Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PE ERGONOMIA SISTEMELOR
Curs postuniversitar
Evaluator de risc în securitate şi sănătate în muncă
Ergonomia este o ştiinţă care contribuie la proiectarea sistemelor de muncă pentru a le adapta
omului, în funcţie de posibilităţile fiziologice, psihologice etc. ale acestuia cu scopul de a-i asigura
confortul, sănătatea şi securitatea în muncă şi pentru a creşte eficienţa muncii.
Prin natura lor principiile şi metodele ergonomice de analiză şi proiectare sunt benefice atât
agenţilor economici cât şi angajaţilor. Neglijarea principiilor ergonomice de către societăţile
comerciale va atrage neajunsuri majore soldate cu cheltuieli mari, în timp ce profitul va creşte
substanţial prin îmbunătăţirea eficienţei muncii pe baza aplicaţiilor ergonomiei.
Ca o ştiinţă ce se ocupă cu proiectarea sistemelor în care oamenii şi maşinile lucrează
împreună, elementul uman deţine rolul esenţial. Omul va fi considerat permanent ca o parte a
sistemului şi orice modificare adusă unei componente a sistemului nu va fi valabilă decât dacă ea va
avea efecte pozitive privind funcţionarea întregului sistem.
F. Daniellou (1986) afirma că „ergonomia studiază activitatea de muncă, pentru a contribui la
concepţia mijloacelor de muncă, adaptate la sănătate şi eficienţă economică”. Conceptele ştiinţifice ale
ergonomiei dezvoltate în Franţa pun mare accent pe transformarea muncii pentru a îndeplini
obiectivele economice asigurând în acelaşi timp sănătatea fizică şi mentală a omului.
Această logică dublă, una axată pe factorul economic şi alta pe factorul social este confirmată şi
prin definiţia dată de Societatea Ergonomică de Limbă Franceză (1992): „Ergonomia utilizează
cunoştinţe ştiinţifice relative la om şi necesare pentru conceperea sculelor, maşinilor şi dispozitivelor
care pot fi utilizate cu maximum de confort, de securitate şi eficacitate”.
R. S. Bridger (1995) precizează că „ergonomia ne asigură că nevoile umane de siguranţă şi
muncă eficientă sunt luate în considerare la proiectarea sistemelor de muncă”.
Demersurile ergonomiei se bazează pe cunoştinţele puse la dispoziţie de mai multe ştiinţe aflate
în raport interdisciplinar. Astfel, Institutul de Igienă şi Sănătate Publică din Bucureşti consideră că:
„Ergonomia sintetizează cunoştinţele biologice, medicale, psihologice, antropologice şi sociale, în
corelaţie cu cele tehnice, urmărind adaptarea reciprocă a complexului om-maşină-mediu pentru
realizarea unei productivităţi ridicate, cu menţinerea şi promovarea capacităţii de muncă”, în timp ce
Organizaţia Internaţională a Muncii explică faptul că „Ergonomia este aplicarea ştiinţelor biologice şi
umane, în corelaţie cu ştiinţele tehnice, pentru a ajunge la o adaptare reciprocă optimă între om şi
munca sa, rezultatele fiind măsurate în indici de eficienţă şi bună stare de sănătate a omului”.
Ergonomia pune accentul pe elementul uman, dar rezultatele demersului ergonomic se
concretizează prin funcţionarea corectă şi în condiţii de siguranţă a întregului sistem de muncă, fără să
afecteze performanţele omului.
Ergonomistul are rolul de a îmbunătăţi funcţionarea unui sistem luând în consideraţie
interacţiunea dintre elementul uman şi celelalte componente ale sistemului. Creşterea performanţei
unei maşini va genera încordarea fizică sau efortul psihologic suplimentar al operatorilor, sau va altera
mediul înconjurător, aspecte inacceptabile din punct de vedere ergonomic.
2
Capitolul 1
SISTEMUL DE MUNCĂ
Un sistem de muncă este alcătuit din componenta umană şi componenta maşină, aflate într-un
anumit mediu, între componentele sistemului manifestându-se interacţiuni reciproce. Sistemele de
muncă pot avea caracter simplu sau complex (fig 1.1):
ME ME
MA
OM OM
a. b.
ME ME
OM
MA
MA
MA
OM OM
OM
MA
c. d.
Unui sistem de muncă simplu îi corespund şase acţiuni cauzale provenind de la cele trei
interacţiuni principale: om-maşină, om-mediu, maşină-mediu.
Acţiunea omului asupra maşinii poate fi evaluată din punct de vedere anatomic, analizând
posturile corpului şi membrelor în timpul lucrului, mişcările implicate, mărimea forţelor aplicate,
frecvenţa mişcărilor etc. Din punct de vedere aplicativ, în cadrul acestei interacţiuni poate fi măsurat
consumul de oxigen, evaluând consumul energetic implicat, oboseala fizică, ritmul de muncă.
Prin activitatea sa omul afectează condiţiile de mediu prin emisia de zgomot, căldură, gaze şi
vapori organici etc. Evaluarea acestor efecte se face prin măsurători specifice ale mediului de muncă.
