Tema : ONTOLOGIA

1. Obiectul şi problematica ontologiei

2. Conceptul de existenţă. Existență și esență
3. Problema substanţei în filosofie

4. Noțiunea de materie

5. Mişcarea – atribut fundamental a materiei

6. Spaţiul şi timpul – atribute fundamentale ale materiei
(existenţei)

1. Obiectul şi problematica ontologiei

Ontologia – este domeniul esenţial, poate cel mai important al filosofiei.

Ea reprezintă un domeniu de mare importanţă deoarece oferă premisele
teoretico – metodologice tuturor celorlalte domenii de reflecţie filosofică
(gnoseologia, axiologia, praxiologia), precum şi tuturor ramurilor ştiinţei.

Obiectul de studiu al ontologiei este Existența (sau Ființa) și categoriile în

care acestea se împart : lucruri, proprietăți, procese, fapte.
Ontologia studiază şi caută să explice fundamentele existenţei, formulează
presupuneri asupra esenţei universului cosmic şi social-uman şi încearcă să
identifice, să delimiteze şi să clasifice nivelurile, modurile şi formele principale
de manifestare ale exstenţei.
Ontologia urmăreşte constituirea unei imagini de maximă generalitate, a unei
imagini totalizatoare despre lume.
ontologia – (de la gr. ontos = existenţă (fiinţă); logos = teorie, învăţătură)
este teoria generală a existenţei.

Ca preocupare filosofică ontologia a luat naştere la grecii antici. Ea există încă

de pe timpurile lui Aristotel, care o numea „filosofie primă”, atribuindu-i ca obiect
„existenţa ca existenţă”.
Ulterior a căpătat denumirea de metafizică – disciplină metateoretică generală
în raport cu domeniile particulare de studiu.
Termenul „ontologie” a fost creat la începutul sec. al XVII-lea de către filosoful german
Rudolf Goclenius, fiind introdus în uz în 1615, stabilindu-se mai apoi definitiv în limbajul
filosofic al epocilor moderne şi contemporane.

Problematica ontologiei vizează răspunsul la întrebările :

 ce sens are existenţa, ( folosit apoi de J. Clauberg, în 1659 şi

 a fost lumea creată sau nu, popularizat de Chr. Wolff (1679-1754)
 există o lume unică sau o pluralitate de lumi,
  care este temeiul existenţei,
 ce determinaţii are existenţa, etc.
2
Ontologia începe prin a formula ipoteze despre existenţă în genere, dar se
desăvârşeşte printr-un discurs asupra existenţei umane, asupra problematicii şi
destinului omului.

În principiu, ontologia de la origini şi pe parcursul evoluţiei sale, a avut un

caracter speculativ, dar treptat, o dată cu dezvoltarea ştiinţei, mai ales începând
cu sec. al XVIII-lea, ontologia s-a sprijinit tot mai mult pe cunoaşterea ştiinţifică.

* * * * * * * *
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

După numărul principiilor puse la baza lumii ontologiile pot fi moniste,

dualiste şi pluraliste.
(principii = prin care se explică lumea, privind geneza şi unitatea ei)

Ontologiile moniste pun la baza lumii un singur principiu (sau factor).

Acest principiu poate fi de natură materială (ontologii materialiste) sau
ideală (ontologii idealiste).

Ca exemplu de ontologii materialiste pot servi ontologiile antice care puneau

la baza lumii un principiu material – apa, aerul, focul, pământul, atomii, etc.,
– (Thales, Anaximene, Heraclit, Democrit).
Ontologiile idealiste – pun la baza lumii un principiu de natură spirituală.
Ca exemplu, tot din antichitatea greacă, – concepţia lui Pytagora, care punea
la baza lumii numerele, considerate ca entităţi spirituale, şi concepţia lui
Platon, care considera că lumea este o creaţie a ideilor.
(la Hegel – Ideea Absolută sau Spirit Absolut sau Raţiunea)

Ontologiile dualiste pun la baza lumii două principii, considerate ca fiind

distincte prin natura lor – unul material, iar celălalt spiritual.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Aceste principii se dezvoltă paralel şi, după unii gânditori, fără a se influenţa reciproc,
după alţii – aflându-se într-o interacţiune, dar astfel încât nici unul nu este determinant
în raport cu celălalt.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Exemplul clasic de dualism este filosofia lui Rene Descartes (1596-1650).

La el principiul (substanţa) material este denumit rex extensa (întinderea), iar cel
spiritual denumit rex cogitans (gândirea).

Ontologiile pluraliste pun la baza lumii mai multe principii, care pot fi atât
materiali (filosofia lui Empedocle – focul, apa, aerul şi pământul), cât şi spirituali
(la pytagoreici – multitudinea de numere, la Anaxagora (500-428 î.e.n.) – un număr
infinit de particule imperceptibile, la Platon – multitudinea de idei, la Leibniz – infinitatea
de monade, etc.).

Totodată, există şi ontologii pluraliste cu principii materiali şi spiritual.

De exemplu : ontologia şcolii indiene Vaişeşika (sec. V î.e.n.), conform căreia existenţa
are la bază o combinaţie de substanţe materiale – pământul, apa, aerul şi focul –
şi substanţe spiriruale – sufletul şi intelectul.
 Ontologia lui Karl Popper (1902-1994), care are la bază trei entităţi: lumea
stărilor fizice, lumea subiectivă şi lumea limbajului, teoriilor, argumentelor.

3
De asemenea, după domeniul de realitate luat în consideraţie, concepţiile
ontologice se pot împărţi în :

1) ontologii globale ( care se referă la existenţă în ansamblul ei, studiază

atributele cele mai generale )
2) ontologii regionale (care se referă la domenii ale existenţei).

Ontologiile regionale s-au diversificat, astfel că avem :

a) ontologia nivelurilor (anorganic, organic, psihic şi spiritual), ca în concepţia

filosofului german Nicolai Hartmann (1882-1950),
b) ontologia existenţei umane considerată ca individ – la Socrate sau
(ca în cazul existenţialismului), întemeiat de Martin Heidegger (1889-1976),
c) ontologia existenţei sociale (ca în cazul filosofiei marxiste: Marx, Engels, Lenin,
sau Gh. Lukacs),
d) ontologia culturii (în lucrările filosofului de origine română George Uscătescu,
(1919-1995), etc.

_____________________________________________________________________
O dată cu Socrate (470-399), despre care se spune că „a coborât filosofia
din cer pe pământ”, reflecţia filosofică se centrează asupra omului, fiind
întemeieată astfel ontologia umană.
Gânditorii căutau să afle sensul existenţei umane, a esenţei sale generice,
a locului şi destinului omului.
Omul devenind obiect de studiu, lărgeşte domeniul investigaţiilor ontologice.
În aşa fel deosebim şi ontologia socialului, în care sunt supuse analizei :
– relaţiile sociale,
– modul de organizare al producţiei materiale,
– revoluţiile sociale,
– sistemul politic al societăţii, structura societăţii,
– comunităţile istorice de oameni, etc.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

În concluzie :
Astfel, ontologia studiază principiile, nivelurile, modurile şi
formele fundamentale ale existenţei sau ale fiinţei.

Ea se străduie să argumenteze dacă existenţa este materială sau ideală,

unică sau multiplă, veşnică sau creată, ordonată şi determinată sau
haotică şi nederminată, raţională sau/şi iraţională, cu sens sau fără sens.
(unitară sau contradictorie)

Răspunsurile date sunt exprimate cu ajutorul unor categorii filosofice

precum existenţă şi non-existenţă, fiinţă şi nefiinţă, materie şi spirit,
esenţă şi aparenţă, mişcare şi repaus, calitate şi cantitate,
necesitate şi întâmplare, cauză și efect, spaţiu şi timp, finit şi infinit,
relativ şi absolut, etc.
(devenire şi echilibru)
 Pentru aceasta, ea se foloseşte de datele întregii cunoaşteri umane (ştiinţifice, artistice,
morale, comune, etc.) precum şi de forţa gândirii, cu procesele sale de abstractizare şi generalizare,
care pot pătrunde în aspectele ascunse, imperceptibile ale lumii.
4
2. Conceptul de existenţă. Existență și esență

Conceptul de existenţă. Obiectul principal al ontologiei, ca şi al întregii

filosofii, îl constituie Existenţa (sau Fiinţa)
și determinările sale.
Ideea de existenţă este prezentă în toate sistemele filosofice, pentru că este
necesar a admite că „ceva există”, că lumea la care se referă există într-un
mod sau altul, are un anumit conţinut.
-------------------------------------------------------------------------

Cercetarea existenţei porneşte de la întrebarea esenţială pentru ontologie

„ce este existenţa ?”.
Etimologic, termenul de existenţă, ca şi sinonimul său – cel de fiinţă (în sensul
cel mai general), provine de la verbul „a fi” şi este o substantivare a lui.
Acest verb are mai multe sensuri, dintre care numai unul desemnează faptul
de a exista, de a fiinţa. (Exemplu : – pe Pământ există fiinţe raţionale).

Astfel, din multitudinea sensurilor verbului „a fi”, ontologia se referă la ceea

ce desemnează „existenţa întrucât există”, sau „fiinţa ca fiinţă”.
Prin maxima sa generalizare, existenţa desemnează toate obiectele, dar nici
o proprietate a lor şi, deci, nu distinge un obiect de altul.

Având un grad maxim de abstractizare şi generalizare, şi fiind total

nedeterminată, despre existenţă se poate afirma doar enunţul tautologic*
„existenţa există”.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
În sens general, noţiunea de existenţă semnifică faptul că toate obiectele despre care este
vorba sunt, există, adică exprimă lumea în care existăm, totalitatea proceselor materale şi ideale,
naturale şi sociale, ce există, fiinţează.
Deci, termenul de existenţă se reduce la desemnarea faptului fiinţării.
A exista este echivalent cu a ființa.
----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, existența ca categorie filosofică desemnează lumea obiectivă, materia,

natura ce există independent de conștiință, de asemenea procesul vieții materiale
și spirituale a oamenilor.
Existența este o caracteristică generală, integrală a lumii, reflectă totalitatea
lumii prin ființarea, existența ei.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------

Fiind categorie fundamentală a ontologiei, termenul de existenţă a cunoscut

sensuri şi semnificaţii diferite, proprii fiecărui sistem filosofic.

Prima concepție filosofică despre existență au formulat-o reprezentanții școlii din

Milet. Pentru ei existența coincidea cu cosmosul material.
Parmenide înțelegea existența ca ceva ideal, unic, neschimbător și veșnic.
Heraclit dimpotrivă considera existența ca o veșnică schimbare și dezvoltare.
 Filosofia medievală contrapunea existența divină (adevărată) cu existența creată
(neadevărată).
În filosofia renascentistă se formulează înțelegerea naturalistă a existenței
ca realitate fizică ce exclude din ea conștiința.
5
În filosofia Epocii Moderne R. Descartes și G. Leibniz definesc existența ca
ceea ce include și conștiința.

În filosofia dialectico-materialistă existența se înțelege ca unitatea realității

obiective și subiective. Ea are mai multe niveluri : natura organică și neorganică,
biosfera, existența socială, existența personalității, valorile culturale, principiile
și categoriile cunoașterii științifice.

Lumea există ca o multitudine de obiecte, fenomene și procese, are un caracter

contradictoriu, este unitatea dintre veșnic și trecător.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
*Tautologie – de la gr. tautos – acelaşi şi logos – discurs), propoziţie care spune acelaşi lucru
„Omul este om”, „viaţa este viaţă”, „legea este lege”, „datoria este datorie”, etc.

Existenţă şi esenţă. Reflecţia filosofică asupra sensului existenţei a fost

concomitent şi o reflecţie asupra esenţei existenţei.

A explica „ce este existenţa” înseamnă, din punct de vedere ontologic, a-i prezenta
esenţa, natura, „ceea ce prin care / o fiinţă este / ceea ce este, / iar nu altceva”.

Astfel spus esenţa este ceea ce constituie şi determină un lucru (o existenţă)

în el însu-şi şi-l distinge de celelalte lucruri de alt fel.
Din punct de vedere logic, esenţa este „cea prin care ceva” (o existenţă)
este inclus în specia sa (de exemplu : Ion este om şi nu plantă).

Termenu de „esenţă” are două semnificaţii : esenţă reală şi esenţă ideală.

1). Esenţa reală este ceea ce există sau poate să existe, independent de
raţiunea omului, şi poate fi individuală sau generală (universală).
a) Esenţa individuală (sau concretă) redă „natura individuală” a oricărui lucru,
ca principiu întemeietor al însuşirilor individuale (exemplu : „cine sunt eu ?”).
b) Esenţa generală este abstractă şi exprimă „natura comună” tuturor lucrurilor
reunite într-o specie (exemplu : „cine este omul ?”, esenţa speciei umane).

2). Esenţa ideală ia forma unui concept formulat de raţiune. Ea poate fi

corespondentul logic al esenţei reale sau o simplă ficţiune fără corespondent real.

