitata pâna catre Al Doilea Razboi Mondial,
când savanti de la Oxford University din Anglia au
aratat ca aceasta poate preveni infectiile bactericide
la animale si oameni si au dezvoltat o tehnica de
producere a penicilinei pure în masa. În 1945
Fleming si alti doi savanti de la Oxford, Sir Howard
Florey si Ernst B. Chain, au primit Premiul Nobel în
fiziologie.
ADN-ul
Dar cea mai mare descoperire a secolului XX
este cea a structurii acidului dezoxiribonucleic
(ADN – baza moleculara a ereditatii). Cunoasterea
structurii chimice a ADN-ului le-a permis savantilor
sa înteleaga pentru prima data cum acesta se
multiplica si trece informatia de la o generatie la
alta.
În 1869 medicul elvetian Friedrich Miescher
a izolat pentru prima data ADN-ul, dar nu se
cunostea functia chimica, aflata numai în nucleul de
celule. Peste ani, cercetatorii au aflat ca ADN-ul
contine fosfat, un zahar numit dezoxiriboza si patru
compusi diferiti, numiti baze nucleotide.
126
În 1944, americanul de origine canadiana
Oswald T. Avery si colegii sai au aratat într-o serie
de experimente pe bacterii ca ADN-ul transmitea
informatie genetica.
Pâna în 1950
doua echipe de
cercetatori au cautat
structura ADN-ului.
Una era la
Cavendish Laboratory
din Cambridge,
Anglia.
Cealalta, la
King’s College,
Londra, alcatuita din
Maurice Wilkins, medic si Raymond Gosling,
absolvent al facultatii.
Lor li s-a alaturat în 1951 Rosalind Franklin,
expert în cristalografie cu raze X.
Franklin a parasit echipa în 1952 si i-a dat
toate fotografiile lui Wilkins. Una dintre ele arata ca
molecula de ADN avea forma dublu helicoidala si o
structura care semana cu o scara contorsionata. În
1950, Wilkins a primit de la un medic elveţian un
eşantion pur de ADN. El a reuşit să selecteze fibre
de ADN pe o bucată de sticlă şi, împreună cu
Gosling, le-a radiografiat. Molecula de ADN avea
forma unei spirale duble. Un alt biolog american,
James Watson, a vazut una dintre fotografiile lui
Wilkins si s-a gândit imediat ca molecula poate fi
dublu helicoidala.
127
În 1951 el l-a convins pe biofizicianul
britanic Francis Crick că folosind bile din plastic,
fire si placute metalice si cristalografie cu raze X îi
poate conduce la structura ADN-ului.
Teza lor, "O structură pentru acidul
dezoxiribonucleic", a fost publicată pe 25 aprilie
1953. La scurt timp, munca depusă de Crick şi
coechipierii săi a dus la descifrarea codului genetic.
Aceste descoperiri reprezintă naşterea
biologiei moleculare. Watson si Crick au dedus
corect ca cele doua rânduri dublu helicoidale
separate înaintea diviziunii celulare ofera modele
pentru crearea a doua noi molecule de AND identice
cu cea originala.
128
C3.
PRINCIPALELE TEORIEI ŞTIINŢIFICE ALE
NURSINGULUI
Teoria V. Henderson
Postulate:
→ Orice individ tinde spre independenţă şi o
doreşte.
→ Individul formează un tot caracterizat prin
nevoi fundamentale.
→ Când una dintre nevoi rămâne nesatisfăcută,
individul nu este „întreg”, „complet”,
„independent”.
129
Valori (credinţe):
→ Asistenta are funcţii proprii.
→ Când asistenta preia din funcţiile medicului,
cedează o parte din funcţiile sale unui
personal necalificat.
→ Societatea aşteaptă un anume serviciu din
partea asistentei pe care nu-l poate primi de
la nici o altă persoană.
Concepte cheie:
~ Individul sănătos sau bolnav este un tot
complet, cu 14 nevoi fundamentale, ce
trebuie satisfăcute.
~ Acordarea îngrijirilor cu scopul de a păstra
sau a restabili independenţa individului prin
satisfacerea nevoilor.
~ Rolul asistentei medicale în practica
îngrijirilor este de suplinire.
~ Porneşte de la ideea nevoii fundamentale
umane.
~ Dimensiune biologică.
~ Dimensiune psihologică.
~ Dimensiune sociologică.
131
~ Dimensiune culturală.
~ Dimensiune spirituală.
Satisfacerea sau nesatisfacerea unei nevoi are
consecinţe asupra satisfacerii sau nesatisfacerii
celorlalte nevoi. O nevoie nesatisfăcută poate să aibă
una sau mai multe dimensiuni afectate.
Teorii
TEORII
D. Orem
(tema centrala, concepţia despre om, elemente
cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre
procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica
îngrijirilor, originea teoriei.
* Modelul de nursing impus de Orem a
început odată cu descrierea rnlului asistentei
medicale/nurse de a ajuta persoanele care au
probleme de .nilnmgrijire.
Dezvoltat de Colegiul de Nursing al
Universităţii Catolice din SUA, acest concept în
care nursingul era preocupat de autoîngrijire a
fost lansat în anul 1985. Termeni importanţi ai
acestui model sunt: autoîngrijirea, mijloace ale
auto îngrijirii, deficitul de autoîngrijire.
Autoîngrijirea consta în acele activităţi pe
care un individ le face pentru sine, pentru a-şi
menţine viaţa, sănătatea şi starea de bine. Ori de
câte ori cerinţa de autoîngrijire terapeutică este
mai mare decât mijloacele de autoîngrijire, atunci
se considera că există un deficit de autoîngrijire
şi e nevoie de intervenţia nursingului. Pentru
134
aplicarea sistemului de autoîngrijire în nursing,
asistenta medicală/nursa întreprinde unul din
următoarele lucruri: acţionează, îndrumă,
sprijină, furnizează, instruieşte.
Aceste idei, în care nursa dobândeşte
cunoştinţe pentru a-i ajuta pe oameni să se
îngrijească singuri şi împreună cu alţi membrii
ai comunităţii să stabilească infrastructura
necesară îngrijirilor de sănătate esenţiale pentru
fiecare, vor sta Ia baza strategiei îngrijirilor
Primare de Sănătate (IPS).
Mişcarea IPS a apărut oficial în anul
1977, odată cu rezoluţia OMS în care se
prevedea "atingerea unui nivel de sănătate care
să permită tuturor locuitorilor globului să adopte
o viaţă productivă din punct de vedere social şi
economic. "Un an mai târziu, cu ocazia
Conferinţei Internaţionale de la Alma-Ata
(1978), s-a stabilit ca acest obiectiv să fie atins
prin intermediul îngrijirilor primare de sănătate
(IPS). Această rezoluţie a devenit cunoscută sub
numele de "Sănătate pentru toţi până în anul
2000". în anul 1981 au fost stabilite de către
OMS obiectivele şi strategiile pentru realizarea
acestui proiect. în anuarul statistic al OMS
privind sănătatea lumii, se găsesc indicatorii
globali pentru urmărirea şi evoluţia rezultatelor
(1986J. Aceştia sunt grupaţi în patru categorii:
- politici de sănătate
135
- dezvoltare socială şi economică
- furnizarea îngrijirilor de sănătate
- starea de sănătate
M. Rogers
(tema centrala, concepţia despre om, elemente
cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre
procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica
îngrijirilor, originea teoriei.
Influenţat de modelul "sistemelor
contemporane" descrise de Dorothy Johnson
în anul 1968 la Universitatea din Vanderllit SUA,
Rogers va susţine în anul 1980 un model în care
fiinţa umană este considerată un sistem adaptativ.
In acest sens, rolul asistentei medicale/nursei este
să menţină şi să întărească comportamentul
adaptării, schimbând, dacă este cazul, com-
portamentele ineficiente.
• Ştiinţa "omului unitar", enunţată de
Martha Rogers în anul 1970, a fost folosită în
special pentru elaborarea practicilor de cercetare
în nursing. Ea va descrie aşa numitele "câmpuri
de energie" ca model conceptual al fiinţei
umane şi al mediului în care aceasta habitează.
Rogers conturează câmpul de energie ca parte a
întregii persoane. "Câmpul uman reprezintă mai
mult decât corpul şi este diferit de suma
părţilor sale". Cvadridimensionalitatea,
descrisă ca "transcendenţa interacţiunii timp-
136
spaţiu", este una din caracteristicile câmpurilor
de energie. O persoană clarvăzătoare poate
vedea viitorul, transcedentând instantaneu
timpul.