Maşina acţionează asupra mediului, alterându-i calităţile prin emisiile de de zgomot, căldură,
noxe etc. Prin metode specifice ingineriei industriale, igieniei muncii etc. pot fi măsurate valoric aceste
efecte negative.
4
aerospaţială Boeing a înregistrat în anul 1980 valori ale costurilor determinate de problemele de
sănătate ale angajaţilor de trei ori ca cele pentru achiziţionarea aluminiului necesar construcţiei
avioanelor.
În cadrul companiilor moderne, sistemele de muncă sunt supuse unor condiţii foarte exigente,
în care subsistemul tehnic este conceput să funcţioneze cu precizie mare. Coordonarea şi funcţionarea
unui asemenea sistem implică colaborarea unei game diverse de specialişti din domeniile ingineriei,
studiului muncii, cercetărilor operaţionale, ergonomiei, managementului resurselor umane etc. În
efortul lor comun accentul este pus pe optimizarea funcţionării întregului sistem şi nu numai pe
componenta om sau maşină.
OM MA
3. SIMŢURI 2. VIZUALI-
ZARE
4. PROCESARE
1. PRELU-
CRARE
5. ORGANE
EFECTOARE
6. ORGANE
DE COMANDĂ
ME
7. SPAŢIU DE MUNCĂ
8. MEDIU FIZIC
9. ORGANIZAREA
MUNCII
5
1.2.1. Componenta om a sistemului de muncă
1.2.1.1.Organele efectoare
Deşi întreg corpul uman poate fi considerat ca efector, totuşi mâinile, picioarele şi vocea
reprezintă organe efectoare primare, prin intermediul cărora informaţia este introdusă în maşină sau
trecută de la un om la altul.
Mâna omului serveşte la prinderea şi manipularea obiectelor, la utilizarea sculelor, transmiterea
de informaţii spre componenta maşină. Prinderea se poate realiza cu putere (între baza degetelor şi
palmă), sau de precizie (între vârfurile degetelor).
Piciorul poate efectua şi transmite informaţii către maşină, degrevând astfel mâna de anumite
sarcini ale muncii. Evaluarea capacităţii piciorului de a acţiona ca organ efector va lua în considerare
forţa piciorului într-o anumită poziţie, posibilităţile de flexie şi extensie a labei piciorului faţă de
gambă, timpul de reacţie, senzaţia de stabilitate etc.
Sistemele de recunoaştere a vocii permit utilizarea acesteia ca organ efector şi ele se constituie
într-un canal suplimentar de comunicare între om şi maşină.
Activitatea organelor efectoare se bazează pe sistemele osos şi muscular, pe procesele
fiziologice şi informaţionale.
1.2.1.2.Simţurile
Prin intermediul celor cinci simţuri oamenii sunt avertizaţi asupra evenimentelor care au loc în
jurul lor. În timpul activităţii lucrative văzul şi auzul au cea mai mare importanţă, simţul tactil are
importanţă medie, iar mirosul şi gustul sunt de mică importanţă.
Limitele fiziologice ale oamenilor în domeniul proceselor senzoriale trebuie cunoscute şi
aplicate la proiectarea sistemelor de muncă.
Sensibilitatea ochiului uman acoperă intervalul de valori între 0...100000 lx. O importanţă
similară iluminatului trebuie acordată şi luminaţiei, măsură a strălucirii sau a luciului unei suprafeţe.
Energia luminoasă exercită influenţă asupra proceselor fiziologice din organism prin modificarea
metabolismului substanţelor, frecvenţei pulsului, ritmului somnului, stărilor psihice etc.
În timpul activităţilor omul apelează la combinaţii de simţuri (de exemplu vederea este adesea
orientată de auz). Omul poate detecta sunete cu frecvenţe cuprinse între 16...20000 Hz, dar domeniul
sensibilităţii maxime este între 2000...6000 Hz, adică în domeniul sunetelor înalte.
Simţul tactil este important în activităţile manuale. Mirosul este un canal de informare mai
puţin folosit în interacţiunea om-maşină. Totuşi, în practica semnalizării prezenţei unor substanţe
toxice inodore, este utilizată metoda de introducere a unor substanţe chimice cu mirosuri puternice şi
neplăcute. Uneori şi fumul poate fi considerat un semnal de avertizare pentru prezenţa focului.
6
1.2.1.3.Energia, informaţia şi motivaţia
Într-un sistem de muncă maşina poate fi un dispozitiv fabricat, simplu sau complex.
În concepţia ergonomică a sistemului de muncă, exemplul clasic de maşină îl reprezintă o
maşină-unealtă cu care operatorul stabileşte o legătură directă pentru a îndeplini sarcina de muncă în
mediul său de muncă.
Pentru sistemele informaţionale componenta maşină poate fi de natură abstractă, iar mediul de
muncă nu are o totalizare spaţială unică. Într-un astfel de sistem de muncă abstract maşina poate fi
programul de calculator, iar mediul îl poate reprezenta reţeaua în sine. În acest mod mai mulţi
utilizatori aflaţi în locuri diferite pot interacţiona cu maşina în acelaşi timp.
1.2.2.1.Prelucrarea controlată
Prelucrarea controlată reprezintă operaţia de bază realizată de maşină, sub controlul omului şi
ea reprezintă una din funcţiile de bază cerute unui sistem pentru ca el să aibă ieşire. De exemplu
aşchierea metalelor este o prelucrare tehnologică realizată de maşina-unealtă sub controlul
operatorului, având ca scop schimbarea formei iniţiale a piesei.