Așadar, raportul existenţă – esenţă este conceput şi justificat prin aceea că :

a) existenţa este „faptul de a exista”, „actul esenţei”, ceea ce prin care

esenţa devine actuală şi efectivă,
b) iar esenţa este ceea în ce constă un lucru.
 Astfel, lucrurile sunt unite prin existenţă, prin faptul că „sunt”, şi se deosebesc
prin „ceea ce sunt = prin esenţă”*.
______________________________________________
*Esenţă = natură proprie unui lucru; ansamblu al caracterelor sale constituitive.
Esenţa (natura sau caracterele unei fiinţe) se opune „existenţei”
(faptului de a exista). Sartre scrie că, pentru om, „existenţa precedă esenţa”,
el subliniază că viaţa umană nu este determinată dinainte, ci că ea se crează perpetuu.
6
În evoluţia filosofiei modul de a gândi raportul existenţă – esenţă s-a modificat
în timp.

Astfel, filosofia antică a conceput existenţa şi esenţa ca fiind identice, ca „Unul”,

nesubordonat nici unei alte realităţi.

Platon, de exemplu, concepuse Ideile ca fiind esenţiale şi situate într-o ierarhie

de genuri şi specii subordonate unui gen suprem – Binele, ca esenţă supremă.
Pentru Platon existenţa în sine o constituie Ideile, Formele sau Esenţele,
identice cu ele însele prin unicitatea lor, ele fiind cele care întemeiază
existenţele concrete.
Cele două lumi – a formelor sau esenţelor şi a lucrurilor – sunt total
separate şi necomunicante.

Opus lui Platon, Aristotel va nega existenţa unui universal în sine, a unei esenţe
fără conţinut, fără fiinţă. Pentru el, Universalul, ca gen de maximă generalitate
şi nedeterminat este „esenţa ca existenţă”, care poate include orice.
Sintetizând specificul filosofiei antice, Aristotel va afirma că Fiinţa, Unul şi Esenţa
sunt echivalenţi logici, „substanţa de sine stătătoare”, condiţie a oricărei alte
existenţe şi a oricăror alte noţiuni generale.
Cei trei termeni sunt sinonimi pentru „ceea ce există prin sine”, fără nici o
determinare exterioară, sau „existenţa ca existenţă”.

În Evul Mediu teoria existenţei şi a esenţei a fost dezvoltată de Toma d’Aquino

în lucrarea ”Despre fiind şi esenţă” (De ente et essentia), scrisă între 1254-1256.
El va susține o distincţie reală între esenţă şi existenţă, întemeiată pe acceptarea
creaţiei divine.
Consideră că Dumnezeu este „cel ce este” ca „existenţă în sine”, unică, absolută,
ca simplu act. Esenţa lui Dumnezeu este cuprinsă în însăşi existenţa sa.
__________________________________________________________________________
[ După d’Aquino Ființa este Dumnezeu. Anume în El se unește existența și esența.
Celelalte fiiințe sau lucruri au atâta esență cât o primește de la Dumnezeu. ].
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

În gândirea Epocii Moderne semnificarea „existenţei” se modifică. Prin

instaurarea raţionalismului şi criticismului se proclamă primatul raţionalului
asupra existentului, al creativităţii şi activităţii subiectului.
În acest cadru, existenţa şi esenţa nu mai sunt concepute ca formând o unitate,
ca fiind identice. Esenţa nu mai este substratul, substanţa, ci forma logică.
Rene Descartes şi mai ales Im. Kant vor considera că cercetarea existenţei
necesită o cercetare prealabilă a condiţiilor, formelor subiective de cunoaştere,
prioritar devenind acum „cum cunoaştem” în loc de „ce cunoaştem”.
 Conceptul fundamental devine „relaţia”, iar ontologia, din substanţialistă,
devine relaţionistă.
__________________________________________________________________________
[ În filosofia modernă orizontul înțelegerii ființei se modifică. Ființa devine dependentă de
rațiune (nu de substanță). Acest punct de vedere a foat formulat de Rene Descartes, care afirma :
dacă mă îndoiesc, înseamnă că gândesc, iar dacă gândesc înseamnă că exist. ].
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
7
Reperul logico-epistemologic* este „Noul Organon” (1620) creat de Francis Bacon
(1561-1626), care înlocuieşte Organon-ul aristotelic, instrumentul cunoaşterii
antice şi medievale.
În noua lucrare, categoriile nu mai exprimă relaţii de sine stătătoare, constante
absolute ale existenţei (ontosului) şi cunoaşterii (gnosisului), ci redau structuri ale
subiectului ce exprimă o ordine relaţională.

Noul concept al ontologiei moderne va deschide orizonturi noi reflecţiei filosofice,

îndreptând-o dincolo de pura identitate a existenţei cu sine, spre lumea reală,
aflată în continuă schimbare şi devenire.
-----------------------------------------------------------------------------------
*Epistemologie = studiu al metodelor de cunoaştere practicate în ştiinţe;
ramură a gnoseologiei care cercetează valoarea cunoştinţelor ştiinţifice;
teorie a cunoaşterii ştiinţifice.

Epoca contemporană va lărgi orizontul existenţial aflat în atenţia ontologiei.

Discursul filosofic se centrează spre zone ce ţin de creativitatea, viaţa şi
activitatea omului, valorile şi cultura sa.
Omul ca subiect activ, liber şi creator devine „centrul de ordonare” a lumii
şi explicare teoreică a acestuia.
Această nouă perspectivă va impune noi resemnificări* ale conceptului
de existenţă.
* Resemnificare = nou sens, înţeles, interpretare

Una dintre cele mai influente concepţii dezvoltate în secolul XX este

existenţialismul.

Întemeietorul acestei doctrine, filosoful german Martin Heidegger (1889-1976),

va impune un mod nou de a gândi existenţa şi determinările sale.
Martin Heidegger declară că doar omul există, numai omul are existență.
Lucrurile doar sunt. Esența lor este dată dinainte. Omul nu are esență
dinainte dată. El este un proiect care se realizează. De el depinde ființa sa.
Cum voi fi eu depinde de mine.
_____________________________________________________________________
Conceptul fundamental al filosofiei sale revine existenţa în sensul antic de
„to όn” tradus în română prin fiinţă, (sinonim al existenţei), dar raportat la om.
Cuvântul german utilizat de Heidegger ca termen fundamental al ontologiei
sale este „Dasein” („a fi aici”), prin care semnifică existenţa ca loc privilegiat al
adevărului fiinţei.
Esenţa „dasein”-lui o constituie existenţa sa, ca existenţă umană. Enunţul
fundamental al filosofiei sale este „Doar omul există”, care însă nu anulează
restu existenţei, ca fiind ireal şi aparent, ci exprimă ideea că omul este
„acea fiinţare a cărui fiinţă se distinge (...) prin situarea fermă şi deschisă în starea
de neascundere a fiinţei”.

Astfel spus, omul este existenţa autentică, în sine, care are conştiinţa
reprezentării existenţei ca existenţă, fiind „existenţa prin conştiinţă”,
„existenţa umană”, ca adevărata existenţă.
La Heidegger determinările fiinţei nu mai sunt categoriile (ca la Aristotel),
ci „existenţialii” : faptul de a fi în lume, faptul de a fi laolaltă, înţelegerea,
libertatea, proiectul, grija, faptul de a fi întru moarte.
8
El va concepe două moduri fundamentale de a exista : faptul de a fi în chip
nemijlocit, propriu lucrurilor materiale, şi existenţa proprie omului, ca fiinţă care
gândeşte şi decide.
Relaţia omului cu lumea este de tip cognitiv şi activ, omul manifestându-se
liber, nedominat de imediat, ci dominând fiinţarea.
Cunoaşterea filosofică asigură apropierea omului de esenţa sa, de „fiinţa ca
fiinţă umană”. Atunci când omul trăieşte conform condiţiei sale, destinului
fiinţei sale, se realizează existenţa omenească autentică, destinul său fiind de a
trăi liber şi în adevăr.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Concepţia lui Heidegger despre existenţă se regăseşte şi la filosoful francez

Jean-Paul Sartre (1905-1980), pentru care existenţa desemnează conştiinţa
trăirii în libertate.
Omul este „proiect”, se autoconstruieşte, îşi construieşte o esenţă care
este a sa.
„Omul – spune el – este condamnat să fie liber”, să aleagă fără raţiune şi înainte de
orice raţiune şi să decidă în mod arbitrar asupra vieţii sale (Fiinţa şi Neantul, 1943).
-----------------------------------------------------------------------------------
* Resemnificare = nou sens, înţeles, interpretare
* Existenţialism = termenul a fost creat de Heidegger, în 1927, în „Fiinţa şi Timpul”,
şi reluat de Jaspers în „Filosofia existenţei” (1938)

Principalele forme de existență.

1. Existența naturi –
existența lucrurilor și a proceselor naturale (există
independent de conștiința omului).
Totodată, în cadrul existenței naturii se evidențiază și existența naturii a 2-a,
adică natura umanizată, creată, însușită și valorificată de om.
(este vorba de materia confecționată de om în baza primei naturi : unelte de muncă,
mașini, utilaje, tehnologii, transport, drumură, construcții, etc.).

2. Existența omului – atăt a unui om ca individ cât și a omenirii în întregime.

Constituie o existență specifică și unică. Omul este o
ființă biologică și o ființă socială.
Existența omului întruchipează unitatea corpului și a spiritului (funcționarea
spiritului depinde de sănătatea corpului).
Deci, omul este o realitate obiectivă care există ca ființă bio-psiho-socială.

3. Existența spirituală – cuprinde procesele conștiente și procesele inconștiente,

cunoștința, principiile comunicării dintre oameni,
morala, creația artistică, etc.
 Omul în procesul cunoașterii lumii exterioare, reflectă, conștientizează
această lume (comunică cu cineva). Existența spirituală a omului încetează odată
cu dispariția fizică a lui.

4. Existența socială – relațiile materiale și sociale între oameni. Acestea

există independent de conștiința omului. Relațiile
date se exprimă prin procese de producție, relații de producție, repartiția
bunurilor materiale, etc.
Aceste relații sociale includ, de asemenea, și relații de familie, culturale,
cotidiene, etc.
3. Problema substanţei în filosofie 9

Substanţa este o categorie filosofică care desemnează realitatea obiectivă

esenţa comună şi stabilă a tuturor lucrurilor, substratul
permanent al tuturor transformărilor, a întregii diversităţi de fenomene ale
naturii şi istoriei, inclusiv omul şi conştiinţa lui.

De aceea substanţa este o categorie fundamentală a cunoaşterii ştiinţifice,

a reflectării teoretice a concretului (abstract şi concret).

Substanţa este neschimbătoare spre deosebire de permanenetele scimbări ale

însuşirilor şi stărilor, ea este ceea ce există în sine şi datorită sie însăşi,
ea este cauza primară a ceea ce are loc.
Deci ea nu poate avea o putere din afară care ar acţiona asupra ei.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Cuvântul substanță provine de la latinul substanția = substare (substrat),
„ceea ce stă de desubt”, bază, suport şi este traducerea termenului grec = esenţă (ousia).

A fost introdus în uzul filosofic de Seneca (4 î.e.n – 65 e.n.).

Substanţa constituie esenţa sau natura esenţială a materiei.

____________________________________________________________
Primii gânditori căutau să lămurească originea şi esenţa lumii reieşind din unitatea
acesteia, reprezentată printr-un principiu fundamental sub aspect de substanţă
primordială a lumii (deci din care a apărut totul). ( De lămurit: )
Filosofia grecească ca atare începe cu un şir de noţiuni şi principii care pot descrie
de sinestătător realitatea.
Unul dintre aceste principii este substanţa, considerată un substrat comun al tuturor
lucrurilor şi fenomenelor, care modificându-se aduce la apariţia şi dispariţia lucrurilor.
Anume schimbările substanţei aduc la transformările care au loc în realitate (în natură).
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Aristotel – unul dintre marii filosofi greci, scria : „dintre toţi care s-au ocupat mai întâi de
filosofie, cei mai mulţi au fost încredinţaţi că principiile tuturor lucrurilor se află în cauzele
materiale, de unde există toate şi de unde provin mai întâi şi în ce sfârşit îşi găsesc pierirea. În vreme ce
substanţa persistă în ciuda schimbărilor suferite. Aceasta, spun ei, este elementul şi principiul tuturor
lucrurilor. De aceea consideră că nimic nu se naşte din nimic, nici nu piere, de vreme ce o asemenea substanţă
rămâne veşnică. Întradevăr, trebuie să existe o anumită substanţă, fie una singură, fie mai multe decât una
singură, din care se nasc celelalte, în vreme ce ea rămâne eternă”. (citat din cartea „Îndrumar în filosofie”).
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------

În istoria filosofiei, gânditorii fiind în căutarea bazei a tot ce există,

au interpretat diferit substanţa.
 Iniţial, în filosofia greacă, substanța este înţeleasă ca o substanţă corporală
din care sunt constituite toate lucrurile.
Elementele prime ale lumii erau analizate ca ceva concret.

