Istoria Dreptului Curs Integral PDF

UNIVERSITATEA SPIRU HARET
FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ
ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

-CURS ÎN TEHNOLOGIE ID/IFR-
Realizator curs în tehnologie IDIFR

Lect. univ. dr. LIONELA MADESCU
ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC
INTRODUCERE....................................................................................................................... 1
Unitatea de învăţare 1
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
1.1. Introducere............................................................................................................................5
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...................................................................5
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare...............................................................................................6
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei statului şi Dreptului Românesc..........................................6
1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc.......................................................................7
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.............................................................................8
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
2.1. Introducere..........................................................................................................................11
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.................................................................11
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare.............................................................................................12
2.3.1. Organizarea statului geto-dac........................................................................................12
2.3.1.1. Organele centrale ale statului...............................................................................14
2.3.1.2. Organizarea locală................................................................................................14
2.3.1.3. Organizarea militară.............................................................................................15
2.3.1.4. Organizarea religioasă..........................................................................................15
2.3.2. Dreptul geto-dac............................................................................................................15
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac..................................................................................15
2.3.2.2. Instituţiile juridice................................................................................................16
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare...........................................................................20
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA PROVINCIE ROMANĂ
3.1. Introducere..........................................................................................................................23
3.3. Conţinutul unităţii de învăţare.............................................................................................24
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia.....................................................................24
3.3.1.1. Organizarea fiscală..................................................................................................25
3.3.1.2.Organizarea militară.................................................................................................25
3.3.1.3.Organizarea locală....................................................................................................26
3.3.1.4.Organizarea centrală................................................................................................26
3.3.2. Dreptul în Dacia romană...............................................................................................27
3.3.2.1. Izvoarele dreptului...............................................................................................27
3.3.2.2. Instituţiile juridice................................................................................................28
3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor..................................................................28
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăţii..................................................................31
3.3.2.2.3 Obligaţii şi contracte.................................................................................33
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania.......................................................................33
APARIŢIA ŞI FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
4.1. Introducere..........................................................................................................................39
4.3.1 Etnogeneza poporului român.........................................................................................40
4.3.2. Organizarea socio-politică............................................................................................42
4.3.2.1. Desfiinţarea administraţiei centrale.....................................................................42
4.3.2.2. Obştea sătească teritorială....................................................................................43
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obştilor săteşti teritoriale....................................47
4.3.3. Legea Ţării ( ius valachicum )......................................................................................51
4.3.3.1. Conceptul de lege.................................................................................................51
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ţării..............................................................52
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
5.1. Introducere..........................................................................................................................56
5.3.1.Ţările Româneşti de sine stătătoare...............................................................................57
5.3.1.1. Ţara Românească a Munteniei.............................................................................58
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei..........................................................................................59
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei....................................................................................60
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei.....................................................................................61
INSTITUŢIA DOMNIEI
6.1. Introducere..........................................................................................................................65
6.3.1. Apariţia şi originalitatea Domniei.................................................................................66
6.3.2. Sistemul electivo-ereditar.............................................................................................67
6.3.3. Organele centrale ale statului........................................................................................69
6.3.4. Organizarea de Stat şi Dreptul în Transilvania.............................................................73
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI
7.1. Introducere..........................................................................................................................79
7.3. Conţinutul unităţii de învăţare............................................................................................80
7.3.1. Organizarea judecătorească..........................................................................................80
7.3.2. Procedura de judecată...................................................................................................81
7.3.3. Instituţiile dreptului privat medieval.............................................................................85
7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism..............................................................................96
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. XVII
8.1. Introducere..........................................................................................................................99
8.3. Conţinutul unităţii de învăţare...........................................................................................100
8.3.1. Primele pravile şi importanţa lor.................................................................................100
8.3.2. Cartea românească de învăţătură.................................................................................105
8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare.......................................................................106
8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului şi a Principatului...............106
8.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.........................................................................107
DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA 1821
9.1. Introducere........................................................................................................................109
9.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare...............................................................109
9.3. Conţinutul unităţii de învăţare...........................................................................................110
9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat.......................................................................110
9.3.1.1. Reforma socială..................................................................................................110
9.3.1.2. Reforma fiscală..................................................................................................111
9.3.1.3. Reforma justiţiei.................................................................................................112
9.3.1.4. Reforma administrativă......................................................................................113
9.3.1.5. Reforma militară............................................................................................ ....113
9.3.2. Evoluţia dreptului scris. Primele Codificări.................................................................113
9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou şi vechi .................................118
9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice.......................119
9.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.........................................................................124
DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ
10.1. Introducere......................................................................................................................128
10.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare.............................................................129
10.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................129
10.3.1. Formarea statului naţional român.............................................................................129
10.3.2. Evoluţia organizării de Stat în perioada 1859-1864..................................................130
10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităţii naţionale de Stat...............132
10.3.4. Organizarea Statului unitar român............................................................................134
10.3.4.1. Convenţia de la Paris 1864...............................................................................134
10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern..........................................................135
10.3.5.1. Reforma agrară.................................................................................................135
10.3.5.2. Reforma electorală...........................................................................................136
10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza.........................................................136
10.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare.......................................................................140
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918
11.1. Introducere......................................................................................................................144
11.3. Conţinutul unităţii de învăţare.........................................................................................145
11.3.1. Scurtă privire asupra situaţiei economice, sociale şi politice....................................145
11.3.2. Caracterizarea generală şi izvoarele dreptului..........................................................146
11.3.3. Organizarea de stat şi instituţii juridice ...................................................................148
11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului......................................................148
11.3.4.1. Dreptul Constituţional.....................................................................................148
11.3.4.2. Dreptul Civil....................................................................................................151
11.3.4.3. Dreptul Penal...................................................................................................153
11.3.4.4. Dreptul Procesual.............................................................................................153
11.3.4.5. Legislaţia Muncii.............................................................................................154
11.3.4.6.Legislaţia Învoielilor Agricole..........................................................................157
STATUL ŞI DREPTUL ÎN PERIOADA 1918-1938
12.1. Introducere......................................................................................................................161
12.3.1. Constituţia din 1923..................................................................................................162
12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituţia din 1923...................................................164
12.3.2.1. Drept Administrativ.........................................................................................164
12.3.2.2. Drept Civil........................................................................................................164
12.3.2.3. Drept Penal.......................................................................................................167
12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile şi penale.....................................................168
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR
13.1. Introducere......................................................................................................................171
13.3. Conţinutul unităţii de învăţare........................................................................................172
13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944..............................................................172
13.3.2. Perioada dictaturii regale 1938-1940........................................................................172
13.3.3. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944....................................................................177
14.1. Introducere......................................................................................................................188
INTRODUCERE
"Ce este istoria?" sau "Quid sit historia?". Iată o întrebare la care lumea ştiinţifică a
încercat de nenumărate ori să dea un răspuns, cu mai mult sau mai puţin succes. Etimologic,
cuvântul ,,istorie" vine din grecescul historia, care –în textele antice- avea trei semnificaţii:
- Cercetare şi relatare a evenimentului sau a evenimentelor cercetate;
- Povestire poetica;
- Descriere exactă a faptelor.
Istoria dreptului, din prisma obiectului pe care îl studiază, se integrează în domeniul
ştiinţelor socio-umane, aflându-se la graniţa dintre ştiinţele istorice şi juridice. Evoluţia
trecută a dreptului trebuie studiată pentru că ,,natura non facit saltus" şi în dezvoltarea istorică
a societăţii totdeauna o instituţie are rădăcini adânci în instituţiile trecute. De aceea viitorul
jurist trebuie să studieze şi istoria dreptului. A cunoaşte o instituţie juridică fără a cunoaşte
împrejurările istorice din care a ieşit este un nonsens
Istoria Dreptului Românesc reprezintă o parte a ştiinţelor juridice istorice, ce analizează şi
explică evoluţia fenomenului juridic al poporului român, din cele mai vechi timpuri şi până în
prezent. Făcând parte din categoria ştiinţelor despre societate, istoria dreptului românesc
prezintă interdependenţe cu ştiinţele istorice: istoria României, arheologia, paleografia,
epigrafia, sigilografia, heraldica, numismatica, arhivistica, genealogia, etc.
Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot parcursul civilizaţiei umane, a
existat o realitate, o stare socială complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu profunde
rupturi şi crize, specifice perioadelor analizate. Istoria ne înfăţişează procesul de formare şi
evoluţie a statului şi dreptului, fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi obiceiurilor
în organizarea şi funcţionarea societăţilor.
Vechiul drept care a guvernat relaţiile sociale în diversele perioade ale istoriei poporului
român reprezintă trecutul dreptului actual. Cu toate schimbările survenite, există unele
elemente care s-au transmis de la o epocă la alta, ceea ce a dat dreptului nostru o identitate
specifică faţă de dreptul altor popoare, chiar dacă de-a lungul timpului a asimilat şi ceva din
creaţia juridică a acestora.
Obiectivele cursului
Cursul Istoria dreptului românesc îşi propune drept obiective principale să dezbată
noţiuni, concepte şi teorii ce privesc latura istorică a sistemului de drept naţional român,
precum şi metode de cercetare istorică, elemente de diferenţiere între instituţiile juridice
existente în fiecare epocă, influenţe exercitate asupra dreptului românesc de către alte sisteme,
elemente preluate de la alte popoare, etc.
Competenţe conferite
După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

- definirea şi utilizarea adecvată a noţiunilor specifice domeniului juridic;
1
- explicarea şi interpretarea conceptelor, normelor, orientărilor, conţinuturilor teoretice
şi practice ale disciplinei;
- utilizarea dezbaterii şi a studiului de caz în evaluarea contribuţiei diferitelor
evenimente socio-politice la evoluţia sistemului de drept român;
- manifestarea unei atitudini pozitive, deschise faţă de diversele instituţii juridice;
- manifestarea empatiei şi respectului interrelaţional;
- înţelegerea particularităţilor grupului de studenţi şi abilităţilor de cunoaştere a
individualităţii studenţilor;
Resurse şi mijloace de lucru

Cursul dispune de un manual scris, supus studiului individual al studenţilor, precum şi
de material publicat pe Internet sub formă de sinteze şi teste de autoevaluare, necesare
întregirii cunoştinţelor în domeniul studiat. În timpul convocărilor, în prezentarea cursului
sunt folosite metode interactive şi participative de antrenare a studenţilor pentru
conceptualizarea şi vizualizarea practică a noţiunilor predate.
Structura cursului în tehnologie IFR

Cursul este compus din 14 unităţi de învăţare:
Unitatea de învăţare 1 : Obiectul istoriei Statului si Dreptului Românesc (2h)
Unitatea de învăţare 2 : Statul şi dreptul geto-dac (2h)
Unitatea de învăţare 3 : Statul şi dreptul în Dacia-provincie romană (2h)
Unitatea de învăţare 4 : Apariţia şi formarea Dreptului Românesc (2h)
Unitatea de învăţare 5 : Formarea statelor feudale româneşti (2h)
Unitatea de învăţare 6 : Instituţia Domniei (2h)
Unitatea de învăţare 7 : Organizarea justiţiei (2h)
Unitatea de învăţare 8 : Evoluţia dreptului scris până în sec. al XII-lea (2h)
Unitatea de învăţare 9 : Dreptul Românesc în perioada Regimului Fanariot până la 1821 (2h)
Unitatea de învăţare 10 : Dreptul Românesc în epoca modernă (2h)
Unitatea de învăţare 11 : Statul şi Dreptul modern în perioada 1866-1918 (2h)
Unitatea de învăţare 12 : Statul şi Dreptul în perioada 1918-1938 (2h)
Unitatea de învăţare 13 : Statul şi Dreptul român modern în perioada dictaturilor (2h)
Unitatea de învăţare 14 : Statul şi dreptul în perioada 1945-1989 (2h)

2
Teme de control (TC)
Desfăşurarea seminariilor va fi structurată astfel: în prima parte a seminarului vor fi
prezentări şi dezbateri pe unitatea de învăţare programată, iar în a doua parte, aplicaţii
practice, studii de caz, simulări de teste/teme de control după tematica de mai jos:
1. Abordări explicative ale instituţiilor juridice. (4 ore)
2. Doctrină şi jurisprudenţă. (4 ore)
3.Elemente din practică. (4 ore)
Bibliografie
1. ARDELEANU I., PETRU MUŞAT, De la statul geto-dac, la statul naţional unitar

român, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1983
2. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 1991
3. CETERCHI I., Istoria dreptului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 1987
4. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
5. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituţiilor Juridice În Spaţiul
Românesc, Editura Worldteach, Timişoara, 2007
6. CONSTANTIN FLORIN, O istorie sinceră a poporului român,, Univers
enciclopedic, Bucureşti, 1997
7. CRONŢ GHEORGHE, Editarea izvoarelor vechiului drept românesc. Revistă de
istorie 1960
8. FIROIU DUMITRU V., Istoria statului şi dreptului românesc, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1976
9. GOGEANU PAUL, Istoria Dreptului Românesc, Bucureşti, 1985
10. GRECU ALEXANDRU, Începuturile dreptului scris în limba română, Revistă de
istorie, 1954
11. HANGA VLADIMIR, Istoria dreptului românesc. Dreptul cutumiar, Editura
Chemarea, Iaşi, 1993
12. HERLEA ALEXANDRU, Studii de istorie a dreptului, vol. II, Editura Dacia, Cluj-
Napoca, 1997
13. MARCU LIVIU P., Istoria Dreptului Românesc, Editura Lumina Lex, Bucureşti,
1997
14. MOLCUŢ EMIL, OANCEA DAN, Drept roman, Casa de Editură şi Presă "Şansa",
Bucureşti, 1997
15. NEAGU DJUVARA, Între orient şi occident. Ţările române la începutul epocii
moderne, Editura Humanitas, 2002
16. NEGOIŢĂ FLORIN, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013
17. OROVEANU MIHAI T., Istoria Dreptului Românesc Şi Evoluţia Instituţiilor
Constituţionale, Editura Cerma, Bucureşti, 1995
3
18. PERETZ IOAN, Curs de istoria dreptului român, Bucureşti, 1926
19. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul
20. VULCĂNESCU ROMULUS, Etnologie Juridică, Bucureşti, 1970
Metoda de evaluare :
Examenul final se susţine sub formă electronică, pe bază de grile, ţinându-se cont de
activitatea şi evaluarea pe parcurs la seminar/proiect a studentului.
4
OBIECTUL ISTORIEI STATULUI ŞI DREPTULUI ROMÂNESC
Cuprins:
1.1. Introducere
1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare
1.3. Conţinutul unităţii de învăţare
1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc
1.3.2. Periodizarea istoriei Dreptului Românesc
1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare
1.1.Introducere
În studiul apariţiei şi evoluţiei dreptului românesc este

necesară cercetarea atentă şi profundă a realităţilor sociale, cu
toate componentele : politică, economică, demografică,
spiritual-culturală, militară şi juridică, aşa cum ele s-au derulat
în istoria noastră. Această cercetare, absolut necesară celor ce
vor avea ca misiune elaborarea şi aplicarea dreptului, nu poate
începe decât cu studiul vechiului drept românesc, continuând cu
investigarea etapelor din perioada modernă şi contemporană.

Obiectivele unităţii de învăţare :
- înţelegerea specificului domeniului juridic;
- cunoaşterea importanţei domeniului juridic;
- identificarea metodelor şi tehnicilor de studiu în drept;
- cunoaşterea contribuţiilor aduse la dezvoltarea sistemului
de drept român.
Competenţele unităţii de învăţare :

- studenţii se vor familiariza cu conceptele fundamentale
ale domeniului juridic;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza metodele şi tehnicile
5
de studiu specifice dreptului;
- dezvoltarea unor abilitaţi de a operaţionaliza concepte
specifice istoriei dreptului românesc.
Timpul alocat unităţii : 2 h

1.3.1. Necesitatea studierii istoriei Dreptului Românesc
Studiul ,,Istoriei dreptului românesc " are o importanţă
deosebită întrucât un popor care nu-şi cunoaşte istoria,
rădăcinile, împrejurările din care a ieşit, nu reprezintă altceva
decât un nonsens. Prin cercetarea istoriei dreptului, studenţii se
vor familiariza cu termenii juridici, cu conceptele specifice
acestui domeniu, cu instituţiile şi toate ramurile de drept.
De asemenea, aceste elemente ce definesc ,,dreptul", nu
pot fi înţelese fără a cunoaşte evoluţia lor de-a lungul diferitelor
perioade istorice ce au ajutat la formarea statului român. Această
cercetare este absolut necesară în ceea ce priveşte aplicarea
dreptului, începând cu studiul istoriei dreptului românesc şi
continuând cu analiza etapelor din epoca modernă.
Istoria este cea care ne reaminteşte astăzi faptul că, în tot
parcursul civilizaţiei umane, a existat o realitate, o stare socială
complexă şi dinamică, cu evoluţii lineare, dar şi cu profunde
rupturi şi crize, specifice perioadelor studiate. Istoria ne
înfăţişează procesul de formare şi evoluţie a statului şi dreptului,
fixând rolurile determinante ale religiei, moralei şi obiceiurilor în
organizarea şi funcţionarea societăţilor.
Nevoia imperioasă de studiere a istoriei dreptului
rezultă din faptul că domeniul în discuţie are o îndelungată
existenţă şi o mare importanţă culturală şi de civilizaţie.
Dreptul ocupă un rol primordial în viaţa unui popor, acesta
punându-si amprenta în direcţionarea faptelor sociale,
promovând valori precum siguranţa juridică, proprietatea,
libertatea, etc.
Studiul istoriei dreptului românesc este important din mai multe
puncte de vedere. Mai întâi pentru că se pune problema
etnogenezei şi a parcursului istoric al poporului român, iar
dreptul, ca fenomen de suprastructură, se împleteşte organic cu
viaţa social-economică şi politică.
Un al doilea motiv pentru care se impune studierea
6
istoriei dreptului românesc este acela că alături de dreptul
român, constituie alfabetul ştiinţei dreptului. Prin intermediul
acestei discipline are loc familiarizarea cu terminologia
juridică, realizând semnificaţia aparte a unor concepte.
În al treilea rând, fără a cunoaşte evoluţia istorică a
instituţiilor de drept, nu se pot înţelege în toată plenitudinea lor.
Rezumând asupra importanţei studierii istoriei dreptului
românesc, se impune reţinerea câtorva trăsături:
- dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei
poporului român;
- elementele de drept au definit pe strămoţii românilor,
geto-dacii faţă de alte etnii din antichitate, ca şi mai
târziu. Aceleaşi elemente de drept au sprijinit procesul
de romanizare a dacilor şi de etnogeneză a poporului
român;
- românii au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la
patrimoniul universal al dreptului;
- şcoala românească de drept constituită în a doua
jumătate a sec. al XIX-lea, se va impune, în continuare,
până în zilele noastre cu valori apreciabile pe plan
internaţional. Asemenea acumulări valoroase vor trebui
să constituie un îndemn pentru viitorii lucrători în
domeniul dreptului, precum şi pentru toţi cei care
concură la temeinicia justiţiei în spaţiul românesc;
- dreptul constituie o valoroasă instituţie de educaţie
cetaţenească şi morală.
Studiind în mod obiectiv şi pe baze ştiinţifice,, Istoria
dreptului românesc", o primă rezultantă ar fi aceea că
generaţiile actuale şi viitoare vor putea evalua gradul de
dezvoltare a suprastructurii societăţii româneşti în momentele ei
importante, precum şi modul cum a evoluat dreptul la români;
de asemenea, se urmăreşte cunoaşterea contribuţiei românilor la
cultura juridică universală.
1.3.2 Periodizarea istoriei dreptului românesc

Periodizarea constă în împărţirea timpului istoric în
intervale delimitate de anumite evenimente semnificative şi
caracterizate prin anumite trăsături politice, economice,
culturale şi sociale specifice.
Este o problemă ce poate fi îndelung controversată, datorită
în principal, legăturii indisolubile a dreptului cu instituţia statală, în
care sens, în mod obligatoriu trebuie să se ţină seama de tipul de stat, pe
de o parte, şi pe de altă parte, că, deşi nu se contrapune cu periodizarea
istoriei României, nu se poate identifica cu aceasta. Aşa fiind, a
face o periodicizare a istoriei dreptului fără a ţine seama de tipul
de stat, ar fi o poveste a istoriei dreptului şi nu o teorie ştiinţifică.
Astfel, perioadele istoriei dreptului românesc sunt următoarele :
1. Dreptul monarhiei dacice, care cuprinde perioada de la
7
formarea statului dac centralizat, culminând cu perioada regelui
Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către
Romani (106 e.n).
2. Dualismul juridic în Dacia - provincie a imperiului Roman
(106-271/274 e.n.).
3. Dreptul feudal, care cuprinde perioada fărâmiţării feudale,
respectiv de la retragerea aureliană, până la formarea statelor
române centralizate şi în care are loc procesul de formare a
Legii ţării (Ius Valachium - vechiul drept cutumiar - agrar), şi
perioada monarhiei centralizate, care cuprinde perioada de la
formarea statelor româneşti şi până la revoluţiile din 1821, în
care se săvârşesc dreptul cutumiar român (Ius Valachium), şi
apar primele legiuri scrise.
4. Dreptul capitalist, care cuprinde perioada de la revoluţiile
burgheze din 1821 şi 1848, până în anul 1947, un rol important
în răspândirea relaţiilor şi noilor instituţii capitaliste avându-l
Regulamentele Organice .
5. Dreptul socialist, care cuprinde perioada 30 decembrie 1947-
22 decembrie 1989 . Această ultimă perioadă a parcurs 2 etape :
1) etapa 23 august 1944- 30 decembrie 1947 în care, prin
măsurile politice de stânga, către extrema stângă, s-a pregătit
terenul pentru trecerea la cea de-a doua etapă .
2) etapa 30 decembrie 1947- 22 decembrie 1989, când în
România a fost instaurată dictatura totalitară de extrema stânga-dictatura
comunistă .
6. Dreptul de tranziţie, de după 22 decembrie 1989 .
Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă trecutul,
prezentul şi viitorul poporului român, înseamnă conştiinţa
morală, politică şi juridică, precum şi instituţiile aferente
acestora, din comuna primitivă şi până astăzi .
Analiza istorico-juridică trebuie făcută sine ira et studio,
pentru că este vorba de trecutul poporului român, care analizat
şi înţeles aşa cum se cuvine, poate ajuta mult la perceperea şi
slujirea corectă a adevărului şi prezentului, la prosperarea cu
înţelepciune, inteligenţă şi succes a viitorului

Sinteza unităţii de învăţare 1
Dreptul, ca element de conştiinţa şi morala, ocupă un loc esenţial în viaţa unui
popor. De-a lungul istoriei, acesta s-a manifestat pregnant, contribuind substanţial la
direcţionarea faptelor sociale. Raporturile dintre oameni nu pot exista decât pe baza
8
unor reglementări juridice.
Numărându-se printre principalele componente ale ştiinţelor umaniste, dreptul
influenţează societatea şi suportă la rându-i impulsurile acesteia. Dreptul reprezintă o
metodă, un mijloc de coordonare a relaţiilor sociale, promovând valori receptate de
către societate ca: proprietatea, siguranţa juridică, securitatea libertăţilor individuale,
societatea civilă etc. Construindu-şi un mecanism adecvat societăţii umane, dreptul
operează în raport cu evoluţia acesteia. Ca şi alte ştiinţe sociale dreptul reprezintă
generalizarea experienţei umane şi influenţează în mod pozitiv comportamentul
membrilor societăţii.
Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit marelui proces cultural al
omenirii, contribuind şi depinzând de gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte.
Totodată, ideile juridice se transmit de la o etapă istorica la alta şi se propagă pe arii
geografice întinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminarea juridică între
state. Este un fapt îndeobşte cunoscut ca există arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie
juridică, precum există epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţiei juridice.
La apariţia statului ca fenomen social-politic un rol determinant l-a avut dreptul.
Generalizarea nevoii de guvernare a normelor de drept, deja în funcţiune, a impus
măsuri de implementare şi respectare a acestora, chiar în condiţiile în care comunitatea
respecta de bună voie anume norme de drept.
Concepte şi termeni de reţinut
Istorie, periodizare, drept socialist, drept de tranziţie.
Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Explicaţi conceptele : istorie, drept, istoria dreptului românesc.
2. Care sunt perioadele istoriei dreptului românesc ?
3. Ce înţelegeţi prin drept capitalist ?
4. Definiţi noţiunea de drept de tranziţie.
5. Ce reprezintă noţiunea de periodizare a dreptului românesc?
Teste de evaluare/autoevaluare
Alegeţi varianta corectă:
1. Răspundeţi adevărat (dacă consideraţi că propoziţia este adevărată) sau fals (dacă
consideraţi că propoziţia este falsă) :
a) Dreptul monarhiei dacice, cuprinde perioada de la formarea statului dac centralizat,
culminând cu perioada regelui Burebista şi Decebal şi până la cucerirea Daciei de către
Romani (106 e.n).
b) Dreptul constituie o componentă a culturii şi civilizaţiei poporului român.
c) Românii nu au contribuit cu valori ale creaţiei proprii la patrimoniul universal al dreptului.
2. Alegeţi varianta corectă:
Istoria statului şi dreptului românesc înseamnă conştiinţa morală, politică şi :
a) juridică;
b) economică;
9
c) financiară.
Bibliografie :

10
STATUL ŞI DREPTUL GETO-DAC
Cuprins :
2.1. Introducere
2.3. Conţinutul unităţii de invăţare
2.3.1. Organizarea statului geto-dac
2.3.1.1. Organele centrale ale statului
2.3.1.2. Organizarea locală
2.3.1.3. Organizarea militară
2.3.1.4. Organizarea religioasă
2.3.2. Dreptul geto-dac
2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
2.3.2.2. Instituţiile juridice
2.1. Introducere
Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de către

studenţi a evoluţiei dreptului autohton şi a interedependenţelor
acestuia cu dreptul contemporan în plan european, la
înţelegerea specificului normelor, instituţiilor şi conceptelor
juridice ale poporului român din cele mai vechi timpuri şi
până astăzi.
2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

învăţare
- înţelegerea specificului noţiunii de stat geto-dac;
- cunoaşterea noţiunii de drept;
- calificarea organizărilor în stat.
- studenţii se vor familiariza cu conceptele juridice;
- dezvoltarea unor abilităţi de a identifica noţiunile de
drept.
11
Timpul alocat unităţii : 2 h

2.3.1. Organizarea statului geto-dac
Strămoşii omului au trăit în cete, asigurându-şi hrana
prin pescuit, cules, vânătoare. Odată cu trecerea de la
paleolitic la neolitic, ceata primitivă s-a structurat în ginţi, ce
reprezentau grupuri umane în care descendenţa se urmărea pe
linie maternă, adică ginţi matrilineale.
Ginta matrilineală este o formă de organizare, ce are
caracter personal, în fruntea ei aflându-se femeia cea mai în
vârstă. La rândul lor, mai multe ginţi matrilineale formau
fratriile, iar mai multe fratrii formau un grup.
Triburile încep să se specializeze, unele axându-se pe
crescutul animalelor, altele pe cultivarea pământului. În cadrul
tribului, rolul cel mai important va reveni familiei patriarhale,
aceasta reprezentând celula economică a societăţii, având
dreptul la un lot propriu din pământul comun, produsele
muncii, uneltele şi vitele fiind proprietate personală. Familia
patriarhală era condusă de bărbatul cel mai în vârstă, iar mai
multe familii de acest gen formau ginta patriarhală ce era
condusă de şeful celei mai vechi familii, sfatul ginţii fiind
alcătuit din copiii celorlalte familii, adunarea generală a ginţii
cuprinzând toţi membrii acelei ginţi.
Fratria patriarhală era alcătuită din mai multe ginţi
patriarhale şi avea ca atribuţii rezolvarea conflictelor, reunea
ginţile, organiza armata. Sistemul de pedepse aplicat în cadrul
acestor triburi patriarhale avea la bază legea talionului, cel
care se afla la judecată fiind obligat să părăsească comunitatea
sau chiar să se sinucidă.
Geto-dacii, din punct de vedere politic, se împărţeau în
mai multe triburi, ce erau aşezate pe teritorii diferite. Cea mai
veche menţiune despre aşezările geto-dacilor vine din partea
părintelui istoriei , Herodot, care ne relatează expediţia
împăratului Persiei, Darius, împotriva sciţilor, numindu-i " cei
mai viteji şi mai drepţi dintre traci".
În timpul domniei lui Dromihete , considerat cel dintâi
monarh al geţilor, organizarea acestora va evolua pe plan
economic şi militar.
Timp de 16 ani (60-44 î.H) Burebista a fost considerat
" cel dintâi şi cel mai mare dintre regii care au domnit peste
12
Tracia, stăpân al tuturor ţinuturilor din stânga şi din dreapta
Dunării." Sfârşitul violent al lui Burebista, fiind asasinat în 44
î.H., a fost urmat de destrămarea statului său, ca reacţie
negativă împotriva unificării desfăşurată de regele dac.
Trei au fost elementele care au jalonat drumul parcurs
de la structurile gentilico-tribale la structura statului-dac :
- organizarea pe baze teritoriale;
- formarea şi consolidarea armatei proprii cu misiuni
clar definite faţă de comunităţile respective;
- instaurarea unui sistem fiscal.
Burebista a realizat unificarea politică a triburilor de
daci, teritoriul rezultat fiind un teritoriu statal locuit de acelaşi
popor. Este perioada în care se dezvoltă centrele urbane de
proporţii mari (dave) cu fortificaţii solide, în care populaţia nu
mai era grupată pe criterii gentilice, iar în mediul rural
comunităţile sunt organizate după criterii teritoriale şi nu de
rudenie.
Istoricul Strabo, vorbind de atmosfera acelor timpuri,
afirmă " Burebista ,getul, luând conducerea poporului său, a
ridicat pe oamenii aceştia înrăiţi de nesfârşitele războaie şi i-a
îndreptat prin abstinenţă şi sobrietate şi ascultare de porunci,
aşa încât, în câţiva ani, a întemeiat o mare stăpânire şi a supus
geţilor aproape pe toţi vecinii."
În ceea ce priveşte producţia de arme şi unelte, geto-
dacii au realizat progrese, prelucrând fierul, ceea ce a dus pe
de o parte la dezvoltarea economică şi comerţ prosper, iar pe
de altă parte a crescut puterea armatei, existând mai multe
lupte şi mai mulţi sclavi capturaţi.
Ierarhizarea socială a început astfel să prindă contur, în timp
formându-se o aristocraţie în jurul regelui, ce a dus la
dezvoltarea proprietăţii private.
Procesul formării statului dac a fost influenţat şi de
faptul că popoarele din imediata vecinătate, cu care dacii s-au
aflat în conflict, au decăzut în urma luptelor îndelungate cu
romanii. Dacă în perioada anterioară relaţiile cu romanii au
fost paşnice, caracterizându-se printr-o tendinţă de pătrundere
economică, după sec. al II-lea, când Macedonia şi Greciau au
fost supuse, geto-dacii au devenit conştienţi de pericolul
pătrunderii militare a romanilor şi s-au unit, în vederea
înfruntării ce avea să fie.
Cu privire la politica externă, Burebista a sprijinit toate
acţiunile ce aveau drept scop slăbirea Imperiului Roman, cel
mai de temut adversar al statului dac.
13
2.3.1.1. Organele centrale ale statului
Puterea supremă în stat era deţinută de rege. Această
perioadă a fost guvernată de monarhie la începuturi, în fruntea
statului aflându-se regele, ajutat de un vice-rege, ce era ales
din rândul clerului. La succesiunea tronului puteau veni şi
fraţii regelui, precum şi marele preot, astfel, la moartea lui
Scorillo tronul a revenit fratelui acestuia, pe nume Durpaneus,
care a fost succedat de către Decebal, fiul lui Scorillo, iar după
moartea lui Burebista, tronul i-a revenit lui Deceneu, care era
mare preot.
Timp de aproape două secole, monarhia dacică a
cuprins următoarele elemente :
- regele dac reprezenta vârful ierarhiei aparatului de stat,
provenit din pătura cea mai înstărită a nobilimii
evidenţiată de succesele militare dobândite în timp;
- regele dac provenea din rândul personalităţilor cu
preocupări pe linia organizării militare, care au dovedit
capacităţi diplomatice în relaţiile cu celelalte triburi
geto-dace, capabili să facă faţă agresiunilor;
- regele dac exercita şi puterea religioasă de unul singur
sau în cuplu cu o altă persoană;
regele dac deţinea monopolul asupra minelor de aur, atribut
care îi conferea o mare autoritate şi o evidentă stabilitate în
planul susţinerii financiare a demersurilor sale de conducător
suprem.
De asemenea, la nivel central regele organiza un Consiliu, ce
era format din sfetnici şi dregători, aleşi din cadrul nobilimii şi
armatei, care se bucurau de stabilitate şi continuitate în funcţia
deţinută.
În cadrul statului dac, un rol deosebit de important l-a
avut autoritatea religioasă, deoarece se considera că puterea
regelui cât şi legile, sunt de origine divină, astfel, aceasta a
adus o contribuţie fundamentală la formarea sistemului de
drept geto-dac. Întrucât, în concepţia de atunci preoţii erau
singurii în măsură să interpreteze voinţa zeilor, tot lor le
reveneau şi principalele atribuţiuni judecătoreşti.
Diferenţierea socială existentă între tarabostes şi comati,
sclavia, precum şi apartenenţa la colectivitate, nu în funcţie de
gradul de rudenie, ci în funcţie de teritoriul locuit, ne
demonstrează că geto-dacii erau organizaţi într-un sistem de
sine stătător.

Puţine izvoare istorice ne furnizează date cu privire la
organizarea locală a Daciei. Un text al medicului grec Criton,
care l-a însoţit pe Traian în războaiele dacice, confirmă
existenţa unor dregători care îndeplineau diferite atribuţiuni
14
stabilite de regalitate, " iar unii erau puşi mai mari peste
treburile agricole, iar alţii erau împărţiţi la paza cetăţilor".
Aşadar, distingem două categorii de dregători locali : cei care
exercitau atribuţiuni de ordin administrativ, iar alţii care
deţineau comanda armatelor aflate pe teritoriul statului. Ar
rezulta de aici că teritoriul statului era împărţit în unităţi
administrativ-teritoriale.

Unul din elementele de bază ale statului dac, l-a
constituit armata, aceasta dându-i stabilitate şi forţă, în faţa
agresiunilor îndreptate asupra Daciei.
Armata avea misiunea de a duce războaiele, fiind
formată din bărbaţi capabili de luptă, ce erau organizaţi în
detaşamente conduse de dregători cu atribuţii militare. Existau
următoarele tipuri de arme : spada lungă şi suliţele, topoare,
furci, praştii, coase, ciomege. De asemenea, stindardul de
luptă al dacilor, era realizat din metal, având forma unui
balaur cu cap de lup şi trup ondulat.
2.3.1.4. Organizarea religioasă

Viaţa socială din Dacia era dominată de religie, Clerul
jucând un rol important atât pe plan religios cât şi pe plan
politic.
Conducătorul spiritual al populaţiei era marele preot,
primul înlocuitor al regelui. Religia era baza divină a legilor, a
regulilor de convieţuire socială impuse de autoritatea statului
dac, marii preoţi deţinând şi atribuţii judecătoreşti.
2.3.2. Dreptul geto-dac

2.3.2.1. Legislaţia statului geto-dac
Pe lângă dreptul nescris, se presupune că există şi un
sistem de legi de autoritate statală, mai ales că ele sunt
menţionate de istoricii Strabon şi Iordanes, ca fiind elaborate
de Burebista. Ele au fost transmise din generaţie în generaţie,
în formă scrisă, păstrându-se până în vremea lui Iordanes.
Normele juridice aveau la bază obiceiurile din epoca
democraţiei militare, ce erau convenabile nobilimii şi clerului.
Mai mult decât atât, istoricul Iordanes aminteşte faptul că pe
lângă aceste obiceiuri, de-a lungul timpului, în statul geto-dac
a fost elaborat şi un sistem de legi, ce provenea de la rege,
fiind inspirat de zei.
Poruncile regilor aveau rolul unor adevărate norme
juridice, ce protejau interesele claselor sociale privilegiate şi
asigurau supunerea populaţiei în faţa autorităţii.
15
Legile scrise proveneau de la regi şi marii preoţi, astfel
că în conştiinţa poporului exista teama faţă de zei, cei care
transmiteau poruncile. De asemenea, autorii antici spun că
regii daci căutau, prin înşelăciune şi magie, să se asigure de
respectarea legilor de către popor.
2.3.2.2. Instituţiile juridice

Instituţiile juridice reglementate de dreptul geto-dac nu
ne sunt cunoscute în amănunt, datorită faptului că textele
vechilor legi nu au ajuns până la noi, însă primele izvoare ale
dreptului dacic care au reglementat instituţiile juridice au fost
cutuma şi legile.
În primul rând este de menţionat faptul că odată cu
extinderea relaţiilor sclavagiste, s-a accentuat inegalitatea de
avere şi s-a constituit marea proprietate privată. Existenţa în
Dacia a unor mari proprietari de pământuri şi vite este atestată
de numeroase izvoare istorice. Pe de altă parte, faptul că
vânzarea sclavilor pe pieţele imperiului roman era o practică
frecventă la geto-daci, ne indică amploarea procesului de
aservire a poporului. Izvoarele istorice ne vorbesc despre
existenţa unor mari proprietăţi de pământ, exploatarea intensă
a minelor de aur, argint şi sare, creşterea vitelor şi exploatarea
pădurilor.
Instituţiile juridice mai bine cunoscute pentru această
perioadă sunt : proprietatea, familia, precum şi normele penale
care le apărau.
Informaţiile sunt sărace cu privire la societatea şi statul
dac, nepermiţând cunoaşterea în detaliu a instituţiilor juridice
şi a normelor de drept ale geto-dacilor.
Existenţa marii proprietăţi latifundiare, a marilor
proprietari de vite şi sclavi este cunoscută din descrierea
vânzărilor de sclavi de pe pieţele imperiului roman, ceea ce
demonstrează aservirea unei largi părţi a populaţiei.
Apariţia proprietăţii private şi consolidarea acesteia a
scos în evidenţă nevoia unor măsuri de combatere a faptelor
antisociale, în primul rând furtul (resimţit mai puternic în noua
situaţie a existenţei proprietăţii private) care constituia o
încalcare deosebit de gravă a normelor de convieţuire la geto-
daci.
Principala formă de proprietate geto-dacică a fost
proprietatea imobiliară, adică asupra pământului. În cadrul
obştii săteşti sau vicinale exista proprietatea comună asupra
terenurilor arabile, a păşunilor, a pădurilor, apelor şi
proprietatea privată a individului sau a familiei sale. Până a
deveni pământul proprietate privată, trebuia să fie depăşită şi o
fază intermediară, când terenul deşi rămânea proprietate
16
colectivă, se împărţea periodic între membrii obştii, pe termen
de un an, fiecare având dreptul asupra roadelor muncite. În
anul următor, aceste loturi de pământ se redistribuiau în cadrul
obştei prin tragere la sorţi.
Familia dacică în perioada prestatală era poligamă,
fiecare dac având dreptul la mai multe neveste. Pe măsură ce
instituţia proprietăţii s-a consolidat şi au apărut diferenţele
sociale, familia a devenit monogamă din simplul motiv că
bunurile dobândite să poată fi transmise prin moştenire unei
anumite clase de succesori. Un alt aspect al normelor de
drept familiale este acela al moştenirii. Herodot furnizează
ştirea potrivit căreia fiii aveau dreptul la moştenirea
părinţilor. Ei puteau cere de la aceştia partea ce li se
cuvenea din proprietatea părintească. Faptul pune în
evidenţă temeinicia pe care era clădită familia geto-dacă.
Femeia era cumpărată de la părinţii ei, având întotdeauna o
zestre care îi arăta poziţia socială, diferenţierea între familii.
Privitor tot la dreptul de moştenire la geto-daci,
lucrări de specialitate observă faptul că existenţa
proprietăţii private şi a familiei monogame presupunea un
sistem succesoral riguros menit să asigure continuitatea
patrimoniului familiei de către urmaşii acesteia. Averea
rămânea în cadrul aceleiaşi familii, cu posibilitatea de a o
mări prin căsătorii, prin adăugirea bunurilor dotale ale
miresei.
Monogamia, consolidând poziţia bărbatului în familie
şi în societate, a dus la înlăturarea definitivă a elementelor
matriarhale din cadrul relaţiilor sociale. Familia geto-dacă este
patriliniară şi patrilocală, soţia locuia la soţ, descendenţa se
stabilea după tată, copiii rămânând în familia acestuia.
Astfel, în domeniul dreptului penal, principalele
dispoziţii aveau în vedere apărarea statului şi a proprietăţii
private. Deşi formal, atribuţiile realizării justiţiei au fost
preluate integral de către organele statului, în practică se mai
aplica legea răzbunării sângelui. Judecarea faptelor penale se
aflau în sarcina regelui sau a marelui preot şi era însoţită de un
ceremonial laic, religios. Sistemul pedepselor cuprindea
sancţionarea cu moartea a unor infracţiuni considerate grave,
precum încălcarea interdicţiilor religioase sau a celor stabilite
de autoritatea centrală. Asprimea acestui sistem deriva din
îngrijorarea că populaţia geto-dacă s-ar fi împotrivit noii
ordini politice instaurate.
În ceea ce priveşte capacitatea juridică a persoanelor în
statul geto-dac, aceasta se aprecia în funcţie de poziţia socială,
existând aşadar, deţinători de bunuri cu capacitate juridică
lărgită sau mai restrânsă, dar şi sclavajul cu trăsăturile sale
patriarhale, sclavii fiind excluşi de la drepturile civile şi
politice. Cu alte cuvinte, nobilii, tarabostes sau pileati, aveau
17
capacitate juridică deplină, putând deveni regi, preoţi, pe când
populaţia de rând, comati sau capilati, aveau o capacitate
juridică restrânsă.
Relaţiile externe ale geto-dacilor pun în evidenţă
politica de alianţe ce era promovată de regii daci, cu scopul de
a le apăra independenţa şi integritatea teritorială. Cea mai
importantă problemă pe plan extern a regelui Burebista a fost
dată de raporturile cu Imperiul Roman, acesta preocupându-se
de păstrarea independenţei.
În anul 96, Domitian este asasinat, cârma Imperiului
Roman fiind încredinţată împăratului Traian, un militar de
carieră, ce avea ca principal obiectiv transformarea Daciei în
provincie romană. Cucerirea Daciei se dorea datorită faptului
că pe teritoriul ei se aflau zăcăminte de aur, argint, fier, sare,
că avea o poziţie ce garanta siguranţa graniţei de nord a
Imperiului Roman, geto-dacii aveau o viaţă economică,
dinamică, precum şi datorită nivelului ridicat de civilizaţie ce
exista în coloniile greceşti amplasate pe malul dobrogean al
Mării Negre.
În susţinerea unor teorii privind practica şi evolutia
comerţului la geto-daci, mărturiile istoriei sunt mai puţin
generoase. Totuşi, se poate estima că una dintre formele de
comerţ a fost „trocul”, schimbul direct, marfă contra marfă. O
astfel de piaţă cunoscută în plan universal, nu se putea să nu
fie practicată şi de geto-daci. Mai sigur se ştie spre exemplu,
potrivit mărturiei lui Pompeius Mela, că învoielile dintre părţi
la aceşti înaintaşi ai românilor, îmbrăcau forma jurământului
însoţit de un anume ceremonial: părţile turnau vin într-o cupă
în care amestecau câteva picături din sângele lor iar după ce
înmuiau în acel amestec săgeţile, sabia şi celelalte arme,
consumau conţinutul cupei. Astfel înţelegerea era încheiată.
De asemenea, există consemnări ce susţin că oamenii
liberi care aveau datorii şi nu le puteau onora, deveneau sclavi,
în virtutea unui obicei pe care, se bănuie că geto-dacii l-au
împrumutat de la greci. Deşi societatea dacică nu a cunoscut
sclavajul instituţionalizat, existau anumite manifestări
sporadice, într-un cadru cu totul particular. Se regăseşte şi în
această situaţie o normă de drept.
Armata a constituit şi ea o probă a vieţii organizate,
potrivit unor norme riguroase ce funcţionau în societatea
dacică, norme generale ce trebuiau respectate de bunăvoie sau
ca rezultat al unor măsuri de constrângere. Datoria de a merge
la razboi şi de a lupta cu abnegaţie pentru apărarea ţării
constituia fără dubii una din normele juridice cele mai
râspândite şi mai autoritare. Armata era una dintre instituţiile
cel mai bine organizate în timpul lui Burebista, şi cea mai
puternică. Se ştie prea bine că Burebista putea aduna o armată
de până la 200.000 de oameni, ceea ce-l făcea de temut şi
18
pentru romani. O astfel de armată, posibilă în condiţiile
întinderii şi populării statului condus de marele rege dac,
presupunea o organizare temeinică, reguli de comportament, o
structură de comandă şi existenţa unei ordini şi discipline
puternice. Cu certitudine, în cadrul acelei armate au funcţionat
legi specifice bazate pe norme de drept. Religia a avut de
asemenea un rol important în educarea armatei, prin
întreţinerea spiritului militar de apărare. A cultivat dispreţul
faţă de moarte şi vitejia (eroismul) în lupta pentru apărarea
ţării de pericolul din afară. Cu siguranţă în cadrul acestui
program educativ, se practica şi acel jurământ de dinaintea
luptei prin care soldaţii daci jurau să nu se întoarcă la părinţii
lor decât învingători.
Exemplul oferit de Oroles de a pedepsi pe luptătorii săi pentru
că au fost înfrânţi constituie o dovadă revelatoare a disciplinei
militare ce trebuia respectată, nu batjocorită. Deducem de aici
că regulile militare erau stricte nu numai în caz de război, dar
şi în alte cazuri cum era paza cetăţilor.
Existenţa războaielor, consemnate de mărturiile
antichităţii, presupunea, fără tăgadă, şi exercitarea unor norme
cu caracter judiciar. Funcţionau norme de drept privind
captivii, împărţirea prăzii de război, şi altele. Toate acestea
presupun existenţa unor reguli sau norme juridice constante,
nu ocazionale. Când plecau la război, geto-dacii jurau să nu se
întoarcă la familii decât după ce vor învinge pe duşman.
Religia era cel mai direct legată de manifestările a
diferite forme „legislative” la geto-daci. Practicile religioase
foarte vechi şi ele s-au împletit cu cele juridice, adesea
confundându-se. Multă vreme în istoria antică, mai marele
religios (marele preot) era şi judecător suprem, omul dreptaţii.
Totodată, multe norme religioase au constituit în acelaşi timp
şi norme de drept. În perioada democraţiei militare la geto-
daci, factorul religios a jucat un rol deosebit de important în
viaţa socială şi politică.
În concluzie, până aici, se poate spune că poporul dac
în pofida multor vicisitudini ale vremii s-a afirmat puternic în
toate domeniile: economic, militar, religios, politic şi juridic.
S-a impus în lumea antică cu o cultură şi civilizaţie viguroase,
contribuind la patrimoniul istoric al umanităţii.
Ascensiunea romană în Dacia şi cucerirea unei mari
părţi din aceasta, a întrerupt dezvoltarea firească a civilizaţiei
şi a statului dac centralizat, a instituţiilor politico-juridice ale
acestuia. Cucerirea şi stăpânirea romană, vreme de 165 de ani
în vestul Daciei, cu toate părţile ei dramatice a condus la
transformări de substanţă în evoluţia istorică a acestui popor.
Cu toată împotrivirea eroică a autohtonilor, ocupaţia romană
fie ea şi parţială, a dat un nou curs istoric poporului dac, prin
romanizarea lui şi prin introducerea de noi norme juridice.
19
2.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare:
Sinteza unităţii de învăţare 2
Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală în

mileniul al III-lea î.e.n.. Această civilizaţie, corespunzătoare în plan material cu
faimoasa cultură a bronzului, cuprindea spaţiul dintre Carpaţii Păduroţi şi Podişul
Boemiei (în nord-vest), până la vărsarea Bugului în Marea Neagră în est, şi de la
Marea Egee în sud până la izvoarele Nistrului - în nord. Despre traci, istoricul Herodot a
lăsat mărturia potrivit căreia, neamul tracilor era cel mai numeros după inzi. Tracii
alcătuiau, în mileniul II î.e.n., un popor cu o cultura şi civilizatie distincte: limba
proprie şi teritoriu stabil, ocupând în istoria antică un loc de necontestat.
Din acest mare neam al tracilor s-a desprins, începând cu anul 1000 î.e.n.,
ramura de nord a acestora, intrând în istorie cu numele de geţi la început (cum îi
numeau grecii), apoi şi de daci (cum le-au zis romanii). Istoria îi consemnează pe geto-daci,
începând cu secolele VIII-VII î.e.n., având ca „graniţă” de sud povârnişul nordic al
munţilor Haemus (Balcani), restul graniţelor din vest, nord şi est rămânând aceleasi,
menţionate mai sus, la traci.
Viaţa economică şi politică a geto-dacilor era temeinic conturată în prima jumătate a
mileniului I î.e.n., când în spaţiul dacic au apărut coloniştii greci. Stabilirea comercianţilor
greci, începând cu sfârşitul secolului al VIII–lea – începutul celui de-al VII-lea î.e.n., în
teritoriul dacic s-a facut cu consimţământul localnicilor în scopul de a-şi extinde sfera lor
comercială. Noii veniţi au găsit aici o bună piaţă de desfacere a produselor lor scumpe
(ceramică, ulei de măsline, arme, pânzeturi etc), ceea ce pune în evidenţă potenţialul
economic şi rafinamentul clasei „nobiliare” dacice şi al armatei. Totodată, şi dacii ofereau
spre schimb (cumpărare) produse la fel de importante (grâu, animale, miere de albine,
ceară, sare etc).

Ginta matrilineală, fratria, fratria patriarhală, proprietatea imobiliară, poligamia,
capacitatea juridică.

1. Ce înţelegeţi prin ginta matrilineală?
2. Definiţi noţiunea de familie patriarhală.
3. Cu ce se ocupau triburile?
4. Explicaţi conceptele: monogamie, moştenire, zestre, proprietate privată.
5. Ce reprezenta marele preot?
20
1. Cine a afirmat: „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii?”:

a. Strabon
b. Trogus Pompeius
c. Caesar
2. Cele mai vechi vestigii ale existenţei şi activităţii omului Carpato-Danubian datează din
epoca:
a. Neolitic
b. Mezolitic
c. Paleolitic
3. În timpul lui Burebista, populaţia era grupată pe criterii:

a. gentilice
b. teritoriale
c. de rudenie
4. Cum trăiau geto-dacii până la formarea statului lor?

a. în triburi.
b. în uniuni de triburi.
c. în regate.
5. De către cine era deţinută puterea supremă în statul dac până la cucerirea Daciei de către
romani?
a. vicerege.
b. rege.
c. preoţi.
6. Cui îi era încredinţată puterea judecătorească în statul geto-dac?

a. Regelui.
b. Nobilimii.
c. Preoţilor.
21
Bibliografie :
1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 1991

2. CHIŞ IOAN, Istoria Statuluil Şi Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2012
22
STATUL ŞI DREPTUL ÎN DACIA-PROVINCIE ROMANĂ
Cuprins :
3.1. Introducere
3.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de învăț are
3.3. Conț inutul unităț ii de învăț are
3.3.1. Constituirea ș i structura provinciei Dacia
3.3.1.1. Organizarea fiscală
3.3.1.2.Organizarea militară
3.3.1.3.Organizarea locală
3.3.1.4.Organizarea centrală
3.3.2. Dreptul în Dacia romană
3.3.2.1. Izvoarele dreptului
3.3.2.2. Instituț iile juridice
3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăț ii
3.3.2.2.3 Obligaț ii ș i contracte
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania
3.1. Introducere
Creaţia juridică a popoarelor se circumscrie nemijlocit
marelui proces cultural al omenirii, contribuind şi depinzând de
gradul de civilizaţie a fiecărui popor în parte. Totodată, ideile
juridice se transmit de la o etapă istorică la alta şi se propagă pe arii
geografice întinse, determinând adesea, în mod firesc, contaminarea
juridică între state. Este un fapt îndeobşte cunoscut că există
arii/zone întinse de cultură şi civilizaţie juridică, precum există
epoci, stadii, trepte în evoluţia culturii şi civilizaţiei juridice.
23
învăţare
- înţelegerea conceptelor de stat şi drept în Dacia-provincie
romană;
- cunoaşterea teoretică a diferitelor tipuri de organizări în
Dacia-provincie romană;
- cunoaşterea elementelor ce au dus la formarea acestui stat.
- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice acestei
perioade istorice;
- dezvoltarea unor abilităţi de a operaţionaliza concepte
juridice noi.
Timpul alocat unităţii : 2h
3.3. Continuţul unităţii de învăţare
3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia

Înfruntarea militară dintre daci şi romani, datând
din sec. I î.e.n. a dat expresie pe de o parte, tendinţei expansioniste a
Romei, iar pe de altă parte, hotărârii neclintite a dacilor de a-şi apăra
independenţa.
Deşi cea mai mare parte din Dacia a fost cucerită de romani,
doar o parte a acestuia a fost inclusă în provincia Dacia. Provincia
Dacia, aşa cum a fost organizată de către împăratul Traian, îşi avea
graniţa de apus la confluenţa Tisei cu Dunărea, spre nord graniţa
urma linia Mureşului în amonte până la Deva, de unde urca, prin
Munţii Apuseni, până la pasul Oituz. Spre est şi sud-est, hotarul
continua pe versantul transilvan al Carpaţilor meridionali, apoi
cobora pe valea Oltului până la Dunăre, de la confluenţa cu Oltul
până la confluenţa cu Tisa.
Câtă vreme a trăit împăratul Traian, la hotarele Daciei a fost
linişte, deoarece celelalte triburi şi dacii liberi cunoşteau puterea
acestuia. După moartea acestuia se produce o schimbare negativă,
iazigii au început să atace dinspre apus, iar roxolanii dinspre răsărit.
24
Succesorul lui Traian, şi anume împăratul Hadrian,
a reuşit să oprească armatele ce năvăleau, împărţind provincia în
Dacia Superioară ce era formată din Transilvania şi Banatul, cu
capitala la Ulpia Sarmisegetuza şi Dacia Inferioară ce era formată
din Oltenia şi sudul Transilvaniei cu capitala la Drobeta.
Această împărţire însă nu durează mult, întrucât împăratul
Hadrian a decis o nouă împărţire:
- Dacia Malvensis (Banatul şi Oltenia cu capitala la Malva-
Celei);
- Dacia Apulensis ( sudul şi centrul Transilvaniei cu capitala
la Apulum-Alba Iulia);
- Dacia Porolissensis (nordul Transilvaniei cu capitala la
Napoca-Cluj şi apoi la Porolissum-Moigrad).
Fiecare provincie dispunea de un administrator financiar
numit procuratores, însărcinat cu strângerea impozitelor şi
supravegherea cheltuielilor; el avea în subordine un aparat
administrativ format din contabili, registratori şi tabulari numiţi din
categoria socială a liberţilor imperiali.
3.3.1.1. Organizarea fiscală

În Dacia se percepeau următoarele impozite directe:
capitaț ia, ce reprezenta un impozit personal, pe care îl plăteau toț i
locuitorii; censul, ce era un impozit asupra pământului plătit de către
toț i cei care deț ineau un lot de pământ, excepț ie făcând veteranii
care luptaseră în războaie ș i fuseseră împroprietăriț i. Se mai
plăteau de asemenea ș i impozite indirecte, cum ar fi impozitul pe
moș teniri, pe eliberările ș i vânzările de sclavi precum ș i pe
vânzările de mărfuri.
Administraț ia provinciilor folosea aceste impozite
directe pentru a achita cheltuielile necesare întreț inerii
localităț ilor ș i salariile funcț ionarilor. Nu toate impozitele se
strângeau, unele din ele fiind arendate.
Monedele care circulau în Dacia erau : de aur-
aureus, de argint-denarius ș i quinarius, de aramă galbenă-sestertius,
de aramă roș ie-as.

Pentru cucerirea Daciei au fost angrenate nouă
legiuni, zece detaș amente de cavalerie, treizeci ș i cinci
detaș amente de infanterie, la care s-au adăgat cohortele pretoriene
care l-au însoț it pe împărat, trupele neregulate ș i marinarii celor
două flote de pe Dunăre.
Toate trupele ce staț ionau pe teritoriul Daciei
Romane au format armata regulată, legatul imperial fiind
comandantul superior, sau guvernatorii provinciali. Armata romană
care staț iona în Dacia era formată din legiuni, trupe auxiliare ș i
trupe neregulate. Nucleul armatei romane era format din legiuni, în
jurul cărora erau grupate alte corpuri de trupă. Soldaț ii romani
proveneau din toate părț ile Imperiului roman: britani, lusitanieni
ș i asturi din Spania, mauri din nordul Africii, Iturieni din Palestina,
25
etc.
Armata apela la trei metode militare pentru apărarea
provinciei Dacia : prin valuri, prin castre ș i prin castele.