Martha Rogers are meritul de a fi
limpezit obiectivele nursingului, "atingerea de
către individ a potenţialului său maxim de
sănătate". Ea a mai subliniat faptul că îngrijirile
de sănătate/nursing se vor aplica atât indivizilor
sănătoşi, cât şi celor bolnavi, bogaţilor şi
săracilor, în orice mediu: spital, domiciliu,
şcoală, loc de muncă, joacă etc.
B. Neuman
(tema centrala, concepţia despre om, elemente
cheie, definiţia nursingu-lui, concepţia despre
procesul de îngrijire, aplicabilitatea in practica
îngrijirilor, originea teoriei.
În anul 1972 Betty Newman de la
Colegiul de Nursing al Universităţii
California din Los Angeles enunţă aşa-numitul
"model al sistemelor în îngrijirile de sănătate".
El reprezintă un sistem deschis, compus din
cinci variabile care interacţioneaza între ele:
fiziologică, psihică, socioculturală, de
dezvoltare şi spirituală. Modelul are o
reprezentare grafică sub forma unor inele
concentrice. Inelul interior reprezintă barierele
de rezistenţă împotriva agresiunilor, cum ai- ii
137
sistemul imunitar şi mecanismele de apărare
specifice. Inelul mijlociu reprezintă starea
normală de sănătate a clientului. Inelul exterior
este o linie flexibilă, ondulata, care acţionează ca
o zonă tampon pentru a proteja clientul
împotriva stressurilor de orice natură. Agenţii
stressanţi sunt definiţi ca fiind de natură
interpersonală, intraperso-naîă, extrapersonală.
Obiectivul major al nursingului în teoria
Newman se referă la "stabilitatea sistemului".
Astfel, prevenţia primara întăreşte linia
flexibilă de apărare. Prevenţia secundară reduce
gradul de reacţie la ageritul stressant, iar
prevenţia terţiară ajută la restabilire pentru
obţinerea unei stări de sănătate maximă.
Procesul de nursing, în modelul sistemelor lui
Newman consta în trei etape: diagnosticul de
nursing, obiectivele nursingului şi rezultatele
nursingului.
139
C4.
ROLURILE ŞI FUNCŢIILE ASISTENTULUI
MEDICAL ŞI STATUTUL SĂU ÎN CADRUL
ECHIPEI MEDICALE
A fi asistentă înseamnă:
142
şi să ofere îngrijiri primare de sănătate.
3. Promovarea unei alimentaţii corecte şi
rezervele de apă.
4. îngrijiri de sănătate pentru mamă şi
copil, inclusiv planificarea
familială.
5. Imunizarea împotriva principalelor boli
infecţioase.
6. Prevenirea şi controlul bolilor
endemice.
7. Tratamentul bolilor curente şi a
traumatismelor.
8. Furnizarea pentru comunitate a
medicamentelor de bază, folosite
în gospodărie.
c. Funcţie economică
- Gestionarea serviciului.
- Organizarea timpului.
- Precizarea priorităţilor.
- Aprovizionarea materială.
d. Funcţie de cercetare
- Se dezvoltă pe fondul unei pregătiri
profesionale şi morale superioare.
149
Strategia Sănătate 21.
160
C5.
SINTEZA COMPETENTELE PROFESIONALE,
CALITATILE SI ABILITATILE PERSONALE
SECIFICE ASISTENTULUI MEDICAL
161
Cunoştinţe relaţionale – capacitatea de a
crea un climat adecvat de muncă şi de
colaborare cu pacientul, anturajul
pacientului, echipa de îngrijire, comunitatea.
Cunoştinţe etice – norme şi principii
referitoare la valorile morale ale persoanei şi
profesiei şi care reglează buna conduită a
asistentei.
Cunoştinţe legislative – reglementări şi
directive incluse în legi care guvernează
activitatea medicală şi protejează pacientul.
3. Cunoaşterea demersului ştiinţific al
îngrijirilor.
Demersul ştiinţific este un instrument de
investigaţie, analiză, interpretare, planificare
şi evaluare a îngrijirilor.
Se aplică individual.
Este ştiinţific prin derularea logică şi
sistematică.
4. Aplicarea îngrijirilor ţinând cont de nivele de
îngrijire (primară, secundară sau terţiară) şi
de specificul îngrijirilor de sănătate primară.
5. Relaţia asistentă – pacient – permite stabilirea
unei comunicări eficiente:
Comunicare funcţională – clară, eficace,
cotidiană.
Comunicare pedagogică – transmiterea
informaţiilor despre boală, tratament,
îngrijiri, recuperare.
Comunicare terapeutică – relaţie de ajutor,
162
de respect, acceptare, înţelegere şi empatie.
~ Tipuri de acţiuni:
▪ Acţiuni de susţinere şi ajutor oferind pacientului
confort, tratament, îngrijiri, vindecare.
▪ Acţiuni de suplinire care ajută pacientul să
găsească mijloace pentru rezolvarea
problemelor.
▪ Acţiuni de protecţie pentru promovarea sănătăţii
şi prevenirea îmbolnăvirilor.
Calităţi si abilităţi
~ Calităţi morale.
~ Calităţi fizice.
~ Calităţi profesionale – tehnice.
163
O conduită corespunzătoare contribuie la:
~ Alinarea suferinţelor.
~ Reducerea perioadei de îmbolnăvire.
~ Reintegrarea rapidă în societate.
Calităţi morale:
~ Empatie – capacitatea de a înţelege ce simt
ceilalţi.
~ Altruism.
~ Amabilitate.
~ Atenţie.
~ Atitudine principială.
~ Bună gospodină.
~ Bunăvoinţă.
~ Calm.
~ Comunicativă.
~ Conştiinciozitate.
~ Colegialitate.
~ Fermitate.
~ Moderaţie.
~ Demnitate.
~ Devotament până la abnegaţie.
~ Ingeniozitate.
~ Iniţiativă.
~ Interes pentru noutate.
~ Luciditate.
164
~ Omenie.
~ Optimism.
~ Păstrarea secretului profesional.
~ Promptitudine în luarea deciziilor.
~ Punctualitate.
~ Răbdare.
~ Respectarea pudorii şi sensibilităţii
pacientului.
~ Seninătate.
~ Spirit critic şi autocritic.
~ Spirit de echipă.
~ Stăpânire de sine.
Calităţi fizice:
~ Forţă fizică → pentru transportul
materialelor, mobilizarea bolnavilor.
~ Rezistenţă fizică → serviciu în ture,
ortostatism prelungit.
~ Mişcări sigure, coordonate.
Calităţi profesionale:
~ Pregătire pluridisciplinară – socială,
tehnică, practică.
~ Însuşirea competenţelor de bază.
~ Cunoaşterea corectă a tehnicilor generale
şi specifice de îngrijire.
~ Cunoaşterea aparatelor şi instrumentelor
folosite în practica medicală.
165
~ Cunoaşterea metodelor de profilaxie a
infecţiilor.
~ Dorinţă de perfecţionare continuă a
pregătirii profesionale.
~ Cunoaşterea fişelor de execuţie a tehnicilor
de îngrijire generală şi specială.
~ Adoptarea unui stil de muncă corect:
166
Procesul de îngrijire – date generale
167
Independenţa → nevoi fără ajutor, satisfăcute într-un
mod acceptabil.
Avantaje:
~ Demersul se sprijină pe datele furnizate de
pacient sau din alte surse sigure.
~ Este posibilă aprecierea situaţiei bolnavului în
ansamblu.
~ Permite determinarea nevoile reale.
~ Informaţiile pot constitui o metodă de control al
calităţii îngrijirilor.
~ Permite coordonarea îngrijirilor.
~ Asigură un limbaj comun tuturor asistentelor
medicale – de pretutindeni.
~ Se pot stabili priorităţile de îngrijire.
~ Creşte continuitatea îngrijirilor.
Debutul relaţiei asistentă medicală – bolnav:
~ Internare → planificată prin trimitere.
~ Internare → în stare de urgenţă, neplanificată.
~ La solicitarea directă a ajutorului.
~ La solicitarea familiei sau anturajului.
~ Prin vizită iniţială la domiciliu.
168
169
1. Etapele procesului de îngrijire
1. Culegerea datelor:
~ Permite inventarierea aspectelor privind
suferinţa, obiceiurile de viaţă, starea de satisfacere a
nevoilor fundamentale.
2. Analiza datelor culese:
~ Permite stabilirea diagnosticului de îngrijire.
3. Planificarea intervenţiilor:
~ Determină scopurile → obiectivele de îngrijire.
~ Stabileşte mijloacele de rezolvarea a
obiectivelor propuse.
4. Aplicarea intervenţiilor planificate.
~ Elaborează planul de îngrijire.
~ Aplică îngrijiri adecvate situaţiilor, conform
obiectivelor propuse.
5. Evaluarea tehnicilor aplicate, evaluarea stării
bolnavului.
~ Se analizează rezultatul obţinut în urma
intervenţiilor aplicate.