Asemenea elemente erau : apa la Thales (625-545 î.e.n.) apeironul (din gr. – substanţă
infinită, nedeterminată) la Anaximandru (610-546 î.e.n.), aerul la Anaximene, focul la
Heraclit (cca. 540–470 î.e.n.), apa, aerul, focul şi pământul la Empedocle (490-430).
Ele erau caracterizate ca substanţe din care a apărut lumea.
Mai târziu, Democrit numeşte „elementele prime” atomi, particule indivizibile.
Aristotel presupunea că primele elemente sunt 5 : aerul, apa, pământul,
focul şi eterul (substanţa celestă).
10
În Evul Mediu, în filosofia scolasică, substanţa începe a fi considerată ca
o desemnare deosebită a lui Dumnezeu, ceea ce duce la dualismul sufletului
şi corpului.

În Epoca Modernă problema substanţei a fost pusă în modul cel mai acut
de către R. Descartes, prin noţiunea de substanţă materială (res extensa), adică
substanță întinsă şi substanţă spirituală (res cogitans) – adică cugetătoare.
Ele sunt diferite de Dumnezeu și create amândouă de acesta.

Învingerea dualismului cartezian a realizat-o B. Spinoza, care, considerând

întinderea şi gândirea atribute ale substanţei corporale unice, o privea ca
propria cauză a acesteia.
El a creat o concepție monistă, despre o substanță unică pe care o numește
Natura.
Spinoza defineşte natura ca cauză a ei însăşi. În acest sens el uneşte natura
creatoare (Dumnezeu) cu natura creată (lumea înconjurătoare).
Deci, Spinoza consideră că Dumnezeu este identic naturii, ori Dumnezeu
se găseşte în natură.
Natura creatoare (naturantă) este substanţa lumii, iar natura creată (naturată) sunt
modurile (stările) lumii. Înţelegerea relaţiei dintre natura creatoare şi natura creată
ne dă posibilitatea să vedem structura lumi.

G. Leibniz, la rândul său, va propune punctul de vedere legat de recunoașterea

unei pluralități de substanțe diferite de divinitate. Leibniz promova ideea că
Universul este alcătuit dintr-o multitudine infinită de substanţe individuale,
numite „monade”. (din gr. = unitate)

Ansamblul gândirii sale privitor la monade apare în „Monadologia” (1714).

La Leibniz monadele sunt nişte elemente spirituale individuale, independente
una de alta, indivizibile şi înzestrate cu o forţă activă.
Monada este ca o lume în miniatură, în care însă se reflectă întreaga lume.
Leibniz considera că fiecare monadă, ca forţă spirituală, reflectă lumea în felul ei,
deoarece fiecare monadă îşi are o lege proprie de a lupta.

În filosofia clasică germană, Kant înţelege substanţa ca „acel ceva permanent,

în raport cu care se pot defini toate fenomenele temporale”.
 Însă Kant tratează substanța în mod subiectiv, ca o formă apriorică a gândirii
ce sintetizează datele experimentale. Prezintă substanța ca unul dintre conceptele
pure ale intelectului, ca una dintre condițiile de posibilitate ale experienței noastre
obiective asupra lumii fenomenale.

În filosofia marxistă substanţa este înţeleasă ca materie şi totodată ca subiect

al tuturor schimbărilor sale, adică o cauză activă a apariţiei tuturor formelor
proprii.
Deaceea ea nu are nevoie de o activitate venită din exterior a unui
„subiect special” deosebit de dânsa (dumnezeu, spirit, idee, conştiinţă, etc.).

11
4. Noțiunea de materie

Conceptul de substanță sau de substrat deschide calea spre înțelegerea unui

alt concept filosofic important – materia.

Materia este o categorie filosofică fundamentală. Ca realitate obiectivă,

desemnează tot ceea ce există în mod obiectiv, independent de
om şi gândirea lui.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Etimologic termenul materie este de origine latină şi înseamnă

substanţă.
--------------------------------------------------------------------------------------

Materia este prezentată de știință drept substratul material al lumii materiale,

adică al lucrurilor și fenomenelor naturale.

Materia este un termen general pentru toate elementele care ne înconjoară.

Din punctul de vedere al fizicii, materia este sub formă de substanţă sau câmp,
energie.
Din punct de vedere filosofic, materia este realitatea obiectivă înconjurătoare
pe care o percepem cu ajutorul organelor de simţ.

Materia poate fi definită ca substanţă întinsă, divizibilă, grea şi susceptibilă

să ia tot felul de forme.
În acest sens Aristotel a definit materia ca pe o realitate „potenţială”.
------------------------------------------------------------------------------------
*Potență = putere, forță

În decursul istoriei filosofiei, noţiunea de „materie” a fost interpretată în

mai multe moduri.
Filosofii din Lumea antică prin materie subînţelegeau un anumit material,
din care este compus tot ce există.

Pentru Aristotel materia este hile (pădure, sau material de construcție). Aristotel
considera că materia există obiectiv, adică în afara conștiinței noastre.
Ea este eternă, necreată și indestructibilă (care nu poate fi distrusă).
 Totodată, Aristotel susţine că în natură nu există materie ca atare,
ci numai „substanţe” – adică materie în forme determinate.
Deci materia este o potenţialitate, o existenţă inteligibilă pe care nu o putem
percepe, deoarece simţurile ne pun în contact numai cu substanţele.
(ex., putem gândi despre lemn ca atare, adică despre ideea de lemn, dar nu putem percepe
decât obiectele concrete de lemn).

La Democrit materia este identică atomilor.

Acest punct de vedere a lui Democrit a fost susținut de filosofi și știință
până la sfârșitul sec. al XIX-lea. Se considera că cantitatea de atomi sau materie
este una și aceiași întotdeauna.
(cu toate că numărul de atomi este infinit)
12
În Evul Mediu teoria despre materie se bazează pe teoria scolastică ce
acceptă existenţa sufletului care stă la baza materiei.

În Epoca Luminilor conceptul de materie se schimbă. Materia este considerată

substanță care nu există înaintea lucrurilor ori paralel cu lucrurile, ci se include
în lucruri și fenomene, și există numai prin ele.
Filosoful francez Holbach (1723-1789) considera că materia este tot ce
acţionează asupra organelor noastre senzoriale.

În Epoca Modernă, în mecanica clasică, este utilizată însuşirea materiei – masa,

apreciată ca caracteristică fundamentală.
Masa era definită ca cantitate de materie şi identificată cu numărul de particule
în volumul dat al corpului.

Noţiunea de masă, reieşind din ideea atomismului, a fost introdusă în fizică

de I. Newton, prin formularea legii gravităţii universale şi legile fundamentale
ale dinamicii. ?
Dacă R. Descartes medita asupra materiei în mod geometric (materia ocupă
întotdeauna un volum, – deci un spaţiu determinat), atunci I. Newton o concepea
potrivit modelului mecanic al teoriei gravitaţionale.
Pentru el, caracteristica fundamentală a materiei este greutatea, masa
gravitaţională.

Astfel, în tabloul mecanicist al lumii aşa proprietăţi ale materiei ca masa,

greutatea etc., erau considerate absolute şi statice. Materia era redusă la
proprietăţile ei concrete, care erau incluse în definiţia materiei.
-------------------------------------------------------------------------------------------------

La intersecţia secolelor XIX şi XX, în baza unor descoperiri ştiinţifice,

este modificat radical tabloul ştiinţific al lumii.
Dacă până atunci atomii erau consideraţi indivizibili, apoi descoperirea razelor
Rentghen (1895), a electronului (1897), descoperirea şi analiza radioactivităţii (1896),
au confirmat teza că atomii nu mai sunt ultimele elemente ale Universului.
 În baza acestor descoperiri ştiinţifice este formulată teza despre infinitatea
naturii şi a procesului cunoaşterii ei.
Se statorniceşte ideea că materia are o singură proprietate fundamentală: –
materia este o realitate obiectivă, reflectată de senzaţiile noastre.

Astfel, deosebim materia ca realitate obiectivă (aspectul ontologic) şi noţiunea

de materie ca formă a cunoaşterii (aspectul gnoseologic).

În determinarea materiei este important de a remarca faptul că ea poate fi

cunoscută.

Astfel, în Epoca contemporană, materia este considerată o realitate obiectivă

care exista în afară și independent de conştiinţa umană și este dată în organele
senzoriale.
13
Există două niveluri ale materiei :

1). La primul nivel noţiunea de materie cuprinde toate formaţiunile

concrete – obiecte, procese, sisteme – ce există în realitatea înconjurătoare.
2). La un nivel mai înalt, noţiunea de materie caracterizează ceea ce este
comun, universal pentru aceste formaţiuni.
În opinia filosofului antic cinez Lao-Zi, materia este mama a tot ce există,
rădăcina pământului şi cerului.

Proprietatea de a fi o realitate obiectivă nu este unica proprietate a materiei.

Proprietăţile ei universale mai sunt numite atribute. Printre ele pot fi menţionate :
mişcarea, spaţiul, timpul, interacţiunea, legătura, cauzalitatea, structura,
substanţialitatea, infinitatea, eternitatea, etc.

Astfel, materia poate fi reprezentată ca sinteza tuturor atributelor.

Orice obiect material, pe lângă proprietăţile specifice, posedă anumite atribute,
adică se află în mişcare, în interacţiune cu alte obiecte, are parametri spaţiali
şi temporali, se subordonează legăturilor obiective, etc.

Ştiinţa distinge două tipuri (forme) de materie : (sau stări de existenţă)

1) materie sub formă de substanţă (solidă, gazoasă, lichidă, plasmă* etc.) care
posedă o masă finită a repaosului relativ ( masă mecanică (masă de repaos) ), cu
mediu material discontinuu.

2) materie – câmp (electric, magnetic, gravitaţional*, cu mediu continuu) care nu

posedă masă de repaos.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------
*plasmă – o stare a substanţei formată din particule cu încărcături electrice – electroni şi ioni,
ce n-au intrat încă în legături atomare şi moleculare (este cea mai răspândită în Univers :
stelele, nebuloasele, gazul interstelar).
Particulele elementare pot compune o stare deosebită a materiei, asemănătoare gazelor.
Corpuri uriaşe de plasmă legate de câmpuri electromagnetice şi gravitaţionale alcătuiesc stelele,
care reprezintă un nou nivel de organizare a materiei.
În interiorul lor au loc reacţii nucleare, în care unele particule se transformă în altele şi se emană
cantităţi mare de energie.
 Stelele sunt un focar al apariţiei atomilor. Datorită reacţiilor se formează atomi, iar aceştia se unesc
în molecule. Din molecule se formează macroobiectele (lichide, solide, gazoase).
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
*Dezvoltarea fizicii cuantice a demonstrat relativitatea deosebirilor dintre câmp şi substanţa
la nivelul microlumii.
La nivelul microlumii câmpurile sunt formate din cuante, care pot fi considerate drept
particule ce au atât caracteristice ondulare cât şi caracteristice corpusculare.
Câmpul elctromagnetic poate fi considerat un sistem de fotoni
Câmpul gravitaţional – un sistem de gravitoni
Particulele substanţei – electronii, pozitronii, mezonii – în anumite cazuri sunt considerate
cuante ale câmpurilor corespunzătoare.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Trăsăturile caracteristice care definesc materia sunt : masa, spaţiul, structura internă şi
energia termică internă a materiei.
Materia este compusă din atomi, care se grupează formând molecule. Atomii la rândul lor
sunt alcătuiţi din protoni, neutroni şi electroni. Protonul posedă un element specific: cuarcurile,
care interacţionează cu gluonii, mezonii, hiperonii, neutrino, leptoni, bozoni ş.a.
14
Structura materiei. Structura materiei este descrisă de un şir de ştiinţe despre
natură cum ar fi fizica, astrofizica, chimia, biologia ș.a.

În ştiinţa contemporană despre structura materiei, stă ideea despre o srtuctură

sistemică compusă.

Astfel natura sau materia este organizată în sisteme compuse, care sunt legate
genetic între ele, adică sisteme mai mari ce includ în sine sisteme mai mici.

În general se deosebesc 3 tipuri de corpuri : megacorpuri, macrocorpuri

și microcorpuri.
De exemplu, macrocorpul este un sistem anumit de molecule. La rândul ei
molecula este un sistem de atomi. Atomul este un sistem, ce include protoni
şi neutroni, care mereu se transformă unul în altul.
Protonul şi neutronul sunt și ei sisteme compuse în care pot fi evidenţiate
elemente specifice cuarca, care interacţionează cu gluonii, care este un fel de clei,
ce uneşte cuarcii.
Studiind natura vie de asemenea întâlnim o organizare sistemică. Un sistem
integru reprezintă viaţa pe pământ – biosfera, care există datorită interacţiunii
părţilor acesteia : microorganismelor, plantelor, animalelor şi omului.