În Dacia provincie romană au existat aș ezări
urbane ș i rurale. Primele se împărț eau la rândul lor în colonii ș i
municipii.
Coloniile reprezentau centre urbane, romanizate, în
care locuitorii lor aveau drepturi politice ș i civile.
Municipiile erau inferioare coloniilor, locuitorii
acestora având un statut intermediar între cel de cetăț eni ș i
peregrini, diferenț a dintre ele scăzând semnificativ cu timpul.
Ulpia Traiana este singura ctitorie ce a aparț inut
exclusiv romanilor, fiind redenumită ca ș i Coloana Augusta Dacica
Sarmisegetusa, în perioada lui Hadrian.
Celelalte oraș e au fost întemeiate, începând din
vremea lui Hadrian, numai în sens formal, deoarece în realitate
împăratul nu fonda noi localităț i, ci acorda statutul juridic de
municipii aș ezărilor mai dezvoltate, în care trăiau cetăț enii romani
mai colonizaț i sau veniț i din proprie iniț iativă. Astfel, Drobeta a
fost declarată municipiu de către Hadria ș i a fost ridicată la rangul
de colonie de către Septimiu Sever.
Oraș ele s-au bucurat de o conducere autonomă,
aceasta fiind exercitată doar de către cetăț eni, nu ș i de peregrini,
deș i chiar ș i aceș tia plăteau impozite.
Conducerea supremă în colonii ș i municipii era
exercitată de către un consiliu, asemănător senatului roman, numit
ordo decuriorum.
Edilii erau magistraț i municipali, ce aveau drept atribuț ii
asigurarea poliț iei oraș elor, aprovizionarea pieț elor ș i
întreț inerea clădirilor publice.
Questorii conduceau administrarea finanț elor ș i
bunurilor oraș elor.
Preoț ii municipali făceau parte din categoria
magistraț ilor sacerdotali, fiind aleș i de către ordinul decurionilor.
De asemenea, cea mai mare parte a locuitorilor din
Dacia trăiau în localităț i rurale, ce aveau la bază fie modelul
roman, fie erau organizate după forma tradiț ională a obș tilor
săteș ti. La graniț e au luat ființ ă posturi fiscale, vamale sau de
poș tă, numite stationes.
Mai mult decât atât, în jurul castrelor s-au format canabele,
de către meș teș ugarii sau negustorii care însoț eau trupele, dar ș i
de către veterani sau familiile soldaț ilor.
3.3.1.4. Organizarea centrală

Dacia a fost condusă de un guvernator cu titlu de legatus
Augusti pro praetore, fiind provincie imperială. Acesta era numit de
către împărat din rândul membrilor ordinului senatorial de rang
consular, având sub comanda sa mai multe legiuni.
26
Având rang consular, guvernatorul era investit cu
imperium, în virtutea căruia exercita, la nivel central, atribuț ii
militare, administrative ș i judecătoreș ti. Această formulă s-a
menț inut până la prima reorganizare a Daciei. Odată cu reformele
succesive, care au modificat structura organizatorică a Daciei, au
survenit modificări ș i în sistemul conducerii ei. După prima
reorganizare a provinciei, înfăptuită în anii 118-119 de către
Hadrian, Dacia superior ocupa un loc mai important, fiind condusă
tot de un legatus Augusti pro praetore, numit dintre membrii
ordinului senatorial, dar numai de rang pretorian.
3.3.2. Dreptul în Dacia romană

3.3.2.1. Izvoarele dreptului
În acelaș i timp cu formarea statului geto dac au luat
ființ ă normele juridice înlocuind obiceiurile din epoca
democraț iei militare. Obiceiurile care s-au dovedit în timp a fi utile
au fost păstrate în continuare, fiind sancț ionate de stat.
Cutuma locală putea fi aplicată în măsura în care nu
venea în contradicț ie cu principiile generale ale dreptului roman.
La început, cele două rânduieli juridice se aplicau în paralel, apoi, în
cadrul unui proces de întrepătrundere ș i de influenț are reciprocă, a
luat naș tere un sistem de drept nou, daco-roman, în cadrul căruia
conceptele ș i instituț iile juridice au dobândit noi funcț ii ș i noi
finalităț i.
Imperiul roman ș i-a adus în Dacia nu doar
armatele, administraț ia ș i sistemul financiar, ci ș i dreptul roman
scris. Dreptul dac a coexistat cu dreptul roman, urmându-se
principiul că se poate aplica cultura locală dacă ea nu contravine
dreptului roman.
În virtutea lui ius civile, cetăț enii deț ineau toate
drepturile politice ș i civile. Aceș tia se bucurau de jus comercii sau
comercium, în baza căruia puteau încheia acte de comerț ,
schimburi ș i transferuri de proprietate.
Căsătoriile se încheiau prin folosirea lui jus conubii, odată
instituit garanta transferul cetăț eniei urmaș ilor lor, la fel ca în
metropola romană.
Dreptul de a alege era reglementat de jus suffragii,
iar jus honorum se referea la dreptul de a fi ales într-o magistratură,
era un drept al onoarei.
Un rol deosebit l-a avut Constituț ia lui Caracalla
din anul 212, prin care s-a acordat dreptul de cetăț enie peregrinilor.
Aceș tia, ce reprezentau majoritatea populaț iei dace, dar ș i străinii
ce nu erau cetăț eni sau latinii, foloseau jus gentium atunci când
încheiau acte juridice. Jus gentium era cel care rezolva relaț iile
dintre autohtoni ș i cetăț eni sau latini.
Cu timpul, odata cu estomparea conflictelor dintre
daci ș i romani, în cadrul convieț uirii comune, cu interese comune
ș i familii mixte, cu raporturi economice, având interese concrete ce
necesitau o rezolvare rapidă, s-a folosit atât dreptul civil cât ș i
dreptul ginț ilor, cutumele locale. Astfel a luat naș tere sistemul de
drept daco-roman.
27
3.3.2.2. Instituț iile juridice
3.3.2.2.1. Statutul juridic al persoanelor
Concepută destul de profesionist pentru acele
vremuri, legislaț ia romană s-a dovedit a fi greoaie în formulări ș i
nu lipsită de ambiguităț i. Complexitatea realităț ilor imperiului
justifica întrucâtva conț inutul prea încărcat al acesteia. În mare
măsură, legile romane au fost transpuse ș i în Provincia Dacia.
În privinț a persoanelor, se ș tie că locuitorii liberi (adică
mai puț in sclavii) din Dacia romană erau împărț iț i în trei
categorii principale ș i anume: cetăț eni, latini, peregrini. În
temeiul acelei împărț iri, regimul juridic al persoanelor era
reglementat în mod diferit, respectiv în funcț ie de încadrarea
acestora într-una din cele trei categorii, după cum urmează:
Cetăț enii erau socotite persoanele ce se bucurau de
aceleaș i drepturi ca ș i cetăț enii rezidenț i din Roma sau Italia
(adică de toate drepturile). Locuiau în majoritate la oraș e, care
căpătaseră dreptul de ius italicum (calitatea de sol roman). Aceș ti
cetăț eni aveau dreptul de proprietate romana. În Dacia au existat
câteva oraș e care se bucurau de ius italicum ș i anume:
Sarmizegetusa, Apulum, Potaissa, Napoca ș i Dierna.
Latinii reprezentau majoritatea populaț iei colonizate în
Dacia, stabiliț i de regulă în oraș e. Era cea de a doua categorie de
locuitori ai Daciei cucerite de romani ș i ocupau o poziț ie
intermediară între cetăț eni ș i peregrini. Aceș tia beneficiau de
dreptul latin, aveau aceleaș i drepturi patrimoniale ca ș i romanii
(ius comerci). În schimb nu se bucurau de ius connubii – dreptul de
a se căsători în conformitate cu dispozitiile legii romane – ș i nu
aveau drepturi politice. În cadrul acestei categorii, ca ș i cetăț enii
de altfel, existau unele deosebiri. Spre exemplu, nu toț i latinii
coloniari aveau acelaș i statut juridic, deci nici aceleaș i drepturi,
mai ales politice. Latinii din Dacia romană erau deci latini coloniari,
ca urmare a aducerii acestora pentru apărarea ș i consolidarea
puterii romane din Dacia. Drepturile lor erau prevăzute de dreptul
latin, mai puț in cele civile ș i politice. Puteau primi totuș i
cetăț enie romană printr-o naturalizare individuală sau colectivă.
Peregrinii constituiau marea masă a populaț iei libere din
provincie (toț i locuitorii liberi ai Daciei Romane, adică autohtoni
ș i străini stabiliț i în spaț iul dacic, dar care nu erau cetăț eni sau
latini. Situaț ia lor era reglementată prin legea de organizare a
provinciei (lex provinciae) ș i prin edictele guvernanț ilor.
Existau două categorii de peregrini: peregrinii obiș nuiț i
ș i peregrinii dediticii. Cei dintâi erau străinii ale căror cetăț i n-au
fost desființ ate din punct de vedere politic, ei se bucurau de ius
gentium. Aceș tia puteau să obț ină individual sau colectiv
cetăț enie romană sau chiar să intre în raporturi juridice cu
cetăț enii romani, mai ales în domeniul comerț ului. Peregrinii
dediticii erau acei ale căror cetăț i au fost, după cucerire,
desființ ate din punct de vedere juridic ș i administrativ. Aceasta
mai ales în cazurile unei rezistenț e înverș unate faț ă de cuceritorii
romani, capitulând în cele din urmă fără condiț ii.
28
În anul 212 e.n. împăratul roman Caracalla a dat edictul
imperial cu privire la naturalizarea peregrinilor.
Reglementări de drept au introdus romanii ș i în ceea ce
privea alte două categorii de cetăț eni ș i anume: sclavii ș i colonii.
Deș i în societatea dacă nu a fost instituț ionalizată sclavia, ea s-a
practicat totuș i, dar în mod sporadic. În documentele vremii ș i în
lucrări de specialitate privitoare la Dacia Romană se fac referiri la
cei ce aveau dreptul să aibă sclavi sau la eliberarea acestora din
urmă, precum ș i la drepturile sau interdicț iile ce rezultau din
căsătoria dintre oamenii liberi ș i sclavi, precizări privitoare la
urmaș ii acestora etc.
Sclavii, puteau fi proprietatea împăratului, proprietatea unor
oraș e, colegii, temple, dar ș i proprietatea unor persoane
particulare. În cazul celor din urmă, situaț ia juridică era
reglementată de dreptul roman dacă aparț ineau cetăț enilor romani
sau de normele juridice locale dacă proprietarul era peregrin.
Căderea în sclavaj era cauzată prin naș tere, prin
neachitarea obligaț iilor ca urmare a insolvabilităț ii, în urma
războaielor, prin prinderea hoț ului de către cel păgubit. Sclavul era
socotit un lucru, stăpânul său putând să-l vândă, să-l pedepsească ș i
chiar să-l omoare. Era lipsit de orice personalitate, neputând avea
drepturi ș i obligaț ii juridice, neputând să se căsătorească, orice
legătură de a sa cu o sclavă, indiferent cât era de serioasă, nu putea
fi considerată decât o stare de fapt.
Exista o categorie de sclavi publici, ce aveau funcț ii
importante ș i o putere financiară destul de ridicată. Aceș tia, deș i
erau lipsiț i de drepturi, aveau totuș i o poziț ie superioară
oamenilor liberi.
Modul de dezrobire a sclavilor din Roma era în general
manumisio – renunț are la dreptul de proprietate asupra sclavului
prin procese, prin înscrierea sclavului pe listele censului de către
stăpân, prin testamentul stăpânului în care se preciza dezrobirea lui
sau prin declaraț ii în faț a guvernatorului.
Ca urmare a eliberărilor de sclavi, ei vor deveni liberț i.
Despre cealaltă categorie, colonii se ș tie că „între oamenii
liberi ș i sclavi se găseau în provincii, ca ș i la Roma o categorie de
locuitori care, deș i liberi în drept, se aflau de fapt într-o situaț ie
asemănătoare cu sclavia. Colonatul, constatat documentar în
diverse părț i ale Imperiului Roman, nu putea lipsi în Dacia, unde,
datorită începutului de declin al sistemului sclavagist,
proprietăț ile mai mari urmau a fi lucrate pentru creș terea
rentabilităț ii lor" de către aceș tia care nu erau altceva decât
ț ăranii săraci din împrejurimile oraș elor.
Colon, om liber în drept, dar în fapt apropiat de statutul
sclavului, era acel muncitor agricol care la începutul republicii lucra
ca ț ăran liber, mai târziu lua un pământ în arendă de la micii
proprietari, pentru care plătea dijmă, iar spre sfârș itul imperiului,
când se cristalizează starea de colonat, începe să fie legat de pământ.
Rezumând, trebuie reț inut faptul că, cetăț enii, latinii,
peregrinii, sclavii sau alț ii, reprezentau tot atâtea categorii juridice
în tabloul societătii provinciale din Dacia.
Regimul juridic al persoanelor era reglementat diferit, în
29
funcț ie de statutul de care beneficia persoana respectivă.
Problemele se ridicau doar la căsătoria unui cetăț ean roman cu o
peregrină, sau a unui locuitor de un anumit statut cu o persoană cu
un statut inferior. În mod tradiț ional, atunci când se realizau astfel
de căsătorii ele aveau ca efect decăderea celui cu statut mai înalt în
poziț ie inferioară.
Cetăț enii romani îș i întemeiau o familie potrivit normelor
dreptului roman, în baza lui jus conubii.
Peregrinii nu se bucurau de jus conubii, ei neavând dreptul
de a încheia o căsătorie între ei conform dreptului roman, ci doar
potrivit normelor locale. În cazil în care cei doi soț i erau peregrini
deditici, căsătoria era reglementată de dreptul poprului. În schimb,
dacă un cetăț ean roman se căsătorea cu o peregrină, ce beneficia de
jus conubii, căsătoria era perfect legală, iar copiii care se năș teau
intrau sub puterea lui pater familias. Dacă peregrina nu beneficia de
jus conubii, atunci căsătoria era ilegală, iar copiii născuț i intrau sub
regimul juridic al mamei.
În condiț iile create de cucerirea romană, familia dacică îș i
va păstra caracterul ei monogam ș i de element determinant în
viaț a economico-socială. Totodată au apărut elemente noi impuse
de regulile romane. Instituț ia familiei la cetăț enii romani stabiliț i
în Dacia urma regulile dreptului roman.
Căsătoriile dintre sclavi nu erau recunoscute, convieț uirea
dintre ei fiind considerat concubinaj.
Alături de persoanele fizice, dreptul roman cunoș tea ș i
persoanele juridice care puteau avea drepturi ș i obligaț ii, fiind
înzestrate cu personalitate juridică. Persoanele juridice existente în
Dacia Romană erau grupările teritoriale (coloniile, municipiile,
satele) ș i colegiile.
Celelelate instituț ii ale dreptului familiei, precum curatela,
tutela ș i adopț iunea erau organizate după normele juridice ale
dreptului roman, cu trăsăturile specifice dreptului provinciei.
Succesiunea este cunoscută, realizându-se fie prin
testament, fie ab intestat (fără testament). Testamentul era de regulă
oral. Îm provoncie, un cetăț ean roman putea să aibă ca moș tenitor
pe un autohton, aceș tia având un drept pasiv. Peregrinii dedetici nu
aveau dreptul să dobândească nimic prin testament, pe când ostaș ii
romani puteau să-ș i instituie ca moș tenitori persoane peregrine sau
latine.
Procedura de judecată în Dacia era exact ca ș i în celelalte
provincii. În cazul săvârș irii unui delict, peregrinilor li se acorda în
mod fictiv calitatea de cetăț ean roman, cu scopul de a se rezolva
problema juridică. În domeniul penal, guvernatorul deț inea jus
gladii, putând astfel să condamne la moarte pe locuitorii provinciei,
excepț ie făcând cei care se aflau în fruntea populaț iei, deoarece în
aceste situaț ii pedeapsa capitală putea fi dată doar de împărat.
În fruntea piramidei administrative ș i judecătoreș ti se afla
împăratul, ca ș ef al statului ș i judecător suprem, urmând prefecț ii
pretorului ș i apoi guvernatorii sau ș efii de provincie. Judecata are
un caracter public, este etatizată, soluț ionarea cauzei realizându-se
de către organele statului. Rezultă astfel că, peregrinii din Dacia
romană erau judecaț i după procedura extraordinară de către
30
guvernatorul provinciei sau reprezentantul său. Guvernatorul putea
să aplice ș i pedeapsa capitală. În litigiile dintre un cetăț ean roman
ș i un peregrin, acesta din urmă era socotit pe durata procesului ca
ș i când ar fi fost cetăț ean roman.
3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăț ii

În ceea ce priveș te regimul juridic al proprietăț ii,
peregrinii din Dacia nu puteau avea o proprietate decât dacă aveau
ius comerci. Proprietatea peregrină era insuficient apărată în cazul în
care ea provenea de la o persoană ce nu avea calitatea de proprietar.
Pentru apărarea proprietăț ii peregrine în aceste condiț ii s-
a instituit sistemul numit prescriptio longi temporis, prin care
peregrinii ce au dobândit cu ius titlu un fond funciar puteau fi
apăraț i împotriva oricăror pretenț ii de posesie. Prescripț iunea era
un mijloc de apărare, ș i nu un mijloc de dobândire a proprietăț ii,
peregrinii devenind proprietari după scurgerea timpului prevăzut de
lege. Pentru remedierea acestei situaț ii, s-a acordat ș i peregrinului
deposedat dreptul de a intenta o acț iune reală prin care să reclame
bunul în mâna oricui s-ar afla. Peregrinii din Dacia aveau ș i o
proprietate reglementată de dreptul geto-dacic, în măsura în care
normele acestui drept fuseseră acceptate de cuceritori.
Interesul fundamental pentru cucerirea Daciei de către
romani a fost cel economic, care se manifesta în principal prin
instituț ia proprietăț ii. Dreptul de proprietate, în toată deplinătatea
lui, se ilustrează prin cele trei atribute : ius utendi ( dreptul de a
folosi), ius fruendi ( dreptul de a culege fructele), ș i ius abutendi (
dreptul de a dispune).
Întreaga Dacie cucerită a devenit proprietatea deplină a
împăratului. Ager publicus se exercita asupra pământurilor cucerite
de armata romană. În baza acestui principiu suprem al dreptului
roman, imediat după instaurarea domniei împăratului Traian, s-a
trecut, în mod riguros, la măsurarea ș i cadastrarea pământurilor
cucerite în Dacia, în scopul repartizării celor îndreptăț iț i.
Veteranii ș i cetăț enii romani au primit în proprietate
terenuri fertile, păș uni ș i păduri, militarii din cadrul legiunilor
romane au primit terenuri necesare unei existenț e normale, ele
aflându-se sub jurisdicț ia comandanț ilor militari. Statul roman a
trecut în proprietatea împăratului toate exploatările miniere.
Legile romane ce acț ionau în Provincia Dacia priveau mai
ales proprietatea, ca instituț ie de bază în Imperiu. Aceste legi vizau
în principal pe romanii rezidenț i din Dacia. Exista ș i o excepț ie,
anume aceea ca aceș tia nu puteau avea în materie imobiliară o
adevarată proprietate romană (dominium ex iure Quiritium), afară
numai dacă pământul coloniei respective nu primise, printr-o
ficț iune calitatea de „sol roman” (ius italicum), ca ș i cum ar fi
fost situat în Italia.
În Dacia provincie romană au existat două tipuri de
proprietate ș i anume proprietatea provincială ș i cea quiritară.
Proprietatea provincială se exercita de către locuitorii liberi
asupra pământurilor din provincii. Aceș tia deț ineau doar
posesiunea ș i uzufructul, dar în fapt aveau drepturi foarte largi.
31
Astfel, la moartea proprietarului provincial, pământul trecea asupra
urmaș ilor, fondul provincial putând fi transmis ș i prin simplă
tradiț iune.
Adevaratul proprietar al acestor fonduri era fie statul
roman, daca era vorba de provincii senatoriale (provinciae senatus
populi), fie împaratul, daca provincia era imperiala (provinciae
Caesaris, principis), cum era cazul Daciei.
Mult timp pământurile Daciei s-au aflat într-o dublă
proprietate : proprietatea supremă ș i proprietatea subordonată
exercitată de către provinciali. Proprietatea supremă a statului era
recunoscută de către provinciali prin faptul că plăteau impozit
funciar.
Dreptul de proprietate quiritară era exercitat doar de
cetăț enii romani în virtutea calităț ii lor de cetăț eni speciali, care
beneficiau de toate drepturile politice ș i civile. Bucurându-se de ius
italicum, cetăț enilor romani li se aplicau, printr-o ficț iune
juridică, drepturi de proprietate ca ș i în Latium, considerându-se că
pământul provinciei poate fi asimilat cu pământul Italiei. Acest tip
de proprietate conferea drepturi suplimentare cetăț enilor romani,
care nu plăteau taxe sau impozite pe aceste terenuri.
Proprietarii îşi puteau menţine proprietatea ca urmare a
edictelor obţinute de la guvernatorul provinciei. În baza acestui
drept de posesie, proprietarul putea dispune de fondul respectiv până
la a-l înstrăina. Succesiunile la cetăţenii romani din Dacia erau
reglementate de legea romană. În cazul că rolul în domeniul
moştenirilor revenea pretorilor sau consulilor, atunci acest rol îl
aveau guvernatorii de provincii.
În cazul provinciilor se puteau face exproprieri mai uşor
decât cele italice, în situaţia de interes public. Legislaţia mai
prevedea că pământurile nelucrate puteau fi ocupate de alte
persoane, ca de altfel şi terenurile părăsite de către proprietari. Am
reţinut că dreptul la proprietăţi imobiliare îl aveau cetăţenii romani,
cei ce se bucurau de cetăţenie romană. S-a aratat mai sus că bunurile
imobiliare în provincii aparţineau fie împăratului, fie
senatului/statului. Cum pământul trebuia muncit ca să dea roade, era
lăsat proprietarului iniţial sau erau împroprietăriţi veteranii, ori era
concesionat celor interesaţi. Peregrinii nu puteau avea o astfel de
proprietate decât dacă se bucurau de ius comercii. Cu toate acestea,
guvernatorii de provincii ocroteau proprietatea peregrinilor, pe care
o considerau un domenium ce ţinea de dreptul ginţilor.
După anul 212, când majoritatea locuitorilor liberi ai
provinciilor obț in cetăț enia romană, iar pământul provinciei este
supus în totalitate taxelor ș i impozitelor, diferenț ele dintre
proprietatea quiritară ș i provincială se estompează în cadrul unui
proces de unificare a celor două forme. Din moment ce deț inătorii
de terenuri plăteau toate taxele ș i impozitele asupra terenului, ideea
de proprietate supremă a statului se reduce în favoarea adevăraț ilor
proprietari, care îl deț in ș i-l exploatează, pot să-l înstrăineze sau
să-l lase moș tenire.
Pe lângă forma de proprietate aplicabilă terenurilor, exista
proprietatea peregrină, ce se aplica bunurilor ș i lucrurilor
aparț inând populaț iei autohtone. Asupra actelor ș i faptelor
32
juridice peregrine acț ionau instituț iile dreptului ginț ilor jus
gentium, în baza căruia peregrinii îș i protejau bunurile ș i-ș i
conservau drepturile, ei neavând beneficiul dreptului comercial. Cu
toate acestea, în ceea ce priveș te furtul sau unele pagube cauzate pe
nedrept, se foloseau, printr-o ficț iune juridică, prevederile dreptului
civil sau comercial, considerându-i pe peregrini ca cetăț eni.
Ca mijloc de dobândire a proprietatii peregrinii foloseau
ocupaţiunea şi mai ales tradiţiunea. Această din urmă instituţie de
drept a ginţilor, putea fi utilizată între peregrinii, ca şi în raporturile
dintre aceştia şi cetăţenii romani, fie pentru mobile, fie pentru
imobile. Potrivit legislaţiei romane se foloseau: prescripţia,
servituţile, succesiunea, etc. Important este, însă, faptul că peregrinii
din Dacia aveau şi o proprietate reglementată de vechiul lor drept,
adică de dreptul geto-dac. Acest fapt se întâmplă numai în măsura în
care dispoziţiile acestui drept fuseseră recunoscute de Roma, fapt ce
s-a petrecut în realitate.
3.3.2.2.3. Obligaț ii ș i contracte

Materia obligaț iilor cunoaș te o reglementare
amănunț ită ș i evoluată datorită faptului că în Dacia, ca ș i în alte
provincii, această epocă se caracterizează printr-o mare înflorire a
producț iei ș i schimbului de mărfuri. Obligaț iile, în special
obligaț iile contractuale, sunt supuse unui regim juridic extrem de
complex, rezultat din împletirea unor elemente de drept civil, de
drept al ginț ilor ș i de drept autohton.
Forma, elementele ș i efectele contractelor de
vânzare, locaț iune, asociere sau împrumut, care s-au aplicat
frecvent în Dacia, ne indică faptul că o serie de reguli ș i principii
ale dreptului roman au fost deviate de la menirea lor originară,
căpătând în noile condiț ii o serie de funcț ii ș i de finalităț i noi.
Obligaț ia este definită ca un raport juridic, în care
o parte numită creditor poate să ceară altei persoane numită debitor
să dea, să facă sau să nu facă ceva, sub sancț iunea constrângerii
statale.
În privinţa obligaţiilor între părţi, problema aplicării
dreptului roman în Dacia este bine ilustrată de mărturii
documentare, deosebit de convingătoare pentru istoria dreptului.
Avem în vedere în primul rând tăbliţele cerate, descoperite la Roşia
Montană şi care provin din anul 167 e.n.. Dată fiind importanţa
acestora, precum şi raritatea lor vom da câteva detalii.
3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania

Tăbliţele la care ne referim sunt alcătuite fiecare din câte
trei mici scândurele din lemn de brad, legate între ele. Faţa primei
tăbliţe şi dosul celei de a treia nu sunt scrise. Celelalte trei feţe sunt
acoperite cu un strat de ceară pe care este scris prin incizie. Au fost
descoperite 25 de asemenea tăbliţe, dintre care la 14 s-a păstrat
textul inteligibil. În perioada războiului purtat, în anul 167, de către
legiunile romane din Dacia împotriva triburilor marcomanice,
tăbliț ele cerate au fost ascunse în minele de aur, care apoi au fost
33
distruse. Din cele 25 de tăbliț e descoperite, doar 14 au putut fi
descifrate.
Ce conţin aceste tăbliţe de sunt atât de importante?!
· referiri la un cortegiu funerar
· registru privind veniturile unei societăţi şi cheltuielile
acesteia, făcute cu ocazia unui banchet
· contracte de vânzare-cumpărare; redăm conţinutul unora
dintre acestea: un copil sclav (fetiţă de 6 ani) era cumpărat pentru
205 denari. Drept garanţie se prevedea faptul că în cazul unei
eventuale evicţiuni şi vicii ascunse, vânzătorul se obliga, printr-o
stipulaţie, faţă de cumpărător, că-i va restitui preţul dublu. Într-un
alt caz, un tânăr sclav era cumpărat pentru suma de 600 de denari.
Vânzătorul declara sclavul lipsit de vicii ascunse. Pentru aceasta ăi
pentru o eventuală evicţiune, el promitea, printr-o stipulaţie (fide
promissio) o sumă îndoită (dublă) faţă de paguba ce putea fi
pricinuit. Drept chezăşie privind respectarea obligaţiilor
vânzătorului (id fide sua esseiussit), intervenea (drept garant) Vibius
Longus. În cazul vânzării unei jumătăţi de casă, se folosea
mancipaţiunea. Vânzarea se făcea pentru 300 de denari. Drept
garanţie pentru cazul de evicţiune, vânzătorul se obliga să plătească
despăgubiri cumpărătorului o sumă echivalentă cu paguba pricinuită
(tantam pecuniam). Deci, pe de o parte se folosea despăgubirea în
cazurile unor eventuale neconcordanţe în privinţa stipulărilor din
contract, iar în alte cazuri acesta (contractul) era întărit de prezenţa
unei persoane garante.
Contractele erau încheiate fie între romani, fie între
peregrini, iar vânzările erau însoţite de mancipaţiune, folosindu-se
adesea cel puţin cinci martori. Deşi astfel de acte, de transferare a
proprietăţii, nu erau valabile decât pentru cetăţenii romani,
peregrinii, din nevoia de imitare, foloseau şi ei asemenea acte şi
formulări.
În dreptul clasic, mancipaț iunea era un mod de dobândire a
proprietăț ii asupra lucrurilor mancipi numai de către cetăț enii
romani. Lucrurile mancipi erau cele considerate importante:
fondurile agrare, carele, sclavii, animalele de povară, iar cele nec
mancipi erau lucrurile mai puț in importante, precum roadele
pământului, animalele mici.
Mancipaț iunea presupunea :
- părț ile din contract să fie cetăț eni romani;
- obiectul contractului să fie un lucru roman;
- existenț a a cinci martori cetăț eni romani;
- rostirea unei formule sacramentale;
- existenț a cântarului de aramă ș i a cantaragiului.
Toate condiț iile trebuiau îndeplinite în mod cumulativ,
lipsa uneia ducând la nulitatea actului.
Din punct de vedere juridic tripticile la care ne-am referit
serveau ca acte probatorii ale contractelor intervenite între părţi
(instrumenta), având valoarea unor probationes. În tăbliţele
respective mai apar contracte de locaţiune, persoane care-şi
închiriază munca lor pentru o sumă oarecare (ceea ce se poate numi
astăzi contract de muncă). Se prevede faptul că dacă cel ce se angaja
nu ar fi putut să îşi îndeplinească lucrul, se angaja să plătească
34
despăgubiri. La fel şi angajatorul se obliga să plătească lucrătorului
5 serteţi pentru fiecare zi întârziere a retribuţiei. Din conţinutul
contractelor rezulta, în cazul de mai sus, că lucrătorul trebuie să
presteze o muncă sănătoasă şi să fie priceput în meserie.
Asemenea contracte se încheiau nu numai în cazurile când
părţile erau persoane, ci şi în acelea în care era vorba de societăţi.
Spre exemplu, un astfel de contract era încheiat în cazul unei
societăţi (societas danistraia) menită să ofere celor interesaţi
împrumuturi cu dobândă. Doi cămătari care au pus în comun un
capital pe care apoi l-au exploatat luând dobândă. Interesant de
relevat este faptul că susmenţionatul contract, ca orice contract
consensual, obliga prin însuşi consimţământul părţilor la
îndeplinirea clauzelor prevăzute şi în consecinţă nu mai era nevoie
de o stipulaţie specială.
Una din tăbliţe conţinea un contract de depozit. Peregrinul
Lupus al lui Careus, declara că a primit în depozit de la Iulius al lui
Alexander, de asemenea peregrin, suma de 50 de denari. Aici este
vorba de un fel de depozit de bancă deoarece cămătarul depozitar,
jucând rolul unui bancher, putea folosi banii în alte scopuri, fiind
însă obligat să-i restituie la cererea deponentului.
Prezintă interes şi faptul că tăbliţele cerate sunt scrise în
alfabetul latin cu litere cursive şi redactate în latina vulgară.
Întocmirea lor este făcută potrivit practicilor încetăţenite în lumea
romană.
În privinţa conţinutului juridic al acestora, se dovedeşte
faptul că dreptul roman clasic nu se aplica în Dacia, aşa cum nu se
aplica nici în alte provincii, în toată puritatea lui, ci într-o formă
uneori simplificată, însă spiritul de promovare a romanităţii era
nelipsit în provincii.
Cât priveşte alte instituţii din domeniul obligaţiilor, câteva
texte amintesc de reguli de drept al ginţilor, aplicabile în egală
măsură romanilor şi peregrinilor daci. Dintre acestea sunt amintite
în lucrări de specialitate, cele referitoare la îmbogăţirea fără cauză,
stingerea obligaţiilor prin acceptilatio, convenţia de precar şi aceea
de împrumut.
Dar nu numai tripticele constituie dovezi juridice în Dacia
Romană, ci şi unele inscripţii funerare, cum este epitaful de la
Sucidava, socotite de specialişti adevărate documente de drept
testamentar. Din studiul contractelor încrustate în tăbliț ele de la
Roș ia Montană se pot desprinde următoarele concluzii:
- în dreptul daco-roman existau instituț ii juridice noi, în
structura cărora elementele de drept roman au dobândit o
funcț ionalitate originală prin absorbț ia elementelor
specifice dreptului autohton;
- în dreptul daco-roman actele sunt semnate ș i de către
martori ș i de către părț i, ceea ce probează o formă
intermediară, diferită de cea specifică dreptului roman în
care actele redactate în forma obiectivă erau semnate numai
de către martori;
- actele juridice cuprinse în tăbliț ele cerate au o fizionomie
aparte, originală, modul lor de formulare fiind expresia unei
sinteze realizate prin utilizarea unor elemente de tehnică
35
juridică extrem de variate, cu scopul pragmatic de a rezolva
interesele părț ilor. În felul acesta, părț ile care aveau statut
juridic diferit, au înlăturat elementele de maximă rigiditate
ș i formalism al unor acte de drept roman ș i au creat, într-
un timp relativ scurt, instituț ii juridice noi, specifice
climatului lor de muncă ș i viaț ă comună;
- tăbliț ele cerate sunt cel mai puternic argument al
evidentelor tendinț e de unificare a dreptului roman cu
dreptul dac, expresie a sintezei globale realizate între cele
două mari civilizaț ii pe parcursul a cinci generaț ii.
Sinteza unităț ii de învăț are 3

Rezultat al maturizării societăț ii dacice, unirea tuturor formaț iunilor politice
existente într-un singur stat centralizat a constituit apogeul evoluț iei dacilor din mai
multe puncte de vedere: economic, militar, religios, al conș tiinț ei politice ș i al
dreptului. De altfel, la începutul secolului I î.e.n. societatea dacică era unită prin tăria
etnicului ce o întruchipa, prin religie, cultură, lingvistică, viaț a economică.
Statul dac centralizat s-a constituit în jurul anului 80 î.e.n. sub conducerea
regelui Burebista ș i a marelui preot Deceneu, prin unificarea tuturor formaț iunilor
(regatelor) locale, fără excepț ie. Importanț a acestui moment a fost deosebită prin aceea ca
ș i politicul se alinia spiritului unitar ce funcț iona deja în celelalte domenii.
Legitatea centralizării politice a dacilor a fost confirmată de ascensiunea rapidă a
acestora în direcț ia dezvoltării tuturor domeniilor enunț ate. În noile condiț ii, atât
economicul, cât ș i politicul, religia, armata, politica externă, justiț ia, într-un cuvânt
societatea dacică a cunoscut noi trepte de afirmare sub ocrotirea puternicului stat
centralizat.
Statul creat sub conducerea lui Burebista a avut un larg ecou în lumea antică.
Evenimentul a fost remarcat cu respect ș i îngrijorare de cronicarii contemporani ș i de
către oamenii politici. Strabon (58 î.e.n.–25 e.n.), istoric ș i geograf contemporan cu
acel eveniment, scria: „Burebista, getul, luând conducerea poporului său, a ridicat pe
oamenii aceș tia...ș i i-a îndreptat prin abstinenț a, sobrietate ș i ascultare de porunci,
aș a încât, în câț iva ani a întemeiat o mare stăpânire”. De asemenea, potrivit
inscripț iei de pe monumentul ridicat de autorităț ile oraș ului Dyonisopolis
concitadinului lor Acornion, fost ambasador pe lângă Burebista, rezultă că acesta din
urmă (Burebista) era „cel dintâi ș i cel mai mare rege din Tracia…”.
Un important element în definirea unui stat, atunci, precum ș i în zilele noastre, îl
constituie teritoriul. În procesul de realizare a statului, teritoriul pe care se formează acesta
(statul) leagă pe individ de noua structură politico-statală, îi insufla siguranț a ș i
demnitate; individul devine o componentă organică a comunităț ii statale. Dacia lui
Burebista s-a circumscris acestui proces. Iată care era întindirea acelui stat: spre apus
36
atingea Cadrilaterul Boem–Dunărea de mijloc ș i Moravia; spre nord se mărginea cu
Carpaț ii Păduroș i ș i izvoarele Nistrului; spre răsărit cu Bugul ș i ț ărmul nordic al Mării
Negre, iar spre miazăzi graniț a statului condus de Burebista atingea lanț ul munț ilor
Haemus (Balcani).

Ulpia Traiana, questor, preoţi municipali, imperium, jus conubii, jus honorum, jus gentium,
cetăţeni, latini, peregrini, sclavi, liberţi.

1. Enumeraţi impozitele directe.
2. Ce reprezentau coloniile?
3. Enumeraţi monedele care circulau în Dacia.
4. Ce atribuţii aveau edilii?
5. Definiţi noţiunea de pregrini deditici?
1. Termenul de “zestre” are origine:
a. romană
b. slavă
c. geto-dacă
2. În Imperiul Roman, peregrinii erau:

a. străini aflaţi în relaţii cu statul roman, situaţia lor juridică fiind recunoscută şi ocrotită de
acesta;
b. oameni liberi cu o condiţie juridică specială;
c. oameni semiliberi care la origine fuseseră arendaşi.
3. În Dacia romană, canabaele erau :

a. aşezări civile cu statut quasi-urban întemeiate în jurul castelor de către meşteşugari,
negustori, bancheri, veterani;
b. aşezări rurale de tip roman constituite pe teritoriul unei colonii, fiind conduse de unul sau
doi magistraţi ori de praefectus ;
c. comune rurale mai mici cu pământuri, fonduri şi magistraţi proprii, depinzând de unitatea
administrativă pe al cărei teritoriu era situată.
37
4. Latinii se bucurau de următoarele drepturi:
a. patrimoniale (ius comerci)
b. politice.
c. dreptul de a se căsători după legile romane (ius connubii).
5. De câte feluri erau peregrinii ?

a. provinciali,obişnuiţi
b. obişnuiţi, deditici
c. provinciali, deditici.
6. Ce categorii cuprindea proprietatea privată in Dacia romană ?

a. proprietatea provincială
b. proprietatea quiritară (romană) si proprietatea peregrină
c. toate.
Bibliografie:
1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, 1991

2. CHIȘ IOAN, Istoria Statuluil Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureș ti, 2012
3. NEGOIȚ Ă FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul
Juridic, Bucureș ti, 2013
4. VOICU COSTICĂ, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul
38
Unitatea de învăț are 4
APARIȚ IA Ș I FORMAREA DREPTULUI ROMÂNESC
Cuprins:
4.1. Introducere
4.3.1 Etnogeneza poporului român
4.3.2. Organizarea socio-politică
4.3.2.1. Desființ area administraț iei centrale
4.3.2.2. Obș tea sătească teritorială
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obș tilor săteș ti teritoriale
4.3.3. Legea Ț ării ( ius valachicum )
4.3.3.1. Conceptul de lege
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ț ării
4.1.Introducere
Părăsirea Daciei de către romani în anii 271-275

e.n. a constituit şi mai constituie o preocupare constantă
pentru istorici, momentul dovedindu-se de un interes aparte
pentru istoriografia românească şi cea generală. Retragerea
romană s-a petrecut destul de repede şi într-un moment
când raporturile dominator –– dominaţi treceau printr-o
perioadă liniştită, iar apropierea dintre cele două părţi
căpătase o direcţie nouă în procesul de romanizare.
4.2.Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de

învăț are
Obiectivele unităț ii de învăț are:
- înț elegerea conceptului de lege;
- cunoaș terea caracteristicilor obș tei săteș ti;
- identificarea particularităț ilor Legii Ț ării.
39
Competenț ele unităț ii de învăț are:
- studenț ii se vor familiariza cu conceptul de normă;
- dezvoltarea unor abilităț i de a utiliza noi concepte
juridice;
- conș tientizarea factorilor ce au contribuit la formarea
dreptului românesc.
Timpul alocat unităț ii : 2h
4.3. Continutul unitatii de invatare

4.3.1. Etnogeneza poporului român
Odată cu părăsirea Daciei de către romani s-a spulberat
diviziunea impusă de către cucerirea imperială. Dacia s-a
refăcut aşadar teritorial, demografic şi spiritual, economic, aşa
cum fusese la începutul domniei lui Decebal. Războiul cu
romanii nu a secătuit teritoriul dacic de populaţia autohtonă,
cum susţin, cu rea intenţie, unii pseudoistorici, încercând astfel
să acrediteze ideea vidului demografic, privind continuitatea
românilor în acest spaţiu.
Adevărul, confirmat de numeroase mărturii scrise şi
arheologice, susţinut de logică, este acela că în pofida
pierderilor mari de oameni, în Dacia cucerită de romani a
continuat să vieţuiască şi să muncească o populaţie dacă
numeroasă, acceptând procesul de romanizare şi de schimbare
a destinului istoric.
După retragerea autorităţilor romane din teritoriul
fostei Provincii Dacia, s-a înregistrat un fenomen de ruralizare
a vieţii sociale, ca efect al încetării existenţei puterii
administrative centrale şi locale, precum şi ca urmare
decăderii oraşelor. Astfel, în fosta Dacie a lui Decebal au
apărut o multitudine de obşti teritoriale, lipsite însă de clasa
dominantă conducătoare şi fără structuri administrative
centralizate sau locale.
În Dacia post-romană factorul demografic majoritar cel
mai vechi ș i de bază este cel al geto-dacilor aborigeni, acum
latinizaț i. Contopiț i cu ei sunt coloniș tii romani, veteranii
ș i celelalte elemente locale care nu au urmat autorităț ile ș i
legiunile retrase de Aurelian. Prezenț a lor este permanent
documentată prin izvoare istorice scrise, documente epigrafice
40
ș i numismatice, prin trupele dace recrutate în armata romană,
prin toponimie ș i antroponimie, ca ș i prin numeroase
materiale arheologice care conț in în linii mari, modul de
viaț ă tradiț ional.
Roma a organizat un complex de aș ezări fortificate cu
scopul de a întări graniț a la Dunăre, libertăț ii ș i securităț ii
locuitorilor săi împotriva popoarelor migratoare. Pe lângă
aceste legături militare cu lumea romană au continuat ș i
relaț iile economice, dovadă fiind monedele, podoabele ș i
alte materiale preț ioase găsite pe teritoriul ț ării noastre.
După sec. III e.n. populaț ia daco-romană devine
omogenă, cetăț enii având ocupaț ii tradiț ionale comune,
precum ș i scopul de a ț ine piept popoarelor migratoare.
Procesul romanizării continuă ș i în noile condiț ii, prin
legăturile cu lumea romano-bizantină. Un alt element
important al romanizării geto-dacilor este formarea unei noi
limbi, prin îmbinarea limbii autohtonilor cu latina, o limbă
romanică cu substrat tracic.
Spre sfârș itul sec. III e.n. populaț ia dacă ș i greco-
romană adoptă religia creș tină, aceasta devenind un element
distinctiv pentru populaț ia daco-romană în faț a popoarelor
barbare. Creș tinarea a făcut parte din etnogeneza românilor,
aceș tia născându-se ca un popor creș tin.
Rezultatul procesului de etnogeneză prin desăvârș irea
fuziunii elementului autohton geto-dac cu coloniș tii romani,
în condiț iile contactelor cu lumea romano-bizantină ș i ale
creș tinării a fost formarea poporului român, cu o limbă
latinofonă, singurul popor care a păstrat numele de romani,
nume ce a servit drept mijloc de diferenț iere faț ă de păgâni.
Romanizarea s-a dovedit un fenomen ireversibil ș i
niciodată nu s-a mai revenit la ceea ce a fost. Ea a continuat
mai accentuat în perioada migraț iunilor când, din cauza
riscurilor la care a fost supusă, populaț ia daco-romană de la
oraș e, mai puternic romanizată, s-a deplasat spre ț inuturile
rurale, lăsându-se astfel pecetea definitiv ș i, cum spuneam,
ireversibil, asupra fostului univers dacic, inclusiv asupra
dacilor liberi, care în timpul stăpânirii romane atacau mereu
noua provincie la gândul unei posibile izgoniri a romanilor din
vechile lor hotare.
După celebrul edict din Milan, (313) al lui Constantin
cel Mare, creș tinismul s-a răspândit cu o mare iuț eală în tot
Imperiul Roman, mai ales la oraș e, unde comunicaț iile ș i
schimbul de idei între oameni s-au realizat cu mare uș urinț ă.
Enclave de păgâni au mai rămas la sate. Termenul de paganus,
care înseamnă sat, caracterizează pe locuitorii satelor care au
rămas greci ș i romani: adică cei ce mai ț ineau cultui zeilor.
În materia dreptului cutumiar românesc, evidenț iem
următoarele precepte creș tine la fundamentarea principalelor
41
instituț ii de drept:
- dispariț ia oricăror urme de poligamie în cadrul
familiei daco-romane ș i româneș ti, încheierea
acesteia potrivit canoanelor bisericii, este o dovadă
certă a elementului creș tin la fundamentarea căsătoriei
ș i familiei;
- spiritul de solidaritate la nivelul obș tii ș i păstrarea
îndelungată a primatului dreptului de proprietate
devălmaș ă este strâns legat de preceptele creș tine,
chiar dacă proprietatea devălmaș ă a existat ș i anterior
creș tinismului;
- procedura de judecată, sistemul probator, în mod
deosebit, sunt strict înrâurite de preceptele ș i
credinț a creș tină;
- de la înscăunarea domnitorului ș i legitimitatea de
necontestat a acestuia, ca provenind de la divinitate,
până la exercitarea prerogativelor sale absolute ș i
respectarea conș tientă a poruncilor sale în rândul
maselor, preceptele creș tine au fundamentat întreaga
instituț ie fundamentală ș i centrală a dreptului
românesc;
- în existenț a statelor româneș ti, biserica a fost reazem
de nădejde al statelor, iar statele au organizat biserica
pentru a le servi interesele. A existat o împreunare
fundamentală între aceste două instituț ii de
importanț ă vitală pentru poporul român.
4.3.2. Organizarea socio-politică

4.3.2.1. Desființ area administraț iei centrale
Părăsirea Daciei de către legiunile romane ș i
aparatului administrativ, acompaniate de pătura de autohtoni
îmbogăț iț i, a avut ca primă consecinț ă desfiiț area
administraț iei centrale. Fiind abandonată ș i aflându-se într-o
stare de dezorganizare din cauza presiunii popoarelor
migratoare, populaț ia s-a aflat în situaț ia de a renunț a la
viaț a din oraș e ș i a trebuit să se retragă în zona de câmpie,
de deal ș i munte, pentru a putea să-ș i continue viaț a
cultivând ș i păstorind.
Astfel s-a produs ruralizarea, sau mai bine zis,
decăderea centrelor urbane. Satul va rămâne principala formă
de organizare administrativă a populaț iei rurale, unele
aflându-se pe locul vechilor ruine ș i cetăț i, altele de-a lungul
apelor curgătoare.
Marile centre urbane rămase pe teritoriul Daciei
romane ș i-au continuat viaț a socială ș i economică o
perioadă îndelungată de timp, mai ales că erau locuite de o
populaț ie densă, bine apăarată ș i organizată. Atracț ia spre
42
aceste oraș e a migratorilor este dată de bogăț iile ce se
găseau aici ș i de posibilitatea de a procura rapid hrană, arme,
cai ș i robi. Atacurile permanente asupra oraș elor au dus la
întărirea lor ca adevărate cetăț i înconjurate de ziduri de
apărare, de turnuri de observare, de fortificaț ii cuprinzând
ș anț uri cu apă, porț i întărite în faț a unor poduri mobile,
care să oprească hoardele migratoare de a devasta. Cu toate
acestea, oraș ele decad.
De la mândrele metropole, municipii ș i falnicele
colonii, se ajunge treptat la o abandonare sau distrugere a
oraș elor ș i ruralizarea lor, existând exodul populaț iei către
centre mai mici sau sate, în care puteau mai uș or să se
ascundă din faț a trecerii devastatoare a migratorilor. Rămân
oraș e ca Apulum, Ampelum, Potaisa, Napoca, Porolisum, dar
celelalte se pierd treptat. Pe ruinele fostelor oraș e rămân sate,
uneori cu denumirea originală a oraș ului sau cu denumiri noi.
În procesul de decădere a oraș elor, atribuț iunile
administrative ș i de judecată rămân acelor juzi sau judeci, de
unde ș i denumirea teritorială de județ e.
4.3.2.2. Obș tea sătească teritorială

Vreme de câteva secole obştea sătească va constitui
fundamentul existenţei populaţiei daco-romane în spaţiul
fostei Dacii. Ea (obştea) va face şi va promova legea în acest
răstimp în spaţiul amintit. Chiar dacă migraţiile au afectat (mai
puternic la început) procesul de organizare socială a
autohtonilor, ele nu au putut opri acest proces.
Comunităţile locale, cu timpul, s-au consolidat, astfel
încât obştea teritorială a căpătat adevărate competenţe
economico-sociale şi administrative.
Cercetarea istorică şi sociologică a reuşit să pătrundă
tainele obştii româneşti şi să dea un răspuns coerent. Obştile
au avut o existenţă îndelungată. Mai întâi a fost obştea
gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obştea
teritorială bazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obştea
teritorială a existat şi în societatea dacică sub forma aşezărilor
rurale cu denumirea de davă. Acestea au devenit fossattum în
timpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba
română cu denumirea binecunoscută de sat.
Obştea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie
înţeleasă ca fiind oponenţa organizaţiei de stat, dimpotrivă ea
a dovedit disponibilităţi de încadrare în forme statale, aşa cum
a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaţia provinciei
Dacia Romană, iar mai târziu în statul feudal. Comparând
obştea teritorială cu statul, se constată că există o trăsătură
comună, şi anume aceea că ambele sunt constituite pe temeiul
unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obştile se deosebesc esenţial de stat prin
43
aceea că numai statul dispune de o forţă publică
instituţionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se
situează deasupra societăţii, în timp ce obştea este lipsită de
astfel de instituţii. Ea păstrează forme arhaice de conducere,
realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obştea
teritorială constituie, prin aceasta prismă, primul pas spre
organizarea de stat, prin prezenţa criteriului teritorial, ca
temelie de constituire, fapt pentru care obştea devine prima
grupare socială a oamenilor liberi, nelegaţi prin legături de
sânge.
Saltul calitativ realizat încă din ultima perioadă a
statului dac definitivat de stăpânirea romană, şi anume
generalizarea organizării teritoriale a comunităţilor vicinale nu
a putut fi lichidat de noii cuceritori.
Aşadar, înfruntând vitregiile provocate de migraţiile
barbare, obştea strămoşească s-a păstrat şi s-a dezvoltat,
evoluând către închegarea unor noi forme de convieţuire
socială, economică şi politică. Existenţa satelor obşte este
atestată arheologic şi prin scrieri contemporane, în întreg
spaţiul vechii Dacii.
Creşterea demografică, oglindită în extinderea
teritorială a obştilor existente, precum şi apariţia de obşti noi
s-a reflectat în apropierea dintre acestea, dând naştere la
formaţiuni mai mari, mai cuprinzătoare. În cadrul acestui
proces, unele obşti şi-au pierdut identitatea în noile
comunităţi, numite uniuni de obşte, cu o capacitate economică
mai mare şi cu o eficienţă sporită în apărarea fiinţei lor faţă de
pustiitoarele migraţii care nu conteneau.
Uniunile de obşti, unele mai puternice, altele mai
firave, vor constitui temelia a ceea ce s-au numit ţări, apoi
cnezate şi voievodate, formaţiuni mult mai cuprinzatoare şi
mai clar exprimate în plan politic, administrativ şi militar.
Încadrarea obştilor săteşti în formaţiuni politice mai
largi nu a modificat structura internă tradiţionala a fiecareia
dintre ele. Obştea teritorială a rămas celula de bază a
organizării administrative rurale, adică satul cu particularităţile
şi meritele lui în susţinerea formaţiunilor mai mari din care
vor face parte.
Obştea sătească a fost singura formă de organizare
social-economică a populaţiei daco-romane în acest răstimp,
de la părăsirea Daciei de către romani, până la integrarea în
structurile statale feudale. Obştea nu şi-a încetat existenţa nici
în timpul stăpânirii romane şi nu a putut fi distrusă nici de
marile migraţii.
Forma tradiţională dacică, apoi daco-romană de
organizare social-economică, obştea sătească a supravieţuit şi
s-a dezvoltat corespunzător, în secolele ce au urmat, pe tot
teritoriul fostei Dacii, constituind una din liniile de forţă ale
44
unităţii românilor, un adevărat bastion etnic, social-economic,
juridic şi religios al populaţiei autohtone în lupta pentru
dăinuire pe pământul strămoşesc.
Deşi lipsită de conducere administrativ-politică
centrală sau zonală, obştea strămoşească a cunoscut totuşi
organizarea, o organizare sui generis ce particularizează în
comparaţie cu perioada dacică sau cea feudală de mai târziu,
precum şi faţă de alte obşti.
Locul primordial l-a avut criteriul teritorial susţinut de
cel economic. La temelia trăiniciei obştii a stat întotdeauna
solidaritatea de interese, nevoia de apărare şi supravieţuire. În
virtutea celor de mai sus, membrii ai obştii erau numai cei ce
stăpâneau prin voinţa întregii comunităţi o parte din teritoriul
comun. În obştea teritorială, vicinală sau sătească, teritoriul
avea atât funcţie economică, precum şi semnificaţie socială de
determinare a apartenenţei la obşte.
Din punct de vedere politic, obştea teritorială
reprezenta o democraţie care folosea principiul colectiv şi se
autoadministra. Obştea îşi alegea singură organele de
conducere prin consimţământ general şi pe care membrii
comunităţii le respectau, supunându-se de bunăvoie
dispoziţiilor acestora.
Asemenea organisme de conducere erau:
a) Adunarea Megieşilor, membrii stăpânitori de-a valma;
b) Oamenii Buni şi Bătrâni, aleşi dintre megieşi, şi care aveau
împuterniciri judiciare; “Ceata de bătrâni - arată Romulus
Vulcănescu - era dătătoare şi păstrătoare de datini, cutume şi
tradiţii juridice. Ea constituia organul suprem de
reglementare obişnuielnică a obştei şi totodată de judecata
fără apel...”
c) Juzii, şefi militari ai satului (obştii); un fel de strajă
permanentă. Şi aceştia aveau împuterniciri judiciare.
În cadrul procesului de teritorializare a obştilor, un rol
important l-a avut economicul, evoluţia „tehnicilor agricole”
şi pastorale – cum se demonstrează în lucrări de specialitate.
Obştea a fost în primul rând o comunitate de muncă,
într-un teritoriu dat, constituită într-un prim stadiu pe baza
legăturilor de rudenie. Destrămarea relaţiilor gentilice
(familiale) a dus la slăbirea legăturilor de rudenie, locul
acestora luându-l criteriile teritorial şi economic. În acest fel,
în cadrul obştii teritoriale, vicinală sau sătească principiul
teritorial va căpăta şi o funcţie economică.
Principalele îndeletniciri ale obştilor au rămas aceleaşi,
ca şi în vremea geto-dacilor: agricultura, păstoritul, creşterea
animalelor, meşteşugurile etc. În privinţa muncii agricole se
poate afirma că era bine organizată, pe bază de normative
speciale cum erau: repartiţia câmpurilor de cultură pentru
membrii obştii; folosirea asolamentului pe culturi şi câmpuri;
45
stabilirea momentelor privind declanşarea campaniilor de arat-
semănat şi recoltat; fixarea rezervelor agricole pentru sămânţă,
schimburi comerciale, dări etc.
În paralel cu agricultura se desfăşura o substanţială
activitate în domeniul creşterii vitelor (bovine, cabaline,
porcine), precum şi a păstoritului. Existau şi aici norme, bine
delimitate şi respectate ca atare, legate mai ales de păstorit:
pornirea turmelor, împărţirea produselor în cazul turmelor
comune; stabilirea locurilor şi perioada de păşunat etc.
Alte activităţi, comune sau individuale, la fel de
importante, care intrau, de asemenea, în răspunderea şi
atribuţiile obştii erau: mineritul, vânătoarea, pescuitul,
executarea cailor de acces (drumuri), defrişări de păduri,
amenajări hidrotehnice sau construcţia de aşezăminte publice
(de rugăciune).
Această organizare solidară s-a realizat ș i ca urmare a
rudeniei dintre membrii săi, dar ș i ca urmare a unităț ii de
limbă , tradiț ii, cutume ș i religie, precum ș i din necesitatea
muncii eficiente pentru exploatarea agricolă a teritoriului.
Obș tea sătească are în principal o trăsătură economică, chiar
dacă există încă puternice relaț ii de rudenie de sânge, ca ș i
în obș tea gentilică. Stăpânirea teritorială, agricultura ș i
creș terea vitelor- baza existenț ei comunităț ii – face să se
schimbe accentul pe latura economică a tipului de relaț ii ce
se stabilesc între membrii colectivităț ii. Puternicele tradiț ii
monogame ale relaț iilor de familie generează o diferenț iere
a familiei mari, în frunte cu pater familias, în favoarea familiei
individuale, formate din perechea de soț i ș i copiii lor.
Procesul de unire a obș tilor teritoriale este evidenț iat
în cele trei forme de organizare socială ș i politică:
CNEZATUL- existau cnezi de stat, care stăpâneau de regulă
un sat sau două, ș i cnezi de vale, care ajungeau să
stăpânească un grup de patru până la optsprezece sate situate
într-o regiune unitară din punct de vedere geografic. Deoarece
cneazul a fost conducător al satului, el a luat locul politic de
judec sau jude. Cnezatul de vale este o formă intermediară
între cnezatul de sat ș i voievodat, uneori cneazul de vale fiind
numit jupan, de unde derivă mai târziu denumirea de
domeniu-jupanat.
VOIEVODATUL- este o formă cu un caracter ereditar mai
puț in consolidat ca ș i cnezatul de vale, dar are atribuț iuni
administrative mai întinse. Voievozii au provenit din familiile
cnezilor celor puternici, erau aleș i ș i îndeplineau trei tipuri
de atribuț ii: militare, judiciare, religioase. Autoritatea
voievodului era limitată de adunarea cnezilor, aș a cum mai
târziu va fi limitată de sfatul boierilor.
Ț ARA- uniunea a ș ase sau ș apte uniuni de obș ti, situate din
punct de vedere geografic în aceeaș i zonă; sunt cunoscute în
46
izvoarele istorice : Ț ara Bârsei, Haț egului, Făgăraș ului,
Oaș ului, Loviș tei, Vrancei.
4.3.2.3. Normele de conduită specifice obș tilor săteș ti

teritoriale
Principala avuţie a obştii era pământul pe care locuia şi
îl lucra, păşunile, pădurile, apele, tot ce intra sub incidenţa
teritorială a obştii. Proprietatea era comună; o stăpânire în
devălmăşie care nu era suma proprietăţilor individuale ci un
întreg asupra căruia aveau drepturi egale toţi membrii
colectivităţii, cu excepţia bunurilor personale. De precizat
faptul că doar pământul era în proprietate comună, roadele
acestuia reveneau fiecărei familii potrivit lotului ce i se
atribuia la începutul fiecărui an agricol.
În cadrul proprietăţii devălmaşe, membrii obştii,
individual sau în grup, nu aveau voie sa înstrăineze părţi din
moşie. Proprietatea obştească era sacră, intangibilă. Turmele
de oi, vite, cai etc., erau socotite, de asemenea, bunuri comune
(devălmaşe). În această categorie intrau bunurile din subsol
(diferite minereuri), morile, precum şi alte instalaţii. În aceste
condiţii se pare că a luat naştere dreptul de preemţiune,
cunoscut prin durabilitatea lui. Înstrăinarea de bunuri imobile
privea pe cei ce nu făceau parte din clanul respectiv. Dacă
cineva renunţa la drepturile lui asupra lotului de pământ se
impunea consultarea mai întâi a rudelor doritoare de a
cumpăra, iar în cazul că nu se găsea cineva dintre rude, urmau
vecinii, obştea. Ideea era aceea de a nu înstrăina părţi ale
comunităţii.
Dacă pământul era în devălmăşie, existau şi bunuri ale
familiei, cum erau casa şi curtea, unelte şi alte bunuri
personale, care vor sta la temelia viitoarelor proprietăţi
feudale. Casa a fost prima desprindere de obşte. Fără îndoială
că şi uneltele personale aveau acelaşi statut, legiferat de către
comunitatea de obşte. Semnul trecerii gospodăriei în stăpânire
personală l-a constituit gardul cu care a fost izolată de
proprietatea comună a obştii. Modul de îngrădire a casei şi a
curţii este constatat începând cu secolul al IV-lea e.n. Un
proces asemănător s-a petrecut cu câmpul, ajungându-se la
delimitări de loturi numite sort. Probabil pentru încurajarea
unei mai bune organizări a muncii şi pentru randament mai
mare, conducerile obştilor au stimulat loturile familiale sau
personale. Se ivea astfel o valoare nouă în domeniul
proprietăţii şi o normă legislativă proprie viitoarelor forme de
proprietate feudală.
Lărgindu-se treptat, proprietatea va deveni una dintre
instituţiile fundamentale ale dreptului feudal şi burghez de mai
47
târziu.
Fapt enunţat deja la alte capitole, regimul fundamental
al obştii era egalitatea dintre membrii acesteia. Egalitatea era
determinată de caracterul de devălmăşie asupra pământului şi
de participarea tuturor la muncă de producere a bunurilor, în
condiţiile absenţei elementului economic dominant, care să nu
muncească dar să aibă mai mult decât cei ce lucrau. Prin
dispariţia stăpânirii romane de tip sclavagist, şi când încă nu
apăruseră deosebirile de avere, oamenii erau toţi egali.
Calităţile personale de inteligenţă, vitejie, buna comportare –
aşa cum erau de exemplu, oamenii buni şi bătrâni, puteau să
evidenţieze pe unii membrii din cadrul comunităţii săteşti, dar
nu să-i suprapună celorlalţi. Prin sarcinile obşteşti pe care le
îndeplineau, aceştia aduceau foloase întregii obşti.
În perioada la care ne referim (sec. IV-IX) familia mică
devine celula de bază a societăţii. Familia avea atribuţii
economice, paternale, biologice, educative, sociale etc. Există
o solidaritate familială rezultată din aceste atribuţii şi
răspunderi. Există îndatorirea de întreţinere reciprocă între soţi
şi între părinţi şi copii. Asemenea principii tradiţionale la daci
vor fi întărite de religia creştină, răspândită în lumea daco-
romană încă din secolul al III-lea e.n..
Căsătoria se încheia prin liber consimţământ al soţilor,
iar după răspândirea creştinismului şi prin binecuvântarea
religioasă. Divorţul era admis la cererea oricăruia dintre soţi
pe baza aceloraşi principii de egalitate, în ceea ce privea
motivele invocate. De asemenea, succesiunea: descendenţii
aveau drepturi egale la moştenirea părinţilor. Dreptul de
moştenire era recunoscut şi sotului supravieţuitor.
De necrezut că într-o lume atât de zbuciumată, expusă la
permanente retrageri din calea năvălitorilor şi revenirea la
vetrele iniţiale, o lume în care orice lucru se realiza anevoios,
s-a găsit forţa necesară menţinerii şi promovării vieţii
specifice, a normelor morale şi de drept, condiţie fără de care
nu se poate vorbi de societate organizată sau civilizaţie.
Ştiinţa istoriei evidenţiază faptul că obştea sătească
străromânească, în tainica ei evoluţie a răspuns multor cerinţe
ale momentului, reuşind să se încadreze în normele fireşti de
ascensiune ale unui popor. A creat şi acumulat valori noi,
reuşind chiar să asimileze numeroase grupuri de populaţie
străine, risipite în acest spaţiu de tăvălugul migraţiilor,
populaţii cu care autohtonii adesea au conlucrat sau pe care le-
au înfruntat. Asimilarea de populaţii migratoare explică
diferenţa istorică dintre autohtoni (mai evoluaţi) şi năvălitori,
aflaţi într-un stadiu mult înapoiat. În astfel de condiţii, foarte
succint prezentate, daco-romanii, mai exact străromânii, au
menţinut legea pământului, adică norme şi instituţii de drept.
Obiceiul pământului nu este o creaţie a unui moment
48
oarecare din trecut, ci este produsul unui îndelungat proces
istoric care, în linii mari, coincide cu însuşi drumul urmat de
poporul ce l-a aplicat. Într-o formă iniţială, acest sistem
normativ a corespuns societăţii fără clase, iar după înglobarea
comunităţilor săteşti în organisme politice de tip statal ––mai
întâi de tip sclavagist, apoi feudal––– ele au căpătat caracter
de formaţiune juridică, în cadrul unui proces dialectic specific,
prin care dreptul clasei dominante, impus maselor populare ca
drept pozitiv, a continuat să fie aplicat de acestea şi după
dispariţia acestor clase, a modului de producţie şi a sistemului
de drept respectiv, transformându-se din drept pozitiv în obicei
juridic.
Dreptul civil s-a manifestat sub diferite forme de
exprimare juridică. În primul rând, că persoane libere şi egale,
membrii obştii puteau încheia diverse tranzacţii sub formă de
contracte. Vânzarea era contractul cel mai răspândit, cu efect
translativ de proprietate prin simplul consimţământ al părţilor.
Numeroase tezaure monetare scoase la iveală de arheologi
pentru epoca respectivă, precum şi exemplarele de balanţe
pentru cântărirea obiectelor de vânzare, fac dovada unui
comerţ intens şi implicarea persoanei în afaceri, care atrăgea
după sine responsabilităţi şi respectarea de norme comerciale,
juridice de piaţă. Contractele verbale erau precumpănitoare,
iar cuvântul dat leagă părţile, ca şi datul mâinii, ambele
procedee având sensuri magice. Jurământul era folosit şi în
înţelegerile particulare şi în cele cu alte popoare.
În condiţiile din acele vremuri este aproape
surprinzător faptul că au existat norme de drept care au
funcţionat cu eficienţa. Cu certitudine, la menţinerea şi
impunerea normelor juridice în societate a contribuit biserica,
precum şi spiritul foarte puternic de comuniune. Există o
supunere totală faţă de voinţa colectivităţii.
Aşadar au existat instituţii şi activităţi legislative pe
care trebuie să le descifrăm din multitudinea ştirilor despre
alte domenii. Adesea, actul juridic putea fi confundat cu faptul
economic, religios, militar sau politic.
Totuşi, cu toată perfecţiunea pe care, din
sentimentalism încercăm să o atribuim înaintaşilor noştri,
trebuie relevat faptul că existau şi abateri de la normele de
conduită socială stabilite prin tradiţie sau impuse de
colectivitate (direct ori prin conducătorii ei). Complexitatea
fiinţei umane, imprevizibilul social au cauzat şi anomalii care
la rândul lor au determinat măsuri pentru stoparea şi
eradicarea lor.
Spre deosebire de perioada anterioară retragerii
aureliene formalismul caracteristic dreptului roman a dispărut,
impunându-se formele mai vechi, simple şi directe.
Se poate susţine că tradiţia dacică a fost destul de
49
puternică, dacă avem în vedere următoarele:
- după retragerea romană, statul cu organismele lui a
lipsit; clasele dominante nu existau; lumea daco-
romană s-a refăcut în mediul rural;
- populaţiile migratoare au frânat evoluţia societăţii
daco-romane. Menţinerea şi revigorarea cutumei
dacice s-a datorat faptului că dreptul roman nu a fost
aplicat marii majorităţi a populaţiei din Dacia Romană.
Această populaţie avea statutul de peregrin, iar
cetăţenii romani colonizaţi în provincie au păstrat în
bună măsură propriul lor drept provincial, pe care apoi
l-au luat cu ei odată cu retragerea din Dacia.
Dreptul acţiona atunci când normele de conduită socială
stabilite prin obiceiul pământului sau ad-hoc, erau încălcate.
Conflictele dintre membrii obştii se rezolvau în cadrul
acesteia. În alte cazuri nefericite se recurgea la Legea
talionului. În cazul în care o persoană sau mai multe dintr-o
obşte provocau daune altei obşti, răspunderea o prelua obştea
vinovatului. Aşadar răspunderea era solidară din partea
comunităţii, care îşi aroga dreptul de a pedepsi pe vinovat
potrivit regulilor din obştea respectivă, răspunzătoare de
educaţia lui. În cazul că existau daune, de asemenea, obştea
căreia îi aparţinea vinovatul plătea despăgubiri.
În vechiul sistem punitiv popular românesc pedeapsa
maximă era nu moartea, ci izgonirea vinovatului din
colectivitate (sat, obste). Opinia publică exercita astfel un
control şi o înrâurire puternică şi permanentă asupra celor ce
nu respectau regulile de convieţuire. S-au păstrat până târziu
în evul mediu şi epoca modernă, şi alte pedepse cum erau
strigarea peste sat, sau cu ocazia unor întruniri atribuirea de
porecle făptaşilor vinovaţi.
În general, în lumea obştilor predominau infracţiuni
contra persoanelor, şi nu cele contra bunurilor, furtul fiind
considerat un lucru lipsit de sens. Însuşirea roadelor pentru
consumul pe loc nu era socotită furt, ci numai culegerea lor
pentru alte scopuri (înstrăinare). Sancţiunea pentru hoţ era
purtarea lui prin sat cu lucrul furat, ceea ce echivala cu
moartea civilă a celui vinovat. Se aplica şi vendeta
(răzbunarea) dar în zonele rămase în urmă, unde relaţiile
gentilice au durat mai multă vreme. În zonele în care obştile
teritoriale s-au dezvoltat mai de timpuriu, începuse să se
admită compoziţia.
Normele de convieţuire aplicate în vechime, în relaţiile
materiale dintre membrii comunităţilor vecine de pe teritoriul
ţării noastre au îmbrăcat forme multiple: organizare,
administraţie, regimul persoanelor, bunuri, obligaţii, pedepse,
relaţii intercomunitare publice şi private etc. având caracter de
sistem normativ ce corespundea, în conţinut şi forma, nevoilor
50
concrete ale acestor comunităţi, stadiului lor de dezvoltare.
Toate relatările subliniază vechimea acestor practici, ce au
avut o aplicare îndelungată, pe baza convingerii că ele
reprezentau o ordine juridică şi că aveau deci o raţiune de a
exista.
Nerespectarea obiceiului juridic, înzestrat cu sancţiune
materială, însemna, în acelaşi timp, nesocotirea voinţei întregii
comunităţi, fapt pentru care cel vinovat se excludea automat şi
fără drept de apel din mijlocul ei, fiind “desconsiderat şi
povestit peste tot satul”, “rămânea toată viaţa batjocura
satului”, “nu mai scăpa de gura satului” –formulări de
expresie juridică venite din vechime şi care s-au păstrat până
în contemporaneitate.
Obştea sătească a cunoscut, în perioada de care ne
ocupăm, şi relaţii interetnice publice. Aceste elemente de drept
intercomunitar privat se regăsesc în modul de tratare a
străinilor, care în sistemul popular tradiţional nu erau neapărat
neromâni ci “om din alt sat”. Relaţiile intercomunitare
publice se stabileau pentru nevoi de apărare.
4.3.3. Legea Ț ării ( ius valachicum)