Prelucrarea controlată realizată de „maşinile” nepalpabile din sistemele informaţionale este mai
dificil de clasificat datorită caracterului abstract al acestor sisteme. Căutarea unui articol într-o bază de
date sau transmiterea unui text prin poşta electronică pot reprezenta exemple de prelucrări controlate
specifice acestor sisteme.
1.2.2.2.Vizualizarea
În sistemele de muncă simple, prelucrarea controlată oferă în mod direct propria ei vizualizare
(de exemplu săpatul unui şanţ cu o sapă). Dezvoltarea tehnologiilor a produs o distanţiere între
7
componenta umană şi prelucrarea controlată, fapt pentru care pentru a observa prelucrarea au fost
concepute aparate sau sisteme de vizualizare. De exemplu conducerea unei maşini reprezintă un proces
controlat care este parţial vizualizat indirect cu ajutorul aparatelor de la bord (vitezometru, kilometraj
etc.).
Prelucrările complexe specifice industriei chimice necesită sisteme de vizualizare artificiale,
care nu permit accesul direct al operatorului la prelucrarea controlată.
În sistemele informatice, prelucrarea controlată este adesea o operaţie abstractă, ea neputând fi
reprezentată prin afişaje fizice. În consecinţă vor fi necesare proiectarea unor interfeţe care să furnizeze
omului o senzaţie adecvată ce ar corespunde vizualizării prelucrării controlate.
1.2.2.3.Organele de comandă
Mediul înconjurător face referire atât la spaţiul în care au loc activităţile de muncă, la mediul fizic
ambiant, cât şi la condiţiile tehnice, organizatorice şi sociale în care se desfăşoară munca.
1.2.3.1.Spaţiul de muncă
Este reprezentat de spaţiul tridimensional în care se desfăşoară munca. Într-un sistem de muncă
simplu, spaţiul de muncă îl reprezintă chiar locul în care are loc activitatea lucrativă. În cazul unor
tehnologii avansate, spaţiul de muncă este adesea fix, fapt ce impune ca în etapa de proiectare a
sistemului să se ţină cont de dimensiunile maşinii, antropometria omului, tipul şi amplasarea
mobilierului etc.
1.2.3.2.Mediul fizic
Acţiunea mediului fizic ambiant, asupra comportamentului uman poate fi analizată din două
considerente:
- afectarea directă a componentei umane, datorită calităţii mediului (nivelul de poluare şi contaminare a
mediului). Având sănătatea afectată, omul va avea capacităţile diminuate şi îşi va schimba motivaţia,
conducând la performanţe slabe ale sistemului de muncă.
- afectarea interacţiunii dintre componentele om şi maşină, în cadrul sistemului de muncă. Din punct
de vedere ergonomic, cele mai importante aspecte sunt legate de zgomot, vibraţii, iluminat şi
microclimat.
1.2.3.3.Organizarea muncii
8
1.3. Aplicarea ergonomiei în practică
Tabelul 1.1. Interacţiuni între elementele de bază ale sistemului de muncă (după T. B. Leamon)
Spre deosebire de perioadele anterioare, când întregul produs sau maşină erau rezultatul
activităţii unui singur om, astăzi etapele de proiectare, de prototip şi de evaluare sunt realizate numai în
echipe specializate, fapt pentru care ergonomia modernă trebuie să-şi aducă contribuţia activă, la
nivelul fiecărei etape de lucru (tab. 1.2).
Deşi fiecare sistem de muncă are aspectele sale specifice, totuşi este importantă realizarea unei
metode standardizată pentru identificarea problemelor de proiectare şi pentru interpretarea lor.
De exemplu, problemele legate de proiectarea unui birou sunt cam aceleaşi, indiferent dacă
biroul va fi pentru o bancă, un centru administrativ sau un laborator, iar oamenii care lucrează la
proiectarea lui nu cunosc decât problemele specifice acestui produs.
Dray (1988) face o referire importantă la necesitatea clasificării problemelor în ergonomia
aplicată. Astfel, în ergonomia convenţională majoritatea problemelor apărute într-un sistem de muncă
erau rezolvate prin reproiectarea spaţiului de muncă. Ergonomiei moderne îi revine sarcina de a analiza
toţi factorii care pot contribui la generarea problemelor dintr-un sistem de muncă, luând în considerare
şi aspectele legate de structura organizaţională, management etc. care însoţesc schimbările fizice
produse la nivelul mediului de muncă.
De multe ori există tendinţa de a motiva accidentele, blocajele şi productivitatea scăzută prin
deficienţele comportamentului uman al sistemului de muncă.
Deficienţele din sistemele care conţin componenta umană trebuie analizate în cadrul complex al
sistemului om-maşină şi nu doar componenta „om”.
De exemplu, modul de proiectare a unei maşini îl poate determina pe utilizator să comită
acelaşi tip de eroare. Modul de organizare a muncii poate genera stări de oboseală care să reprezinte
cauza producerii unor acţiuni neadecvate a oamenilor.
