Sunteți pe pagina 1din 26

EVALUAREA RISCURILOR PRIN METODE BAZATE

PE ERGONOMIA SISTEMELOR

Curs postuniversitar
Evaluator de risc în securitate şi sănătate în muncă

Anul universitar 2013 - 2014


INTRODUCERE

Ergonomia este o ştiinţă care contribuie la proiectarea sistemelor de muncă pentru a le adapta
omului, în funcţie de posibilităţile fiziologice, psihologice etc. ale acestuia cu scopul de a-i asigura
confortul, sănătatea şi securitatea în muncă şi pentru a creşte eficienţa muncii.
Prin natura lor principiile şi metodele ergonomice de analiză şi proiectare sunt benefice atât
agenţilor economici cât şi angajaţilor. Neglijarea principiilor ergonomice de către societăţile
comerciale va atrage neajunsuri majore soldate cu cheltuieli mari, în timp ce profitul va creşte
substanţial prin îmbunătăţirea eficienţei muncii pe baza aplicaţiilor ergonomiei.
Ca o ştiinţă ce se ocupă cu proiectarea sistemelor în care oamenii şi maşinile lucrează
împreună, elementul uman deţine rolul esenţial. Omul va fi considerat permanent ca o parte a
sistemului şi orice modificare adusă unei componente a sistemului nu va fi valabilă decât dacă ea va
avea efecte pozitive privind funcţionarea întregului sistem.
F. Daniellou (1986) afirma că „ergonomia studiază activitatea de muncă, pentru a contribui la
concepţia mijloacelor de muncă, adaptate la sănătate şi eficienţă economică”. Conceptele ştiinţifice ale
ergonomiei dezvoltate în Franţa pun mare accent pe transformarea muncii pentru a îndeplini
obiectivele economice asigurând în acelaşi timp sănătatea fizică şi mentală a omului.
Această logică dublă, una axată pe factorul economic şi alta pe factorul social este confirmată şi
prin definiţia dată de Societatea Ergonomică de Limbă Franceză (1992): „Ergonomia utilizează
cunoştinţe ştiinţifice relative la om şi necesare pentru conceperea sculelor, maşinilor şi dispozitivelor
care pot fi utilizate cu maximum de confort, de securitate şi eficacitate”.
R. S. Bridger (1995) precizează că „ergonomia ne asigură că nevoile umane de siguranţă şi
muncă eficientă sunt luate în considerare la proiectarea sistemelor de muncă”.
Demersurile ergonomiei se bazează pe cunoştinţele puse la dispoziţie de mai multe ştiinţe aflate
în raport interdisciplinar. Astfel, Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti consideră că:
„Ergonomia sintetizează cunoştinţele biologice, medicale, psihologice, antropologice şi sociale, în
corelaţie cu cele tehnice, urmărind adaptarea reciprocă a complexului om-maşină-mediu pentru
realizarea unei productivităţi ridicate, cu menţinerea şi promovarea capacităţii de muncă”, în timp ce
Organizaţia Internaţională a Muncii explică faptul că „Ergonomia este aplicarea ştiinţelor biologice şi
umane, în corelaţie cu ştiinţele tehnice, pentru a ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om şi
munca sa, rezultatele fiind măsurate în indici de eficienţă şi bună stare de sănătate a omului”.
Ergonomia pune accentul pe elementul uman, dar rezultatele demersului ergonomic se
concretizează prin funcţionarea corectă şi în condiţii de siguranţă a întregului sistem de muncă, fără să
afecteze performanţele omului.
Ergonomistul are rolul de a îmbunătăţi funcţionarea unui sistem luând în consideraţie
interacţiunea dintre elementul uman şi celelalte componente ale sistemului. Creşterea performanţei
unei maşini va genera încordarea fizică sau efortul psihologic suplimentar al operatorilor, sau va altera
mediul înconjurător, aspecte inacceptabile din punct de vedere ergonomic.

2
Capitolul 1

SISTEMUL DE MUNCĂ

1.1. Componente, clasificare, interacţiuni

Un sistem de muncă este alcătuit din componenta umană şi componenta maşină, aflate într-un
anumit mediu, între componentele sistemului manifestându-se interacţiuni reciproce. Sistemele de
muncă pot avea caracter simplu sau complex (fig 1.1):

ME ME

MA

OM OM

a. b.

ME ME
OM
MA
MA

MA

OM OM
OM
MA

c. d.

Figura 1.1 Tipuri de sisteme de muncă


OM = om; MA = maşină; ME = mediu

a. Un singur om, într-un mediu;


b. Un om lucrând cu o maşină, într-un mediu;
c. Un om interacţionează cu mai multe maşini, într-un mediu
3
d. Mai mulţi oameni utilizează o maşină, într-un mediu.

Unui sistem de muncă simplu îi corespund şase acţiuni cauzale provenind de la cele trei
interacţiuni principale: om-maşină, om-mediu, maşină-mediu.

1.1.1. Interacţiunea om-maşină

Acţiunea omului asupra maşinii poate fi evaluată din punct de vedere anatomic, analizând
posturile corpului şi membrelor în timpul lucrului, mişcările implicate, mărimea forţelor aplicate,
frecvenţa mişcărilor etc. Din punct de vedere aplicativ, în cadrul acestei interacţiuni poate fi măsurat
consumul de oxigen, evaluând consumul energetic implicat, oboseala fizică, ritmul de muncă.

1.1.2. Interacţiunea om-mediu

Prin activitatea sa omul afectează condiţiile de mediu prin emisia de zgomot, căldură, gaze şi
vapori organici etc. Evaluarea acestor efecte se face prin măsurători specifice ale mediului de muncă.

1.1.3. Interacţiunea maşină-om

Maşina acţionează asupra omului prin cantitatea şi diversitatea informaţiilor pe care le


furnizează, prin condiţiile de manevrabilitate, prin natura solicitărilor pe care le exercită direct asupra
operatorului (acceleraţii, vibraţii, zgomot temperatura spaţiului de lucru etc.). Va fi necesar a lua în
consideraţie şi aspectele legate de compatibilitatea maşinii cu cerinţele utilizatorului.

1.1.4. Interacţiunea maşină-mediu

Maşina acţionează asupra mediului, alterându-i calităţile prin emisiile de de zgomot, căldură,
noxe etc. Prin metode specifice ingineriei industriale, igieniei muncii etc. pot fi măsurate valoric aceste
efecte negative.

1.1.5. Interacţiunea mediu-om


Mediul afectează omul prin intermediul căldurii, fumului, zgomotului etc., sau poate influenţa
capacitatea omului de a interacţiona cu maşina (de exemplu zgomotul poate provoca lipsa de
concentrare).

1.1.6. Interacţiunea mediu-maşină

Mediul influenţează funcţionarea maşinii prin supraîncălzirea sau răcirea accentuată a


componentelor sale, poate produce fenomene de condensare etc.
Complexitatea sistemului de muncă poate să crească prin introducerea unor noi componente
umane şi noi componente maşini, sau prin extinderea mediului. Toate sistemele de muncă au limite de
ordin fizic sau funcţional, care le separă de sistemele adiacente. Sistemele de muncă comunică între ele
prin intermediul intrărilor şi ieşirilor. Ieşirea unui sistem de muncă poate reprezenta intrarea într-un
sistem cu care acesta se află în legătură.
Ieşirea unui sistem de muncă poate fi obţinută direct de la componenta maşină (de exemplu
produsul rezultat de la o maşină supravegheată de om), sau direct de la componenta om (de exemplu
decizia luată de un manager ca urmare a consultării unui echipament de calcul). Este posibil ca într-un
sistem simplu ieşirea să o reprezinte chiar omul însuşi (de exemplu omul care părăseşte spitalul în care
a efectuat un tratament).
În sistemele de muncă complexe, cheltuielile specifice forţei de muncă au adesea costul cel mai
mare, depăşind cheltuielile materiale, energiei electrice sau echipamentelor tehnice. Astfel compania

4
aerospaţială Boeing a înregistrat în anul 1980 valori ale costurilor determinate de problemele de
sănătate ale angajaţilor de trei ori ca cele pentru achiziţionarea aluminiului necesar construcţiei
avioanelor.
În cadrul companiilor moderne, sistemele de muncă sunt supuse unor condiţii foarte exigente,
în care subsistemul tehnic este conceput să funcţioneze cu precizie mare. Coordonarea şi funcţionarea
unui asemenea sistem implică colaborarea unei game diverse de specialişti din domeniile ingineriei,
studiului muncii, cercetărilor operaţionale, ergonomiei, managementului resurselor umane etc. În
efortul lor comun accentul este pus pe optimizarea funcţionării întregului sistem şi nu numai pe
componenta om sau maşină.