4.3.3.1 Conceptul de lege
Despre Legea Ţării trebuie spus că aceasta însemna o
multiseculară practică a vieţii sociale, bazată pe îndeletnicirile
fundamentale, ce acopereau întreg spaţiul locuit de români.
Asemenea legi nescrise, de sorginte străveche, cu numeroase
elemente de drept cutumiar, agrar şi pastoral, cuprind şi
organismele de aplicare a normelor juridice.
Referindu-se la această tradiţie juridică, istorici ai
dreptului românesc susţin că Jus Valachicum constituie
apogeul unei îndelungate evoluţii, în cadrul obştilor săteşti.
Ascensiunea organizării teritoriale şi politice către ceea ce s-a
numit „ţară”, la un moment dat, urmată apoi de cnezat şi
voievodat, s-a făcut pe temeiul consolidării şi perfectării
normelor de drept proprii.
Jus Valachicum constituie dovada faptului că instituţia
dreptului la români era puternică prin vechimea, logica şi
răspândirea ei. Nu numai că a supravieţuit vicisitudinilor
istoriei, ci mai mult decât atât, s-a perfectat într-un sistem,
ceea ce nu a putut fi dislocat de migratori sau de către
influenţe din afară. Un lucru, îndeobşte cunoscut, anume acela
că procesul cristalizării societăţii feudale româneşti a căpătat
trăsături proprii mult diferite faţă de feudalismul popoarelor
vecine, care de la stadiul de barbarie au trecut direct la
feudalism. Datorită acestui fapt autohtonii au exercitat o
puternică influenţa asupra vieţii populaţiilor migratoare,
grăbindu-le procesul de trecere spre feudalism şi chiar
sedentarizarea geopolitică.
51
Comunităţile gentilice ale populaţiilor migratoare, din
prima fază a pătrunderii lor pe teritoriul fostei Dacii, nu au
putut influenţa, cum eronat le-a fost atribuit, organizarea
social-economică a autohtonilor, cu atât mai puţin în plan
juridic, dimpotrivă, modul de organizare în unităţi teritoriale a
populaţiei localnice a grăbit sedentarizarea noilor veniţi.
„Ca atare – conchid Vl. Hanga şi L. P. Marcu -terminologia
social organizatorică a populaţiilor migratoare, ce au trecut
vremelnic pe teritoriu dacic n-au reprezentat decât un
paralelism cu ceea ce exista deja…
Potrivit dicţionarelor, Jus Valachicum sau Jus
Valachorum, se traduce prin dreptul românesc. Acesta a fost
sistemul de reglementare în cadrul obştilor săteşti ale
românilor, pe când nu se numea aşa (Jus Valachicum) şi care,
pe măsura cristalizării societăţii feudale în Europa de est, state
din preajma românilor au receptat Jus Valachicum,
recunoscându-i aplicabilitatea. Jus Valachicum este de fapt
Legea Românească, lege păstrată şi aplicată în toate teritoriile
locuite de români. Adică, statele feudale din vecinătatea ţărilor
Române, pe teritoriul cărora existau colectivităţi româneşti, au
recunoscut acestora dreptul de a se folosi de normele juridice
proprii, numindu-le Jus Valachicum, ca un drept personal şi
colectiv.
După cum se va vedea în continuare, Legea Ţării va fi
tot mai îngrădită de către normele de drept medievale, norme
elaborate de clasa feudală, şi servind în principal această clasă.
Jus Valachicum face în plan legislativ trecerea de la societatea
de obşte, la cea feudală. Elemente ale lui Jus Valachicum sunt
prezente în lumea obştilor, care încă nu erau vlahe (ci mai
mult daco-romane). Aceste elemente au pregătit şi au făcut
trecerea la următoarea societate structurată pe clase şi
organisme administrativ politice de stat. Se poate conchide
astfel că au existat două stări diferite, şi anume: obştea şi
societatea feudală, care au avut ca numitor comun Legea Ţării,
Legea Românească sau Jus Valachicum.
4.3.3.2. Trăsăturile caracteristice ale Legii Ț ării

Caracterul teritorial imobiliar avea în vedere faptul că
vechiul drept românesc a luat ființ ă în aș ezările rurale, cele
care ș i-au păstrat continuitatea chiar ș i după retragerea
romanilor din Dacia. Acest caracter exprimă legarea Legii de
un teritoriu locuit de o populaț ie organizată politic pe un
anumit teritoriu.
Această caracteristică a Legii Ț ării este întărită ș i de
atenț ia cu care este reglementată proprietatea imobiliară, în
primul rând asupra pământului. Din timpuri străvechi ea este
precis hotărnicită, iar normele prevăd proceduri speciale
52
pentru stabilirea ș i apărarea hotarelor ș i rezolvarea
conflictelor rezultate din încălcarea sau stricarea lor. Toate
acestea sunt semne ale caracterului sedentar al populaț iei
româneș ti, cu proprietăț i stabile, agrare, ce se transmiteau
din generaț ie în generaț ie.
Caracterul original al Legii Ț ării- se referă la faptul că
aceasta este o creaț ie românească, ce izvorăș te din modul de
viaț ă al strămoș ilor, dezvoltată de români în condiț iile
organizării lor în obș ti ș i în formaț iuni politice cu caracter
feudal.
Normele juridice referitoare la cnezat ș i voievodat
alcătuiesc începutul dreptului public al ț ărilor române.

Cercetarea istorică ș i sociologică a reuș it să pătrundă tainele obș tii româneș ti ș i

să dea un răspuns coerent. Obș tile au avut o existenț ă îndelungată. Mai întâi a fost
obș tea gentilică, structurată pe rudenie de sânge. Apoi a urmat obș tea teritorială
bazată pe stăpânirea în comun a pământului. Obș tea teritorială a existat ș i în societatea
dacică sub forma aș ezărilor rurale cu denumirea de dava. Acestea au devenit fossattum în
timpul stăpânirii romane în Dacia, termen păstrat în limba româna cu denumirea
binecunoscută de sat.
Obș tea, ca formă de organizare teritorială nu trebuie înț eleasă ca fiind oponentă
organizaț iei de stat, dimpotrivă ea a dovedit disponibilităț i de încadrare în forme
statale, aș a cum a fost în cazul Daciei centralizate sau în situaț ia provinciei Dacia
Romana, iar mai târziu în statul feudal. Comparând obș tea teritorială cu statul, se
constată că există o trăsătură comună, ș i anume aceea că ambele sunt constituite pe
temeiul unor grupări teritoriale, nu de rudenie.
Totodată obș tile se deosebesc esenț ial de stat prin aceea că numai statul dispune de
o forț ă publică instituț ionalizată (cu organisme de constrângere etc), ce se situează
deasupra societăț ii, în timp ce obș tea este lipsită de astfel de instituț ii. Ea păstrează
forme arhaice de conducere, realizate prin participarea tuturor membrilor săi. Obș tea
teritorială constituie, prin această prismă, primul pas spre organizarea de stat, prin
prezenț a criteriului teritorial, ca temelie de constituire, fapt pentru care obș tea devine
prima grupare socială a oamenilor liberi, nelegaț i prin legături de sânge.
53
Romanizare, ruralizare, obştea sătească, cnezat, voievodat, ţară, proprietate devălmaşă,
drept de preemţiune.

1. Daţi exemplu de bunuri în devălmăș ie.
2. Care era regimul fundamental al obştii?
3. Ce reprezintă obiceiul pământului?
4. Detaliaţi în câteva cuvinte Legea talionului.
5. Definiţi Jus Valachicum.
1. Semnificaţia noţiunii de ius valachicum sau ius valachorum sau „dreptul românesc” este:
a. obiceiul pământului;
b. dreptul cel nou, cel scris ;
c. obiceiul pământului şi dreptul scris.
2. Atât obştea teritorială, cât şi satul s-au constituit pe baza unor grupări teritoriale şi nu de
rudenie. Satul avea o forţă publică instituţionalizată, cu organe de constrângere, în timp ce
obştea păstra o formă de conducere arhaică realizată prin participarea tuturor membrilor săi.
Această “democraţie” îşi alegea organele de conducere:
a. Adunarea obştii, oamenii buni şi bătrâni (homines boni et veterani), juzii (cnezii) ;
b. magistraţii, Adunarea obştii ;
c. preoţii, magistraţii.
3. În cadrul obştilor săteşti, proprietatea asupra pământului se împărţea în :

a. proprietate individuală asupra casei şi proprietate comună asupra terenului arabil ;
b. proprietate individuală asupra terenurilor de cultură şi proprietate comună asupra celorlalte
terenuri ;
c. proprietate individuală asupra izlazului, pădurilor şi apelor şi proprietate comună asupra
terenului arabil.
4. În cadrul obştilor săteşti, puterea judecătorească se exercita de :

a. judele sătesc şi Adunarea obştii ;
b. familia implicată ;
c. judele sătesc şi Sfatul oamenilor buni şi bătrâni.
54
5. Ius valachicum se referă la:
a. dreptul vlahilor, legea ţării, obiceiul pământului ;
b. numai norme din dimeniul dreptului public ;
c. numai norme de drept privat referitoare la raporturile agrare.
6. Legea ţării a adus o reglementare amănunţită asupra infracţiunilor. Cele mai grave erau
considerate :
a. furtul şi violenţa ;
b. infracţiunile împotriva statului, proprietăţii şi persoanei ;
c. infracţiunile de omucidere.
Bibliografie :

Bucureș ti, 2012
55
FORMAREA STATELOR FEUDALE ROMÂNEŞTI
Cuprins :
5.1. Introducere
5.3.1.Ț ările Româneș ti de sine stătătoare
5.3.1.1. Ț ara Românească a Munteniei
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei
5.1. Introducere
Feudalismul sau evul mediu reprezintă orânduirea
care face legătura dintre clasicismul antic şi epoca
modernă. Începuturile evului mediu în Europa s-au conturat
pe fundalul destrămării (prăbuşirii) Imperiului Roman,
începând cu secolul al IV-lea era noastră şi în condiţiile
năvălirilor barbare ce vor dura aproape o mie de ani.
Această epocă istorică - feudalismul - care a durat peste 12
secole (sec. V-XVIII) prezintă unele caracteristici care o
deosebesc de antichitate, dar şi de epoca modernă care a
succedat-o.
5.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de

învăț are
Obiectivele unităţii de învăţare:
- înţelegerea conceptului de stat feudal;
- cunoaşterea formării statelor feudale româneşti;
- identificarea fiecărui stat.
56
Competenţele unităţii de învăţare:
- studenţii se vor familiariza cu conceptele de state
feudale româneşti;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni
juridice.

5.3.1.Ț ările Româneș ti de sine stătătoare
Moment remarcabil în istoria românilor,
constituirea celor trei state centralizate (Transilvania,
Ţara Româneasca şi Moldova) a marcat începutul unei
noi etape istorice, deosebit de importantă în procesul
de afirmare şi consolidare a românismului. Formarea
statelor feudale centralizate a constituit momentul de
încheiere a procesului de reunire a vechilor
formaţiuni de dimensiuni mai mici (cum erau ţările,
cnezatele, voievodatele).
Dacă alte popoare s-au regăsit de la începutul evului
mediu în state unice, românii, ca şi alte etnii, au cunoscut
vreme de mai multe secole pluralismul statal. Din cauza
presiunilor şi ameninţărilor externe, venite din mai multe
direcţii deodată, românii au fost nevoiţi să se
constituie mai întâi în cunoscutele formaţiuni centralizate
(Transilvania, Moldova şi Ţara Românească).
Românii, prin tradiţia lor dacică, prin evoluţia lor
unitară în perioada migraţiilor, aveau dreptul la o
organizare feudală centralizată într-un singur stat pe toată
întinderea fostei Dacii. Însă, vicisitudinile istoriei nu au
57
permis acest lucru, realizându-se astfel cele trei state
româneşti cu puternice şi permanente legături între ele. În
pofida unor atari realităţi politice pluraliste, românii vor
evolua unitar prin spirit, limba şi conştiinţa originii
comune. Unirea politică deplină se va înfăptui, după
încercarea lui Mihai Viteazul la 1600, mai târziu, în epocile
modernă şi contemporană.
5.3.1.1. Ț ara Românească a Munteniei

A fost constituită ca stat feudal centralizat de sine
stătător în prima parte a secolului al XIV-lea, rezultat
firesc al unui proces complex şi îndelungat de unificare
a tuturor formaţiunilor politice româneşti prestatale existente
de secole între Carpaţi şi Dunăre. Pe parcursul veacului al
XIII-lea s-a realizat pe întreg teritoriu amintit o
omogenizare etnică în condiţiile asimilării de către autohtoni
a ultimilor migratori (slavi, pecenegi, cumani, tatari). Se
constata o maturizare politica a formatiunilor existente din
spatiul de la sud de Carpati.
Pe plan intern se înregistrează o creştere numerică a
populaţiei , aşezată în sate şi tîrguri, precum şi o stare
economică satisfăcătoare, marcată de creşterea producţiei
agricole, extinderea relaţiilor comerciale, dezvoltarea
meşteşugurilor şi creşterea reţelei de drumuri.
Dezvoltarea acestor cnezate şi voievodate a fost
stânjenită, de asemenea, de tendinţele expansioniste ale
regatului maghiar, care râvnea cu insistenţă la supunere
faţă de Coroana Maghiară a acestei ţări româneşti.
Periodic, aceste formaţiuni au avut statut de vasalitate faţă
de regii unguri. Aceştia din urmă, fără să aibă vreun drept,
cu atât mai puţin accepţiunea românilor, se considerau
suzerani ai cnezatelor şi voievodatelor de la sud de Carpaţi.
Nu puţine şi nu uşoare au fost confruntările
voievozilor români cu regatul maghiar, în tendinţa şi
dorinţa lor firească de a-şi menţine independenţa
deplină.
Exemplul cel mai atrăgător îl oferă voievodul
Litovoi, care în anii 1272-1277 a refuzat să recunoască
suzeranitatea regelui maghiar Ladislau Cumanul.
Intervenţia militară a ungurilor a fost întâmpinată de
români cu rezistenţa armată. Litovoi a căzut în luptă (1277)
iar fratele său Bărbat, succesor la domnie, a fost nevoit să
recunoască pentru un timp suzeranitatea regelui maghiar.
Cel care a conferit românilor de la sud de Carpaţi
independenţa şi un larg prestigiu a fost Basarab (fiul lui
Tihomir) care a domnit între anii 1310-1352, recunoscut
ca mare voievod, apoi ca domnitor (unificator) de toţi
58
ceilalţi cnezi şi voievozi dintre Dunare şi Carpaţii sudici.
Victoria armatelor sale la Posada (9-12 noiembrie
1330) asupra regelui maghiar Carol Robert a reprezentat
actul de naştere a Ţării Româneşti ca stat independent,
unitar, centralizat şi de sine stătător.Acest fapt a asigurat
pentru o perioadă de circa o sută de ani, organizarea şi
dezvoltarea liberă a acestei ţări. Totodată, noul stat
european se va bucura de un real prestigiu în rândul ţărilor
vecine şi în Europa.
5.3.1.2. Întemeierea Moldovei

Începând cu secolul al XI-lea sunt atestate, la est de
Carpaţi, mai multe formaţiuni politice româneşti, care au ieşit
în evidenţă, fiind consemnate în cronicele vremii. Izvoarele
poloneze ce stau la baza Cronicii lui Jan Dlugosz dovedesc
faptul că în anul 1070 “valahii” au luptat alături de Viaceslav
de Polotk împotriva lui Boleslav al II-lea, “cel îndrăzneţ”,
regele Poloniei.
Formaţiunile politice româneşti de la est de munţii
Carpaţi au urmat aceeaşi cale ca şi Ţara Românească, în
efortul lor de constituire a statului feudal centralizat de sine
stătător, existând în acest caz multe asemănări. Realităţile
social-economice şi politice, existenţa mai multor formaţiuni
politice în regiunea la care ne referim confirmă gradul evoluat
la care ajunsese această zonă. La fel ca în Ţara Românească şi
în Moldova, slăbirea dominaţiei Hoardei de Aur (tătarii)
crease condiţii mai bune procesului de unificare a românilor.
În primii ani ai secolului al XIV-lea este pomenită în
zona o “ţară a românilor” (Vlachenlant), dar şi aici
pătrunsese regalitatea maghiară, care a organizat în părţile
nord-estice ale Moldovei începând din anul 1352 o Marcă
(administrativ-politică) cu capitala la Baia. Conducerea ei a
fost încredinţată lui Dragoş (boier român din Maramureş) care
a căpătat titlu de voievod supus coroanei maghiare.
Lichidarea vasalităţii ce o impuseseră maghiarii aici s-a
înfăptuit prin lupta armată a românilor localnici, în alianţă cu
oştenii maramureşeni conduşi de către căpetenia lor, Bogdan
de Cuhea. Acesta era un aprig luptător român împotriva
tendinţelor şi practicilor expansioniste ale feudalitaţii
maghiare.
Profitând de faptul că ungurii se găseau în conflict cu
Ţara Românească şi cu bulgarii, Bogdan din Maramureş a
trecut munţii cu o mică armată, şi în conlucrare cu oştile
boierilor moldoveni l-a alungat pe voievodul Balk (1359),
urmaşul lui Dragoş la tronul Moldovei, aflat şi el sub
suzeranitate maghiară. Drept urmare a îndepărtării
“împuternicitului” maghiar, boierii moldoveni l-au ales pe
Bogdan domn al ţării Moldovei. Astfel se alcătuia o nouă ţară
59
românească ca stat independent de sine stătător centralizat.
Concluzionând asupra organizării statelor feudale
centralizate româneşti, se poate aprecia că, românii, prin
tradiţia dacică a statului lui Burebista şi Decebal, precum şi
prin evoluţia unitară, după retragerea romană, aveau dreptul la
realizarea unui stat centralizat pe întreg spaţiul fostei Dacii.
Nu s-a putut realiza acest lucru din două motive şi anume:
1. Ameninţările externe venite din mai multe direcţii deodată
i-a obligat pe români să se apere spate-n-spate;
2. În al doilea rând i-a împiedicat şi mentalitatea feudală de
pluralism statal, care se regaseşte şi la alte popoare europene.
Cu toate acestea, în contextul dat, realităţile politice româneşti
au ieşit din anonimatul stăpânirilor străine temporare,
observându-se creşterea efortului formaţiunilor statale din
spaţiul Carpato-Danubiano-Pontic de a se organiza şi de a se
stabiliza. Faptul nu convenea însă intereselor statelor vecine
care urmăreau să se folosească de pluralitatea statală creată,
precum şi de urmările dezastruoase lăsate de ultimele năvăliri
barbare. Statele centralizate româneşti create în secolele XII-
XIV, având în fruntea lor domnitori destoinici, vor reuşi să se
consolideze şi să promoveze instituţii tipice, precum domnia,
care s-a afirmat puternic în secolele următoare.
5.3.1.3. Voievodatul Transilvaniei

Cum anume s-a produs actul de unificare a
cnezatelor şi voievodatelor din Transilvania, dând naştere la
o puternică formaţiune politică centralizată, nu se ştie prea
bine. Ceea ce se cunoaşte cu exactitate este faptul că în
secolele XI-XIII teritoriul românesc a cunoscut ultimele
valuri ale populaţiilor migratoare: pecenegi, uzi, cumani,
mongoli şi tătari. Acestea au cauzat enorme distrugeri
materiale şi pierderi de vieţi omeneşti, au frânat dezvoltarea
societăţii româneşti, aflată în acea vreme într-o perioadă de
avânt economic şi de consolidare a vieţii politice şi de stat.
Notarul anonim al regelui maghiar Bela aminteşte
în cronica sa Gesta Hungarorum de existenţa, la sfârşitul
secolului al IX-lea, a trei formaţiuni politice - ducate
(voievodate) ––sau “ţări”–– în Banat, Crisana şi Podişul
Transilvaniei, conduse de: Glad, Menumorut, Gelu,
urmate la sfârşitul secolului al X-lea şi începutul secolului
al XI-lea de alte doua ducate sau voievodate: unul cu centru
la Alba-Iulia, iar al doilea în Banat, având cetatea de
scaun la Morisena (Cenad, jud. Timis).
Aceste două voievodate cuprindeau teritoriile unor “ţări”
ale românilor, fiind mai întinse decât cele precedente,
mai bine organizate şi mai bogate. Totodată, săpăturile
arheologice au scos la iveală cetăţi ca Moigrad şi Moresti,
60
reşedinte ale unor căpetenii politice.
Un alt izvor convingător este epopea intitulată
Viaţa sfântului Gerard de Cenad, scrisă în prima jumătate
a secolului al XII-lea, în care se dau informaţii despre
organizarea voievodatului “bănăţean”, precum şi despre
legăturile lui politice şi religioase cu Bizanţul.
În această etapă, voievodatele româneşti au evoluat
de la formaţiuni de mică întindere spre forme statale mai
cuprinzătoare, mai bine organizate, adică spre realizarea
centralizării într-un singur voievodat.
Lucru, de asemenea ştiut, este faptul că în anul
1176, Leustachius apărea ca voievod al întregii
Transilvanii, ceea ce atrage atenţia asupra unificării care
avusese loc în acest spaţiu românesc. Au urmat alţi
voievozi ca Roland Borsa (1284-1293) sau Ladislau Kan
(1294-1315), care au asigurat unitatea înfăptuită, precum şi
un cuprinzător statut de autonomie românească.
5.3.1.4. Statul feudal al Dobrogei

Între Dunăre şi Marea Neagră, pe tot timpul secolelor
XI-XIII au existat formaţiuni politice, dintre ai căror
conducători sunt cunoscuţi Tatos, Sestlav, Satza. Continuă să
existe marile porturi Constanţa şi Mangalia, precum şi
porturile fluviale Sulina, Chilia, Tulcea, Vicina, Măcin,
Hârşova, Cernavodă şi Dîrstor. Teritoriul dobrogean a format
un stat feudal sub autoritatea împăraţilor bizantini, sub numele
de Paristrion. După ce o perioadă se află sub suzeranitatea
ţaratului bulgar, profitând de destrămarea acestuia se
întemeiază Ţara Cavarnei, în 1346, când această formaţiune
politică este condusă de Balica, apoi de Dobrotici. Aceştia
aveau titlu de despot şi erau recunoscuţi de împăraţii
Constantinopolului. După Dobrotici, de la care se moşteneşte
şi toponimia regiunii, urmează la tron Invanco, în anul 1386.
Domnii munteni se vor lupta pentru a apăra Dobrogea şi a o
include în Ţara Românească, aşa cum reuşeşte Mircea în 1386
şi în 1404, dar, mai apoi, Dobrogea cade sub stăpânirea
turcească timp de patru secole şi jumătate..
61
Dreptul românesc vechi, nescris, a cărui origine trebuie căutată în practicile
populare de la nivelul obș tii săteș ti, agrare ș i pastorale, este o creaț ie originală a
poporului nostru, o sinteză de norme juridice formată treptat în secolele de trecere la
feudalism. Acest drept oglindeș te un sistem juridic de sat (rural) bazat pe stăpânire,
folosinț ă ș i responsabilitate colectivă.
Primele norme ale cutumei priveau, desigur, organizarea ș i ordinea socială,
proprietatea, folosirea pământului, relaț iile de familie etc. S-au constituit ș i instituț ii de
judecată specifice, alese după anumite rânduieli; s-au instituit dări ș i pedepse
concepute după o datină proprie.
Factorul juridic reprezentat prin dreptul nescris, obiceiul, legea cea vie „care
trăieș te în conș tiinț a tuturor ––aprecia istoricul Ioan Lupas–– a constituit o creaț ie
originală a românilor, care a evoluat în direcț ia spiritului de unitate, întreț inut de
limba ș i religia româă”. Pe calea „dreptului românesc” (Jus Valachicus), a dreptului
consuetudinar sau obiș nuielnic, s-au transmis multe tradiț ii ș i instituț ii ancestrale
româneș ti, socotite cu temei, contribuț ii la patrimoniul ș tiinț ific universal.

Feudalismul, cutuma, populaţii migratoare.

1.Daţi exemplu de formaţiuni politice.
2. În ce secol a fost întemeiată Moldova?
3. Între ce ani a domnit Basarab?
4. Când a avut loc Lupta de la Posada?
5. Daţi exemplu de popoare migratoare în Transilvania.
1. Legislaţia medievală din Ţara Românească a fost influenţată profund de:
a. tradiţia bizantină;
b. obiceiul pământului;
c. tradiţia romană.
62
2. În statele feudale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, regenţa a
fost înlocuită de :
a. locotenenţa domnească ;
b. Sfatul domnesc ;
c. Adunarea stărilor privilegiate.
3. În statele feudale româneşti, Adunarea ţării, convocată periodic în secolele XV-XVI :

a. aproba doar politica fiscală ;
b. aproba doar tratatele şi trimiterea de soli;
c. alegea domnii, aproba politica fiscală, aproba tratatele.
4. Conducerea politică centrală a Transilvaniei, în perioada cât s-a aflat sub stăpânirea
Ungariei, a aparţinut:
a. principelui;
b. guvernatorului ;
c. voievodului.
5. În perioada feudalismului, în Ţara Românească şi Moldova, instanţele judecătoreşti se

împărţeau în:
a. instanţe supreme, instanţe locale ;
b. domnul şi Sfatul domnesc;
c. instanţa sătească, instanţa seniorială.
6. În perioada feudală, în Ţările Române, rudenia îmbrăca următoarele forme :

a. rudenia după mamă, rudenia după căsătorie ;
b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă (căsătoria), rudenia spirituală (prin botez),
rudenia prin înfrăţire şi înfiere;
c. rudenia prin adopţiune fără consimţământul părinţilor, rudenia între naşi şi fini.
7. În feudalism, dreptul de proprietate, la români, s-a caracterizat prin limitări, complexitate,

suprapunere şi diversificarea proprietăţilor după titulari, ceea ce a dus la crearea următoarelor
categorii :
a. proprietatea domnească, proprietatea ţărănească ;
b. proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească;
c. proprietatea domnească, proprietatea feudalilor laici, proprietatea bisericească, proprietatea
funciară urbană, proprietatea ţărănească.
8. În feudalismul românesc, principalele contracte reale au fost:

a. donaţia, schimbul ;
b. împrumutul şi vânzare;
c. donaţia, schimbul, împrumutul.
63
9. În feudalismul românesc, principalele contracte consensuale erau :
a. vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea, mandatul ;
b. protimisul, donaţia, schimbul;
c. garanţiile, răscumpărarea.
10. În perioada feudală, în Ţările Române, căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea
începea cu :
a. logodna contractată, de obicei, cu prilejul peţitului;
b. ceremonialul de nuntă ;
c. cununia religioasă, ocazie cu care tinerii jurau credinţă.
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
64
INSTITUŢIA DOMNIEI
Cuprins:
6.1. Introducere
6.3.1. Apariț ia ș i originalitatea Domniei
6.3.2. Sistemul electivo-ereditar
6.3.3. Organele centrale ale statului
6.3.4. Organizarea de Stat ș i Dreptul în Transilvania
6.1. Introducere
Ca instituţie centrală, reprezentativă pentru societatea

feudală românească, domnia la români a constituit elementul
de referinţă în evaluarea unor norme juridice. Această
instituţie, asemănătoare altora de acest fel din alte ţări, are
unele trăsături specifice, originale prin reprezentativitatea şi
funcţionalitatea ei.

- înţelegerea instituţiei Domniei;
- cunoaşterea particularităţilor instituţiei Domniei;
- identificarea organelor centrale ale statului.

- studenţii se vor familiariza cu noţiunile specifice
acestei instituţii;
- dezvoltarea unor abilităţi de a utiliza noile noţiuni
specifice instituţiei Domniei.
65

6.3.1. Apariț ia ș i originalitatea Domniei
Domnia constituie o creaţie instituţională
românească, originală. Ea a apărut ca treaptă superioaă în
evoluţia organizării de stat la români, sintetizând forma
“ţărilor”, cnezatelor şi voievodatelor. O asemenea
instituţie, cum era domnia, nu a avut corespondent la
statele vecine. Denumirea însăşi este românească, pusă de
cărturari în legătură cu latinescul dominus, mare conducător
militar. Asocierea, în cazul românilor, a titlului de voievod şi
domn, în succesiunea lor, subliniază tradiţia dar şi inovaţia.
În consolidarea autorităţii lor, domnitorii români
s-au folosit de sprijinul bisericii ortodoxe, ceea ce
însemna asentimentul (voinţa) întregii ţări, a creştinilor
ortodocşi. Şi nu în ultimul rând, domnii celor două ţări
româneşti (Moldova şi Muntenia) s-au sprijinit în
activitatea şi afirmarea instituţiei domniei pe normele de
drept româneşti, bine înrădăcinate şi cunoscute la acea
vreme. Aşa cum s-a mai arătat în paginile acestei cărţi,
normele de drept (legea) au constituit întotdeauna un
element important în afirmarea unor momente şi instituţii
româneşti. Normele de drept au fost acelea care au
stimulat conştientizarea factorului politic de prezenţa
momentului oportun pentru a acţiona într-o direcţie sau alta.
După întemeierea statelor feudale româneşti, Ţara
Românească şi Moldova, s-a impus constituirea unor noi
instituţii juridice noi, cu scopul de garanta funcţionarea
normală a societăţii. Astfel a apărut Instituţia Domniei, odată
cu întemeierea Ţării Româneşti şi Moldovei, fiind rezultatul
unui proces de lungă durată, având la bază cnezatele şi
voievodatele.
Titularul instituţiei domniei era domnul sau marele
voievod, primul termen referindu-se la calitatea sa de stăpân,
de proprietar, al întregului pământ al ţării, pe când cel de-al
doilea are în vedere caracterul militar al instituţiei.
Acesta deţinea toate puterile statale, atât pe plan intern
cât şi pe plan extern, limitele acestora aflându-se în principiul
electivităţii, în normele juridice din Lgea Ţării, în pravilele şi
canoanele bisericeşti.
Cadrul juridic pentru instituţia domniei este dat de
66
Legea Ţării, care cuprinde un ansamblu de norme juridice ce
s-au format de-a lungul timpului.
Potrivit concepţiei şi practicii vremii, încă de la
primele începuturi, domnia şi puterea domnească erau
considerate ca puteri ale statului, ca întruchipând ideea de stat.
Domnul a apărut încă de la început ca reprezentant al statului,
al ţării, prin ţară înţelegându-se diversele categorii sociale,
care erau consultate uneori de domn, sub forma unor adunări
asupra problemelor de importanţă mai deosebită. Prin urmare,
la început, domnul se confunda cu statul, iar puterile
domnului, cu puterile statului.
Domnul exercita o putere care se pretindea că vine de
la Dumnezeu, ceea ce impunea respect şi veneraţie. Ungerea
cu mir de către patriarhul Constantinopolului sau mitropolitul
ţării, încoronarea în cadrul bisericii, însoţită de rugăciuni,
aveau o încărcătură mistică deosebită. Încoronarea domnului
s-a realizat până în sec. al XVI-lea, când coroana a fost
înlocuită cu cuca, dar ceremonialul s-a păstrat. Acesta
depunea un jurământ pe cruce şi evanghelie, puterea sa era
limitată de regulile obiceiului pământului şi de pravile, iar mai
târziu de suzeranitatea otomană.Puterea domnului era
indivizibilă şi personală, netransmisibilă.
6.3.2. Sistemul electivo-ereditar

Principiile care au stat la baza legitimităţii domniei
aveau o puternică tradiţie la români. Astfel de principii
rezultau din două trăsături fundamentale şi anume: alegerea
domnitorului, cu respectarea eredităţii.
a. Alegerea era un principiu întemeiat de vechea obşte,
încă din vremea dacilor, respectat în timpul cuceririi
romane şi consolidat după retragerea romanilor din
Dacia (275 e.n.). Ca atare, pe fundalul unei
îndelungate tradiţii, noua instituţie, domnia a putut
fi acceptată cu uşurinţă. Aceasta cu atât mai mult cu
cât ea (domnia) nu a fost impusă din afară, ci
dimpotrivă, s-a afirmat în luptă cu agresorii
străini, pentru apărarea valorilor româneşti.
Reprezentarea principiului legitimităţii a făcut ca mulţi
domnitori români să domnească perioade îndelungate.
Astfel, Basarab I a domnit 42 de ani în Ţara
Românească; de asemenea, Mircea cel Batrân a domnit 32 de
ani, Alexandru cel Bun a condus Ţara Moldovei 32 de ani iar
Ştefan cel Mare 47 de ani.
Legitimitatea trebuia să rezulte din acceptarea
domnitorului de către marea majoritate a boierilor
(boierimii) de la curte şi din teritoriu, principiu care, în cele
mai multe cazuri, s-a respectat la români.
b. Ereditatea, unul din cele două principii
67
fundamentale amintite mai sus, constituia un
element nou în practica instituţională feudală
românească. Fără să se renunţe la principiul
eligibilităţii s-a introdus, odată cu domnia, şi acela
al eredităţii, ajungându-se la împletirea celor două
modalităţi, deopotrivă de utile şi trainice.
Funcţiile de cneaz şi voievod au devenit cu timpul
ereditare, modalitate transmisă şi la instituţia
domniei. Deci instituţia voievodală, foarte
puternică la români, s-a transformat treptat în una
domnească, titlul de voievod menţinându-se alături
de acela de domnitor, în cele mai multe cazuri.
Principiul domniei ereditar – elective, bazat pe legitimitate,
a cunoscut şi unele variante cum erau asocierea la domnie
sau recomandarea. Urmărindu-se prin acestea transmiterea
paşnică a puterii dar şi o mai sigură modalitate de a se
păstra domnia în cadrul aceleaşi familii domnitoare.
c. Asocierea era atunci când domnitorul proclama din
timpul vieţii una din rudele sale (fiu, nepot, frate) ca asociat
la domnie, alături de el, urmând ca asociatul să domnească în
continuare după decesul sau îndepărtarea domnitorului.
d. Recomandarea a fost o altă modalitate de asigurare
paşnică a succesiunii, exemplul cel mai elocvent şi mai
cunoscut este acela când Ştefan cel Mare, la o vârstă
înaintată şi suferind, a adunat Sfatul Ţării, recomandându-i
să aleagă ca succesor pe tronul Moldovei pe fiul său
Bogdan al III-lea. Mai târziu, peste ani, Ştefaniţă Vodă a
recomandat ca succesor pe Petru Rareş.
Prin recomandare, ca şi prin asociere nu se încălcau
normele sistemului electiv – ereditar. Ambele modalităţi
aveau un caracter paşnic, sprijinindu-se pe
consimţământul Sfatului Ţării. Era totodată, şi o
recunoaştere din partea domnitorului a prerogativelor
adunării stărilor, o dovadă de respect faţă de normele impuse
de Legea Ţării cu privire la domnie, ceea ce întărea acesteia
caracterul ei de legitimitate.
Intensificarea luptelor interne pentru tron, lupte
întreţinute abil de puterea Otomană, devenită din secolul
al XV-lea suzerană Ţărilor Române, a dus la slăbirea
sistemului electiv – ereditar. În acelaşi timp un nou neajuns
l-a constituit larga vocaţie succesorală (prea mulţi aveau
dreptul la domnie) fapt ce a provocat numeroase
fricţiuni, patimi, violenţe, cheltuieli inutile şi păguboase.
Toate acestea au şubrezit sistemul traditional, adică legea.
Pe măsură ce puterea Otomană se consolida şi se
extindea (sec. XV-XVIII) iar lupta pentru putere în Ţările
Române căpăta forme acute, s-a deschis posibilitatea ca
domnitorii români să fie mai întâi confirmaţi de Poartă,
68
după care Sfatul Ţării se pronunţa „pentru”. Şi mai gravă a
devenit situaţia când domnitorii români erau numiţi direct
de către Constantinopol. Faptul a constituit o atingere
gravă a demnităţii româneşti, erodată între timp cu
concursul marii boierimi.
6.3.3. Organele centrale ale statului

Domnul. Statele feudale româneşti de sine stătătoare
s-au format prin unirea cnezatelor şi voievodatelor în jurul
unui mare voievod care purta titlul de domn al ţării. Instituţia
domniei a ajuns la deplina cristalizare prin preluarea unor
tradiţii formate în cadrul primelor formaţiuni politice feudale,
ca şi prin asimilarea unor trăsături ale monarhiei bizantine care
păstrau amintirea organizării politice romane, aveau ca
fundament ideologic creştinismul ortodox şi aveau premisele
necesare ăentru centralizarea puterii şi apărarea independenţei
de stat.
În calitatea sa de şef al statului, de vârf al ierarhiei
feudale în sistemul vasalităţii, domnul exercita atribuţii
privind conducerea politico-administrativă, militară,
judecătorească şi legislativă.
În calitatea sa de şef suprem al administraţiei, domnul
hotăra în domenii ca : împărţirea teritorial-administrativă a
statului, numirea dregătorilor, încasarea dărilor, şi efectuarea
prestaţiilor către domnie sau baterea monedei. În viaţa
religioasă domnul exercita o o tutelă asupra bisericii, având
dreptul de a confirma pe mitropoliţi, episcopi şi egumeni. În
domeniul vieţii internaţionale el încheia tratate de alianţă sau
comerciale şi declara starea de război sau de pace în relaţiile
cu alte state.
Comanda militară era exercitată de către domn în
calitate de voievod, denumire păstrată din epoca feudalismului
timpuriu. Dacă iniţial rolul militar al domnului consta în
coordonarea armatei, formată în principal din steagurile
boierilor, începând cu sec. al XV-lea, ca o expresie a
centralizării puterii, domnul îşi creează o armată proprie,
condusă de dregători cu atribuţiuni speciale în acest sens.
În acelaşi timp, domnul era judecător suprem al tuturor
supuşilor săi. Hotărârile judecătoreştiale domnului se bucurau
de forţă juridică numai pe timpul vieţii acestuia, urmaşii la
tron având dreptul de a rejudeca procesele. De regulă, domnul
judeca procesele împreună cu sfatul domnesc.
Sfatul Ţării. În cele două ţări româneşti, Muntenia
şi Moldova, funcţiona ca organism reprezentativ
Adunarea celor mai de seamă boieri, organism căruia i s-a
spus Sfatul Ţării. Această adunare, constituită încă de
la întemeierea statelor centralizate româneşti, era menită
69
să asigure conducerea treburilor ţării alături de domnitor.
Din operele cronicarilor moldoveni rezultă faptul logic,
potrivit căruia domnitorul nu conducea singur ţara, ci el
trebuia să consulte Sfatul în problemele principale.
Importanţă deosebită a Sfatului Ţării rezultă din
atribuţiile sale în conducerea treburilor statului. Acest
organism avea îndatoriri asemănătoare cu cele ale
domnitorului. Ca exponent al clasei feudale, Sfatul Ţării
consilia pe domnitor în probleme juridice, financiare,
religioase, militare, de politica externă etc.
Ca organism de conducere superioară, Sfatul Ţării,
era rezultatul, nu a unei invenţii sau creaţii de moment,
ci a unei evoluţii îndelungate, marcând odată cu
instituţionalizarea domniei, o treaptă nouă, superioară în
afirmarea politică şi juridică a românilor. Sfatul Ţării
semnifică într-un plan superior ceea ce altă dată, în lipsa
clasei feudale era Sfatul oamenilor buni şi bătrâni, iar mai
târziu adunările voievodale.
Până în secolul al XVI-lea adunările boiereşti
(Sfatul Ţării) au acţionat în concordanţă cu voinţa
voievodului (domnitorului), perioadă în care puterea
domnească reuşea cu uşurinţă să o domine pe cea a
boierilor. De altfel, între cele două puteri centrale erau
legături fireşti, “originare de solidaritate între domn şi
marii boieri”. Faptul se explică prin menţinerea, un timp,
nealterată a vechilor tradiţii care constau în interdependenţa
dintre cele două instituţii. Adunarea boierilor alegea pe
domnitor, iar acesta la rându-i ocrotea interesele clasei
feudale, din mijlocul căreia provenea şi el.
Instituţia Sfatul Ţării a înregistrat cu timpul
transformări şi modificări de atribuţii, în sensul creşterii
acestora, la un moment dat, dar şi pierderea lor mai târziu,
când situaţia politicaă a celor două state (Moldova şi Tara
Românească) se va deteriora ca urmare a amestecului
turcesc în viaţa lor internă. Începând din a doua jumătate a
sec. al XVI-lea se va impune termenul de divan, de
origine turcească (însemnând consiliul sultanului,
domnitorului în cazul românilor). S-a menţinut însă şi
termenul de sfat, care era folosit alternativ.
Ca instituţia cea mai prestigioasă, după domnie,
Sfatul Ţării îşi asigurase atribuţii dintre cele mai
importante. Mai mult decât atât, ca prerogativă politică
Sfatul avea în primul rând pe aceea a alegerii
domnitorului, participând apoi deopotrivă la actul de
conducere şi gospodărire a ţării.
Avea atribuţii în politica externă, contribuind
împreunaă cu domnitorul la încheierea tratatelor cu alte
ţări, şi chiar semnându-le alături de şeful statului. În cele
70
mai multe situaţii domnitorul se consulta cu membrii
Sfatului în privinţa direcţiilor de orientare a politicii externe.
În domeniul juridic Sfatul era implicat ca element de
consiliere a domnitorului, dar şi de soluţionare a unor
procese importante. Membrii Sfatului erau aceia care
cunoşteau normele dreptului consuetudinar sau al
pravilelor, asigurând, prin intervenţia lor, acurateţea şi
obiectivitatea actului de drept. Sfatul domnesc nu era o
instanţă de judecată. Membrii săi ajutau pe domnitor în
cercetarea şi judecarea cazurilor “pe rol”. Ei nu votau,
nu hotărau, ci îşi dădeau doar cu părerea (vot
consultativ).
Una dintre atribuţiile relevante ale Sfatului
Domnesc a fost acea judiciară, atribuţie despre care s-a
amintit doar tangenţial. Este locul să detaliem aceste
atribuţii deoarece interesează în mod deosebit lucrarea de
faţă. Există opinia, sprijinită de mărturii documentare,
potrivit căreia în Moldova în secolele XIV-XVIII
Sfatul Domnesc “conlucra cu domnitorul în dezbaterile
judiciare”.
Alte opinii mai recente, converg către ideea că
Sfatul Domnesc şi domnitorul constituiau “instanţa supremă
de judecată”. Acest fapt nu înseamnaă că orice şedinţă de
judecată se derula neapărat în aceastaă componentă.
Existau situaţii când domnitorul judeca şi dădea sentinţele
singur, probabil asistat doar de unii membrii ai Sfatului. În
principiu însă, consultarea de către domnitor a Sfatului
Ţ ării la judecăţi constituia o necesitate politică, dar şi o
cerinţă „profesională”, întrucât între membrii Sfatului
existau buni cunoscători ai legilor. Se explică, astfel,
principiul că unde judecă mai mulţi nu poate fi încălcată
(ştirbită) dreptatea.
Sfatul Domnesc avea în secolul XVII atribuţii
judiciare mai clar exprimate. Dacă până în secolul al
XVII-lea judecata se desfăşura în prezenţa domnitorului,
începând cu acest veac, Sfatul Domnesc judecă în absenţa
acestuia (şeful statului). Se crede că domnitorul nu mai
participă la toate instanţele, acordând în mod tacit gir
sfatului sau reprezentanţilor acestuia. De altfel, se constată
ca hotărâri judiciare ale instanţei boierilor, formată din
membrii Sfatului Domnesc erau întărite de către
domnitor prin semnătura şi sigiliul său.
În secolul al XVIII-lea participarea Divanului la
judecata domnească a căpătat noi forme de organizare şi
manifestare juridică. Un colectiv restrâns, de data aceasta,
format din membri ai Divanului, din dregători sau foşti
dregători primea misiune de la domnitor de a cerceta pricina
şi de a propune soluţii. Actul emis se va numi anafora, şi
71
dobândea putere executorie numai după ce era întărită,
semnată (confirmată) de către domnitor. Acesta putea
modifica hotărârea propusă.
Secolul al XVIII-lea a fost secolul luminilor şi era
de aşteptat ca şi în practica juridică să se facă simţit acest
lucru. Faptul a coincis cu instituirea în Ţările Române a
domniilor turco-fanariote. Noii “domnitori” veniţi din
Constantinopol au adus cu ei şi practici noi în domeniul
juridic. S-a impus dreptul scris, răspândirea lui fiind mai
largă şi mai expresivă.
O alta instituţie centrală cu puteri destul de mari
a fost dregătoria. Aceste dregătorii erau numeroase, fiind
conduse de către un dregător sau doi; dregătorii erau înalţii
demnitari ai Tării, numiţi de către domnitor din rândul
marilor boieri, mulţi dintre ei având un exerciţiu îndelungat
în Sfatul Domnesc. Aceşti dregători exercitau diverse
atribuţii în cadrul Curţii Domneşti, dar unii dintre ei
funcţionau cu răspunderi pe plan administrativ în teritoriu.
Adesea, competenţele dregătorilor se încrucişau dând naştere
la confuzii şi suprapuneri de atribuţii.
Sistemul dregătoriilor este mai bine cunoscut din
vremea lui Mircea cel Bătrân (1386-1418) în Tara
Românească, şi Alexandru cel Bun (1400-1432) în
Moldova. Dregătoriile au fost, în mare, aceleaşi atât în
Moldova cât şi în Ţara Româneasă. Acest fapt se datora
tradiţiilor comune şi a limbii române, precum şi a ideii
de apartenenţa la acelasi trecut de cultura şi civilizaţie.
Nefiind aleşi, ci numiţi de către domnitor, după
preferinţele şi interesele sale, dregătorii trebuiau să fie
ataşaţi Domniei. Aceasta cu atât mai mult cu cât ei depuneau
jurământ de fidelitate. Nu erau retribuiţi în aceste funcţii, în
schimb beneficiau de danii domneşti, care constau din
moşii, păduri, iazuri etc. Totodată, dregaătorii primeau
daruri consistente de la cei pe care-i păstoreau.
Existau două categorii de dregători: marii dregători,
care şi participau la Sfatul Domnesc (Divan) şi micii
dregători, cu funcţii mai mici, nu lipsite însă de importanţă.
Amintim câteva dintre dregătoriile mai importante şi mai
cunoscute: logofătul–şeful
cancelariei, având şi atribuţii de ordin judiciar; marele
vornic–conducătorul slujitorilor curţii, judeca anumite
procese penale; postelnicul––care coordona politica
externă;
vistiernicul–avea răspundere în domeniul strângerii venitului
la stat, între altele judeca procese cu privire la stabilirea şi
perceperea darilor. Începând cu secolul al XVIII-lea, visteria
statului s-a separat de cămara domnească, veniturile
domnitorului fiind administrate de camarasi; spatarul–cu
72
atribuţii militare; banul (specific Olteniei)– coordona
dregătoria Baniei, dar era subordonat domnitorului Ţării
Româneşti, avea roluri administrative, militare şi
judecătoreşti în Oltenia.
Au mai funcţionat şi alte dregătorii însă de mai mică
importanţă, mai ales în ceea ce priveşte atribuţiile
judecătoreşti.
Vornicul. Era conducătorul slujitorilor curţii, judeca
anumite procese penale şi asigura paza graniţelor. În Ţara
Românească vornicul îşi exercita atribuţiunile numai în
stânga Oltului, iar în Moldova erau dor mari vornici : al Ţării
de Sus şi al Ţării de Jos.
Postelnicul. Era tâlmaciul domnului şi coordona
relaţiile cu alte state. Totodată el exercita jurisdicţia asupra
funcţionarilor inferiori de la curtea domnească.
Vistiernicul. Avea atribuţiuni în domeniul strângerii
veniturilor statului, asigura mijloacele necesare pentru
întreţinerea curţii şi a armatei, păstra catastifele visteriei,
judeca procesele cu privire la stabilirea şi perceperea dărilor,
iar după instaurarea dominaţiei otomane coordona şi
activitatea de strângere a haraciului.
6.3.4. Organizarea de Stat ș i Dreptul în Transilvania

Dacă în cele două ț ări româneș ti (Moldova ș i
Muntenia) instituț iile de drept ș i exprimarea juridică au
evoluat identic, în cea de-a treia Ț ară Românească
(Transilvania) au existat particularităț i cauzate de imixtiunea
mai îndelungată a maghiarilor în arcul Carpatic. În
Transilvania, Voievodul (voievodatul) a fost prima instituț ie
centrală românească pe care cucerirea maghiară a găsit-o
funcț ionând, din vechime. Voievodatul s-a menț inut ș i în
timpul dominaț iei Regatului Maghiar, până în anul 1526.
Cucerirea maghiară a însemnat impunerea unor limite
în prerogativele voievodului, care va fi numit de către rege, în
noua conjunctură, spre deosebire de faptul că până atunci
voievozii erau aleș i.
Cu toată dominaț ia lor, regii maghiari nu vor reuș i
totdeauna să-ș i impună autoritatea. Au fost momente în care
Voievodul Transilvaniei ș i-a manifestat tendinț a ș i chiar
independenț a totală faț ă de regele maghiar. La finele
secolului al XII-lea ș i pe parcursul secolelor XIV ș i XV
voievozii Transilvaniei au încercat să înlocuiască numirea cu
ereditatea (românească), conș tientizând faptul că voievodatul
pe care îl conduceau constituia altceva decât Ungaria: o altă
entitate politică. Un asemenea statut de independenț ă,
încercat de către voievozii Roland Borsa, Ladislau Kan, Iancu
de Hunedoara, nu a putut dura din motive lesne de înț eles.
73
Autoritatea politică ș i jurisdicț ională a voievodului a fost
treptat redusă, ca urmare a intervenț iei puterii regale.
Un alt organism central în Transilvania, după rege ș i
voievod era congregaț ia nobililor, adunare reprezentativă pe
stări corespunzătoare adunărilor extraordinare din Ț ara
Românească ș i Moldova. La lucrările acesteia participau
reprezentanț i ai categoriilor locale privilegiate, adică
neromânii. Un fapt demn de reț inut, privitor la raporturile
dintre Regatul Maghiar ș i Transilvania, îl constituie actele
legislative adoptate de Dieta Ungariei, care nu puteau fi
aplicate în Voievodatul Transilvaniei fără însuș irea acestora
de către congregaț ia nobililor. Era un semn de autonomie ș i
personalitate juridică.
Congregaț ia transilvană adopta hotărâri în domeniul
administrativ, fiscal ș i judiciar. Pentru început, la lucrările
Congregaț iei participau ș i nobili români. După 1438 când s-
a constituit Unio Trium Nationum a fost interzisă în mod
expres participarea românilor la viaț a politică.
După prăbuș irea Regatului Maghiar, ce a urmat
înfrângerii suferite în războiul cu turcii la Mohacs (1526)
Transilvania a ieș it de sub dominaț ia acestuia, intrând în
schimb sub suzeranitatea otomană, ca Principat autonom,
condus de către un principe (1541). Important este faptul că
principele, noua denumire luată de conducătorii Transilvaniei,
era ales de Dietă, spre deosebire de voievod care era numit de
către rege. Dieta întrunită la Cluj în anul 1543 declara că i s-a
recunoscut dreptul de a alege “orice principe ar voi”. După
alegere, principele trebuia confirmat de Înalta Poartă. În fapt
însă, Puterea Otomană se va amesteca din ce în ce mai mult în
problemele Principatului Transilvaniei, ajungându-se până la
numirea principelui, contrar cerinț elor iniț iale ș i împotriva
voinț ei Dietei, pe care o nesocoteau.
Un nou moment în istoria Transilvaniei cu consecinț e
asemănătoare l-a constituit trecerea acesteia de sub
suzeranitatea otomană în componenț a Imperiului Austriac.
Schimbarea a fost consemnata în Diploma Leopoldina din
anul 1691, prin care se stipula că împăratul Leopold al II-lea
devenea ș i principe al Transilvaniei. În această situaț ie
conducerea efectivă a Principatului o exercita un locț iitor al
său care se numea guvernator, acesta fiind ales dintre nobilii
ț ării ș i aparț inând uneia dintre cele trei naț iuni
autodeclarate încă de la 1438 ca dominante.
Este vorba despre nobilimea maghiară, saș ă ș i secuie
care s-a constituit în Unio Trium Nationum (uniunea celor trei
naț iuni). Aceasta uniune ș i-a asumat cu de la sine dreptul
condamnabil de a conduce Transilvania fără nobilimea
română, care era socotită, dimpreună cu întreaga populaț ie
românească (majoritară) ca tolerată pe propriul pământ. De
74
altfel, nobilimea română fusese supusă de mai înainte de 1438
unui proces sistematic de decimare printr-o draconică politică
de maghiarizare ș i marginalizare a acesteia. Nobilii
români care n-au acceptat maghiarizarea sau trecerea la
biserica catolică au ajuns oameni de rând, denobilizaț i.
Stăpânirea habsburgică a menț inut ș i cultivat regimul Unio
Trium Nationum, cu toate consecinț ele lui nefaste,
antiromâneș ti. Guvernatorul îș i avea reș edinț a în provincia
pe care o conducea ș i de care era legat printr-un jurământ
solemn faț ă de legile patriei atât în probleme bisericeș ti cât
ș i laice. El era ajutat de un sfat intim.
În cazul Transilvaniei, puterea legislativă era
împărț ită între împărat ș i adunările dietale, iar cea executivă
îi revenea numai împăratului, care o exercita potrivit
Constituț iei Imperiale.
Activitatea judecatorească era independentă,
păstrându-se vechea organizare ș i legiuirile introduse între
timp de maghiari, cum erau Aprobatele, Compilatele,
Decretele regale, Tripartitul lui Werböczi etc. Însă au fost
păstrate ș i folosite elementele de drept românesc
tradiț ionale, îndeosebi pe plan local; altele se regăsesc în
codurile enunț ate.
Românii din Transilvania ș i-au păstrat ș i în
condiț iile stăpânirii străine instanț ele judecătoreș ti proprii.
Acestea erau scaunele de judecată a căror competenț ă avea
să fie restrânsă prin impunerea sistemului juridic al Regatului
maghiar, ș i apoi al celui austriac. De remarcat faptul că în
timpul dominaț iei otomane în Transilvania (1541-1691) nu
au fost implementate norme de drept turcesc, păstrându-se cele
existente.
Scaunul de judecată era compus dintr-un preș edinte
ș i mai mulț i membri (de obicei 12), aleș i în mod obiș nuit
dintre cnezi, boieri (mai rar dintre preoț i sau ț ărani) în
calitate de juraț i ș i asesori. Referitor la scaunele de judecată
româneș ti, în Sara Chioarului (Cetatea de Piatră) existau trei
foruri de judecată: Scaunul sătesc, Scaunul voievodal, ș i
Scaunul cetăț ii (Căpităniei). Cele opt districte româneș ti
privilegiate din Banat aveau fiecare câte un Scaun de judecată
propriu.
Rezistenț a scaunelor săteș ti de sorginte românească
se explică prin aceea că satul românesc a fost puternic ș i a
conservat multe din formele de viaț ă autohtone. Scaunul
sătesc de judecată avea în frunte pe judele satului, asistat de
vicejude (acolo unde exista) ș i de “oamenii buni ș i bătrâni”
ca reprezentanț i ai comunităț ii.
În ț ara Făgăraș ului sau în ț ara Oltului existau două
categorii de instituț ii judiciare:
Scaunul superior sau Scaunul căpităniei, constituit din
75
doisprezece asesori, un notar, doi juzi ai nobililor ș i căpitanul
ca preș edinte. La acest nivel erau judecaț i boierii,
reprezentanț ii clerului, negustorii ș i militarii, pentru pricini
civile ș i penale grave.
Scaunul inferior, constituit din doisprezece boieri
asesori ș i un notar. Aici judecata se făcea după statute proprii.
De competenț a acestui tribunal erau pricinile dintre ț ăranii
iobagi, ș i acele ce priveau persoanele libere ș i pe supuș ii
lor. Conscripț ia urbarială a satului Ileni, din anul 1788
precizează că “judecata pricinilor se făcea după legile ș i
obiceiurile satului, de către forul inferior al localitatii
...compus din ș ase membrii: cinci juraț i, aleș i de către
bătrânii comunităț ii, ș i judele satului”. Scaunele de judecată
săteș ti se păstrau ș i la sfârș itul secolului al XVIII-lea ș i
începutul celui următor, pe domeniul Gurghiului. Între anii
1652-1715 existau acolo trei foruri de judecată ș i anume:
a. Scaunul de judecată sătesc, care judeca pricini mărunte, ș i
în fruntea căruia se afla judele;
b. Scaunul de judecată al crainicului, crăinicia fiind o
instituț ie tradiț ională românească;
c. Există ș i o instanț ă intermediară, între scaunul de judecată
sătesc, al judelui ș i cel al provizoriului domenial;
d. Scaunele de judecată ecleziastice protopopeș ti, episcopale
ori vicariale. Acestea din urmă funcț ionau în cadrul bisericii
româneș ti unite. În atribuț iile tuturor scaunelor de judecată
ecleziastice intrau cauzele ce ț ineau de domeniile confesiunii
respective.
Privitor la menț inerea ș i funcț ionarea normelor de
drept româneș ti în Transilvania istoria a reț inut faptul că ș i
pe această cale românii din arcul carpatic au dovedit o
rezistenț ă deosebită faț ă de elementul alogen dezintegrator.
6.4. Îndrumar pentru verificare-autoverificare

Domnia constituie o creaț ie instituț ională românească, originală. Ea a apărut ca
treaptă superioară în evoluț ia organizării de stat la români, sintetizând forma “ț ărilor”,
cnezatelor ș i voievodatelor. O asemenea instituț ie, cum era domnia, nu a avut
corespondent la statele vecine. Denumirea însăț i este românească, pusă de cărturari în
76
legătura cu latinescul dominus, mare conducător militar. Asocierea, în cazul românilor, a
titlului de voievod ș i domn, în succesiunea lor, subliniază tradiț ia dar ș i inovaț ia.
În consolidarea autorităț ii lor, domnitorii români s-au folosit de sprijinul
bisericii ortodoxe, ceea ce însemna asentimentul (vointa) întregii ț ări, a creș tinilor
ortodocș i. Si nu în ultimul rând, domnii celor două ț ări româneș ti (Moldova ș i
Muntenia) s-au sprijinit în activitatea ș i afirmarea instituț iei domniei pe normele de
drept româneș ti, bine înrădăcinate ș i cunoscute la acea vreme. Aș a cum s-a mai arătat în
paginile acestei cărț i, normele de drept (legea) a constituit întotdeauna un element
important în afirmarea unor momente ș i instituț ii româneș ti. Normele de drept au fost
acelea care au stimulat conș tientizarea factorului politic de prezenț a momentului
oportun pentru a acț iona într-o direcț ie sau alta.