~ Se observă apariţia de noi date sau aspecte în
evoluţia stării pacientului – dacă este necesară
reajustarea intervenţiilor şi obiectivelor → proces ciclic.
170
2. Culegerea datelor
Definiţie:
~ Este faza iniţială a procesului de îngrijire.
~ Este un proces continuu → se desfăşoară pe
parcursul întregii activităţi de îngrijire, de la
internare şi până la externare.
~ Asistenta culege sistematic date exacte de
apreciere realistă a comunităţii, familiei sau
individului, pe care le înregistrează sistematic şi
concis.
Scop:
~ Permite identificarea exactă a problemei şi
stabilirea acţiunilor de îngrijire şi rezolvarea
problemelor.
~ Asigură baza procesului decizional în
cunoştinţă de cauză.
~ Promovează îngrijirea pacientului menţinând
preocuparea pentru aspectul fizic, psihic, social,
cultural şi spiritual.
~ Culege date necesare cercetării în practica
îngrijirilor medicale.
~ Facilitează evaluarea îngrijirilor medicale.
Deprinderi necesare:
~ Curiozitate profesională continuă.
~ Receptivitate la nou.
171
~ Perseverenţă.
~ Scepticism → pentru validarea informaţiilor, a
sursei în vederea unei judecăţii proprii.
Surse de informaţii:
~ Directe → pacientul.
~ Indirecte:
▪ Familia.
▪ Anturajul.
▪ Dosarul medical.
▪ Echipa de îngrijire.
▪ Scheme de referinţe → cazuri specifice.
▪ Literatura de specialitate.
~ Funcţionale.
~ Semne locale, regionale sau generale.
~ Documente legale:
▪ Statistici vitale.
▪ Date de recensământ.
▪ Documente publice.
Cunoaşterea pacientului:
~ Cunoaşterea deficienţelor pacientului.
~ Cunoaşterea aşteptărilor pacientului privind:
▪ Îngrijirea.
▪ Sănătatea.
▪ Spitalizarea.
~ Cunoaşterea propriilor resurse pentru a face faţă
nevoilor de sănătate.
172
Metode de culegere a datelor:
~ Observarea.
~ Conversaţia,
~ Interviu → direct – cu întrebări structurate;
indirect → pentru clarificare.
~ Investigarea clinică (include folosirea tuturor
simţurilor pentru a obţine informaţii).
~ Examen fizic → inspecţie, palpare, inspecţie,
auscultaţie.
~ Examen epidemiologic.
~ Examene demografice.
~ Examinări biometrice.
Tipuri de informaţii culese:
~ Date obiective – observate de către asistentă
sau alt membru al echipei de îngrijire.
~ Date descoperite prin examinare.
~ Informaţii trecute sau actuale.
~ Date subiective – acuzate de pacient:
▪ Trecute. ▪ Istoricul bolii
▪ Actuale. ▪ Debutul – data, modul de
debut, cronologia,
localizarea, intensitatea,
evoluţia simptomelor,
circumstanţele de apariţie.
▪ Raportate la ▪ Consultaţii, tratamente
persoana anterioare etc.
bolnavului – din
173
viaţa personală.
▪ Obiceiuri. ▪ Alimentaţie, igienă, somn,
eliminări etc.
▪ Anturaj. ▪ Statut social, rol social.
▪ Mediu → ▪ Ocupaţie, profesie
familial, social, ▪ Mod de viaţă.
profesional,
epidemiologic.
174
▪ Relaţii interumane → familie, prieteni,
colegi etc.
~ Date variabile:
▪ Condiţii de viaţă şi de muncă: alimentaţie,
locuinţă, cadru familial, cadru profesional,
conflicte, umiditate, poluare, atmosferă
viciată, potenţial infecţios etc.
175
Tegumente şi mucoase: culoare, aspect,
icter, erupţii cutanate, leziuni, edem,
hemoragii cutanate etc.
Ţesut celular subcutanat: ţesut adipos,
edeme.
Sistem limfo-ganglionar: inspecţie, palpare.
Sistem osos: integritate, mobilitate,
examenul leziunilor.
Sistem muscular: tonicitate, troficitate,
forţă musculară.
Aparat respirator – conformaţia cutiei
toracice, mişcări respiratorii, frecvenţa
respiratorie, raport inspir / expir, tuse,
zgomote respiratorii anormale, voce,
semne de insuficienţă respiratorie.
Aparat cardio-vascular: frecvenţa
cardiacă, puls periferic, zgomote cardiace,
tensiunea arterială, palparea pulsului
periferic, semne de insuficienţă cardiacă.
Aparat digestiv: aspectul abdomenului,
mobilitatea, supleţea, durerea, vărsături,
meteorism, diaree, constipaţie, ileus, alte
manifestări.
Aparat uro-genital: aspectul organelor
genitale externe, aspectul urinei, ritmul
micţiunilor, semne de însoţire etc.
Sistemul nervos şi organele de simţ: starea
de conştienţă, orientarea temporo-spaţială,
diverse acuze şi deficite senzoriale etc.
176
▪ Stare psihosocială: anxietate, stres,
destindere, confort, depresie, stare de
conştienţă, grad de autonomie,
comunicare, acceptarea rolului de bolnav
etc.
Interviul:
~ Reprezintă întrevederea, dialogul, discuţia cu
pacientul.
~ Este o formă specială de interacţiune verbală ce
permite depistarea nevoilor nesatisfăcute şi
manifestările de dependenţă.
~ Este un instrument de cunoaştere a
personalităţii bolnavului – pacientului.
178
~ Condiţii pentru interviu:
▪ Alegerea momentului → după servirea
mesei, după somn, după alte examene,
după ora de vizită, după plecarea
vizitatorilor.
▪ Asigurarea unui timp suficient.
▪ Confort şi intimitate.
~ Abilităţi pentru interviu:
▪ Acceptare.
▪ Ascultare activă → repetarea ultimei părţi
din fraza pacientului, reformularea
conţinutului.
▪ Respect.
▪ Empatie.
▪ Interes manifest.
▪ Menţinerea contactului vizual.
▪ Întrebări clare, directe, de încurajare
(întrebări deschise de tip narativ, de tip
descriptiv, de clarificare).
▪ Limbaj inteligibil, adecvat şi adaptat
nivelului de educaţia al pacientului.
▪ Abilitatea de a trage concluzii – de a
sintetiza informaţiile primite.
▪ Revenirea la temă.
~ Dificultăţi întâmpinate:
▪ Bolnav comatos.
▪ Bolnav timorat.
▪ Cultură medicală redusă.
▪ Hipoacuzie.
▪ Boli psihice etc.
179
~ Fazele interviului:
▪ Pregătirea → locul, momentul, confortul,
intimitatea, informaţii prealabile.
▪ Prezentarea → momentul când fac
cunoştinţă.
▪ Precizarea scopului şi a duratei interviului.
▪ Aşezarea → nivel egal, contact vizual
direct.
▪ Desfăşurarea interviului → ascultarea şi
notarea.
~ Observaţii:
▪ Se culeg informaţii sumare înainte de
interviu.
▪ Se pune o singură întrebare odată.
▪ Nu repetaţi întrebările.
▪ Se lasă timp suficient pentru răspuns.
▪ Respectaţi momentele de pauză luate de
bolnav.
▪ Nu se grăbeşte bolnavul.
▪ La nevoie se poate începe cu o discuţie
banală.
▪ Nu se sugerează răspunsul.
▪ Se notează tot → nu mizaţi pe memorie!
▪ Se mulţumeşte pentru interviu.
▪ Se poate reveni pentru finalizare sau
lămuriri suplimentare.
▪ Folosiţi deprinderi de comunicare verbală
şi nonverbală (mişcări ale capului,
braţelor, ochilor, trunchiului etc.).
180
3. Analiza datelor → stabilirea
diagnosticului de îngrijire
Analiza datelor:
~ Examinarea datelor culese.
~ Clasificarea datelor → de independenţă şi de
dependenţă.
~ Stabilirea problemelor de îngrijire.
~ Recunoaşte problemelor şi priorităţile.
~ Regruparea datelor funcţie de cele 14 nevoi
fundamentale → pentru identificarea resurselor
individuale.
Interpretarea datelor:
~ Se definesc sursele de dificultate.
~ Se explică originea sau cauza problemei de
dependenţă.
~ Se definesc sursele de dificultate.
Rezultat:
Culegerea datelor
181
Clasificarea datelor conform celor
14 nevoi fundamentale
Separarea problemelor de
dependenţă
Definirea surselor de dificultate şi
factorilor care menţin dependenţa
Diagnostic de îngrijire
Diagnosticul de îngrijire:
~ Analiza şi interpretarea datelor → stabilesc
diagnosticul de îngrijire.