Analiza efectuată din punct de vedere a principiilor ergonomiei moderne trebuie să permită
identificarea deficienţelor de proiectare ale sistemului de muncă care conduc la diminuarea
performanţelor şi să gasască posibilitatea de reproiectare a sistemului în scopul eliminării problemelor
semnalate.
10
Rezultatele analizei sarcinii de muncă sunt reprezentate prin:
- descrierea comportamentului impus de îndeplinirea sarcinii;
- descrierea stării sistemului în timpul desfăşurării muncii;
- stabilirea activităţilor corespunzătoare stărilor sistemului;
- identificarea elementelor critice ale sarcinii de muncă pentru a evalua sau prognoza
buna funcţionare a sistemului.
Analiza sarcinii permite evidenţierea modului de operare a sistemului şi comportamentului
omului, asigurând astfel cadrul necesar aplicării principiilor ergonomiei.
Pentru controlul condiţiilor de muncă au fost elaborate standarde care fac referire la:
proiectarea iluminatului, controlul zgomotului, microclimatul, proiectarea activităţii mâinilor, munca
în poziţia aşezat, antropometrie etc.
Standardele se schimbă în timp şi ele diferă de la o ţară la alta. Pe baza lor, ergonomistul
trebuie să poată preciza care sunt acţiunile şi comportamentele adecvate în funcţionarea unui sistem.
Proiectarea sarcinii de muncă nu va trebui făcută pornind de la pericolele pe care le-ar putea provoca
sănătăţii omului sau calităţii sistemului, ci va fi necesar ca ea să reflecte activitatea şi comportamentul
omului pentru a asigura funcţionarea sistemului de muncă la nivelul specificat. Metodele clasice bazate
pe analiza şi descrierea sarcinii de muncă permit studierea riguroasă a comportamentului uman în
sistem.
11
Capitolul 2
Obiective
Aplicarea
3. Sesizarea abaterilor posibile de la funcţionarea
cuvintelor
normală: absenţă, depăşire, insuficienţă
cheie
Etape
de
aplicare 4. Realizarea tabloului sinoptic al cauzelor posibile ale
abaterilor, consecinţele lor, acţiunile sau măsurile tehnice
necesare pentru a asigura buna funcţionare a procesului şi
securitatea acestuia
13
2.2.Metoda DSF (Diagnosis Safety Form)
Elaborată în anul 1974 de un grup de cercetători americani, metoda are ca obiectiv identificarea
unui ansamblu de carenţe existente într-o anumită activitate şi care determină performanţele de
securitate.
DSF se prezintă sub forma unei liste incluzând 9 categorii de probleme, ce urmează a fi
analizate: organizare, ambianţa fizică, unelte şi scule, echipament tehnic, formarea personalului,
sarcina de muncă, accidente, produse, boli profesionale şi echipament de protecţie.
Depistarea carenţelor referitoare la aceste probleme se face utilizând un chestionar ce grupează
50 de întrebări cu ajutorul cărora se evaluează importanţa lor. Scala de evaluare cuprinde 5 niveluri
(1…5), corespunzător calificativelor; foarte slab, slab, mediu, bun şi foarte bun.
Metoda este participativă, răspunsul la întrebări fiind obţinut direct de la personalul implicat în
activitatea analizată.
Aplicarea metodei DSF implică parcurgerea a patru etape:
a) Alegerea tipului de activitate, DSF fiind concepută pentru analiza şi evaluarea problemelor de
securitate a muncii comune unui ansamblu de locuri de muncă analoage sau unor activităţi
caracterizate prin riscuri comune (exemplu: prelucrări prin aşchiere, transport uzinal).
b) Identificarea persoanelor chestionate, fiind vorba de operatorii de la locurile de muncă, şeful de
atelier sau de secţie, inginerul de securitate şi responsabilul cu formarea personalului.
c) Distribuirea chestionarului la persoanele stabilite şi completarea lui.
d) Prelucrarea rezultatelor şi stabilirea concluziilor.
Pe baza însumării cotelor obţinute la fiecare întrebare (de la 1…5), se obţine o cotă finală
pentru categoria respectivă de probleme analizate. Aceste cote finale permit ierarhizarea problemelor
de securitate şi implicit stabilirea priorităţilor de acţiune ulterioară.
Dintre avantajele metodei DSF menţionăm:
- este o procedură suficient de formalizată pentru a putea fi aplicată de inginerul de
securitate al întreprinderii;
- permite elaborarea unui “prediagnostic intern” al problemelor de securitate, în baza
căruia specialiştii pot soluţiona ulterior problemele identificate;
- aplicarea ei reprezintă un mijloc de a trasa, plecând de la practica de zi cu zi, câteva
direcţii de prevenire.
Dintre dezavantajele acestei metode putem menţiona:
- procedura greoaie de lucru nu permite aplicarea ei în activităţi cu o mare diversitate de
locuri de muncă;
- aprecierea importanţei problemelor este lăsată exclusiv pe seama celor ce realizează
activitatea respectivă;
- lista de control şi chestionarul sunt închise şi nu epuizează toate problemele de
securitate.