Domnia, ereditatea, Sfatul Ţării, voievodul, dregătoria, logofătul, postelnicul, banul,
vornicul, Scaunul de judecată.
1. Funcţiile şi prerogativele domniei sunt date de:
a. funcţia legiuitoare;
b. funcţia executivă;
c. funcţia legiuitoare, funcţia executivă şi funcţia judecătorească.
2. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,
exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii externe:
a. iniţiază politica externă a statului, întreţine relaţii de cooperare cu statele vecine, semnează
tratate, trimitea şi primea soli.
b. declara război şi fixa tributul şi sumele ce trebuiau plătite de cei învinşi ;
c. trimitea daruri în numele şării la cei învinşi.
3. În etapa monarhiei centralizate a statelor feudale româneşti, domnul era deţinătorul puterii,
exercitând o multitudine de atribuţii în domeniul politicii interne:
a. administrative (numea dregătorii în funcţii, acorda privilegii şi ranguri nobiliare, bătea
monedă, instituia sistemul de impozite etc.), militare (comandant suprem al armatei),
legislative (emitea hotărâri şi norme juridice cu caracter general care erau adoptate, de regulă,
cu acordul Sfatului domnesc), judecătoreşti (reprezenta suprema instanţă judecătorească) ;
77
b. dirija numirea dregătorilor în funcţii şi emiterea de norme juridice de către Sfatul domnesc
şi Adunarea stărilor ;
c. emitea hotărâri şi norme juridice care aveau forţă juridică şi atunci cînd nu mai era în viaţă.
4. În statele feudale româneşti, începând cu a doua jumătate a secolului al XVI-lea, regenţa a

fost înlocuită de :
a. locotenenţa domnească ;
b. Sfatul domnesc ;
c. Adunarea stărilor privilegiate.
5. Organele centrale comune instaurate în Transilvania aflată sub stăpânire străină au

a. parlamentul
b. ministerele
c. ambele
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
NEGOIȚ Ă FLORIN, Istoria Statului Ș i Dreptului Românesc, Editura Universul Juridic,
Bucureș ti, 2013
78
ORGANIZAREA JUSTIŢIEI
Cuprins:
7.1 Introducere
7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare
7.3.1. Organizarea judecătorească
7.3.2. Procedura de judecată
7.3.3. Instituț iile dreptului privat medieval
7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism
7.1. Introducere
În perioada feudalismului, în Ț ara Românească ș i
Moldova, justiț ia era exercitată de următoarele organe:
domnul, divanul, anumiț i dregători centrali sau locali,
stăpânul feudal, clericii, megieș ii (justiț ia obș tii libere),
anumite organe de conducere a oraș ului ș i de breaslă
orăș enească.
Justiț ia feudală a avut următoarele caracteristici:
dominaț ia de clasă; separaț ia puterilor în stat era
necunoscută; confuzia jurisdicț iei civile cu cea penală;
aducea venituri importante pentru domn ș i dregători;
autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia
justiț iei faț ă de puterea suverană.

învăţare
- Studierea ș i aprofundarea acestor noț iuni;
- Însuș irea cunoș tinț elor juridice;
79
- Definirea acestora cu uș urinț ă

- Înț elegerea anumitor termeni juridici;
- Argumentarea cu date ș i fapte oferite de acest capitol
Timpul alocat unităţii: 2h
7.3. Conţinutul unităţăţii de învăţare

7.3.1. Organizarea judecătorească
În perioada feudalismului, în Ț ara Românească şi
Moldova, justiț ia era exercitată de următoarele organe:
domnul, divanul, anumiț i dregători centrali sau locali,
stăpânul feudal, clericii, megieș ii (justiț ia obș tii libere),
anumite organe de conducere a oraș ului ș i de breaslă
orăș enească.
Justiț ia feudală a avut următoarele caracteristici:
- dominaț ia de clasă;
- separaț ia puterilor în stat era necunoscută;
- confuzia jurisdicț iei civile cu cea penală;
- aducea venituri importante pentru domn ș i dregători;
- autoritatea lucrului judecat era inexistentă; autonomia
justiț iei faț ă de puterea suverană.
Organizarea judecătorească ș i procedura judiciară au fost
dominate de justiț ia domnească, exercitată de domn ca
judecător suprem.
Instanț ele judecătoreș ti se împărț eau în: instanț e
supreme (domnul ș i sfatul domnesc, scaunul de judecată al
voievodului), instanț e locale (sătească, seniorială, județ ene,
ț inutului, comitatului).
Domnul era judecătorul suprem al ț ării, reprezentând
instanț a de ultim control judiciar; hotărârile sale erau
definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs,
revizuire); numai el însuș i putea să revină asupra hotărârilor.
80
Pe lângă atribuț iile de control judiciar, domnul avea
competenț a să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză
civilă sau penală.
Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea
delega dreptul de judecată unor dregători: banul ș i vornicul –
în Ț ara Românească; vornicul ș i conducătorii ț inuturilor
(pârcălabii, oltuzii ș i pârgarii) – în Moldova. Judecata se
făcea însă tot în numele domnului, iar hotărârile date de
dregători puteau fi atacate în faț a domnului, care le judeca
singur sau în Divan (avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în
Divan, aveau o autoritate de lucru judecat numai relativă,
procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.
7.3.2. Procedura de judecată

În dreptul penal medieval, infracț iunea era
considerată fapta apreciată ca periculoasă de către
reprezentanț ii puterii politice; de aceea ea era sancț ionată de
către organele publice cu pedeapsă. Comparat cu alte sisteme
de drept ale altor popoare în această etapă, dreptul penal
feudal românesc a fost un drept destul de progresist.
În statele feudale s-au întâlnit resturi de justiț ie
privată, cum ar fi: compoziț iunea (înț elegerea dintre vinovat
ș i victimă ori rudele acesteia, prin care vinovatul plătea o
sumă de bani sau dădea unele bunuri pentru a-i răscumpăra
vina) ș i răzbunarea sângelui. În istoria medievală a
poporului român se cunosc două forme de răspundere penală
colectivă (de ș ugubină): răspunderea penală colectivă a
satului pentru omorul sau furtul săvârș it pe teritoriul lui ș i
răspunderea penală familială.
Dreptul penal român a făcut deosebire între
infracț iuni intenț ionate ș i neintenț ionate, a incriminat
tăinuirea ș i chiar tentativa; recidiva era pedepsită mai aspru,
iar legitima apărare asigura impunitatea. Pedepsele erau
aplicate individual vinovaț ilor. Termenul de „proces”
din limba română provine din latinescul processus, ce
desemna activitatea de înaintare, progres, activitate progresivă.
Deș i, la început, în dreptul roman a fost folosit termenul de
judicium, prin intermediul glosatorilor din secolul al XII-lea,
termenul de processus s-a generalizat, desemnând ceea ce
înț elegem astăzi prin proces, adică o activitate desfăș urată
de organe judiciare, anume desemnate, cu participarea
părț ilor, în conformitate cu legea, în scopul rezolvării
pricinilor de natură civilă, al identificării, tragerii la
răspundere penală ș i pedepsirii celor care se fac vinovaț i de
comiterea unor infracț iuni.
81
Pentru pornirea unui proces era nevoie să existe un
conflict (litigiu) născut prin încălcarea dispoziț iilor legale
(acest litigiu purta numele de „pricină”, „gâlceavă”).
Părț ile în proces purtau diferite denumiri: reclamantul
se numea „pârât ”, „jăluitor”, „prigonitor”, iar pârâtului i se
spunea „prigonit” şi în penal „învinuit” sau „învinovăț it”; în
Transilvania reclamantul purta numele de „actor”.
Potrivit normelor dreptului feudal, aveau capacitatea de
a sta în justiț ie toț i oamenii liberi ș i persoanele juridice
(cei dependenț i puteau sta numai în anumite cazuri, ca ș i
robii, ț iganii sau femeia căsătorită).
Chemarea în judecată se făcea în urma plângerii orale
sau scrise adresată de reclamant, în general, domnului ț ării.
Această plângere purta denumirea de „pâră”, „jalbă”. Divanul
sesizat prin plângere fixa termenul de judecată („punea soroc”,
„sorocea pricina”).
La termenul fixat erau ascultate susț inerile părț ilor,
se administrau probele, se trecea la judecată ș i se pronunț a
hotărârea judiciară. Rezultatul proocsului consta într-o
hotărâre (carte de judecată) sau într-o încheiere a Divanului
(anafora). De regulă, părț ile nemulț umite se puteau adresa
instanț elor superioare, iar în ultimă instanț ă domnului ț ării.
Probele se clasificau în:
- probele scrise erau cele oficiale (hrisoavele, cărț ile
domneș ti ș i zapisele particulare), cercetate cu
atenț ie în procesele privitoare la proprietate; ele
puteau fi reconstituite de către sfatul domnesc, pe baza
martorilor, în caz de deteriorare sau pierdere;
- probele orale erau, pe lângă mărturia simplă, jurătorii
ș i jurământul cu brazda. Biserica a căutat să
înlocuiască această credinț ă păgână cu jurământul
creș tinesc (pe Biblie, carte de blestem);
- probele preconstituite (adălmăș arii din contractele de
vânzare).
În epoca medievală nu exista o diferenț iere netă între
procedura civilă ș i procedura penală. Normele juridice
privind judecata proceselor penale erau nescrise, aparț inând
obiceiului. Neexistând instanț e penale speciale, dregătorii
judecau pricinile penale ș i pricinile civile; arma îi aduceau la
îndeplinire hotărârile penale, iar aprozii hotărârile civile.
Acuzaț ia era pornită de către partea vătămată sau din oficiu
de către dregători. Cercetarea se făcea de către judecător.
Martorii ș i jurătorii constituiau mijloacele de probă, de
regulă.
Procedura de judecată se desfăș ura, de obicei, în public. Cu
ocazia instrumentării procesului penal nu se redactau acte
scrise. Graț ierea a fost folosită, dreptul de graț iere
individuală aparț inând cu predilecț ie ș efului statului.
82
Evoluț ia reglementărilor în domeniul dreptului penal
poate fi evidenț iată, în general, prin trei mari aspecte:
- identificarea unor anumite categorii de fapte, care, prin
esenț a lor, sunt îndreptate împotriva unor valori
umane fundamentale ș i au un pericol social sporit
prin urmările lor.
- problema tragerii la răspundere penală pentru comiterea
unor astfel de fapte ș i procedura acestei activităț i judiciare.
- pedepsele aplicate pentru comiterea unor astfel de fapte.
Infracț iunile erau numeroase, putând fi grupate în
următoarele categorii:
Infracț iuni îndreptate împotriva statului ș i ș efului statului:
- înalta trădare, denumită hiclenie, viclenie, vicleș ug
ș i hainie;
- lesmajestate – atingerea adusă onoarei ș efului statului
prin insultă sau calomniere;
- osluhul - neascultarea faț ă de poruncile domnului;
- călpuzenia - falsificarea de monedă.
Infracț iuni contra vieț ii:
- omorul („moartea de om” sau uciderea) – competenț a
de judecată revenea în exclusivitate domnului;
- patricidul - suprimarea vieț ii copiilor, părinț ilor sau
a fraț ilor soț iei; era considerată o infracț iune
deosebit de gravă, fiind pedepsită cu arderea de viu.
Infracț iuni contra proprietăț ii:
- furtul (furtiș agul) – era infracț iunea cea mai frecvent
întâlnită în Evul Mediu. „Furtul cu burta”, adică furtul
din livezi sau vii, constând în consumaț ia imediată a
fructelor însuș ite, nu era pedepsit. Mai aspru pedepsit
era furtul flagrant;
- tâlhăria („jaf”, „jac”, „tâlhuș ag”) – consta în furtul
săvârș it prin violenț ă. Datorită gravităț ii faptei, erau
pedepsiț i ș i cei care îi găzduiau pe infractori în mod
conș tient;
- încălcarea hotarelor – consta în distrugerea,
nesocotirea sau mutarea semnelor de hotar;
incendierea caselor ș i holdelor, prin „punerea de foc”
– era considerată o infracț iune uș oară, pedeapsa constând în
plata dublului sau triplului despăgubirilor.
Infracț iuni contra integrităț ii corporale: în această categorie
intrau rănile simple cu palma sau cu toiagul, precum ș i
sluț irile de orice fel.
Infracț iuni împotriva normelor de convieț uire socială
(împotriva moralei):
- răpirea de fată sau de femeie – consta în lipsirea
efectivă de libertate a fetei sau femeii, prin
transportarea victimei dintr-un loc în altul și
„necinstirea” acesteia prin violenț ă; .
83
- seducț ia – consta în „ademenirea victimei” cu
„dezmierdăciune”, cu „zburdălniciuni” ori cu
„făgăduinț e” în scopul întreț inerii de raporturi
sexuale;
sodomia – consta în întreț inerea de raporturi sexuale între
persoane de acelaș i sex, atât de sex masculin, cât ș i de sex
feminine;
curvia sau desfrânarea – consta în întreț inerea de
raporturi sexuale în afara căsătoriei sau a unui concubinaj de
notorietate (care nu era pedepsit). Pentru aceeaș i faptă,
femeile erau mai aspru pedepsite decât bărbaț ii. O
infracț iune deosebit de gravă, putând fi pedepsită chiar cu
moartea, era fapta femeii măritate de a avea o relaț ie sexuală
constantă în afara căsătoriei (preacurvia);
- incestul („amestecarea de sânge”) – consta în
întreț inerea de relaț ii sexuale fireș ti de către
persoane care, potrivit obiceiului pământului, nu se
puteau căsători, din cauza gradului de rudenie;
- defăimarea – consta în denunț area calomnioasă a unei
persoane, prin învinovăț irea pe nedrept de comiterea
unei infracț iuni. În funcț ie de persoana vătămată
(persoană importantă sau obiș nuită) sau de autoritatea
în faț a căreia se realiza ori se reclama infracț iunea, a
îmbrăcat două forme: „sudalma mare” ș i „sudalma
mică”.
Infracț iuni care împiedicau înfăptuirea Justiț iei:
- vicleș ugul sau înș elăciunea (falsul) – consta în
falsificarea înscrisurilor prin plăsmuirea sau alterarea
acestora în scopul de a produce anumite consecinț e
juridice. Uzul de fals, adică utilizarea unor înscrisuri
false, era, de asemenea, pedepsit;
- neascultarea – se săvârș ea prin nesupunerea la
executarea unei hotărâri judecătoreș ti sau a poruncilor
domneș ti cu valoare judiciară;
- jurământul mincinos („mărturia strâmbă” sau „limba
strâmbă”) – era fapta martorului care, într-o cauză
penală sau civilă, făcea declaraț ii mincinoase ori nu
spunea tot ce ș tia în legătură cu obiectul procesului în
care fusese chemat ca martor;
- vrăjitoria – consta în întrebuinț area diferitelor
procedee oculte de magie în vederea atingerii anumitor
scopuri; era pedepsită numai dacă aducea atingere
intereselor statului sau dacă realiza „stricăciunea”
oamenilor.
Infracț iuni îndreptate împotriva religiei:
- erezia – consta în îndepărtarea, abaterea conș tientă de
la preceptele bisericii dominante;
- apostazia – consta în părăsirea condiț iei de călugăr
84
ș i reintrarea în viaț a laică;
- ierosilia – consta în profanarea valorilor bisericeș ti,
sacrilegii, cum ar fi furturile din biserică, împreunarea
trupească în biserică sau întreț inerea de raporturi
sexuale cu călugăriț e.
Pedepsele au avut următoarele caracteristici:
- urmăreau intimidarea;
- nu erau limitate prin lege, căci domnul aplica
sancț iuni ș i „peste pravilă”;
- cumulul de pedepse era admis;
- pedepsele erau inegale în raport de clasa socială;
- erau stabilite de judecător;
- erau aducătoare de venituri pentru domni ș i dregători;
- răzbunarea sângelui nu a existat ca pedeapsă legală;
erau în general expiatorii etc.
Sistemul pedepselor se caracteriza prin cruzimea și
varietatea lor. Ele pot fi clasificate în:
- pedepse corporale: pedeapsa cu moartea (prin
spânzurare, decapitare, arderea de viu, înnecare,
sugrumare, îngroparea de viu);
- mutilarea (scoaterea ochilor, tăierea limbii, tăierea
mâinilor, tăierea picioarelor, tăierea nasului, tăierea
organului sexual); înfierarea cu fierul roș u pe frunte,
pe mâini sau crestarea nasului; bătaia (cu toiagul, cu
buzduganul, la tălpi, pe uliț a satului);
pedepse privative de libertate: ocna (munca silnică în
saline, pe timp limitat sau pe viaț ă); temniț a; gnosul
(închisoare pentru arestaț i înainte de a fi judecaț i);
surghiunul (izgonirea făptuitorului din localitate);.
- pedepse pecuniare: duș egubina (infracț iune de aprob
la început, apoi amendă care se aplica ș i unei
colectivităț i în cadrul răspunderii colective); gloaba
(amendă care se plătea domniei în bani sau în natură;
„certare cu bani sau cu dobitoc”); confiscarea (anumite
bunuri ale vinovatului sau chiar totalitatea
patrimoniului acestuia treceau în patrimoniul domniei
sau al victimei).
Graț ierea a fost practicată încă de la începutul feudalismului
ș i a aparț inut nu numai ș efului statului, ci ș i unor foruri
superioare celui care pronunț ase sentinț a. Amnistia însă a
apărut numai spre sfârș itul perioadei medievale, fiind un
drept exclusiv al ș efului statului.
7.3.3. Instituț iile dreptului privat medieval

Persoanele. Pentru a desemna persoana fizică, în înț elesul
modern de titular de drepturi ș i obligaț ii, autorii pravilelor
din Evul Mediu românesc utilizat termenii de „om”, „obraz”,
„laic” sau „cleric”. Elementul esenț ial de identificare a
85
persoanei era numele, dobândit prin filiaț ie legitimă sau prin
adopț ie. Numele dublu (prenumele ș i numele de familie) a
apărut începând cu a doua jumătate a sec. al XV-lea, înlocuind
treptat numele unic. Numele oamenilor se afla într-o strânsă
legătură cu locul naș terii ș i domiciliul lor, elemente
fundamentale ale identităț ii ș i definirii capacităț ii juridice a
persoanelor fizice. Persoanele juridice continuă să existe, ca
ș i în timpurile mai vechi, fiind asociaț ii cu patrimoniu
propriu, constituite în vederea exercitării drepturilor ș i
obligaț iilor membrilor lor.
Capacitatea juridică era recunoscută tuturor oamenilor
liberi, dar varia în funcț ie de poziț ia lor socială, inegalitatea
subiecț ilor de drept fiind o trăsătură definitorie a dreptului
medieval românesc. Cu cât rangul era mai înalt, cu atât
persoana respectivă se bucura de mai multe drepturi.
Consecinț a a fost existenț a unei pluralităț i de poziț ii ș i
capacităț i juridice: marea boierime de curte ș i clerul înalt,
boierii de ț ară ș i clerul inferior, orăș eni, ț ărani liberi ș i
aserviț i, robi. În Transilvania, capacitatea juridică a
persoanelor depindea ș i de apartenenț a la catolicism sau
ortodoxism; apartenenț a românilor la ortodoxism a dus la
eliminarea lor din stările privilegiate.
Alte elemente care au influenț at capacitatea de
exercitare a drepturilor au fost vârsta ș i sexul. Conform
obiceiului, incapacitatea pricinuită de vârstă înceta odată cu
căsătoria tinerilor. Potrivit pravilelor din sec. al XVII-lea,
majoratul se atingea la vârsta de 25 de ani, persoana
dobândind dreptul de a face „tot lucrul”.
În Transilvania, existau trei categorii de vârstă:
impubertatea, pubertatea ș i majoratul, care se atingea la 24 de
ani (pentru băieț i) ș i la 16 ani (pentru fete), conferind ș i
capacitatea deplină de exerciț iu al drepturilor. În ceea ce
priveș te sexul, femeia avea o poziț ie inferioară în
exercitarea drepturilor sale.
Tutela nevârstnicilor era încredinț ată rudelor celor
mai apropiate: părinț i, bunici, fraț i mai mari, legea
prevăzând îndatoririle tutorelui faț ă de minori, orfani,
văduve, precum ș i sancț iunile administrării necinstite a
tutelei.
Actele de stare civilă erau întocmite ș i păstrate în
registre de evidenț ă, de către biserică, care avea competenț a
de a oficia taina botezului, căsătoria ș i înmormântarea.
Rudenia îmbrăca următoarele forme:
- Rudenia naturală (de sânge) – se stabilea după tată (iar,
în lipsa acestuia, după mamă), pe linie directă
(ascendenț i ș i descendenț i) ș i colaterală, după
numărul generaț iilor până lgradul al ș aptelea („a
ș aptea spiț ă”) în dreptul popular ș i al optulea în
86
dreptul scris. Acest gen de rudenie a creat drepturi ș i
obligaț ii de ajutor reciproc ș i întreț inere, precum ș i
de vocaț ie succesorală, dar a impus ș i anumite
interdicț ii la căsătoria persoanelor înrudite prin sânge,
întărite de biserică, condamnându-se căsătoria între
rude până la un anumit grad.
- Rudenia prin alianț ă avea la bază căsătoria.
Rudenia spirituală rezulta din botez ș i implica
îndatoriri reciproce între naș i ș i fini, cum erau ascultarea
celor dintâi ș i ocrotirea celor din urmă.
Alte forme de rudenie derivau din înfrăț ire ș i înfiere
(adopț iunea sau „luarea de suflet”), cu consimț ământul
părinț ilor, în urma căreia copilul adoptiv avea aceleaș i
drepturi ca ș i copiii naturali.
Căsătoria nu se încheia printr-un act scris. Ea începea
cu logodna, contractată de obicei cu prilejul peț itului, ș i se
încheia cu ceremonialul de nuntă, precedat de cununia
religioasă, ocazie cu care tinerii îș i jurau credinț ă ș i
primeau binecuvântarea bisericii. Femeia lua, de regulă,
domiciliul ș i numele soț ului.
O practică tradiț ională, de tradiț ie geto-dacă, a fost
consimț ământul liber al tinerilor, concretizat în „vederea în
ființ ă” ș i „urmarea de vorbă”, care ajutau acestora să se
cunoască mai bine, spre deosebire de unele legiuiri bizantine
care dădeau numai părinț ilor dreptul de a decide.
O variantă a căsătoriei a fost cea făcută „cu fuga”, prin
răpirea fetei, dar cu consimț ământul ei, pentru a forț a
încuvinț area părinț ilor. Dota sau zestrea a fost iniț ial un
drept al ambilor tineri, pentru a deveni ulterior o obligaț ie
exclusivă a viitoarei soț ii, ș i consta îndeosebi în bunuri
mobile.
Foile de zestre au apărut abia în sec. al XVII-lea, când
părinț ii fetelor au început să-i asigure măsuri juridice de
protecț ie a integrităț ii dotei, concretizate în regimul dotal
modern. Impedimentele la căsătorie rezultau din rudenia de
sânge până la un anumit grad, din deosebirile de confesiune,
nevârstnicie, legea îngăduind însă unele dispense.
Relaț iile de familie. În familie, raporturile dintre soț i
erau dominate de inegalitatea sexelor, femeia fiind obligată să-
ș i urmeze bărbatul, să-i fie fidelă. Bărbatul îi putea aplica
corecț ii, îndeosebi bătaia. Puterea părintească îmbrăca forme
absolute, părintele putând dispune în timpul vieț ii de copiii
săi după bunul plac. În ceea ce priveș te statutul copiilor din
afara căsătoriei, Sintagma lui Matei Vlastare (1335) făcea
deosebire între copiii legitimi (născuț i dintr-o căsătorie
legală) ș i copiii nelegitimi (născuț i din părinț i
necăsătoriț i), pe care îi împărț ea în trei categorii:
- copilul născut dintr-o femeie necăsătorită, dar care
87
convieț uieș te permanent cu tatăl copilului se numea
fiu natural;
- copilul născut dintr-o femeie care nu convieț uieș te
cu tatăl copilului se numea bastard;
- copilul a cărui mamă nu-l cunoaș te pe tatăl lui se
numea copil „întunecat”.
Divorț ul. Căsătoria înceta prin moartea unuia dintre

soț i sau prin divorț . Conform dreptului scris, divorț ul putea
fi cerut atât de către bărbat, cât ș i de către femeie, în temeiul
unei „cărț i de despărț enie”, situaț ie în care se proceda la
împărț irea bunurilor.
Recăsătorirea nu era posibilă decât în lipsa copiilor
minori, iar, după legea scrisă, numai după trecerea termenului
de viduitate (văduvie). Nu se îngăduiau mai mult de trei
căsătorii succesive.
Dreptul medieval românesc a admis situaț ia morț ii
prezumate a soț ului aflat în captivitate sau care, părăsind
domiciliul conjugal pentru a căuta de muncă, nu mai comunică
vreme de 5 ani.
cu soț ul rămas acasă; în ambele cazuri, se permitea
recăsătorirea celui care dovedea cu martori moartea
prezumtivă a celui absent.
Proprietatea ș i dreptul de proprietate. Din vechime s-a
păstrat şi cultivat la români procedeul ca înstrăinarea unei
moşii să nu se facă la întâmplare. Cel ce voia să vândă un
teren era dator (obligat) să se adreseze pentru cumpărare mai
întâi rudelor, spre a vedea dacă acestea sunt interesate în
cumpărarea acelui teren; numai dacă nu erau amatori în rândul
rudelor se putea adresa (în al doilea rând) celor ce se învecinau
cu proprietatea în discuţie. În cazul când nici aceştia nu erau
interesaţi, caz foarte rar întâlnit, atunci proprietatea respectivă
putea fi vândută la oricine vroia să o cumpere. În situaţia când
vânzătorul nu proceda la consultarea mai întâi a rudelor şi a
vecinilor şi făcea vânzarea altcuiva, cei dintâi puteau acţiona
în judecată pe vânzător pentru dreptul de preemţiune. Cel ce
acţiona, cu temei, în judecată obţinea câştig de cauză cu
obligaţia de a răsplăti cumpărătorului valoarea achitată.
Chiar şi proprietatea mare (domeniul feudal) era
supusă în privinţa înstrăinarii aceloraşi norme de drept. Mai
multe documente adeveresc faptul că nici proprietarii de case
sau de moşii nu puteau vinde proprietăţile lor fără a întreba
mai întâi rudele sau vecinii( în sensul dacă nu vroiau ei să le
cumpere cu preţul oferit de străini).
O altă formă a comunităţii şi unităţii de proprietate era
înfrăţirea; doi sau trei posesori de pământ, care nu aveau
urmaşi, se angajau să fie fraţi testamentari. Adică, averea celui
ce deceda mai întâi trecea la următorul (următorii) în viaţă.
88
Asemenea înţelegeri se făceau tot în ideea de a nu fi înstrăinat
pământul moştenit de la străbuni. Aceste înfrăţiri aveau
probabil un caracter perpetuu în timp; ultimul rămas în viaţă,
dacă nu avea nici el copii, realiza o altă înfrăţire, încheindu-se
în cele din urmă cu donaţii la mănăstiri din ţară.
Înfrăţirile aveau putere doar atunci când lipseau copii,
adică în cazurile când nu existau moştenitori; altcumva nu se
încheiau astfel de înţelegeri. Acest aspect ermetic privind
neînstrăinarea pământului căpăta conotaţii mai largi. Aşa se
explică miracolul supravieţuirii românilor în perioada
migraţiilor şi a evului mediu, perioadă în care românii au fost
năpăstuiţi de agresiuni, unele mai puternice decât altele.
Românii au făcut acea distincţie necesară între
pământenii băştinaşi care aveau o ţară moştenită de la
înaintaşii lor, şi acele populaţii sau popoare instabile, aflate în
permanentă mişcare, în căutarea unui loc stabil. Românii au
vazut în aceştia din urmă un pericol, constatând că noii veniţi
să se aşeze printre ei urmăreau pe diverse căi să-i alunge de pe
pământul şi din drepturile lor. Aşa, şi numai aşa se explică
grija la strămoşii noştri de a nu înstrăina principalul lor bun
economic, pământul cu bogaţiile lui. Cu timpul, acest
simţământ a slăbit la români, mai ales în perioadele modernă
şi contemporană. Lucru ştiut, românii n-au dus lipsă de intruşi,
de diverse etnii, care au încercat să devină ei stăpâni pe
pământul şi bogăţiile românilor. Mai mult decât atât, în zilele
noastre, încălcându-se în mod dureros această normă de lege
străveche, se constată ca fiind preferenţială înstrăinarea, atunci
când este vorba de valorile statului, respectiv ale poporului
român. Acest concept de a nu înstrăina, nu contravenea
reputaţiei românilor de ospitalitate. Dimpotrivă, ei tratau pe
străini cu multă grijă şi cinste, crezând ca aceştia (străinii) erau
la fel de bine intenţionaţi.
Între normele de drept civil ce merită a fi reţinute este
şi aceea referitoare la hotarul dintre moşii sau sate. În cazul în
care se schimba matca unui râu ce slujea de hotar între sate
sau moşii, se impunea o reglementare, pe care o întâlnim
funcţionând în vremea domniei lui Vasile Lupu. Un hrisov al
acestui domnitor, expresie a unor practici mai vechi, hotărăşte
cum că o atare schimbare nu poate să atingă drepturile
proprietarilor afectaţi, dispunându-se că hotarul dintre moşii
(sate) să fie, cu toată schimbarea, tot matca veche (de mai
înainte) idee venită din dreptul roman.
Obligaţiile – angajamentele între părţi constituie de
asemenea un alt aspect al dreptului medieval românesc. Marea
majoritate a afacerilor în acea perioadă se raporta la drepturi
de proprietate, restul fiind de neluat în seamă. Ceea ce s-a
păstrat din vechiul drept de pe teritoriul Ţărilor Române se
referă la schimbările contractate (vânzare – cumpărare) de
89
terenuri, zălogire (amanetare) etc. Vânzările, deşi erau
numeroase, nu au dat naştere la procese, deoarece se făceau
mai întotdeauna pe bani şi printr-o învoială prealabilă.
Practica amanetării şi a sechestrului rezultă dintr-un
document din anul 1619. Această practică venea şi ea din
vechimea dreptului românesc. Moşia unui boier a fost pusă
zălog (garanţie) unui creditor. Întrucât cel ce s-a învoit a
împrumuta nu a putut restitui la timp banii, a pierdut moşia
prin judecată, fapt ce pune în evidenţa funcţionarea sistemului
ca atare.
În feudalism, dreptul de proprietate s-a caracterizat
prin limitări, complexitate ș i suprapunere, deosebindu-se,
esenț ial, de proprietatea din dreptul roman comun. De
asemenea, se mai caracterizează prin diversificarea
proprietăț ilor după titulari, ceea ce a dus la crearea
următoarelor categorii:
- proprietatea domnească a cuprins terenurile neintrate
în proprietatea individuală, pământurile pustii,
pământurile făcând parte din moș teniri vacante,
pământurile confiscate ca pedeapsă pentru trădare,
cetăț ile ș i milele; ea era scutită de dări, iar moș iile
au fost lucrate de ț ăranii dependenț i;
- proprietatea feudalilor laici consta din bunuri mobile
ș i imobile; ea putea fi dobândită originar (prin luarea
în stăpânire a bunurilor fără stăpân, defriș are,
ocupaț iune) sau derivat (prin moș tenire, donaț ie
domnească, uzucapiune, acte între vii ș i acte mortis
causa);
- proprietatea bisericească, aparț inând episcopiilor,
mănăstirilor, parohiilor, a provenit mai ales din danii
domneș ti, regale sau princiare, dar ș i din donaț ii
particulare; era scutită de dări, însă în caz de criză
financiară se cerea ajutorul bisericii prin împrumuturi
ș i contribuț ii directe;
- proprietatea funciară urbană cuprindea vatra oraș elor
ș i un teritoriu din apropiere, ce a fost folosit în comun
de către toț i membrii comunităț ii pentru agricultură
ș i creș terea vitelor;
- proprietatea ț ărănească nu reprezenta o formă de
exploatare. În Ț ara Românească ș i Moldova au avut
drept de proprietate atât ț ăranii liberi, cât ș i
producătorii dependenț i. În obș tea liberă,
proprietatea imobiliară a ț ărănimii libere avea un
caracter mixt: devălmaș ă sau individuală.
Vechea obș te sătească exercita un drept de stăpânire
superioară (dominium eminens) asupra întregului teritoriu din
cuprinsul hotarelor sale, care privea dreptul de păș unat pe
izlaz, munț ii, miriș tea obș tei, dreptul de a pescui în apele
90
curgătoare ș i bălț ile obș tei, dreptul de a folosi pădurea
comună.
Dreptul de stăpânire personală avea drept obiect
pământul desprins din devălmăș ie prin desț elenire ș i
defriș are pentru a dobândi vatra de casă, ogorul, poiana,
grădina, via, prisaca, vadul de moară, dar mai cu seamă
câmpul (ț arina) reprezentând pământul de arătură (delniț ă,
ocină, moș ie), care era transmis ereditar.
Odată cu intensificarea aservirii satelor de răzeș i din
Moldova ș i de moș neni din Ț ara Românească (sec. XVII-
XVIII), dreptul de proprietate în obș tea aservită a revenit
stăpânului feudal. Ț ăranii aserviț i (rumâni ș i vecini)
dispuneau de o proprietate mai consolidată asupra casei ș i
bunurilor create de ei (terenuri desț elenite, pădure scoasă din
stăpânirea devălmaș ă, prisăci ș i vii, grădini ș i livezi), cât ș i
de dreptul de proprietate deplină asupra vitelor ș i uneltelor
lor.
Iobagii ș i jelerii din Transilvania dispuneau de dreptul
nelimitat de folosinț ă asupra sesiei (teren de cultură) ș i de
stăpânire deplină asupra casei, proprietăț ii imobiliare ș i
curăturilor (pădure scoasă din stăpânirea devălmaș ă)
obț inute prin munca lor.
În legătură cu proprietatea imobiliară, o importanț ă
deosebită a avut-o ș i procedura hotărniciei moș iilor, utilizată
fie cu ocazia ieș irilor din indiviziune, fie pentru precizarea
limitelor moș iilor divize, în caz de controversă, cu alte ocazii.
Această procedură consta în fixarea, în prezenț a martorilor, a
unor semne durabile (movile, pietre de hotar etc.). În urma
efectuării acestei proceduri, în Transilvania se redactau cărț i
funciare rurale sau urbane. În Ț ara Românească ș i Moldova,
transmiterea de proprietate era consemnată în catastiful
târgului.
Obligaț ii ș i contracte. În sistemul dreptului popular,
obligaț iile luau naș tere fie cu ocazia unor evenimente
majore din viaț a omului (nuntă, botez, înmormântare), fie în
cazul întrajutorării la diverse munci agricole; în toate aceste
cazuri se urmărea realizarea unui echilibru între prestaț ii.
Principalele contracte reale au fost: donaț ia, schimbul
ș i împrumutul. Cel mai important contract real a fost
donaț ia. Donatori puteau fi domnul, regele ungur, apoi
principele pentru Transilvania, persoane private (nmai cu
confirmarea domnului, în calitatea sa de emitent). În
Transilvania, concomitent cu domeniul primit, beneficiarul
dobândea ș i rangul de nobil. Schimbul putea avea ca obiect
pământul, dar ș i ț ărani ș erbi sau robi. Împrumutul avea
drept obiect, în special, sume de bani, garantate cubunuri
imobiliare (zălog).
Dintre contractele consensuale amintim: vânzarea-
91
cumpărarea, arendarea, asocierea mandatul. Obiectul
contractului trebuia să fie determinat, preț ul era stabilit în
bani sau în natură, iar consimț ământul nu trebuia să fie viciat.
Dreptul de preemț iune (protimisul) se realiza sub două
modalităț i diferite: precumpărarea sau protimisul propriu-zis
ș i răscumpărarea sau retractul. Vânzarea pământurilor
ț ăranilor liberi atrăgea ș i pierderea libertăț ii, aceș tia
devenind ș i ei dependenț i ș i continuând să lucreze
pământul vândut în folosul noului proprietar. Contractul de
vânzare-cumpărare se putea încheia în scris sau verbal, dar
întotdeauna în prezenț a martorilor, adălmarilor ș i
chezaș ilor.
Actul scris încheiat între particulari cuprindea numele
părț ilor, martorilor, adălmăș arilor, forma de plată, zălogul
etc. Hrisovul domnesc de întărire a vânzării se putea obț ine
ș i după încheierea contractului, în baza prezentării zapisului.
Actele scrise distruse sau pierdute puteau fi reconstituite de
către domn ș i sfatul domnesc pe bază de martori ș i jurători.
Contractele nenumite mai importante au fost depozitul
ș i comodatul. Dintre contractele amintite, numai donaț iile
constituiau acte cu titlu gratuit, celelalte contracte constituind
acte cu titlu oneros.
În dreptul feudal, garanț iile au fost de două feluri:
personale ș i reale. Dintre garanț iile reale, cea mai utilizată a
fost gajul (zălogul), cuprinzând bunuri imobiliare sau
mobiliare.
Delictele ș i cvasidelictele erau ș i ele obligaț ii în
sistemul dreptului feudal, o serie de abateri putând fi
răscumpărate în bani sau în natură. De asemenea, paguba
adusă pe nedrept era creatoare de obligaț ii.
Pentru dovedirea înț elegerilor ș i a contractelor,
dreptul feudal prevedea o serie de probe, în principal de ordin
testimonial. În vederea asigurării publicităț ii actelor, exista
procedeul adălmaș ului, pe care de obicei îl da cumpărătorul,
fără a fi o condiț ie esenț ială pentru validitatea operaț iei
juridice. Se mai practicau darea mâinii ș i jurământul, care
aveau atât o valoare simbolică, cât ș i una magică,
considerându-se că încălcarea lor putea avea urmări nefaste.
Succesiuni. În Evul Mediu românesc, dreptul
consuetudinar succesoral cunoaș te importante deosebiri în
Ț ara Românească faț ă de Moldova. Dacă în Moldova,
transmisiunea moș tenirii se făcea după principiul egalităț ii
sexelor, în Ț ara Românească funcț iona privilegiul
masculinităț ii.
În vechiul drept românesc moştenirea legală (ab intestato)
revenea mai multor îndreptăţiţi la aceasta, pe care putem să-i
nuanţăm astfel:
Descendenţii erau cei coborâtori în linie directă din
92
aceiaşi părinti, dar erau luaţi în calcul şi colateralii
defunctului în ordinea apropierii ca grad de rudenie cu cel
decedat.
Ascendenţii sunt părintii, bunicii, străbunicii
defunctului. Aceştia erau chemaţi la succesiune numai în
cazul că nu existau descendenţi. Părinţii moşteneau pe
copiii înfiaţi ca şi pe cei legitimi în caz de deces.
Colateralii, erau o altă categorie de succesori la
moştenire. Se aveau în vedere rudele coborâtoare dintr-un
autor comun, chemate la moştenire, în cazul absenţei
descendenţilor şi ascendenţilor. Existau două clase de
colaterali şi anume:
Privilegiaţii, adică fraţii şi surorile, precum şi
descendenţii acestora;
Ordinarii, însemnând celelalte rude alăturate până la
un anume grad. Aici intrau copiii din afara căsătoriei,
copiii înfiaţi, soţul supravieţuitor, autoritatea publică
(domnia, fiscul, cutia milei). Nu e lipsit de interes să
amintim şi de acea parte a sufletului, obicei ce se
practica în Ţările Române. O porţiune din averea
defunctului se păstra pentru împlinirea grijilor sufleteşti,
după datină, adică necesarele cheltuieli de înmormântare şi
pomenire până la ceremonialul de dezgropăciune de la şapte
ani.
Privitor la succesiune (moştenire) existau şi alte
aspecte, din care consemnăm:
- Dacă defunctul lăsa copii din mai multe căsătorii,
succesiunea se împărţea între ei astfel: copiii de la tată
moşteneau averea acestuia, iar copiii de la mamă averea
mamei.Copiii nelegitimi erau chemaţi doar la averea
mamei. Există şi alte opinii bazate pe documente, ca şi
aceştia se bucurau de averea ambilor părinţi în cazul că
tatăl era cunoscut. Altcumva „copilul din flori”, nelegitim,
era înfiat de tatăl vitreg şi intră în drepturi ca şi ceilalţi copii.
- În privinţa soţului supravieţuitor existau mai multe
judecăţi contradictorii, dintre care ne vom rezuma la
aspectele cele mai cunoscute şi mai răspândite. În Ţara
Românească, dacă deceda soţia şi nu existau urmaşi, averea
acesteia trecea jumătate în posesia soţului şi jumătate în
posesia mamei ei. În cazul altei judecăţi, participă la
moştenire soţul, mama şi verişoara (verişoarele)
defunctei, primind fiecare câte o treime din succesiune.
Potrivit aceloraşi reglementări, cuprinse şi în Îndreptarea
legii (vezi mai jos) dacă defunctul soţ nu avea rude de
sânge până la gradul al şaselea, ci numai soţie, aceasta
moştenea jumătate din averea succesorală, iar jumătate
devenea domnească. Domnia era ultima (în ordine) parte
succesorală. Din lipsa de rude ale defunctului şi de
93
testament, averea celui decedat revenea legal domniei
(domnitorului).
O succesiune nerevendicată de nimeni era
Desherenţa. Aceasta revenea, din oficiu, autorităţii publice,
ca o consecinţă a ideii fundamentale potrivit căreia bunurile
fără stăpân îi aparţin. Acea autoritate publică nu putea fi
decât domnia, care la rândul ei putea înzestra cu acea
succesiune o mănăstire.
În aceeaşi perioadă a evului mediu românesc
funcţiona dreptul de opţiune ca una dintre normele nescrise
la început, apoi scrise, căpătând caracter de lege. Acest
fapt, dreptul de opţiune, însemna că succesorul putea
să accepte sau să refuze moştenirea.
Dezmoştenirea. O consecinţă opusă moştenirii era
dezmoştenirea moştenitorului, aspect destul de
frecvent în evul mediu românesc. Dezmoştenirea
înseamna modificarea ordinii succesorale de către de
cuius. Urmarea acestui fapt, mosştenirea revenea celorlalţi
chemaţi de lege, în absenţa excluşilor. În cazul că erau
înlăturaţi toţi virtualii moştenitori fără a fi indicaţi altţii,
succesiunea revenea, de asemenea, domniei.
Atunci când bunurile ereditare erau amanetate sau
decedatul avea datorii se proceda la lichidarea succesiunii.
O asemenea acţiune comporta două operaţiuni şi anume:
lichidarea activului şi lichidarea pasivului succesoral. În
primul caz se făcea raportul dărilor şi a dotei, adică
masa succesorală şi restabilirea egalităţii între
descendenţi; în al doilea caz, moştenitorii trebuiau să onoreze
obligaţiile contractate de către de cuius. Ei nu puteau
pretinde să primească bunuri succesorale înainte de a fi
achitat datoriile şi obligaţiile succesorale (moştenitorul nu
dobândea bunurile ereditare decât după lichidarea pasivului
succesoral). Se plăteau creditorii, achitau legaliatrii etc.
Transmiterea averii pe cale testamentară este atestată
documentar înainte chiar de apariţia termenului de diată
(testament), ca urmare a consolidării proprietăţii private
şi a individualizării stăpânirii şefului de familie cu
sprijinul bisericii. Până la consolidarea proprietăţii
individuale, nu se putea vorbi despre dreptul de a dispune
de avere prin testament. În secolul al XIV-lea întâlnim o
asemenea transmitere în Ţara Românească, una dintre
primele atestări documentare cunoscute în această privinţă.
În secolele următoare testamentele s-au înmulţit.
Înainte de consacrarea prin pravile a testamentului se
obişnuia ca acest act să se facă în faţa notarilor, ceea ce
dădea un caracter solemn momentului. Între martori
figurau adesea preoţi sau cărturari, dar şi prelaţi cu funcţii
mai înalte, sau chiar în faţa domnitorului şi a Divanului.
94
Dacă există testament scris şi semnat, nu mai
erau necesari martorii. De asemenea, se avea în vedere că
testatarul să fie în toate facultăţile sale mintale pentru ca
voinţa lui să nu poată fi viciată. Îndreptarea legii prevedea
că testatarul trebuie să fie cu “mintea întreagă şi
sănătoasă” şi declaraţia sa de ultima voinţă să fie facută în
faţă a şapte martori, care în anumite cazuri puteau fi reduşi
până la trei. Numeroase testamente conţineau şi blesteme,
în dorinţa dispunătorilor de a le face astfel
respectabile.
Un testament putea fi revocat prin altul ulterior.
Îndreptarea legii mai stipula faptul ca femeia nu putea lăsa
testament decât în mod excepţional. Se mai prevedea că în
cazul voinţei menţionate, bunurile primite să fie păstrate şi
transmise altui urmaş, şi aşa mai departe.
Şi aici se observă preocuparea ca averea s ă nu fie
înstrăinată (să nu devină prădalnică), ci să rămână în
familie. Ideea păstrării în familie (şi în ţară) a averii a jucat
un rol important în orânduirea feudală în general.
Preluată de la romani, această concepţie şi practică “a dat
familiilor cele mai ilustre din Franţa şi de aiurea mjlocul de
a-şi menţine strălucirea” prin impunerea păstării averii în
familie.
Dacă în ceea ce priveș te excluderea totală a fiicelor de
la moș tenirea părintească atunci când veneau în concurs cu
descendenț i pe linie masculină nu există probe suficient de
relevante, în literatura de specialitate părerile fiind divergente,
numeroase documente ale epocii atestă faptul că, atunci când
moș tenirea se transmitea descendenț ilor de gradul al doilea
(nepoț i) ai defunctului/defunctei (moș tenirea prin
reprezentare), descendenț ii din fii ai acestora aveau un drept
mai mare decât descendenț ii din fiice.
Din aplicarea acestui privilegiu s-a născut prădalica, instituț ie
proprie Ț ării Româneș ti, constând în dreptul domniei care
deț inea dominium eminens de a-i însuș i moș iile celor
decedaț i fără urmaș i pe linie masculină. Ș i în Moldova au
existat cazuri de preluare de către domnie a unei moș ii
rămase de pe urma cuiva care a rămas fără urmaș i sau cazuri
de desheredare a fiicelor, unice moș tenitoare, în favoarea
domniei, dar acestea nu au purtat numele de prădalică.
În Ț ara Românească, principiul egalităț ii sexelor avea
să se instaureze treptat, prin derogări de la principiul
masculinităț ii, prin înzestrările fiicelor cu moș ii, prin
„aș ezările fiicelor în loc de fii”, prin înfrăț iri prin care fiicele
dobândeau vocaț iune succesorală la bunurile părinț ilor lor.
O altă trăsătură care diferenț iază societatea feudală
românească de cea occidentală este aceea că, potrivit dreptului
consuetudinar român, căminul părintesc nu revenea
95
primogeniturii, ci mezinului. Copiii nelegitimi („copii din
flori”, „bastarzi”, „copii întunecaț i”) nu moș teneau pe tatăl
lor. Soț ul ș i soț ia aveau dreptul de a se moș teni reciproc.
Se făcea deosebire între bunurile de baș tină ș i bunurile
agonisite în timpul convieț uirii, văduvul sau văduva având,
atunci când veneau în concurs cu celelalte rude ale
defunctului, precădere la moș tenirea bunurilor agonisite.
7.3.4. Ideile politico-juridice în feudalism

Între cele trei facultăț i ale Universităț ii din Cluj,
înființ ate în anul 1581, se număra, la sfârș itul secolului al
XVI-lea, ș i o facultate de drept; alte instituț ii de
învăț ământ superior în care se predau cursuri cu profil juridic
s-au înființ at ulterior la Oradea, Sibiu ș i Braș ov. În
bibliotecile particulare se aflau, de asemenea, numeroase
cărț i de drept, între care predominau cele de drept roman.
Identitatea obiceiurilor juridice, circulaț ia largă a
principalelor monumente scrise ale dreptului românesc în toate
provinciile locuite de români ș i existenț a unei puternice
conș tiinț e a unităț ii naț ionale, promovată de strânsele
legături economice ș i culturale între cele două versante ale
Carpaț ilor ș i fundamentate teoretic de marii cărturari ai
vremii, au făcut ca ideologia politico-juridică să fie unitară pe
tot cuprinsul pământului românesc ș i să constituie un factor
activ în acț iunile comune care vor duce, o dată cu
redeș teptarea naț ională, la construirea unui edificiu politico-
instituț ional unic.

Instanț ele judecătoreș ti se împărț eau în: instanț e supreme (domnul ș i sfatul
domnesc, scaunul de judecată al voievodului), instanț e locale (sătească, seniorială,
județ ene, ț inutului, comitatului).
96
Domnul era judecătorul suprem al ț ării, reprezentând instanț a de ultim control
judiciar; hotărârile sale erau definitive, nefiind supuse căilor de atac (apel, recurs, revizuire);
numai el însuș i putea să revină asupra hotărârilor. Pe lângă atribuț iile de control judiciar,
domnul avea competenț a să preia, de pe rolul dregătoriilor, orice cauză civilă sau penală.
Volumul de cauze fiind foarte mare, domnul putea delega dreptul de judecată unor
dregători: banul ș i vornicul – în łara Românească; vornicul ș i conducătorii ț inuturilor
(pârcălabii, oltuzii ș i pârgarii) – în Moldova. Judecata se făcea însă tot în numele domnului,
iar hotărârile date de dregători puteau fi atacate în faț a domnului, care le judeca singur sau în
Divan (avea vot consultativ).
Hotărârile domnului, date de acesta singur sau în Divan, aveau o autoritate de lucru
judecat numai relativă, procesul putând fi redeschis sub o nouă domnie.

Justiţie feudală, infracţiune intenţionată, proces, organe judiciare, probe scrise, probe orale,
probe preconstituite, pedepse.
1. Legislaţia medievală din Ţara Românească a fost influenţată profund de:

a. tradiţia bizantină;
b. obiceiul pământului;
c. tradiţia romană.
2. O formă de căsătorie admisă de Legea ţării era căsătoria cu fuga, care presupunea :
a. un simulacru de răpire a fetei de către viitorul soţ, cu consimţământul fetei ;
b. o răpire cu forţa a fetei, cu consimţământul familiei sale ;
c. o răpire a fetei de către familia băiatului, fără consimţământul fetei şi băiatului.
3. În perioada feudală, în Ţările Române, rudenia îmbrăca următoarele forme :

a. rudenia după mamă, rudenia după căsătorie ;
b. rudenia naturală (de sânge), rudenia prin alianţă (căsătoria), rudenia spirituală (prin
botez), rudenia prin înfrăţire şi înfiere;
c. rudenia prin adopţiune fără consimţământul părinţilor, rudenia între naşi şi fini
4. În feudalismul românesc, principalele contracte reale au fost:

97
a. donaţia, schimbul ;
b. împrumutul şi vânzare;
c. donaţia, schimbul, împrumutul.
5. În feudalismul românesc, principalele contracte consensuale erau :

a. vânzarea-cumpărarea, arendarea, asocierea, mandatul ;
b. protimisul, donaţia, schimbul;
c. garanţiile, răscumpărarea.
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
98
EVOLUŢIA DREPTULUI SCRIS PÂNĂ ÎN SEC. AL XVII-LEA
Cuprins:
8.1. Introducere
8.3.1. Primele pravile ș i importanț a lor
8.3.2. Cartea românească de învăț ătură
8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare
8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada Voievodatului ș i a Principatului
8.1. Introducere
Dreptul scris în feudalismul românesc se
defineşte într-un capitol separat, deoarece scrierea în
slavona veche a ocupat un loc însemnat în cultura
medievală europeană şi românească, începând din secolul al
X-lea până către mijlocul secolului al XVII-lea, cu anumite
particularităţi de la o ţară la alta. În această perioadă a fost
creată o bogată literatură slavo-română religioasă şi laică,
în ambele găsindu-se şi noţiuni de drept.