~ Prima definiţie a diagnosticului de îngrijire a
fost elaborată de Florence Nightingale (1854-
1855).
~ Definiţie → diagnosticul de îngrijire este o
formă simplă şi precisă care cuprinde
răspunsul personal la o problemă de sănătate,
este o judecată bazată pe culegerea datelor şi
analiza lor.
~ Procesul de diagnostic presupune:
prelucrarea datelor, identificarea problemelor
de sănătate ale pacientului, enunţul
diagnosticului de îngrijire.
182
~ Prelucrarea datelor – este un act de
interpretare a datelor culese, validate şi
organizate în prima etapă a procesului de
îngrijire.
~ Diagnosticul de îngrijire este o problemă
actuală sau potenţială pe care asistentele, în
virtutea educaţiei şi experienţei lor, sunt
capabile şi calificate să o trateze (Gordon,
1976).
~ Diagnosticul de îngrijire → relevă autonomia
asistentei medicale.
Exerciţii
Etiologie
Probleme de Manifestări
Sursa de
dependenţă Semne
dificultate
184
în fibre. intervale
~ Lipsa de mari.
cunoştinţe. ~ Cefalee.
~ Fecale dure,
greu de
eliminat.
~ Disconfort
digestiv etc.
~ Depresie. ~ Doliu. ~ Tristeţe.
~ Plâns.
~ Insomnie
etc.
185
~ Insatisfacţie care afectează demnitatea
pacientului (lipsă de respect, informare
insuficientă).
~ Problemă care este importantă pentru pacient
(paralizie etc.).
DIAGNOSTIC DE D I A G N O S T I C
Î N G R I J I R E M E D I C A L
Problema de sănătate O îmbolnăvire sau condiţie
actuală sau potenţială care traumatică validată de
are în vedere răspunsul ştiinţele medicale în
fiinţei umane, indiferent funcţie de care tratamentul
că priveşte individul sau urmăreşte că corecteze sau
grupul şi pentru care să prevină patologia
asistenta medicală este specifică organelor sau
responsabilă şi răspunde sistemelor organismului şi
pentru identificarea şi care necesită tratament
rezolvarea lor medical.
independentă.
~ Ţine cont de starea ~ Ţine cont de problema
pacientului. de sănătate.
~ Descrie starea ~ Descrie procesul
pacientului. patologic.
~ Identifică un ~ Identifică un proces de
răspuns uman boală legat de
specific. patologia unor organe
şi sisteme.
~ Se schimbă în ~ Rămâne constant.
186
funcţie de răspunsul
pacientului.
~ Nu există ~ Terminologie
terminologie medicală specifică
specifică de pentru descrierea
comunicare pentru proceselor de boală.
descrierea reacţiei
umane.
~ Ţine cont de sursele ~ Formularea nu
de dificultate. implică factorii
etiologici.
~ Ajută la ~ Ajută la determinarea
determinarea cursului obişnuit al
tipurilor de tratamentului medical.
intervenţii de
îngrijire.
~ Orientează spre ~ Orientează spre
intervenţii tratament medical.
autonome.
Planificarea intervenţiilor:
~ Se aleg strategiile de îngrijire.
~ Se reduc şi se elimină problemele pacientului.
~ Se stabilesc priorităţile → funcţie de valorile şi
priorităţile pacientului, resursele disponibile,
187
timpul necesar pentru alegerea strategiilor de
îngrijire, starea de urgenţă şi gradul de
dependenţă.
~ Se fixează obiectivele de îngrijire şi strategiile
de lucru → pe termen scurt (ore, zile), pe
termen mediu (săptămânal) şi pe termen lung
(săptămâni, luni).
~ Se elaborează planul de îngrijire.
~ Caracteristicile obiectivelor:
188
~ Obiectivele formulate trebuie să răspundă la
următoarele întrebări:
OBIECTIV
care stă la
Cine? Când?
baza
deciziei
Ce? Cum?
În ce
măsură?
190
~ Exemple de diagnostic de îngrijire – după
NANDA, 1986.
▪ Alterarea comunicării nonverbale.
▪ Alterarea comunicării verbale.
▪ Alterarea eliminării intestinale.
▪ Alterarea eliminării urinare.
▪ Alterarea integrităţii tegumentelor.
▪ Alterarea mobilităţii fizice.
▪ Alterarea mucoasei bucale.
▪ Alterarea nutriţiei – deficit sau exces.
▪ Alterarea percepţiei senzoriale.
▪ Anxietatea.
▪ Deficit de volum de lichid.
▪ Durere.
▪ Hipertermie.
▪ Hipotermie.
▪ Incapacitate de menţinere a sănătăţii.
▪ Intoleranţă la efort.
▪ Perturbarea imaginii corporale.
▪ Perturbarea somnului.
▪ Risc de accident.
▪ Risc de infecţie.
Am o problemă
Sesizarea
1 problemei şi
Stabilirea identificarea
Definesc
ordinii ei
problema
priorităţilor
Căutarea Cauză
cauzei cunoscută
2 Etiologia
Formularea
Formularea
şi alegerea
soluţiilor
soluţiilor
192
3
Alegerea
soluţiei funcţie
de:
▪ Obiective
▪ Consecinţe
nefaste
posibile
D E C I ZI A
Aplicarea
deciziei:
▪ Plan de
Aplicarea
îngrijire 4 deciziei
▪ Prevenirea
complicaţii
lor
193
5. Aplicarea îngrijirilor
Intervenţia de îngrijire:
~ Este un ansamblu de acte planificate pentru
realizarea obiectivului fixat.
~ Intervenţia de îngrijire poate fi unică sau
multiplă, în funcţie de obiectivul ales.
~ Ţine cont de gradul de dependenţă, de
resursele pacientului şi de experienţa proprie.
194
~ Realizarea intervenţiei reiese din evaluarea
stării pacientului înainte, în timpul şi după
intervenţie.
Observaţii:
~ Planul se completează cu intervenţii constante.
195
~ Este obligatorie cunoaşterea efectelor
intervenţiei aplicate. Se supraveghează
comportamentul, reacţiile medicamentoase,
funcţiile vitale etc.
~ Se reexaminează pacientul înaintea aplicării
intervenţiei.
~ Intervenţia va fi făcută ţinând cont de:
▪ Capacităţile şi posibilităţile pacientului.
▪ Gradul de dependenţă.
▪ Vârsta.
▪ Raţionamentul ştiinţific al intervenţiei.
▪ Resurse materiale.
▪ Timpul avut la dispoziţie.
▪ Terapie medicamentoasă.
▪ Oportunităţi de educaţie şi învăţare.
~ Educaţia → este o intervenţie comună mai
multor probleme.
~ Consilierea → este un ajutor necesar pentru
schimbarea sau ajustarea unor comportamente
şi atitudini nesănătoase faţă de sănătate.
~ Relaţia de comunicare cu pacientul este:
▪ Funcţională.
▪ Pedagogică.
▪ Terapeutică:
De acceptare reciprocă.
De respect.
De înţelegere empatică.
6. Evaluarea îngrijirilor
198
obiectivelor de îngrijire, modificarea
intervenţiilor – dând aspect de spirală cu
posibilitatea evaluării permanente.
Criterii de evaluare:
~ Ce evaluăm:
▪ Rezultatul obţinut.
▪ Schimbarea observată – reacţia pacientului.
~ Când evaluăm:
▪ Regulat, periodic.
▪ La diverse intervale de timp.
~ Cum evaluăm:
▪ Se porneşte de la punctul de referinţă →
obiectivul de îngrijire.
Procesul de îngrijire este un proces ciclic şi
permanent reînnoit!
Un plan de îngrijire extensiv ţine cont de
recomandările medicului şi de intervenţiile
autonome ale asistentei.
199
Aprecierea
planului de
intervenţie
Date Date culese Date
suficiente → insuficiente
incorecte
incomplete
Diagnostic Diagnostic de Diagnostic
corect îngrijire → incorect
Realiste Obiective de Nerealiste
îngrijire →
Corect Aplicarea Incorect
executate îngrijirilor → executate
→ Intervenţii
alternative
Obiectivele Evaluare Obiective
atinse → neatinse
200
Se continuă →
aplicarea →
intervenţiilor
201
~ Probleme de identitate.
~ Probleme de dependenţă
~ Diferenţe culturale.
~ Diferenţe spirituale.
202
~ Să-şi cunoască propriile reacţii faţă de diferiţii
agenţi stresanţi şi propriile mecanisme de
adaptare.
Fazele îmbolnăvirii:
~ Starea de sănătate → este o experienţă
complexă şi particulară a fiecărui individ.
~ Ciclul bolii cuprinde 3 faze:
▪ I – faza de trecere de la starea de sănătate
la boală → debutul bolii.