14
Metoda DSF – Diagnosis Safety Form
(Tuttle şi colab. – 1974)
Inginerul de securitate
Responsabilul cu
Etape de formarea personalului
aplicare
3. Distribuirea chestionarului Chestionarul grupează 50 de
la persoanele stabilite şi întrebări cu care se evaluează
importanţa fiecărei probleme
completarea lui analizate
Scala de evaluare
1. foarte slab
5 niveluri 2. slab
(cote) 3. mediu
4. bun
5. foarte bun
15
2.3.Metoda DCT (Diagnostique des Conditions de Travail)
Metoda propusă de cercetătorii francezi în anul 1984 îşi propune realizarea unui instrument
simplu şi eficace pentru evaluarea condiţiilor de muncă într-o întreprindere.
Metoda presupune parcurgerea următoarelor etape:
a) Căutarea unei viziuni globale asupra diferitelor sectoare, secţii şi ateliere ale
întreprinderii, din punctul de vedere al condiţiilor de muncă.
b) Depistarea sectoarelor cu probleme deosebite, ce necesită analize aprofundate.
c) Aprofundarea analizei la nivelul sectorului, utilizând ca instrument de lucru în aceasta
etapa o “baterie de evaluare primară” (tabelul 2.2) care cuprinde 9 categorii de probleme (“câmpuri de
investigare”) grupate în 63 de întrebări sau puncte-cheie. Fiecare întrebare conţine de la 1 la 3 itemi,
corespunzători de fapt supoziţiilor la care apelează evaluatorii;
d) Stabilirea diagnosticului stării condiţiilor de muncă şi de securitate din sectorul
analizat ;
e) Elaborarea programului de acţiune.
Tabelul 2.2.: Metoda DCT. Structura bateriilor de evaluare primară a condiţiilor de muncă
Număr Număr de
Categoria de probleme investigate Specificul problemelor
de itemi
(câmpul de investigare) investigate
întrebări (calificative)
- caracteristici
Uneltele de muncă 2 6
- condiţii de utilizare
- starea uneltelor
Adecvarea uneltelor - adaptarea uneltelor la muncă 3 9
- defecţiuni sau avarii
- repartizarea sarcinilor
Sarcina de muncă 3 5
- realizarea operaţiilor
- amenajare
- eforturi dinamice
Locul de muncă 10 30
- eforturi statice
- viteză de execuţie
- calitatea aerului
Ambianţa locului de muncă 12 36
- zgomot şi vibraţii
- riscuri de accidentare
- condiţii de igienă
Securitatea muncii 4 10
- accidente produse
- îmbolnăviri profesionale
Evaluarea îmbolnăvirii
12 36
personalului
Relaţii sociale de grup 17 21
Stil de conducere 10 30
16
Tabelul 2.3.: Exemple de întrebări şi itemi (calificative) specifice categoriei de probleme „Adecvarea
uneltelor”
Categoria de Specificul
probleme problemelor Întrebări Calificative
investigate investigate
Uneltele pe care le folosiţi sunt bune
moderne sau învechite, în bună
stare sau degradate, sigure sau
Starea uneltelor medii
periculoase, fiabile sau precare
Puteţi califica global această
adaptare ca…? slabe
17
Metoda DCT Diagnostique des Conditions du Travail
(Piotet şi Mabile – 1984)
Se stabilesc problemele
specifice fiecărui sector
4. Stabilirea diagnosticului
Pe baza prelucrării rezultatelor
stării condiţiilor de muncă şi răspunsurilor la chestionare
de securitate din sectorul anterioare
analizat
Se stabilesc măsurile de îmbunătăţire
a condiţiilor de muncă
5. Elaborarea programului de
acţiune
Se urmăreşte aplicarea şi se
evaluează eficienţa măsurilor
preconizate în programul de acţiune
Figura 2.3: Etapele metodei DCT
18
2.4.Metoda RNUR de analiză a sistemului de muncă
Metoda R.N.U.R. de evaluare bazată pe criterii ergonomice, are ca scop analiza şi reproiectarea
sistemelor de muncă existente şi a fost elaborată în cadrul Regiei Naţionale a Uzinelor Renault, Franţa.
Ea se bazează pe interacţiunea om-maşină, care are loc într-un mediu, de aceea dependenţele
reciproce dintre componentele sistemului sunt investigate cu minuţiozitate, fiind astfel evidenţate
posibilele dificultăţi din cadrul acestor interacţiuni.
Pentru a nu omite aspecte care ar prezenta importanţă din punct de vedere ergonomic, metoda
R.N.U.R. organizează analiza pe parcursul a 27 criterii de evaluare, grupate în 8 factori de influenţă,
din 4 domenii de investigare (tab. 2.4).