Prezenţa diferitor sisteme materiale face posibil ca acestea să fie unite în

diferite clase. Aceste clase adesea sunt numite tipuri de materie.
Toate tipurile de materie sunt legate genetic între ele, de aceea structura
materiei poate fi prezentată într-o anumită ierarhie.

Schema organizării ierarhice a materiel (ierarhizarea materiel)

neorganică (moartă) METAGALACTICA organică (vie)

 Sisteme de galactici

Galactici
Sisteme planetare
Planete
Macroobiecte

Molecule

Atomi

Microelemente,
Vacuum fizic

Biosfera
Societatea umană
Biocenoza

Populaţia

Organisme multicelulare
Celule
Nivel microcelular
ADN, RDN, albumine,
proteine

*ionii – (atomi ce au pierdut o pare din electroni) pot compune o stare deosebită a materiei,
asemănătore gazelor, numită plasmă. (viteza luminii = 300 mii km/sec.)

Nivelurile organizării naturii neorganice 15

Structura Universului. Metagalactica – sisteme de galactici numite clustere,

cu legităţile sale, care interacţionează între ele.
Pe acestea le-am putea compara cu structura moleculelor. După datele ştiinţei
contemporane metagalactica a apărut cu 20 de mld. de ani în urmă.

Sistemele de galactici (clustere) sunt compuse din Galactici.

Galacticile – îngrămădiri mari de sisteme planetare, de stele, planete, gaze şi colb.

Galactica noastre, numită Calea Lactee, reprezintă un sistem uriaş în formă

de spirală eliptică. Este concentrată într-un disc cu mărimea de 100 mii de ani
lumină în diametru. Grosimea de 1500 de ani lumină. Pământul aparţine la
Calea Lactee.
Soarele cu sisteml său planetar se găseşte la marginea galacticii şi se roteşte
în jurul nucleului ei, făcând o rotaţie în 200 mln de ani (așa zis un an galactic).

Sistemele planetare – stele şi planete.

Planetele sunt un tip deosebit de organizare a materiei, sunt corpuri cu o

 structură complicată interioară, care au: – nucleu, litosferă, uneori atmosferă
şi hidrosferă. (litosferă = învelișul exterior solid al pământului)

Expansiunea universului – îndepărtarea galacticilor una de alta, începând cu

Marea explozie. (Big Bangul)
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Soarele este o stea, care poate exista aproximativ 10 mld de ani, dintre care 5 mld au trcut
de acuma. În procesul reacţiilr termonucleare ea se va transforma cu timpul într-un gigant roşu
cu dimnesiunile care va întrece distanţa de la soare până la pământ, iar apoi se va transforma
într-un pitic alb, apoi în pitic roşu, pitic negru sau într-o stea moartă şi rece.
------------------------------------------------------------------------------------------------------
Particule subatomice

Până la finele sec. XIX se considera că cele mai mici particule sunt atomii,
care sunt indivizibili. Descoperirea electronului (1897) a permis să înțelegem
că atomul este divizibil și el are structură internă. Inițial structura atomului era
divizată în electron și nucleu.

Electronul (nourași) are masă ușoară (mică) și încărcătură electrică negativă.

Nucleul are masă grea și încărcătură electrică pozitivă.

Cercetările de mai departe au descoperit că electronul are un însoțitor – pozitroni – particule

cu încărcătură electrică pozitivă. Intrând în reacție aceștea se anihilează (anulează) și în rezultat
emană energie.

La rândul său nucleul este compus din protoni și neutroni. Protonii au

încărcătură electrică pozitivă, iar neutronii nu au sarcină electrică.
( în nucleile atomilor protonii şi neutronii trec unii în alţii, formând structuri noi care
se numesc nucloni ).

Până la 1961, se accepta ca particulele subatomice sunt doar electronii, 

protonii și neutronii.
În prezent se cunoaște că aceștea sunt de asemenea structuri compuse din
particule și mai mici.
16
a) Protronii şi neutronii sunt constituiți din  particule numite  kuarkuri şi un fel
de clei care este numi gluoni.
(kuarkurii şi gluonii imteracţionează între ei).
Protonii, neutronii şi alte particule, pe care fizica îi uneşte în grupul
hadronilor (particule grele) există datorită interacţiunilor dintre kuarkuri şi gluoni.
Quarkurii sunt de două tipuri : „up” și „down”.

( Protonul este format din două quarkuri „up” și un quark „down”, iar neutronul este format
din două quarkuri „down” și un quark „up” ).
______________________________________________________________________________

b) Electronul, la rândul său, are un partener neutru din punct de vedere electric,
aproape fără masă, numit  neutrino.
Electronul și neutrino sunt ambii  leptoni.
Prin urmare, atomii sunt compuși numai din quarkuri și leptoni.

şi leptonii sunt particulele elementare. Ei sun materialul fundamental

Quarqurii
de construcţie a Universului, materia acestei lumi.
____________________________________________________________________
 Particulele elementare iau parte la formarea a 4 tipuri de interacţiuni :
puternică, slabă, electromagnetică şi gravitaţională :

a) hadronii, particulele grele (protonii, neutronii, mezonii) participă la toate

interacţiunile
b) leptonii (gr., leptos = ușor), particulele uşoare (electroni, neutrino) participă la
interacţiuni slabe – electrice şi gravitaţionale
c) gravitonii sunt purtători ai puterilor gravitaţionale.

O importanță deosebită pentru atom o prezintă  bosonii, adică particulele de transport

al forțelor de interacțiune.
Astfel, electronii sunt legați de nucleu prin intermediul  fotonilor ce transportă forța
electromagnetică. Protonii și neutronii sunt menținuți împreună în nucleu prin intermediul
gluonilor  ce transportă forța nucleară.
------------------------------------------------------------------------------------

Vacuumul fizic. Structura elementară a materiei, în afara particulelor, include și

vacuumul fizic. Acesta nu este vid, ci o anumită stare a materiei.
În el au loc procese complicate, legate de apariţia şi dispariţia particulelor
virtuale.
Particulele virtuale sunt potenţa anumitor particule elementare de a exista
un timp foarte scurt. Ele apar şi dispar repede. Despre ele se spune: sunt gata
de naştere dar nu se nasc.
S-a descoperit că vacuumul fizic printr-un salt este în stare să-şi transforme
structura, ceea ce se numește – transformare de fază. În această stare particulele
nu mai dispar dar se reproduc și dau începutul unei lumi noi.
Unele cercetări demonstrează că Marea explozie este rezultatul transformării
de fază a vacuumului fizic, în care au apărut mase mari de particule noi.
17
4. Mişcarea – atribut fundamental al materiei

Concepții filosofice referitor la mișcare. În filosofie există diferite puncte de vedere

asupra esenței mișcării. Unii gânditori
consideră că mișcarea este o însușire a materiei și că materia nu poate exista
în afara mișcării. Alți gânditori susțin că de fapt mișcare în general nu există.

În filosofia antică fenomenul mişcării a fost cercetat, de către Heraclit din Efes.
El este primul gânditor care susținea că de fapt existența Universului și starea
lui depinde de mișcare. Dacă n-ar fi mișcare, splendidul Univers ar fi o grămadă
de gunoi și acest Univers nu ar fi atât de frumos.
Prin fraza sa „panta rey” = totul curge, totul se mișcă, totul se schimbă,
se transformă, susține că în lumea lucrurilor nimic nu este veșnic, devenirea este
permanentă. „În apele aceluiaşi râu, nu poţi intra de două ori, a doua oară va
curge altă apă” – menționa Heraclit .
Tot el spunea „că totul se transformă în toate”.

Heraclit cercetează și izvorul mișcării, care după el se găsește în părțile contrarii.

Părțile opuse ale întregului, ale Unului = care se află în luptă = sunt
izvorul mișcării.
 În același timp în Grecia antică a existat un punct de vedere contrar poziției
lui Heraclit față de esența mișcării.
Școala din Eleea susținea că existența nu este în mișcare, că de fapt mișcare
obiectiv nu există, mișcarea are doar esență subiectivă. Adică perceperea
realității în mișcare ține de organele senzoriale. Pentru ei Universul (Ființa)
este o sferă și această sferă este plină. De aceea în ea nu este loc pentru mișcare.
Mișcare este doar în neant, adică în non-existență.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

O altă problemă importantă a mișcării este legătura ei cu materia. În filosofie

există două puncte de vedere asupra acestei probleme.

1) Primul punct de vedere susține că materia este activă, adică izvorul mișcării se
găsește în materie. Nu există mișcare în afara materiei, mișcarea este un atribut
al materiei.
În antichitatea greacă acest concept este prezent la Democrit care afirma că atomii
sunt în mișcare veșnică (continuu), mișcarea este însușirea lor principală, ei pot exista
doar în mișcare.
Atomii nu au nevoie de forțe exterioare ca să fie puși în mișcare. Adică materia
are izvorul său interior al mișcări. Deci Democrit nu separă mișcarea de materie.
Același punct de vedere este susținut în Epoca Modernă de gânditorul englez
T. Hobbes (sec. XVII), care spunea că „mișcarea este rezultatul interacțiunii corpurilor
și că în timpul acestei interacțiuni corpurile își schimbă direcția mișcării și viteza”.

2) Al doilea punct de vedere susține contrariul, că materia este pasivă, ea nu are

posibilitate interioară de a se schimba (mișca). De aceea este nevoie de un mobil
exterior, adică de o forță care să introducă mișcare în materie.
Acest punct de vedere a fost susținut de Aristotel care considera că materia este
pasivă și că este necesar un mobil care să pună în mișcare materia. Acest mobil
este numit de Aristotel prim-motor, adică o forță exterioară materiei (Demiurgul).
(este clar, că Aristotel avea în vedere mișcare mecanică, unde pentru a pune în mișcare un corp
este nevoie de o forță exterioară).
18
Punctul de vedere a lui Aristotel a fost continuat în Epoca Modernă de
Newton, care susținea existența mișcării absolute, adică mișcare în sine. El afirma
că sistemul planetar a fost creat de Dumnezeu, care printr-un impuls a introdus
mișcarea în acest sistem, după ce nu se mai amestecă.
Odată cu acest impuls sistemul planetar a primit și legi ale mișcării. Aceste
legi noi le putem cunoaște, rămân doar a fi studiate.
Până în sec. al XIX-lea a fost analizată doar mișcarea mecanică.
Filosoful german G. Hegel (1770-1831) studiind gândirea ajunge la concluzia,
că de fapt mișcarea trebuie privită nu numai sub aspect mecanicist, adică
a schimbării locului în spațiu, ci ca orice schimbare în general, aici incluzând
și noțiunea de dezvoltare.
El arată că mișcarea este mai complicată, că în mișcare au loc diferite procese
de trecere a cantității în calitate, de nimicire a ceea ce este conservativ și
susținerea a ceea ce este viabil, că mișcarea nu este doar progresivă, ea include
în sine și procese retrograde (conservative).
Prin cercetările sale G. Hegel a descoperit trei legi ale mișcării și transformării
realității, din care putem face concluzia că mișcarea este orișice schimbare care
are loc în realitate, atât în lumea fizică cât și în lumea mentală.
El evidențiază 3 legi ale mișcării :
1. Legea unității și luptei contariilor
2. Legea trecerii schimbărilor cantitative în schimbări calitative și invers
3. Legea negării negației.
------------------------------------------------------
Prima lege explică care este izvorul mișcării, adică de ce are loc mișcarea.
Fiecare lucru luat în parte conține în el contradicții, iar contradicțiile sunt în
dezvoltare. Inițial în unitate (întreg) apare contradicția, adică părți contrar opuse.
Aceste diferențieri trec în opoziție. Opozițiile se dezvoltă până la contradicție.
Odată apărută contradicția cere să fie rezolvată.
Rezolvarea contradicției este trecerea unui lucru în alt lucru sau la o altă fază
de dezvoltare. Dar în lucrul nou apare o nouă contradicție care va parcurge
aceeași cale. De aceea lumea trebuie privită ca un proces care schimbă
realitatea mereu. ------------------------------------------------
A doua lege ne demonstrează mecanismul schimbărilor. Orișice lucru are însușiri
ori proprietăți cantitative (mărime, greutate, dimensiuni, volum, etc.) și aceste însușiri
se găsesc mereu în schimbare. Însă toate schimbările se petrec în anumite hotare,
în anumite limite. Aceste limite se numesc măsură.
Atunci când este depășită măsura, schimbările cantitative transformă calitatea
lucrului. Lucrul trece în altceva, în ceva nou, el se transformă (floarea de măr în măr).
Dar calitatea nouă va avea din nou proprietăți cantitative și procesul se va
relua de la început. ----------------------------------------------------------------
A treia lege descrie că mișcarea, transformarea, dezvoltarea nu este doar
progresivă (dreptliniară), ci și regresivă. Mișcarea și mai ales dezvoltarea se
petrece în formă de spirală.
Primul fir al spiralei este afirmarea unei calități.
Al doilea fir al spiralei este negarea primului fir, adică a ceea ce a fost afirmat
de la început, dar cu menținerea a ceea ce a fost trainic, pozitiv.
Al treilea fir al spiralei, neagă pe al doilea, și este o reîntoarcere la prima afirmație,
dar la un nivel mai înalt de dezvoltare.
Aceasta a inclus în sine si a menținut tot ceea ce este viabil de la primele 2 fire
ale spiralei și a negat ceea ce este conservativ.
19
Mişcarea este un atribut esenţial al materiei, modul de existenţă a materiei.
A exista – înseamnă a se afla în mişcare.
Materia şi mişcarea sunt unitare prin esenţa lor. Mişcarea este legată
indisolubil de materie.