99
Timpul alocat unităţii: 2h.

8.3.1. Primele pravile ș i importanț a lor
Pentru înţelegerea mai în profunzime a procesului
de coabitare a scrisului slavon cu latinitatea românilor,
vom reda succint modul de apariţie şi a evoluţiei acestui
proces. Alfabetul şi scrisul în limba slavă veche a fost
inventat de cărturarii de origine slavă din Salonic, Chiril şi
Metodiu, în deceniile 7-8 ale secolului IX, utilizând alfabetul
grecesc. Ei au tradus mai multe cărţi bisericeşti creştine din
limba greacă în cea slavonă, punând astfel bazele limbii
literare slave şi a literaturii slavone.
Răspândirea acestor două componente ale culturii
slavone (scrisul şi literatura) în spaţiul statelor slave în
formare ca Moravia Mare, Serbia şi Bulgaria a condus la
întemeierea unor importante centre de cultură scrisă
slavonească. Astfel, s-au pus bazele unor literaturi
naţionale ale popoarelor slave din jurul Ţărilor Române.
Către sfârşitul secolului al X-lea scrisul chirilic-slavon a
prins rădăcini şi în Rusia Kieveana, una dintre cele mai mari
ţări din acea vreme; vecina de nord-est a românilor.
Aşadar, treptat şi pe neobservate, românii au devenit
o insulă latină înconjurată de ţări şi popoare care vorbeau
şi scriau limba slavonă veche, scrierea fiind cu caractere
chirilice. Această situaţie geopolitică şi cultural-
religioasă a dus la răspândirea scrisului chirilic-slavon în
mediul românesc. Un rol substanţial în această privinţa l-a
avut biserica creştin-bizantină, care îşi consolidase poziţia în
această parte a Europei.
Începuturile scrisului slavon în Ţările Române
datează din secolul al X-lea. Însă, cele mai vechi
manuscrise bisericeşti din spaţiul românesc, în slavonă, care
100
s-au păstrat până în zilele noastre, datează din secolele
XIII-XV. Importante centre ale culturii scrise în Ţările
Române au devenit mănăstirile ortodoxe, între care
amintim Tismana, Vodiţa, Neamţ, Bistriţa, Moldoviţa, Putna,
precum şi o serie de mănăstiri din Transilvania. Pe lângă
unele dintre acestea au fost întemeiate scriptorii, în care
era copiat un larg spectru de literatură bisericească, istorică,
juridică, scrieri populare de înţelepciune etc.
Constituirea statelor feudale centralizate româneşti şi
consolidarea bisericii au accelerat impunerea scrisului ca
expresie a identităţii statal-religioase. Din păcate pentru
români, vreme de câteva secole, în Moldova şi Ţara
Românească scrisul nu a fost conform cu limba vorbită,
română, ci s-a impus cel slavon, implementat în
cancelariile domneşti şi cărţile religioase. Vorbirea
românilor, însă, de la domnitor până la sătean a fost cea
românească. A. D. Xenopol susţine existenţa în acea
perioadă şi a scrierii româneşti alături de cea slavonă.
„Românii vor fi menţinut în toate timpurile şi cărţi pe
înţeles”, adică în limba vorbită de poporul român, care însă
„nu
vor fi fost întrebuinţate decât prin excepţiune în slujba
bisericească şi vor fi fost citite de acei doritori de a
cunoaşte prin ei înşişi obiectul credinţei lor. Asemenea
trebuinţe fiind totdeauna simţite de poporul român, întâlnim
la el cărţi de religie scrise în limba lui din vremuri îndestul
de vechi, alături de cele slavone”.
În aceeaşi perioadă, în care s-au înfăptuit statele
centralizate feudale româneşti s-a înregistrat şi o amplificare
a fenomenului juridic. Pe lângă menţinerea şi folosirea
cutumei, în Ţările Române a început să se răspândească şi
literatura juridică bizantină. Din această perioadă (secolul
al XIV-lea) datează cele mai vechi copii slavone ale
traducerilor unor coduri de legislaţie bizantină
bisericească, numite nomocanoane. Totodată, au fost
răspândite traduceri ale codului bizantin, cunoscut sub
denumirea de Sintagma lui Matei Vlastares. Acel cod
conţinea norme de drept bisericesc, dar şi norme ale
dreptului civil şi penal. Substanţa codului în discuţie
o constituia codificările lui Iustinian şi ale descendenţilor
săi.
În ceea ce priveşte Transilvania subscriem la ideea
susţinută de Andrei Eşanu, potrivit căreia în această
provincie românească, deşi s-a simţit puternic cultura şi
scrierea latină, în secolele XIV-XVI, cultura scrisă slavonă
a avut o largă răspândire. Cercetările din ultima vreme,
valorificarea depozitelor de manuscrise slavone
transilvănene de la Cluj, Braşov, Sibiu, Arad şi Năsăud,
101
confirmă acest lucru. Faptul constituie o dovadă a unităţii
etno-culturale şi teritoriale româneşti.
Fiind în contact cu Bizanţul multă vreme, Ţările
Române ar fi putut ca prin intermediul Bisericii Ortodoxe
să fi preluat elemente de drept scris bizantin, mai de
timpuriu decât se cunoaşte, aşa cum s-a mai arătat în
această lucrare. Iniţial, astfel de scrieri erau în manuscris,
fiindcă nu apăruse tiparul. Ele erau multiplicate de către
gramatici-călugări de pe la mănăstiri. După introducerea
tiparului în Ţările Române (1508) şi aici au început să se
răspândească şi pravile tipărite, în paralel cu scrierile de
mână.
Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în
lucrările canonice (dreptul canonic) scrise în limba slavonă,
limba oficială în Ţările Române. Privitor la asemenea
manuscrise slave în spaţiul românesc, Mircea Păcurariu
dovedeşte, cu date noi, faptul ca în secolele X-XI au fost
scrise pe teritoriul românesc lucrări ca Sovina Kniga şi
Codex Suprasliensis. Pentru secolul al XIII-lea există, de
asemenea, suficiente dovezi privitoare la scrieri pe
teritoriul românesc, în aceiaşi limbă slavonă, cum erau:
Tetraevanghelul de la Putna; un alt Tetraevanghel (fără să
se cunoască autorul sau locul realizării lui); o lucrare
intitulată Apostol (Ibidem); Octoihul de la Caransebeş;
Tetraevangheliar, descoperit la Râşnov -Braşov etc.
Numărul manuscriselor slave a crescut apoi în
secolul al XIV-lea. Asemenea scrieri în slavonă ––susţine
M. Păcurariu–– infirmă vechea părerea a istoriografiei
româneşti, potrivit căreia cultura românească în limba
slavă, deşi apăruta mai târziu (secolele XV-XVI) ar fi o
simplă continuare a culturii bulgare de limba slavă, prin
cărturarii bulgari refugiaţi la nord de Dunăre, după
căderea ţării lor sub turci (sec. XIV).
Mai bine cunoscute sunt lucrările din secolul al XV-lea şi
următorul. Astfel amintim câteva dintre acestea:
- Tetraevanghelul lui Alexandru cel Bun, 1429;
- Pravila de la Târgovişte, scrisă de gramaticul Dragomir, în
anii 1451-1452, din porunca domnitorului Ţării Româneşti,
Vladislav al II-lea;
- Tetraevanghelul de la Humor, scris şi decorat de către
miniaturistul Nicodim;
- Pravila de la Mănăstirea Neamţ -1474, copie a lucrării
bizantine de drept, Syntagma;
- Liturghier slavon, copiat în anul 1481 la
Mănăstirea Feleacului din Transilvania;
- Evangheliarul, copiat şi ornamentat de monahul Filip,
în Moldova, la anul 1502;
- 1518-1521 Neagoe Basarab, domn al Ţării Româneşti, a
102
redactat Învăţăturile către fiul sau Teodosie, în care îl sfătuia
pe acesta din urmă cum să judece („să nu pedepseasca la
beţie, ci să judece la trezie, dimineaţa cu boierii în divan”);
- Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Moldova) redactată
aproximativ în anul 1618 şi altele;
Este greu de precizat numărul manuscriselor slavo-
române, păstrate până în zilele noastre, dat fiind
multitudinea lor. Ce se poate preciza, este faptul că în
Moldova s-au emis cele mai multe lucrări de acest gen. Un
număr mai redus s-a înregistrat în Ţara Românească. În
Transilvania şi Banat se estimează la 150 manuscrisele
slavone din secolele al XIII-lea până în secolul al XVII-lea.
Dacă în prima parte a mileniului II scrierile aveau
în principal un caracter religios, treptat în cea de doua
jumătate a aceluiaşi mileniu se vor contura scrieri a căror
conţinut era evident juridic. Complexul de practici şi
norme care alcătuiau obiceiul juridic feudal, „legea ţării”,
dreptul nescris a devenit la un moment dat insuficient în
raport cu realităţile unei societăţi în proces de maturizare
feudală. În acest context s-a impus legea scrisă de sorginte
bizantină, bisericească şi laică, care era mai completă şi mai
bine structurată, putând fi uşor generalizată.
Dreptul dispunea astfel de noi posibilităţi de
informare şi cunoaştere necesare atât reconstituirii drumului
parcurs de la cutumă la dreptul tipărit, cât mai ales pentru
evaluarea relaţiei dintre dreptul laic şi cel ecleziastic, dintre
dreptul consuetudinar şi pravilă etc.
Prin anii 1580-1581 a fost realizată de către un copist
o culegere de manuscrise din literatura apocrifă şi
hagiografică, tradusă în româneşte. Această culegere a fost
continuată, până în anul 1620 de către preotul Grigore din
Mahaci, rezultând un Codex (sturdzanus) în care se
presupune că erau consemnate şi norme de drept
românesc, intercalate cu lucrări din dreptul bizantin.
Secolul al XVII-lea cu marile lui realizări
culturale, a înscris procese remarcabile în domeniul
dreptului scris, conceput corespunzător cu stadiul de
dezvoltare a societăţii româneşti. La jumătatea acestui
veac au fost tipărite primele coduri în limba română.
Eustratie Logofatul, cronicar moldovean, contemporan cu
Vasile Lupu, domnitorul Moldovei, a realizat, în 1632, o
colecţie de legi intitulată Pravila aleasă, compilaţie din
operele mai multor scriitori greci; o altă lucrare de drept a lui
Eustatie a fost Şapte taine ale bisericii, tipărită la Iaşi în anul
1644. Se presupune a fi tot o traducere din limba greacă,
însă avea o prefaţă semnată de mitropolitul Moldovei,
Varlaam. Lucrarea este un Codice penal şi civil clerical,
conţinând sfaturi şi pedepse care priveau botezul, mirul,
103
liturghia, preoţia, pocăinţa, cununia şi maslele. În
anul 1640 apărea Codul juridic în limba română, cunoscut
sub denumirea de Pravila de la Govora. Acest cod a fost
întocmit la porunca domnitorului Munteniei, Matei
Basarab. În Predoslovie se spune între altele: „Socotita-
am ca mai toate limbile popoarelor au carte pre limba
lor…” din care motiv s-a editat „această carte, anume
Pravila pre limba românească”. Cunoscută şi sub numele
de Pravila cea mică sau Prăvilioara, această legiuire a
apărut în doua ediţii: una pentru Ţara Româneasăa alta
pentru Transilvania. Pe o listă de cărţi, cunoscute şi
folosite în ţara Haţegului, întocmită pe la 1857 este
înregistrat şi un exemplu din Prăvilioara –Direptoru de lege,
Govora 1640.
În anul 1646 apărea în Iaşi Pravilele împărăteşti,
numite şi Pravila lui Vasile Lupu, o adevărată operă
juridică, care este cunoscută în istorie, potrivit subtitlului
acesteia, de Carte românească de învăţătură. Dat fiind
importanţa deosebită a acestei lucări vom insista puţin
asupra ei. A fost elaborată din dispoziţia domnitorului Vasile
Lupu şi tipărită cu cheltuiala acestuia. În prefaţă se arată că
s-a tipărit din următoarele motive: „să se cultive poporul,
pentru ca astfel să-şi corigeze răutăţile, pentru ca poporul
să-ţi dea seama de ceea ce este rău şi de ceea ce e bine;
pentru ca cei ce judeca, să judece drept”. La acest cod au
lucrat Eustatie Logofatul, care a tradus unele date şi norme
de drept din greceşte, şi diverşi „dascăli şi filozofi” tocmiţi
de Vasile Lupu.
Pentru a dimensiona cât mai exact valoarea juridică
a Pravilei lui Vasile Lupu subliniem faptul că aceasta avea la
bază trei izvoare şi anume:
1. Pravilele împărăteşti ale lui Iustinian şi jurisprudenţele
lui Prosper Farinaccius, învăţat italian din secolul al XVI-lea.
2. Obiceiurile obşteşti şi localnice.
3. Însăşi judecata personală a judecătorului.
Izvoarele de la punctul 1 au fost apoi adecvate
cerinţelor de atunci ale Ţărilor Române, iar între izvoarele
de la punctul doi intră şi Pravila netipărită, şi pierdută a lui
Alexandru cel Bun, domnitorul Moldovei (1400-1432).
Pravila lui Vasile Lupu a influenţat multă vreme
dreptul românesc, rezultând a fi fost folosită ca unicul
codice penal bun. Matei Basarab, domnitor al Ţării
Româneşti, contemporan cu Vasile Lupu, a copiat într-un
codice al Ţării Româneşti, intitulat Îndreptarea legii şi
tiparit la Târgoviste în anul 1652. Astfel, lucrări de
specialitate observă pe bună dreptate ca Pravila din
Moldova a fost aplicată în Ţara Românească şi
Transilvania, prin extinderea legislaţiei moldoveneşti în
104
Muntenia, ca şi în Transilvania s-a realizat o operă
românească remarcabilă „menită să afirme şi să servească
unitatea juridică a românilor…”- susţine Val. Al. Georgescu.
Concluzionând asupra acestui ultim aspect se
poate susţine că importanţa Codicelui Vasilian rezultă şi
din răspândirea lui în cele trei ţări româneşti, precum şi din
aceea că a rezistat multă vreme. Spre exemplu, Nicolae
Mavrocordat cerea în 1724 să i se facă o copie după Pravila
lui Vasile Lupu. O altă copie era utilizată la Iaşi în 1817.
Dimitrie Cantemir a consemnat faptul că Vasile Lupu
„a poruncit câtorva bărbaţi , cunoscători de legi, să adune
într-o colecţiune toate legile scrise şi nescrise, şi a făcut din
toate un singur Codice, care este norma de astăzi pentru
judecători, pentru a judeca drept.”.
8.3.2. Cartea românească de învăț ătură

La mijlocul secolului al XVII-lea au fost adoptate
pravilele laice. Prima pravilă laică în istoria dreptului nostru
este Cartea românească de învăţătură. Această legiuire a fost
elaborată de către logofătul Dragoş Eustraţie din ordinul
domnitorului Vasile Lupu şi tipărită în 1646 la tipografia
Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi.
Izvoarele acestei legiuri au fost:
- Legea Ţării;
- basilicalele (legiuirile împărăteşti);
- legea agrară bizantină, apărută în sec. al V I I I - lea sub
domnia lui Leon Isaurul;
- tratatul modern de drept penal şi de procedură penală scris de
italianul Prosper Farinnaci la începutul secolului al XVII-lea,
tratat care se bucura de o mare faimă în Europa acelei vremi.
Unii autori au afirmat în mod greşit că această legiuire
ar fi avut un scop didactic, întrucât au interpretat în mod
eronat termenul de "învăţătură". În realitate, termenul de
"învăţătură" a fost utilizat cu înţelesul de normă juridică. De
altfel, logofătul Eustraţie precizează în introducere că toţi cei
care nu vor urma acele învăţături vor fi loviţi de urgia
domnească.
Drepturile persoanelor sunt pe larg tratate: felurile,
exerciţiul, dobândirea şi pierderea lor. Persoanele fizice sunt
tratate în raport de statutul lor şi de poziţia de clasă. Pravila
cuprinde şi reglementări cu privire la familie şi persoane,
poziţia fiului de familie, capacitatea persoanelor, poziţia lor în
funcţie de clasă, religie, vârstă, stare mintală, înrudire,
profesiune, domiciliu şi stare civilă. Pravila cuprinde reguli cu
privire la proprietatea bunurilor, posesiune şi uzufruct. Un alt
domeniu se referă la problema obligaţiilor (izvoare, garanţii,
contracte), a faptelor ilicite (dolul şi culpa), actelor juridice şi
105
a reprezentării. Calea judecătorească de apărarea drepturilor
subiective este tratată în mod deosebit, vorbindu-se despre
judecători, împricinaţi, instanţe, înscrisuri, martori, experţi,
jurământ, prezumţii, hotărâri şi executarea acestora.
Sunt reglementate de asemenea, tentativa, recidiva,
complicitatea, cumulul de infracţiuni, cauzele care apără de
pedeapsă (nebunia, vârsta, obiceiul locului, ordinul
superiorului, legitima apărare, denunţul).
Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt
prevăzute: mânia, vârsta, beţia, obiceiul locului, ignoranţa,
somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia
făptaşului şi aprecierea judecătorului.
De asemenea, pravila se ocupă în amănunt de unele
infracţiuni, cum sunt trădarea, rebeliunea, ultragierea solilor,
calpuzania, omorul, paricidul, otrăvirea, bigamia, biandria,
adulterul, hotria, răpirea, atentatul la pudoare, sosomia şi
injuria. Acţiunea penală porneşte la iniţiativa victimei sau a
reprezentantului acesteia şi se încheie sau se pierde prin
prescripţie, executarea hotărârii sau prin împăcare.
8.3.3. Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare

Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în
anul 1652. La fel ca şi în ,,Cartea românească de învăţătură de
la pravilele împărăteşti şi de la alte judeţe cu zisa şi cu toată
cheltuiala a lui Vasile voievodul şi domnul Ţării Moldovei, de
multe scripturi tălmăcite de limba italienească pre limba
românească,,.
Porunca lui Matei Basarab determină această
Îndreptare a legii să aibă acelaşi conţinut. Întregul cuprins al
lucrării este mai bine sistematizat, iar traducerea este mai
bună. Partea a doua, cea cu privire la partea penală, este luată
întocmai din Cartea românească de învăţătură.
Pravila este împărţită în 417 articole sau glave, fiecare
articol fiind divizat în zaceale, care reprezintă alineatele. Faţă
de modelul moldovean, sunt şi unele prevederi noi cu privire
la închiriere, asociere, donaţie, căsătorie, divorţ, moştenire şi
unele prevederi procedurale.
8.3.4. Dreptul scris al Transilvaniei în perioada

Voievodatului ș i a Principatului
În perioada feudalismului timpuriu şi în prima perioadă
a feudalismului dezvoltat, dreptul scris a cuprins o seamă de
norme prevăzute în Decretele regale. Dacă la început aceste
decrete emanau de la Regatul feudal maghiar, în perioada
Principatului acest izvor de drept se completează cu legile
106
elaborate de principi în colaborare cu Dietele, iar sub împăraţii
Habsburgi, prin legile generale ale imperiului şi cele
particulare ale Transilvaniei. Decretele regale au reglementat
atât dreptul public, cât şi cel privat. Acestea au consolidat
drepturile şi privilegiile clasei nobiliare, dau au cuprins şi
norme procesuale de drept civil, drept administrativ şi
bisericesc.
În timpul Voievodatului, în Transilvania, ca urmare a
tendinţei de autonomie, au apărut, ca o desfacere de autoritate
centrală, activităţi intense de legiferare, conduse de voievozi.
Totuşi, decretele au fost principalul izvor de drept până la
desprinderea de statul ungar.
.

Dezvoltarea economiei, a producț iei de mărfuri ș i a schimbului, precum ș i
prefacerile din domeniul relaț iilor sociale au impus schimbări în domeniul suprastructurii,
printre care ș i în domeniul instituț iilor juridice. Vechile reglementări nu mai corespundeau,
iar obiceiurile juridice, diversificate, neprecise ș i deseori necunoscute de cei chemaț i să le
aplice, mai ales când aceș tia erau străini, reclamau ș i ele noi reglementări pe plan juridic.
După formarea statelor româneș ti de sine stătătoare, domnii s-au preocupat de organizarea
bisericii, de propagarea ideologiei religioase, de introducerea unor regulamente juridice care
să le asigure stabilitate. Pravilele bisericeș ti au un caracter oficial deoarece au fost întocmite
din ordinul domnului sau al mitropolitului. Potrivit concepț iei autorilor de pravile
bisericeș ti, reglementările de drept civil, penal sau procesual ț ineau de domeniul religios,
dispoziț iile din pravile fiind impuse atât clerului, cât ș i laicilor ș i în domeniul juridic.

Cartea românească de învăţătură, pravilele împărăteşti, circumstanţe atenuante.
Întrebări de control şi teme de dezbatere:

1. Explicaț i conceptele : pravilele împărăteşti, decretele regale, pravila .
2. Care sunt izvoarele Cărţii româneşti ?
3. Ce înț elegeț i prin Cartea românească de învăţătură?
4. Daţi exemplu de circumstanţe atenuante.
5. Cum era structurată Pravila cea mare?
107
Răspundeț i adevărat (dacă consideraț i că propoziț ia este adevărată) sau fals (dacă
consideraț i că propoziț ia este falsă) :
a) Cele mai vechi izvoare de drept se regăsesc în lucrările canonice scrise în limba
slavonă, limba oficială în Ţările Române.
b) Îndreptarea Legii sau Pravila cea Mare a fost tipărită în anul 1652.
c) Printre circumstanţele care micşorează pedeapsa sunt prevăzute: mânia, vârsta, beţia,
obiceiul locului, ignoranţa, somnambulismul, somnul, dragostea, iscusinţa sau destoinicia
făptaşului şi recunoaşterea vinovăţiei.
Bibliografie:

2. CLIPA CRISTIAN, MICULESCU PETRU, Istoria Instituț iilor Juridice În
Spaț iul Românesc, Editura Worldteach, Timiș oara, 2007
Bucureș ti, 2012
108
DREPTUL ROMÂNESC ÎN PERIOADA REGIMULUI FANARIOT PÂNĂ LA 1821
Cuprins:
9.1. Introducere
9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat
9.3.1.1. Reforma socială
9.3.1.2. Reforma fiscală
9.3.1.3. Reforma justiț iei
9.3.1.4. Reforma administrativă
9.3.1.5. Reforma militară
9.3.2. Evoluț ia dreptului scris. Primele Codificări
9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre nou ș i vechi
9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu Regulamentele Organice
9.1. Introducere
Deşi unele aspecte au mai fost discutate în capitolele
de mai înainte, în subiectul de faţă ne vom ocupa de
redarea în mod mai sistematizat a evoluţiei şi organizării
judecătoreşti în condiţiile unei perioade (epoci) de mari şi
consistente transformări din societatea românească.


109

9.3.1. Reformele lui Constantin Mavrocordat
9.3.1.1. Reforma socială
Primul domnitor care a încercat o reformă radicală
în materie de justiţie a fost Constantin Mavrocordat, care a
domnit succesiv în Ţara Românească şi Moldova.
Reformele concepute de el au fost puse în aplicare mai
întâi în Muntenia, apoi şi în Moldova, ceea ce a dat unitate
şi consistenţa începutului înnoitor. În cadrul reformelor sale
au fost create posturi de ispravnici ai judeţelor în Ţara
Românească, şi ai ţinuturilor în Moldova. În aceste posturi
au fost numiţi boieri (de rangul I sau II) cu deplină
competenţă administrativă şi judecătorească, chiar dacă
împricinaţii erau de rang similar sau mai mare.
Erau luate atribuţiile administrative şi judecătoreşti
de la căpitanii de judeţ (Ţara Românească), şi de la
pârcălabi (conducătorii ţinuturilor) în Moldova,
realizându-se astfel despărţirea acestor atribuţii de cele
militare, care rămâneau vechilor conducători. Au fost
stabilite norme de organizare, competenţă şi procedură
pentru jurisdicţia ispravnicilor, aceştia având obligaţia de
a judeca neîntârziat şi cu „uşile deschise” etc. Totodată, se
interzicea ispravnicilor să fie judecători şi globnici.
Constantin Mavrocordat a încercat să creeze
instituţia modernă a judecătorilor de profesie, salarizaţi de
stat, nu de către ispravnici, instituind pe lângă fiecare
isprăvnicie câte un judecător sau doi, care puteau judeca şi
în absenţa ispravnicului. În acest caz se făcea un pas real
în direcţia separaţiei puterii judecătoreşti de cea
executivă. A fost un început care se va adânci prin
reforma lui Alexandru Ipsilanti. Separarea completă a
puterii judecătoreşti de cea executivă a constituit un proces
anevoios, pe care nici Regulamentul Organic nu-l va
clarifica în întregime.
110
Pentru instituţionalizarea justiţiei, domnitorul
Constantin Mavrocordat a mai prevăzut şi alte măsuri, între
care introducerea procedurii scrise, înfiinţarea condicilor în
care erau copiate hotărârile în ordine cronologică, cu
trimiterea în fiecare lună a unui exemplar domnitorului
spre dovedire. Asemenea măsuri (reforme) au fost
acceptate cu greu de către ispravnici, care, să nu se uite, erau
boieri de rangul I sau II. Remarcabil este faptul că
domnitorii care au urmat lui Mavrocordat au continuat
măsurile acestuia.
Reforma socială realizată de Constantin Mavrocordat a
urmărit două obiective fundamentale:
- Eliminarea autorităţii senioriale exercitate de boieri şi
egumeni asupra ţăranilor şerbi;
- Uniformizarea regimului de obligaţii faţă de stăpânii
de domenii pentru a înlătura una din cauzele deplasării
ţăranilor de pe o moşie pe alta.
Această reformă a fost iniţiată prin desfiinţarea ,,rumâniei şi
veciniei,,. În Ţara Românească, rumânia a fost desfiinţată şi
înlocuită cu starea de clăcaş, prin Hotărârea Obşteştii Adunări
din 5 august 1746. Prin această hotărâre, boierii rîmâneau
proprietari ereditari, iar rumânii primeau dreptul de a se
răscumpăra, plătind câte zece taleri de cap.
Astfel, ţăranii deveneau liberi, dar fără pământ în
proprietate, care urma să fie folosit în schimbul a
douăsprezece zile de clacă.
Desfiinţarea veciniei în Moldova s-a făcut la 6 aprilie
1749, dar dreptul de strămutare de pe moşii era limitat, iar
zilele de clacă erau stabilite la douăzeci şi patru; în schimb
ţăranii moldoveni nu plăteau taxe pentru eliberare. Se poate
aprecia că prin această reformă ţăranii deveniţi liberi au rămas
în continuare pe moşii, iar zilele de clacă au fost mărite din ce
în ce mai mult, exploatarea ţărănimii începând să aibă trăsături
capitaliste.
9.3.1.2. Reforma fiscală

Prin măsurile fiscale, marii boieri ai ţării, dregătorii şi
mazilii au fost scutiţi de impozite şi dări către stat. În acelaşi
timp, ţăranii erau obligaţi să plătească banii steagului şi
capitaţia într-o sumă fixă de 105 parale pe fiecare familie, sau
35 parale pentru nefamilişti, sumă care se achita în patru rate
anuale numite sferturi.
Ţăranii au primit fiecare, în urma unui recensământ, o
fişă de impunere, prin aceasta fiind feriţi de abuzurile
agenţilor fiscali. Dregătorii şi agenâii fiscali primeau leafă
pentru serviciile de strângere a dărilor şi nu puteau cere dări
abuzive de la ţărani, toate sumele fiind vărsate la trezoreria
statului. Chiar şi preoţii care nu ştiau carte erau trecuţi la
111
impozitare, prin aceasta obligându-i să se ridice din punct de
vedere al pregătirii. Fiecare localitate era recezată, iar
slujbaşul vistieriei, vatmanul sau vornicelul, întocmea o listă
de cisluire, în urma căreia fiecare cap de familie primea o
pecete, respectiv o fişă cu impozitul ce trebuia achitat.
Ispravnicii trebuiau să facă ulterior un control, pentru a
vedea dacă toţi locuitorii aveau fişele de impozitare. Ei făceau,
de asemenea, recensăminte fiscale, pe care le raportau
cancelariei domneşti. În Moldova, inspectorii fiscali se
numeau zapcii. Cele mai mari perturbări erau în cazurile în
care ţăranii îşi schimbau domiciliul, domnitorul cerând
limitarea unor asemenea tendinţe.
9.3.1.3. Reforma justiț iei

După anul 1741, organizarea justiţiei centrale şi locale
a intrat în atenţia domnitorului pentru a fi reformată. Ca
urmare, s-au înmulţit instanţele de judecată şi s-a renunţat la
normele Obiceiului pământului, care erau interpretate în mod
subiectiv.
Dintre boierii fără dregătorii au fost numiţi judecători,
funcţie care a devenit o profesie ce depindea de o pregătire
ştiinţifică. Între septembrie 1741-martie 1743, domnitorul a
trimis tuturor ispravnicilor circulare cu privire la atribuţiunile
judecătorilor, procedura scrisă ce trebuia folosită în mod
obligatoriu, modul de redactare şi consemnare a hotărârilor,
precum şi procedura de ascultare a părţilor. Domnul a hotărât
ca dreptatea să nu se vândă, procedura să fie consemnată în
cartea de judecată, care urma să fie întocmită în două
exemplare.
S-a stabilit pentru toate instanţele ca judecata să se facă
la termen, iar cărţile de judecată, respectiv hotărârile
instanţelor, să fie înscrise în registre duble, din care unul era
trimis la domnie, iar celălalt era lăsat la isprăvnicie.
Judecătorii nu puteau refuza judecarea unei pricini, iar
judecata din capitalele de judeţ s-a stabilit să fie de fond.
Divanul era instanţă de apel, dar putea judeca unele pricini şi
în fond. Atribuţii judecătoreşti aveau şi marii dregători, iar
pentru decongestionarea Divanului a fost constituită la Iaşi o
instanţă formată din trei judecători, cu competenţe similare cu
cele ale Divanului. Între funcţiile domnului intra şi aceea de a
studia, tria şi repartiza plângerile adresat Divanului,
trimiţându-le către judecători. Punerea în executare a unei
hotărâri a Divanului se realiza printr-o dispoziţie domnească,
care era înscrisă într-o carte domnească.
112
9.3.1.4. Reforma administrativă
Măsurile luate de domnitorul Constantin Mavrocordat
pe linia activităţii administrative urmăreau să elimine
suprapunerea atribuţiunilor administraţiei centrale şi locale. În
aceste condiţii, ispravnicii au luat locul pârcălabilor, cărora li
s-au fixat atribuţiunile în mod clar.
Ispravnicii trebuiau să detalieze modul cum se aplică
măsurile luate de domn. Prin aceasta s-a format un limbaj şi o
terminologie specifice administraţiei în limba română, s-a
uniformizat practica elaborării actelor administrative şi
notariale, au fost create arhive unde se puteau găsi copii
autentice ale unor acte importante ale persoanelor fizice şi
juridice. Faptul că înlocuirea ispravnicilor din funcţie crea
obligaţia acestora de a lăsa înlocuitorilor toate instrucţiunile a
statornicit principiul continuităţii în administraţie, eliminându-
se marile abuzuri din acest domeniu.
9.3.1.5. Reforma militară

Trebuie avut în vedere că domnitorul Constantin
Mavrocordat a fost un fanariot sprijinit de Poartă, având
interesul să dispună măsuri convenabile acesteia. În acest
context, desfiinţarea armatei permanente este pe deplin în
concordanţă cu interesele otomane, care vedeau în această
măsură eliminarea unei surse de primejdie.
Odată cu micşorarea costurilor întreţinerii unei armate,
domnitorul a luat măsura diminuării aparatului de stat, prin
reducerea numărului slujitorilor de la curte, care măreau
cheltuielile. Pentru realizarea ordinii interne, în fiecare judeţ
funcţiona câte un steag, respectiv o formaţie poliţienească
subordonată ispravnicului, precum şi în capitală, cu rol de
apărare a domnitorului. Aceste steaguri erau plătite din cisle,
nu din vistieria statului.
9.3.2. Evoluț ia dreptului scris. Primele Codificări

În perioada 1711-1821, legislaţia scrisă dobândeşte o
importanţă tot mai pronunţată faţă de dreptul cutumiar,
înmulţindu-se numărul şi categoriile scrierilor cu caracter
normativ ce tind să cuprindă ş să reglementeze cele mai
diverse compartimente ale vieţii sociale. Deoarece pravilele nu
cuprindeau soluţii pentru toate cazurile ivite în practică, în
1797, Alexandru Ipsilanti a înfiinţat Logofeţia de obiceiuri,
însărcinată să culeagă normele de drept consuetudinar.
113
Confruntaţi cu existenţa unor sisteme legale multiple, spre
sfârşitul sec. al XVIII-lea, domnii au luat primele măsuri de
unificare a acestora, înfăptuind o reformă generală a normelor
i procedurilor judiciare. Cele mai importante codificări au fost:
- Capetele de porunci (1714 – Muntenia) – au fost
întocmite de mitropolitul Munteniei, Antim Ivireanul,
în scopul reglementării uniforme a materiei
succesiunilor, redactarea testamentelor (diate) ţinând
exclusiv de competenţa clerului. Lucrarea constituia un
îndreptar pentru preoţi şi diaconi privind condiţiile de
întocmire a testamentelor. Formată din şapte capitole,
lucrarea cuprindea dispoziţii de ordin general:
Testamentul trebuia făcut când omul este cu mintea întreagă;
Testamentul trebuia să se facă fără vicleşug şi fără pismă, atât
din partea celui care îl făcea, cât şi din partea celui care îl
întocmea;
La întocmirea testamentului trebuiau avute în vedere rudele cu
drept de moştenire; acestea nu puteau fi lipsite de acest drept
pe motiv că testatorul nu a fost îngrijit la nevoie sau că au
existat vrajbe între dânşii; încălcarea acestor dispoziţii nu
producea nici un efect deoarece rudele aveau dreptul la
moştenirea lor legală;
În diată trebuiau menţionate: zestrea soţiei, după foaia de
zestre, darurile dinaintea nunţii şi podoabele; datoriile
testatorului, arătându-se cui îi este dator; cheltuielile de
înmormântare; cheltuielile cu pomenile până la un an; alte
milostenii şi „sărindare”. Restul moştenirii se împărţea la
moştenitori;
Pentru a fi valabil, testamentul trebuia să cuprindă numele
testatorului, satul în care locuia, semnătura testatorului şi a
şapte sau cel puţin trei martori.
- Codul lui Mihai Fotino (1765 – Muntenia) – a

reprezentat prima încercare de codificare, întocmită de
juristul Mihai Fotino din porunca domnitorului Ţării
Româneşti, Ştefan Racoviţă. Destinat să cuprindă toate
normele imperiale şi canonice bizantine, poruncile
legale şi obiceiurile pământului, Codul se adresa
tuturor judecătorilor, atât ai divanului domnesc, cât şi
ai ţării, care erau obligaţi să aplice legea „fără patimă”,
fără părtinire şi „fără răsturnare a dreptăţii”, în caz
contrar fiind pedepsiţi. Lucrarea este alcătuită din trei
părţi care conţin dispoziţii de drept penal referitoare la
regimul infracţiunilor şi pedepselor, dispoziţii de drept
civil privind căsătoria, contractele, succesiunile,
statutul judecătorilor, procedura de judecată, precum şi
fragmente din diferite canoane, din legile agrare şi
maritime bizantine.
114
- Pravilniceasca condică (Manualul de legi – 1780 –
Muntenia) – a fost redactată din porunca lui Alexandru
Ipsilanti, domnitorul însuşi colaborând la întocmirea şi
redactarea lucrării. Pravilniceasca condică a
reprezentat un cod complet de legi cu privire la
organizarea instanţelor judecătoreşti şi procedura
judiciară pe care Ipsilanti le reorganizase, cu cinci ani
în urmă, prin Hrisovul intitulat „Pentru rânduiala
departamenturilor de judecăţi”. Astfel, domnul îi
sfătuia pe boierii judecători să judece fără zăbavă,
numai după pravilă, cu toată dreptatea, ca să nu
cheltuiască oamenii luptând cu judecăţi multă vreme
(principiul procedural modern al celerităţii). Pravila s-a
aplicat până la intrarea în vigoare a Legiuirii Caragea,
când a fost abrogată tacit prin dispoziţiile contrare ale
legiuirii. Anumite dispoziţii referitoare la succesiuni,
hotărnicii, zestre au continuat să se aplice şi după
această dată, până la intrarea în vigoare a Codului civil,
la 1 decembrie 1865.
- Sobornicescul hrisov (1785 – Moldova) – dat de

Alexandru Mavrocordat, cuprinde două hrisoave
domneşti de întărire a unor anaforale ale Sfatului de
obşte. Este o legiuire specială, prima parte cuprinzând
dispoziţii referitoare la danii de moşii, vii, case, locuri
de case etc. pentru care urma să se aplice dreptul de
protimis şi prin care se urmărea protecţia răzeşilor de
cei care vroiau să le ia proprietăţile, iar partea a doua
fiind alcătuită din norme privitoare la ţigani, situaţia
lor, căsătoriile dintre robii ţigani, căsătoriile dintre
moldoveni şi ţigani etc. Conform prevederilor primei
părţi, daniile trebuiau să se facă numai între rude şi
între cei care aveau un statut social egal, de către cei
bogaţi celor săraci şi de către toată starea către sfintele
mănăstiri şi biserici. Partea a doua prevedea că, în
cazul căsătoriilor dintre robi ţigani aparţinând unor
stăpâni diferiţi, stăpânul ţiganului era obligat a da
stăpânului de la care pleacă ţiganca altă ţigancă în
schimb, astfel încât cei căsătoriţi să rămână în sălaşul
ţiganului, să nu fie despărţiţi, nici ei şi nici copiii lor.
Atunci când stăpânul ţiganului nu avea o altă ţigancă
să dea în schimb, stăpânul ţigăncii avea dreptul să
primească un alt ţigan în schimb şi să ia şi sălaşul
acestuia. Toate aceste dispoziţii erau menite să
păstreze unitatea familiilor de robi ţigani. Căsătoriile
115
dintre moldoveni şi ţigani erau interzise, iar dacă
interdicţia era încălcată, căsătoria se desfăcea.
- Pandectele lui Toma Carra (1806 – Moldova) –

redactată de către paharnicul Toma Carra, la porunca
domnului Alexandru Moruzi, lucrarea era destinată să
se constituie într-un cod civil, alcătuit din trei părţi,
referitoare la persoane, lucruri şi acţiuni. Moartea
autorului a împiedicat finalizarea lucrării, neputând fi
terminată decât prima parte care cuprinde trei cărţi.
Prima carte se referă la drepturile persoanei, libertate,
cetăţenie, raporturile dintre soţi, drepturile şi
privilegiile tatălui asupra copiilor, succesiuni,
drepturile şi privilegiile copiilor faţă de tată, drepturile
reciproce ale mamei şi copiilor faţă de tată, drepturile
reciproce ale mamei şi copiilor, drepturile reciproce ale
celorlalte rude în materie succesorală etc. În cartea a
doua sunt tratate logodna, căsătoria şi divorţul, zestrea
şi regimul ei, datoria bărbatului de a-şi recunoaşte
copiii, datoria de întreţinere reciprocă dintre părinţi şi
copii etc. Cartea a treia este dedicată în întregime
tutelei.
- Manualul juridic al lui Andronache Donici (1814 –

Moldova) – tipărit la tipografia mitropoliei din Iaşi,
manualul cuprinde dispoziţii de drept civil şi penal,
organizare judecătorească şi procedură civilă. În ceea
ce priveşte organizarea judecătorească şi procedura
civilă, Manualul fixează regulile privind numirea
judecătorilor şi arbitrilor, conduita judecătorilor,
statutul reclamantului şi pârâtului. Dispoziţiile de drept
civil privesc obligaţiile şi izvoarele acestora,
contractele, precum şi norme de dreptul familiei
referitoare la căsătorie, logodnă, zestre, rudenie,
succesiuni etc. Manualul juridic al lui Andronache
Donici s-a aplicat în Moldova, până la intrarea în
vigoare a Codului Calimach – 1817.
- Codul civil al lui Scarlat Calimach (1817 – Moldova)

– numit şi Codul Calimach sau Codica Ţivilă a
Moldovei, a intrat în vigoare la 1 iunie 1817 şi
reprezenta o sinteză a tot ceea ce era mai valoros în
domeniul dreptului civil pentru epoca respectivă,
având ca izvoare Codul civil francez de la 1804 şi
Codul civil austriac de la 1811. Ideea alcătuirii codului
aparţine domnitorului Alexandru Calimach (1795-
1799), dar a fost pusă în practică de fiul său, Scarlat
116
Calimach (1812-1819). Redactat iniţial în limba
greacă, abia în anul 1838 a fost tradus în limba
română. În partea introductivă se vorbeşte despre legi,
puterea lor şi modul lor de interpretare. Partea I
(„Pentru dritul persoanelor”) reglementează drepturile
persoanelor, căsătoria, raporturile dintre părinţi şi
copii, epitropii de orfani, curatori. Tot în această parte,
în varianta originală (greacă), este inclus şi un hrisov
dat de Scarlat Calimach în iulie 1817 prin care înfiinţa
un tribunal pentru problemele orfanilor, compus din
mitropolit sau episcopii locali, câte doi boieri şi doi
negustori. Tribunalul avea să funcţioneze în Iaşi,
Roman şi Huşi. Partea a II-a („Pentru dritul
lucrurilor”) cuprinde două secţiuni referitoare la
drepturile reale. În prima secţiune sunt reglementate
regimul bunurilor, proprietatea şi modurile de
dobândire a proprietăţii, succesiuni, amanet,
indiviziune, „împreunarea proprietăţii şi alte drepturi
reale. Secţiunea a doua tratează drepturile personale
asupra lucrurilor, diferite obligaţii şi contracte
(vânzarea-cumpărarea, împrumutul, donaţia,
depozitul), căsătoria, zestrea, darurile de nuntă,
darurile dintre soţi, dreptul de despăgubire etc. Partea a
III-a („Pentru înmărginirile ce privesc către dritul
persoanelor dimpreună şi a lucrurilor”) reglementează
obligaţiile, modurile de stingere a obligaţiilor,
diferitele garanţii (chezaşi, gajul, ipoteca). Codul
cuprindea şi două anexe, una referitoare la concursul
creditorilor, cealaltă la licitaţie sau mezat, după
obiceiul pământului.
- Legiuirea lui Caragea (1818 – Muntenia) - întocmită şi

publicată în anul 1818, din ordinul domnitorului Ţării
Româneşti, Ioan Gheorghe Caragea, urmând a intra în
vigoare cu un an mai târziu, s-a aplicat, ca şi Codul
Calimach, până la intrarea în vigoare a Codului civil
român (1 decembrie 1865). Deşi a avut la bază şi unele
coduri europene ale vremii (în special dispoziţiile
Codului civil napoleonian din 1804 referitoare la
contracte şi moşteniri), principala sursă de inspiraţie a
Legiuirii au constituit-o obiceiul pământului şi
pravilele mai vechi (Pravilniceasca Condică). Fiind în
cea mai mare parte a sa „o pravilă a pământului”,
Legiuirea reprezintă un cod civil aproape complet
(primele patru părţi), ca şi Codul Calimach, la care se
adaugă şi dispoziţii de drept penal (partea a cincea),
organizare judecătorească, procedura de judecată şi
probe (partea a şasea). Partea I („Pentru obraze”)
117
cuprinde dispoziţii privind persoanele sub raportul
statutului lor social, sexului, vârstei, stării sănătăţii.
Partea a II-a („Pentru lucruri”) se referă la bunuri,
proprietate, servituţi şi vecinătăţi. Partea a III-a („De
obşte pentru tocmeli”) este cea mai cuprinzătoare,
referindu-se la diferite contracte (vânzare-cumpărare,
schimb, închiriere, împrumut), garanţii contractuale
(zălogul, chezaşii), logodnă, căsătorie, zestre. Partea a
IV-a este dedicată donaţiilor, succesiunilor şi
testamentelor. Partea a V-a („Despre vini”) cuprinde
dispoziţii de drept penal. Partea a VI-a („Pentru ale
judecătorilor”) reglementează organizarea
judecătorească, procedura de judecată şi probele.
9.3.3. Regulamentele Organice - expresie a luptei dintre

nou ș i vechi
Organizarea centrală, în conformitate cu principiul
separării puterilor în stat în Ţările Române, opera de reformare
a lui Constantin Mavrocordat (începutul modernizării
dreptului) şi încercările de formulare a unei legi fundamentale
(Cererile norodului românesc, Constituţia cărvunarilor) i-au
găsit împlinirea în adoptarea Regulamentelor Organice, prima
lege fundamentală a Principatelor. Opera legislativă a lui
Napoleon (Codul civil francez) s-a bucurat de autoritate şi în
Ţările Române, ca de altfel în întreaga Europă. Regulamentele
au fost redactate de două comisii speciale care au funcţionat la
Bucureşti şi Iaşi, au fost aprobate de puterea protectoare şi
puterea suzerană şi au servit drept constituţie a Ţărilor
Române până în anul 1858 (cu întrerupere în Ţara
Românească în perioada iunie-septembrie 1848).
Regulamentele Organice reprezintă primele legi
fundamentale de organizare a Ţărilor Române, prin care, s-a
stabilit, după modelul constituţiilor burgheze, o organizare de
stat întemeiată formal pe principiul separaţiei puterilor,
prevăzându-se norme referitoare la alegerea domnului şi la
limitarea într-o oarecare măsură a puterii domneşti. Înfiinţarea
adunării obşteşti, organizarea administrativă şi judecătorească,
precum şi alte măsuri au contribuit la progresul Ţărilor
Române şi au creat condiţii favorabile pentru unirea lor.
Regulamentele Organice au înfiinţat ministerele şi au
organizat învăţământul în limba română, care a fost declarată
limbă oficială.
Prevederile Regulamentelor Organice pot fi
nominalizate succint:
-separarea puterilor în stat:
- puterea executivă era deţinută de domn, ales pe
viaţă de Adunarea Obştească Extraordinară;
118
acesta avea iniţiativa legislativă şi guverna prin
decrete-legi;
- puterea legislativă era deţinută de Adunarea
Obştească care elabora legi şi prezenta rapoarte
domnului;
- sistemul judecătoresc reprezentat prin tribunalele
judeţene, instanţele de apel şi instanţa supremă
– Înaltul divan domnesc; s-a înfiinţat corpul de
avocaţi şi procuratura;
-reorganizarea administraţiei (crearea departamentelor);
-modernizarea sistemului fiscal i instituirea bugetului;
-reorganizarea armatei;
-reorganizarea colilor;
-instituirea Comitetului sănătăţii publice;
-instituirea Comitetului central al pensiilor şi a Casei milelor,
destinată ocrotirii văduvelor şi familiilor sărace;
-întocmirea unui nou Regulament al temniţelor.
9.3.3.1. Organizarea de stat în conformitate cu

Regulamentele Organice
Adunarea Obştească Ordinară -În Valahia (Muntenia),
Obişnuita Obştească Adunare se compune din 42 de membri,
iar aceea a Moldovei din 35 de membri. Mitropoliţii şi
episcopii erau membri de drept în adunări, datorită funcţiunii
pe care o deţineau. Ceilalţi deputaţi erau aleşi dintre boieri, iar
corpul electoral era alcătuit numai din boieri, după cum arată
art. 45 şi art. 46 din Regulamentul Organic al Valahiei, ca şi
art. 48 şi 49 din Regulamentul Organic al Moldovei.
Alegătorii deputaţi de judeţe erau boierii şi feciorii de boieri,
în vârstă de cel puţin 25 de ani, proprietari de moşie şi
domiciliaţi în judeţul respectiv. Preşedintele Adunării era
Mitropolitul ţării.
Membrii erau: 1) episcopii; 2) 20 de boieri de treapta I în
Muntenia şi 6 de treapta I şi a II-a în Moldova, în vârstă de 30
de ani, pământeni sau împământeniţi, după vechiul obicei şi
aleşi numai în capitală de semenii lor; 3) 19 deputaţi ai
judeţelor în Muntenia (câte unul de judeţ şi unul al Craiovei),
16 în Moldova, boieri proprietari, feciori de boieri, în vârstă de
cel puţin 30 de ani. Adunarea îşi constituia biroul alegând
dintre membrii săi doi secretari şi doi secretari supleanşi.
Miniştrii nu puteau fi membri ai adunării. Deputaţii puteau fi
numiţi în orice alte slujbe ale statului, fără să-şi piardă
mandatul.
Domnul avea iniţiativa legilor, el trimite Adunării
proiectele de legi prin pitac domnesc (art. 48 lit. e din
Regulamentul Organic al Valahiei) sau ţidula domnească în
Moldova (art. 51 lit. a).
119
Proiectele de lege se votau în întregime sau cu
modificări, Adunarea putând să respingă proiectul. Hotărârile
Obişnuitei Obşteşti Adunări nu aveau însă putere de lege decât
prin întărirea domnului (sancţionare), care rămânea liber de a
le întări, fără arătarea de motive. Amendamentele la diverse
articole trebuiau să fie sprijine de cel puţin 6 membri ai
Adunării.
Adunarea avea dreptul să atragă atenţiunea domnului
prin anaforale asupra chestiunilor de interes obştesc, asupra
nedreptăţilor şi plângerilor locuitorilor, putea să le facă
cunoscute doar celor două Curţi. Sintetizând atribuţiile
Adunării obşteşti, am putea reliefa cea dintâi atribuţie, şi
anume aceea de a aviza proiectele de legi care se trimiteau
spre dezbatere la Domn, prin mesaj contrasemnat de secretarul
statului. Legile se votau cu majoritate absolută. Rezultatul
votului era comunicat Domnului prin adresă semnată de toţi
deputaţii care participaseră la şedinţă. Nici o lege nu putea
intra în vigoare fără sancţiune domnească. Adunarea nu avea
iniţiativa legilor. Ea putea numai să exprime domnului
deziderate.
Adunarea era aleasă pe 5 ani. Domnul putea să o
dizolve, raportând celor două Curţi motivele dizolvării şi
cerându-le autorizaţia de a realege o nouă adunare, ceea ce
era, evident, o încălcare a autonomiei ţării, pe care tratatele o
consacraseră.
Domnul era obligat să convoace Adunarea în fiecare
an la 1 decembrie.
Sesiunea ordinară era de două luni, iar domnul o putea
prelungi. La începutul fiecărei sesiuni se cita ofisul domnesc
de deschidere; se numea apoi comisia pentru cercetarea
titlurilor deputaţilor aleşi, se fixa numărul şedinţelor pe
săptămână, se alegeau comisiunile: financiară, administrativă,
bisericească, judecătorească. În fine, Adunarea răspundea
ofisului domnesc de deschidere.
Pentru validarea dezbaterilor, prezenţa a 2/3 din
numărul membrilor Adunării era necesară. Dreptul recunoscut
adunărilor de „a se tângui celor două Curţi” era însă o uşă
deschisă, mai ales Rusiei, pentru a interveni în afacerile
noastre, întreţinea intrigile în interiorul clasei conducătoare şi
slăbea autoritatea domnească.
Alegerea domnului era încredinţată Adunării
Extraordinare compusă din mitropolit (preşedinte), episcopi (3
în Muntenia, 2 în Moldova); 50 de boieri de rangul I în
Muntenia şi 45 în Moldova, luaţi din arhondologie în ordine
ierarhică, de la vel ban la vel cămăra, de la vel logofăt la vel
agă, născuţi români şi locuitori în ţară; 73 de boieri de treapta
a II-a, de la clucer la comis în Muntenia, 30 de la agă la ban,
în Moldova, feciori de boieri şi proprietari de moşii; 36 de
deputaţi ai judeţelor – boieri proprietari în Muntenia; 32 de
120
boieri proprietari, feciori de boieri în Moldova, 27 de deputaţi
ai isnafurilor orăşeneşti în Muntenia, 21 în Moldova.
Domnia. Prin Regulamentele Organice, alegerea
domnilor se făcea în fiecare principat de către Obşteasca
Adunare Extraordinară, având în Muntenia 190 de membri
(art. 2), iar în Moldova 132 de membri (art. 2 şi 3). Prezenţa a
3/4 din membrii Adunării era necesară pentru a se putea
proceda la alegerea domnului.
Înainte de apă şi la alegere, deputaţii depuneau
următorul jurământ: „Jur că la alegerea ce voi face nu voi fi
amăgit de vreun interes în parte, sau de vreo îmbulzire străină,
nici de vreo altă cugetare, ci binele şi fericirea obştii îmi va fi
cel dintâi scop”. Domnul se alegea la primul tur de scrutin
dacă întrunea 2/3 din voturi sau cu majoritate simplă din cei
zece candidaţi mai favorizaţi, în caz de balotaj. După alegere
se făceau în aceeaşi şedinţă un arz către Poartă, cerându-se
confirmarea domniei, cât şi o notă oficială de informaţiune
către Curtea proteguitoare. Ambele adrese se iscăleau de toţi
membrii Adunării (art. 42 Regulamentul Organic al Valahiei),
care se dizolva imediat.
Domnul era uns la Curtea Veche din Bucureşti,
respectiv la Sf. Nicolae din Iaşi, şi jura pe Evanghelie „în
numele Prea Sfintei şi nedespărţitei Treimi”, de a păzi cu
sfinţenie atât legile, cât şi aşezămintele Principatului după
Regulamentul statornicit. Domnul era ales pe viaţă, el putea fi
destituit de Curţile suzerană şi protectoare, în urma unei
anchete. Putea abdica, dar abdicarea trebuia primită de cele
două curţi. La orice vacanţă de domnie, puterea domnească era
imediat exercitată de Vremelnica Ocârmuire a caimacamilor.
Candidaţii la domnie trebuiau să aibă vârsta de cel puţin 40 de
ani împliniţi, să fie dintr-o familie boierească a cărei
notabilitate „să suie cel puţin la moşul său”. Caimacamii
prezidau alegerile; votarea candidaţilor se făcea cu bile.
După numirea în scaun a Domnului, caimacamii
trebuiau să dea socoteală domnului şi Obişnuitei Obşteşti
Adunări. După confirmare, domnul depunea jurământul cerut
de art. 44 al Regulamentului Organic al Valahiei şi art. 48
Regulamentul Organic al Moldovei. Domnul avea dreptul de
iniţiativă legislativă. Trimitea prevederile de legi cu pitacuri
domneşti , în terminologia modernă, mesaje. Adunarea avea
dreptul de a aproba proiectul, a-l modifica sau a-l respinge.
După ce era votat, proiectul se supunea Domnului spre intrare,
care echivala sancţionarea. Dacă refuza întărirea, domnul
putea să trimită proiectul Adunării „spre o nouă chibzuinţă”.
Dacă îl sancţiona, dădea ordin de executare, ceea ce echivala
cu promulgarea. Sub noua aşezare, Domnul nu mai avea drept
decât la lista civilă, care era fixată la 1,2 milioane pe an.
Miniştrii. Prin noua organizare, întâlnim pentru prima
121
dată numele de miniştri. În sistemul regulamentar, domul
numea şi revoca pe colaboratorii săi, fără să ţină seama de alte
considerente decât acelea care-l interesau pe el. Miniştrii nu
puteau urmări o altă politică decât aceea a domnitorului, care
dădea directivele şi impulsurile necesare.
Miniştrii făcând parte din Adunare, aceasta nu le putea da vot
de blam, putea însă prin anaforale adresate către domn să
„arate” reaua administraţie, marile nedreptăţi înfăptuite de
anumiţi miniştri. Adunarea avea posibilitatea legală de a
comunica aceste „arătări” şi celor două Curţi, care puteau
ordona o anchetă, al cărei rezultat putea fi destituirea
domnului, cum s-a întâmplat în 1841 cu domnitorul Alexandru
Ghica. După Regulamentul Organic al Valahiei, miniştrii erau:
- Ministrul Trebilor dinlăuntru sau Marele Vornic,
Ministrul Finanţelor sau Vistierul,
- Marele Postelnic sau Secretarul de Stat,
Logofătul sau Ministrul dreptăţii, Logofătul
(ministrul) trebilor bisericeşti, Spătarul sau
Ministrul oştirii.
Sfatul Administrativ era alcătuit din principalii dregători,
reuniţi sub preşedenţia domnului sau a marelui vornic
dinlăuntru. Îmbrăca două forme:
- Sfatul administrativ ordinar era compus din
miniştrii de interne, de finanţe şi secretarul
statului, avînd rolul de sfătuire a domnului şi de
pregătire a materialelor lucrărilor Adunării
Obşteşti. De asemenea, elabora proiectele de
legi care, după aprobarea lor de către domn,
erau supuse deliberării Adunării Obşteşti
Ordinare;
- Sfatul administrativ extraordinar („marele sfat
al mini trilor”) era compus din membrii Sfatul
administrativ ordinar şi din şefii celorlalte
departamente al dreptăţii, al credinţei şi şeful
miliţiei. A funcţionat numai în Muntenia. Se
aduna numai în împrejurări importante şi era
prezidat de către domn.
Regulamentele Organice au înfiinţat departamentele:
-Departamentul internelor, cu atribuţii în politica generală,
supravegherea municipalităţilor,
împiedicarea scumpirii preţurilor şi asigurarea îndestulării
publice;
-Departamentul finanţelor, „rezervorul” în care se strângeau
toate veniturile şi din care se plăteau toate cheltuielile statului.
Regulamentele Organice au creat, în Ţara
Românească, Înaltul divan, iar în Moldova, Divanul domnesc
ca a treia şi cea mai înaltă instană, competentă să judece
pricinile civile, comerciale sau penale.
Prin Regulamentele Organice din Ţara Românească
122
(1831) şi Moldova (1832) s-a încercat despărţirea puterii
judecătoreşti de cea executivă, laicizarea justiţiei, stabilirea
modului de recrutare a judecătorilor, scurtarea cursului
judecăţii. Se stabilesc două categorii de instanţe judecătoreşti:
ordinare şi extraordinare. Din prima categorie făceau parte
instanţele civile, iar din cea de-a doua, instanţele militare şi
cele ecleziastice. Instanţele civile erau şi ele ordinare şi
speciale.
Instanţele civile ordinare erau de trei grade:
- primul grad de jurisdicţie era reprezentat de
judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire, compuse
din preotul satului şi trei juraţi aleşi de obşte pentru
rezolvarea pricinilor minore, şi judecătoriile de judeţ,
respectiv tribunalele de ţinut, ca instanţe de prim grad
compuse dintr-un preşedinte şi doi membri, iar în Ţara
Românească şi un procuror, numiţi de domn,
competente să judece pricini civile, comerciale şi
plângerile clăcaşilor împotriva boierilor;
- divanurile judecătoreşti sau divanurile de apelaţiune,
instanţe de al doilea grad de jurisdicţie, înfiinţate la Bucureşti
(unul civil şi altul penal) şi Craiova (unul civil şi altul penal),
competente să judece apelurile declarate împotriva hotărârilor
civile, comerciale şi penale;
- Înaltul divan în Ţara Românească sau Divanul
domnesc în Moldova constituiau al treilea grad de jurisdicţie,
fiind competente să judece apelurile declarate împotriva
deciziilor divanurilor judecătoreşti şi ale tribunalelor de
comerţ.
Din categoria instanţelor civile speciale făceau parte:
-judecătoriile „du prin sate” sau de împăciuire, ca primă
instanţă;
-Judecătoria Poliţiei, tot instanţă de prim grad;
-Tribunalul de pricini comerciale, instanţă de apel, în
competenţa căruia intrau apelurile în pricinile comerciale.
În ceea ce priveşte moralizarea justiţiei, Regulamentele
Organice realizează un progres, creând o justiţie cu magistraţi
de carieră şi funcţionari judecătoreşti, toţi retribuiţi de stat cu
salarii şi nu plătiţi de împricinaţi.
Procedura de judecată. În ceea ce priveşte procedura de
judecată, Regulamentele Organice au adus următoarele
inovaţii:
a) abrogarea dreptului deţinut de domn de a judeca,
lăsându-i-se numai dreptul de întărire a hotărârilor
definitive;
b) admiterea principiului autorităţii de lucru judecat;
c) desfiinţarea caznei ca mijloc de aflare a adevărului în
materie penală.
123
Judecata începea cu expunerea plângerii reclamantului,
urma apărarea pârâtului, se administrau probele cerute de
părţi, a căror discuţie se făcea şi apoi se da hotărârea.
Mijloacele de probă erau: jurământul, martorii, blestemul şi
cartea de blestem, înscrisurile, cercetarea la faţa locului,
expertiza, prezumţiile, cunoaşterea personală a judecătorului,
măsurile de asigurare.
Căile de atac erau:
- opoziţia – dreptul împricinatului nemulţumit de soluţia
dată de a o ataca în faţa aceleiaşi instanţe în termen de
8 zile;
- apelul – dreptul de a ataca hotărârea la instanţa
superioară;
- apelul la apel – se introducea la Înaltul Divan, ca a
treia şi cea mai înaltă instanţă. Hotărârea acestuia urma
să fie întărită de domn şi pusă în executare.
.