Domenii de Criterii de
Factori de influenţă Criterii de evaluare
investigare evaluare
Înălţime-distanţă 1
Concepţia locului Alimentare-evacuare-piese 2
Ao
de muncă Aglomerare-accesibilitate 3
Comenzi-semnale 4
Factorul de
A Securitatea muncii 5
securitate
Ambianţa termică 6
Ambinţa sonoră 7
Ambianţa Iluminat artificial 8
B
fizică Vibraţii 9
Igiena atmosferică 10
Factori Aspectul postului 11
ergonomici Poziţia principală a corpului 12
Poziţia cea mai defavorabilă 13
Efort de muncă 14
Sarcina fizică C
Poziţia de muncă 15
Efort de manipulare 16
Poziţia în timpul manipulării 17
Sarcina Operaţiuni mentale 18
D
nervoasă Nivelul de atenţie 19
Autonomie individuală 20
Autonomie E
Autonomie în grup 21
Factori
Relaţii de Relaţii independente de muncă 22
psihologici şi F
muncă Relaţii dependente de muncă 23
sociali
Repetitivitate G Repetitivitatea ciclului de muncă 24
Potenţial de muncă 25
Conţinutul
Responsabilitate 26
muncii H
Interes 27
NIVEL
FACTORUL DE INFLUENŢĂ
UL
foarte foarte
5 foarte solicitat 1 min izolat 1 min redus
periculos greu
4 periculos greu solicitat 1...5 min relaţii dificile 1...3 min
3 acceptabil normal 5...15 min relaţii uşoare 3...5 min mediu
2 bine uşor 15...30 min grupa 5...10 min
grupa + din
1 foarte bine foarte uşor 30 min 10 min ridicat
afară
N
A B C D E F G H
F
Prin modul în care este concepută, metoda evidenţiază deficienţele interacţiunilor dintre
elementele de bază ale sistemului şi asigură reproiectarea sistemului de muncă, în special pentru:
- îmbunătăţirea proiectului spaţiului de muncă;
- asigurarea securităţii operatorului;
- optimizarea mediului fizic;
- reducerea solicitărilor fizice şi nervoase ale operatorului
- optimizarea mediului organizaţional şi a condiţiilor psihosociale în care funcţionează sistemul.
Deşi doar doi dintre factorii de influenţă utilizaţi de metoda R.N.U.R., ambianţa fizică şi
solicitarea fizică, au caracter ergonomic, acest lucru nu trebuie să producă confuzie. Bazându-se pe
cunoştinţe de anatomie, fiziologie, antropometrie umană etc., cercetarea factorilor de influenţă din
metoda R.N.U.R. asigură ergonomistului posibilitatea de analizare a interacţiunilor dintre om şi
celelalte componente ale sistemului, corelând posibilităţile morfologice, funcţionale, psihice etc. ale
omului cu condiţiile tehnice, economice, organizaţionale, sociale în care funcţionează sistemul; fapt
pentru care toţi factorii de influenţă ai metodei pot fi consideraţi ergonomici.
2.3.2.Etapele de lucru
Sistemul de muncă este cercetat pe baza factorilor de influenţă, prin evaluarea nivelului
ergonomic corespunzător criteriilor aferente (tab. 2.6), cuprinse în ghidul de analiză R.N.U.R. Prin
20
aceasta, se urmăreşte adaptarea semnificaţiei fiecărui criteriu din metoda generală de analiză la situaţia
concretă din sistemul studiat.
Securitatea muncii (A5) este unul dintre scopurile de bază ale ergonomiei. Se investighează
posibilităţile de producere a accidentelor şi incidentelor, gravitatea lor, în funcţie de utilajele folosite şi
natura activităţilor analizate.
Ambianţa fizică de muncă (B) este caracterizată printr-un ansamblu de criterii de influenţă,
reunind atât cerinţe ale stării fizice a aerului la locul de muncă, igienă atmosferică, aspect, cât şi
probleme legate de zgomot, vibraţii, iluminat etc.
Cu ajutorul criteriului de ambianţă termică (B6) se evaluează dacă temperatura aerului la locul de
muncă, atât în sezonul cald cât şi în cel rece, corelată cu sarcina de muncă dinamică, îi asigură
operatorului starea fiziologică corespunzătoare pentru desfăşurarea muncii într-un ritm normal.
Ambianţa sonoră (B7) este caracterizată prin măsurarea nivelurilor de presiune acustică pentru
zgomotele prezente în mod continuu la locul de muncă şi pentru cele intermitente. Măsurătorile se
efectuează cu ajutorul sonometrelor de precizie, cu filtre ponderatoare de tip A. nivelurile de evaluare
ale acestui criteriu sunt în concordanţă cu normele ISO din domeniu.
Criteriul de evaluare a confortului vizual (B8) presupune măsurarea nivelurilor de iluminat cu
ajutorul unui luxmetru şi compararea acestor valori cu cele recomandate pentru diferite categorii de
activităţi, în funcţie de precizia lucrărilor. De asemenea, se ţine cont şi de luminanţe, atât din punctul
de vedere al contrastelor, cât şi al repartiţiei strălucirii
Frecvenţa, amplitudinea şi durata expunerii la vibraţii (B9) se determină datorită efectelor
nocive ale acestora asupra sănătăţii operatorului.
Igiena atmosferică a mediului fizic (B10) se referă la poluarea mediului de muncă cu praf, fum,
gaze, vapori. Se apreciază măsura în care există aceste noxe şi modul cum ele afectează sănătatea
operatorului şi capacitatea lui de muncă.
Ultimul criteriu definitoriu pentru ambianţa fizică de muncă îl reprezintă aspectul locului de
muncă (B11), atât din punctul de vedere al curăţeniei, spaţiului, cromaticii, cât şi din puct de vedere al
iluminatului natural – apreciat în funcţie de dotarea cu geamuri, suprafaţa pardoselii, distanţa dintre
locul de muncă şi faţada cu geamuri.