1.2. Sisteme de muncă om-maşină-mediu

Conform principiilor ergonomiei omul reprezintă o componentă a sistemului de muncă. Cel


mai realist model care permite evidenţierea interacţiunilor dintre componenta om şi componentele
maşină şi mediu a fost realizat de Leamon (1980).
Acest model (fig. 1.2.) împarte sistemul de muncă simplu în nouă elemente de bază, câte trei
pentru fiecare componentă. Deşi modelul este specific ergonomiei industriale, el poate fi generalizat şi
utilizat într-o accepţiune mai largă.

OM MA

3. SIMŢURI 2. VIZUALI-
ZARE

4. PROCESARE
1. PRELU-
CRARE
5. ORGANE
EFECTOARE
6. ORGANE
DE COMANDĂ

ME

7. SPAŢIU DE MUNCĂ

8. MEDIU FIZIC

9. ORGANIZAREA
MUNCII

Figura 1.2. Elementele componentelor sistemului de muncă om-maşină-mediu


OM = om; MA = maşină; ME = mediu

5
1.2.1. Componenta om a sistemului de muncă

Având ca obiectiv optimizarea interacţiunii dintre corpul uman şi factorii înconjurători,


ergonomia trebuie să investigheze dacă forţele care acţionează asupra omului nu îi afectează condiţiile
de securitate şi sănătate, iar condiţiile impuse omului de celelalte elemente ale sistemului de muncă
sunt pe măsura caracteristicilor sale anatomice, a posibilităţilor de reacţie senzorială, a capacităţii sale
de a recepţiona şi prelucra informaţii.
Deci, ergonomistul va lua în considerare elementele antropometriei umane la proiectarea
componentei maşină şi a spaţiului de muncă. El va analiza în ce mod postura, solicitările dinamice din
timpul muncii, încadrarea senzorială şi informaţională indusă de sarcina de muncă, acţiunea factorilor
de mediu îşi vor exercita influenţa asupra capacităţii şi stării de sănătate a omului.
Procesele fiziologice şi psihologice care determină comportamentul mental în procesul de
muncă trebuie analizate prin considerarea tuturor factorilor care le influenţează. Erorile, oboseala,
accidentele care se pot produce sunt rezultatul suprasolicitării factorului uman în timpul îndeplinirii
sarcinii de muncă.

1.2.1.1.Organele efectoare

Deşi întreg corpul uman poate fi considerat ca efector, totuşi mâinile, picioarele şi vocea
reprezintă organe efectoare primare, prin intermediul cărora informaţia este introdusă în maşină sau
trecută de la un om la altul.
Mâna omului serveşte la prinderea şi manipularea obiectelor, la utilizarea sculelor, transmiterea
de informaţii spre componenta maşină. Prinderea se poate realiza cu putere (între baza degetelor şi
palmă), sau de precizie (între vârfurile degetelor).
Piciorul poate efectua şi transmite informaţii către maşină, degrevând astfel mâna de anumite
sarcini ale muncii. Evaluarea capacităţii piciorului de a acţiona ca organ efector va lua în considerare
forţa piciorului într-o anumită poziţie, posibilităţile de flexie şi extensie a labei piciorului faţă de
gambă, timpul de reacţie, senzaţia de stabilitate etc.
Sistemele de recunoaştere a vocii permit utilizarea acesteia ca organ efector şi ele se constituie
într-un canal suplimentar de comunicare între om şi maşină.
Activitatea organelor efectoare se bazează pe sistemele osos şi muscular, pe procesele
fiziologice şi informaţionale.

1.2.1.2.Simţurile

Prin intermediul celor cinci simţuri oamenii sunt avertizaţi asupra evenimentelor care au loc în
jurul lor. În timpul activităţii lucrative văzul şi auzul au cea mai mare importanţă, simţul tactil are
importanţă medie, iar mirosul şi gustul sunt de mică importanţă.
Limitele fiziologice ale oamenilor în domeniul proceselor senzoriale trebuie cunoscute şi
aplicate la proiectarea sistemelor de muncă.
Sensibilitatea ochiului uman acoperă intervalul de valori între 0...100000 lx. O importanţă
similară iluminatului trebuie acordată şi luminaţiei, măsură a strălucirii sau a luciului unei suprafeţe.
Energia luminoasă exercită influenţă asupra proceselor fiziologice din organism prin modificarea
metabolismului substanţelor, frecvenţei pulsului, ritmului somnului, stărilor psihice etc.
În timpul activităţilor omul apelează la combinaţii de simţuri (de exemplu vederea este adesea
orientată de auz). Omul poate detecta sunete cu frecvenţe cuprinse între 16...20000 Hz, dar domeniul
sensibilităţii maxime este între 2000...6000 Hz, adică în domeniul sunetelor înalte.
Simţul tactil este important în activităţile manuale. Mirosul este un canal de informare mai
puţin folosit în interacţiunea om-maşină. Totuşi, în practica semnalizării prezenţei unor substanţe
toxice inodore, este utilizată metoda de introducere a unor substanţe chimice cu mirosuri puternice şi
neplăcute. Uneori şi fumul poate fi considerat un semnal de avertizare pentru prezenţa focului.

6
1.2.1.3.Energia, informaţia şi motivaţia

În interiorul sistemului de muncă, omul desfăşoară activităţi fizice şi mentale, de planificare,


decizionale etc. Pentru procesarea acestora, componenta umană are nevoie de energie şi de informaţie.
Energia este furnizată de procesele fiziologice metabolice prin transformarea, cu aportul
oxigenului, a energiei chimice a alimentelor în energie mecanică şi căldură. O cantitate
corespunzătoare de energie face posibilă atât munca fizică, cât şi cea mentală. Înţelegerea proceselor
de realizare a necesarului energetic este determinantă la investigarea factorilor care influenţează
capacitatea de muncă (de exemplu factorii biofiziologici care marchează diferenţele individuale în
funcţie de sex, vârstă etc.).
Informaţiile provin fie din exterior, fiind receptate de simţuri şi transmise la creier, fie din
interiorul organismului (de la sistemul muscular, sistemul osos etc.).
Creierul este centrul de procesare a informaţiilor, el având capacitatea de a controla activităţile
senzo-motorii de bază, acţiunile decizionale etc. Cunoscând capacităţile de receptare, procesare şi
interpretare a informaţiilor la nivelul creierului, va fi posibilă o proiectare corectă a sarcinilor de
muncă.
Energia şi informaţiile sunt condiţii necesare, dar nu şi suficiente, pentru a desfăşura activitatea
de muncă. Motivaţia reprezintă o forţă care direcţionează comportamentul, fiind un factor important al
procesului de muncă. Deşi motivarea în muncă este o componentă a psihologiei industriale, ea nu
poate fi neglijată de ergonomist deoarece îşi exercită influenţa majoră asupra comportamentului uman.
Rezultatele sistemului de muncă depind, în mod pregnant, de motivaţia omului în procesul de muncă.
Nici un sistem de muncă nu poate avea o finalitate determinată dacă componenta umană nu şi-a
definit scopul final al activităţii sale.

1.2.2. Componenta maşină a sistemului de muncă

Într-un sistem de muncă maşina poate fi un dispozitiv fabricat, simplu sau complex.
În concepţia ergonomică a sistemului de muncă, exemplul clasic de maşină îl reprezintă o
maşină-unealtă cu care operatorul stabileşte o legătură directă pentru a îndeplini sarcina de muncă în
mediul său de muncă.
Pentru sistemele informaţionale componenta maşină poate fi de natură abstractă, iar mediul de
muncă nu are o totalizare spaţială unică. Într-un astfel de sistem de muncă abstract maşina poate fi
programul de calculator, iar mediul îl poate reprezenta reţeaua în sine. În acest mod mai mulţi
utilizatori aflaţi în locuri diferite pot interacţiona cu maşina în acelaşi timp.

1.2.2.1.Prelucrarea controlată

Prelucrarea controlată reprezintă operaţia de bază realizată de maşină, sub controlul omului şi
ea reprezintă una din funcţiile de bază cerute unui sistem pentru ca el să aibă ieşire. De exemplu
aşchierea metalelor este o prelucrare tehnologică realizată de maşina-unealtă sub controlul
operatorului, având ca scop schimbarea formei iniţiale a piesei.
Prelucrarea controlată realizată de „maşinile” nepalpabile din sistemele informaţionale este mai
dificil de clasificat datorită caracterului abstract al acestor sisteme. Căutarea unui articol într-o bază de
date sau transmiterea unui text prin poşta electronică pot reprezenta exemple de prelucrări controlate
specifice acestor sisteme.