Caracterul de lege feudală, de clasă, a Regulamentelor Organice rezultă atât din
condiţiile în care au fost pregătite şi elaborate, cât şi din conţinutul lor. Comisiile de elaborare şi
redactare a regulamentului au fost compuse numai din reprezentanţii ai marii boierimi, preocupaţi să-
şi apere interesele de clasă şi să-şi întărească privilegiile.
Considerăm că Regulamentele Organice au fost o lege fundamentală care a modernizat
unele instituţii ale Moldovei şi Ţării Româneşti. El reorganizat vechile servicii publice şi a creat
şi altele noi, a determinat componenţa şi competenţa lor, a organizat un corp de funcţionari
permanenţi, a fixat condiţiile de numire, de salarizare şi de pensionare, a constituit miliţia naţională,
a simplificat şi modernizat sistemul financiar, a abolit venalitatea funcţiilor, a format o adunare
legislativă, a introdus domnia pe viaţă şi a reglementat raporturile dintre proprietari şi chiriaşi.
Meritul dispoziţiilor Regulamentelor Organice a constat în reorganizarea vechilor aşezăminte,
înzestrând ţările noastre cu o serie de instituţii susceptibile de a favoriza dezvoltarea capitalismului şi
organizându-le într-o formă aproape identică, a pregătit unirea lor într- un stat modern şi centralizat".
Valoarea şi noutatea principiilor introduse au relevanţă cu privire la asigurarea domniei
naţionale prin alegere şi pe viaţă, separaţia puterilor, aşezarea statului pe temelii noi, moderne,
organizarea judecătorească pe cele mai bune baze şi după model european, organizarea
învăţământului până la facultăţi şi triumful limbii româneşti în şcoli şi în toată viaţa oficială.
124
Regulamentele Organice şi epoca lor reprezintă timpul încercărilor grele de adaptare a
vieţii noastre întârziate la viaţa şi progresul Europei, adaptarea noilor concepţii la împrejurările de
la noi.
Regulamentele Organice constituie o tranziţie dintre feudalism şi epoca modernă,
prefaţând organizarea modernă a statului român, a viitoarelor structuri ale statului modern. Ele
reprezintă o verigă în tranziţia de la feudalism la capitalism, reprezintă un proces în care aportul
elementului autohton la elaborarea Regulamentelor Organice este evident şi pregnant. În linii generale,
Regulamentele Organice au oferit un câmp larg de afirmare a relaţiilor capitaliste, au stimulat
dezvoltarea acestora, au pus bazele unor noi relaţii ce au determinat schimbări de mentalitate, au
reuşit să creeze cadrul ideologic şi instituţional necesar formării statului naţional român modern.

Reformă, testament,, pravilniceasca condică, Legiuirea lui Caragea, Regulamentele
Organice, puterea executivă, puterea legislativă, sistemul judecătoresc.

1. Care au fost obiectivele reformei sociale?
2. Ce funcţii avea domnul?
3. Enumeraţi primele codificări.
4. Ce reprezintă Regulamentele Organice?
5. Care erau căile de atac?
1. Regulamentele Organice au înfiinţat:
a. tribunalele săteşti ca judecătorii de pace ;
b. Tribunalul administrativ la Bucureşti şi Iaşi şi Înaltul Divan ;
c. tribunale de apel în probleme de comerţ, tribunalul de pricini comerciale, judecătoria
poliţiei, judecătorii de pace, judecătorii la judeţe în Ţara Românească şi tribunale în Moldova;
forul judecătoresc suprem devenind Înaltul Divan în Ţara Românească şi Divanul domnesc în
Moldova.
2. În istoria medievală a românilor, infracţiunile au fost numeroase, putând fi grupate în

următoarele categorii:
a. infracţiuni contra vieţii, contra proprietăţii, contra justiţiei, contra statului şi şefului
statului;
125
b. infracţiuni îndreptate împotriva statului şi şefului statului, infracţiuni contra vieţii,
infracţiuni contra proprietăţii, infracţiuni contra integrităţii corporale, infracţiuni împotriva
normelor de convieţuire socială, infracţiuni care împiedicau înfăptuirea justiţiei, infracţiuni
îndreptate împotriva religiei;
c. înalta trădare, încălcarea hotarelor, răpirea de fată sau de femeie.
3. În Evul Mediu românesc, sistemul pedepselor s-a caracterizat prin cruzimea şi varietatea
lor. Pedepsele pecuniare constau în:
a. ocna, înecare, sugrumare, îngropare de viu;
b. confiscarea, cnosul, surghiunul, bătaia cu toiagul;
c. duşegubina, gloaba, confiscarea anumitor bunuri sau în totalitate a patrimoniului
vinovatului.
4. Începuturile ştiinţei dreptului, în Ţările Române, se identifică cu primele codificări

ale unor norme de drept. Printre pravilele scrise în limba slavonă se numără :
a. Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său – Teodosie, Pravila de la Ieud, Pravila aleasă
scrisă de logofătul Eustraţie;
b. Îndreptarea legii, Pravila de la Mănăstirea Bistriţa;
c. Pravila de la Târgovişte, Pravila de la Putna, Pravila de la Mănăstirea Bistriţa (Oltenia),
Pravila de la Galaţi.
5. Îndreptarea legii (Pravila cea Mare) tipărită la Târgovişte în anul 1652 a constituit:
a. prima încercare de codificare a nomocanoanelor bizantine, prelucrate într-o viziune
proprie, cu trăsături originale;
b. prima pravilă oficială tipărită la tipografia Mănăstirii Trei Ierarhi din Iaşi ;
c. traducerea nomocanonului grecesc al lui Mihail Mlaxos.
6. În perioada regimului fanariot, domnii Ţărilor Române erau numiţi :

a. direct de către Poartă din rândul familiilor influente româneşti sau greceşti;
b. direct de către Poartă numai din rândul familiilor greceşti;
c. direct de către ţarul Rusiei din rândul familiilor influente româneşti sau greceşti.
7. În Principatele Romane, până la Regulamentele Organice s-a realizat trecerea treptată de la

pedepsele expiatorii (cele care urmăreau ispăşirea vinei) la pedepsele educative (cele care
urmăreau reeducarea făptuitorului). Dintre pedepsele pecuniare, confiscarea averii a fost
interzisă tacit, prin omisiune. Unde întâlnim această omisiune?
a. Legiuirea lui Caragea;
b. Manualul juridic al lui Andronache Donici;
c. Criminaliceasca Condică din Moldova.
126
8. Legiuirea lui Caragea (1818, Muntenia) a avut la bază unele coduri europene ale vremii (în
special dispoziţiile Codului civil napoleonian din 1804 referitoare la contracte si moşteniri).
Care a fost principala sursă de inspiraţie a acestei legiuiri?
a. obiceiul pământului şi pravilele mai vechi;
b. Codul Civil al lui Scarlat Calimah;
c. Pandectele lui Toma Carra.
9. Regulamentele Organice stabileau două categorii de instanţe judecătoreşti: ordinare si

extraordinare. Care erau instanţele care făceau parte din prima categorie?
a. instanţele militare şi cele ecleziastice;
b. instanţele civile (ordinare si speciale);
c. divanurile judecătoreşti înfiinţate la Bucureşti şi instanţele militare.
10. Potrivit Codului Calimach, care sunt izvoarele obligaţiilor?

a. legea, contractul, delictul;
b. tocmeala, vătămarea, neîndeplinirea obligaţiilor;
c. tocmeala, prejudiciile cauzate de intenţie.
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
127
DREPTUL ROMÂNESC ÎN EPOCA MODERNĂ
Cuprins:
10.1. Introducere
10.3.1. Formarea statului naț ional român
10.3.2. Evoluț ia organizării de Stat în perioada 1859-1864
10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a suveranităț ii naț ionale de Stat
10.3.4. Organizarea Statului unitar român
10.3.4.1. Convenț ia de la Paris 1864
10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern
10.3.5.1. Reforma agrară
10.3.5.2. Reforma electorală
10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza
10.1. Introducere
Al. I. Cuza, neputând exercita o domnie efectivă în
condiț iile fixate prin Convenț ia de la Paris, a fost nevoit să
impună o nouă lege fundamentală, prezentată drept un act
constituț ional al Convenț iei de la Paris. Cu toate că, în
realitate, convenț ia a fost încălcată, puterile garante au
acceptat politica faptului împlinit.
Potrivit Statului Dezvoltător, domnul cumula atribuț ii
executive ș i legislative, putând emite decrete fără consultarea
Parlamentului. De asemenea, iniț iativa legislativă aparț inea
în exclusivitate domnului, care pregătea proiectele de legi cu
concursul Consiliului de Stat. Domnul avea i dreptul de veto
absolut, putând să refuze sancț ionarea proiectelor votate de
adunările legislative. Atunci când legislativul, nu se afla în
sesiune, domnul putea emite decrete, fără obligaț ia ratificării
ulterioare a acestor decizii.
128
10.2. Obiectivele ș i competenț ele unităț ii de
învăț are

- Argumentarea cu date ș i fapte oferite de acest capitol.

10.3.1. Formarea statului naț ional român
Începutul epocii moderne în ţările române constă în
progresele realizate în plan economic şi social în a doua jumătate
a sec. al XVIII-lea şi începutul sec. al XIX-lea manifestate prin
extinderea producţiei meşteşugăreşti şi creşterea celei
manufacturiere, volumul sporit al schimbului de mărfuri pe piaţa
internă şi externă, prin acumulări lente de capitaluri printr-o accentuare a
legăturilor dintre exploatările agricole de diferite dimensiuni şi piaţă.
Începuturile epocii moderne , marcate de revoluţia de la 1821
condusă de Tudor Vladimirescu, au arătat hotărârea şi voinţa limpede
exprimată a unor categorii sociale mijlocii pentru înnoirea
organizării interne, pentru revenirea la domniile pământene,
act care în perspectiva timpului constituia cel dintâi pas spre
restaurarea suveranităţii depline a celor două ţări româneşti.
Revoluţia din 1821 ne apare ca un moment istoric în care
idealurile naţionale s- au împletit cu cele sociale. Dintre toate
documentele revoluţiei cel mai reprezentativ este cel intitulat: „
Cererile norodului românesc", un adevărat proiect de
constituţie în care sunt formulate propunerile de organizare politică a
ţării:
- dregătoriile nu se vor mai da pe bani şi nici după naştere, ci după
vrednicie;
129
- privilegiile străinilor se desfiinţează;
- domnii nu vor mai aduce cu ei decât cel mult patru boieri greci şi
numai pentru curte;
- clericii să fie pământeni şi să întreţină şcoli româneşti;
- miliţia naţională a ţării se va alcătui din 4000 de panduri şi 200 de
arnăuţi;
- vămile interne se desfiinţează;
- numărul căpitanilor de judeţe se reduce;
- se păstrează numai dările din vremea lui Vodă Caragea;
- Tudor Vladimirescu devine ocârmuitor al ţării şi este scutit de dări;
- se reinstaurează domniile pământene după mai bine de un secol.
În concluzie, Tudor Vladimirescu preconiza organizarea
unei vieţi naţionale, politice şi administrative, de cinste şi dreptate,
bazate pe idei de emancipare naţională. Bazată pe o strategie şi tactică
pregătită din timp, având un program politic, un nucleu conducător şi o
forţă armată proprie, a fost o revoluţie naţională democratică pentru
liberttate şi dreptate socială, rezultând intenţia lui Tudor Vladimirescu
de a introduce un regim constituţional modern întemeiat pe principii
şi instituţii avansate.
10.3.2. Evoluț ia organizării de Stat în perioada 1859-1864

Convenţia de la Paris din anul 1858 a dat posibilitatea
Principatelor Romane să-şi statornicească instituţiile statale
politico-juridice, ele căutand chiar să cucerească şi restul
libertăţilor ce nu au fost consacrate în acest act constituţional.
Adunările elective instituite prin Convenţie aveau sarcina să-1
aleagă pe domnitor. Adunarea electivă din Moldova,
constituită la 28 decembrie 1858, a rezolvat mai întâi situaţia
alegerii ca deputat a principelui Grigore Sturdza, care era
contestat de alegători deoarece slujise Porţii Otomane cu grad
de general de divizie, după care, în şedinţa din 5 ianuarie
1859, a ales pe colonelul Alexandra loan Cuza, fostul prefect,
iar ulterior, deputat de Covurlui, cu unanimitate de voturi, în
funcţia supremă de Domn. În aceeaşi şedinţă Domnul A. I.
Cuza a depus următorul Jurămant: „Jur, în numele Prea Sfintei
Treimi şi în faţa ţării mele, că voi păzi cu sfinţenie drepturile
şi interesele Patriei, că voi fi credincios Constituţiei în textul şi
spiritul ei, că în toată Domnia mea voi priveghea la
respectarea legilor pentru toţi şi în toate, uitând toată
prigonirea şi toată ura, iubind deopotrivă pe cel ce m-a iubit şi
pe cel ce m-a urât, neavând dinaintea ochilor mei decât binele
şi fericirea naţiunii române. Aşa să-mi ajute Dumnezeu şi
compatrioţii mei sa-mi fie de ajutor".
În Muntenia, Adunarea Electivă se constituie între 8 şi 12
ianuarie, iar întrunirea are loc în 20 ianuarie. În data de 24
ianuarie 1859, prin voinţa deputaţilor, Principatul Muntenia
130
alege în funcţia de Domn pe domnitorul Moldovei, reuşind să
depăşească cu mult prevederile Convenţiei de la Paris.
Domnia lui A.I. Cuza începe cu difilcultăţi şi excepţii ridicate
de Comisia centrală, care punea problema validării alegerii
domnitorului conform Legii electorale. De asemenea, pe plan
politic Cuza conducea de fapt două state, cu două parlamente,
cu două guverne, având ca instituţii comune Comisia centrala
de la Focşani, Curtea de casaţie şi armata. În scopul creării
unui singur stat, prin Proclamaţia din 11 decembrie 1861, el
prorogă Adunările Moldovei şi Munteniei, alese potrivit Legii
electorale stabilite de Convenţia de la Paris până la 24 ianuarie
1862, când trebuiau să se reunească, ca un adevarat Parlament,
în capitala ţării, la Bucureştti. Dubla alegere a lui A.I. Cuza nu
a fost recunoscută imediat de puterile garante. Franţa, Sardinia
şi Rusia aveau interese care favorizau unirea, Anglia a
manifestat o atitudine inconsecvenţă, Austria şi Turcia erau
opuse procesului unificator.
Domnitorul A.I. Cuza nu a cerut confirmarea sa de către
Poartă, decât după ce, la Conferinţa din august 1859, Turcia
Austria au recunoscut dubla alegere. Trecând peste
prevederile Convenţiei de la Paris, A.I. Cuza a procedat la
unificarea treptată a organelor centrale ale statului. În cele
două guverne a numit persoane originare din cele două state,
iar ministerele moldovene au fost transformate în Directorate
subordonate celor bucureştene. În Adunările elective ale
fiecărui principat au fost aleşi deputaţi în mod altemativ, dintr-
un principat sau celălalt.
În privinţa armatei, domnitorul a stabilit că modul de
instruire şi regulamentele militare să fie identice, armamentul
de acelaşi tip, iar ministrul şi statul major să fie unice pentru
întreaga oştire. Intărirea armatei a fost necesară pentru cazul
intervenţiei puterilor străine, ca urmare a încălcarii
prevederilor Convenţiei de la Paris, precum şi pentru o
eventuală reizbucnire a revoluţiei în Transilvania, care ar fi
putut crea posibilitatea unirii acesteia cu ţara mamă.
În ceea ce priveşte unificarea administrative, s-au întreprins
măsuri pentru crearea unei reţele extinse de telegraf, de
transport şi a unei reţele sanitare. S-a simplificat procedura de
transmitere a ordinelor şi directivelor de la organele centrale
la cele locale, corespondenţa flind trimisa direct celor
interesati, nu prin intermediul ministerelor de externe.
În vederea unirii spirituale a bisericii ortodoxe, s-a trecut la
înlăturarea egumenilor greci şi s-a realizat secularizarea
averilor manastireşti. La Poarta Otomană s-a trecut la un
singur organism de reprezentare pentru ambele principate,
activitatea diplomatic rezolvând problemele tuturor românilor
din Moldova şi Muntenia.
Turcia, ca putere suzerană, a acceptat cu multă greutate aceste
131
măsuri, dar la Conferinţa de la Constantinopole, din
septembrie 1861, puterile garante au fost de acord cu toate
măsurile, dar condiţionându-le aplicabilitatea pe timpul
domniei lui A.I. Cuza.
Ca urmare, domnitorul a proclamat constituirea statului
România şi a anunţat unirea Guvernelor în anul 1861 şi a
Adunărilor Elective în anul 1862.
10.3.3. Politica lui Alexandru I.Cuza de apărare a

suveranităț ii naț ionale de Stat
Domnitorul Al. I. Cuza a fost nevoit să depună mari
eforturi şi să recurgă frecvent la politica faptului împlinit
pentru asigurarea autonomiei legislative, judecătoreşti şi
administrative a statului. Autonomia legislativă a fost
recunoscută mai întâi prin Convenţia de la Paris, care cerea
Principatelor române să-şi revizuiască întreaga legislaţie
pentru a o pune de acord cu cerinţele moderne, ca şi prin
recunoaşterea internaţionaşă a organizării de stat impusă prin
reformele succesive ale lui Cuza; cu alte cuvinte,
recunoaşterea internaţională a sistemului legislativ creat de
către Cuza echivala cu recunoaşterea autonomiei legislative.
De asemenea, tot pentru a apăra suveranitatea de stat,
Principatele nu au mai recunoscut valabilitatea paşapoartelor
eliberate de Turcia pentru Principate, nici valabilitatea în
Principate a paşapoartelor eliberate de alte state pentru Turcia.
Aşadar, Principatele au început să elibereze paşapoarte
proprii şi le-au acceptat pe cele străine numai dacă erau
eliberate pentru Principate.
O altă problemă care afecta suveranitatea şi interesele
statului nostru, a fost aceea a secularizării averilor
mănăstireşti.
Perioada care a urmat reprimării revoluţiei române de
către forţele intervenţioniste străine a fost marcată de
încheierea şi semnarea următoarelor documente:
- Convenţia de la Balta-Liman (1849) care restaura
dominaţia tradiţională comună a Rusiei şi Turciei
asupra Principatelor şi modifica în mod restrictiv
Regulamentele Organice astfel: domnia nu mai era
electivă şi viageră; domnii erau consideraţi înalţi
funcţionari otomani, numiţi pe un termen de 7 ani de
puterea suzerană, cu acordul puterii protectoare;
a. căimăcămia formată din trei persoane s-a redus
la una singură;
b. Adunarea Obştească Legiuitoare şi Adunarea
Obştească Extraordinară erau dizolvate şi
înlocuite cu Consilii (Divanuri Obşteşti),
compuse din notabili de încredere şi membri ai
132
clerului înalt, numiţi de domn şi având ca
prerogative adoptarea bugetului, a proiectelor
de legi, controlul finanţelor publice şi al
gestiunii statului;
c. Armata şi poliţia erau astfel reorganizate încât
să slujească puterea suzerană în apărarea
ordinii sociale i politicii existente.
- Tratatul de la Paris (30 martie 1856) menţinea
suzeranitatea otomană asupra Principatelor, însă
desfiinţa protectoratul unilateral rusesc, instituind
protecţia colectivă a puterilor garante semnatare în
următoarele condiţii:
- Orice intervenţie militară în Principate trebuia să
întrunească acordul prealabil colectiv al puterilor
garante, în unanimitate;
- Cele trei judeţe din sudul Basarabiei au fost retrocedate
Moldovei;
- Principatelor li s-a recunoscut independenţa
administrativă, dreptul fiecăruia de a întreţine o armată
naţională, de a emite legi şi de a se angaja liber în
comerţul cu alte state;
- A fost instituită o Comisie permanentă a statelor
riverane Dunării, incluzând şi Principatele, care urma
să elaboreze regulamentele de navigaţie;
Voinţa populaţiei cu privire la viitorul statut al Principatelor
urma să fie consultată prin convocarea unor adunări ad-hoc
reprezentative pentru toate stările sociale. În scopul
cunoaşterii stării interne şi a propunerilor adunărilor ad-hoc se
instituia o comisie specială de informare a puterilor semnatare,
cu sediul la Bucureşti. O conferinţă ulterioară a garanţilor
urma să decidă statutul definitiv, intern şi internaţional, al
Principatelor, sub forma unui hati şerif al sultanului.
Depăşind prevederile restrictive ale Tratatului, Adunările ad-
hoc (1857) au funcţionat ca organe împuternicite de alegători
să consacre pe cale legală imperative naţionale. Rezoluţiile
adoptate de adunări au cerut:
- autonomia şi neutralitatea celor două ţări;
- unirea Moldovei cu Ţara Românească într-un stat cu
numele de România;
- guvern responsabil şi constituţional;
- adunare legiuitoare reprezentativă;
- prinţ străin dintr-o dinastie europeană domnitoare ai
cărui urma şi să fie crescuţi în religia ţării.
133
10.3.4. Organizarea Statului unitar român
10.3.4.1. Convenț ia de la Paris 1864
În perioada anilor 1859-1866, organizarea statului
unitar român s-a întemeiat pe Convenţia de la Paris din anul
1858 şi Statul dezvoltător al Convenţiei de la Paris, din anul
1864.
Prevederile acestor convenţii internaţionale au fost aplicate
prin intermediul legilor ordinare edictate de statul român
suveran şi independent. Potrivit legilor adoptate, organele
centrale ale statului au fost:
Parlamentul ţării. Acest organ a fost format potrivit
dispoziţiilor Convenţiei de la Paris, care au prevăzut câte o
Adunare Electivă pentru fiecare principat, organizată
unicameral. Inovaţiile Statului dezvoltăror al Convenţiei de la
Paris au determinat organizarea bicamerală a parlamentului
român şi într-o oarecare măsură lărgirea corpului electoral,
fără a se introduce votul universal, egal, direct şi secret.
Cele două camere ale parlamentului român au fost:
- Adunarea electivă, formată din deputaţi aleşi prin
scrutin de două grade, corpul electoral fiind împărţit,
după avere, în alegători primari indirecţi şi alegători
direcţi cu dispensă de cens, format mai ales din
intelectuali români. Alegătorii din ambele grade
trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani, iar cetăţenii
români aleşi ca deputaţi trebuiau să aibă 30 de ani şi un
venit anual de 200 de galbeni.
- Adunarea Ponderatrice, Senatul, formată din 64 de
membrii numiţi, 32 fiind desemnaţi de Al. I. Cuza din
rândul unor personalităţi române, restul de 32 fiind
desemnaţi din rândul consiliilor judeţene, câte unul din
fiecare judeţ din cele trei propuneri făcute de către
fiecare judeţ.
Şeful statului român. Cu ocazia Unirii şi întemeierii
statului naţional unitar Român, în funcţia de şef al statului a
fost ales Alexandru Ioan Cuza. Convenţia de la Paris a
prevăzut între organele centrale investite cu exerciţiul puterii
publice şi Domnitorul , ales pe viaţă de către Adunarea
Electivă, moldovean sau muntean în vârstă de cel puţin 35 de
ani, cu un venit financiar minim de 3000 de galbeni, dispoziţii
pe care Statutul dezvoltător nu le-a schimbat.
Potrivit acestui Statut al Convenţiei de la Paris, şeful
statului cumula atribuţii executive şi legislative, putând emite
decrete fără consultarea parlamentului, ori de câte ori situaţia
impunea măsuri urgente.
Guvernul României. Contopirea efectivă a guvernului
celor două principate şi formarea în decembrie 1861 a
Guvernului României, urmată de unificarea deplină a
administraţiei centrale a statului şi proclamarea oraşului
134
Bucureşti drept capitala ţării, sunt acţiuni menite să
consolideze puterea statului naţional unitar modern, se
impunea organizarea unui sistem administrativ unitar. Acest
sistem de organe administrative a fost organizat, la început, pe
baze centralizate, tocmai din necesitatea aplicării uniforme a
legilor ţării, după care în evoluţia organizării puterii executive,
urma să-şi facă loc descentralizarea administrativă şi
îngustarea prerogativelor guvernului.
În această perioadă, pe plan central, puterea executivă
era încredinţată domnitorului, care o exercita prin guvernul
său şi prin miniştri ce erau numiţi şi revocaţi de el.
Întemeiat în condiţii istorice favorabile, statul unitar
romţn dispunea de instituţii politico-juridice moderne.
10.3.5. Formarea sistemului de drept Român modern

10.3.5.1. Reforma agrară
Prin art. 1 al Legii rurale promulgate la 14 august 1864
se dispunea că ţăranii sunt şi rămân proprietari pe loturile pe
care le foloseau. În baza acestei legi, „sătenii clăcaşi sunt şi
rămân deplin proprietari pe locurile supuse posesiunii lor, în
întinderea ce se hotărăşte prin legea în fiinţă”. Suprafaţa
pământului asupra căruia se recunoştea dreptul de proprietate
al ţăranilor era fixată în funcţie de numărul de vite pe care ace
tia le stăpâneau. Acest criteriu a împărţit proprietarii de
pământ în trei categorii: fruntaşi, mijlocaşi şi pălmaşi.
Pământul dobândit nu putea fi înstrăinat timp de 30 de ani. În
acelaşi timp, s-a desfiinţat şi regimul clăcăşiei (dijma,
podvezile, zilele de meremet), în schimbul unei despăgubiri pe
care ţăranii urmau să o plătească în termen de 15 ani, prin
sume repartizate anual.
După adoptarea şi aplicarea acestei legi, o mare parte
din pământurile moşierilor (aproximativ 2/3) au trecut în
proprietatea ţăranilor, ceea ce a constituit o puternică lovitură
dată poziţiilor economice ale boierimii şi, în acelaşi timp, o
măsură prin care s-au deschis largi perspective dezvoltării
capitaliste în ţara noastră.
Cu toate limitele sale, reforma din anul 1864 înseamnă,
în esenţă, primul pas istoric de amploare al aplicării
programului social al revoluţiei din anul 1848, cu efecte
determinante asupra structurilor social-economice ale ţării,
marcând momentul generalizării relaţiilor capitaliste în
ansamblul economiei româneşti, nu numai în agricultură.
135
10.3.5.2. Reforma electorală
Noul aşezământ electoral, pe care fosta Adunare nu a
vrut să-l dezbată, a fost aprobat prin plebiscit. Legea electorală din
1864 a menţinut censul pe avere, condiţia de 25 ani împliniţi şi
prevedea că legătorii sunt fie primari, fie direcţi. Erau incluşi în
categoria alegătorilor primari cei care plăteau un impozit de 48 de
lei în comunele rurale, cei ce plăteau un impozit de 80 sau 100 lei
în comunele urbane (în funcţie de numărul acestora), precum şi
patentarii, până la clas a V-a inclusiv. Cincizeci de alegători
primari numeau un alegător direct. Erau alegători direcţi cei ce aveau
un venit de 100 de galbeni, indiferent de provenienţă, venit ce se
putea dovedi prin biletele de plata impozitului sau în alt chip.
Puteau fi alegători direcţi, fără a justifica venitul de 100 de
galbeni, preoţii, profesorii academiilor şi colegilor, doctori şi
licenţiaţii facultăţilor, avocaţi, ingineri, arhitecţi, cei ce aveau
diplome recunoscute de guvern sau erau conducătorii unor instituţii.
Alegătorii de ambele grade trebuiau să aibă vârsta de 25 de ani.
S-a desfiinţat împărţirea alegătorilor pe colegii, cu precizarea că unii
alegători îşi exercitau drepturile în comunele tribale, ir alţii în
comunele rurale (colegii de oraşe şi colegii de judeţe).
10.3.5.3. Opera legislativă a lui Alexandru I.Cuza

De numele lui Alexandru Ioan Cuza sunt legate şi
Codul civil, Codul de procedură civilă, Codul penal şi Codul de
procedură penală, elaborate în vremea şi din dispoziţia lui Cuza. Aceste
coduri au constituit sistemul de drept burghez, au creat cadrul juridic
necesar dezvoltării legislaţiei româneşti. Prin adoptarea acestor coduri,
România a intrat în rândul ţărilor cu cea mai înaintată legislaţie.
Opera legislativă a lui Alexandru Ioan Cuza a influenţat pozitiv teoria
şi practica juridică, a stimulat dezvoltarea învăţământului juridic, a ştiinţei
dreptului, a dus la afirmarea gândirii juridice româneşti în ţară şi peste
hotare.
Codul civil a fost redactat de Comisia Centrală de la
Focşani din ordinul lui Cuza. Comisia, ale cărei lucrări au durat până
în 1864, a folosit ca principale izvoare legiuirile româneşti anterioare,
Codul civil francez din 1804, care se bucura la acea vreme de
un imens prestigiu şi care servise drept model celor mai
multe coduri burgheze, proiectul Codului civil italian Pisaneli,
care fusese atunci elaborat şi care se bucura în Europa acelor
vremuri de o deosebită apreciere, legislaŃia civilă a Belgiei şi
doctrina juridică a vremii.
Codul civil român a fost adoptat în 1864 şi a intrat în
vigoare la 1 decembrie 1865. În momentul publicării, s-a numit Codul
civil Alexandru Ioan, iar după abdicarea lui Cuza s-a republicat sub
titlul de Codul civil român. Legislatorii lui Cuza au avut ca principală
sursă de inspiraţie Codul civil francez, dar principiile şi dispoziţiile
136
acestuia nu au fost preluate în mod mecanic, ci selectiv, prin adaptarea
lor la realităţile româneşti. Codul civil elaborat în vremea lui Cuza a preluat
mod selectiv şi dispoziţii din alte coduri străine şi a avut
permanent în vedere dispoziţiile din legiuirile româneşti anterioare, de
sorginte bizantină. Dreptul bizantin a fost dreptul roman adaptat la
condiţiile feudalismului.
Codul civil român este format dintr-un preambul, care se
referă la lege în general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu, din
trei cărţi şi din partea privitoare la Dispoziţiile finale. Prima carte era
consacrată persoanelor, cea de a doua era consacrată bunurilor, iar
ultima modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
Codul civil din 1865 are următoarea structură:
- Un titlu preliminar cu privire la legi şi aplicarea lor în timp şi
spaţiu;
- Cartea I-a despre persoane;
- Cartea a II-a despre lucruri;
- Cartea a III-a despre diferite moduri de dobândire a proprietăţii;
- Dispoziţiile finale în legătură cu intrarea în vigoare a codului şi
abrogarea
altor legiuiri mai vechi.
Preambulul este format din 5 articole care se referă la lege în
general, precum şi la aplicarea ei în timp şi spaţiu. Cartea întâia este
consacrată persoanelor, cea de-a doua bunurilor, iar cea de-a treia
modurilor de dobândire şi transmitere a proprietăţii.
În tratarea materiei principalul accent cade asupra materiei
proprietăţii, cartea a doua se referă în întregime la bunuri, iar cartea a
treia la modurile prin care proprietatea se poate dobândi. Codul
civil român ca şi cel francez, a fost denumit şi "Codul
patronilor şi al proprietarilor", deoarece cartea a II-a şi a III-a
reglementau regimul proprietăţii private capitaliste, mai mult de
2/3 din articolele codului fiind consacrate proprietăţii, precum şi
datorită dispoziţiilor cuprinse în două articole (1471 şi 1472) care
aveau o deosebită importanţă practică.
Astfel, articolul 1471 interzicea încheierea pe timp
nedeterminat a unei convenţii prin care o persoană îşi angajează
munca sau serviciile. Această prevedere urmărea să împiedice
vânzarea sau închirierea forţei de muncă pe toată viaţa, căci o
asemenea practică ar fi dus la reînvierea relaţiilor de tip
feudal. Articolul 1472 prevedea că în litigiile dintre patroni şi
muncitori cu privire la condiţiile salarizării şi la plata salariului,
patronul va fi crezut pe cuvânt. Examinarea acestui text ne dă
posibilitatea să constatăm, în sens negativ, că în elaborarea Codului
civil român nu s-a procedat pur şi simplu la copierea celui
francez. Astfel, în textul corespunzător francez pentru cuvântul
patron este utilizat cuvântul stăpân, iar pentru cuvântul muncitor este
utilizat cuvântul servitor.
Aşadar, Codul civil francez se referea la contractele
încheiate între stăpâni şi servitori, având ca obiect servicii casnice,
137
pe când Codul civil român se referă la relaţiile de muncă din
întreprinderile capitaliste.
În cartea I-a, la baza reglementării condiţiei juridice a
persoanelor fizice este pus principiul egalităţii tuturor în faţa
legilor. Codul face distincţie între capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu. Cu privire la capacitate de folosinţă, codul
prevede că ea începe în momentul naşterii, dacă copilul s-a născut
viu, pe când codul francez cere ca noul născut să fie şi viabil.
Majoratul a fost fixat la 21 de ani, dar se prevede şi o procedură a
emancipării persoanei de la 18 ani când are capacitate apropiată de
a majorilor, potrivit cu care emancipatul poate încheia anumite
acte şi îşi poate angaja răspunderea chiar înainte de această dată.
Persoanele juridice se împărţeau în două categorii: cu
scop lucrativ şi fără scop lucrativ. Cele cu scop lucrativ urmau
a fi reglementate prin Codul de comerţ. Cele fără scop lucrativ
care îşi propuneau obiective culturale, sportive, de binefacere sau
politice, se înfiinţau prin decret domnesc, deoarece se socotea că
persoana juridică nu are o relaţie proprie, ci este o ficţiune a legii.
Codul penal a fost publicat în 1865 şi a rămas în
vigoare până în 1937. La elaborarea acestui cod, legislatorii lui
Cuza s-au inspirat din legiuirile româneşti anterioare, din Codul
penal francez din 1810 şi din Codul penal prusian din 1851.
La baza Codului penal român a fost pusă concepţia clasică a
dreptului penal, profund individualistă, care îl priveşte pe om ca pe o fiinţă
abstractă, desprinsă din mediul în care îşi desfăşoară activitatea. Această
concepţie priveşte infractorul ca pe un om raţional, conştient de
urmările faptei sale, care are porniri antisociale, motiv pentru care
trebuie a fi exclus din societate prin aplicarea pedepselor cu un
pronunţat caracter de intimidare. Abia mai târziu, odată cu apariţia noilor
concepţii cu privire la faptă şi făptuitor, precum şi cu privire la rolul
pedepselor, au început a fi luaţi în considerare şi factorii sociali care
determină comportamentul uman, ceea ce a dus la o serie de
modificări ale codului în cauză, cu accent pe necesitatea reeducării
infractorilor în vederea reintegrării lor în viaţa socială.
Codul penal de la 1865 a fost structurat în trei cărţi:
- Cartea I - Dispoziţii cu privire la pedepse şi la felul lor;
- Cartea a II-a - Norme cu privire la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Contravenţii.
Infracţiunile cuprinse în cod erau de trei feluri:
- crime - erau sancţionate cu pedepse criminale;
- delicte - erau sancţionate cu pedepse corecţionale;
- contravenţii - erau sancţionate cu pedepse poliţieneşti.
În Codul penal de la 1865 sunt considerate ca fiind cele
mai grave, avându-se în vedere gradul lor de pericol social,
infracţiunile contra statului: răsturnarea ordinii de stat şi trădarea.
Apoi urmează în funcţie de gravitatea lor infracţiunile contra
Constituţiei: faptele contra sistemului parlamentar şi a celui electoral.
Sunt apreciate ca făcând parte din categoria infracţiunilor mai
138
grave infracţiunile contra intereselor publice, care priveau
exercitarea funcţiilor administrative de către funcţionari: abuzul
de putere şi delapidarea. Alte infracţiuni sunt îndreptate
împotriva funcţionarilor publici: ultrajul, opunerea faţă de ordinele
autorităţilor. Cele mai multe dintre infracţiunile cuprinse în codul
penal de la 1865 erau cele îndreptate împotriva vieţii, a
integrităţii corporale, a onoarei şi a patrimoniului.
Codul de procedură civilă a fost elaborat şi a intrat în
vigoare odată cu Codul civil. Plecând de la concepţia
fundamentală, conform căreia normele de procedură civilă sunt
cele care dau viaţă întregului sistem de drept privat, legislatorii lui
Cuza au acordat o atenţie deosebită elaborării acestui cod. Pentru aceasta,
s-au inspirat din Codul de procedură civilă francez, Codul de procedură
civilă belgian, precum şi din legiuirile româneşti anterioare.
Codul în cauză este structurat în şapte cărţi:
- Cartea I - Procedura înaintea judecătorului de plasă;
- Cartea a II-a - Tribunalele de judeţ;
- Cartea a III-a - Curţile de apel;
- Cartea a IV-a - Arbitri;
- Cartea a V-a - Executarea silită;
- Cartea a VI-a - Proceduri speciale;
- Cartea a VII-a - Dispoziţii speciale.
Procedura de judecată este orală, publică şi
contradictorie. Codul arată că în
procesul civil pot fi administrate ca probe actele scrise,
martorii, expertizele, jurământul judiciar şi prezumţiile. Erau prevăzute
următoarele căi de atac: apelul, când se proceda la o nouă judecată de
fond, opoziţia, care se utiliza împotriva hotărârilor date în lipsă,
contestaţia şi recursul. Prin recurs se stabilea dacă legea a fost bine
interpretată şi aplicată.
Codul de procedură penală a fost elaborat şi a intrat în

vigoare odată cu Codul penal. Principalele surse de inspiraţie
pentru legislatorii lui Cuza au fost legiuirile româneşti anterioare,
Codul de instrucţie criminală francez din 1808 şi doctrina juridică a
vremii. Codul în cauză prevedea că procesul penal cuprindea două faze.
Prima fază, cea premergătoare judecăţii, avea ca obiective
descoperirea, urmărirea şi instrucţia
infractorilor. Faza a doua era cea a judecăţii. Codul de procedură penală era
structurat în două cărţi, corespunzătoare celor două faze ale procesului.
Prima fază a procesului era realizată de către ofiţerii de poliţie
judiciară, care aveau ca sarcină descoperirea infracţiunilor, de
către procurori, care aveau ca sarcină urmărirea infractorilor şi de către
judecătorii de instrucţie, ce aveau ca sarcină anchetarea infractorilor, numită
instrucţie.
Faza a doua a judecăţii era realizată de către judecătoriile de plasă,
tribunalele judeţene, curţile cu juri şi de către Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie. Datorită lipsei personalului calificat, judecătoriile de plasă
139
nu au funcţionat, atribuţiile lor fiind încredinţate subprefecţilor ce
administrau plasa respectivă. În competenţa tribunalelor intrau delictele, iar
în competenţa curţilor cu juri intrau crimele. Curţile cu juri erau
formate dintr-un complet de judecători şi dintr-un juriu compus
din cetăţeni.
Juriul era chemat să răspundă prin da sau nu la două
întrebări:
- Dacă persoana este sau nu vinovată? În ipoteza în care persoana era găsită
vinovată, se proceda la a doua întrebare.
- Dacă acea persoană merită sau nu circumstanţe atenuante? Dacă juriul
răspundea afirmativ la prima întrebarea, judecătorii făceau încadrarea
faptei în textul de lege corespunzător şi fixau pedeapsa în funcţie de
dispoziţiile legii şi de părerea juriului în ceea ce priveşte circumstanţele
atenuante.

Statul naț ional unitar român s-a constituit în cadrul unui proces revoluț ionar intern,
prin adunări plebiscitare, într-un context internaț ional favorabil, când dreptul de
autodeterminare a devenit drept internaț ional, când marile imperii au dispărut în urma primei
conflagraț ii mondiale. Odată cu făurirea statului naț ional unitar, potenț ialul economic al
României a crescut, permiț ând consolidarea relaț iilor capitaliste ș i dezvoltarea forț elor de
producț ie, evoluț ia vieț ii politice într-o democraț ie din păcate neconsolidată.
Făurirea statului unitar român a impus adoptarea unei noi Constituț ii care să reflecte
transformările ce au avut loc în organizarea statului român. Prin Constituț ia de la 1923 a
României întregite s-a realizat unificarea organizării de stat ș i a legislaț iei ca urmare a
înfăptuirii unităț ii naț ionale; ea corespundea angajamentelor luate de statul român prin
tratatele internaț ionale postbelice.

Emancipare naţională, Adunare Electivă, Convenţia de la Paris, Şeful statului român,
Guvernul României.

1. Ce înţelegeţi prin autonomie legislativă?
2. Ce reprezintă suveranitatea de stat?
3. Cum era împărţit Parlamentul ţării?
140
4. Cum s-a format Guvernul României?
5. Ce atribuţii avea Şeful statului?
1. Conform dispoziţiilor Convenţiei de la Paris din anul 1858, Parlamentul a fost organizat ca
organ:
a. bicameral;
b. unicameral;
c. la latitudinea domnitorului.
2. Conform Statutului dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864) s-a instituit sistemul

parlamentar bicameral, format din :
a. Camera Lorzilor şi Camera de Jos ;
b. Adunarea Electivă şi Adunarea Ponderatrice ;
c. Senat şi Camera de Sus.
3. Prin Constituţia din anul 1866, cele trei puteri în stat erau declarate independente una
de alta. Puterea legislativă era exercitată de către :
a. domn şi Camera deputaţilor;
b. domn şi Senat;
c. domn şi reprezentanţa naţională.
4. Conform Statutului Dezvoltător al Convenţiei de la Paris (1864), de cine era

exercitată puterea legislativă?
a. domn şi Adunarea Electivă;
b. Parlament şi Adunarea Electivă;
c. domn şi Parlament.
5. Conform Codului Civil (1865), căsătoria era privită ca un contract, o tranzacţiejuridică,

precedată de cele mai multe ori de logodnă. Întocmirea actelor de stare civilă a fost dată în
competenţa ofiţerului de stare civilă. Ce reprezenta căsătoria?
a. un act religios;
b. un act religios şi un act civil;
c. un act pur civil.
141
6. Conform Codului Civil (1865), proprietatea era cel mai important drept real. Dreptul
de proprietate era considerat sacru şi inviolabil. Prin ce fel de acte putea fi transmisă
proprietatea?
a. acte juridice încheiate între persoane în viaţă sau prin acte juridice încheiate pentru
cauză de moarte;
b. acte juridice încheiate între persoane în viaţă;
c. acte juridice încheiate pentru cauză de moarte.
7. Conform Codului de procedură civilă (1865) căile de atac erau ordinare si extraordinare.
De câte ori putea fi utilizată o cale de atac?
a. o singură dată;
b. de două ori;
c. de patru ori.
8. Conform Codului de procedură penală (1865) de câte feluri erau sentinţele Tribunalului?
a. de condamnare şi de achitare;
b. de condamnare şi de absolvire;
c. de condamnare, de achitare, de absolvire, de incompetenţă.
9. Potrivit Codului Penal (1865), crimele si delictele au fost grupate în patru categorii.
Care erau acestea?
a. trădarea, calomnia, distrugerea de bunuri, furtul;
b. infracţiuni îndreptate împotriva statului, infracţiuni împotriva Constituţiei, infracţiuni
împotriva intereselor publice, infracţiuni îndreptate contra intereselor particulare;
c. omorul, abuzul de putere, falsificarea operaţiunilor electorale, infracţiuni contra
libertăţii.
10. În istoria medievală a românilor se cunosc două forme de răspundere penală colectivă
(deşugubină):
a. răspunderea penală colectivă a satului pentru omorul sau furtul săvârşit pe teritoriul lui şi
răspunderea penală familială ;
b. răspunderea penală individuală şi răspunderea penală familială;
c. răspunderea penală familială şi răspunderea autorităţilor.
142
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
143
STATUL ŞI DREPTUL MODERN ÎN PERIOADA 1866-1918
Cuprins:
11.1. Introducere
11.3.1. Scurtă privire asupra situaț iei economice, sociale ș i politice
11.3.2. Caracterizarea generală ș i izvoarele dreptului
11.3.3. Organizarea de stat ș i instituț ii juridice
11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului
11.3.4.1. Dreptul Constituț ional
11.3.4.2. Dreptul Civil
11.3.4.3. Dreptul Penal
11.3.4.4. Dreptul Procesual
11.3.4.5. Legislaț ia Muncii
11.3.4.6.Legislaț ia Învoielilor Agricole
11.1. Introducere
Dreptul român din perioada monarhiei constituț ional-
parlamentare a fost un drept burghez. El a consacrat
proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră ș i
inviolabilă”, dându-i toate garanț iile. Principalele izvoare ale
dreptului au fost Constituț ia din 1866 ș i Codurile adoptate în
epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept
modern. Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale
care au fost adoptate în scopul promovării principiilor
progresiste din epocă.
În istoriografia de specialitate din România din această
etapă se evidenț iază faptul că izvoarele dreptului au fost:
legea, cutuma, contractul, doctrina ș i jurisprudenț a
144

Timpul alocat unităţii:2h

11.3.1. Scurtă privire asupra situaț iei economice, sociale
ș i politice
Constituţia din anul 1866 a fundamentat în România un
regim politic democratic. În anul 1895 s-a inaugurat rotativa
guvernamentală, constând în alternanţa la guvernare a
conservatorilor şi liberalilor, rolul de arbitru revenind
monarhiei.
Dreptul român din perioada monarhiei constituţional-
parlamentare a fost un drept burghez. El a consacrat
proprietatea particulară, pe care a decretat-o „sacră şi
inviolabilă”, dându-i toate garanţiile. Principalele izvoare ale
dreptului au fost Constituţia din 1866 şi Codurile adoptate în
epoca lui Cuza, care constituiau temelia sistemului de drept
modern. Alături de acestea s-au aflat o serie de legi speciale
care au fost adoptate în scopul promovării principiilor
progresiste din epocă.
În istoriografia de specialitate din România din această
etapă se evidenţiază faptul că izvoarele dreptului au fost:
legea, cutuma, contractul, doctrina şi jurisprudenţa.
Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă
legătură cu transformările sociale şi economice, vizând
modernizarea vieţii sociale şi de stat. Întreaga perioadă luată
145
în discuţie a fost dominată de problema agrară şi problema
electorală. După obţinerea independenţei totale de stat,
România a primit un nou statut juridic internaţional, fapt
relevant în evoluţia societăţii. Constituţia din anul 1866 a
fundamentat în România un regim politic democratic.
În Transilvania, victoria reacţiunii a determinat
abrogarea Constituţiei din anul 1849 şi instaurarea regimului
neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere
armată, cenzură, germanizare şi catolicizare. Sub presiunea
unor factori externi şi interni, a fost instaurat un regim de
guvernare liberală de scurtă durată, după care a fost instaurat
regimul dualist austro-ungar (1867-1918) care a reprezentat „o
recrudescenţă a politicii de discriminare şi oprimare a naţiunii
române”. Anexarea Banatului (1860) şi a Transilvaniei (1867)
a declanşat politica de deznaţionalizare la care românii s-au
pronunţat prin ample manifestări:
- Pronunciamentul de la Blaj (1868), mişcarea
memorandistă etc. Integrarea forţată şi politica de
rusificare şi deznaţionalizare a Transilvaniei a
declanşat o amplă mişcare de emancipare naţională a
cărei finalizare a dus la Unirea cu ţara în martie 1918.
Eliminarea jurisdicţiei consulare şi recunoaşterea
legilor româneşti, înfiinţarea agenţiilor diplomatice ale
României, renunţarea la paşaportul otoman, convenţiile
internaţionale poştale, telegrafice şi comerciale şi, mai ales,
Tratatul de la Berlin (1878) au conferit României un nou statut
internaţional în concertul popoarelor suverane europene.
Prefacerile structurale şi instaurarea monarhiei
constituţionale au reclamat o nouă lege fundamentală,
materializată în Constituţia promulgată la 1/13 iulie 1866 (8
titluri împărţite în capitole şi secţiuni).
11.3.2. Caracterizarea generală ș i izvoarele dreptului

Dreptul României din perioada monarhiei
constituţional-parlamentare a fost un drept burghez. Acesta a
consacrat proprietatea particulară, pe care a decretat-o ,,sacră
şi inviolabilă,, , dându-i toate garanţiile.
A fost reglementată şi libertatea şi egalitatea pentru toţi
cetăţenii, fapt ce atestă caracterul democraţiei burgheze,
adesea limitat, situaţie confirmată de dispoziţii ca acestea: ,,
Libertatea individuală este garantată. Nimeni nu poate fi
urmărit,, .
Este de subliniat că, deşi s-a înscris în Constituţia

României un anumit număr de drepturi şi libertăţi, au fost
înscrise foarte puţine drepturi fundamentale, fiindu-le
146
preferate libertăţile.
Dreptul etapei pe care o analizăm a fost împărţit în
drept public şi drept privat. De asemenea, în structura
sistemului dreptului din această etapă nu au fost cunoscute o
serie de ramuri de drept: dreptul muncii, dreptul familiei,
dreptul financiar. Aceasta s-a datorat felului cum au fost
apreciate raporturile sociale din aceste domenii, legiuitorul
preferând reglementarea prin legi, şi nu prin coduri. Aşa de
exemplu, datorită faptului că raporturile de familie au fost
considerate a fi numai de ordin patrimonial, iar căsătoria un
contract, normele care au reglementat această importantă
instituţie juridică au fost incluse în ramura dreptului civil.
În concepţia doctrinarilor din România, din această
etapă izvoarele dreptului au fost:
- Legea care, după concepţia timpului, a fost emanaţia
puterii legiuitoare, elaborată cu respectarea unei
anumite proceduri. Pentru acest punct de vedere s-au
invocat textele constituţionale care prevedeau că orice
lege cere învoirea a câtor trele ramuri ale puterii
legiuitoare, accentul căzând pe aspectul formal şi nu pe
conţinut.
s-a adoptat, în legătură cu legea ca diviziune principală,
împărţirea în legi fundamentale şi legi ordinare, cunoscându-
se şi categoria legilor excepţionale a fost practicată în
România de la un moment dar, generalizându-se în condiţiile
stării de asediu.
- Cutuma, în legislaţia României etapei pe care o
analizăm nu s-a statuat expres că obiceiul juridic este
izvor al dreptului, fiind texte de lege care l-au admis
însă.
În ceea ce priveşte contractul, acesta a existat mai mult în
domeniul dreptului internaţional. Pe plan intern, contractul a
fost, în reglementarea anumitor relaţii sociale, izvor al
dreptului admis în limitele legilor în vigoare şi al politicii
promovate de clasele dominante.
- Jurisprudenţa, a fost socotită izvor al dreptului. De
asemenea, s-a admis precedentul judiciar ca izvor al
dreptului, judecătorul putând crea noi norme de drept,
acoolo unde legea nu prevede nimic.
- Doctrina, poate fi de asemenea un izvor formal al
dreptului pozitiv.
Invocarea jurisprudenţei şi a doctrinei a fost adesea uzitată de
instanţe judecătoreşti din România, în principal din cauza unor
lacune ale legislaţiei, cu toate că uneori, pe această cale s-a
realizat şi eludarea legii.
147
11.3.3. Organizarea de stat ș i instituț ii juridice
Între 1859 şi 1918, în România au avut aplicabilitate
trei acte constituţionale:
Convenţia de la Paris, din 7 august 1858, Statutul dezvoltător al
Convenţiei de la Paris din 1864 şi Constituţia din 1866, ultima
reprezentând acel compromis dintre marea burghezie şi
moşierime, modificată de mai multe ori. Până la ultimul război
mondial, două modificări au fost mai importante: în 1879 s-a
modificat art.7, prevăzându-se de acum posibilitatea naturalizării
tuturor străinilor, indiferent de religie, cu precizarea că numai
românii şi cei naturalizaţi români puteau dobândi imobile
rurale în România, iar în 1884 modificarea făcută a avut loc
după proclamarea ţării ca regat, pe noi interesându-ne, în
principal, schimbările aduse în regimul electoral.
11.3.4. Transformările intervenite în ramurile dreptului

11.3.4.1. Dreptul Constituț ional
Parlamentul a fost organizat, prin dispoziţiile Convenţiei de la

Paris, ca organ unicameral, prevăzându-se câte o Adunare
Electivă pentru fiecare principat, aleasă pe 7 ani prin vot bazat
pe un cens de avere foarte ridicat, care a făcut ca Adunările
Elective să fie organele marilor proprietari, ale negustorilor şi
industriaşilor bogaţi. Conflictul care s-a născut între domn şi
asemenea adunări elective, conflict care reflecta, de fapt, o
realitate obiectivă – lupta dintre elementele adepte ale
progresului şi cele retrograde – nu s-a putut rezolva decât prin
lovitura de stat din mai 1864.
Inovaţiile Statutului dezvoltător al Convenţiei de la
Paris au constat în organizarea bicamerală a Parlamentului şi
într-o oarecare lărgire a corpului electoral, fără a se fi introdus
votul universal, egal, direct şi secret.Cele două camere ale
Parlamentului au fost:
- Adunarea Electivă, compusă din deputaţi aleşi prin
scrutin de două grade, corpul electoral fiind împărţit,
după avere, în alegători primari – ce alegeau indirect –
şi alegători direcţi, fiind cunoscuţi şi alegători direcţi
cu dispensă de cens, mai ales dintre intelectuali.
- Adunarea Ponderatoare, compusă din: membri de drept
şi membri numiţi; din cei 64 de membri numiţi, 31
erau numiţi de domn, restul fiind numiţi din rândul
consiliilor judeţene, câte unul din fiecare judeţ, din
cele trei propuneri făcute de fiecare judeţ.
Corpul ponderator a fost conceput de Cuza ca un organ
permanent, care-şi reînnoia componenţa la anumite intervale
148
de timp (Statutul dezvoltător a stabilit că la fiecare doi ani se
reînnoia 1/3 din numărul membrilor acestui organ, iar în art.
XVIII din „Modificaţiunile îndeplinătoare Statutului”, din
preambulul Statutului s-a stabilit că reînnoirea se făcea din trei
în trei
- ani pentru o doime a lui).
Dispoziţiunile Statutului dezvoltător au rămas în vigoare
până la Constituţia din 1866, care a prevăzut în art. 31 că:
„Toate puterile statului emană de la naţiune care nu le poate
exercita decât numai prin delegaţiune”. De asemenea, se
proclamau o serie de principii fundamentale de drept:
drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţeanului,
suveranitatea naţională, separaţia puterilor în stat,
responsabilitatea
- ministerială.
Conform principiului separaţiei puterilor în stat, cele trei
puteri erau declarate independente una de alta. Puterea
legislativă se exercita de către domn şi Reprezentanţa
Naţională. Puterea executivă era încredinţată domnului care o
exercita prin organele administrative. Puterea judecătorească
revenea
- curţilor şi tribunalelor.
Legiuitorul constituţional din anul 1866 a optat tot pentru
organizarea bicamerală a Parlamentului. Parlamentul se numea
Reprezentanţa Naţională (Corpurile Legiuitoare) şi era format
din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Iniţiativa legislativă
aparţinea domnului, Adunării Deputaţilor şi Senatului.
Dispoziţiile privind compunerea şi alegerea membrilor
Parlamentului erau inserate în Constituţie şi în legea electorală
(modificată în 1864).
Domnul avea dreptul de a convoca, amâna şi dizolva
Corpurile Legiuitoare, precum şi dreptul de a sancţiona şi
promulga legile. Domnul nu mai avea dreptul de a guverna
prin decrete, dar putea să supună Parlamentului proiecte de
legi sau să opună altora dreptul său de veto absolut. Conform
Constituţiei, Reprezentanţa Naţională avea dreptul de
autoconducere, interpelare a miniştrilor şi anchetă
parlamentară. Principala funcţie a Reprezentanţei era
legiferarea, constând în dezbaterea şi aprobarea legilor, dar
Adunarea Deputaţilor îndeplinea şi o atribuţie executivă:
dezbaterea şi adoptarea bugetului de stat.
Şeful statului. Convenţia de la Paris a prevăzut, în art.
3, între organele învestite cu „puterile publice”, şi Domnitorul
(Hospodarul), ales pe viaţă de către Adunarea Electivă (art.
10), moldovean sau muntean, în vârstă de cel puŃin 35 de ani,
cu un venit funciar public timp de 10 ani, sau care să fi fost
membru al Adunării, dispoziţii pe care Statutul dezvoltător nu
le-a schimbat.
Puterea executivă revenea, potrivit art. 35 din
Constituţie, domnitorului (Alteţă Regală din anul 1879, rege
din 1881, după proclamarea României ca regat). Domnitorul
(şeful statului) era un organ unipersonal, ales sau ereditar, ale
149
cărui atribuţii erau limitativ consacrate în textele
constituţionale şi care se bucura de anumite privilegii. Domnul
beneficia de privilegiul irevocabilităţii, al inamovibilităţii şi
neresponsabilităţii, în sensul că răspunderea revenea
miniştrilor care contrasemnau toate actele sale. Domnul
numea şi confirma în toate funcţiile publice, era capul oştirii
(calitate în baza căreia conferea gradele militare), avea dreptul
de a declara război, de a încheia tratate şi convenţii cu alte
state, de a bate monedă şi de a conferi decoraţii. Între 1859 şi
1918 au fost cunoscute, în România, şi alegerea şi realegerea
în funcţia de şef al statului, ultima fiind cea mai lungă ca
durată. Constituţia a reglementat locotenenţa domnească,
pentru caz de vacanţă a tronului, şi regenţa, instituită atunci
când succesorul la tron era minor sau monarhul se afla în
imposibilitatea de a domni din diferite motive, în special
boală.
Miniştrii şi guvernul. Toate actele constituţionale ale
României din etapa aceasta l-au declarat pe şeful statului
neresponsabil şi au stabilit că acesta îşi exercită atribuţiile sale
de ordin administrativ-executiv cu ajutorul miniştrilor,
declaraţi răspunzători pentru actele monarhului, pe care le-au
contrasemnat (Convenţia de la Paris în art. 14-15; Constituţia
din 1866 în art. 92 şi 93).Miniştrii erau titulari ai
departamentelor – ministerelor, care nu se înfiinţează decât
prin lege.
Potrivit Constituţiei, Guvernul era format din miniştri
aparţinând partidului care deţinea majoritatea parlamentară
(regulă deseori încălcată).
Puterea judecătorească era exercitată de instanţele
judecătoreşti, dar toate hotărârile acestora se executau în
numele domnitorului, care avea şi dreptul de amnistie şi de
graţiere.
În art. 36 al Titlului al III-lea din Constituţia din 1866
se sublinia că activitatea judecătorească era exercitată de curţi
şi tribunale, iar, potrivit art. 104, alin. 3, pe întregul teritoriul
statului român avea competenţă o singură Curte de Casaţie.
Instanţele judecătoreşti erau:
- judecătoriile de plasă;
- tribunalele judeţene;
- curţile de apel;
- curţile cu juri, în materie criminală;
- Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
La activitatea judecătorească mai participau şi alte organe,
precum Ministerul Public sau Parchetul.
Conform art. 128 din Constituţie, instanţele
judecătoreşti erau competente să controleze
constituţionalitatea legilor. Astfel, în caz de contradicţie între
o lege sau o prevedere legală şi o dispoziţie constituţională,
150
judecătorul era obligat să dea prioritate textului constituţional,
acesta reprezentând norma legislativă supremă căreia toate
celelalte norme juridice îi erau subordonate.
Legile de organizare judecătorească au instituit
inamovibilitatea magistraţilor.
Sistemul electoral. Conform Constituţiei din 1866 şi
dispoziţiilor Legii electorale din 30 iulie 1866, sistemul
electoral se baza pe votul cenzitar al censului de avere, în
principal. Pentru Adunarea Deputaţilor, corpul electoral era
împărţit în 4 colegii: de la un venit funciar de 300 de galbeni
(colegiul I) la un venit de 80 de lei (industriaşii şi comercianţii
din colegiul III). Erau scutiţi de îndeplinirea acestei condiţii
privind venitul liber-profesioniştii, ofiţerii în retragere,
profesorii şi pensionarii statului, care erau alegători direcţi.
Colegiul IV îi includea pe toţi cei care plăteau un impozit cât
de mic. Dintre aceştia, 50 de alegători (consideraţi primari)
alegeau un delegat, iar aceştia îl alegeau pe deputat. În anul
1881, prin modificarea Constituţiei, numărul colegiilor a fost
redus la trei, fapt care avantaja burghezia şi liberalismul
politic.
11.3.4.2. Dreptul Civil