▪ II – faza sau perioada de boală propriu-
zisă → perioada de stare.
▪ III – faza de convalescenţă.
~ Durata şi natura fiecărei faze variază funcţie de:
▪ Pacient.
▪ Personalitatea pacientului.
▪ Starea generală.
▪ Tulburări deja cunoscute.
▪ Schimbările ocazionale în viaţa zilnică.
Faza de debut:
~ Apar primele simptome de boală.
~ Este o fază de şoc, cu decalaj între apariţia
simptomelor fizice şi acceptarea bolii.
~ Scade rezistenţa organismului, vigoarea,
capacitatea funcţională.
~ Apare anxietatea, frecvent se manifestă durerea,
cefalee, tulburări digestive etc.
203
~ Reacţiile pacientului sunt diferite:
▪ Ignoră boala diversificând activitatea.
▪ Devin pasivi, nepăsători, singuratici.
▪ Neliniştiţi.
▪ Vinovaţi.
▪ Furioşi.
▪ Refuză sau ignoră consultaţia sau analiza
exploratorie.
▪ Consultă mai mulţi specialişti.
▪ Se interesează de competenţa personalului
medical.
▪ Refuză să colaboreze sau să accepte rolul
de bolnav.
~ Rolul asistentei:
▪ Ascultă şi înţelege problemele pacientului
şi / sau familiei.
▪ Ajută pacientul să accepte boala.
▪ Explică clar, precis, tehnicile de îngrijire.
▪ Aplică şi demonstrează cu abilitate şi
îndemânare tehnici de îngrijire.
▪ Asigură tehnici adecvate.
205
~ Realizarea unei imagini satisfăcătoare de sine
menţinând controlul.
~ Adaptarea la senzaţii neplăcute date de boală şi
tratament.
~ Menţinerea relaţiilor cu familia şi prietenii.
~ Pregătirea pentru un viitor incert, cu posibilităţi
de adaptare la pierdere, agravarea bolii sau
moarte.
~ Fazele de adaptare la o boală cronică:
▪ Neîncrederea.
▪ Conştientizarea.
▪ Reorganizarea.
▪ Rezolvarea.
~ Fazele de adaptare la boală fac parte dintr-un
proces lung şi continuu care depinde de felul
bolii, gradul de invaliditate, personalitatea
pacientului.
~ Bolile cronice pot fi relativ stabile ca evoluţie
în timp, cu perioade de remisiune şi de
degradare lentă sau pot fi fatale.
207
8. Intervenţiile autonome ale asistentei
medicale în cazul unor reacţii specifice
sau nespecifice la boală / suferinţă
Anxietate:
~ Este reacţia emoţională la pericol.
~ Teama este raportată la ceva specific, în timp ce
anxietatea este dată de reacţii nespecifice.
~ Se asociază cu: neputinţa, insatisfacţia,
nesiguranţa.
~ Are intensitate variabilă – de la anxietate
moderată la anxietate severă sau panică, funcţie
de reacţiile temperamentale ale pacientului.
~ Apare în: durere acută, lipsă de curaj,
disperare, pericol de moarte, pierderea
sănătăţii, afectarea integrităţii organismului,
jenă, frig, oboseală, schimbarea regimului,
privare sexuală, restricţii de mişcare,
singurătate, şomaj, crize financiare,
dezonoare socială, ridicol, insatisfacţii
profesionale, confuzie, incertitudine, separare
de familie, prieteni.
~ Manifestări specifice anxietăţii:
▪ Tahicardie.
▪ Polipnee.
▪ Variaţii tensionale.
▪ Variaţii de temperatură.
208
▪ Relaxare musculară a vezicii şi
intestinului.
▪ Piele umedă şi rece.
▪ Transpiraţii.
▪ Midriază.
▪ Insomnie.
▪ Logoree sau refuz de a vorbi.
▪ Agitaţie.
▪ Agresivitate fizică sau verbală.
▪ Plâns.
~ Când anxietatea este uşoară, bolnavul se poate
apăra prin educaţie.
~ În anxietatea intensă scade puterea de analiză,
percepţia este redusă şi deformată, concentraţia
diminuată, pacientul primeşte şi redă cu
dificultate informaţiile, amplifică şi deformează
informaţiile primite.
~ Intervenţiile asistentei în anxietate:
▪ Descoperă anxietatea şi identifică gradul şi
formele de manifestare, cauzele şi factorii
declanşatori.
▪ Ajută pacientul să-şi recunoască şi să-şi
exprime anxietatea.
▪ Asigură un climat calm, empatic, de
securitate, respectă tăcerile şi plânsul,
asigură sisteme de alarmă la îndemâna
pacientului.
▪ Favorizează adaptarea la mediu de spital.
▪ Ia măsuri de ameliorare în cazul factorilor
externi sau ajută pacientul să depăşească
reacţiile.
209
▪ Diminuează stimulii auditivi şi vizuali –
zgomote, lumină intensă.
▪ Asigură activităţi distractive la alegerea
pacientului.
▪ Ajută pacientul să facă faţă situaţiei
prezente, să-şi reexamineze şi analizeze
reacţiile.
▪ Informează corect, clar şi complet
pacientul asupra intervenţiilor şi îngrijirilor
aplicate.
▪ Răspunde direct şi clar la toate întrebările,
comunică cât mai des cu pacientul.
▪ Învaţă pacientul tehnici de relaxare,
exerciţii respiratorii, sugerează utilizarea
gândurilor pozitive privind evenimentele
ameninţătoare în caz de nevoie.
▪ Asigură comunicarea şi prezenţa familiei
lângă pacient.
▪ Îndepărtează toate elementele
ameninţătoare, evită atingerea pacientului
fără acordul lui.
Furia şi ostilitatea:
~ Sunt manifestări frecvent întâlnite la pacienţi.
~ Se manifestă prin iritabilitate, antipatie, lipsă
de cooperare, ranchiună, furie verbală sau
fizică, limbaj obscen, privire urâtă, indignare.
~ Poate fi şi o formă de manifestare a anxietăţii
ce apare şi datorită impunerii unui regulament
de spital greu de acceptat de unii bolnavi.
210
~ Se manifestă datorită nesatisfacerii nevoilor,
datorită unei stări toxice, neputinţei sau stării de
dependenţă.
~ Apare frecvent în starea de disperare, doliu,
frustrare.
~ Răspunsul la furie este un rău social acceptat
care presupune contraatac, retragere, evitarea
situaţiei.
~ Asistenta medicală trebuie să fie conştientă de
reacţiile pacientului la furie.
~ Intervenţiile asistentei:
▪ Ajută pacientul să-şi înţeleagă situaţia şi
să-şi recapete demnitatea.
▪ Identifică cauza şi formele de manifestare.
▪ Linişteşte pacientul.
▪ Caută să identifice manifestările
comportamentale ale pacientului diferite de
cel obişnuit.
Durerea:
~ Asistenta evaluează caracterul durerii,
intensitatea factorii favorizanţi sau declanşatori,
momentul apariţiei, mijloacele de diminuare
sau accentuare.
~ Se asigură un mediu de siguranţă, poziţie
antalgică adecvată care să favorizeze calmarea
durere sau reducerea ei în intensitate.
~ Se asociază medicaţie analgezică, masaj,
atingere terapeutică, exerciţii respiratorii
abdominale de 5-10 minute.
~ Se dau informaţii simple, clare, adaptate
nivelului de educaţie.
~ Pentru diminuarea durerii se ajută pacientul în
activităţile zilnice – alimentaţie, eliminare,
igienă, hidratare, mobilizare etc.
~ Se vor folosi mijloace de destindere, masaj,
lectură, muzică etc.
~ La nevoie se poate imobiliza regiunea
dureroasă.
~ În caz de migrenă, se sugerează pacientului
repaus în cameră liniştită, cu lumină difuză,
indirectă, pungă cu gheaţă pe cap, comprese
reci pe ochi – încă de la primele semne.
212
Depresie:
~ Limitează atenţia pacientului şi reduce gândirea
la aspecte triste.
~ Asistenta se manifestă cu calm, înţelegere,
empatie, fără exuberanţă.
~ Se subliniază nevoile de igienă, aspect estetic,
manichiură, barbă etc.
~ Determină pacientul să practice exerciţii de
mobilizare activă zilnic.
~ Sugerează întâlnirea cu persoane care au trecut
prin experienţe asemănătoare.
Stima de sine:
~ Perturbarea stimei de sine presupune
diminuarea sentimentelor propriei valori şi
competenţe.
~ Asistenta asigură comunicarea cu pacientul,
ascultă şi limitează expresia sentimentelor
negative.
~ Se identifică situaţiile şi evenimentele
ameninţătoare şi se explorează mijloacele de
adaptare – informare, reflectare, confidenţe,
repaus, canalizarea energiilor, menaj, umor,
medicaţie, somn, odihnă activă.