1.2.2.2.Vizualizarea

În sistemele de muncă simple, prelucrarea controlată oferă în mod direct propria ei vizualizare
(de exemplu săpatul unui şanţ cu o sapă). Dezvoltarea tehnologiilor a produs o distanţiere între

7
componenta umană şi prelucrarea controlată, fapt pentru care pentru a observa prelucrarea au fost
concepute aparate sau sisteme de vizualizare. De exemplu conducerea unei maşini reprezintă un proces
controlat care este parţial vizualizat indirect cu ajutorul aparatelor de la bord (vitezometru, kilometraj
etc.).
Prelucrările complexe specifice industriei chimice necesită sisteme de vizualizare artificiale,
care nu permit accesul direct al operatorului la prelucrarea controlată.
În sistemele informatice, prelucrarea controlată este adesea o operaţie abstractă, ea neputând fi
reprezentată prin afişaje fizice. În consecinţă vor fi necesare proiectarea unor interfeţe care să furnizeze
omului o senzaţie adecvată ce ar corespunde vizualizării prelucrării controlate.

1.2.2.3.Organele de comandă

Prin intermediul organelor de comandă, omul interacţionează cu maşina şi îi transmite


comenzile sale. În sistemele simple, componenta maşină se identifică adesea şi cu organele de
comandă (de exemplu coada unui cuţit permite accelerarea mişcării lamei cuţitului spre ţintă).
Organele de comandă pot fi şi elemente importante în bucla de reacţie a unei acţiuni, prin
informaţiile pe care le culeg şi le transferă în timpul acţiunii de comandă. De exemplu rezistenţa opusă
la rotirea volanului unei maşini furnizează informaţii despre starea suprafeţei drumului şi presiunea
pneurilor.

1.2.3. Mediul înconjurător

Mediul înconjurător face referire atât la spaţiul în care au loc activităţile de muncă, la mediul fizic
ambiant, cât şi la condiţiile tehnice, organizatorice şi sociale în care se desfăşoară munca.

1.2.3.1.Spaţiul de muncă

Este reprezentat de spaţiul tridimensional în care se desfăşoară munca. Într-un sistem de muncă
simplu, spaţiul de muncă îl reprezintă chiar locul în care are loc activitatea lucrativă. În cazul unor
tehnologii avansate, spaţiul de muncă este adesea fix, fapt ce impune ca în etapa de proiectare a
sistemului să se ţină cont de dimensiunile maşinii, antropometria omului, tipul şi amplasarea
mobilierului etc.

1.2.3.2.Mediul fizic

Acţiunea mediului fizic ambiant, asupra comportamentului uman poate fi analizată din două
considerente:
- afectarea directă a componentei umane, datorită calităţii mediului (nivelul de poluare şi contaminare a
mediului). Având sănătatea afectată, omul va avea capacităţile diminuate şi îşi va schimba motivaţia,
conducând la performanţe slabe ale sistemului de muncă.
- afectarea interacţiunii dintre componentele om şi maşină, în cadrul sistemului de muncă. Din punct
de vedere ergonomic, cele mai importante aspecte sunt legate de zgomot, vibraţii, iluminat şi
microclimat.

1.2.3.3.Organizarea muncii

Organizarea muncii face referire la organizarea directă a interacţiunii om-maşină, la


posibilitatea muncii, la ritmul în care munceşte omul sau la ritmul impus de maşină, la activitatea în
echipă etc.
Organizarea muncii include şi structura organizaţională în care se integrează activitatea de
muncă, precum şi sistemul tehnic şi social care o susţin.

8
1.3. Aplicarea ergonomiei în practică

La proiectarea sistemului de muncă ergonomia aplică cunoştinţe despre anatomia omului,


fiziologie, psihologie,, cu scopul unei utilizări mai uşoare a echipamentelor, creşterea siguranţei în
exploatare şi diminuarea acţiunii factorilor de risc.
Sistemele de muncă sunt foarte diferite, fapt pentru care conceptele ergonomice nu trebuie să
facă referire numai la o zonă a unui sistem, sau numai la un sistem anume. Conceptul om-maşină
permite identificarea unor domenii cu caracter general, aplicabile oricărui sistem de muncă.
Prima etapă a demersului ergonomic face referire la:
- descrierea sistemului de muncă şi a limitelor sale;
- definirea componentelor om, maşină, mediu înconjurător, în funcţie de elementele de bază ale
sistemului.
Acum se pune accentul pe interacţiunile dintre componentele sau elementele de bază ale
sistemului, identificându-se astfel problemele specifice etapelor de proiectare sau evaluare (tab. 1.1.).

Tabelul 1.1. Interacţiuni între elementele de bază ale sistemului de muncă (după T. B. Leamon)

Interacţiune Probleme specifice proiectării sau evaluării


Vizualizare - spaţiu de muncă Amplasarea mijloacelor de vizualizare în spaţiu
Vizualizare – mediu fizic Efectele luminii, vibraţiilor, zgomotelor asupra lizibilităţii
Simţuri – spaţiu de muncă Accesul simţurilor la sarcina de muncă în spaţiu
Simţuri – mediu fizic Cerinţele mediului pentru acţiunea eficientă a simţurilor (iluminat
suficient, nivel de zgomot scăzut etc.)
Prelucrare – mediu fizic Efectele căldurii, vibraţiilor etc. asupra prelucrării
Prelucrare – organizare Nivelul îndemânării, experienţă, oboseală, motivaţie necesare
prelucrării
Organe efectoare- spaţiu de Determinarea limitelor spaţiului de muncă în funcţie de
muncă accesibilitate
Organe efectoare – mediu fizic Efectele vibraţiilor, microclimatului etc. asupra organelor
efectoare
Organe de comandă – procesare Descrierea sarcinii de muncă necesară optimizării dispunerii
comenzilor
Organe de comandă – mediu fizic Efectele mediului asupra utilizării organelor de comandă

Spre deosebire de perioadele anterioare, când întregul produs sau maşină erau rezultatul
activităţii unui singur om, astăzi etapele de proiectare, de prototip şi de evaluare sunt realizate numai în
echipe specializate, fapt pentru care ergonomia modernă trebuie să-şi aducă contribuţia activă, la
nivelul fiecărei etape de lucru (tab. 1.2).

Tabelul 1.2. Contribuţia ergonomiei moderne la proiectarea şi managementul sistemelor


(după R. S. Bridger)

1 Formatul standard pentru descrierea sistemelor om-maşină


2 Identificarea şi clasificarea produselor de proiectare specifice componentei umane
3 Analiza sarcinii de muncă şi a interacţiunii om-maşină
4 Specificarea proiectului sistemului şi a comportamentului uman
5 Identificarea noutăţilor importante din ştiinţele umane şi biologice şi implicaţiile lor la proiectarea
şi managementul sistemelor
6 Generarea unor noi concepte pentru proiectarea şi analiza sistemelor om-maşină
7 Evaluarea implicaţiilor socio-tehnice ale opţiunilor de proiectare
9
1.3.1. Formatul standard pentru descrierea sistemelor om-maşină

Analiza modelului om-maşină şi a cadrului sistemului de muncă conduc la descrierea printr-un


format standard a sistemelor de muncă.
Proiectanţii sistemelor om-maşină dispun de informaţii ample asupra maşinii şi mai puţine
despre oameni. Ergonomistul va trebui să ia în consideraţie componenta umană a sistemului, făcând
referire la descrierea fizică a operatorului (dimensiuni antropometrice), factori fiziologici (vârsta),
factori psihologici (îndemânarea, experienţa, cunoştinţe tehnice, motivaţie, modul preferat de a munci,
jargon etc.).

