Compararea copiilor în practica școlară

din învățământul preșcolar,

forme de manifestare, cauze și consecințe

Esența schimbărilor petrecute în ultimul deceniu al secolului trecut și care continuă și astăzi
derivă din faptul că „evaluarea școlară este concepută din ce în ce mai mult ca parte integrantă a
procesului de învățare și jalon al acesteia” (Yvan Abernot, „Les methodes d`evaluation scolaire,
Nouvelle edition”, DUNOD, Paris, 1996, pag. 5).
Considerarea evaluării moderne ca făcând parte integrantă din procesul de învățare, asociat în
mod direct acestuia, a condus la distanțarea sa de tradiționala „verificare” a cunoștințelor și chiar de
aprecierea școlară.
Învățământul românesc pune un accent important asupra evaluării procesului instructiv-
educativ, atât din perspectiva predării, cât și din cea a învățării. Din perspectiva activității evaluative
cotidiene, care are funcții predominant formative/ameliorative, sunt evidențiate două tipuri cardinale
de strategii: strategii evaluative criteriale (bazate pe obiective) și strategii evaluative normative
(comparative).
Școala românească manifestă tendința spre abordare în mai mare măsură în procesul evaluării
a strategiilor normative/comparative. Acestea sunt strategii tradiționale, care datează de secole. Teoria
care stă la baza acestora pornește de la adevărul că realizarea performanțelor în învățare ale elevilor
este profund diferențiată și selectivă. În consecință, trebuie să oferim copiilor un ansamblu cuprinzător
al standardelor, de la nivelul celor inferioare și accesibile tuturor, până la nivelul celor superioare și
accesibile unei minorități.
Dată fiind distribuția inegală a aptitudinilor intelectuale ale copiilor și caracterul ierarhic
clasificator al învățământului, este nevoie să se realizeze o selecție a copiilor în funcție de accesul lor
la anumite standarde de conținut.
Aceste strategii comparative duc la separarea copiilor, la clasare și ierarhizare. Astfel, fiecare
preșcolar este etichetat, la un moment dat („bun”, „slab”, „cuminte”, „obraznic”, etc.). La această
etichetare contribuie, deseori, și alți factori externi, precum părinți, vecini, etc.
În relația cu preșcolarul, educatoarea are nevoie de repere, de criterii de evaluare. Pentru a
reuși să ne descoperim și să ne construim propria identitate, ne raportăm la ceilalți, deci avem nevoie
de modele. Astfel, comparația devine instrumentală, o modalitate de analiză a situației, stimulând
schimbarea.
Ca și cadru didactic, mi-am construit, de-a lungul carierei, un sistem comparativ bazat pe
normele societății moderne, pe particularitățile dezvoltării stadiale ale copilului și chiar pe baza
propriilor mele procese de influențare socială. Deseori, însă, se pot observa efectele dezastruoase pe
care îl are folosirea excesivă a comparației asupra copiilor. Aceasta poate genera situații de rivalizare
între copii, creșterea sentimentului de gelozie, de respingere din partea cadrului didactic. Niciodată nu
etichetăm copilul, ci comportamentul, și, de asemenea, evităm să luăm ca reper alt copil, folosind, în
schimb, un exemplu de comportament dezirabil.
Un copil supus constant unor comparații pozitive („mai bun decăt...”, „mai ordonat”, „mai
curajos”) va dezvolta, în timp, un comportament bazat pe principiul „pot obține tot ce îmi doresc”.
Asemenea persoane se consideră superioare celorlalți, au convingerea că sunt îndreptățite să
beneficieze de drepturi și privilegii speciale sau că nu ttrebuie să se supună legilor reciprocității.
Aceasta poate duce la competitivitate excesivă sau impunerea punctului de vedere, controlarea
comportamentului celorlalți în funcție de propriile dorințe, fără a manifesta empatie sau preocupare
față de nevoile sau sentimentele altor oameni.
Latura opusă a comparației presupune accentuarea comportamentelor negative în raport cu
ceilalți („El poate, tu de ce nu poți?”, „Uite el ce ordonat e, tu de ce nu poți fi?”). Această modalitate
de comparație poate dezvolta o schemă de eșec, la un moment dat. Copilul își pierde încrederea în
sine, nu mai simte nevoia atingerii țelurilor, își pierde interesul. Ca adult, poate ajunge să își aleagă un
domeniu profesional inferior potențialului său real, se va autosabota, nu va reuși să avanseze în
carieră, va avea dificultăți în alegerea unui loc de muncă.
Concluzionând, o abordare optimă a procesului de comparație ar putea avea ca repere
folosirea acesteia doar pentru evaluarea copilului în raport cu o medie, și nu cu un caz particular,
ținând cont de faptul că fiecare individ este unic și că această comparație este valabilă doar pentru un
interval temporal limitat.
Trebuie, de asemenea, să ținem cont de informațiile sau concluziile la care am ajuns în urma
comparării doar pentru a corecta anumite comportamente în direcția pe care o considerăm benefică
dezvoltării copilului, fără a-i expune acestuia concluziile personale.
Deosebit de importantă este utilizarea ca reper în comparare a comportamentului în sine, și nu
a persoanei căreia i se atribuie acesta (nu copilul care a distrus jucăria este rău, ci gestul în sine).
Copiii trebuie descurajați în a se compara unii cu alții. Mult mai eficientă este raportarea prin
utilizarea unor tehnici de actualizare („vara trecută nu puteam merge pe bicicletă, acum pot”, „luna
trecută nu știam să îmi leg șireturile, acum am învățat”).
Întotdeauna accentuăm partea pozitivă a comportamentului, minimalizând aspectul negativ și
evidențiind progresul înregistrat, oricât de nesemnificativ ar părea, de la o etapă la alta. Astfel educăm
în copii sentimentul că pot, că sunt capabili să își atingă, la un moment dat, obiectivele, prin
perseverență și ambiție.