~ Se asigură participarea pacientului la activităţi
recreative, educative, care să permită
recâştigarea stimei de sine.
~ Se explică pacientului că toate pierderile
ocazionale (divorţ, şomaj, stare de boală etc.)
213
necesită o perioadă de adaptare care induce la
început un sentiment de insecuritate.
~ Determină coparticiparea pacientului în
procesul de îngrijire.
Imaginea de sine:
~ Perturbarea imaginii de sine presupune
percepţia globală negativă a individului privind
aspectul fizic, în urma pierderii unui organ sau
a unei funcţii sau ameninţarea la adresa
integrităţii personalităţii şi care se bazează mai
mult pe senzaţii decât pe informaţii exterioare.
~ Fiecare individ are o imagine mentală proprie
datorită experienţelor trecute sau prezente şi
funcţie de viitorul dorit.
~ În copilărie se formează experienţa plăcerii,
durerii, eşecului, pudorii, neputinţei, furiei.
~ Boala sau deficienţa pot modifica această
imagine, pacientul poate fi dependent şi poate
pierde controlul asupra propriului corp,
generând conflicte şi percepţii negative legate
de imaginea corporală.
~ Conform normelor sociale pentru pacient este
importantă tinereţea, sănătatea, frumuseţea.
~ Manifestările pacientului în faţa modificărilor:
▪ Curaj.
▪ Frică.
▪ Plâns.
▪ Strigăt.
▪ Agitaţie.
214
▪ Exagerare.
▪ Comportament psihic modificat.
▪ Anxietate.
~ Manifestările pot apărea în practica medicală:
▪ În cazul expunerii corpului dezbrăcat în
timpul vizitei sau a diferitelor tehnici de
investigare sau tratament.
▪ În cazul folosirii sondelor sau bazinetului.
▪ În cazul clismelor.
▪ Alterarea imaginii se manifestă în:
amputaţii, chirurgie facială, chirurgia
mâinilor, chirurgia organelor genitale.
~ Reacţiile pacientului la modificarea imaginii
corporale:
▪ Reacţii psihice – delir, negare, psihoză,
dificultate de asimilare a informaţiei.
▪ Reacţii afective – anxietate, ostilitate, ură,
depresie, apatie.
▪ Reacţii comportamentale – refuz de
cooperare, reţinere, dependenţă,
agresivitate, manipulare.
▪ Reacţii psihosomatice – hipertensiune,
ulcere, hipertiroidie, astm.
▪ Afectarea orientării temporo-spaţiale.
~ Intervenţiile asistentei:
▪ Evaluează gradul anxietăţii şi favorizează
exprimarea pacientului, implicit adaptarea
la noua situaţie.
▪ Asistenta trebuie să cunoască reacţiile
posibile la diferite situaţii → mutilare,
215
desfigurare, schimbarea funcţiilor
corpului etc., semnificaţia schimbărilor
asupra pacientului sau familiei.
▪ Familia sau pacientul poate reacţiona prin
acceptare, susţinere, dezolare, furie,
disperare.
▪ Asistenta va determina progresiv pacientul
să accepte noua situaţie – să privească
bontul de amputaţie, plaga, faţa etc.
▪ Pacientul este determinat să participe
progresiv la propria îngrijire.
Frica:
~ Este pricinuită de incapacitatea de a face faţă
realităţii, invalidităţii sau stării de boală.
~ Este o tulburare de gândire.
~ Asistenta explorează obiectul fricii, identifică
cauzele şi mijloacele de investigare, anestezie,
intervenţie, chimioterapie, radioterapie sau alte
tratamente.
~ Se identifică gradul anxietăţii şi se clarifică
percepţia eronată faţă de obiectul fricii.
~ Înaintea oricărei examinări sau tratament se
aduce la cunoştinţă semnele ce vor fi simţite de
pacient şi se solicită consimţământul.
~ În cazul fricii manifestate prin tulburări psihice,
asistenta va supraveghea atent pacientul şi va
asigura un climat de securitate prin ridicarea
laterală a patului, eliminarea obiectelor
contondente.
216
~ Se evită emiterea de judecăţi sau minimalizarea
impresiilor dezagreabile, discuţiile lungi şi se
stabilesc limitele comportamentului verbal sau
fizic.
Refuzul:
~ Pacientul poate refuza tratamentul sau
îngrijirile recomandate şi necesare.
~ Asistenta urmăreşte corectarea opiniilor greşite
ale pacientului şi / sau familiei.
~ Se identifică elementele conflictuale → religie,
cultură, mod de viaţă etc.
~ Se caută factorii cauzali ai refuzului → frica,
durerea, experienţe trecute, experienţele
anturajului, lipsa de cunoştinţe etc.
~ Se explică pacientului normalitatea
manifestărilor de frică, frustrare sau mânie în
circumstanţele respective.
~ Se determină exprimarea pacientului asupra
efectelor secundare dezagreabile (greaţă,
vărsături, stare depresivă, somnolenţă etc.).
~ Pentru diminuarea efectelor secundare se
explică corect şi concis, pe înţelesul
pacientului, fiecare tehnică de îngrijire.
~ Se înlesneşte contactul cu autorităţile la nevoie
şi se facilitează exprimarea spirituală şi
religioasă.
217
~ Se acordă timp suficient pentru luarea deciziei
funcţie de informaţiile primite şi de raportarea
lor la sistemul propriu de valori şi cultură.
Risc de accident:
~ Asistenta are în vedere orientarea în timp şi
spaţiu a pacientului şi planifică intervenţii şi
îngrijiri adecvate.
~ Determină factorii de risc: deficienţe senzoriale
şi motorii, confuzie, hipotensiune ortostatică,
stare de slăbiciune etc.
~ Ca mijloace de siguranţă se folosesc:
▪ Aparate de mobilizare (baston, cârjă,
cadru metalic, balustrade, bare de sprijin),
sisteme de alarmă, mijloace de imobilizare,
pantofi potriviţi, pardoseală uscată, cale
de mişcare liberă, pat cu rezemători
laterale etc.
~ Asistenta ajută pacientul să se adapteze la
starea de boală şi să îndeplinească anumite
activităţi, evaluează funcţie fizică, forţa
musculară şi propune exerciţii fizice.
~ Asigură poziţia corectă şi plasează la îndemână
efectele personale şi sistemele de alarmă.
~ Supraveghează alimentaţia, hidratarea,
medicaţia, îndepărtează obiectele periculoase
(substanţe chimice, chibrituri etc.) şi
amenajează spaţiul în scopul evitării
accidentelor.
218
~ La nevoie se menţin încuiate uşile, iar persoana
este supravegheată continuu., lumină
permanentă (lumină de veghe).
~ Se urmăreşte anticiparea nevoilor pacientului.
~ În crize convulsive se supraveghează şi se
previn accidentările, căderile, muşcarea limbii,
aspirarea secreţiilor.
~ Asistenta va supraveghea schimbările de
comportament, asigurând prezenţa permanentă
a unei persoane recunoscute de pacient.
~ Se asigură satisfacerea nevoilor fundamentale
favorizând pe cât posibil autonomia.
~ Se conştientizează pacientul asupra riscului de
accident în caz de mobilizare hipostatică,
hipotensiune ortostatică, încălţăminte
neadecvată (cu toc), folosirea incorectă a
ochelarilor, parchet lustruit, gresiei udă,
mochete de dimensiuni mici, cabluri întinse pe
jos, apă prea caldă sau prea rece etc.
Adaptarea socială:
~ Pacientul trebuie să se simtă acceptat în mediul
de spital, el luptă pentru adaptarea socială la
noua situaţie.
~ Se urmăreşte adaptarea pacientului la
modificările imaginii de sine.
~ Apare handicapul fizic în relaţiile interumane
→ poate fi considerat în anumite circumstanţe
obiect de curiozitate.
219
~ Se urmăreşte diminuarea importanţei afectării
prin aplicarea anumitor măsuri cum ar fi:
protezare, lecţii – discuţii, educaţie familială.
~ Relaţiile sociale raportate la persoanele
handicapate sunt în general ambigue şi
conflictuale, acceptate sau refuzate, simpatice
sau de milă, încredere sau respingere,
curiozitate sau repulsie, interes sau indiferenţă.
~ Lipseşte adesea încrederea pacientului că
adaptarea şi încrederea în sine este asigurată.
Despărţirea şi doliu:
~ Este o reacţie faţă de o pierdere reală sau
potenţială a unui părinte, prieten, partener,
rudă apropiată, parte din corp, sănătate,
propria viaţă.
220
~ Doliu este o durere profundă anticipată sau
reală.