1.3.2. Identificarea şi clasificarea problemelor de proiectare

Deşi fiecare sistem de muncă are aspectele sale specifice, totuşi este importantă realizarea unei
metode standardizată pentru identificarea problemelor de proiectare şi pentru interpretarea lor.
De exemplu, problemele legate de proiectarea unui birou sunt cam aceleaşi, indiferent dacă
biroul va fi pentru o bancă, un centru administrativ sau un laborator, iar oamenii care lucrează la
proiectarea lui nu cunosc decât problemele specifice acestui produs.
Dray (1988) face o referire importantă la necesitatea clasificării problemelor în ergonomia
aplicată. Astfel, în ergonomia convenţională majoritatea problemelor apărute într-un sistem de muncă
erau rezolvate prin reproiectarea spaţiului de muncă. Ergonomiei moderne îi revine sarcina de a analiza
toţi factorii care pot contribui la generarea problemelor dintr-un sistem de muncă, luând în considerare
şi aspectele legate de structura organizaţională, management etc. care însoţesc schimbările fizice
produse la nivelul mediului de muncă.
De multe ori există tendinţa de a motiva accidentele, blocajele şi productivitatea scăzută prin
deficienţele comportamentului uman al sistemului de muncă.
Deficienţele din sistemele care conţin componenta umană trebuie analizate în cadrul complex al
sistemului om-maşină şi nu doar componenta „om”.
De exemplu, modul de proiectare a unei maşini îl poate determina pe utilizator să comită
acelaşi tip de eroare. Modul de organizare a muncii poate genera stări de oboseală care să reprezinte
cauza producerii unor acţiuni neadecvate a oamenilor.
Analiza efectuată din punct de vedere a principiilor ergonomiei moderne trebuie să permită
identificarea deficienţelor de proiectare ale sistemului de muncă care conduc la diminuarea
performanţelor şi să gasască posibilitatea de reproiectare a sistemului în scopul eliminării problemelor
semnalate.

1.3.3. Analiza sarcinii de muncă şi interacţiunii om-maşină

Sarcinile de muncă pot fi analizate prin descompunerea lor în componente şi subcomponente


care să poată evidenţia comportamentul indus omului, comportament care se manifestă în cadrul unui
sistem.
Analiza sarcinii poate fi făcută direct sau indirect în etapele de proiectare sau evaluare a
interacţiunilor om-maşină.
Analiza indirectă este bazată pe intuiţia proiectantului privind interacţiunea dintre operator şi
maşină. Metodele directe de analiză includ:
- reprezentarea ierarhică a componentelor;
- tehnicile de observare pentru obţinerea informaţiilor privind comportamentul
operatorului implicat în desfăşurarea unei activităţi;
- metodele de reprezentare a aspectelor dinamice specifice interacţiunii om-maşină.

10
Rezultatele analizei sarcinii de muncă sunt reprezentate prin:
- descrierea comportamentului impus de îndeplinirea sarcinii;
- descrierea stării sistemului în timpul desfăşurării muncii;
- stabilirea activităţilor corespunzătoare stărilor sistemului;
- identificarea elementelor critice ale sarcinii de muncă pentru a evalua sau prognoza
buna funcţionare a sistemului.
Analiza sarcinii permite evidenţierea modului de operare a sistemului şi comportamentului
omului, asigurând astfel cadrul necesar aplicării principiilor ergonomiei.

1.3.4. Specificarea proiectului sistemului şi a comportamentului uman

Pentru controlul condiţiilor de muncă au fost elaborate standarde care fac referire la:
proiectarea iluminatului, controlul zgomotului, microclimatul, proiectarea activităţii mâinilor, munca
în poziţia aşezat, antropometrie etc.
Standardele se schimbă în timp şi ele diferă de la o ţară la alta. Pe baza lor, ergonomistul
trebuie să poată preciza care sunt acţiunile şi comportamentele adecvate în funcţionarea unui sistem.
Proiectarea sarcinii de muncă nu va trebui făcută pornind de la pericolele pe care le-ar putea provoca
sănătăţii omului sau calităţii sistemului, ci va fi necesar ca ea să reflecte activitatea şi comportamentul
omului pentru a asigura funcţionarea sistemului de muncă la nivelul specificat. Metodele clasice bazate
pe analiza şi descrierea sarcinii de muncă permit studierea riguroasă a comportamentului uman în
sistem.

1.3.5. Identificarea şi analiza tendinţelor de bază

Ergonomia a necesitat elaborarea a numeroase norme şi recomandări pentru activitatea de


proiectare. Cunoştinţele din domeniul ştiinţelor medicale, biologice şi tehnice pe care ergonomistul le
deţine îi permit să decidă dacă normele de proiectare existente trebuie aplicate în totalitate sau numai
parţial, în concordanţă cu cerinţele locale ale unei aplicaţii.

1.3.6. Generarea şi implementarea de noi concepte

Proiectarea relaţiei om – maşină este aplicaţia clasică a ergonomiei. Ergonomistul va trebui să


formuleze concepte noi, în efortul de anticipare a cerinţelor sistemului analizat, şi de identificare a
interacţiunii om – maşină. El trebuie să analizeze proiectele propuse şi să formuleze îmbunătăţiri sau
soluţii alternative. Aceste noi idei de proiectare vor necesita analize amănunţite privind raportul preţ de
cost/beneficiu realizat, indicator esenţial mai ales în cazul reproiectării unui sistem existent.

11
Capitolul 2

METODE DE EVALUARE BAZATE PE ERGONOMIA


SISTEMELOR
2.1.Metoda HAZOP (Hazard Operability)

Metoda se aplică în general sistemelor de muncă cu grad mare de automatizare în care


activitatea se desfăşoară în procese continue.
În principiu, metoda constă în: descrierea amănunţită a funcţionării normale a unui proces,
descompunerea lui într-o succesiune de operaţii prestabilite şi evaluarea asupra acestor operaţii a
abaterilor posibile cu ajutorul cuvintelor-cheie din tabelul 6.5. Fiecare cuvânt-cheie desemnează un tip
de abatere a operaţiei de la funcţionarea normală: absenţă, depăşire, insuficienţă. Prin urmare, lista
cuvintelor-cheie sugerează o taxonomie posibilă a “erorilor umane”, aplicabile la un moment dat unei
operaţii neutorizate în întregime.
Acest gen de analiză conduce în final la realizarea unui panou sinoptic în care sunt indicate
cauzele posibile ale abaterilor, consecinţele lor şi acţiunile sau măsurile tehnice necesare pentru a
asigura buna funcţionare a procesului şi implicit securitatea acestuia.
Concepută iniţial pentru necesităţile industriei chimice, această metodă se aplică la toate
procesele ce se pretează la o descriere precisă şi riguroasă a funcţionării lor normale; această exigenţă
constituie însă şi o restricţie importantă în ceea ce priveşte generalizarea sa.
Simplitatea principiilor ce stau la baza acestei metode este dublată de o rigoare deosebită,
necesară punerii ei în aplicare. Instrucţiunile de aplicare prevăd o serie de proceduri precise referitoare
la descrierea procesului, descompunerea lui în operaţii, sesizarea abaterilor, întocmirea tabloului
sinoptic, alegerea măsurilor de prevenire prioritare, urmărirea realizării lor etc,
Corectitudinea cu care se respectă aceste instrucţiuni este o premisă necesară succesului
analizei.

Tabelul 2.1: Metoda HAZOP. Lista cuvintelor-cheie şi semnificaţia lor

Nr. Cuvinte – cheie Semnificaţie


crt. (tip de abatere posibilă) (exemple)
1. Deloc sau aproape deloc Operaţie neefectuată, fără consecinţe în planul
securităţii
2. Mai puţin decât, în urmă Insuficienţă cantitativă:
- cantitate produsă, inferioară celei prevăzute;
- timp de oprire prea mic.
3. Mai mult decât, în avans Depăşire cantitativă:
- temperatură mai ridicată decât cea prevăzută;
- timp de expunere prea mare.
4. În plus, în altă parte, în acelaşi Efect secundar, concomitent, nedorit:
timp - un produs nedorit se scurge în acelaşi timp cu
produsul fabricat;
- un produs este transvazat dintr-o cuvă în alta, dar
în acelaşi timp se scurge şi în altă parte.
5. În minus, în altă parte, în Situaţie inversă faţă de cea de mai sus:
acelaşi timp - produs neadăugat operaţiei;
- operaţie neterminată, întreruptă.
12
6. Contrar Se produce un efect contrar celui aşteptat:
- se umple cuva, în loc să se golească.
7. Altul decât Efect, operaţie diferită faţă de cea aşteptată:
- produs încălzit, în loc să fie evacuat.