Solicitarea fizică (C) la care este supus operatorul este un factor generator de oboseală, cauză
frecventă a scăderii capacităţii de muncă. Pe baza analizei sarcinii de muncă şi a metodei de muncă se
determină poziţiile muncitorului în timpul activităţilor.
Solicitarea posturală dată de poziţia principală a operatorului (C12), corelată cu timpul de
menţinere în acea poziţie trebuie determinată nu doar pentru activitatea cea mai importantă, cum ar fi
prelucrarea propriu-zisă pe o maşină-unealtă, ci pentru toate categoriile de activităţi care sunt
desfăşurate de operator pentru realizarea sarcinii de muncă, de exemplu activităţile de pregătire şi
încheiere a operaţiei
În cazul în care operatorul depune efort (ridicare, apăsare, tragere, împingere, apucare etc.),
solicitarea generată se apreciază în funcţie de efortul exercitat şi timpul de menţinere în situaţia de
efort sau frecvenţa eforturilor. Această evaluare se face atât pentru etapa de transformare a
produsului(C14), cât şi pentru etapa de manipulare a acestuia (C16). Se analizează şi se evaluează
solicitările generate de poziţia muncitorului în timpul efortului, atât în etapa de transformare a
produsului (C15), cât şi în etapa de manipulare (C17)).
22
2.3.2.7.Solicitarea nervoasă (D)
Autonomia în activitatea de muncă (E) este un factor cu ajutorul căruia se apreciază posibilitatea
operatorului de a părăsi locul de muncă pentru a-şi consuma timpul de odihnă şi cel destinat
necesităţilor fiziologice, fără însă a perturba producţia. Se verifică atât autonomia individuală (E20), în
funcţie de durata maximă de părăsire a locului de muncă de către un executant, cât şi autonomia de
grup (E21) în funcţie de durata maximă în cadrul căreia mai mulţi executanţi pot părăsi locul de muncă
fără a afecta procesul de producţie, de exemplu pentru a lua o pauză suprapusă cu timpul de
funcţionare a maşinii.
În sistemul om-maşină, mediul în care se desfăşoară munca este reprezentat şi prin elementul
de organizare a muncii, incluzând problemele de ordin social. Natura sarcinii de muncă şi organizarea
muncii influenţează relaţiile independente faţă de muncă (F22) între operatori, văzute prin prisma
comunicărilor extraprofesionale în timpul procesului de muncă, fără a influenţa negativ desfăşurarea
acestuia.
Investigarea relaţiilor dependente faţă de muncă (F23) vizează posibilitatea comunicării cu
organele ierarhice imediat superioare, cu personalul de cotrol, retuş, reparaţii, transport etc., în
interesul serviciului.
Repetitivitatea ciclului de muncă (criteriul G24) oboseşte operatorul prin monotonie. Depinde
de numărul de operaţii identice care se repetă în timpul ciclului de muncă, de numărul de locuri de
muncă diferite la care se poate roti executantul, precum şi de perioada de rotaţie.
Conţinutul muncii este un factor care investighează relaţia între componenta umană şi sarcina
de muncă. Aptitudinile necesare îndeplinirii sarcinii de muncă, corelate cu timpul de adaptare la
activitate sunt luate în considerare prin criteriul potenţialului de muncă (H25). Criteriul responsabilităţii
(H26) îndreaptă atenţia ergonomistului spre posibilitatea de apariţie a erorilor din cauza naturii sarcinii
de muncă, spre consecinţele producerii erorilor şi capacitatea operatorului de a rezolva erorile şi
problemele de muncă apărute.
Interesul faţă de muncă (H27) este un criteriu care pune în discuţie măsura în care îndeplinirea
sarcinii de muncă îi dă satisfacţie operatorului. Se verifică dacă operatorul execută mai multe faze
necesare realizării unui produs sau dacă are de îndeplinit doar o singură sarcină, dacă se recunoaşte în
produsul muncii sale, realizând întreg produsul sau doar repere din ansamblu, dacă are posibilitatea să
decidă şi să aleagă ordinea operaţiilor tehnologice, utilajele, sculele, dispozitivele, verificatoarele
necesare.
23
2.3.3. Trasarea şi interpretarea profilelor sistemului de muncă
În urma analizei sistemului de muncă cu ajutorul metodei R.N.U.R., fiecare criteriu investigat a
evidenţiat interacţiunile dintre diferitele elemente de bază ale sistemului şi a fost apreciat cu ajutorul
grilei de evaluare.
Aceste rezultate pot fi reprezentate grafic, pentru a evidenţia zonele deficitare ale proiectului
sistemului.
Profilul global al sistemului de muncă (fig. 2.1) se trasează prin reprezentarea nivelurilor
ergonomice ale celor opt factori de influenţă (A...H). Nivelul fiecărui factor se obţine ca medie
aritmetică a criteriilor aferente lui. De aceea, profilul global oferă o imagine de ansamblu a sistemului,
evidenţiind ponderea factorului şi gradul de dificultate corespunzător.