~ Se manifestă prin angoasă, disperare, furie,
depresie, tristeţe, neputinţă, vină, singurătate.
~ Manifestările variază funcţie de contextul
social, acceptarea stoică a noii situaţii,
manifestările publice.
~ Intensitatea manifestărilor depinde de valoarea
pierderii şi de semnificaţia dată.
~ Etapele doliului:
▪ Şoc.
▪ Incredibilitate.
▪ Luarea la cunoştinţă.
▪ Acceptarea.
▪ Calmarea.
~ Pe durata crizei de conştiinţă, pacientul resimte
durere, angoasă, o mare tristeţe, sentimentul
unui gol.
~ Cu timpul apare detaşarea în comportament,
absenţa emoţiei în discuţii.
~ Intervenţiile asistentei:
▪ Identifică faza doliului în care se găseşte
pacientul / familia.
▪ Ajută pacientul şi familia să depăşească
momentul.
▪ Favorizează exprimarea sentimentelor de
doliu.
▪ Previne reacţiile negative.
▪ Respectă intimitatea.
▪ Participă la durerea bolnavului.
221
▪ Face psihoterapie.
▪ Va crea o atmosferă de speranţă, chiar
dacă ea este disperată sau descurajată.
~ Speranţa → este o sumă de gânduri şi
sentimente ce au la origine credinţa proprie şi
care combate angoasa, neputinţa, dezorientarea,
previne suicidul şi susţine lupta pacientului.
222
▪ Asistenta medicală favorizează exprimarea
liberă a sentimentelor de mânie pentru a
permite mobilizarea energiilor.
▪ Favorizează exprimarea dorinţei de
negociere cu Dumnezeu, cu viaţa, cu
sănătatea – pentru a întârzia clipa fatală.
▪ Se favorizează exprimarea sentimentelor
de culpabilitate şi se explică că aceste
sentimente fac parte din evoluţia normală
a doliului.
223
▪ Asistenta ajută persoana să-şi satisfacă
nevoile de bază (hidratare, alimentare,
tratament, îngrijiri igienice sau funcţionale
etc.) până în ultima clipă.
▪ Explică familiei nevoia de a rămâne lângă
muribund, de a manifesta dragostea faţă de
muribund.
▪ Nu se vor întreţine speranţe nerealiste.
▪ Se respectă lacrimile şi tăcerile,
exprimarea sentimentelor de pierdere şi se
evită încurajările facile.
▪ Se asigură suportul religios funcţie de
credinţă.
▪ Se explorează activităţile spre care se pot
canaliza energiile familiei, anturajului,
putând astfel îndepărta sentimentele legate
de doliu.
▪ Se ajută persoanele cu doliu să identifice
forţele proprii pentru a face faţă
reintegrării în viaţa normală.
Negarea:
~ Gravitatea situaţiei este negată sau diminuată.
224
~ Bolnavul neagă simptomatologia evidentă sau
gravitatea bolii sale.
~ Prima reacţie se manifestă prin şoc şi
neîncredere.
~ Se urmăreşte crearea unui anumit echilibru
psihic.
~ Are rol de protecţie pentru sine şi pentru alţii.
~ Apare la pacient sau la familie.
~ Asistenta medicală determină gradul negaţiei şi
forma bună sau rea.
~ Nici nu se încurajează negarea, nici nu se
contrazice – se priveşte cu realism.
~ Asistenta ajută pacientul / familia să depăşească
momentul.
225
Susţinerea psihică – morală a pacientului:
~ Se asigură susţinerea atât pacientului, cât şi
familiei.
~ Asistenta încurajează pacientul şi caută să
găsească împreună mijloacele cele mai eficace
de adaptare.
Participarea la intervenţii:
~ Conferă sentiment de capacitate, de putinţă,
pacientul se simte util.
~ Învaţă să se îngrijească şi îşi menţine stima de
sine.
~ Scade anxietatea, culpabilitatea.
~ Rolul asistentei medicale este primordial în
antrenarea pacientului în procesul de îngrijire.
Fixarea obiectivelor concrete şi realiste:
~ Fiecare problemă poate fi divizată în obiective
simple care scad neputinţa pacientului care
aşteaptă răbdător rezultatul.
Participarea la alegerea îngrijirii:
~ Există întotdeauna mai multe soluţii.
~ Alegerea se face simultan cu anamneza –
culegerea datelor.
~ Se discută cu pacientul îngrijirea adecvată →
bolnavul sau familia decid asupra intervenţiei.
Căutarea semnificaţiei bolii:
~ Boala este o experienţă umană ce poate fi o
placă turnantă, o nouă orientare spirituală.
~ Familiile se reunesc prin boală de o manieră
dureroasă, semnificativă.
226
~ Anumite cazuri pot deveni subiecte de roman
sau film.
Factorii care favorizează sau împiedică adaptarea:
~ Factori stresanţi → biologici (boală, plagă),
psihici, sociali (relaţii interpersonale, situaţii
familiale, anumite circumstanţe).
~ Caracteristici individuale → inteligenţă, vârstă,
personalitate, credinţe, filozofie, religie,
experienţe trăite.
~ Mediul → izolarea, privarea senzorială, aspecte
familiale.
~ Mecanisme de adaptare modificate prin →
durere, oboseală, imobilizare – duc la
accentuarea izolării, reclamaţii, dezorientări,
tulburări de comportament.
Reacţiile asistentei medicale în faţa bolii:
~ Sunt reacţii stimulate prin personalitatea,
sarcinile şi obligaţiile profesionale,
complicaţiile bolii şi personalitatea bolnavului.
~ Reacţii emoţionale:
▪ Frustrarea – o dorinţă manifestată
nesatisfăcută (dorinţa satisfăcută este ca o
gratificaţie). Este o stare psihică. Persoana
frustrată poate interpreta situaţia de o
manieră diferită → cu tristeţe, cu anxietate,
cu disperare, cu revoltă, cu sentiment de
culpabilitate, vinovăţie, deprimare.
227
▪ Dorinţa – este o emoţie fundamentală
creată prin idee, interpretare, imaginaţie →
orice lucru este bun, profitabil, avantajos.
Este un proces sau mecanism cognitiv
automatic şi involuntar.
▪ Tristeţea – se manifestă când apare
privaţiunea, obiectul dorinţei este
considerat rău, neprofitabil, dezavantajos.
Tristeţea dă dimensiunea frustrării, este
inevitabilă. Asociată cu anxietate, vină şi
revoltă devine dezagreabilă şi determină
alegerea altei căi de rezolvare a
problemelor.
▪ Furie.
▪ Speranţă.
▪ Vină.
▪ Compasiune.
▪ Neputinţă.
▪ Dragoste.
▪ Dezgust.
▪ Orgoliu.
▪ Invidie.
230
Elemente ale intervenţiei asistentei medicale
funcţie de gradul de dependenţă
I II III IV
Lipsa forţei
fizice
Lipsa
voinţei
Existenţa Existenţa
Lipsa
mai multor mai multor
Autonomie cunoştinţel
surse de surse de
or
dificultate dificultate
Probleme
psihice
Mediu
defavorabil
Prestaţii
Ajutor
pentru Ajutor Suplinire
permanen
menţinerea parţial totală
t
sănătăţii
231
căruia prezintă multiple contuzii, trei fracturi de
coaste toracice anterior pe partea dreaptă, o fractură
de claviculă şi o fractură de radius şi cubitus pe partea
dreaptă, imobilizate în aparat gipsat. Eliminarea este
bună cu toată dificultatea ridicării în pat pentru
aşezarea pe bazinet. Colaborează puţin la executarea
toaletei. Cicatricele faciale o preocupă şi o
îngrijorează mult.
Problema
+ sursa de
dificultate Intervenţii
Obiective Evaluare
? autonome şi
de îngrijire finală
diagnostic delegate
de
îngrijire
~ Durere ~ Obţiner ~ Când este 18 aprilie.
intensă ea unei suportabil ~ Pacie
la stări ă durerea nta
coapsa optime se este
şi la de bine încurajea mai
torace constan ză şi se puţin
dată de tă în asigură anxio
fracturi timp. pacienta asă.
. ~ Evaluar determinâ ~ Se
e nd relax
zilnică. diminuar ează
ea singu
anxietăţii. ră.
~ Pierder ~ Alimen ~ Va fi 25 aprilie
ea tare ajutată la ~ Mănâ
232
autono corectă alegerea ncă
miei de cu meniului puţin.
a se protein (alimenta ~ Ronţ
aliment e, ţia ăie
a dată legume, preferată) bomb
de fructe, . oane
fractur cereale, ~ Alimentel între
ă. lactate e vor fi mese.
~ Anorex – tăiate în ~ Nu
ie. particip bucăţi poate
ând foarte mânc
direct, mici. a
după ~ Alimentaţ singu
puterile ie pasivă. ră.
ei.