Metoda HAZOP + Hazard Operability


(Consiliul britanic pentru industria chimică – 1974)

Identificarea abaterilor de la funcţionarea normală, în


Scop condiţii de securitate, a unui proces

Îmbunătăţirea productivităţii muncii

Obiective

Evaluarea şi optimizarea securităţii

Se Tuturor proceselor care se pretează Proceselor din


aplică unei descrieri precise şi riguroase a industria chimică
funcţionării lor normale

1. Descrierea amănunţită a funcţionării normale a unui proces

2. Descompunerea procesului în operaţii

Aplicarea
3. Sesizarea abaterilor posibile de la funcţionarea
cuvintelor
normală: absenţă, depăşire, insuficienţă
cheie
Etape
de
aplicare 4. Realizarea tabloului sinoptic al cauzelor posibile ale
abaterilor, consecinţele lor, acţiunile sau măsurile tehnice
necesare pentru a asigura buna funcţionare a procesului şi
securitatea acestuia

5. Alegerea măsurilor de prevenire prioritare


Urmărirea realizărilor

Figura 2.1: Etapele metodei HAZOP

13
2.2.Metoda DSF (Diagnosis Safety Form)

Elaborată în anul 1974 de un grup de cercetători americani, metoda are ca obiectiv identificarea
unui ansamblu de carenţe existente într-o anumită activitate şi care determină performanţele de
securitate.
DSF se prezintă sub forma unei liste incluzând 9 categorii de probleme, ce urmează a fi
analizate: organizare, ambianţa fizică, unelte şi scule, echipament tehnic, formarea personalului,
sarcina de muncă, accidente, produse, boli profesionale şi echipament de protecţie.
Depistarea carenţelor referitoare la aceste probleme se face utilizând un chestionar ce grupează
50 de întrebări cu ajutorul cărora se evaluează importanţa lor. Scala de evaluare cuprinde 5 niveluri
(1…5), corespunzător calificativelor; foarte slab, slab, mediu, bun şi foarte bun.
Metoda este participativă, răspunsul la întrebări fiind obţinut direct de la personalul implicat în
activitatea analizată.
Aplicarea metodei DSF implică parcurgerea a patru etape:
a) Alegerea tipului de activitate, DSF fiind concepută pentru analiza şi evaluarea problemelor de
securitate a muncii comune unui ansamblu de locuri de muncă analoage sau unor activităţi
caracterizate prin riscuri comune (exemplu: prelucrări prin aşchiere, transport uzinal).
b) Identificarea persoanelor chestionate, fiind vorba de operatorii de la locurile de muncă, şeful de
atelier sau de secţie, inginerul de securitate şi responsabilul cu formarea personalului.
c) Distribuirea chestionarului la persoanele stabilite şi completarea lui.
d) Prelucrarea rezultatelor şi stabilirea concluziilor.
Pe baza însumării cotelor obţinute la fiecare întrebare (de la 1…5), se obţine o cotă finală
pentru categoria respectivă de probleme analizate. Aceste cote finale permit ierarhizarea problemelor
de securitate şi implicit stabilirea priorităţilor de acţiune ulterioară.
Dintre avantajele metodei DSF menţionăm:
- este o procedură suficient de formalizată pentru a putea fi aplicată de inginerul de
securitate al întreprinderii;
- permite elaborarea unui “prediagnostic intern” al problemelor de securitate, în baza
căruia specialiştii pot soluţiona ulterior problemele identificate;
- aplicarea ei reprezintă un mijloc de a trasa, plecând de la practica de zi cu zi, câteva
direcţii de prevenire.
Dintre dezavantajele acestei metode putem menţiona:
- procedura greoaie de lucru nu permite aplicarea ei în activităţi cu o mare diversitate de
locuri de muncă;
- aprecierea importanţei problemelor este lăsată exclusiv pe seama celor ce realizează
activitatea respectivă;
- lista de control şi chestionarul sunt închise şi nu epuizează toate problemele de
securitate.

14
Metoda DSF – Diagnosis Safety Form
(Tuttle şi colab. – 1974)

Identificarea ansamblului de probleme


Scop existente într-o activitate lucrativă

Creşterea performanţelor de securitate Prelucrări prin


a muncii comune, unui ansamblu de aşchiere
Obiective locuri de muncă analoge, sau activităţi
caracterizate prin riscuri comune Transport uzinal
mecanizat
1. organizare
2. ambianţa fizică
3. unelte şi scule
Categorii de 4. echipamente tehnice
probeleme 5. formarea personalului
analizate 6. sarcina de muncă
7. accidente produse
8. boli profesionale
9. echipament de protecţie

1. Alegerea tipului de activitate


Operatori de la locul de
muncă
2. Identificarea persoanelor chestionate
Şeful de atelier sau de
persoane implicate în activitatea analizată: secţie

Inginerul de securitate

Responsabilul cu
Etape de formarea personalului
aplicare
3. Distribuirea chestionarului Chestionarul grupează 50 de
la persoanele stabilite şi întrebări cu care se evaluează
importanţa fiecărei probleme
completarea lui analizate
Scala de evaluare
1. foarte slab
5 niveluri 2. slab
(cote) 3. mediu
4. bun
5. foarte bun

Stabilirea cotei finale a fiecărei


probleme, prin însumarea cotelor
4. Prelucrarea rezultatelor şi obţinute la fiecare întrebare din
stabilirea concluziilor chestionar
Ierarhizarea problemelor de
securitate

Stabilirea priorităţilor de acţiune

Figura 2.2: Etapele metodei DSF

15
2.3.Metoda DCT (Diagnostique des Conditions de Travail)

Metoda propusă de cercetătorii francezi în anul 1984 îşi propune realizarea unui instrument
simplu şi eficace pentru evaluarea condiţiilor de muncă într-o întreprindere.
Metoda presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) Căutarea unei viziuni globale asupra diferitelor sectoare, secţii şi ateliere ale
întreprinderii, din punctul de vedere al condiţiilor de muncă.
b) Depistarea sectoarelor cu probleme deosebite, ce necesită analize aprofundate.
c) Aprofundarea analizei la nivelul sectorului, utilizând ca instrument de lucru în aceasta
etapa o “baterie de evaluare primară” (tabelul 2.2) care cuprinde 9 categorii de probleme (“câmpuri de
investigare”) grupate în 63 de întrebări sau puncte-cheie. Fiecare întrebare conţine de la 1 la 3 itemi,
corespunzători de fapt supoziţiilor la care apelează evaluatorii;
d) Stabilirea diagnosticului stării condiţiilor de muncă şi de securitate din sectorul
analizat ;
e) Elaborarea programului de acţiune.

Tabelul 2.2.: Metoda DCT. Structura bateriilor de evaluare primară a condiţiilor de muncă

Număr Număr de
Categoria de probleme investigate Specificul problemelor
de itemi
(câmpul de investigare) investigate
întrebări (calificative)
- caracteristici
Uneltele de muncă 2 6
- condiţii de utilizare
- starea uneltelor
Adecvarea uneltelor - adaptarea uneltelor la muncă 3 9
- defecţiuni sau avarii
- repartizarea sarcinilor
Sarcina de muncă 3 5
- realizarea operaţiilor
- amenajare
- eforturi dinamice
Locul de muncă 10 30
- eforturi statice
- viteză de execuţie
- calitatea aerului
Ambianţa locului de muncă 12 36
- zgomot şi vibraţii
- riscuri de accidentare
- condiţii de igienă
Securitatea muncii 4 10
- accidente produse
- îmbolnăviri profesionale
Evaluarea îmbolnăvirii
12 36
personalului
Relaţii sociale de grup 17 21
Stil de conducere 10 30

16
Tabelul 2.3.: Exemple de întrebări şi itemi (calificative) specifice categoriei de probleme „Adecvarea
uneltelor”

Categoria de Specificul
probleme problemelor Întrebări Calificative
investigate investigate
Uneltele pe care le folosiţi sunt bune
moderne sau învechite, în bună
stare sau degradate, sigure sau
Starea uneltelor medii
periculoase, fiabile sau precare
Puteţi califica global această
adaptare ca…? slabe

Adecvarea Independent de starea lor, uneltele bună


Adaptarea
uneltelor sunt mai mult sau mai puţin
uneltelor la
adaptate activităţii pe care o prestaţi medie
activitatea de
Puteţi califica global această
muncă
adaptare ca…? slabă
Ritmul de muncă sau calitatea niciodată
Defecţiuni sau producţiei sunt perturbate de
uneori
avarii defecţiuni sau avarii ale instalaţiilor
şi uneltelor adesea

17
Metoda DCT Diagnostique des Conditions du Travail
(Piotet şi Mabile – 1984)

Diagnosticarea condiţiilor de muncă şi de securitate


Scop
la nivelul sectoarelor unei întreprinderi

Îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi de securitate


Obiective la nivelul unui sector analizat (secţie, atelier)