În lume nu există materie fără mişcare, după cum nici mişcare fără materie.

Deci, materia nu poate exista în afara mişcării, acesta este un atribut fundamental
al materiei.
Dar mişcarea nu trebuie înţeleasă ca o simplă schimbare a poziţiei corpului
în spaţiu, ca o deplasare mecanică.
--------------------------------------------------------------------------------------------
Prin mişcare se înţelege o permanentă acţiune, interacţiune, schimbare,
transformare, trecere a ceva în altceva, ca dezvoltare în general a obiectelor
materiale.
------------------------------------------------------------------------------------
(De exemplu : influenţarea reciprocă a elementelor unui sistem, schimbul de substanţe
în celulele organismului, activitatea oamenilor ca temelie a vieţii lor sociale, etc. )
 Deci, mişcarea include toate procesele care au loc în natură şi societate.

Mişcarea are un caracter absolut, deoarece în lumea înconjurătoare nu există

nimic care să fie total încremenit şi neschimbat. Totul este în mişcare şi trece
din unele forme în altele.
Orice corp, chiar dacă se află în stare de repaos faţă de Pământ, se mişcă
împreună cu el în jurul Soarelui, iar împreună cu Soarele – faţă de alte stele
ale Galaxiei, iar Galaxia se deplasează faţă de alte galaxii.

Nicăieri nu există un echilibru absolut, repaos şi imobilitate. Orice repaos

este relativ (apoximativ), reprezintă o anumită stare a mişcării. Repaosul este un
caz partucular al mişcării, o latură, un moment al acestuia.
În cazul repaosului mişcarea nu încetează în mod absolut. El conţine mişcarea
dintr-o altă ipostază.
Repaosul este un astfel de moment al mişcării când un corp se menţine
într-o anumită stare în raport cu alt corp.
Repaosul absolut e imposibil, întrucât obţinerea lui ar însemna încetarea
existenţei sale.
---------------------------------------------------------------------------------------

În filosofie sunt elucidate două tipuri fundamentale ale mişcării :

1) mişcarea legată de menţinerea stabilităţii obiectului, conservarea

calităţilor, însuşirilor lui;
2) mişcarea ce conduce la trecerea de la o calitate la alta, la apariţia noului,
ceea ce se mai numeşte dezvoltare.
(aceasta poate fi nimicirea lucrului, descompunerea lui în elementele constitutive, dar
poate fi şi formarea unui sistem nou, adică un alt lucru).
20
Formele mișcării materiei. Mişcarea materiei se manifestă în diferite forme.

Știința contemporană consideră că sunt diferite niveluri ale mișcării și aceste

niveluri depind de structura materiei. Adică la diferite niveluri de dezvoltare a
materiei avem diferite forme de mișcare.
Formele superioare de mișcare apar pe baza formelor inferioare și le includ
în sine în formă transformată. Între ele există unitate și interacțiune.

Se cunosc 5 forme principale de mişcare a materiei:

1) Mişcarea mecanică – reprezintă o simplă deplasare a macrocorpurilor,

este deplasarea corpurilor cereşti în spaţiul universal și deplasarea obiectelor
macrocosmice pe Pământ.
2) Mişcarea fizică – este mişcarea moleculelor şi include procesele ce
au loc în interiorul stelelor şi planetelor, fenomenele electromagnetice,
oscilaţiile termice ale moleculelor, mişcarea luminii.
3) Mişcarea chimică – este mişcarea atomilor în interiorul moleculelor,
 (în rezultat are loc transformarea calitativă a moleculelor, atomilor,
a nivelurilor electronice, a combinaţiilor şi a separării chimice).

4) Mişcarea biologică – prezintă procesele de formare şi activitate vitală

a organismelor vii : a plantelor, animalelor, a omului.
5) Mişcarea socială – reflectă apariţia şi dezvoltarea societăţii umane,
activitatea vitală a societăţii.

Există şi aşa forme de mişcare a materiei ca :

a) geologică – ce prezintă mişcarea straturilor, componentelor solului,

pământului;
b) cibernetică – mişcarea elementelor sistemului de dirijare, care are loc
pe baza legăturilor informaţionale.

Formele mişcării se află în legătură genetică şi structurală.

Legătura genetică – denotă (arată) că forma superioasră a mişcării se

dezvoltă din cea inferioară în decursul unei evoluţii îndelungate.
(p-u apariţia vieţii a fost nevoie de miliarde de ani).

Legătura structurală – denotă că formele superioare de mişcare conţin

toate formele inferioare (simple) în stare „redusă”, depăşită.
(de exm.: existenţa organismului viu e imposibilă fără procesele fizice şi chimice,
care se realizează în el).

Totodată, formele superioare nu pot fi reduse la cele inferioare deoarece

calitativ sun diferite.

În istoria ştiinţei şi gândirii filosofice un rol însemnat îl joacă şi problema

reducerii formelor superioare ale mişcării la cele inferioare.

21
Sunt cunoscute două concepţii de asemenea reduceri referitor la mişcare.
Acestea sunt : mecanicismul şi vitalismul.

1) mecanicismul – concepţie care explică dezvoltarea naturii şi a societăţii

pe baza legilor formei mecanice de mişcare a materiei,
care sunt considerate ca universale şi care se răspândesc asupra tuturor formelor
mişcării materiale.
Apariţia şi răspândirea mecanicismului a fost legată de înflorirea mecanicii
clasice din sec. 17-18 (Galilei, Descartes, Newton ş.a.).
Mecanica clasică a elaborat reprezentări specifice despre materie, mişcare,
spaţiu şi timp, cauzalitate (determinism laplasian).

Mecanicismul, cu toată limitarea lui, în acea perioadă a jucat un rol

pozitiv îndezvoltarea ştiinţei şi filosofiei. El dădea o interpretare
multor fenomene ale naturii,
ştiinţifică–naturalistă eliberându-le de tălmăcirea
mitologică şi religios-scolastică.
 Absolutizarea legilor mecanicii a dus la crearea unui tablou mecanicist
al lumii, conform căruia întregul Univers (de la atomi până la planete)
reprezintă un sistem mecanic închis, constând din elemente invariabile, a căror
mişcare este determinată de legile mecanicii clasice.

Progresul ulterior al ştiinţei a descoperit mărginirea mecanicismului. Nu orice

element al sistemului sau obiecte nemecanice se supun acţiunilor
legilor mecanice.
Astfel, fenomenele electromagnetice, chimice, biologice şi, cu atât mai mult,
cele sociale nu pot fi lămurite din puct de vedere al mecanicii.

Realizările ştiinţelor naturale din sec. 19-20 a năruit tabloul mecanicist al lumii.

Astfel, mecanicismul, ca metodologie, este în principiu depăşit de ştiinţa

contemporană.

Formele complexe (superioare) de mişcare (sociale, biologice, chimice) nu pot fi

reduse la forme simple (mecanice) de mişcare, la deplasări, la procesele mecanice.
Procesele biologice, de exemplu, nu pot fi explicate doar în baza mecanicii,
ignorându-se fizica, chimia şi alte ştiinţe.
Şi invers, încercările de a explica procesele biologice numai din legităţile
interacţiunii fizice şi chimice, la fel sunt varietăţi ale mecanicismului.
Este inadmisibilă izolarea vreunei forme a mişcării materiale de celelalte.

2) vitalismul – concepţie idealistă în biologie, care explică toate procesele

de viaţă prin acţiunea unor factori nemateriali, cuprinşi în
organismele vii (entelechia, „forţa făuritoare”, „elan prin formă” ş.a.).

Vitalismul îşi trage originea din teoria lui Platon despre suflet, care, după el,
insuflă viaţă lumii animale şi celei vegetale, şi din teoria lui Aristotel despre
entelechie.
Vitalismul ca concepţie s-a constituit în sec. 17-18.
22
Vitalismul parazitează asupra unor probleme mai puţin cercetate ale biologiei.
Izolează forma biologică a mişcării, susţine că organismele vii nu pot fi studiate
cu ajutorul metodelor fizicii şi ale chimiei.
În calitate de argument se aduce teza, în conformitate cu care la organismele
vii totdeauna domină o „forţă vitală”, care dirigează cu procesele vitale.
După cum se ştie, formele mai simple a mişcării prezintă un fundament pentru
formele superioare şi e clar că formele superioare pot fi cercetate pe calea
studierii formelor simple, care stau la baza lor.
De exemplu, pentru a descifra esenţa vieţii este necesar să cunoaştem
procesele fizico-chimice, care o reprezintă.

___________________________________________________________
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-
 Formele de mişcare ale materiei pot fi divizate în trei blocuri, care corespund nivelurilor
de dezvoltatre a materiei : material neorganică, material organică şi societatea.
În materia neorganică :
 mişcarea mecanică
 mişcarea particulelor elementare – câmpurile electromagnetice, gravitaţional,
interacţiunile slabe şi puternice, procesele de transformare ale particulelor
elementare
 mişcarea şi transformarea atomilor şi moleculelor, reacţiile cimice
 schimbările în macrocorpuri, procesele termice, schimbările în stările de agregare,
vibraţiile sonore, etc.
 procesele geologice
 schimbările în sistemele cosmic : planete, stele, galactic.
În materia organică :
 metabolismul
 autoregularea, dirijarea şi reproducerea în biocenoză şi în alte sisteme ecologice
 interacţiunea biosferei cu sistemele naturale ale planetei
 procesele biologice ale organismelor, îndreptate spre conservarea organismelor
 procesele supraorganice care reflectă raporturile între reprezentanţii difertor specii
în ecosisteme şi determină numărul şi zona de distribuire a lor, evoluţia.
În societate :
 diversitatea manifestării activităţii conştiente a omului
 toate formele de reflectare şi de transformare intenţionată a naturii.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------
_______________________________________________________________________

23
6. Spaţiul şi timpul – atribute fundamentale ale materie
(existenţei)

Preocuparea oamenilor pentru problema spațiului și timpului este foarte veche

și a însoțit întreaga lor existență.
Spaţiul şi timpul fac parte din sistemul categoriilor filosofice fără de care nu
putem avea o explicare a lumii.
Obiectele materiale există în spațiu și timp. Natura lor nu poate fi descrisă
fără aceste două atribute. Însă când dorim să definim spațiul și timpul ne
confruntăm cu anumite dificiențe, probleme.

Această dificiență o remarcă Aurelius Augustin. El spunea : „Dacă nimeni nu mă

întreabă ce este spațiul și timpul – știu, iar dacă mă întreabă să explic – nu știu”.
 În continuare Augustin afirmă : „Totuși, cu încredere afirm, că dacă nu ar trece nimic
nu ar exista timp trecut și dacă nu ar veni ceva nu ar fi timp viitor și dacă nu ar exista nimic
nu ar fi timp prezent”. (Confesiuni)
-----------------------------------------------------------------------------------------

Problema spaţiului şi timpului este atât o problemă filosofică cât şi una

a ştiinţei.

Ştiinţa se preocupă de aspectele privind structura, măsurarea, caracteristicile

celor două atribute, dar nu şi de natura lor sau de întrebarea ce sunt
spaţiul şi timpul.
Filosofia caută, dimpotrivă, să afle ce sunt spaţiul şi timpul, care sunt
originile lor, cum se produc ele.
___________________________________________________________________________________________________--------------------

Filosoful român Mircea Vulcănescu (1904-1952) observă că „noţiunile de spaţiu şi timp

sunt cele dintâi prin care trece mintea omului ca printr-o sită, ideea de existenţă”.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Evenimentele, procesele, obiectele, precum şi viaţa oamenilor se desfăşoară

în coordonate determinate – spaţiale şi temporale.
Poziţia, dimensiunile (lungime, lăţime, înălţime) – sunt proprietăţi spaţiale
ale lucrurilor, iar durata, ritmul, succesiunea, etc. sunt proprietăţile temporale
ale lucrurilor.
-------------------------------------------------------------------------------------------------

Totuși este o deosebire între cunoștințele despre spațiu și timp. Natura spațiului
este mai cunoscută. O știință a spațiului avem încă din antichitate, prin geometria
lui Euclid, în sec. III î.e.n., pe când o știință a timpului nu există încă.