~ Se
~ Evaluar creează
ea la 1 un climat
săptăm de
ână. destinder
e – audiţii
muzicale.
~ Se
permite
familiei
să rămână
cu
pacienta.
~ Proble ~ Se va ~ Se fac 10 25 aprilie
me conserv inspiraţii ~ respir
respirat a forţate. aţia
233
orii capacit ~ Se va ampl
potenţi atea sufla ă,
ale pulmon nasul ori fără
date de ară şi de câte secreţ
imobili se vor ori este ii.
zare. menţin necesar.
~ Ritm e libere ~ Se va
respirat căile provoca
or respirat tuse
scăzut. orii. pentru
eliminare
a sputei.
~ Pierder ~ Se va ~ Se fac ~ Capa
ea conserv exerciţii citate
potenţi a pasive, funcţi
ală a capacit active, onală
mobilit atea izometric bună.
ăţii funcţio e la
dată de nală a nivelul
imobili articula extremită
zarea ţiilor şi ţii libere
în tonusul (strânge o
aparat muscul minge în
gipsat. ar. mână).
~ Evaluar ~ Face
e la 3 mişcări
zile. de flexie
şi
extensie a
degetelor
234
de la
mâini şi
de la
picioare.
~ Perturb ~ Se ~ Va fi ~ Mai
area revine încurajată puţin
posibil puţin când se preoc
ă a câte simte mai upată
imagin puţin la bine. de
ii de o ~ Se rănile
sine imagin asigură o feţei.
judecâ e de relaţie de ~ Ferici
nd sine ajutor. tă de
rănile mai ~ Atingerea întâln
feţei şi bună. regiunii irea
faza de ~ Se când cu
dezvolt evaluea aceasta priete
are a ză al 3 este nii.
organis zile. posibilă
mului. (masaj
uşor).
~ Se
favorizea
ză
prezenţa
prietenilo
r.
~ Activit ~ Se va ~ Se vor ~ Lectu
ăţi recrea găsi ri şi
recreati zilnic împreună vizio
235
ve prin cu nări
deficita particip pacienta tv.
re are la jocuri, ~ Jocur
datorit activită emisiuni i de
ă ţi tv grup
imobili individ preferate. o
zării. uale ~ Se obose
sau de sugerează sc.
grup. familiei ~ Prefe
~ Evaluar procurare ră
e a preze
săptăm revistelor nţa
ânală. şi cărţilor priete
preferate. nilor.
~ I se face
cunoştinţ
ă cu alţi
tineri.
~ Se
organizea
ză jocuri
recreative
funcţie de
posibilităţ
ile
pacientul
ui.
~ Elemente de supravegheat → stare tegumentelor
(escarele).
~ Intervenţii constante → asigurarea eliminărilor,
236
alimentaţie pasivă.
3. 2. 1. 0.
238
permite să acceptat
se menţină . Are
în sănătate posibilit
sau să se atea de
pregăteasc a lua
ă de contact
moarte. cu
exterior
ul
spitalul
ui.
Comunic Bolnavul Bolnavu Bolnavul Bolnav
area primeşte l este ul nu
sfaturi benefici tributar primeşt
adecvate ază de unui mod e
care-i relaţii de inform
permit să interu comunica aţii şi
profeseze mane, re impus nu are
gratis unei se de rutina posibili
relaţii favorize spitalului. tatea de
terapeutic ază a-şi
e cu dialogu face
personalul l şi înţeleas
de schimbu ă
îngrijire. rile de opinia.
opinii.
Planifica Bolnavul Planul Transmit Transm
rea şi familia de erea iterea
îngrijiril participă îngrijir informaţi inform
or şi la e este ilor este aţiilor
239
transmit planificare modific asigurată este
erea a at prin insufici
informaţ tratament conform intermedi entă.
iilor ului şi nevoilor ul
îngrijirilo . rapoartelo
r. Echipa r scrise.
Colabora de
rea îngrijir
interdisci e are
plinară întâlniri
este /
asigurată colocvii
la fel de regulate
bine în .
spital, cât
şi în afara
spitalului.
Conform Reiter France set Kakosh Marquerite
„Quality of Nursing Care a field study to establish
criteria” – Ottawa, Canada 1966.
M O D E L → I N T E R V I U
Numele şi prenumele Sex Vârsta
Ocupaţia Localitatea de
domiciliu
Spitalizări anterioare
240
Probleme anterioare de
Intervenţii chirurgicale
Alergii cunoscute:
Medicament reacţie
Animale reacţie
Aliment reacţie
Alte forme de alergie reacţie
Tratamente:
Alimentaţia:
Apetit nr. de mese pe zi
ora de masă
Compoziţia alimentaţiei:
Dimineaţa
Prânz
Cina
Supliment
Alimente preferate
Alimente nedorite
Alimente pe care nu le poate consuma
Alimente interzise
Băuturi preferate:
Ceai de plante Suc de fructe: Apă minerală:
Apă: Zeamă de Altele:
compot:
Serveşte masa singur ajutat
supravegheat
241
Observaţii
Eliminarea:
Urina:
Aspect WC Bazinet Nr.
Micţiuni
Incontinenţă Enurezis: Nicturie: Sediment
urinară urinar:
Scaun
Aspect WC Bazinet Nr. Ajutat
scaune
eliminate
Supravegheat Singur Incontinenţă Diaree: Constipaţie:
fecală
Observaţii:
Transpiraţia:
Odihna – somnul:
Ore de somn
Obişnuinţe privind somnul
Somn fără medicament
Somn cu medicament
Probleme privind somnul
Mod de petrecere a timpului liber
Activităţi recreative
Exerciţii
Preocupări
Spitalizarea actuală
Data internării
Motivele internării
242
Istoric
Manifestări prezentate
Analiza situaţiei
Comportament
Atitudine
Atitudine faţă de personal
Atitudine faţă de asistentă
Atitudine faţă de familie
Atitudine faţă de societate
Reacţie anturajului faţă de bolnav
Reacţia bolnavului la primirea informaţiilor
Îi place să fie singur
Restricţii pentru vizitatori
Posibilităţi de a se exprima oral
scris
243
Mimica
Mijloace utilizate în mod obişnuit
Igiena personală
Singur Ajutat În Aşezat La
picioare pat
Toaleta
zilnică
Toaleta
bucală
Toaleta
părului
Bărbierit
Îmbrăcare
Starea tegumentelor
Starea generala
Consumator de Tutun Alcool Drog
Observaţii generale
Aspectul si culoarea tegumentelor
Aspectul gurii nasului
parului
Limba Dinţii
Proteze
Semne particulare
Probleme vizuale auditive respiratorii
cardiace
Alte probleme
Mersul (deplasarea )
Probleme în legătura cu mersul
244
Deplasarea pe loc plat
Pe scări
Mobilitatea articulaţiilor
Stângaci dreptaci Echilibrat
dezechilibrat
Se deplasează singur ajutat asistat cârja
fotoliu susţinut
Observaţii diverse :
Analize
Teste medicale
Examene radiologice
Operaţii
Tratament
Atele
P r o c e s d e î n g r i j i r e
Intervenţii autonome şi
Intervenţii autonome
delegate
245
somnului planificare familială
~ Asigurarea ~ Educarea unor tehnici
eliminărilor de tratament
~ Asigurarea ~ Educarea pentru
alimentaţiei prevenirea
~ Asigurarea îmbolnăvirilor
hidratării ~ Educarea pentru un mod
~ Asigurarea de viaţă sănătos
respiraţiei Tratament
~ Asigurarea ~ Administrarea
circulaţiei medicamentelor pe
~ Mobilizarea diferite căi
~ Supravegherea ~ Respectarea regulilor de
funcţiilor vitale administrare a
~ Supravegherea medicamentelor
comportamentului ~ Observarea reacţiilor
~ Măsurarea greutăţii organismului
şi taliei ~ Observarea efectelor
~ Supravegherea tratamentelor aplicate
stării generale Explorări
~ Asigurarea ~ Examen clinic general
comunicării ~ Explorări funcţionale
~ Asigurarea ~ Examene radiologice
mijloacelor de ~ Examene endoscopice
recreare ~ Examene de laborator
~ Asigurarea asepsiei ~ Examene scintigrafice
şi antisepsiei
~ Puncţii exploratorii
~ Asigurarea legăturii
246
cu exteriorul
~ Prevenirea
complicaţiilor
Îngrijiri Explorări Educaţie Tratament
Generale De Igienică Medicul:
Specifice sănătate Profilactică ~ Recoma
Profilactice De De sănătate ndă
De sănătate boală Terapeutică ~ Controle
De ază
control Asistenta:
De
evaluare
~ Aplică
~ Suprave
ghează
247