Se Pentru evaluarea condiţiilor de muncă la nivelul


aplică unei întreprinderi

Grupul de analiză inventariază


1. Conturarea unei viziuni globale asupra sectoarele, secţiile, atelierele
diferitelor sectoare, secţii şi ateliere ale evidenţiind conexiunile dintre
întreprinderii, din punct de vedere al acestea
Etape de condiţiilor de muncă Se identifică deficienţele
aplicare comune tuturor sectoarelor şi
care generează pericole
majore

Se stabilesc problemele
specifice fiecărui sector

2. Selecţia sectoarelor cu Prediagnostic prin studiul


comparativ al sectoarelor, pe baza
probleme deosebite, care
datelor din etapa 1
necesită analize aprofundate
Cu ajutorul “bateriei de evaluare
primară”
3. Realizarea analizei la
nivelul sectorului Pe baza chestionarelor aprofundate şi
adaptate problemelor studiate,
adresate operatorilor şi factorilor de
conducere interesaţi

4. Stabilirea diagnosticului
Pe baza prelucrării rezultatelor
stării condiţiilor de muncă şi răspunsurilor la chestionare
de securitate din sectorul anterioare
analizat
Se stabilesc măsurile de îmbunătăţire
a condiţiilor de muncă
5. Elaborarea programului de
acţiune
Se urmăreşte aplicarea şi se
evaluează eficienţa măsurilor
preconizate în programul de acţiune
Figura 2.3: Etapele metodei DCT

18
2.4.Metoda RNUR de analiză a sistemului de muncă

2.3.1. Scopul metodei

Metoda R.N.U.R. de evaluare bazată pe criterii ergonomice, are ca scop analiza şi reproiectarea
sistemelor de muncă existente şi a fost elaborată în cadrul Regiei Naţionale a Uzinelor Renault, Franţa.
Ea se bazează pe interacţiunea om-maşină, care are loc într-un mediu, de aceea dependenţele
reciproce dintre componentele sistemului sunt investigate cu minuţiozitate, fiind astfel evidenţate
posibilele dificultăţi din cadrul acestor interacţiuni.
Pentru a nu omite aspecte care ar prezenta importanţă din punct de vedere ergonomic, metoda
R.N.U.R. organizează analiza pe parcursul a 27 criterii de evaluare, grupate în 8 factori de influenţă,
din 4 domenii de investigare (tab. 2.4).

Tabelul 2.4: Factori şi criterii de evaluare analitică a sistemului de muncă

Domenii de Criterii de
Factori de influenţă Criterii de evaluare
investigare evaluare
Înălţime-distanţă 1
Concepţia locului Alimentare-evacuare-piese 2
Ao
de muncă Aglomerare-accesibilitate 3
Comenzi-semnale 4
Factorul de
A Securitatea muncii 5
securitate
Ambianţa termică 6
Ambinţa sonoră 7
Ambianţa Iluminat artificial 8
B
fizică Vibraţii 9
Igiena atmosferică 10
Factori Aspectul postului 11
ergonomici Poziţia principală a corpului 12
Poziţia cea mai defavorabilă 13
Efort de muncă 14
Sarcina fizică C
Poziţia de muncă 15
Efort de manipulare 16
Poziţia în timpul manipulării 17
Sarcina Operaţiuni mentale 18
D
nervoasă Nivelul de atenţie 19
Autonomie individuală 20
Autonomie E
Autonomie în grup 21
Factori
Relaţii de Relaţii independente de muncă 22
psihologici şi F
muncă Relaţii dependente de muncă 23
sociali
Repetitivitate G Repetitivitatea ciclului de muncă 24
Potenţial de muncă 25
Conţinutul
Responsabilitate 26
muncii H
Interes 27

La aplicarea metodei, ergonomistul trebuie să deţină numeroase informaţii şi standarde


ergonomice bine sistematizate, sarcina lui fiind de a analiza situaţia concretă a locului de muncă ce a
fost supus studiului şi de a interpreta prescripţiile ghidului, pentru a se adapta sistemului de muncă
analizat.
19
Evaluarea criteriilor se face cu ajutorul unei grile de evaluare (tab. 2.5) pe o scară cu cinci
niveluri, nivelul unu fiind corespunzător situaţiei celei mai favorabile, iar nivelul maxim semnalând
situaţiile cele mai dificile, solicitante, nocive sau periculoase.

Tabelul 2.5: Grila de evaluare a criteriilor metodei

NIVEL
FACTORUL DE INFLUENŢĂ
UL
foarte foarte
5 foarte solicitat 1 min izolat 1 min redus
periculos greu
4 periculos greu solicitat 1...5 min relaţii dificile 1...3 min
3 acceptabil normal 5...15 min relaţii uşoare 3...5 min mediu
2 bine uşor 15...30 min grupa 5...10 min
grupa + din
1 foarte bine foarte uşor 30 min 10 min ridicat
afară
N
A B C D E F G H
F

Prin modul în care este concepută, metoda evidenţiază deficienţele interacţiunilor dintre
elementele de bază ale sistemului şi asigură reproiectarea sistemului de muncă, în special pentru:
- îmbunătăţirea proiectului spaţiului de muncă;
- asigurarea securităţii operatorului;
- optimizarea mediului fizic;
- reducerea solicitărilor fizice şi nervoase ale operatorului
- optimizarea mediului organizaţional şi a condiţiilor psihosociale în care funcţionează sistemul.
Deşi doar doi dintre factorii de influenţă utilizaţi de metoda R.N.U.R., ambianţa fizică şi
solicitarea fizică, au caracter ergonomic, acest lucru nu trebuie să producă confuzie. Bazându-se pe
cunoştinţe de anatomie, fiziologie, antropometrie umană etc., cercetarea factorilor de influenţă din
metoda R.N.U.R. asigură ergonomistului posibilitatea de analizare a interacţiunilor dintre om şi
celelalte componente ale sistemului, corelând posibilităţile morfologice, funcţionale, psihice etc. ale
omului cu condiţiile tehnice, economice, organizaţionale, sociale în care funcţionează sistemul; fapt
pentru care toţi factorii de influenţă ai metodei pot fi consideraţi ergonomici.

2.3.2.Etapele de lucru

2.3.2.1.Culegerea datelor generale specifice sistemului

Această etapă se realizează prin introducerea ergonomistului în atmosfera de muncă, unde se


desfăşoară activitatea analizată. Specialistul se va informa asupra condiţiilor tehnice existente, de
exemplu: utilaj, scule, dispozitive, verificatoare, grad de uzură etc., precum şi asupra problemelor
specifice de organizare a muncii.
Se va analiza sarcina de muncă prin studierea metodei aplicate pentru desfăşurarea activităţilor şi
se va măsura timpul aferent exercitării acestor activităţi de muncă. Pentru ca datele culese să fie
realiste şi complete, ergonomistul va discuta aceste probleme cu operatorii implicaţi în muncă, cu
specialiştii din compartiment etc.

2.3.2.2.Analiza sistemului de muncă pe baza criteriilor specifice metodei

Sistemul de muncă este cercetat pe baza factorilor de influenţă, prin evaluarea nivelului
ergonomic corespunzător criteriilor aferente (tab. 2.6), cuprinse în ghidul de analiză R.N.U.R. Prin
20
aceasta, se urmăreşte adaptarea semnificaţiei fiecărui criteriu din metoda generală de analiză la situaţia
concretă din sistemul studiat.