Dreptul civil cunoaşte o serie de transformări
substanţiale în domeniile proprietăţii, persoanei, condiţiei
juridice, contractelor. La baza acestei ramuri de drept a rămas
Codul civil român adoptat în vremea lui Cuza.
Proprietatea. În materia proprietăţii statul a manifestat
o preocupare specială, intervenţia lui făcându-se simţită, mai
ales după cucerirea independenţei de stat. A fost creat un regim
general cuprinzând măsuri ce vizau dezvoltarea industriei
naţionale. În anul 1887 s-a adoptat o primă lege de încurajare a
industriei naţionale care prevedea condiţiile necesare pentru
crearea unei întreprinderi, avantajele de care beneficiau cei
care înfiinţau întreprinderi industriale, precum şi o formă
specială a dreptului de proprietate – dreptul de proprietate
industrială.
În anul 1912, o nouă lege de încurajare a industriei
naţionale a extins înlesnirile şi ajutorul statului şi la meseriaşii
care utilizau cel puţin 4 calfe şi meşteri, la societăţile
cooperatiste de meseriaşi cu un capital de cel puţin 2000 lei,
cu îndeplinirea anumitor condiţii stabilite de lege, la
cooperativele săteşti şi întreprinderile care întrebuinţau, fie la
un loc, fie la domiciliu, 30 de lucrători în industria casnică.
Alte reglementări importante cu implicaţii în domeniul
proprietăţii industriale au fost Legea asupra mărcilor de
fabrică şi de comerţ din anul 1879 şi Legea asupra brevetelor
de invenţiune din ianuarie 1906 care reglementa dreptul de
151
proprietate pentru inventatori. În temeiul acestei legi,
inventatorul avea drepturi exclusive şi temporare de exploatare
în România, brevetul conferindu-i dreptul exclusiv de a
exploata în folosul său brevetul şi de a urmări înaintea
tribunalului pe uzurpatori.
Dezvoltarea capitalismului a determinat consolidarea
proprietăţii bancare, prin intermediul căreia s-a înfăptuit
controlul băncilor asupra industriei. În anul 1880 a fost
înfiinţată Banca Naţională a României, ca un centru de control
asupra întregii vieţi bancare. Între 1894 şi 1911 au fost create
toate băncile comerciale mari, un rol foarte important jucându-
l capitalul străin care reprezenta, în perioada 1881-1903, 41%
din totalul capitalului bancar.
În domeniul proprietăţii miniere a fost adoptată Legea
din anul 1895 prin care s-a admis separarea proprietăţii asupra
solului de cea asupra subsolului, statul devenind proprietarul
substanţelor miniere (cu excepţia celor din cariere) pe care le
putea şi concesiona.
Proprietatea funciară a ţăranilor s-a fărâmiţat deoarece
Codul civil prevedea împărţirea bunurilor decedatului în părţi
egale moştenitorilor. Legea învoielilor agricole din anul 1866,
cu modificările sale ulterioare, deroga de la principiile Codului
civil. Contractele (învoielile) dintre proprietarii de moşii şi
ţăranii lipsiţi de pământ aveau ca obiect arendarea unei
suprafeţe de teren, în schimbul prestării unor zile de muncă pe
moşia proprietarului. Aceste învoieli erau transcrise într-un
registru al primăriei comunale, înscrisul fiind investit cu
formulă executorie la simpla cerere a proprietarului, fără
judecată. Moşierul dispunea de trei căi de executare: plata unei
despăgubiri în contul obligaţiei neexecutate sau, în caz de
neplată, scoaterea la vânzare; angajarea altei persoane, a cărei
plată era suportată de cel obligat prin învoiala încheiată;
obligaţia autorităţii administrative de a „îndemna” pe ţăran să
presteze muncile pentru care s-a obligat.
Legea a fost modificată în anul 1872 în sensul constrângerii
cu forţa armată a formaţiunilor de dorobanţi, dispoziţie
ulterior abrogată. Alte clauze abuzive ale legii prevedeau
probarea în justiţie a datoriilor ţăranilor exclusiv în baza
registrului propriu al moşierului, precum şi o procedură
specială de executare pe motivul că muncile agricole trebuiau
efectuate la timpul optim. Răscoala ţăranilor din anul 1907 a
impus modificarea legislaţiei agricole şi adoptarea unei noi
Legi a învoielilor agricole (23 decembrie 1907/5 ianuarie
1908) care interzicea munca sau dijma la tarla (obligaţia
ţăranului de a lucra pentru moşier o suprafaţă egală cu cea
arendată). Contractele colective între moşieri şi ţărani erau
încheiate potrivit unor formulare elaborate de Ministerul
Agriculturii, autentificate de procuror şi supuse înregistrării
152
obligatorii. O comisie specială fixa preţul maxim şi un plafon
minim la preţurile plătite ţăranilor pentru muncile efectuate.
Legea trusturilor arendăşeşti din anul 1908 limita dreptul de a
ţine în arendă mai multe moşii, conractele ce depăşeau 4000
ha putând fi anulate de procuror. Cu toate acestea, arendaşii au
găsit mijloace de eludare a legii, închiriind moşii fără a-i trece
numele în contracte.
În perioada 1866-1918 au fost adoptate, de asemenea,
reglementări cu privire la persoanele juridice care au fost
introduse prin Codul de comerţ şi prin unele legi speciale ce
priveau cu prioritate dreptul de asociere. Codul comercial din
1887 a suferit o serie de modificări în anii 1895, 1900, 1902,
1906. Reglementări noi au fost făcute şi în alte domenii ale
dreptului civil (răspunderea civilă, contractele, contractul de
închiriere, contractul de muncă etc.).
Căsătoria civilă era obligatorie şi se încheia înaintea
ofiţerului de stare civilă. Legea nr. 31/1894 prevedea
impedimentele la căsătorie, a căror nerespectare făcea
căsătoria nulă sau atacabilă.
11.3.4.3. Dreptul Penal

Principalul izvor de drept l-a constituit Codul penal din
anul 1865, la care s-au adăugat o serie de legi speciale. Acest
cod a fost modificat, completat i aplicat ulterior a a cum le-a
convenit mai bine claselor dominante din România.
Cea mai importantă modificare a Codului penal până în
anul 1918 a fost făcută la 17 februarie 1874, când 18 crime au
fost transformate în delicte. Scopul acestei modificări nu a fost
îndulcirea pedepselor pentru aceste fapte, ci scoaterea lor de
sub competenţa curţilor cu juri, guvernanţii timpului fiind
nemulţumiţi de faptul că, în cazurile respective, aceste instanţe
decideau cel mai adesea achitarea infractorilor.
Legi penale au fost adoptate şi în legătură cu starea de
război.
11.3.4.4. Dreptul Procesual

Codurile de procedură civilă şi penală s-au aplicat pe
întreaga perioadă de care ne ocupăm, adoptându-se însă şi legi
noi prin care s-au introdus proceduri speciale.
Dreptul procesual civil. În domeniul procedurii civile, în anul
1900, cu ocazia republicării Codului din anul 1865, s-au
introdus modificări vizând îmbunătăţirea tehnicii de redactare
a textelor, modificări de conţinut care vizau soluţionarea
rapidă a litigiilor etc.
153
Dreptul procesual penal. În materia dreptului procesual penal,
cele mai importante modificări suferite de Codul de procedură
penală până la izbucnirea primului război mondial au fost:
- Legea privitoare la libertatea individuală din 15 martie
1902, prin care inculpatul a primit, printre altele,
dreptul de a avea un apărător în cursul instrucţiei şi de
a comunica cu el „conformându-se regulilor
închisorii”;
Legea privitoare la instrucţiunea şi judecarea în faţa
instanţelor corecţionale a flagrantelor delicte (1913), care se
referea la instrucţiunea şi judecarea flagrantelor delicte (cu
excepţia delictelor de presă şi politice) săvârşite în oraşele
reşedinţă de judeţ, în gări, în porturi, în bâlciuri ce ţineau de
aceste ora e „chiar atunci când acele gări, porturi şi bâlciuri ar
fi fost situate în afară de raza oraşului”. Astfel, s-a introdus o
procedură specială prin care persoanele puteau fi arestate pe
loc şi aduse în faţa procuraturii, care le interoga şi le trimitea
în faţa judecătoriilor de ocoale sau a tribunalelor (în aceeaşi zi,
fără parcurgerea fazelor premergătoare, se pronunţa o hotărâre
urgentă de judecare). S-a mai prevăzut că „la trebuinţă,
tribunalul sau judecătoria de ocol se puteau convoca dinadins
(art. 3), că martorii puteau fi chemaţi şi verbal prin orice ofiţer
de poliţie, judecător sau agent al forţei publice, că se putea
acorda pevenitului timp de cel puţin 3 zile pentru a- i putea
pregăti apărarea (art. 5), că „instanţa de apel va judeca de
urgenţă şi cu precădere, facerile prevăzute prin legea de faţă,
în termen de cel mult 20 de zile de la data primirii apelului”
(art. 8).
În anul 1909, conform noii Legi pentru organizarea
judecătorească, instanţele judecătoreşti erau:
- judecătoriile de ocoale (urbane şi rurale);
- tribunalele de judeţ;
- curţile de apel;
- curţile de juraţi;
- Curtea de Casaţie (instanţă supremă).
11.3.4.5. Legislaț ia Muncii

Desi în domeniul relaţiilor de muncă nu exista, în
România, o ramură de drept propriu-zisă, perioada 1866-1918
a fost caracterizată de elaborarea unei vaste legislaţii în
domeniu.
Constituţia din anul 1866 a reglementat dreptul de
asociere în organizaţii profesionale (art. 27), urmând ca
regimul juridic al acestora să fie concretizat prin legi ordinare,
legi care însă s-au lăsat mult timp a teptate. Încălcând
dispoziţiile art.27 din Constituţie, guvernanţii au adoptat
154
Legea meseriilor („Legea Misir”) din anul 1902 prin care s-a
stabilit obligativitatea muncitorilor şi patronilor de aceeaşi
meserie de a se grupa şi a constitui laolaltă o corporaţie, sub
lozinca „comunităţii de interese”. Prin instituirea acestei
obligaţii s-a urmărit ca muncitorii „să nu- i poată vedea
interesele lor de lucrători care sunt potrivnice patronilor şi să
rămână în robie şi în întunericul de mai înainte” (I.C. Frimu).
O altă lege din anul 1909 –Legea contra sindicatelor,
asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor statului, judeţelor,
comunelor şi stabilimentelor publice („Legea Orleanu”) – a
interzis funcţionarilor, meseriaşilor, muncitorilor şi oricărui
salariat al statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor
publice cu caracter economic, industrial şi comercial, precum
şi tuturor celor cărora le era încredinţată asigurarea unui
serviciu public de această natură, „să facă parte din vreo
asociaţie profesională”, guvernul neadmiţând sub nici un
motiv ca acestea să fie considerate persoane juridice. Această
lege a declan at un şir neîntrerupt de proteste, manifestaţii
muncitoreşti, greve, demonstraţii prin care se cerea abolirea ei.
În anul 1912 a fost adoptată Legea pentru organizarea
meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti, prin care s-
au dezvoltat principiile legii din anul 1902, dar care conţinea
şi o parte referitoare la asigurările muncitoreşti – prima
reglementare juridică în materie, menită să asigure condiţii de
muncă şi de trai mai omeneşti.
Primele legi care cuprindeau reglementări în materia
duratei zilei de muncă au fost Legea pentru organizarea
serviciului sanitar (iunie 1874), Regulamentul pentru industria
insalubră (1875) şi Legea sanitară (1885), ultimele două
referindu-se şi la reglementarea muncii minorilor în sensul
neadmiterii copiilor sub 12 ani la lucru. Prin Regulamentul
industriei insalubre din anul 1894 s-a stabilit că, pentru copii şi
femei, atât în atelierele mici, cât şi în fabrici, în cariere, la
antiere, munca zilnică nu putea începe înainte de orele 5 a.m.
şi nu putea dura decât cel târziu pânăla orele 8.30 p.m. Pentru
lucrătorul major însă, care „este stăpân pe timpul şi pe felul
muncii sale” (art. 12), nu s-a stabilit nici un fel de măsură de
limitare a timpului de lucru, acesta fiind obligat în continuare
să accepte condiţiile impuse de patroni.
Prin Legea din 6 martie 1897, repausul duminical a
fost reglementat la o jumătate de zi, de la orele 12 către seară
– pentru lucrătorii şi ucenicii din mediul urban şi până la orele
12 – pentru cei din mediul rural. Ulterior, Legea repaosului
duminical din anul 1910 a reglementat acest aspect mai
amănunţit.
Opoziţia burgheziei faţă de recunoaşterea dreptului la
grevă al muncitorilor s-a manifestat prin interzicerea, chiar
dacă nu făţişă, a acestui drept. Astfel, Legea minelor din anul
155
1895 a prevăzut pierderea dreptului la pensie a „lucrătorului
care va fi dovedit că a silit pe un alt lucrător să participe la
grevă, sau că a împiedicat lucrul acelora care nu vor să se
asocieze la grevă” (art. 130). Prin Legea din 1906 s-a interzis
expres minerilor folosirea dreptului la grevă, iar prin Legea
contra sindicatelor, asociaţiunilor profesionale a funcţionarilor
statului, judeţelor, comunelor şi stabilimentelor publice
(„Legea Orleanu”) din 1909 s-a interzis funcţionarilor,
meseriaşilor şi muncitorilor statului, judeţelor, comunelor şi
stabilimentelor publice cu caracter economic, industrial şi
comercial şi tuturor celor cărora le fusese încredinţată
asigurarea unui serviciu public de natura celor de mai sus să
utilizeze dreptul la grevă, instituind şi pedepse aspre în cazul
nerespectării acestei prevederi.
Legea pentru organizarea meseriilor, creditului şi a
asigurărilor muncitoreşti din 1912 a stabilit posibilitatea
patronului de adesface oricând contractul de muncă dacă
muncitorii, calfele sau meşteşugarii „primejduiesc siguranţa
fabricii, atelierului sau casei”, formulare a cărei ambiguitate
dădea uşor prilejul patronilor de a o putea folosi împotriva
mişcării revendicative a muncitorimii.
În ceea ce priveşte asigurările pentru accidentele de
muncă, Codul civil din 1864 statua teoria responsabilităţii
delictuale potrivit căreia, pentru a-i valorifica dreptul la
indemnizaţie, victima unu accident de muncă trebuia să facă
proba că accidentul s-a produs din culpa patronului, lucru
practic irealizabil în condiţiile legislaţiei existente în acel
moment. Mai târziu, s-a făcut apel la teoria răspunderii
contractuale, în baza căreia patronul trebuia să facă proba
nevinovăţiei lui, muncitorul accidentat fiind scutit de probă.
Un mare progres l-a constituit adoptarea Legii pentru
organizarea meseriilor, creditului şi asigurărilor sociale din
anul 1912 care a introdus teoria riscului profesional i s-a
conturat, pentru prima dată, regimul asigurărilor sociale. Prin
această lege s-au asigurat muncitorii pentru accidente
survenite cu ocazia şi în timpul muncii i s-a instituit
obligativitatea acestor asigurări pentru toate întreprinderile şi
meseriile care utilizau maşini cu motoare de tot felul, pentru
întreprinderile de construcţii, pentru mine, diferite exploatări
etc. Existau însă şi categorii de salariaţi ai întreprinderilor ce
intrau în sistemul asigurărilor sociale, lucrătorii din domeniul
meseriilor care nu întrebuinţau motoare, lucrătorii din comerţ
şi muncitorii agricoli care nu beneficiau de dispoziţiile legii.
Beneficiau de asigurări numai cei care plăteau cotizaţia
stabilită de lege.
Iniţial, contractul individual de muncă a fost guvernat
de principiile Codului civil care îi lăsa pe muncitori la
dispoziţia patronilor. Odată acceptat, contractul avea putere de
156
lege între părţile contractante, iar, în cazul izbucnirii unui
conflict între muncitori şi patroni, art. 1472 din Codul civil
dispunea că „patronul se crede pe cuvântul său: pentru câtimea
salariului, pentru plata salariului anului expirat şi pentru
aconturile date pe anul curgător”, făcând ineficace orice mijloc
de probă invocat de muncitor.
Contractul de ucenicie a fost reglementat foarte vag,
pentru prima oară, de Legea pentru organizarea meseriilor,
creditului şi asigurărilor sociale din anul 1912.
În ceea ce priveşte jurisdicţia muncii, Legea meseriilor
a înfiinţat comisia de arbitri, cu sarcina de a împăca lucrătorul
cu patronul în caz de conflict. Legea pentru organizarea
meseriilor, creditului şi asigurărilor muncitoreşti a dat această
sarcină comisiilor de împăcare. Dacă aceste comisii nu
realizau împăcarea părţilor, competenţa de a judeca conflictul
de muncă revenea judecătoriilor de ocol.
11.3.4.6.Legislaț ia Învoielilor Agricole

În legislaţia românească din perioada analizată, un loc
aparte l-a ocupat Legea învoielilor agricole din 1866. Această
lege, care se aplica ţărănimii, deci majorităţii populaţiei,
afecta profund condiţia juridică a acesteia, precum şi starea ei
materială. Legea reglementa contractele sau învoielile dintre
moşieri şi ţărani, care aveau ca obiect arendarea unor
suprafeţe de pământ.
Învoiala încheiată între moşier şi ţăran era transcrisă
într-un registru special ţinut de către primăria comunei. Din
momentul transcrierii, contractul devenea autentic şi era
învestit cu formulă executorie, la simpla cerere a moşierului.
Primarul îl punea în executare fără vreo judecată, printr-un
sistem care se abătea în mod vădit de la dispoziţiile Codului
civil şi ale Codului de procedură civilă. În anul 1872 s-a adus,
prin modificarea legii, o precizare importantă, constând în
aceea că, pentru a-i determina pe ţărani să-şi îndeplinească
obligaţia de a munci pe moşia boierului, autorităţile
administrative locale pot recurge la constrângerea cu forţa
armată. După marea răscoală a ţăranilor din 1907, au fost
aduse Legii învoielilor
agricole mai multe modificări.
Dintre acestea menţionăm:
-desfiinţarea dijmei la tarla (formă de arendare pe care ţăranii
erau nevoiţi să lucreze pentru moşieri o suprafaţă de teren
egală cu cea arendată);
-dreptul ţăranului de a contesta, în termen de 5 zile, la
judecătoria de ocol, hotărârea autorităţilor administrative;
-stabilirea anumitor limite la preţurile plătite pentru pământ şi
pentru muncile agricole;
157
-controlul respectării dispoziţiilor legale în relaţiile dintre
moşieri şi ţărani de către inspectori regionali;
-încheierea contractelor potrivit unor formulare împărţite de
ministerul Agriculturii şi autentificate de către primar, asistat
de către executorul comunal.
.

Sistemul de drept a evoluat în această etapă în strânsă legătură cu transformările
sociale ș i economice, vizând modernizarea vieț ii sociale ș i de stat. Întreaga perioadă luată
în discuț ie a fost dominată de problema agrară ș i problema electorală. După obț inerea
independenț ei totale de stat, România a primit un nou statut juridic internaț ional, fapt
relevant în evoluț ia societăț ii. Constituț ia din anul 1866 a fundamentat în România un
regim politic democratic.
În Transilvania, victoria reacț iunii a determinat abrogarea Constituț iei din anul 1849
ș i instaurarea regimului neoabsolutist (1851-1861), bazat pe centralizare, putere armată,
cenzură, germanizare ș i catolicizare. Sub presiunea unor factori externi ș i interni, a fost
instaurat un regim de guvernare liberală de scurtă durată, după care a fost instaurat regimul
dualist austro-ungar (1867-1918) care a reprezentat „o recrudescenț ă a politicii de
discriminare ș i oprimare a naț iunii române”. Anexarea Banatului (1860) ș i a Transilvaniei
(1867) a declanș at politica de deznaț ionalizare la care românii s-au pronunț at prin ample
manifestări:
Pronunciamentul de la Blaj (1868), miș carea memorandistă etc. Integrarea forț ată ș i
politica de rusificare ș i deznaț ionalizare a Transilvaniei a declanș at o amplă miș care de
emancipare naț ională a cărei finalizare a dus la Unirea cu Ț ara în martie 1918.

Drept public, drept privat, ramuri de drept, lege, cutumă, contract, jurisprudenţă, doctrină,
instanţe judecătoreşti, proprietate.

1. Daţi exemplu de câteva ramuri de drept.
2. Enumeraţi izvoarele dreptului.
3. Ce reprezintă jurisprudenţa?
4. Care erau instanţele judecătoreşti conform Noii Legi?
5. Ce reglementa Legea învoielilor agricole din 1866?
158
1. Codul penal a fost publicat in anul 1865. Până când a rămas in vigoare?
a. 1937 ;
b. 1990 ;
c. 1948.
2. Între anii 1859 şi 1918, în România, au avut aplicabilitate 3 acte constituţionale :

a. Regulamentele Organice, Constituţia din 1866 şi Convenţia de la Paris;
b. Convenţia de la Paris, Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris şi Constituţia din 1866;
c. Constituţia din 1866, Convenţia de la Paris şi Convenţia de la Balta-Liman.
3.În anul 1895, în România s-a inaugurat:

a. rotativa guvernamentală;
b. pluralismul politic;
c. monarhia constituţională.
4. Consiliul de Miniştri, ca organ suprem al administraţiei de stat, îndeplinea următoarele

atribuţii:
a. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului,
asigurarea executării legilor, elaborarea proiectului planului de stat şi a proiectului bugetului
de stat;
b. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului,
stabilirea datei alegerilor de deputaţi, acordarea cetăţeniei;
c. stabilirea măsurilor generale pentru îndeplinirea politicii interne şi externe a statului,
stabilirea gradelor militare, acordarea decoraţiilor şi titlurilor de onoare.
5. Ca organe locale ale puterii de stat, Sfaturile populare aveau următoarele atribuţii:
a. supraveghea respectarea legii de către ministere, adopta bugetul şi planul economic local;
b. controla activitatea comitetelor executive ale Sfaturilor populare inferioare ierarhic;
c. adopta bugetul şi planul economic local, alegea şi revoca comitetul executiv al sfatului
popular.
159
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
160
Cuprins:
12.1. Introducere
12.3.1. Constituț ia din 1923
12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituț ia din 1923
12.3.2.1. Drept Administrativ
12.3.2.2. Drept Civil
12.3.2.3. Drept Penal
12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile ș i penale
12.1. Introducere
În perioada 1918-1938 problema fundamentală care s-a
pus pe planul reglementării juridice a fost aceea a unificării
legislative, pentru a se realiza acordul necesar dintre unitatea politică
şi cea juridică.
Procesul unificării a fost de lungă durată, în unele domenii
prelungindu-se până în preajma celui de al doilea război mondial.

învăţare

161

12.3.1. Constituț ia din 1923
În materia dreptului constituţional a rămas în vigoare
Constituţia din 1866 până în anul 1923, când a fost adoptată o
nouă Constituţie. Aceasta a fost promulgată la 28 martie şi
publicată la 29 martie 1923.
În procesul de elaborare a noii constituţii s-a pornit de
la textele Constituţiei din 1866, dintre care aproximativ 60%
au fost preluate. De aceea, în doctrina juridică s-a afirmat că,
în realitate, Constituţia din 1923 este doar o modificare a celei
din 1866. Consfinţind făurirea statului naţional unitar român,
Constituţia prevedea că "România este un stat naţional, unitar
şi indivizibil" şi că "teritoriul României este inalienabil".
Constituţia a consfinţit regimul parlamentar
democratic, a recunoscut drepturile şi libertăţile cetăţeneşti şi a
consacrat principiul separaţiei puterilor în stat. Potrivit
Constituţiei, activitatea legislativă urma a fi exercitată de către
rege şi Reprezentanţa naţională (formată din Senat şi Camera
Deputaţilor), cea executivă de către rege şi Guvern, iar cea
judiciară de către instanţele judecătoreşti.
Iniţiativa legislativă aparţinea fie regelui, fie uneia
dintre cele două adunări ale Reprezentanţei naţionale. După
aprobarea de către majoritatea membrilor ambelor adunări,
legile urmau a fi sancţionate de către rege.
Constituţia din 1923 a introdus controlul
constituţionalităţii legilor, exercitat de către Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie, care avea dreptul să declare inaplicabile
legile contrare Constituţiei, dar numai cu privire la cazul
judecat.
De asemenea, a fost introdus şi principiul controlului
legalităţii actelor administrative, potrivit căruia instanţele
judecătoreşti puteau cenzura actele emanate de la administraţia
de stat şi puteau obliga statul la plata unor despăgubiri către
persoanele particulare.
Prin Legea electorală din martie 1926 s-a reglementat,
162
pe larg, dreptul de a alege şi de a fi ales, desfăşurarea
alegerilor, structura Adunării Deputaţilor şi a Senatului.
În perioada 1927-1930 a funcţionat, conform
prevederilor constituţionale, instituţia regenţei . Instituirea
regenţei a fost determinată d e renunţarea lui Carol, fiul cel
mare al regelui Ferdinand, la prerogativele de moştenitor al
tronului .
În ianuarie 1926 Corpurile legiuitoare au ratificat
actul renunţării , proclamându-l moştenitor pe Mihai, fiul lui
Carol. Totodată, a fost creată o regenţă, formată din trei
persoane, care urma a-şi exercita prerogativele, în
eventualitate a în care Mihai ar fi ajuns rege înainte a major
atului . Regenţa a început să îşi exercite atribuţiile din iunie
1927, ca urmare a morţii regelui Ferdinand. În anul 1930
Carol a revenit în ţară şi s-a proclamat rege (restauraţia ),
astfel încât regenţa şi-a încetat activitatea.
12.3.2. Modernizarea dreptului după Constituț ia din 1923

12.3.2.1. Drept Administrativ
În perioada de referinţă au fost adoptate noi legi de
organizare administrativă atât pe plan central, cât şi pe plan
local . Menţionăm în acest sens Legea pentru organizarea
ministerelor din 2 august 1929, prin care s-a creat cadrul
general de organizare al ministerelor într-un sistem unitar.
Potrivit acestei legi, regele desemna persoana care urma să
formeze Guvernul, îi numea şi îi revoca pe miniştri. Legea mai
prevedea înfiinţarea Directoratelor ministeriale locale, în
număr de şapte, pentru fiecare minister, ca centre de
administraţie şi inspecţie locală.
La 14 iunie 1925 a fost adoptată Legea pentru
unificarea administrativă, prin care s-a stabilit un sistem unitar
de organizare teritorială a statului naţional şi s-a prevăzut
constituirea organelor locale eligibile. Conform legii, teritoriul
României se împărţea din punct de vedere administrativ, în
judeţe şi comune. Comunele erau de două feluri: rurale şi
urbane. Comunele rurale se puteau forma din unul sau mai
multe sate, în funcţie de numărul locuitorilor pe care îl aveau.
Comunele urbane erau centre de populaţie recunoscute ca
atare prin lege; la rândul lor, ele se împărţeau în comune
reşedinţă de judeţ şi comune nereşedinţă de judeţ. Unele
comune urbane reşedinţă de judeţ, de mai mare importanţă,
puteau fi declarate prin lege ca municipii.
Judeţele erau împărţite în plăşi, iar comunele urbane în
sectoare. Administraţia judeţului se afla sub conducerea
perfectului, numit prin decret regal, la propunerea Ministerului
de Interne. În fruntea administraţiei comunale se afla primarul,
care executa hotărârile Consiliului local şi ale Delegaţiei
163
permanente comunale. Primarul era ales de către Consiliul
comunal.
Conducerea plăşii era exercitată de către un pretor,
numit prin decizie ministerială.
La nivelul comunelor şi judeţelor funcţionau consilii şi
delegaţii permanente, competente să decidă potrivit legii. Prin
Legea pentru organizarea administraţiei locale din 3 august
1929 s-au adus o serie de modificări sistemului organizării
administrative. Această lege prevedea că toate comunele,
urbane sau rurale, puteau fi împărţite în sectoare şi că se
bucurau de personalitate juridică atât judeţele şi comunele, cât
şi sectoarele comunale.
Satele care făceau parte dintr-o comună rurală earu
considerate ca fiind sectoare ale acesteia şi aveau conducere proprie.
În perioada de referinţă, au fost adoptate o serie de legi privind
crearea:
- Consiliului Legislativ;
- Consiliului Superior Administrativ;
- Casei Pensiilor;
- Camerelor Agricole;
- Camerelor de Muncă;
- precum şi reorganizarea Camerelor de Comerţ şi Industrie.
De asemenea, a fost adoptat Statutul funcţionarilor publici.
12.3.2.2. Drept Civil

În domeniul dreptului civil a rămas în vigoare codul
adoptat în anul 1864, dar s-au aplicat şi unele legi speciale, a
căror adoptare a fost impusă de transformările economico-
sociale.
Unificarea legislaţiei civile s-a realizat în mod treptat şi
diferenţiat de la o provincie la alta. Astfel, dacă la sfârşitul
deceniului al treilea, în vechea Românie şi în Basarabia se
aplicau aceleaşi norme de drept civil, în Transilvania au
continuat să se aplice unele norme specifice până în timpul
celui de al doilea război mondial.
În anumite domenii ale dreptului civil au intervenit noi
reglementări şi au fost introduse noi principii. Astfel, în
materia proprietăţii, dacă potrivit concepţiei clasice, exprimată
în art. 480 din Codul civil, dreptul de proprietate are un
caracter absolut, Constituţia din 1923 şi legislaţia civilă
specială au consacrat concepţia proprietăţii ca funcţie socială.
Pe această cale s-a creat baza juridică în vederea exproprierii
pentru cauză de utilitate naţională. Prin Constituţia din 1923 a
fost reformulat conceptul de "utilitate publică", dându-i-se o
accepţiune mult mai largă faţă de cea consacrată prin
Constituţia din 1866. Pe această bază au fost adoptate o serie
164
de măsuri în vederea limitării dreptului de proprietate
absolută. Aceste măsuri au fost necesare, întrucât,
potrivit concepţiei romane clasice, preluată de codurile civile
burgheze, proprietarul unui teren avea drepturi depline atât
asupra subsolului, cât şi asupra spaţiului aerian aflat asupra
acelui teren.
Constituţia 1923 a prevăzut, însă, că bogăţiile
subsolului trec în proprietatea statului,
ceea ce echivalează cu o naţionalizare a subsolului. De
asemenea, s-au adus îngrădiri cu privire la dreptul asupra
spaţiului aerian, în interesul societăţilor de navigaţie aeriană.
Totodată, s-a procedat la naţionalizarea unor întreprinderi de
armament şi a unor uzine metalurgice.
În fapt, după naţionalizare au fost trecute în folosinţa
unor particulari, sub pretextul că particularii pot pune mai bine
în valoare decât statul bogăţiile subsolului şi întreprinderile.
Cu privire la proprietatea funciară s-a adoptat o serie de legi
pentru înfăptuirea reformei agrare. Aceste legi au fost distincte
pentru vechea Românie şi pentru vechile provincii. Reforma
agrară, legiferată în anul 1921, a presupus două operaţii
distincte.
Prima operaţie a fost aceea a trecerii terenurilor
expropriate în proprietatea statului, cu plata unor substanţiale
despăgubiri. Preţul răscumpărării era egal cu preţul regional al
arendei înmulţit cu 40 în vechea Românie, şi cu 20 pentru
restul ţării. Această primă operaţie s-a putut efectua într-o
perioadă scurtă de timp, cu atât mai mult cu cât despăgubirile
urmau a fi plătite de către stat.
Cea de a doua operaţiune consta în vânzarea
pământurilor de către stat ţăranilor. Această formulă juridică
prin care s-a făcut împroprietărirea a avut menirea să dea
impresia că pământurile nu au trecut din proprietatea
moşierilor în cea a ţăranilor, ci că au fost vândute de către stat.
Legile de împroprietărire au prevăzut că pământurile
repartizate ţăranilor nu puteau fi vândute sau ipotecate înainte
de stingerea datoriilor către stat.
Regimul juridic al proprietăţii asupra subsolului a fost
stabilit prin Legea minelor din 3 iulie 1924. Această lege a
reafirmat principiul constituţional privind proprietatea statului
asupra bogăţiilor subsolului, cu unele excepţii. Astfel legea a
recunoscut drepturile câştigate asupra bogăţiilor subsolului,
cunoscute şi exploatate în acel moment, ceea ce a constituit o
importantă limită a reglementării. Aşa se face că dispoziţiile
legii urmau a se aplica integral numai pentru concesionarea
terenurilor terenurilor aflate în rezerva statului şi pentru
terenurile persoanelor particulare care nu puteau exploata subsolul
pe teren propriu.
Regimul juridic al proprietăţii statului a suferit o serie
165
de modificări prin Legea pentru exploatarea minelor din 29
martie 1929 şi prin Legea privitoare la comercializarea şi
controlul întreprinderilor economice ale statului din 6 iunie
1929. Prevederile acestor legi au fost astfel formulate încât să
favorizeze capitalul privat, inclusiv capitalul străin. Aşa, de
pildă, proporţia participării capitalului privat nu era fixată,
astfel încât acesta, în baza unei participări simbolice,
dobândea acces la exploatarea bunurilor statului.
În perioada de referinţă, prevederile dreptului civil cu privire
la condiţia juridică a persoanei au fost completate cu noi
reglementări.
Menţionăm în acest sens:
- Legea din 1928 cu privire la actele de stare civilă;
- Legea din 1929 asupra contractelor de muncă;
- Legea din 1932 cu privire la ridicarea incapacităţii femeii
măritate.
Prin aceste legi s-a atenuat inegalitatea dintre bărbat şi
femeie în domeniul dreptului civil. Astfel, s-a prevăzut că
femeia nu mai trebuie să ceară consimţământul soţului în
vederea încheierii unei convenţii de muncă şi că femeia are
dreptul de a-şi încasa salariul şi de a dispune de el, precum şi
dreptul de a-şi înstrăina bunurile fără autorizaţia soţului.
În materia persoanelor juridice, au intervenit modificări
impuse de transformările din viaţa social-economică. Astfel,
prin Legea din 26 mai 1921 se autoriza organizarea
sindicatelor, cu condiţia ca acestea să se preocupe numai de
problemele cu caracter strict profesional, economic, social şi
cultural ale membrilor lor. Se interzicea sindicatelor
desfăşurarea oricărei activităţi politice, ca şi dependenţa
faţă de vreun partid politic.
Prin Legea pentru persoanele juridice din 6 februarie
1924, vechiul sistem, potrivit cu care personalitatea juridică se
acorda prin lege, a fost înlocuit cu sistemul acordării
personalităţii juridice pe baza unei proceduri speciale, care se
desfăşura în faţa instanţelor judecătoreşti. Reglementările noi
ce au intervenit în materia obligaţiilor au dat statului
posibilitatea de a dirija raporturile dintre creditori şi debitori,
mai ales în perioada crizei e conomice. Menţionăm în acest
sens Legea din 20 august 1929 pentru libera circulaţie a
bunurilor agricole (Legea Mihalache), prin care loturile
provenite din împroprietăriri puteau fi scoase la vânzare de
către creditori. Pentru soluţionarea datoriilor agricole ale
ţăranilor, care au generat adânci nemulţumiri, statul a
intervenit cu o serie de măsuri vizând reducerea datoriilor
ţăranilor, prelungirea scadenţelor pentru datoriile care mai
rămâneau de plătit, organizarea creditului agricol şi
suspendarea executării silite asupra ţăranilor.
Asemenea dispoziţii cuprind Legea pentru asanarea
166
datoriilor agricole din 19 aprilie 1933, Legea pentru
reglementarea datoriilor agricole şi urbane din 14 aprilie 1932,
precum şi Legea conversiunii datoriilor agricole din 7 aprilie
1934. În perioada de referinţă au intervenit modificări şi în
fizionomia contractului de vânzare-cumpărare. Potrivit
codului civil, contractul de vânzare-cumpărare era translativ
de proprietate, fapt care, în condiţiile crizei, genera serioase
inconveniente pentru capitalişti.
Aceasta întrucât, în momentul falimentului, bunurile
aflate în magazinele comercianţilor erau vândute la licitaţie,
iar suma rezultată era împărţită în mod proporţional între
creditorii falitului. În practica relaţiilor comerciale, mărfurile
erau procurate periodic prin contractul de vânzare-cumpărare,
iar plata urma a se face la scadenţele prevăzute: marii
comercianţi deveneau proprietari ai mărfurilor în momentul
primirii lor, chiar dacă preţul nu era plătit. Iar dacă mărfurile
rămâneau nevândute, în condiţiile generate de criza
economică, comercianţi cu amănuntul dădeau faliment, iar
creditorii le scoteau bunurile la vânzare pentru a se despăgubi.
Urmarea era că industriaşii şi angrosiştii nu-şi mai
puteau valorifica drepturile de creanţă născute din contractele
încheiate cu micii negustori, aşa încât dădeau şi ei faliment.
Pentru a se evita asemenea consecinţe s-a recurs la vânzarea
bunurilor fără transferul dreptului de proprietate, dacă preţul
nu era plătit în momentul remiterii mărfurilor.
În domeniul relaţiilor de muncă au fost adoptate, în
acea perioadă, noi reglementări, inclusiv de unificare
legislativă. Au fost adoptate o serie de legi care cuprindeau
dispoziţii cu privire la soluţionarea conflictelor colective de
muncă, la repausul duminical, la durata zilei de muncă,
ocrotirea minorilor şi a femeilor, la contractele de muncă, la
jurisdicţia muncii.
12.3.2.3. Drept Penal

În domeniul dreptului penal a rămas în vigoare codul
adoptat în anul 1864.
După făurirea statului naţional unitar român s-a trecut la
elaborarea unui nou cod penal, care a fost adoptat, după
îndelungate tergiversări, la 18 martie 1936 şi a intrat în
vigoare la 1 ianuarie 1937.
Noul cod penal a fost sistematizat în trei părţi:
- Cartea I - Dispoziţii generale;
- Cartea a II-a - Dispoziţii privitoare la crime şi delicte;
- Cartea a III-a - Dispoziţii privind contravenţiile.
În perioada la care ne referim au fost adoptate şi o serie de legi
penale speciale care se refereau la apărarea liniştii şi creditului ţării
167
(1930), la reprimarea concurenţei neloiale (1932), la reprimarea
unor infracţiuni contra liniştii publice (Legea Mârzescu - 1924), la
apărarea regimului monarhic din România (1927), la introducerea stării
de asediu (1933) şi la apărarea ordinii (1934).
12.3.2.4. Modificări ale Procedurilor civile ș i penale

În domeniul procedurii civile a continuat să se aplice
codul adoptat în anul 1864.Unificarea legislativă în această
materie s-a realizat atât prin extinderea unor dispoziţii de procedură
civilă din vechea Românie în noile provincii, cât şi prin adoptarea
unor noi legi. Menţionăm în acest sens Legea din din 19 mai
1925, care viza unificarea unor dispoziţii de procedură civilă şi
comercială, înlesnirea şi accelerarea judecăţilor, precum şi competenţa
judecătorilor.
Şi în domeniul dreptului procesual penal a rămas în
vigoare vechiul cod. În anul 1935, la 19 martie, a fost adoptat
un nou cod de procedură penală, care a intrat în vigoare la 1
ianuarie 1937. Noul cod a preluat numeroase dispoziţii din cel
anterior, dar a prevăzut şi unele reglementări noi. În scopul creării unui
cadru unitar pentru aplicarea dreptului a fost dată, la 25 ianuarie 1924,
Legea pentru unificarea organizării judecătoreşti.
Conform dispoziţiilor acestei legi, instanţele
judecătoreşti erau constituite într-un sistem format din:
- judecătorii;
- tribunale;
- curţi de apel;
- curţi cu juri;
- Curtea de Casaţie.
Judecătoriile erau rurale, urbane şi mixte.
În fiecare judeţ funcţiona un tribunal, compus din una sau mai
multe secţiuni.
Curţile de apel, în număr de 14, erau compuse din una sau mai
multe secţiuni.
Curţile cu juri judecau numai procese penale.
Instanţa supremă era Curtea de Casaţie.
În vederea unificării modului de compunere a corpului de
avocaţi s-a dat o lege specială în anul 1923, modificată în anul 1925..
168
În noua Constituț ie găsim mai bine formulat ș i exprimat principiul egalităț ii ș i
supremaiei, prin art. 103 reglementându-se problema controlului constituț ionalităț ii legilor.
Mai precis a fost formulat ș i principiul suveranităț ii prin prevederea potrivit căreia puterea
de stat aparț ine naț iunii, care o exercita prin delegaț iune ș i nu direct. Cu privire la
organizarea judecătorească, recursul a fost declarat de ordin constituț ional, iar justiț iei
militare i s-a rezervat o organizare separată. A fost organizat Consiliul legislativ cu scopul de
a asigura supremaț ia Constituț iei ș i a legalităț ii. De asemenea, s-a introdus instituț ia
contenciosului administrativ. Organizarea administrativă a suferit modificări atât în privinț a
unităț ilor administrativ-teritoriale, cât ș i în privinț a înț elesului descentralizării
administrative.

Constituţie, regim parlamentar, separaţia puterilor în stat, comune urbane.

1. Ce regim parlamentar a consfinţit Constituţia?
2. La ce se referă principiul separaţiei puterilor în stat?
3. De câte feluri erau comunele?
4. Ce reprezintă naţionalizarea subsolului?
5. Care este instanţa supremă?
1. Cele mai importante principii prevăzute de Constituţia din anul 1923 au fost:
a. principiul egalităţii şi supremaţiei
b. principiul suveranităţii
c. principiul egalităţii, principiul supremaţiei, principiul suveranităţii, principiul
controlului constituţionalităţii legilor
169
2. Constituţia din anul 1923 proclama votul universal, egal, direct şi secret, pentru toţi
locuitorii, începând cu vârsta de 25 de ani, dar exercitat în limitele Decretului-lege din 16
decembrie 1918 care nu permitea participarea la vot a :
a. femeilor;
b. magistraţilor;
c. femeilor, magistraţilor, ofiţerilor .
3. În planul puterii judecătoreşti, Constituţia din anul 1923 a proclamat principiul supremaţiei
legii şi principiul statului de drept care, în vederea punerii în practică, au necesitat organizarea
controlului de constituţionalitate a legilor. Competenţa exercitării acestui control a fost
încredinţată:
a. contenciosului administrativ;
b. Curţii de Casaţie;
c. Înaltei Curţi de justiţie.
4. Constituţia din anul 1923 a promovat o nouă concepţie cu privire la proprietate.

Proprietatea privată trebuia să dobândească :
a. o funcţie socială, fiind subordonată interesului naţional;
b. o funcţie socială, fiind subordonată individului proprietar;
c. o funcţie economică, fiind subordonată statului.
5. Conform Constituţiei din 1923, miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către:

a. rege;
b. Parlament;
c. guvern.
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
170
STATUL ŞI DREPTUL ROMÂN MODERN ÎN PERIOADA DICTATURILOR
Cuprins:
13.1. Introducere
13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944
13.3.3.1. Perioada dictaturii regale 1938-1940
13.3.3.2. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944
13.1. Introducere
Neîndrăznind să consacre desfiinţarea parlamentului şi
aceasta în primul rând, datorită voinţei imensei majorităţi a
poporului român - adept al democraţiei şi instituţiilor ei,
Constituţia din 1938 a menţinut această instituţie tradiţională a
democraţiei burgheze în structura bicamerală - Adunarea
deputaţilor şi Senatul. Au fost luate însă o serie de măsuri
legislative prin care s-a căutat să se facă din această instituţie
(denumită încă "Reprezentanţă Naţională") un auxiliar al
regelui. În viaţa politică, Carol al II-lea şi cercurile din jurul
său nu au reuşit să transforme parlamentul într-un reazim al
politicii lor. Parlamentul constituit în urma alegerilor din
1939, în scurta-i existenţă, a devenit mai degrabă o tribună a
răbufnirii unor puternice nemulţumiri ce existau în cercurile
largi ale opiniei publice.
171
învăţare

Timpul alocat unităţii: 2 h

13.3.1. Perioada dictaturilor de dreapta 1938-1944
13.3.3.1. Perioada dictaturii regale 1938-1940
Conjunctura politico-diplomatică şi-a pus amprenta

asupra evoluţiei societăţii româneşti în ansamblul său. La
11/12 februarie 1938, printr-o lovitură de stat s-a făcut
trecerea de la democraţia parlamentară la instaurarea dictaturii
autoritare a regelui şi a unei părţi a cercurilor burgheziei şi
moşierimii adepte a politicii de dreapta, neofasciste, pro-
anglo-franceze.
Cauzele instaurării monarhiei autoritare le găsim în
plan intern (situaţia economică dificilă din timpul crizei din
anii 1929-1933, divergenţele dintre partidele politice,
sciziunile din cadrul partidelor, legile din 1934 care obligau
partidele şi grupările politice să-şi desfăşoare activitatea „de
acord” cu legile ţării, ignorarea Parlamentului ca for legislativ,
guvernarea prin decrete-legi, prelungirea stării de asediu şi a
cenzurii, rezultatele campaniei electorale din anul 1937 etc.) şi
172
în plan extern ( primele agresiuni ale puterilor fasciste, politica
de conciliatorism dusă de Anglia şi Franţa, creşterea tensiunii
în relaţiile internaţionale etc. ).
Atributele monarhiei autoritare au fost exprimate de o
guvernare de mână forte „peste partide”, de un regim al puterii
personale a regelui, în care antagonismele sociale s-au
amplificat, datorită caracterului nedemocratic al dictaturii
regale, al practicării politicii de lichidare a drepturilor şi
libertăţilor cetăţeneşti, de un regim care a încercat să
instituţionalizeze principiile dictaturii, inspirându-se din
doctrina fascismului italian, de introducerea pedepsei cu
moartea, pe timp de pace, pentru atentate politice.
În perioada dictaturii regale, fără a se fi schimbat
concepţia doctrinei cu privire la izvoarele dreptului, câteva
trăsături importante sunt de amintit: a fost elaborată o nouă
constituţie; au dobândit prioritate decretele-legi – operă a
regimului dictatorial, în raport cu legea – operă a
Parlamentului etc. În 20 februarie 1938 s-a publicat o nouă
constituţie, redactată de Istrate Micescu, prin care s-a menţinut
formal principiul separaţiei puterilor în stat.
În perioada regimului autoritar, camarila regală s-a
aflat în apogeul influenţei sale politice. Până către anul 1939,
regele a sperat să se folosească de legionari ca de o masă de
manevră, fapt nerealizat. Începând cu aprilie 1938, printr-un
decret-lege, aceştia au fost incriminaţi şi condamnaţi la ani
grei de închisoare (executaţi 13 legionari sub pretextul fugii de
sub escortă).
La 30 martie 1938 s-a creat Consiliul de Coroană, ca
un organ consultativ al regelui, alcătuit din membri numiţi de
acesta din rândul demnitarilor statului, ai bisericii, ai armatei
şi dintre personalităţile de seamă ale ţării. În aprilie 1938 au
fost dizolvate toate partidele şi grupările politice şi închise
cluburile şi localurile de întrunire prin decrete-lege. În august
1938 a fost decretată o nouă reformă administrativă: pe lângă
judeţ, plasă, comună, s-a adăugat ţinutul, condus de un
rezident regal (10 la nivelul ţării).
În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii
Naţionale, unica formaţiune politică autorizată care, în anul
1940, i-a schimbat denumirea în Partidul Naţiunii. Sub
presiunea legionarilor în plan intern, a revizionismului,
fascismului şi nazismului în plan extern, sistemul autoritar al
lui Carol al II-lea s-a prăbuşit nu înainte ca România să piardă
importante teritorii: Basarabia, Bucovina de Nord, Ţinutul
Herţei, Nord-Vestul Transilvaniei, Cadrilaterul.
Constituţia din 24 februarie 1938
Noua Constituţie a introdus pentru prima dată principii
împrumutate din legislaţia corporatismului fascist italian.
Constituţia din 1938 păstra, formal, principiul conform căruia
toate puterile statului emană de la naţiunea română; prin
173
această Constituţie se asigura conducerea autoritară a regelui
şi supremaţia executivului.Regele era decretat în mod expres
capul statului, iar prerogativele lui nu mai erau limitate.
Regele numea guvernul, regele exercita puterea legislativă
prin Reprezentanţa Naţională; el era capul oştirii, el confirma
decoraţiile, el declara război, el numea ambasadorii, el încheia
pace. Regele guverna prin decrete-legi. Art. 33 al Constituţiei
preciza că activitatea judecătorească se exercită „de organele
ei”, dar hotărârile instanţelor, pronunţate în numele legii, „se
execută în numele regelui”.
Parlamentul a fost menţinut însă, era un auxiliar al
regelui. Senatul era compus din senatori numiţi, senatori de
drept şi senatori aleşi, dar nu era stabilit niciun criteriu pentru
desemnarea lor, regele numindu-i după bunul său plac. Forul
legislativ era considerat dizolvat în intervalul dintre sesiuni,
iar rolul său (predominant decorativ) se reducea doar la
dezbaterea proiectelor de lege iniţiate de rege şi de guvernul
său. Dreptul de vot se exercita de la vârsta de 30 de ani.
Dreptul de vot era condiţionat de apartenenţa la una dintre
următoarele categorii de profesiuni: agricultură şi muncă
manuală, comerţ şi industrie, ocupaţii intelectuale. Instituirea
sistemului parlamentar corporatist şi creşterea limitei de vârstă
au restrâns în mod simţitor votul universal, deşi Legea
electorală din 9 mai 1939 a recunoscut femeilor dreptul de a
alege, nu însă şi de a fi alese.
Miniştrii erau numiţi şi revocaţi de către rege.
Constituţia din 1938 a abandonat regula după care miniştrii
erau recrutaţi din rândul majorităţii parlamentare, numirea
acestora de către rege după bunul său plac transformându-i în
simpli funcţionari. În relaţiile dintre rege şi miniştri se preciza
că persoana regelui era inviolabilă, iar miniştrii de resort erau
răspunzători.
În domeniul judiciar, principiul inamovibilităţii
magistraţilor a fost relativizat, Constituţia prevăzând doar că
urma să fie statornicit printr-o lege specială.
În ceea ce priveşte libertatea individuală, art. 12 din
Constituţie prevedea garantarea acesteia în sensul că nimeni
nu putea fi urmărit şi percheziţionat, nu putea fi deţinut sau
arestat decât în temeiul legii şi în puterea unui mandat
judecătoresc, motivat şi comunicat în momentul arestării sau
cel mai târziu în 24 de ore după arestare, în afară de cazurile
de vină vădită sau urgenţă.
Monarhia constituţională a păstrat însă şi unele
elemente de democraţie parlamentară (Parlamentul cu atribuţii
reduse, presă însă cenzurată, o oarecare posibilitate de acţiune
a partidelor politice şi chiar o confruntare de idei), fapt care nu
permite clasificarea regimului politic din această perioadă ca
fiind o dictatură clasică sau o dictatură de tip fascist.
Trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938 au
174
fost:
• confuziunea puterilor statului în persoana regelui şi
primatul executivului asupra legislativului;
• transformarea Parlamentului într-un organ auxiliar al
regelui în materie legislativă;
• drepturile şi libertăţile democratice, precum şi
instituţiile corespunzătoare regimului parlamentar au
fost fie ciuntite, fie lichidate complet;
• s-a proclamat primatul datoriilor în raport cu
drepturile;
• centralismul birocratic i autoritar în administraţia de
stat, stabilit în Constituţie în linii directoare, a fost
ulterior concretizată de legislaţia ordinară;
• Constituţia a introdus pentru prima dată principii
constituţionale împrumutate din legislaţia
corporatismului fascist italian.
Constituţia carlistă a înscris şi principiul suveranităţii
naţionale, apărarea proprietăţii particular-capitaliste, monarhia
ereditară, menţinând chiar şi anumite aspecte ale regimului
reprezentativ, fapt care a clasat regimul drept autoritar şi nu
totalitarist.
Organizarea judecătorească
Prin Decretul-lege din februarie 1938, starea de asediu
a fost extinsă pe tot cuprinsul ţării, statuându-se că „starea de
asediu se va ridica când se va crede oportun”. Competenţa
autorităţilor militare a crescut, instanţele de acest gen
devenind pentru multe infracţiuni reglementate de Codul penal
din anul 1937, instanţe ordinare de judecată. Instanţele
Justiţiei militare au devenit instrumente ale regimului
dictaturii regale şi ale politicii ei represive.
Legea pentru organizarea judecătorească din august
1938 a creat două feluri de judecătorii, înfiinţând judecătoria
comunală, a lichidat inamovibilitatea magistraţilor, a exclus
curţile de juraţi. Hotărârile organelor puterii judecătore ti se
pronunţau în numele legii i se executau „din ordinul regelui”.
Izbucnirea celui de-al doilea război mondial şi
cesiunile teritoriale din anul 1940 au determinat accentuarea
crizei regimului politic al dictaturii regale, înlocuirea acesteia
cu dictatura legionar-antonesciană, concretizată prin Decretul-
lege din 14 septembrie 1940, când România a fost proclamată
stat naŃional-legionar.
După înăbuşirea rebeliunii legionare din ianuarie 1941, s-a
instaurat dictatura militaro-antonesciană, puterea de stat
concentrându-se în mâinile mare alului Ion Antonescu.
Regimul de dictatură militară s-a menţinut până la 23 august
1944, el având şi caracterul unui regim de război.
În planul dreptului internaţional, România ia act de
noua ordine europeană, asistând neputincioasă la pierderile
175
teritoriale din vara anului 1940. În noiembrie 1940 aderă la
Pactul Tripartit şi intră, în iulie 1941, în cel de-al doilea război
mondial, ca partener al acestei coaliţii. Atragerea României în
război avea să influenţeze organizarea de stat şi organizarea
instituţiilor juridice după norme totalitare.
România, izolată de aliaţii ei tradiţionali şi mutilată
teritorial în urma Pactului Ribbentrop-Molotov (august 1939),
a fost nevoită să adopte un regim de factură personală,
transformat într-un regim legionar prin Constituţia din 14
septembrie 1940.
Dreptul constituţional
Elementele noi, proprii acestei perioade de dictatură,
au fost aduse prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin
Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat
Constituţia din 1938; guvernarea ţării s-a făcut fără o lege
fundamentală, Parlamentul fiind dizolvat. Legiferarea s-a
concretizat în decrete-legi – operă a mareşalului Ion
Antonescu.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi
duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a
creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în
conducerea statului român” (art. 1), căruia funcţionarii publici
îi jurau „credinţă şi supunere”.
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului,
numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la
început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de
preşedintele Consiliului de Miniştri, iar la Decretul regal nr.
3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către
Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost declarată
„stat naţional-legionar” (art. 1), mişcarea legionară „singura
mişcare recunoscută în noul stat” (art. 2), iar generalul Ion
Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului
legionar” (art. 3).
Regimul dictatorial din acea perioadă s-a caracterizat
prin concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii
conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniile
legislativ şi executiv. Conducătorul statului şi Preşedinte al
Consiliului de Miniştri, devenit apoi Mareşal al României, era
unicul legiuitor al statului şi se ocupa, totodată, şi de
executarea legilor; era şeful guvernului şi al aparatului
administrativ, decidea direcţiile politicii statului, miniştrii
lucrând sub directa lui conducere.
Generalul a ţinut sub control instituţia monarhică, el
având puteri depline, nefiind răspunzător în faţa vreunui for.
În urma conflictului din ianuarie 1941 dintre legionari şi
Antonescu, prin Decretul 314 din 15 februarie 1941, s-a
abrogat denumirea de stat naţional-legionar. România a
176
adoptat non-beligeranţa, aderând la Axă în perioada
septembrie 1940-iunie 1941 şi a intrat în război împotriva
Uniunii Sovietice prin cunoscuta comandă „Vă ordon: Treceţi
Prutul!”. Liderii politici ai partidelor istorice au considerat
acest lucru o gravă eroare. România a ieşit din războiul
împotriva Aliaţilor prin actul din 23 august 1944, luptând
alături de SUA, URSS, Anglia şi Franţa, până la capitularea
necondiţionată a Germaniei naziste din 9 martie 1945.
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse atribuţiile, a
avut, totuşi, o anumită participare la conducerea statului. Între
atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului ministru,
însărcinat cu depline puteri”.
Organizarea judecătorească nu a suferit modificări
structurale în timpul regimului antonescian. A crescut însă
rolul instanţelor militare; starea de asediu a fost generalizată şi
permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război. Au fost
create instanţe militare speciale, compuse din generali numiţi
de către Ministerul de Război, iar în cazuri urgente, de către
Comandamentul Armatei sau al Corpului de Armată de la
locul comiterii faptei incriminate.
Guvernarea instaurată în septembrie 1940 s-a
caracterizat, în domeniul dreptului penal, printr-o amplificare
a incriminărilor şi o înăsprire drastică a sancţiunilor.
După intrarea României în război, în anul 1941, o serie
de noi infracţiuni au fost reglementate: împotrivirea la
încorporare, nesupunerea la mobilizarea agricolă, dezertarea
din armată. În condiţiile stării de război, pe măsura
înregistrării de înfrângeri militare, legislaţia penală a cunoscut
o înăsprire fără precedent a regimului pedepselor: internarea în
lagăre, domiciliul forţat, pedeapsa capitală – care a fost
pronunţată tot mai frecvent, deşi a fost pusă în aplicare în
destul de puţine cazuri.
13.3.3.2. Perioada dictaturii totalitare 1940-1944