Pierre Janet (1859-1947, neurolog, psiholog francez), afirma că noi înțelegem puțin
spațiul, deoarece am învățat să ne mișcăm în el în diferite direcții, dar nu
înțelegem timpul deoarece nu putem face nimic cu el și nu putem să ne
întoarcem în timp. (prima sinteză teoretică științifică asupra timpului aparține lui Galilei)
Hegel (1770-1831) explică această situație prin faptul că spațiul este capabil
de figurație, dar timpul nici nu se vede, nici nu se percepe vreodată ca atare.
El se cunoaște prin medieri.
24
Concepţii filosofice despre spaţiu şi timp. În istoria filosofiei spaţiul şi
timpul
au reprezentat probleme permanente
ale reflecţiei filosofice.
De-a lungul veacurilor, noţiunile de spaţiu şi timp au dat naştere unor
probleme complexe şi dificile, cauzând confruntarea diverselor poziţii filosofice.

Cele mai importante sunt problemele :

1) a naturii spaţiului şi timpului,

2) a raporturilor lor cu realitatea în mişcare,
3) a caracterului lor absolut sau relativ,
4) a infinităţii în spaţiu şi timp.
 Criteriul esențial al diferențierii teoriile despre spaţiu şi timp este cel al
naturii, al conţinutului celor două atribute.

Unele teorii au conceput spaţiul şi timpul ca având o existenţă în sine,

independente de obiecte şi fenomene, alte teorii – ca fiind relaţionale, iar
la Im. Kant – ca fiind subiective.
Astfel, pe parcursul evoluţiei cunoaşterii umane s-au înregistrat mai multe
concepţii despre spaţiu şi timp. Acestea ar putea fi reduse la trei concepții (teorii)
generale : concepția substanțialistă, concepția relațională și concepția subiectivistă.

Mario Bunge (n. 1919, filosof şi fizic argentinian) împarte teoriile despre spaţiu şi timp
în trei clase :
1) concepţia despre spaţiu şi timp ca „substanţe primordiale ale lumii”
2) concepţia relaţională
3) concepţia container (subiectivistă)

Un moment de mare importanţă referitor la reprezentările despre spaţiu şi timp a fost

constituirea concepţiei antice greceşti.
Filosofia greacă a realizat trecerea de la reprezentările arhaice (străvechi), mitice despre
Univers la ideea de lume unitară şi ordonată (cosmos). A înlocuit şi viziunea antropomorfică*
a spaţiului şi timpului cu înţelegerea lor ca modalităţi ale existenţei naturale.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
*antropomorfism – (gr., antropos = om şi morphe = formă) spaţiul şi timpul
erau concepute ca lucruri şi proprietăţi ce aparţineau zeilor

Concepţiile substanţialistă şi relaţională despre spaţiu şi timp s-au constituit

în filosofia antică.
În conceperea naturii spaţiului filosofia greacă era dominată de opoziţia dintre
atomişti și Aristotel.

a) Atomiștii admiteau alături de atomi şi vidul, și tindeau spre o viziune „substanţialistă”

absolută asupra spaţiului;
b) Aristotel vedea spaţiul ca „locuri naturale” continue, punând, astfel, bazele unei
concepţii relaţioniste despre spaţiu şi timp.

Deosebit de importantă este concepţia filosofilor antici despre timp. În opiniile lui Platon,
Aristotel şi Lucreţiu, timpul avea un caracter relaţional, deoarece nu era considerat ca ceva
ce există independent, prin sine, ci reprezintă doar „ritmul dezvoltării”.
25
Teoria substanţialistă. Prima teorie despre spaţiu şi timp (cea substanţialistă)
a fost dezvoltată de atomismul antic.
Atomiştii Democrit, Epicur şi Lucreţiu au conceput spaţiul şi timpul ca
entităţi (existențe) de sine stătătoare, ca substanţe idependente de orice alt conţinut.

Întraga existenţă era concepută ca fiind alcătuită din atomi (plinul) şi vid (golul)
Vidul era considerat omogen şi continuu.

Pentru Democrit, admiterea vidului era necesară, ca o condiţie a mişcării

atomilor.
El considera că atomii ca să se poată mișca trebuie să aibă loc liber, adică
spațiu liber, pe care îl numește vid. Din acest punct de vedere spațiul există
separat de atomi, adică există în mod absolut. (spațiul este înțeles ca vid (F,B,123))
 Timpul nu depindea de existenţa atomilor, căci aceştia erau eterni şi invariabili,
dar depindea de mişcarea lor, de unirea sau dezunirea lor în spaţiu.

Ideea unui timp şi a unui spaţiu absolute este continuată în Epoca Modernă
de filosoful francez Rene Descartes (1596-1650).
El va înţelege timpul ca fiind o succesiune de momente independente unele
de altele, iar spaţiul ca fiind cel ce constituie esenţa proprie a corpurilor,
substanţa materială însăşi.
Gânditorul menţiona că „adevărata formă şi esenţă” a materiei este întinderea,
ca proprietate a lucrurilor (corpurilor) de a ocupa un spaţiu, un loc.
Decsartes va afirma, în opoziţie cu Democrit, că vidul nu există, căci spaţiul
este totuna cu substanţa.
Concepţia substanţialistă despre spaţiu şi timp în Epoca Modernă a fost
dezvoltată de Isaac Newton (1643-1727), în lucrarea „Principiile matematice ale
filosofiei naturale”. (susține ideile atomiștilor)
În conformitate cu datele din ştiinţa modernă, Newton susține că spaţiul şi timpul
există în mod absolut, independent de materie, adică de lucrurile materiale.
Newton va concepe spaţiul şi timpul drept cadre reale, absolute, ce există
independent de lucrurile şi fenomenele raportate la ele.
După Newton, spaţiul întins este la fel în toate părţile Universului. El este
un dulap original cu un număr infinit de pereţi, în care pot fi plasate sau scoase
orice procese materiale sau spirituale.
Dacă procesele din dulap vor fi eliminate, va rămâne spaţiul pur, sau
spaţiul absolut al lui Newton.
Spaţiul absolut, prin natura sa, rămâne mereu acelaşi, fără a avea vre–o
relaţie cu altceva din exteriorul lui.
Timpul, după Newton, este şi el absolut ca şi spaţiul. Timpul absolut,
adevărat şi matematic*, există în sine şi prin natura sa, şi se scurge fără relaţie
cu nimic exterior lui.
El reprezintă un torent care curge în mod uniform în toate părţile Universului,
un râu al timpului, în care poţi intra şi din care poţi ieşi.
Astfel, după Newton, timpul absolut, uniform și etern, există independent de
lucrurile care durează, iar spațiul absolut există independent de lucrurile întinse.

---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
*Parametrul t care figurează în ecuațiile mecanicii clasice redă timpul absolut, uniform și etern.
26
Conform lui Newton, corespunzător spaţiului şi timpului absolute există
mişcări absolute, precum cea a Pământului în raport cu spaţiul absolut.

Astfel, Newton concepea spaţiul şi timpul ca existențe (ca relaţii) de sine

stătătoare – ca substanţe, receptacole* ce pot exista și fără obiecte și fenomene
și nefiind influențate de mișcarea acestora.
Savantul prezintă spaţiul absolut ca un continuum etern, infinit şi izotrop*,
iar timpul absolut ca durată pură, curgere eternă, continuă, uniformă, omogenă*.

-----------------------------------------------------------------
-
*izotrop = cu aceleaşi proprietăţi fizice peste tot
  *receptacol = loc unde se adună, se înmagazinează ceva.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
 Acest mod de concepere a spaţiului şi timpului va fi utilizat de fondatorii mecanicii clasice
în stabilirea principiilor şi formulelor acesteia. Numai separând spaţiul şi timpul de mişcarea
corpurilor a putut Newton să introducă noţiunile de omogenitate şi izotropie pe care se bazează
legile fundamentale ale mecanicii ce-i poartă numele.
----------------------------------------------------------------------------------------
Concluzie : Aşadar, în concepţia substanţialistă, spaţiul şi timpul sunt rupte
de la procesele concrete şi nu sunt legate între ele.
Presupune că spațiul și timpul au existență de sine stătătoare, în afara lucrurilor,
de rând cu lucrurile.
Din această concepție ar reieși că spațiul și timpul sunt un fel de containere
(dulapuri) în care se desfășoară procesele și evenimentele, se mișcă lucrurile.

Teoria relaţională. A doua teorie despre spaţiu şi timp (cea relaţională)

aparţine lui Aristotel. Pentru Aristotel, spaţiul şi timpul sunt concepute ca relaţii
între obiecte şi fenomene, ca proprietăţi ale acestora.
Spaţiul este locul (topos) obiectelor, el nu există independent de obiecte (corpuri),
iar timpul este indisolubil legat de mişcare și tranaformare, fiind măsura mișcării
sau numărul mişcării. (timpul este momentul (acum), numărul momentelor de acum).
Aristotel respingea ideea vidului ca principiu explicativ al structurii lumii.

Înţelegerea relaţională a spaţiului şi a timpului va fi continuată în modalităţi

diferite de filosofi, precum Aurelius Augustin, Thomas Hobbes, Leibniz, Mach,
şi de savanţi renumiți ca Einştein, Riemann, Bolyai, Lobacevskii şi alţii.
Aceştia vor concepe spaţiul şi timpul ca „sisteme de raporturi”, ca relaţii
între corpuri şi fenomene, şi nu entităţi de sine stătătoare, sau forme
independente de obiecte.

Filosoful englez Thomas Hobbes (1588-1679), de exemplu, considera că natura

(Universul) este o totalitate de corpuri care sunt în mişcare.
(tot ceea ce există este corp, tot ceea ce se întâmplă este mişcare – spunea Hobbs).
Analizând mişcarea, el este împotriva lui Aristotel, care considera că izvorul
mişcării este o substanţă nemişcată (Demiurgul), dar care dă impuls de mişcare
tuturor lucrurilor.
Pentru Hobbes mişcarea este rezultatul interacţiunii corpurilor. „Cauza mişcării
poate fi doar un corp în mişcare cu care interacţionează” – susţinea Hobbes.
Un corp în repaus (mişcare) rămâne în repaus (mişcare) continuu, dacă un altul nu-l
determină în sens contrar. (este punctul de vedere a ştiinţei contemporane lui Hobbes)
27
După părerea lui Hobbes spaţiul şi timpul sunt relaţionale, adică apar în
rezultatul relaţiilor dintre lucruri, a interacţiunii dintre corpuri.
Timpul şi Spaţiul sunt numite de Hobbes „fantome”, iluzii (parcă este, parcă nui ) .
Pentru Hobbes vid nu există, adică spaţiu gol nu este, există doar materia.
Spaţiul este înţeles ca o relaţie de coexistenţă a corpurilor care descrie structura
materiei, aranjarea unui corp faţă de altul, dimensiunile corpului.
Timpul, de asemenea, este o categorie relaţională care descrie procesele, mişcarea.
Timpul este o unitate de măsură a mişcării.
Totodată, Hobbes neagă existenţa reală a substanţei. Nu există real nici
substanţa materială şi nici substanţa spirituală.
 Gottfried Leibniz (1646-1716), în opoziție cu Descartes, va susține că întinderea
nu este totuna cu substanța, căci substanța este una și indivizibilă, pe când
întinderea este divizibilă la infinit.
El respinge ideea existenței spațiului și timpului ca realități absolute,
independente de lucrurile întinse și fenomenele ce se succed.
După Leibniz, spațiul și timpul nu sunt decât relații între obiecte (monade).
Spațiul și timpul sunt relative. Spațiul reprezintă o ordine a coexistenței, iar
timpul reprezintă o ordine a succesiunilor.
---------------------------------------------------------------------------------------

Concluzie : Astfel, conform concepţiei relaţionale spaţiul şi timpul

reprezintă nişte forme radicale ale existenţei proceselor materiale şi spirituale,
ce nu pot fi rupte de ele.
Spaţiul exprimă relaţiile ordinii, structuralităţii şi întinderii, ce sunt proprii
proceselor materiale şi spirituale, iar timpul exprimă continuitatea stărilor ce se
schimbă una pe alta.
În această concepţie interpretarea filosofică a tezei „lumea există în spaţiu şi timp”
înseamnă că procesele materiale şi spirituale posedă o structură spaţio-temporală.
Aşadar, în cadrul concepţiei relaţionale, noţiunea de spaţiu şi timp nu are
o analogie obiectivă şi este iluzorie.
Spațiul și timpul nu au existență absolută, ele reflectă raporturile dintre
corpurile materiale care sunt în mișcare.