Tabelul 2.6: Criteriile 1...27 pentru culegerea datelor

A01 Zona de acţionare a membrelor C16 Efortul în etapa de manipulare a


superioare şi inferioare produsului
A02 Alimentare, înălţime, evacuare, C17 Poziţia în timpul efortului de
distanţă, economie de mişcări manipulare a produsului
A03 Aglomerare D18 Operaţiuni mentale, număr de
Accesibilitate la locul de muncă informaţii pe minut
A04 Comenzi, semnale, aparate de măsură D19 Nivel de atenţie, durata atenţiei şi
A5 Securitatea muncii precizia muncii
B6 Temperatura aerului în sezonul rece E20 Autonomie individuală
şi cald, corelată cu sarcina de muncă
dinamică
B7 Nivelul presiunii acustice pentru E21 Autonomie de grup
zgomotul continuu şi intermitent
B8 Iluminat şi luminanţă F22 Relaţii independente de muncă
B9 Vibraţii
B10 Poluarea mediului F23 Relaţii dependente de muncă
B11 Lumină naturală, curăţenie, aspect, G24 Repetivitatea ciclului
cromatică
C12 Postura principală H25 Potenţial, timpul de adaptare la
C13 Postura cea mai defavorabilă activitate
C14 Efortul în etapa de transformare a H26 Responsabilitate, erori, consecinţe
produsului
C15 Poziţia în timpul efortului, în etapa H27 Interes, satisfacţia muncii
de transformare

2.3.2.3.Concepţia locului de muncă (A0)

Atenţia specialistului se va îndrepta spre interacţiunea dintre spaţiul de muncă şi componenta


umană a sistemului. Se verifică dacă înălţimea şi depărtarea zonelor de acţionare a membrelor
superioare şi inferioare ale operatorului, atât în poziţia de muncă ortostatică, cât şi aşezat, sunt corelate
cu dimensiunile antropometrice ale operatorului (A01).
Posibitatea de alimentare şi evacuare a pieselor (A02) este, de asemenea, în legătură cu
dimensiunile antropometrice ale muncitorului. În acelaşi timp, aceste activităţi se investighează pe
baza principiilor economiei mişcărilor, pentru ca muncitorul să poată alimenta şi evacua piesele pe
baza mişcărilor de clase joase, cele mai puţin consumatoare de energie. Sunt preferate soluţiile care
realizează alimentarea şi evacuarea folosind legea gravitaţiei, micşorând atât efortul muncitorului cât şi
timpul aferent acestor activităţi.
Aglomerarea şi accesibilitatea la locul de muncă (A03) implică un studiu al organizării muncii şi
al posibilităţii de circulaţie la locul de muncă. Se recomandă întocmirea unei schiţe a secţiei sau
atelierului, pe care să se marcheze locurile de muncă, utilajele, punctele de depozitare a materialelor,
lăzilor, dulapurilor, meselor etc. Pe aceste schiţe vor fi indicate căile de acces şi traseele parcurse de
muncitor în vederea îndeplinirii sarcinii de muncă, punându-se în evidenţă punctele de aglomerare şi
traseele inutil de lungi.
Comenzile şi semnalele (A04) pot fi generatoare de probleme în interacţiunea dintre elementul
spaţiu de muncă şi elementele componentei umane: simţurile, organele efectoare, procesarea. În
consecinţă, concepţia organelor de comandă ale maşinii (butoane, manivele, leviere, roţi etc.) a
21
semnalelor (sonore, vizuale etc.), a aparatelor de măsură va fi verificată din punct de vedere al
vizualizării, al amplasamentului, al clarităţii mesajului.

2.3.2.4.Securitatea muncii (A5)

Securitatea muncii (A5) este unul dintre scopurile de bază ale ergonomiei. Se investighează
posibilităţile de producere a accidentelor şi incidentelor, gravitatea lor, în funcţie de utilajele folosite şi
natura activităţilor analizate.

2.3.2.5.Ambianţa fizică (B)

Ambianţa fizică de muncă (B) este caracterizată printr-un ansamblu de criterii de influenţă,
reunind atât cerinţe ale stării fizice a aerului la locul de muncă, igienă atmosferică, aspect, cât şi
probleme legate de zgomot, vibraţii, iluminat etc.
Cu ajutorul criteriului de ambianţă termică (B6) se evaluează dacă temperatura aerului la locul de
muncă, atât în sezonul cald cât şi în cel rece, corelată cu sarcina de muncă dinamică, îi asigură
operatorului starea fiziologică corespunzătoare pentru desfăşurarea muncii într-un ritm normal.
Ambianţa sonoră (B7) este caracterizată prin măsurarea nivelurilor de presiune acustică pentru
zgomotele prezente în mod continuu la locul de muncă şi pentru cele intermitente. Măsurătorile se
efectuează cu ajutorul sonometrelor de precizie, cu filtre ponderatoare de tip A. nivelurile de evaluare
ale acestui criteriu sunt în concordanţă cu normele ISO din domeniu.
Criteriul de evaluare a confortului vizual (B8) presupune măsurarea nivelurilor de iluminat cu
ajutorul unui luxmetru şi compararea acestor valori cu cele recomandate pentru diferite categorii de
activităţi, în funcţie de precizia lucrărilor. De asemenea, se ţine cont şi de luminanţe, atât din punctul
de vedere al contrastelor, cât şi al repartiţiei strălucirii
Frecvenţa, amplitudinea şi durata expunerii la vibraţii (B9) se determină datorită efectelor
nocive ale acestora asupra sănătăţii operatorului.
Igiena atmosferică a mediului fizic (B10) se referă la poluarea mediului de muncă cu praf, fum,
gaze, vapori. Se apreciază măsura în care există aceste noxe şi modul cum ele afectează sănătatea
operatorului şi capacitatea lui de muncă.
Ultimul criteriu definitoriu pentru ambianţa fizică de muncă îl reprezintă aspectul locului de
muncă (B11), atât din punctul de vedere al curăţeniei, spaţiului, cromaticii, cât şi din puct de vedere al
iluminatului natural – apreciat în funcţie de dotarea cu geamuri, suprafaţa pardoselii, distanţa dintre
locul de muncă şi faţada cu geamuri.

2.3.2.6.Solicitarea fizică (C)

Solicitarea fizică (C) la care este supus operatorul este un factor generator de oboseală, cauză
frecventă a scăderii capacităţii de muncă. Pe baza analizei sarcinii de muncă şi a metodei de muncă se
determină poziţiile muncitorului în timpul activităţilor.
Solicitarea posturală dată de poziţia principală a operatorului (C12), corelată cu timpul de
menţinere în acea poziţie trebuie determinată nu doar pentru activitatea cea mai importantă, cum ar fi
prelucrarea propriu-zisă pe o maşină-unealtă, ci pentru toate categoriile de activităţi care sunt
desfăşurate de operator pentru realizarea sarcinii de muncă, de exemplu activităţile de pregătire şi
încheiere a operaţiei
În cazul în care operatorul depune efort (ridicare, apăsare, tragere, împingere, apucare etc.),
solicitarea generată se apreciază în funcţie de efortul exercitat şi timpul de menţinere în situaţia de
efort sau frecvenţa eforturilor. Această evaluare se face atât pentru etapa de transformare a
produsului(C14), cât şi pentru etapa de manipulare a acestuia (C16). Se analizează şi se evaluează
solicitările generate de poziţia muncitorului în timpul efortului, atât în etapa de transformare a
produsului (C15), cât şi în etapa de manipulare (C17)).

22
2.3.2.7.Solicitarea nervoasă (D)

Solicitarea nervoasă (D) a operatorului în timpul procesului de muncă vizează supraîncărcarea


sistemului nervos, ducând cu timpul la surmenaj. Se evaluează solicitarea nervoasă dată de operaţiile
mentale (D18), în funcţie de numărul de informaţii primite şi prelucrate într-un minut şi durata limită de
execuţie a acestor operaţii, fără afectarea bunei desfăşurări a procesului. Solicitarea nervoasă datorată
nivelului de atenţie (D19) este determinată ţinând cont de atenţie şi de precizia solicitată de sarcina de
muncă

2.3.2.8.Autonomia în activitatea de muncă (E)

Autonomia în activitatea de muncă (E) este un factor cu ajutorul căruia se apreciază posibilitatea
operatorului de a părăsi locul de muncă pentru a-şi consuma timpul de odihnă şi cel destinat
necesităţilor fiziologice, fără însă a perturba producţia. Se verifică atât autonomia individuală (E20), în
funcţie de durata maximă de părăsire a locului de muncă de către un executant, cât şi autonomia de
grup (E21) în funcţie de durata maximă în cadrul căreia mai mulţi executanţi pot părăsi locul de muncă
fără a afecta procesul de producţie, de exemplu pentru a lua o pauză suprapusă cu timpul de
funcţionare a maşinii.

2.3.2.9.Relaţii de muncă (F)

În sistemul om-maşină, mediul în care se desfăşoară munca este reprezentat şi prin elementul
de organizare a muncii, incluzând problemele de ordin social. Natura sarcinii de muncă şi organizarea
muncii influenţează relaţiile independente faţă de muncă (F22) între operatori, văzute prin prisma
comunicărilor extraprofesionale în timpul procesului de muncă, fără a influenţa negativ desfăşurarea
acestuia.
Investigarea relaţiilor dependente faţă de muncă (F23) vizează posibilitatea comunicării cu
organele ierarhice imediat superioare, cu personalul de cotrol, retuş, reparaţii, transport etc., în
interesul serviciului.