La 6 septembrie 1940, în împrejurările înrăutăţirii
serioase a situaţiei internaţionale şi a crizei profunde a
regimului politic al dictaturii regale (datorită şi politicii de
cedare şi capitulare în faţa Germaniei pe plan internaţional, cât
şi politicii greşite a unor cercuri din interior) a fost instaurată
în România dictatura totalitară de către generalul T.
Antonescu, în colaborare cu Garda de Fier — organizaţie
fascistă, teroristă, agentură a Germaniei hitleriste în ţara
noastră. S-a considerat atunci, în condiţiile de haos politic în
care se găsea ţara, că generalul I. Antonescu era singura
persoană capabilă să redreseze situaţia, atât politic, cât şi
economic.
177
Evenimentele ce s-au derulat începând cu această zi —
6 septembrie 1940, dată la care a abdicat regele Carol al II-lea
în favoarea fiului său Mihai, au marcat şi începutul imixiunii
grosolane, făţişe a Germaniei hitleriste în treburile noastre
interne. Lucreţiu Pătrăşcanu arăta că regele ar fi fost incapabil
să impună ţării, cu autoritatea necesară, încadrarea în Axă a
României şi de aceea Germania hitleristă a făcut tot ce i-a stat
în putinţă şi a reuşit să impună un regim care să-i facă .jocul"
aici, la gurile Dunării, într-un punct vital pentru politica ei
războinică. „O echipă guvernamentală recrutată din
conducătorii legionari oferea această siguranţă. Crescuţi la
şcoala nazismului, stipendiaţi la Berlin, foştii bursieri din
timpul emigraţiei ai lui Goebbeis şi Himmler erau tocmai
oamenii de care avea nevoie Germania. Ea nu căuta în
România aliaţi, ci doar servile instrumente pentru atingerea
ţelurilor politice. Vechea şi noua generaţie de conducători
gardişti ofereau deplina garanţie că dorinţele lui Hitler vor fi
executate întocmai".
A început prima subetapă a dictaturii totalitare, anume:
dictatura legionar- antonesciană, concretizată şi în faptul că
prin Decretul-lege nr. 3151, din 14 septembrie 1940, România
a fost proclamată „stat naţional-legionar", având un guvern în
care marea majoritate a portofoliilor erau deţinute de legionari,
guvernare care s-a bazat pe abuz şi teroare (crimele comise de
acea poliţie legionară paralelă cu poliţia de stat, deci
neutralizată, funcţionând ilegal, au înspăimântat, au arătat faţa
adevărată a acestei agenturi străine, trădătoare de neam şi ţară,
dar nu s-a întreprins nimic pentru a fi stopată în activitatea ei
şi cei vinovaţi n-au fost traşi la răspundere).
După înăbuşirea rebeliunii legionare (23 ianuarie 1941),
rebeliune ce a fost expresia tipică pentru putere, decizia finală
adoptându-se la Berlin şi fiindu-i favorabilă generalului
Antonescu, s-a instaurat în România a doua subeetapă a
dictaturii totalitare, anume: dictatura militaro-antonesciană.
„După înlăturarea legionarilor din guvern, Ion Antonescu a
concentrat puterea de stat în mâinile sale, dispunând în mod
dictatorial asupra problemelor economice, sociale şi politice
ale statului, monarhia fiind trecută pe un plan secundar în
elaborarea deciziilor importante privind conducerea statului,
dar, pe care, în majoritatea situaţiilor, regele le-a validat". Nu
se poate născoci faptul că regele Mihai I, chiar şi în această
postură, poartă o mare răspundere pentru guvernarea din
timpul regimului antonescian, ca de altfel şi în guvernarea
până în 1947, inclusiv, când a propulsat pe scena istoriei
româneşti regimul comunist.
La sfârşitul lunii ianuarie 1941, Ion Antonescu a creat
un nou regim politic în ţară, şi anume un regim de dictatură
militară, care s-a menţinut până la 23 august 1944, regim care,
178
de la 22 iunie 1941, a avut şi caracterul unui regim de război.
Elementele noi, proprii dictaturii totalitare, au fost
aduse prin decretele-lege din septembrie 1940. Prin Decretul-
lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia
din 1938, de acum guvernarea ţării facându-se fară o
constituţie şi a fost dizolvat parlamentul, legiferarea s-a
concretizat în decrete-legi — operă a dictatorului.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu fuhreri şi
duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5 septembrie 1940, s-a
creat instituţia Conducătorului statului, „cu depline puteri în
conducerea statului român", (art. 1), căruia i se jura de către
funcţionarii publici „credinţă şi supunere".
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului,
numirea miniştrilor şi a subsecretarilor de stat s-a făcut la
început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de
preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr.
3067, din 6 septembrie 1940, acest drept a fost asumat de către
Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată
„stat naţional-legionar" (art. 1), mişcarea legionară „singura
mişcare recunoscută în noul stat" (art. 2), iar generalul Ion
Antonescu, „Conducătorul statului legionar şi şeful regimului
legionar" (art. 3).
Regimul dictaturii totalitare s-a caracterizat prin
concentrarea în mâinile conducătorului statului a întregii
conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniul legislativ
şi executiv. Se poate spune, fără a greşi, că Conducătorul
statului şi preşedinte al Consiliului de Miniştri, devenit apoi şi
Mareşal al României — dictatorul — a fost unicul legiuitor al
statului şi s-a ocupat de executarea legilor, a fost şeful
guvernului şi al aparatului administrativ, a decis direcţiile
politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.
Monarhia, cu toate că i-au fost reduse din atribuţii, a avut
totuşi o anumită participare la conducerea statului. între
atribuţiile regelui a figurat şi numirea „primului- ministru,
însărcinat cu depline puteri".
Pe plan central, funcţia de preşedinte al Consiliului de
Miniştri a fost deţinută de Conducerea statului, art. 1 al
Decretului regal nr. 3053, citat mai sus, statuând: „învestim pe
dl. general Ion Antonescu, preşedintele Consiliului de
Miniştri, cu puteri depline în conducerea statului român". De
fapt, toate actele normative ale timpului apar sub formula
„Conducătorul Statului şi Preşedinte al Consiliului de
Miniştri".
Pornindu-se de la teza falsă că România devenise „un
stat al Conducătorului", „o maşină tehnică care trăieşte mai
ales prin puterea tehnică pe care ştie s-o impună executivului
coeziuniunii maselor", în care administraţia publică trebuia
179
înlocuită cu administraţia tehnică, nefiind necesar ca această
administraţie să fie pe placul „celor mulţi", să fie „populară",
au fost luate măsuri de organizare pe principiul denumit al
comandamentului unic, caracterizat nu numai prin puterile
nelimitate ale Conducătorului statului, ci şi prin puterile
depline ale subordonaţilor săi — centrali şi locali —
împuterniciţi să conducă fară a ţine seama de popor.
Răspunderea acestora era numai faţă de superiorii ierarhici şi
faţă de „conducătorul unic".
Pe linia aplicării în practică a unei astfel de concepţii, au fost
create, în cadrul aparatului de stat, organe ca Consiliul de
cabinet, Ministerul Propagandei Naţionale, precum şi diferite
organisme şi organizaţii, ca: Oficiul Muncă şi Lumină, cu
misiunea „educării" funcţionarilor, patronilor şi
comercianţilor în spiritul doctrinei totalitare; Consiliul de
Patronaj, Grupul etnic german, Munca tineretului român,
Uniunea naţională a studenţilor creştini ş.a.
Constituirea Grupului etnic german a însemnat consacrarea,
pentru minoritatea germană din România, a unei situaţii
privilegiate din punct de vedere politico-juridic, în raport cu
celelalte minorităţi şi chiar în raport cu poporul român.
Decretul din 20 noiembrie 1940, punând în aplicare
pseudoteoria fascismului hitlerist, a existenţei comunităţii
germane de sânge şi rasă, şi de aceea nu a avut situaţia
minorităţii naţionale în cadrul statului nostru, ci pe cea de
grup etnic, cu drepturi şi privilegii corespunzătoare
„superiorităţii de rasă". în al doilea rând, Grupul etnic german
a format o unitate politică distinctă, având faţă de statul
român atribute de suveranitate, iar faţă de statul german
atribute de formaţie politică, cu sarcina de a duce la
îndeplinire politica agresivă, fascistă a Germaniei hitleriste.
S-a mers aşa de departe încât s-a dat, prin art. 4 al Decretului
de organizare a Grupului etnic german, dreptul ca această
organizaţie să emită acte cu forţă juridică, obligatorii pentru
membrii grupului, după ce erau aprobate de Conducătorul
statului. De asemenea, din noiembrie 1914, s-a recunoscut
Grupului etnic german dreptul de a-şi organiza învăţământul
primar şi secundar (cu numirea cadrelor didactice şi stabilirea
programelor analitice), precum şi dreptul de a organiza
instituţii de educaţie de orice categorie. S-a creat, în cadrul
Ministerului Culturii Naţionale şi al Cultelor, o direcţie
specială, al cărui şef a fost desemnat de Grupul etnic german.
Două lucruri mai trebuie menţionate în legătură cu această
organizaţie, pentru a vedea până unde au fost împinse
lucrurile. S-a permis ca în teritoriile „Grupului" să fie abordat,
alături de tricolorul românesc, drapelul Germaniei fasciste şi,
în timp ce toate partidele şi organizaţiile politice române erau
interzise, în cadrul Grupului etnic german a fiinţat un partid
180
— filială a partidului fascist german.
A avut loc reorganizarea masivă a aparatului represiv (poliţia,
jandarmeria, dar mai ales siguranţa) care, alături de alte
măsuri, a avut menirea de a constrânge, prin teroare, populaţia
ţării să participe la politica regimului.
Dictatorul Ion Antonescu s-a sprijinit la început pe elementele
legionare şi i-a fost în intenţie să facă din Garda de Fier baza
politică a regimului impus poporului român. Lupta izbucnită
între Antonescu şi căpeteniile legionare a spulberat aceste
planuri. Garda de Fier s-a compromis şi s-a demascat ca
agentură a Gestapoului.
Neputând realiza dorinţa căpeteniilor hitleriste de a crea un
partid fascist, care urma să dea un anumit suport dictaturii
totalitare din România, Antonescu, pentru a lăsa impresia că
politica sa se bucură de sprijinul poporului român, a recurs la
practica „plebiscitului".
Actele normative pentru convocarea adunării obşteşti
plebiscitare subliniau că se urmărea prin această practică
exprimarea aprobării sau dezaprobării faţă de politica
dictatorului şi să se „exprime încrederea ca Mareşalul
Antonescu şi procedeze la reforma naţională a statului şi la
apărarea drepturilor neamului".
Participarea la votul plebiscitar a fost obligatorie pentru toţi
cetăţenii români de la vârsta de 21 de ani împliniţi, legea
prevăzând expres excluderea evreilor. Votul se exprima pe
faţă, prin da sau nu.
Adunările plebiscitare (două la număr) s-au ţinut sub teroare,
organizarea şi desfăşurarea lor fiind de competenţa, expres
stabilită a, Ministerului de Justiţie, a Ministerului de Interne şi
a Ministerului de Război.
Calea prin care generalul Antonescu a ajuns să acapareze cele
două demnităţi de stat a fost cea a învestiturii.
în privinţa Consiliului de Miniştri, acesta s-a compus din
membri numiţi, de la Decretul nr. 3067, din 6 septembrie
1940, de către dictator, în calitatea sa de conducător al
statului, pe care i-a putut destitui când a crezut de cuviinţă, pe
baza deplinelor puteri pe care şi le-a asumat.
În concepţia sa totalitară, Ion Antonescu, printr-un Decret din
21 iunie 1941 şi-a desemnat un înlocuitor, un urmaş. Prin art.
II al acestui decret s-a statuat că: „Pe timpul absenţei mele...
atributele conducerii guvernului vor fi exercitate în locul meu
şi pentru mine de domnul profesor M. Antonescu", care era
vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri.
În conducerea statului, în exercitarea puterii nelimitate pe care
şi-a asumat-o, dictatorul a fost ajutat de un număr de auxiliari.
Această aşa-numită elită avea, în afară de conducerea
organelor de stat, în fruntea cărora se afla, puteri proprii de
decizie.
181
În privinţa responsabilităţii pentru activitatea desfăşurată,
dictatorul nu a dat socoteală nimănui, niciunui organ. Pe plan
local, considerând nesatisfacătoare organizarea local-
administrativă din timpul dictaturii regale, generalul
Antonescu a desfiinţat-o şi s-a revenit la organizarea în judeţe
şi comune. Aceasta n-a însemnat renunţarea la centralismul
birocratic excesiv şi la organizarea administraţiei pe principii
totalitare. Dimpotrivă, prefectul a fost numit prin decret de
către Conducătorul statului şi pe aceeaşi cale a putut fi revocat
şi destituit. La început au fost numiţi prefecţi şi primari şi din
rândul legionarilor. După rebeliunea legionară conducerea
judeţelor şi oraşelor mari a fost încredinţată militarilor de
carieră, ataşaţi regimului.
Este de subliniat că Germania hitleristă, prin Legislaţia sa de
la Bucureşti, s-a amestecat în mod grosolan şi continuu în
treburile noastre interne şi „sugestiile", „sfaturile" date de
diferiţi „experţi şi „tehnicieni" veniţi din Germania aveau
menirea de „a ajuta" regimului dictaturii totalitare în a „înnoi"
aparatul administrativ, aparatul economic, pe cel de
propagandă şi educaţie, după modelul celui din Reichul
german.
Eram trataţi, în urma politicii dictaturii totalitare, la mijlocul
secolului al XX-lea, aşa cum fusesem trataţi în feudalism, sub
dominaţia Imperiului Otoman. Se căuta, de fapt, a se realiza
ceea ce căpeteniile Reichului german îşi propuseseră de mult:
transformarea răsăritului Europei în teritorii vasale Germaniei
fasciste.
Organizarea judecătorească nu a cunoscut schimbări
structurale. Ceea ce reţine atenţia a fost creşterea deosebită a
rolului instanţelor militare, starea de asediu generalizată şi
permanentizată, iar din iunie 1941 şi starea de război, fiind
factorii determinanţi.
Pe această linie menţionăm că au fost create, încă din 1941,
instanţe militare speciale, compuse din generali numiţi de
Ministerul de Război (trei la număr), iar în cazuri urgente de
Comandamentul Armatei sau al Corpului de armată de la
locul comiterii faptei încriminate, competenţa acestor instanţe
fiind foarte bine determinată.Semnificativ pentru măsurile
adoptate în domeniul organizării de stat a fost contribuţia
acestor organe la birocratizarea, militarizarea şi chiar o
anumită aliniere la unele teze ale fascismului.
Cu toată teroarea, opoziţi poporului român s-a manifestat de
la începutul acaparării puterii de către dictatorul totalitar şi
clica sa: poporul român - duşman de moarte al fascismului -
nu numai că s-a opus cu hotărâre politicii şi măsurilor
dictaturii totalitare, dar a trecut şi la acţiuni concrete
împotriva regimului instaurat în septembrie 1940, pentru a-1
înlătura.
Cu toate că a rămas în vigoare Codul civil român de la 1864 şi
legile elaborate ulterior în vederea modificării şi completării
182
acestui cod, etapa dictaturii totalitare s-a caracterizat prin
adoptarea multor acte normative în acest domeniu.
1. Proprietatea şi dreptul de proprietate. Caracteristic pentru
etapa dictaturii totalitare a fost sprijinul substanţial, indiferent
de mijloace, dat marii proprietăţi, întăririi, dezvoltării şi
consolidării ei. Foarte semnificative au fost măsurile adoptate
în vederea organizării, apărării şi încurajării capitalului
monopolist, dezvoltându-se în această etapă nu numai
capitalul monopolist particular (au fost creat organisme
monopoliste ca ODESFER, OFAUL, ORAP, Oficiul
bumbacului ş.a.) toate puse sub controlul şi îndrumarea unui
şir de ministere, iar nerespectarea dispoziţiilor legale cu
privire la activitatea lor ducea după sine sancţiuni civile şi
penale, ci şi capitalului monopolist de stat (statul a fost
acţionar la o serie de întreprinderi ca: ASTRA, Societatea
Româno- Germană, Societatea Anonimă Romalcool ş.a.
In al doilea rând, trebuie să menţionăm că au fost întreprinse o
serie de acţiuni care au însemnat un atac direct la dispoziţiile
cu privire la dreptul de proprietate - ca un drept absolut şi
exclusiv -, categoric în defavoarea proprietăţii mici şi mijlocii.
Două din aceste acţiuni ni se par foarte semnificative. Mai
întâi, problema rechiziţiilor. Luând ca bază dispoziţiile
Decretului-lege nr. 583 din februarie 1940, regimul dictaturii
totalitare le-a adus o serie de
modificări şi completări; de acum, dispoziţiile în materie s-au
aplicat nu numai în mediul rural, ci şi la imobile, mergându-se
la rechiziţionarea constantă a forţei de muncă. S-a instituit un
regim sancţionator foarte aspru în cazul nerespectării
dispoziţiilor elaborate în materie.
În al treilea rând, trebuie să arătăm că regimul dictaturii
totalitare de dreapta a legalizat preluarea de către stat a
bunurilor (proprietăţilor) evreilor, sub pretextul politicii de
românizare.
2. Capacitatea juridică a persoanelor a fost, în
reglementarea ei juridică, influenţată de o serie de factori, ca:
lipsa unei constituţii care, fie şi formală, să mai fi proclamat
drepturi şi libertăţi cetăţeneşti, permanentizarea stării de
asediu, cu toate consecinţele ei, starea de război şi chiar unele
influenţe ale ideologiei fasciste, politica faţă de cetăţenii
români de etnie evreiască neconcretizându-se în România în
punerea în aplicare a „soluţiei totale".
Dictatura totalitară s-a caracterizat prin lichidarea totală a
oricăror drepturi şi libertăţi, printr-o politică antipopulară şi
prin metode teroriste de guvernare. Dreptul de vot a fost
lichidat. Dreptul de organizare şi asociere a fost şi el lichidat,
dictatura totalitară desfiinţând şi organizarea profesională de
tipul breslelor din timpul dictaturii regale, camerele de muncă,
reorganizate din 1940 cu caracter permanent statal, fiind
singurele admise în acest domeniu.
În privinţa întrunirilor şi manifestaţiilor, în noiembrie
1940 s-a stabilit prin Decretul-lege nr. 3802 că: „Acei care
determină sau iau parte la întruniri sau manifestaţiuni cu
183
caracter politic, potrivnic prevederilor Decretului-lege nr.
3151, din 14 septembrie 1940, vor fi internaţi într-un lagăr de
muncă sau li se va fixa domiciliu obligatoriu" (art. 1), că
pedepsele se stabileau de organe ale administraţiei centrale a
statului (Ministerul Afacerilor Interne, pe baza unui jurnal al
Consiliului de Miniştri, art. 1 alin. 2), iar aceste acte ale
organelor administraţiei centrale a statului au fost „considerate
ca acte de guvernământ şi nu sunt generatoare de daune" (art.
1 alin. 4). Abuzul a fost astfel pe deplin legalizat.
Dispoziţiile de mai sus au fost amplificate prin Decretul-
lege nr. 142 din 23 ianuarie 1941, care a interzis: „orice fel de
întruniri, adunări de orice fel în pieţe publice sau case
particulare, localuri închise, fară autorizaţia Comandamentelor
militare respective" (art. II) şi a stabilit, pentru cei ce încălcau
aceste dispoziţii, „pedeapsa cu muncă silnică de la 5 la 12 ani
şi degradarea civilă de la 3 la 5 ani, iar în caz de violenţă,
muncă silnică de la 8 la 15 ani cu degradarea civilă de la 5 la 8
ani" (art. III).
Menţionăm, pe linia atentatului la libertatea persoanei,
folosirea ca pedepse a: domiciliului obligatoriu şi internarea în
lagăre de muncă.
Atentatul ia inviolabilitatea domiciliului a fost consacrat
prin dispoziţiile care au dat de acum percheziţiile în
competenţa organelor militare.
În legislaţie s-au introdus prevederi în care se arată că, de
pildă: „Când infracţiunile de mai sus sunt comise de persoane
de altă origine etnică decât cea română, sancţiunile prevăzute
se vor dubla". Aceste dispoziţiuni nu s-au aplicat locuitorilor
României de origine etnică germană, care au avut o situaţie
privilegiată,
În materie s-au stabilit fără rezerve dispoziţiile Decretului-lege
nr. 2650, din 8 august 1940, dar mai ales cele ale Decretului-
lege nr. 2651, din aceeaşi zi, pentru oprirea căsătoriilor între
români de sânge şi evrei.
Dispoziţiile actelor normative mai sus citate au fost
amplificate printr-o serie de decrete date de dictator, dintre
care amintim: Decretul-lege nr. 3804 din 12 noiembrie 1940
pentru căsătoria funcţionarilor, modificat în 7 aprilie 1941,
prin care s-a stabilit că funcţionarii publici şi cei care
funcţionau în temeiul unor legi speciale nu se putea căsători cu
persoane de origine etnică străină şi cei ce se căsătoreau
„împotriva prevederilor acestei legi vor fi puşi în
disponibilitate pe data căsătoriei, iar acei care se vor căsători
împotriva prevederilor decretului-lege pentru oprirea
căsătoriilor între români de sânge şi evrei vor fi destituiţi".
.
184
Elementele noi, proprii dictaturii totalitare, au fost aduse prin decretele legii din
septembrie 1940. Prin Decretul-lege nr. 3052, din 5 septembrie 1940, s-a suspendat Constituţia din
1938, de acum guvernarea ţării făcându-se fără o constituţie şi a fost dizolvat parlamentul, legiferarea
s-a concretizat în decrete-legi — operă a dictatorului.
Imitându-se organizarea statelor fasciste (cu führeri şi duci), prin Decretul-lege nr. 3053, din 5
septembrie 1940, s-a creat instituţia Conducătorului statului, "cu depline puteri în conducerea statului
român", (art. 1), căruia i se jura de către funcţionarii publici "credinţă şi supunere".
Monarhia s-a menţinut, iar în privinţa guvernului, numirea miniştrilor şi a
subsecretarilor de stat s-a făcut la început de către rege, decretele regale fiind contrasemnate de
preşedintele Consiliului de Miniştri, iar de la Decretul regal nr. 3067, din 6 septembrie 1940, acest drept
a fost sumat de către Conducătorul statului.
De la 14 septembrie 1940, România a fost decretată "stat naţional-legionar" (art. 1), mişcare legionară
"singura mişcare recunoscută în noul stat" (art. 2), iar generalul Ion Antonescu, "Conducătorul statului
legionar şi şeful regimului legionar" (art. 3).
Regimul dictaturii totalitare s-a caracterizat prin concentrarea în mâinile
conducătorului statului a întregii conduceri a ţării, cu atribuţii foarte mari în domeniul legislativ şi
executiv. Se poate spune, fără a greşi, că Conducătorul statului şi Preşedinte al Consiliului de Miniştri,
devenit apoi şi Mareşal al României — dictatorul — a fost unicul legiuitor al statului şi s-a ocupat
de executarea legilor, a fost şeful guvernului şi al aparatului administrativ, a decis direcţiile
politicii statului, miniştrii lucrând sub directa lui conducere.

Monarhie autoritară, partide politice, dictatură regală, monarhie constituţională, dictatură
totalitar.
1. Ce prevedea Constituţia cu privire la libertatea individuală?

2. Enumeraţi trăsăturile fundamentale ale Constituţiei din 1938.
3. Caracterizaţi regimul dictatorial.
4. Prin ce s-a caracterizat dictatura totalitară?
5. În ce dată România a fost decretată ca fiind un stat naţional-legionar?
185
1. Conform Constituţiei din februarie 1938, iniţiativa legilor aparţinea:
a. regelui care aproba legile votate de cele două adunări ;
b. celor două adunări care votau şi impuneau legile fără aprobarea regelui ;
c. regelui care avea dreptul să propună legi celor două adunări.
2. Organele centrale ale statului român în etapa 23 august 1944 – 6 martie 1945 au fost:
a. guvernele Sănătescu, Rădescu;
b. monarhia constituţională, neparlamentară;
c. guvernele Sănătescu, Rădescu şi monarhia constituţională, neparlamentară.
3. În perioada 23 august 1944 – 30 decembrie 1947, din punct de vedere al tipului istoric
de stat, România a fost:
a. un stat capitalist;
b. un stat comunist;
c. un stat dictatorial.
4. Obiectivele politicii partidului şi statului comunist în domeniul economic în perioada

1945-1953 au fost:
a. dirijarea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei, preluarea de către stat
a tuturor pârghiilor economice;
b. libertatea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei;
c. neintervenţia statului în problemele economice.
5. Aplicând articolul 209 din Codul Penal, între anii 1957-1959, activitatea Partidului
Comunist se evidenţiază prin:
a. întemniţarea opozanţilor politici şi a proprietarilor de pământ care au manifestat ezitări faţă
de intrarea în gospodăriile agricole colective;
b. confiscarea parţială sau totală a averilor celor care manifestau atitudine ostilă faţă de
intrarea în gospodăriile agricole colective; pedepsirea actelor de nesupunere
şi răzvrătire faţă de ordinea socială;
c. toate variantele sunt corecte.
186
6. Conform Constituţiei din anul 1938, capul statului era decretat :
a. regele;
b primul ministru;
c. mitropolitul.
7. În timpul regimului antonescian, organizarea judecătorească nu a suferit modificări

structurale. A crescut, însă, rolul instanţelor militare, fiind create :
a. Tribunale politice;
b. Judecătoriile de judeţ;
c. Instanţele militare speciale.
8. Conform Constituţiei din anul 1938 şeful statului era decretat:

a. primul ministru
b. mitropolitul
c. regele
9. În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, care în anul 1940
şi-a schimbat denumirea în:
a. Partidul Poporului
b. Garda de Fier
c. Partidul Naţiunii
10. În 14 septembrie 1940 România a fost declarată:

a. stat de drept
b. monarhie constituţională
c. stat naţional-legionar
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
187
Unitatea de învăț are 14
STATUL Ș I DREPTUL ÎN PERIOADA 1948-1989
Cuprins :
14.1. Introducere
14.1. Introducere
Acest capitol îș i propune să ofere studenț ilor date
esenț iale referitoare la instituț iile juridice din perioada
1948-1989, în conexiune cu realităț ile economice, sociale ș i
politice.

învăţare

188
Timpul alocat unităţii: 2 h

Noile condiţii politice şi social-economice, precum şi
conjunctura internaţională după 23 august 1944 au făcut ca
România să rămână singură şi neputincioasă în faţa ofensivei
sovietice. Părăsită de aliaţii tradiţionali şi monedă de schimb
în tratativele de pace şi Conferinţa de la Paris, România a
suferit o serie de transformări începând cu 6 martie 1945, când
a fost instaurat guvernul dr. Petru Groza, „guvern hotărât să
rămână neclintit la postul său, pentru a continua şi desăvârşi
opera constructivă începută la 6 martie 1945", se spunea într-
un comunicat conform cu punctai de vedere exprimat de
Partidul Comunist.
Crearea Frontului Naţional Democrat, rolul principal
jucându-1 PCR, partid ce număra în 1944 maximum 1.000 de
membri. Frontul Naţional Democrat şi-a asigurat colaborarea
unei importante fracţiuni a burgheziei liberale conduse de Gh.
Tătărăscu şi a grupării naţionalist-ţărăniste conduse de Anton
Alexandrescu.
După ce în februarie 1945, din iniţiativa PCR, Frontul
Plugarilor a lansat lozinca ocupării cu forţa a pământurilor
moşiereşti de către ţărani, la 23 martie 1945, în baza legii
pentru înfăptuirea reformei agrare au fost expropriate
1.468.946 ha teren aparţinând elementelor fasciste şi celor ce
au colaborat cu Germania nazistă, criminalilor de război şi
celor vinovaţi de dezastrul ţării, precum şi terenurile agricole
ce depăşeau suprafaţa de 50 ha aparţinând celorlalţi moşieri.
Un număr de peste 400.000 de familii ţărăneşti fără pământ şi-
au întemeiat gospodării, iar alte aproximativ 500.000 şi-au
întărit puterea economică, în detrimentul marilor proprietari şi
în condiţiile în care Constituţia din 1923 era valabilă şi decreta
în art. 16 că este inviolabilă şi că „nimeni nu poate fi
189
expropriat decât pentru cauze de utilitate publică şi după o
dreaptă şi prealabilă despăgubire" (loan Muraru şi Gh. lancu -
Constituţiile române - 1995).
Conferinţa Naţională a PCR din 16-21 octombrie 1945
şi alegerile din 19 noiembrie 1946 vor schimba raportul de
forţe în România. Acordul sinucigaş de colaborare şi
participare comună în alegeri al partidelor istorice conduse de
Gh. Tătărăscu (PNL) şi Anton Alexandrescu (PNŢ) va face ca
PCR, mai întâi cu Partidul Social Democrat, apoi cu Frontul
Plugarilor, Partidul Naţional Popular, apoi cu PNL şi PNŢ să
constituie, la 17 mai 1946, Blocul Partidelor Democrate
(BPD). Tăvălugul bulgărelui de zăpadă şi febra schimbărilor
direcţionate de la Moscova avea să culmineze începând cu
alegerile din 19 noiembrie 1946 când au avut loc alegeri
parlamentare, la care au participat 7 milioane de cetăţeni
români, alegeri în care forţele având în frunte PCR au obţinut
o „victorie,,.
Au fost abrogate normele constituţionale existente (art. 2),
urmând ca o Adunare constituantă să elaboreze o nouă
constituţie (art. 5).
În privinţa organelor centrale ale statului, legea a stabilit că
activitatea legislativă urma să fie exercitată de Adunarea
deputaţilor, până la dizolvarea ei şi formarea Adunării
constituante (art. 4), iar activitatea executivă a fost
încredinţată unui Prezidiu al Republicii, compus din cinci
membri, aleşi cu majoritate de voturi de Adunarea deputaţilor,
„dintre personalităţile vieţii publice, ştiinţifice şi culturale ale
Republicii Populare Române" (art. 6).
Promulgarea legilor a aparţinut Consiliului de Miniştri (art. 9).
Prin Legea nr. 364/1947 au fost numiţi cei cinci membri ai
Prezidiului Republiicii Populare Române: C. I. Parhon, M.
Sadoveanu, Ştefan Voitec, Gh. Stere, şi loan Niculi. Proiectul
a fost adoptat în unanimitate (295 bile albe).
Cu anul 1948 poporal român a păşit pe calea socialistă.
Partidul Social-Democrat, reorganizat în anii 1944-1945,
promovând lideri adepţi ai Frontului Unic cu comuniştii,
printre care L. Rădăceanu, Ştefan Voitec, Th. Iordăchescu ş.
a., aripa PSD legată de democraţia social-democrată din
Europa centrală şi apuseană va fi diminuată ca reprezentare în
viaţa politică, prin marginalizarea liderului acesteia, C. Titel-
Petrescu, de către social-democraţii de stânga. în 21-23
februarie 1948 se realizează unificarea Partidului Comunist
Român cu Partidul Social Democrat, luând naştere Partidul
Muncitoresc Român (ulterior, la Congresul al IX-lea al
partidului, a fost adoptată hotărârea schimbării denumirii
partidului în aceea de Partidul Comunist Român, Congresul I
al Partidului Muncitoresc Român devenind Congresul al VI-
lea al PCR).
190
România va deveni o anexă a sistemului sovietic. în
România, lideri instruiţi în URSS, comunişti aflaţi în emigraţie
în Uniunea Sovietică, „activişti" precum Ana Pauker, L.
Laszlo, I. Chişinevschi, C. Drăghici, L. Pressman ş. a. vor
domina conducerea partidului comunist, înconjurându-se de
slujitori semidocţi şi de mulţi neromâni, care vor fi modelaţi
după orientările date de „tătucul" Stalin. „Cu rândurile
strânse", Gh. Gheorghiu-Dej va reuşi după 1948, să dezvolte
ofensiva pentru a zdrobi „duşmanul de clasă". Aparatul
represiv se perfecţionează, în anii 1948-1950, prin prezenţa
oficială a consilierilor sovietici profesionişti şi prin folosirea
vechilor agenţi ai NKVD-ului în România. între aceştia se
detaşau:P. Bogdarenko, Pantiuşa, Nikonov, Posteuka,
Babenko şi mulţi alţii. După Congresul PMR din 1948,
Pantiuşa îşi va lua numele de Gheorghe Pintilie, fiind
„eminenţa cenuşie" a serviciilor secrete staliniste din România
şi mâna dreaptă a lui Theohari Georgescu, ministrul de
interne, şi apoi a lui C. Drăghici.
Arestarea liderilor de frunte ai partidelor democrat-burgheze a
fost urmată de o adevărată vânătoare de lideri regionali,
comunali etc. ai acestor partide, cărora li s-au intentat procese,
mulţi dintre ei fiind întemniţaţi şi prea puţini reuşind să fugă
în Occident. Comandanţi militari, generali renumiţi,
participanţi la întregirea României, apoi la războiul
antisovietic şi la războiul antihitlerist, au fost declaraţi
criminali de război. Sute de ofiţeri superiori au fost
condamnaţi, în procese, sub această acuză, când e de ştiut că
în alte ţări ale Europei, până şi în Germania, stigmatul de
„criminal de război" a fost aplicat numai factorilor
responsabili ai ţării. Astfel, mulţi dintre ofiţerii superiori au
fost condamnaţi la numeroşi ani de temniţă grea în lagărele de
la Aiud, Râmnicu-Sărat, Sighet, Caracal. Aici ei s-au găsit
laolaltă cu lideri politici, scriitori, profesori, jurişti, medici,
actori, cercetători. Asemenea acţiuni profund ilegale şi
inumane au lipsit atunci catedrele facultăţilor, spitalele,
scenele teatrelor, laboratoarele de mari capacităţi şi somităţi
de care ţara, poporul, ştiinţa aveau nevoie spre a se redresa
după război. Represiunea a cuprins toate palierele societăţii,
inclusiv pe unii lideri comunişti. In februarie 1948, Lucreţiu
Pătrăşcanu a fost demis din funcţia de ministru al justiţiei,
arestat, anchetat, judecat şi omorât în aprilie 1954.
La 21 noiembrie 1948 s-a început acţiunea de verificare a
întregului activ de partid, în perioada 1948-1953 au fost
arestate peste 60. 000 de persoane, o parte condamnate pentru
că au fost „demascaţi" ca legionari, fascişti, trădători.
Ocupaţia sovietică până în 1958 şi impunerea unui regim
străin de spiritul poporului român a generat o amplă mişcare
de rezistenţă care a luat forme multiple, inclusiv lupta cu arma
191
în mână, lupta de partizani în munţi Represiunea a vizat cu
precădere distrugerea acestei mişcări. în martie 1948 a fost
arestat grupul de comandă a Mişcării Naţionale de Rezistenţă
în frunte cu Gheorghe Mânu şi Horia Măcelariu. Sub
îndrumarea consilierilor sovietici are loc anchetarea şi
condamnar ea la muncă silnică pe viaţă şi confiscarea averii.
La 22 mai 1948 guvernul Petru Groza i-a retras regelui Mihai
I şi familiei sale cetăţenia română, iar cinci ani mai târziu au
fost trecute în proprietatea statului toate bunurile Casei
Regale.
În 1949-1950 au fost arestaţi toţi foştii lideri politici care au
ocupat funcţii de stat înainte de 1945 şi au fost închişi la
Sighet, Arad, Gherla, Râmnicu-Sărat, etc. Mulţi dintre ei şi-au
pierdut viaţa în închisori: luliu Maniu, Ion Mihalache, Gh.
Brătianu, Constantin Argetoianu. Numeroşi foşti lideri politici
şi alţi adversari ai regimului comunist au fost supuşi unui
regim de exterminare în lagărele sovietice sau la Canalul
Dunăre-Marea Neagră. O altă formă de represiune a celor ce
se opuneau regimului de sovietizare a fost deportarea în
Bărăgan a celor circa 50 de mii de familii.
Spre a impune aceste prefaceri, spre a crea „omul nou",
principiu anunţat cu emfază de Ana Pauker şi Iosif
Chişinevschi, în discursurile lor demagogice din anii 1947-
1948, ca şi în broşurile de propagandă ale partidului comunist,
s-a desfăşurat o vastă campanie de propagandă şi diversiune.
Unul dintre obiectivele acestei campanii 1-a constituit
desprinderea României de structurile occidentale. Această
desprindere a făcut paşi repezi prin legarea economică, în
primul rând de Uniunea Sovietică, şi renunţarea, în parte, la
tradiţionalele raporturi economice cu ţările avansate. Spiritual,
desprinderea a fost mult mai dificilă şi, practic, nu s-a realizat
decât în cadrul unui număr restrâns de adepţi ai
internaţionalismului dirijat de la Moscova. Perenitatea
patriotismului a fost piesa de rezistenţă, decenii la rând, după
1948.
Emisarii cultivării în România a nonpatriotismului
internaţionalist s-au înscris, în primul deceniu postbelic, într-
un registru variat, incluzând consilieri sovietici, lideri
comunişti pregătiţi în URSSS, specializaţi la Moscova, Kiev,
Leningrad, în diferite domenii ale ştiinţei, economiei, culturii,
armatei, securităţii statului, învăţământului, presei ş. a.,
efectele activităţii acestei cohorte de exponenţi ai noii
societăţi şi ai „omului nou", efecte care se cereau a fi rapide,
au fost însă diminuate de prezenţii, în toţii porii societăţii, a
valorilor naţionale şi creştin-ortodoxe. Creşterea reticenţei
investitorilor occidentali faţă de noile tipuri bizare în
economia românească, reducerea creditelor occidentale,
datoriile de război faţă de URSS au împins România în braţele
192
comunismului. Ministrul român al afacerilor externe, Gh.
Tătărăscu, în Memoriul adresat guvernului în mai 1947
reliefa: „O cercetare mai obiectivă a stării care stăpâneşte azi
toate categoriile sociale şi toate categoriile producătoare duce
la concluzia că în ţara întreagă se ridică un val de
nemulţumire care sporeşte zi de zi şi în ultimul timp în
proporţii îngrijorătoare". Ministrul liberal (omul politic care a
pus interesul ţării mai presus de interesul de partid şi de cel
personal şi care a încercat să salveze tot ce se mai putea salva
în faţa tăvălugului sovietic) şi fost prim-ministru (2 ianuarie
1934-28 decembrie 1937) arăta în primul rând că este vorba
de „rezultate negative ale întregii noastre politici economice...
După doi ani de guvernare producţia generală a ţării
reprezintă abia 48% din producţia anului 1938... Suntem
singura ţară în care nu s-a putut începe un plan de refacere".
Ministrul de Externe arăta şi implicaţiile situaţiei grele prin
care trecea ţara pentru relaţiile economice internaţionale,
punctând concis şi real natura raporturilor cu URSS: „Intre o
producţie reprezentând 48% din producţia anului 1938 şi între
sarcinile Armistiţiului, care reprezintă 50% din veniturile
statului, era fatal ca flagelul inflaţiei, scumpirea vieţii să ducă
la ruină şi suferinţe, la adevărate stări de exasperare... şi cât
timp acest climat va dura orice tentativă de refacere va eşua,
ţara va continua să se zbată în cleştele nemulţumirilor
provocate de o economie falimentară." La aceste cauze el
adăuga şi „excesele regimului de excepţie care mai dăinuieşte
şi în primul rând excesele arestărilor preventive... şi care
instaurează în întreaga ţară un regim de nelinişte şi
nesiguranţă..." Sunt arestaţi oameni absolut nevinovaţi şi din
considerente care nu au nici o legătură cu liniştea şi ordinea
publică. Se creează o atmosferă prielnică înfiripării unei legi
după care nu am fi decât un regim care se menţine prin forţă şi
teroare, un regim impopular şi nedemocratic. „
După proclamarea Republicii au fost constituite organele
supreme ale puterii de stat: Marea Adunare Naţională şi
Sfaturile populare (denumite ulterior consilii populare).
Pentru constituirea Marii Adunări Naţionale au avut loc, la 28
martie 1948, alegeri generale. La 13 aprilie 1948 Marea
Adunare Naţională adopta Constituţia în care înscria
principalele „cuceriri ale poporului român", libertăţile şi
drepturile democratice.
Plenara PCR din 10-11 iunie 1948 şi actul votat de Marea
Adunare Naţională la 11 iunie 1948 face să aibă loc
naţionalizarea principalelor mijloace de producţie industriale,
miniere, bancare, de asigurări, de transport. Ca urmarea
acestui act, în proprietatea statului socialist au trecut peste 8.
500 de întreprinderi siderurgice şi metalurgice, şantiere
navale, căi ferate particulare, întreprinderi petroliere, chimice,
193
textile etc. Naţionalizarea a avut un rol hotărâtor în
desfăşurarea ulterioară a evenimentelor şi lichidarea
burgheziei industriale şi financiare, înlăturând investiţiile de
capital străin în ţara noastră şi creând sectorul socialist în
economia României. În procesul de organizare a statului, un
loc important 1-a avut constituirea organelor administraţiei,
menite să organizeze şi să dezvolte economia şi cultura
socialistă. Astfel, au fost constituite unele organe centrale
necunoscute în trecut, cum au fost Comitetul de Stat al
Planificării şi Comisia Controlului de Stat. S-a desfăşurat
procesul de creare a unei noi armate, iar în locul poliţiei şi
jandarmeriei a fost creată miliţia, ca „instrument al dictaturii
proletariatului, a cărei misiune era menţinerea ordinii publice
şi apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti. „în vederea
„reprimării comploturilor, a sabotajului şi a altor acţiuni
duşmănoase" au fost create în anul 1948 organele de
securitate ale statului.
Un rol deosebit în viaţa statului îl are şi Consiliul de Miniştri -
organ suprem al puterii executive şi administrative, care avea
rolul de a înfăptui politica internă şi externă a PCR, asigura
executarea legilor, conducea, coordona şi controla activitatea
ministerelor şi a celorlalte organe ale puterii de stat. Consiliul
de Miniştri ca organ colectiv şi fiecare membru al său
răspundea în faţă MAN pentru întreaga activitate desfăşurată.
Cel dintâi preşedinte al Consiliului de Miniştri a fost după
1945 dr. Petru Groza. în anul 1952, când acesta a devenit
preşedintele Prezidiului MAN, a fost „ales" preşedinte al
Consiliului de Miniştri Gheorghe Gheoghiu-Dej, care era şi
prim-secretar al PMR (PCR). Din 1955, MAN l-a ales pe
Chivu Stoica, iar din 1961, pe Ion Gheorghe Maurer, care a
deţinut funcţia până în 1974.
„Multe din greşelile noastre ne-au fost impuse, s-a ascuns
adevărul înţelegerilor de la Yalta; ni s-a promis repudierea lor,
am crezut în înţelepciunea, moralitatea şi abilitatea
conducătorilor Occidentului în faţa pericolului rusesc. Ne-am
înşelat şi am fost înşelaţi" (Istoricul exilat N. Baciu în „Istoria
Românilor" de Titu Geogescu). „Din Stettin la Baltica, la
Triest pe Adriatica o cortină de fier a căzut asupra
continentului", declara, încă din 1946, preşedintele SUA,
Truman. „Cortina de fier", tragica realitate a Europei
postbelice, s-a menţinut de nepătruns, timp de un sfert de
veac, pentru a trebui, ulterior, încă pe atâta timp pentru a fi,
treptat, demontată.
„Fenomenul Piteşti", prin care victima era transformată în
călău, deţinutul era torturat de către un alt deţinut şi individul
dezumanizat, «stil» ce a fost extins şi la închisorile de la
Gherla, Ocnele Mari, Târgu-Ocna, la Canal, monstruozităţi
diabolice ale securităţii conduse de Nikolski care dorea
194
lichidarea rezistenţei morale a tinerilor deţinuţi politici, în
special studenţi, slujindu-se de un grup (nucleu) de deţinuţi,
un comando având în frunte pe Eugen Ţurcanu. în 1952,
Ministerul de Interne a decis să interzică asemenea practici şi
a trimis în judecată şi condamnat la moarte grupul Ţurcanu.
Moartea lui Stalin în martie 1953 a fost urmată de o scurtă
destindere. Noul lider de la Kremlin, N. S. Hruşciov a
acceptat o anumită libertate de mişcare a liderilor ţărilor
satelite. La congresul al XX-lea al PCUS (feb. 1956) el a
criticat cultul personalităţii lui Stalin. Cu toate acestea
Hruşciov a decis ca Armata Roşie să înfrângă revoluţia din
Ungaria (oct, 1956). în acest context extrem de complex,
Gheorghe Gheoghiu-Dej a iniţiat unele măsuri pozitive:
desfiinţarea sistemului de cote obligatorii, eliberarea unor
deţinuţi politici, a dat dreptul unor deportaţi politici să se
întoarcă în localităţile lor de origine.
În relaţiile cu URSSS, Dej a reuşit să obţină, la 24 mai 1958,
o victorie importantă: acordul de la Moscova privind
retragerea definitivă din ţară a trupelor Armatei Roşii.
Oarecum paradoxal, acest act a fost urmat de un nou val de
arestări politice, fiind condamnaţi scriitorii: Vasile
Voiculescu, Vladimir Streinu, Ion Caraion, Edgar Papu etc.
Din 1960, dm ordinul lui Dej au fost emise mai multe decrete
de graţiere, culminând cu cel din 1964 când au fost eliberaţi
din închisori ultimii 10. 000 de deţinuţi politici. Această
hotărâre a fost adoptată pe fondul unei evidente detaşări faţă
de linia Moscovei, reflectată pregnant în Declaraţia PMR din
aprilie 1964.
România, ţară membră a CAER şi a Tratatului de la
Varşovia, aflată în faţa perspectivelor de a-şi pierde identitatea
economică şi independenţa (lideri ca Ion Gherghe Maurer şi
Al Bârlădeanu au obiectat la integrarea socialistă europeană a
României). Rezultatele vor fi modeste, dar ele învederau o
anumită dispunere a forţelor interne, o stare de spirit a
populaţiei peste care nu se putea trece uşor.
„Planul Valev", conceput în anii 1962-1963, preconiza
„adâncirea integrării" statelor socialiste est-europene, odată cu
transformarea unor importante atribute ale suveranităţii lor
naţionale către un forum internaţional patronat de Moscova.
Unul dmtre „argumentele" necesităţii acestei „confrerii"
supranaţionale îl reprezintă imperativul unirii eforturilor
statelor socialiste, spre a lua de către Europa occidentală spre
consolidarea „Pieţei Comune".
Declaraţia din aprilie 1964 a respins cu hotărâre orice acţiuni
sau tendinţe de încălcare a independenţei naţionale, de ştirbire
a integrităţii teritoriale, pronunţându-se împotriva formelor şi
practicilor care aduceau atingere atributelor fundamentale ale
suveranităţii statului. Se respingea categoric existenţa unui
195
centru unic conducător al statelor socialiste. România arăta că
„orice ştirbire sau încălcare a lor nu poate decât să creeze
surse de neînţelegeri şi diversiuni". „Fenomenul românesc" se
manifesta într-o perioadă când se accentua „schisma chineză"
în „lagărul socialist". Confruntarea chino- sovietică a adus
Bucureştiul în postura de mediator, România câştigând astfel
o relativă libertate de mişcare în direcţia unui „ socialism
independent".
Constituţia din august 1965 votată de MAN consacra
trăsăturile fundamentale ale orânduirii sociale şi de stat din
ţara noastră: caracterul unitar al statului; deţinerea
suveranităţii, a întregii puteri de către întregul popor;
proprietatea socialistă asupra mijloacelor de producţie; rolul
conducător al clasei muncitoare în viaţa întregii societăţi;
alianţa clasei muncitoare cu ţărănimea; participarea activă a
intelectualităţii la munca desfăşurată de poporul nostru;
egalitatea deplină a tuturor cetăţenilor. Art. 3 stipula: „In
Republica Socialistă România, forţa politică conducătoare este
Partidul Comunist Român".
Moartea lui Dej la 19 martie 1965 a dus la desemnarea lui
Nicolae Ceauşescu, ca prim-secretar, la 22 martie 1965, apoi
secretar general al partidului. Ales statutar la Congresul al IX-
lea al PCR, Nicolae Ceauşescu, timp de aproape 25 de ani va
angaja România pe un drum al „dezvoltării societăţii socialiste
multilateral dezvoltate", în totală disonanţă cu teza „ţară în
curs de dezvoltare". Cutezanţa sa, mai ales după „Primăvara
de la Praga", a dus la câştigarea unui sprijin popular al
maselor şi simpatia unor lideri occidentali. „Epoca Nicolae
Ceauşescu" se conturează în tot acest timp, atingând apogeul
în anii '80, ea reprezentând monopolizarea puterii de către
clanul prezidenţial (devenit preşedinte de stat după 1974) şi
punerea tuturor mijloacelor de propagandă în mâinile
„conducătorului iubit", executarea cu servilism şi obedienţă a
tuturor indicaţiilor şi hotărârilor, unele chiar aberante, ale
secretarului general.
Aparatul de partid, şcolit la Academia „Ştefan Gheorghiu",
creatorul revoluţionarilor de profesie, activiştii şi-au stabilit ca
principal obiectiv idolatrizarea cuplului Nicolae şi Elena
Ceauşescu.
Regimul totalitar comunist a făcut ca viaţa personală să se afle
sub controlul statului care îşi asuma rolul nu numai de a stabili
unităţile economice, activităţile de producţie, dar şi modul de
organizare a timpului liber (munci agricole, manifestaţii
procomumste etc.), dar şi a vieţii intime. Cu deosebire în anii
'50-'60 viaţa cotidiană a românilor a fost extrem de dificilă.
Cu ajutorul aparatului de represiune hiperdezvoltat s-a reuşit
ca poporul să fie înregimentat şi uniformizat ideologic.
înregimentarea începea cu preşcolarii în organizaţia „Şoimii
196
patriei", cei de la ciclul primar şi gimnazial deveneau
„pionieri", iar liceenii se înscriau în UTC; studenţii erau
membrii Asociaţiei Studenţilor Comunişti, unii deveneau
membri PCR sau ai Frontului Democraţiei şi Unităţii
Socialiste.
În mediul rural munca se desfăşura în CAP-uri şi IAS-uri, fără
tragere de inimă, cu câştiguri modeste şi cu greul pe elevi,
muncitori şi funcţionari, ţăranii fiind aproape dispăruţi ca
vârstă şi preocupare.
La oraşe, oamenii lucrau în 2-3 schimburi pentru îndeplinirea
planului anual şi cincinal, după deviza „Ei se fac că ne plătesc,
noi ne facem că muncim".
Pe străzi, în comune şi oraşe, la fiecare loc de muncă, în
fiecare sală de festivităţi erau lozincile de o „inestimabilă
valoare" a lui Nicolae Ceauşescu sau sloganuri cu: „Partidul,
Ceauşescu, România", „Partidul, Ceauşescu, Pace", „Trăiască
PCR centru! vital al întregii naţiuni" etc.
Ignorarea legilor evoluţiei istorice, ignorarea stării de spirit a
întregului popor, ignorarea şi marginalizarea intelectualităţii, a
culturii şi învăţământului, scăderea drastică a nivelului de trai
şi a dreptului la informaţii, la accesul la cultură şi libertatea de
opinie şi de exprimare, încălcarea flagrantă a drepturilor şi
libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor (de altfel stipulate în
mare parte în Constituţia României, dar nerespectate),
fanatismul islamic în identificarea tuturor realizărilor
poporului român cu cuplul prezidenţial, complicitatea tacită şi
expresă a clicii înconjurătoare, a întregului aparat de partid şi
de stat, identificarea dintre „partid şi stat", dintre „lege şi
hotărâri de partid", somnul instituţiilor statului în faţa
prăpastiei ce-i separa pe cei din „vârful piramidei" de
realităţile zilnice, propaganda deşănţată şi paranoică, cultul
personalităţii ce se accentua şi atinsese paranoia cu cât situaţia
generală a ţării se degrada, sunt fapte de istorie şi de justiţie ce
au generat o puternică stare de nemulţumire în rândurile
întregii populaţii.
În mod cert, între conducătorii regimului comunist şi poporul
român se crease o prăpastie, care va genera revolta şi
evenimentele din Decembrie 1989.
.
197
Cucerirea puterii de către comuniș tii români s-a încadrat perfect în tiparul general
european al Democraț iilor Populare, proiectat de către Stalin. Peste tot Partidul Comunist a
sprijinit iniț ial politica guvernelor de coaliț ie în care i-a mărit treptat influenț a ș i
ponderea până ce, prin protecț ia sovietică ș i intimidare, a reuș it să-ș i înlăture adversarii,
în etape succesive, pentru a rămâne singur stăpân pe putere. Ideologia a fost folosită, de cei
care deț ineau monopolul filozofiei marxiste ca obligaț ie de a ș i-o asuma ș i de a trăi
conform preceptelor ei. Restructurarea radicală ș i iraț ională a vechiului sistem de valori ș i
a instituț iilor administrative, ș iinț ifice ș i culturale pe care acesta se întemeiase avea ca
finalitate construirea omului nou.
Punerea de acord a caracterului relaț iilor de producț ie cu caracterul puterii politice
s-a realizat prin crearea proprietăț ii socialiste, ca proprietate a întregului popor.
Sistemul de drept a fost substanț ial modificat astfel încât să corespundă noului său
conț inut social ș i noilor sale finalităț i. Unitatea de esenț ă socialistă s-a realizat treptat,
fiind conturată prin Constituț ia din anul 1948, prin cea din anul 1952, prin cea din anul 1965,
precum ș i prin legislaț ia elaborată pe baza acestora.
Etapa 1948-1989 a prezentat o serie de trăsături specifice regimurilor totalitare
comuniste, în special stalinismului importat în primii ani postbelici, într-o serie de state care
au adoptat forma de „republică populară”. Organizarea piramidală a puterii politice,
concentrarea prerogativelor decizionale la un pol al conducerii, desființ area sistemului
pluripartidist, lichidarea opoziț iei politice, instaurarea „puterii partidului unic”, adoptarea
procedurilor electorale formale, întărirea aparatului represiv al statului, stabilirea unei
ideologii oficiale ș i dominante în susț inerea teoriei absolutizării luptei de clasă ș i a teoriei
liderului charismatic cu un prestigiu social de neatacat, demagogia drepturilor ș i libertăț ilor
fundamentale formale ș i, nu în ultimul rând, socializarea principalelor mijloace de producie
prin restrângerea sau lichidarea proprietăț ii private au constituit caracteristicile regimului
comunist care a condus România circa o jumătate de secol.

Frontul Naţional Democrat, Marea Adunare Naţională, Sfatul popular.

1. Ce reprezenta Frontul Naţional Democrat?
2. Caracterizaţi regimul totalitar comunist.
3. În ce an a luat naştere Partidul Muncitoresc Român?
4. Care au fost organele supreme ale statului?
5. Care a fost rolul Consiliului de Miniştri?
198
Teste de evaluare /autoevaluare
1. Obiectivele politicii partidului şi statului comunist în domeniul economic în perioada
1945-1953 au fost:
a. dirijarea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei,
preluarea de către stat a tuturor pârghiilor economice;
b. libertatea producţiei particulare, a circulaţiei şi desfacerii producţiei;
c. neintervenţia statului în problemele economice.
2. Conform Constituţiei din anul 1965, organele supreme ale puterii de stat erau
următoarele:
a. Marea Adunare Naţională şi Partidul Comunist Român;
b. Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Miniştri;
c. Marea Adunare Naţională şi Consiliul de Stat.
3. Constituţia din 24 februarie 1938 a introdus, pentru prima dată, principii împrumutate
din legislaţia :
a. URSS;
b. Germaniei naziste;
c. corporatismului fascist italian.
4. În timpul regimului antonescian, organizarea judecătorească nu a suferit modificări

structurale. A crescut, însă, rolul instanţelor militare, fiind create :
a. Tribunale politice;
b. Judecătoriile de judeţ;
c. Instanţele militare speciale.
5. Conform Constituţiei din anul 1965, cine avea atribuţia de a reglementa sistemul electoral,
de a organiza Consiliul de Miniştri, de a adopta şi de a modifica Constituţia, de a adopta
bugetul de stat?
a. Consiliul de Stat;
b. Consiliul de Miniştri;
199
c. Marea Adunare Naţională.
6. Conform Constituţiei din anul 1952, cine înfăptuia puterea judecătorească ?
a. Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele populare şi instanţele judecătoreşti speciale ;
b. Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele regionale, tribunalele populare şi instanţele
judecătoreşti speciale ;
c. Tribunalul Suprem al RPR, tribunalele populare, instanţele judecătoreşti speciale şi
Arbitrajul de Stat.
7. Potrivit Constituţiei din anul 1948, instanţele judecătoreşti erau:

a. judecătoriile populare, sfaturile populare
b. Curtea Supremă, miliţia
c. judecătoriile populare, tribunalele, Curtea Supremă
8. În decembrie 1938 s-au pus bazele Frontului Renaşterii Naţionale, care în anul 1940 şi-a
schimbat denumirea în:
a. Partidul Poporului
b. Garda de Fier
c. Partidul Naţiunii
9. În 14 septembrie 1940 România a fost declarată:

a. stat de drept
b. monarhie constituţională
c. stat naţional-legionar
10. În ianuarie 1933 Hitler a depus jurământul pe Constituţia de la Weimar şi a devenit:

a. preşedintele Germaniei
b. cancelar al Germaniei
c. preşedinte al Partidului Nazist
200
Bibliografie:

Bucureș ti, 2012
201
ANEXA
Raspunsurile la testele de evaluare/autoevaluare
Unitatea de invatare 2: 1-a; 2-c; 3-b; 4-a; 5-b; 6-c.
Unitatea de invatare 3: 1-c; 2-a ; 3-a; 4-a; 5-b; 6-c.
Unitatea de invatare 4 : 1-a; 2-a; 3-b; 4-c; 5-a; 6-b.
Unitatea de invatare 5: 1-b; 2-a; 3-c; 4-c; 5-a; 6-b;7-c; 8-c; 9-a; 10-a.
Unitatea de invatare 6: 1-c; 2-a; 3-a; 4-a; 5-c.
Unitatea de invatare 7: 1-b; 2-a; 3-b; 4-c; 5-a.
Unitatea de invatare 9: 1-c; 2-b; 3-c; 4-c; 5-a; 6-a; 7-c; 8-a; 9-b; 10-a.
Unitatea de invatare 10: 1-b; 2-b; 3-c; 4-c; 5-c; 6-a; 7-a; 8-c.
Unitatea de invatare 11: 1-a; 2-b; 3-a; 4-a; 5-c.
Unitatea de invatare 12: 1-c; 2-c; 3-b; 4-a; 5-a.
Unitatea de invatare 13: 1-c; 2-c; 3-a; 4-a; 5-c.
Unitatea de invatare 14: 1-a; 2-c; 3-c; 4-c; 5-c; 6-b; 7-c; 8-c; 9-c; 10-b.

Istoria Dreptului Curs Integral PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Istoria Dreptului Curs Integral PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA SPIRU HARET

FACULTATEA DE DREPT ŞI ADMINISTRAŢIE PUBLICĂ

ISTORIA DREPTULUI ROMÂNESC

Realizator curs în tehnologie IDIFR

După parcurgerea acestui curs, studentul va avea cunoştinţe şi abilităţi privind:

Resurse şi mijloace de lucru

Structura cursului în tehnologie IFR

Unitatea de învăţare 1 : Obiectul istoriei Statului si Dreptului Românesc (2h)

Unitatea de învăţare 2 : Statul şi dreptul geto-dac (2h)

Unitatea de învăţare 3 : Statul şi dreptul în Dacia-provincie romană (2h)

Unitatea de învăţare 4 : Apariţia şi formarea Dreptului Românesc (2h)

Unitatea de învăţare 5 : Formarea statelor feudale româneşti (2h)

Unitatea de învăţare 6 : Instituţia Domniei (2h)

Unitatea de învăţare 7 : Organizarea justiţiei (2h)

Unitatea de învăţare 8 : Evoluţia dreptului scris până în sec. al XII-lea (2h)

Unitatea de învăţare 10 : Dreptul Românesc în epoca modernă (2h)

Unitatea de învăţare 11 : Statul şi Dreptul modern în perioada 1866-1918 (2h)

Unitatea de învăţare 12 : Statul şi Dreptul în perioada 1918-1938 (2h)

Unitatea de învăţare 13 : Statul şi Dreptul român modern în perioada dictaturilor (2h)

Unitatea de învăţare 14 : Statul şi dreptul în perioada 1945-1989 (2h)

1. ARDELEANU I., PETRU MUŞAT, De la statul geto-dac, la statul naţional unitar

În studiul apariţiei şi evoluţiei dreptului românesc este

1.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de învăţare

Competenţele unităţii de învăţare :

Timpul alocat unităţii : 2 h

1.3. Conţinutul unităţii de învăţare

1.3.2 Periodizarea istoriei dreptului românesc

1.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. NEGOIŢĂ FLORIN, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, Editura Universul

Studiul va contribui la cunoaşterea şi însuşirea de către

2.2. Obiectivele şi competenţele unităţii de

2.3. Conţinutul unităţii de învăţare

2.3.1.2. Organizarea locală

2.3.1.3. Organizarea militară

2.3.1.4. Organizarea religioasă

2.3.2. Dreptul geto-dac

2.3.2.2. Instituţiile juridice

Este bine ştiut că marele neam al tracilor a constituit o realitate etno-culturală în

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

1. Cine a afirmat: „dacii sunt de acelaşi neam cu geţii?”:

3. În timpul lui Burebista, populaţia era grupată pe criterii:

4. Cum trăiau geto-dacii până la formarea statului lor?

6. Cui îi era încredinţată puterea judecătorească în statul geto-dac?

1. CERNEA EMIL, MOLCUT EMIL, Istoria Statului Şi Dreptului Românesc, 1991

Timpul alocat unităţii : 2h

3.3. Continuţul unităţii de învăţare

3.3.1. Constituirea şi structura provinciei Dacia

3.3.1.1. Organizarea fiscală

3.3.1.2. Organizarea militară

3.3.1.3. Organizarea locală

3.3.1.4. Organizarea centrală

3.3.2. Dreptul în Dacia romană

3.3.2.2.2. Regimul juridic al proprietăț ii

3.3.2.2.3. Obligaț ii ș i contracte

3.3.2.2.4. Tripticele din Transilvania

3.4. Îndrumar pentru verificare/autoverificare

Sinteza unităț ii de învăț are 3

Concepte şi termeni de reţinut

Întrebări de control şi teme de dezbatere

2. În Imperiul Roman, peregrinii erau:

3. În Dacia romană, canabaele erau :