Teoria subiectivistă. A treia teorie despre spaţiu şi timp (cea subiectivistă)

aparține lui Immanuel Kant. El va dezvolta o concepţie aparte despre spaţiu şi timp,
pe care Mario Bunge o încadrează în orientarea „spaţiului-container”.
(teoria aprioristică)
După Kant, atât spațiul cât și timpul sunt forme ale cunoașterii.
Kant afirmă că în lumea obiectivă nu există spaţiu şi timp. Ele apar ca forme
înnăscute ale cunoaşterii senzoriale.
Adică, după el spațiul și timpul nu aparțin lucrurilor, ci sunt forme subiective
ale rațiunii umane, forme care sunt date apriori (dinainte) pentru a organiza
experiența.
Spaţiul este formă a simţului extern, după care este percepută lumea exterioară,
iar timpul – forma simţului intern, după care se percepe viaţa noastră interioară,
ca succesiune de momente şi trăiri.
_____________________________________________________________________
28
În concepţiile religioase lui Dumnezeu i se atribuie o existenţă în afara timpului
şi spaţiului. Hegel trata spaţiul şi timpul ca pe nişte forme specifice ale existenţei
ideii absolute.
---------------------------------------------------------------------------------------------------
În prezent predomină concepţiile relaţionale despre spaţiu şi timp, concepţii
susţinute atât de ştiinţă cât şi de teoriile cosmologice mai noi despre Univers.
Potrivit lor este absurdă ideea unui început în timp şi a unui timp unic.
--------------------------------------------------------------------------------------------
 Știința despre spaţiu şi timp. Cunoașterea științifică a spațiului și timpului
a început în antichitate prin geometria
matematicianului grec Euclid. (el a sintetizat principalele cunoștințe despre spațiu)
Conform geometriei euclidiene, spaţiul real este considerat a fi omogen*
(nu există regiuni privilegiate), izotrop (nu există direcții privilegiate), continuu şi
tridimensional. Orişice entitate* din spaţiul apropiat nouă este considerată că
are volum. (o consecință a tridimensionalității spațiului)
___________________________________________________________________
*omogen = cu o structură unitară, nediferenţiat, uniform, identic
*entități = existențe
Euclid din Alexandria (cca 325 - 265 î.Hr.), originar din Damasc, a fost matematician grec care a trăit și predat
în Alexandria în timpul domniei lui Ptolemeu I (323 – 283 î.Hr.). Despre viața lui Euclid nu s-au păstrat nici un fel de
date, de aceea se spune că viața lui se confundă cu opera. Dar nici aceasta nu s-a păstrat în întregime.
În afara de cartea „Stihia”, în traducere românească „Elementele”, tradusă în peste 300 de limbi, în care
Euclid pune bazele aritmeticii și ale geometriei plane și spațiale, s-au mai păstrat câteva cărți dintre care:
„Datele”, lucrare ce cuprinde teoreme și probleme care completează „Elementele”, precum și „Optica”, privită ca
o geometrie a „razei vizuale”.
Tradiția spune că Ptolemeu I l-ar fi rugat pe Euclid să-i arate o cale mai ușoară ca să înțeleagă geometria,
iar Euclid ar fi răspuns: „În geometrie nu există drumuri speciale pentru regi”.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Lui Euclid îi aparține renumitul postulat (al cincilea) despre paralele, care în mod logic
este echivalent cu afirmația: printr-un punct care se găsește pe o suprafață plană, în afara
unei linii drepte, se poate trage o singură linie dreaptă care nu se intersectează cu cea dată.
Geometria întemeiată pe acest postulat a căpătat denumirea de euclidiană.
Încercările de a demonstra cel de-al cincilea postulat au contribuit în sec. XIX la
descoperirea geometriilor ne-euclidiene (Lobacevskii).
_________________________________________________________________________________

Până în sec. al XIX-lea geometria lui Euclid a constituit principala modalitate

de analiză ştiinţifică a spaţiului real.
Pe temeliile acestei teorii şi-a întemeiat I. Newton, modelul spaţial al fizicii
clasice, iar Im. Kant concepţia sa aprioristă asupra spaţiului.
O mare contribuţie la elaborarea concepţiilor ştiinţifice despre spaţiu şi timp
şi legătura lor cu materia în mişcare au adus-o Lobacevskii, Bolyai şi Riemann.

Crearea geometriilor non-euclidiene, în sec. XIX de către rusul N. Lobacevskii

(1792-1856), magharul Janoș Bolyai (1802-1860) şi germanul Georg Riemann (1826-1866),
a deschis o perspectivă nouă de abordare a structurilor spaţiale.
În 1826, Bolyai (Transivania, Cluj-Napoca) creează  geometria neeuclidiană. El a
demonstrat că celebra  axiomă a paralelelor  este independentă de celelalte  axiome  ale
geometriei  și a dedus că geometria lui  Euclid  nu este unica posibilă și că se poate
dezvolta o nouă geometrie mai generală pe care inițial a denumit-o știința absolută a spațiului,
iar ulterior – geometrie hiperbolică neeuclidiană. Geometria euclidiană era deci un caz limită
al  geometriei hiperbolice.
29
Lobacevskii a creat o geometrie deosebită de cea a lui Euclid, care s-a
confirmat pe suprafeţe în formă de pseudosferă (şea). Una din caracteristicile
acestei geometrii este că suma unghiurilor în triunghi nu este constantă şi egală
cu 180 de grade, dar se schimbă în dependenţă de schimbarea lungimii laturilor,
şi este totdeaun mai mică de 180 de grade.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------
La baza geometriei lui Lobacevskii se află ideea strânsei dependențe a raporturilor
geometrice de natura corpurilor materiale. Luând cel de-al cincilea postulat al geometriei
lui Euclid, Lobacevskii a formulat un nou sistem de geometrie logic necontradictoriu.
La Lobacevskii cel de-al cincilea postulat afirmă : printr-un punct situat în afara
unei drepte se poate duce nu una, dar cel puțin două linii paralele.
 Lobacevskii se stăruie să demonstreze postulatul despre paralele, adresându-se
realității, naturii lucrurilor. Dezvoltând noua geometrie, el a arătat că negarea dependenței
dintre segmente și unghiuri în geometria lui Euclid nu descrie în mod complet
proprietățile spațiului. El presupunea, că în realitate o astfel de dependență există..
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Mai târziu Riemann crează o altă geometrie în care suma unghiurilor într-un
triunghi este mai mare de 180 de grade.

Astfel, Lobacevski, Bolyai şi Riemann au demonstrat că însuşirile spaţiului

nu sunt constante, ci se schimbă în funcţie de proprietăţile materiei, de
procesele fizice ce au loc în corpurile materiale.
Dacă se schimbă condiţiile materiale, devin altele formele spaţiului,
dimensiunea obiectelor, caracterul legilor geometrice.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Fizica contemporană a demonstrat adevărul geometriei ne-euclidiene.

Albert Einştein (1879-1955) în teoria relativităţii, creată de el, a descoperit noi
legături a spaţiului şi timpului cu materia în mişcare.

El a demonstrat că în diferite sisteme materiale aflate în mişcare, distanţa

dintre diferite corpuri, precum şi intervalul de timp dintre anumite evenimente,
nu sunt aceleaşi, ci diferite. O dată cu creşterea vitezei distanţa (lungimea) şi
intervalul de timp se micşorează.

Studierea câmpului gravitaţional în teoria relativităţii a condus la o dezvăluire

mai profundă a dependenţei spaţiului şi timpului de materia în mişcare.
Astfel, s-a stabilit, că cu cât este mai mare masa corpurilor, aflate în acest spaţiu,
cu atât este mai puternic câmpul gravitaţional.
(deci, proprietățile reale ale spațiului se abat de la însușirile exprimate în geometria lui Euclid).
Această abatere este numită în fizică „curbura” spațiului. Într-un câmp
gravitațional puternic spațiul se curbează.
Câmpul gravitaţional schimbă atât spațiul, cât și scurgerea timpului, ritmul lui.
Cu cât masele corpurilor sunt mai mari, cu cât câmpul gravitaţional este mai
puternic, cu atât scurgerea timpului este mai lentă.

Concluzie : spaţiul şi timpul nu există absolut, dar sunt relaţionale şi depind

de materia în mişcare, ele sunt accidente ale materiei, după cum susţinea
Aristotel.
Însemnătatea filosofică a acestor descoperiri este : 30
1) s-a acceptat în societatea umană posibilitatea existenţei unei multitudini de structuri spaţiale,
a unei varietăţi calitative a spaţiilor reale;
2) crearea geometriilor ne-euclidiene au demonstrat legătura strânsă între materie şi spaţiu,
condiţionarea însuşirilor spaţiale de însuşirile materiei.
------------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Astfel, am trecut sumar în revistă concepțiile despre spațiu și timp și evoluția

lor istorică, precum și știința despre spațiu și timp.
Să vedem acum ce sunt spațiul și timpul și ce proprietăți au.
 Definirea spaţiului şi timpului.
Pentru a înţelege ce sunt spaţiul şi timpul,
în continuare ne vom referi la problema
definirii spaţiului şi timpului, la trăsăturile sau proprietățile lor caracteristice.
(specifice).

Definiţiile frecvente a spaţiului şi timpului sunt următoarele :

Spaţiul e o formă de existenţă a materiei, caracterizată de astfel de proprietăţi

ca : întindere, structuralitate, coexistenţă şi interacţiune. Este o modalitate
de situare a obiectelor materiale unul faţă de altul.

Deci spațiul exprimă :

1) amplasarea reciprocă a obiectelor materiale (în față, înainte, în urmă,
în interior, aproape, departe, etc.);
2) capacitatea obiectelor de a ocupa un anumt volum, a avea o întindere;
3) însușirea obiectelor de a avea o anumită formă, structură.

Așadar, spaţiul, conform majotităţii definiţiilor, este înţeles ca o categorie

filosofică ce desemnează întinderea, mărimea, forma sau figura corpurilor.
-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Orice corp are întindere (= mărime, dimensiuni) şi figură, iar între corpuri se constituie raporturi
de coexistenţă, rezultate din proprietăţile de mărime şi figură.
Întinderea evidenţiază aspectele de continuitate ale spaţiului, iar coexistenţa aspectele de
discontinuitate.
Spaţiul este un atrubut general. De ce? Deoarece, spaţiul, ca mărime şi figură, aparţine unui corp
individual. Întrucât orice corp ca existenţă individuală are o întindere şi o figură înseamnă
că spaţiul este general.
Generalul este legat de individual.
Acest mod de înţelegere a spaţiului, prezent în actualitate, înseamnă renunţarea la ideea
atomistă a spaţiului–vid şi a celei newtoniene privind independenţa absolută a spaţiului de
corpuri şi procese.
------------------------------------------------------------------------------------------------------

Timpul este o formă de existenţă a materiei, caracterizată de astfel de

însuşiri ale schimbării şi dezvoltării sistemelor, ca durata, succesiunea
schimbării stărilor, simultaneitatea proceselor și fenomenelor, consecutivitatea
(până, după, concomitent), ritmicitatea, ireversibilitatea şi omogenitatea (unitar, uniform).

Timpul este numai o relaţie, şi anume relaţie de succesiune.

Așadar, timpul este definit ca o categorie filosofică ce exprimă durata,

succesiunea şi simultaneitatea proceselor şi fenomenelor din Univers.
31
În toate concepţiile despre timp este întâlnită noţiunea de durată, în definirea
timpului. Durata ar reda un interval de timp finit şi ar exprima continuitatea
proceselor şi fenomenelor.
Durata presupune succesiune care ar exprima aspectele de discontinuitate,
şi ambele conduc la simultaneitate, ca durată a unor procese ce se produc odată,
simultan. Aceste trei momente sunt inseparabile.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Filosoful român Mircea Florian (1888-1960) menţiona că simultaneitate este o relaţie.
Şi durata este un termen de relaţie (o succesiune simultană cu o altă succesiune). Nimic nu
are durată dacă este privit în sine, în afara oricărei relaţii. De aceea, nu timpul durează,
ci ceea ce este în timp.
--------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
-

Elementele timpului care se succed sunt clipele, momemtele care nu au

în sine timp, nu sunt pline de timp.
Timpul este înţeles, de regulă, ca o curgere a „clipelor”, a „momentelor” ce
îl compun, ceea ce presupune schimbare, devenire.
Schimbarea, însă, se realizează pe un fond de permanenţă, de identitate.
De aceea, timpul este deopotrivă durată şi scurgere, permanenţă şi succesiune.
Henri Bergson (filosof francez, 1859–1941) sublinia imposibilitatea de a gândi
prezentul în măsura în care, atunci când el este gândit, a şi devenit trecut
(Materie şi memorie, 1896).
_____________________________________________________________________________
După Aristotel, timpul ca „numărul mişcării după anterior / posterior” exprimă şi
succesiunea ireversibilă a momentelor trecut – prezent – viitor. Din cele trei momente
doar unul este trăit efectiv, realmente, şi anume prezentul.
Ceea ce este real în viitor este faptul de a deveni prezent, iar ceea ce este real în trecut
este că el a fost. Sensul trecutului şi viitorului decurge din trăirea prezentului.
Aurelius Augustinus, în acest sens, afirma că : există trei timpuri – prezentul trecutului,
prezentul prezentului şi prezentul viitorului.
Iar Epicur considera că noi avem de suportat doar prezentul, căci trecutul şi viitorul
sunt păreri, nu realităţi (unul nemaiexistând, iar celălalt neexistând încă).
Omul trăieşte prezentul, dar prin raportare la trecut şi viitor, fiind, după M. Heidegger,
o „fiinţă a depărtărilor” care îşi proiectează dorinţele şi idealurile în viitor şi evocă
mereu trecutul.
_____________________________________________________________________________
Cele trei dimensiuni ale timpului sunt : prezentul, trecutul şi viitorul

Tendinţa omului de a se raporta activ, transformator la lume l-a condus la

necesitatea măsurării timpului.
Trecerea timpului a fost asociată cu mişcarea stelelor, cu curgerea nisipului
într-o clepsidră, ori cu mişcarea pendulului.
Aceste procese nu conţin în ele timp, ci sunt puncte de reper ritmice ale
unor fenomene neregulate, care au condus la crearea aparatelor de măsurare
a curgerii timpului (ceasornicul). (acestea relevă natura relațională a timpului)

Spaţiul şi timpul sunt obiective. Prin caracterul lor general spaţiul şi timpul
sunt absolute*.
---------------------------------------------------------------------------------------------
*absolut – principiu veşnic, imuabil, infinit, necondiţionat şi perfect
32
Spațiul și timpul au o serie de proprietăți (trăsături) distinctive.