2.3.2.10. Repetitivitatea ciclului de muncă (G)

Repetitivitatea ciclului de muncă (criteriul G24) oboseşte operatorul prin monotonie. Depinde
de numărul de operaţii identice care se repetă în timpul ciclului de muncă, de numărul de locuri de
muncă diferite la care se poate roti executantul, precum şi de perioada de rotaţie.

2.3.2.11. Conţinutul muncii (H)

Conţinutul muncii este un factor care investighează relaţia între componenta umană şi sarcina
de muncă. Aptitudinile necesare îndeplinirii sarcinii de muncă, corelate cu timpul de adaptare la
activitate sunt luate în considerare prin criteriul potenţialului de muncă (H25). Criteriul responsabilităţii
(H26) îndreaptă atenţia ergonomistului spre posibilitatea de apariţie a erorilor din cauza naturii sarcinii
de muncă, spre consecinţele producerii erorilor şi capacitatea operatorului de a rezolva erorile şi
problemele de muncă apărute.
Interesul faţă de muncă (H27) este un criteriu care pune în discuţie măsura în care îndeplinirea
sarcinii de muncă îi dă satisfacţie operatorului. Se verifică dacă operatorul execută mai multe faze
necesare realizării unui produs sau dacă are de îndeplinit doar o singură sarcină, dacă se recunoaşte în
produsul muncii sale, realizând întreg produsul sau doar repere din ansamblu, dacă are posibilitatea să
decidă şi să aleagă ordinea operaţiilor tehnologice, utilajele, sculele, dispozitivele, verificatoarele
necesare.

23
2.3.3. Trasarea şi interpretarea profilelor sistemului de muncă

În urma analizei sistemului de muncă cu ajutorul metodei R.N.U.R., fiecare criteriu investigat a
evidenţiat interacţiunile dintre diferitele elemente de bază ale sistemului şi a fost apreciat cu ajutorul
grilei de evaluare.
Aceste rezultate pot fi reprezentate grafic, pentru a evidenţia zonele deficitare ale proiectului
sistemului.
Profilul global al sistemului de muncă (fig. 2.1) se trasează prin reprezentarea nivelurilor
ergonomice ale celor opt factori de influenţă (A...H). Nivelul fiecărui factor se obţine ca medie
aritmetică a criteriilor aferente lui. De aceea, profilul global oferă o imagine de ansamblu a sistemului,
evidenţiind ponderea factorului şi gradul de dificultate corespunzător.
Profilul analitic al sistemului de muncă (fig. 2.2) constă în reprezentarea grafică a nivelurilor
de evaluare a tuturor criteriilor de influenţă. Analiza va evidenţia cauzele care duc la proasta
funcţionare a sistemului de muncă. Aceste probleme trebuie înlăturate iar soluţiile adoptate pentru
reproiectarea sistemului de muncă vor fi corelate, pentru ca rezultatul final să fie: îmbunătăţirea
performanţei întregului sistem de muncă şi nu doar numai a uneia dintre componentele sale.

3.5

3
Nivel de evaluare

2.5

1.5

0.5

0
A B C D E F G H
Factori

Figura 2.4. Profilul global al sistemului de muncă


A – concepţia locului de muncă şi securitate; B – ambianţa fizică; C – solicitarea fizică;
D – sarcina nervoasă; E – autonomia; F – relaţiile de muncă; G – repetivitatea; H – conţinutul
muncii.

24
4.5

3.5

2.5
Criterii

1.5

0.5

0
5 (A)
)
)
)

6 (B)
7 (B)
8 (B)
9 (B)
)

)
)
)

)
)

)
)
)
)
)
)
)
)
)
)

)
)
)
1(A0
2 (A0
3 (A0
4 (A0

22 (F
23 (F
24 (G
10 (B

20 (E
21 (E
11 (C
12 (C
13 (C
14 (C
15 (C
16 (C
17 (C
18 (D
19 (D

25 (H
26 (H
27 (H
Nivel de evaluare

Figura 2.5. Profilul analitic al sistemului de muncă


A0 – concepţia locului de muncă; A – securitatea în muncă; B – ambianţa fizică; C – solicitarea fizică;
D – sarcina nervoasă; E – autonomia; F – relaţiile de muncă; G – repetivitatea; H – conţinutul
muncii.

Metoda R.N.U.R. este specifică ergonomiei industriale. Analizarea situaţiei de muncă – ţinând
cont de factorii de influenţă – are avantajul că permite o vedere de ansamblu asupra tuturor aspectelor
care definesc componentele sistemului de muncă în interacţiune şi nu atribuie importanţă decisivă
numai unui singur factor, care ar fi mai uşor vizibil şi mai uşor de ameliorat.
Deoarece fiecare factor este definit prin valori şi caracteristici specifice, încadrarea în nivelurile
ergonomice ale factorilor, conform grilei de evaluare, se face cu precizie, fără interpretări.
Acest mijloc de analiză şi evaluare ergonomică asigură, prin viziunea sistemică pe care o are
asupra activităţii de muncă, faptul că îmbunătăţirile aduse într-un domeniu nu antrenează efecte
negative în alte domenii de influenţă.
Metoda expusă prezintă avantajul că reuneşte un volum important de cunoştinţe, care permit o
mai bună reproiectare a sistemului de muncă. Totuşi datele grupate şi prezentate de metodă nu sunt
suficiente prin ele însele, de aceea utilizarea lor trebuie făcută în anumite limite şi în dependenţă şi cu
alţi factori organizaţionali (amplasarea mijloacelor de muncă, metoda de muncă, fluxul tehnologic,
etc.).

25
CUPRINS
Introducere 2
Capitolul 1: Sistemul de muncă 3
1.4. Componente, clasificare, interacţiuni 3
1.4.1. Interacţiunea om-maşină 4
1.4.2. Interacţiunea om-mediu 4
1.4.3. Interacţiunea maşină-om 4
1.4.4. Interacţiunea maşină-mediu 4
1.4.5. Interacţiunea mediu-om 4
1.4.6. Interacţiunea mediu-maşină 4
1.5. Sisteme de muncă om-maşină-mediu 5
1.5.1. Componenta om a sistemului de muncă 6
1.5.1.1. Organele efectoare 6
1.5.1.2. Simţurile 6
1.5.1.3. Energia, informaţia şi motivaţia 7
1.5.2. Componenta maşină a sistemului de muncă 7
1.5.2.1. Prelucrarea controlată 7
1.5.2.2. Vizualizarea 7
1.5.2.3. Organele de comandă 8
1.5.3. Mediul înconjurător 8
1.5.3.1. Spaţiul de muncă 8
1.5.3.2. Mediul fizic 8
1.5.3.3. Organizarea muncii 8
1.6. Aplicarea ergonomiei în practică 9
1.6.1. Formatul standard pentru descrierea sistemelor om-maşină 10
1.6.2. Identificarea şi clasificarea problemelor de proiectare 10
1.6.3. Analiza sarcinii de muncă şi interacţiunii om-maşină 10
1.6.4. Specificarea proiectului sistemului şi a comportamentului uman 11
1.6.5. Identificarea şi analiza tendinţelor de bază 11
1.6.6. Generarea şi implementarea de noi concepte 11
Capitolul 2: Metode de evaluare bazate pe ergonomia sistemelor 12
2.4.Metoda HAZOP (Hazard Operability) 12
2.5.Metoda DSF (Diagnosis Safety Form) 14
2.6.Metoda DCT (Diagnostique des Conditions de Travail) 16
2.4.Metoda RNUR de analiză a sistemului de muncă 19
2.6.1. Scopul metodei 19
2.6.2. Etapele de lucru 20
2.6.2.1. Culegerea datelor generale specifice sistemului 20
2.6.2.2. Analiza sistemului de muncă pe baza criteriilor specifice metodei 20
2.6.2.3. Concepţia locului de muncă (A0) 21
2.6.2.4. Securitatea muncii (A5) 22
2.6.2.5. Ambianţa fizică (B) 22
2.6.2.6. Solicitarea fizică (C) 22
2.6.2.7. Solicitarea nervoasă (D) 23
2.6.2.8. Autonomia în activitatea de muncă (E) 23
2.6.2.9. Relaţii de muncă (F) 23
2.6.2.10. Repetitivitatea ciclului de muncă (G) 23
2.6.2.11. Conţinutul muncii (H) 23
2.6.3.Trasarea şi interpretarea profilelor sistemului de muncă 24

26