Profilul analitic al sistemului de muncă (fig. 2.2) constă în reprezentarea grafică a nivelurilor
de evaluare a tuturor criteriilor de influenţă. Analiza va evidenţia cauzele care duc la proasta
funcţionare a sistemului de muncă. Aceste probleme trebuie înlăturate iar soluţiile adoptate pentru
reproiectarea sistemului de muncă vor fi corelate, pentru ca rezultatul final să fie: îmbunătăţirea
performanţei întregului sistem de muncă şi nu doar numai a uneia dintre componentele sale.
3.5
3
Nivel de evaluare
2.5
1.5
0.5
0
A B C D E F G H
Factori
24
4.5
3.5
2.5
Criterii
1.5
0.5
0
5 (A)
)
)
)
6 (B)
7 (B)
8 (B)
9 (B)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
)
1(A0
2 (A0
3 (A0
4 (A0
22 (F
23 (F
24 (G
10 (B
20 (E
21 (E
11 (C
12 (C
13 (C
14 (C
15 (C
16 (C
17 (C
18 (D
19 (D
25 (H
26 (H
27 (H
Nivel de evaluare
Metoda R.N.U.R. este specifică ergonomiei industriale. Analizarea situaţiei de muncă – ţinând
cont de factorii de influenţă – are avantajul că permite o vedere de ansamblu asupra tuturor aspectelor
care definesc componentele sistemului de muncă în interacţiune şi nu atribuie importanţă decisivă
numai unui singur factor, care ar fi mai uşor vizibil şi mai uşor de ameliorat.
Deoarece fiecare factor este definit prin valori şi caracteristici specifice, încadrarea în nivelurile
ergonomice ale factorilor, conform grilei de evaluare, se face cu precizie, fără interpretări.
Acest mijloc de analiză şi evaluare ergonomică asigură, prin viziunea sistemică pe care o are
asupra activităţii de muncă, faptul că îmbunătăţirile aduse într-un domeniu nu antrenează efecte
negative în alte domenii de influenţă.
Metoda expusă prezintă avantajul că reuneşte un volum important de cunoştinţe, care permit o
mai bună reproiectare a sistemului de muncă. Totuşi datele grupate şi prezentate de metodă nu sunt
suficiente prin ele însele, de aceea utilizarea lor trebuie făcută în anumite limite şi în dependenţă şi cu
alţi factori organizaţionali (amplasarea mijloacelor de muncă, metoda de muncă, fluxul tehnologic,
etc.).
25
CUPRINS
Introducere 2
Capitolul 1: Sistemul de muncă 3
1.4. Componente, clasificare, interacţiuni 3
1.4.1. Interacţiunea om-maşină 4
1.4.2. Interacţiunea om-mediu 4
1.4.3. Interacţiunea maşină-om 4
1.4.4. Interacţiunea maşină-mediu 4
1.4.5. Interacţiunea mediu-om 4
1.4.6. Interacţiunea mediu-maşină 4
1.5. Sisteme de muncă om-maşină-mediu 5
1.5.1. Componenta om a sistemului de muncă 6
1.5.1.1. Organele efectoare 6
1.5.1.2. Simţurile 6
1.5.1.3. Energia, informaţia şi motivaţia 7
1.5.2. Componenta maşină a sistemului de muncă 7
1.5.2.1. Prelucrarea controlată 7
1.5.2.2. Vizualizarea 7
1.5.2.3. Organele de comandă 8
1.5.3. Mediul înconjurător 8
1.5.3.1. Spaţiul de muncă 8
1.5.3.2. Mediul fizic 8
1.5.3.3. Organizarea muncii 8
1.6. Aplicarea ergonomiei în practică 9
1.6.1. Formatul standard pentru descrierea sistemelor om-maşină 10
1.6.2. Identificarea şi clasificarea problemelor de proiectare 10
1.6.3. Analiza sarcinii de muncă şi interacţiunii om-maşină 10
1.6.4. Specificarea proiectului sistemului şi a comportamentului uman 11
1.6.5. Identificarea şi analiza tendinţelor de bază 11
1.6.6. Generarea şi implementarea de noi concepte 11
Capitolul 2: Metode de evaluare bazate pe ergonomia sistemelor 12
2.4.Metoda HAZOP (Hazard Operability) 12
2.5.Metoda DSF (Diagnosis Safety Form) 14
2.6.Metoda DCT (Diagnostique des Conditions de Travail) 16
2.4.Metoda RNUR de analiză a sistemului de muncă 19
2.6.1. Scopul metodei 19
2.6.2. Etapele de lucru 20
2.6.2.1. Culegerea datelor generale specifice sistemului 20
2.6.2.2. Analiza sistemului de muncă pe baza criteriilor specifice metodei 20
2.6.2.3. Concepţia locului de muncă (A0) 21
2.6.2.4. Securitatea muncii (A5) 22
2.6.2.5. Ambianţa fizică (B) 22
2.6.2.6. Solicitarea fizică (C) 22
2.6.2.7. Solicitarea nervoasă (D) 23
2.6.2.8. Autonomia în activitatea de muncă (E) 23
2.6.2.9. Relaţii de muncă (F) 23
2.6.2.10. Repetitivitatea ciclului de muncă (G) 23
2.6.2.11. Conţinutul muncii (H) 23
2.6.3.Trasarea şi interpretarea profilelor sistemului de muncă 24
26