Proprietățile specifice ale spaţiului sunt :

1) tridimensionalitatea – lungime, lăţime, înălţime.

2) reversibilitatea – care se poate produce şi în sens invers (în sensul că
un mobil poate parcurge o distanţă AB, dar şi distanţa inversă BA).
 3) simetria – în sensul că se poate concepe simetricul unui obiect în
raport cu un punct, o dreaptă sau un plan.
(de altfel, există simetrie chiar în natură, de exm., cristalele ).

Proprietățile (caracteristicile) timpului sunt :

1) unidimensionalitatea – o singură dimensiune (lungime ca „distanţă dintre

diferite momente succesive”). Un aspect general este cel al trecerii de la trecut
prin prezent spre viitor. Deci drumul îndărăt este imposibil.
2) ireversibilitatea – în sensul că evenimentele, procesele, fenomenele se
desfăşoară numai intr-un singur sens, de la trecut, prin prezent spre viitor.
3) asimetria – în sensul că viitorul şi trecutul nu sunt simetrice în raport
cu prezentul.
Ele nu se pot suprapune, deoarece trecutul poate influenţa întrucât viitorul,
pe când viitorul nu poate influenţa trecutul, datorită ireversibilităţii timpului.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Principala caracteristică a timpului este ireversibilitatea. „Ea este aceea care îi
face pe poeţi să plângă, care face să răsune accentul funebru „niciodată” şi care dă
lucrurilor pe care nu le vom mai vedea acea extremă acuitate de încântare şi de durere
în care absolutul existenţei şi absolutul neantului par a se apropia până la fuziune.
Ireversibilitatea este deci mărturia unei vieţi care valorează o dată şi nimic mai mult...”
(Luise Lavelle, filosof francez (1883-1951), Despre timp şi despe eternitate, 1945).
------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Totodată, spaţiul şi timpul posedă şi o serie de proprietăţi comune :

1) atât spaţiul, cât şi timpul au un caracter obiectiv

2) spaţiul şi timpul au un caracter contradictoriu, dintre care menționăm următoarele :

a) ambele sunt atât absolute cât și relative

b) sunt atât continue cât și discontinue
c) sunt atât unitare cât și diverse
d) sunt atât finite cât și infinite, veșnice.

Concluzie : Astfel, problematica ontologică ocupă un loc central în gândirea

filosofică. Ea permite o analiză profundă a problemei existenţei lumii,
a materiei, a diferitor nivele de organizare a ei, evidenţierea trăsăturilor
generale şi particularităţilor specifice a formelor de existenţă a materiei :
mişcarea, spațiul şi timpul.

-----------------------------------------------------
Ontologia (din limba greacă: όντος, genetivul participiului trecut al verbului ειναι = a fi, și
λογια = învățătură despre...), termen creat în secolul al XVII-lea de către Rudolf Goclenius, este
o disciplină filozofică, ramură fundamentală a metafizicii, al cărei obiect de studiu este Ființa
și Existența, și categoriile în care acestea se împart : lucruri, proprietăți, procese, fapte.
În literatura filosofică de limbă engleză, ontologia este opusă teoriei cunoașterii, făcându-se
deosebirea între lucruri (sau atributele lor), așa cum sunt în sine, și felul cum ele ne apar.
 Deja în filosofia antichității grecești s-a dezbătut problema "ființei a ceea ce există"
(Sein des Seienden), de exemplu, în "Metafizica" lui Aristotel.

În Evul Mediu, reprezentanții scolasticei abordează temele ontologiei în relație cu discutarea

problemelor teologice.
Scolasticii dezbat așa numitele "transcendentalii" (transcendentalia), prin care se înțeleg
atributele cu care ne apar cele existente, cercetând categorii ca res (lucru), ens (existent),
unum (unul), aliquid (ceva), bonum (binele), verum (adevărul) și, în parte, pulchrum (frumosul).

Începând cu Christian Wolff (Philosophia Prima Sive Ontologia, 1730), prima lucrare
filosofică în al cărei titlu apare cuvântul Ontologie, ontologia se definitivează ca metafizică
a ființei și existenței lucrurilor. "Metafizica generală" sau ontologia, se deosebește de
"Metafizicile speciale" (metaphysica specialis), care au ca obiect existența lui Dumnezeu
(Teologia naturală), a sufletului (Psihologia naturală) și a lumii (Cosmologia naturală).
În "Metafizicile speciale", problemele din anumite domenii ale ființării sunt dezbătute
pe baze raționale, nu empirice.
Immanuel Kant a criticat vehement această reprezentare a unei teorii a adevărului
fundamental deductivă și în "Critica rațiunii pure" (1781) încearcă să rezolve problemele
ontologice pe baza filosofiei sale transcendentale.
În ontologia analitică modernă, în cadrul filosofiei analitice, sunt cercetate categoriile
fundamentale: lucru, calitate și eveniment, precum și unele noțiuni ca parte și întreg,
dependent și independent, care sunt atribute ale unor anumite entități.
Pe primul plan se situează problema felului cum se comportă o categorie față de alta și
dacă o anumită categorie poate fi caracterizată drept fundamentală. De aici se desprind și
unele trăsături comune cu chestiunile de bază ale informaticii.

În ultimul timp problemele ontologice nu mai stau în centrul preocupărilor filosofice.

Filosoful contemporan Willard Van Orman Quine (Word and Object - Cuvânt și obiect, 1961)
este încă confruntat cu întrebarea a ceea ce există, răspunsul său însă, cum că lucrurile ar
reprezenta variabile ale unei teorii generale a lumii, nu mai are rezonanța filosofică a dezbaterilor
ontologice din trecut.

Principalii reprezentanţi ai ontologiei

Aristotel, Toma d’Aquino, Rudolf Goclenius, Christian Wolff, Immanuel Kant,

Gottfried Wilhelm Leibniz, Edmund Husserl, Martin Heidegger, Nicolai Hartmann,
Ernst Bloch, Willard Van Orman Quine, Bertrand Russell, Ludwig Wittgenstein,
Jean-Paul Sartre, Rudolf Carnap.

-----------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Radioactivitatea naturală a fost descoperită în 1896 de Henri Becquerel, pe când studia

luminescența  unor  săruri  ale  uraniului.
În  1898, soții  Marie  și  Pierre Curie  au descoperit  poloniul  și  radiul, două  elemente  cu
radioactivitate mult mai puternică decât a uraniului.
Legile generale ale radioactivității au fost elaborate de către  Ernest Rutherford  și 
Frederick Soddy  în 1903.
Radioactivitatea artificială a fost descoperită de soții Irène și Frédéric Joliot-Curie în 1934.
ATOMUL

Atomul este cea mai mică particulă ce caracterizează un element chimic, respectiv este cea
mai mică particulă dintr-o substanță care prin procedee chimice obișnuite nu poate fi fragmentată
în alte particule mai simple. Acesta constă într-un nor de electroni care înconjoară un nucleu atomic dens.
Nucleul conține sarcini electrice încărcate pozitiv (protoni) și sarcini electrice neutre (neutroni),
fiind înconjurat de norul  electronic încărcat negativ. Când numărul electronilor și al protonilor 
este egal, atunci atomul este neutru din punct de vedere electric; dacă acest lucru nu se întâmplă,
atunci atomul devine un ion, care poate avea sarcină pozitivă sau negativă.
Atomul este clasificat după numărul de protoni și neutroni: numărul protonilor determină 
numărul atomic  (Z) și neutronii  izotopii  acelui element.

O reprezentare simplificată a unui atom de Heliu:

Doi electroni (galbeni) înconjoară un nucleu format din doi
protoni (roșii) și doi neutroni (verzi).

Modelul Rutherford al unui atom de Litiu

Punctele negre sunt  electronii, cele roșii - protonii iar cele albastre - neutronii.

Acest model a apărut in 1911 și a fost dedus de Rutherford (1871-1937) după experiențele lui :
Hertz, Lenard, Geiger. Noul model atomic are următoarele proprietăți :

 aproape toată masa lui este concentrată în nucleu, care este încărcat pozitiv.
 nucleul este înconjurat de un înveliș de electroni, care sunt incărcați negativ.
 electronii sunt menținuti de nucleu prin forțe electrostatice.
 electronii au o mișcare circulară, care îi împiedică să cadă pe nucleu.
 sarcina învelișului electronic se anulează cu sarcina nucleului, rezultând un atom neutru din
punct de vedere electric.

Structura atomului
În chimie și fizică, atomul (în gr. ατομος înseamnă “indivizibil”) este cea mai mică particulă
posibilă care încă mai păstrează proprietățile chimice ale unui element (chimic). Dacă, inițial,
cuvântul atom însemna cea mai mică particulă indivizibilă, mai târziu, după ce termenul a
căpătat o semnificație precisă în știință, atomii au fost găsiți a fi divizibili și compuși din particule
și mai mici, subatomice.
Cei mai mulți atomi sunt compuși din trei tipuri de particule subatomice care guvernează
proprietățile lor externe:

electronii, care au o sarcină electrică negativă și sunt cele mai puțin masive particule subatomice;

protonii, care au o sarcină electrică pozitivă și sunt de aproape 1836 ori mai masive decât electronii;

neutronii, care nu au sarcină electrică și care sunt de aproximativ 1839 ori mai masivi decât
electronii.
Protonii și neutronii creează un nucleu atomic dens și masiv, ei fiind numiți și nucleoni. Electronii
formează un larg nor electronic ce înconjoară nucleul.

Soarele nostru este doar una dintre nenumăratele stele aflate în galaxia Calea Lactee. În Soare ar
putea încăpea un milion de Terre. Vecina Calei Lactee este frumoasa și întinsa galaxie Andromeda.
Calea Lactee, Andromeda și alte aproximativ 20 de galaxii se atrag reciproc datorită gravitației,
formând împreună un roi.
 Galaxia Calea Lactee are un diametru de aproximativ un miliard de miliarde de km. Pentru a o
traversa luminii îi trebuie 100 000 de ani. Ea conține peste 100 de miliarde de stele. Toate stelele pe
care le vedem fac parte din Calea Lactee.
(Imaginați-vă o enciclopedie care rezervă câte o pagină pentru fiecare dintre aceste stele.
Cîte volume ar trebui să aibă enciclopedia pentru a prezenta toate stelele din Calea Lactee?
Aceste volume de grosime medie nu ar încăpea în Biblioteca Publică din New York, care
are 412 km de rafturi. Cât timp v-ar lua să studiați aceaste pagini? Pentru a le răsfoi,
cu o viteză de o pagină pe secundă, ar fi nevoie de peste 10.000 de ani. Dacă
enciclopedia ar conține câte o pagină pentru fiecare stea din univers, nu ar încăpea pe
rafturile bibliotecilor din toată lumea.)
Până în anii 20 se credea că Calea Lactee era singura galaxie existentă. În Univers există cel puțin
50 de miliarde de galaxii uriașe, fiecare conținând miliarde de stele asemănătoare soarelui nostru.
Toate galaxiile sunt în mișcare. Universul este în expansiune.

Există patru forțe fizice fundamentale:

1. Forța gravitațională – acționează asupra corpurilor mari: planete, stele, galaxii și foarte puțin asupra
atomilor.
2. Forța electromagnetică – este principala forță de atracție dintre protoni și neutroni, care permite
formarea moleculelor. Fulgerul este o dovadă a puterii ei
(dacă aceasta ar fi mai mică, electronii nu ar sta în jurul nucleului atomic și, invers, dacă
această forță ar fi mai mare, electronii ar fi strâns legați de nucleul atomului. Aceasta ar
însemna că între atomi nu ar putea avea loc nici un fel de reacții chimice, adică nu ar exista
viață).
3. Forța nucleară tare – este forța care ține împreună protonii și neutronii în nucleul atomic.
4. Forța nucleară slabă – este forța care stă la baza dezintegrării elementelor radioactive și a eficienții
activității termonucleare a soarelui.

Aceste forțe fundamentale determină toate proprietățile și modificările materiei. Tot ceea ce ne
încongoară depinde de aceste forțe.