Sunteți pe pagina 1din 4

-RECENZIE-

Istorie și mit în conștiința românească


de Lucian Boia

Titlu: Istorie și mit în conștiința românească


Autor: Lucian Boia
An apariție: 2005
Ediție: ediția a IV-a
Pagini: 412
ISBN: 973-50-0888-2
ISBN-10: 973-50-0888-2

Accesat la :
https://kupdf.net/download/boia-lucian-istorie-si-mit-in-constiinta-romaneasca_5
9f0c2e6e2b6f598324f0099_pdf
În acestă carte Lucian Boia tratează teme majore din imaginarul istoric românesc şi le
prezintă prin prizma adevărului istoric. Acesta nu foloseşte demitizarea ca pe o armă de
distrugere a istoriei româneşti ci ca pe una de clarificare a unor concepte care sunt, şi astăzi,
eronat cunoscute de publicul larg.
„Întrebarea fundamentală este, desigur, dacă istoria are sau nu sens. Dacă nu are sens, orice
efort de a afla din ea încotro mergem se dovedeşte derizoriu. După atâta abuz de teleologie,
scepticismul istoric pare a câştiga teren. Sunt tot mai puţine marile construcţii filozofice
capabile de a ne spune de unde venim, încotro mergem şi graţie cărui meca-nism. Un
gânditor precum Karl Popper nu se sfieşte să afirme, contrazicându-l pe Karl Marx, absenţa
oricărui sens în mersul istoriei. În ce mă priveşte, mă mulţumesc să contemplu gratuitatea
dezbaterii. În fapt, nu ştim dacă istoria are sau nu are sens, dacă este sau nu este orientată, şi
orice alegere în această dilemă ţine de pura credinţă, şi nu de vreun adevăr demonstrabil.“
(Lucian BOIA)
Adevărul istoric, "obiectiv" este greu de surprins. La modul absolut există doar ca o obsesie a
istoricilor. De aceea autorul nici nu neagă dificultatea procesului de a se apropia de acest
"adevăr". În introducere, el clarifică conceptele principale cu care se va opera: cuvintele
istorie şi mit. Clarificarea acestora este esenţială, căci înţelegerea greşită a sensurilor unor
cuvinte poate conduce la erori de interpretare. Istorie înseamnă reconstituirea faptelor
petrecute - deci trecutul în desfăşurarea sa obiectivă, dar înseamnă şi discursul despre trecut,
care de fapt înseamnă o filtrare a faptelor şi ordonarea lor într-un ansamblu coerent. În felul
acesta istoricul, operând cu fapte, cu material istoric "adevărat" produce un gen de "ficţiune".
Discursul e subiectiv, se abate de la istoria obiectivă, care de fapt rămâne o imposibilitate.
Diferenţierea între spaţii de civilizaţie, moştenirile culturale, mentalităţile, conjuncturile
istorice, formaţia diferită a istoricilor - acestea sunt cauzele "pluralismului" istoriografic. O
istorie obiectivă - crede autorul - este o iluzie. Într-adevăr adevărurile absolute nu se pot
obţine.
În cartea sa, Lucian Boia prezintă nuanțat și fără „demitologizare”, după cum autorul însuși
declară „imaginarul” românesc ca o chestiune de mituri exprimate în spații discursive publice
și private, formale și informale .
Unele dintre cele mai interesante mituri și discursuri prezentate în primul capitol includ
„prima” intrare a României în Europa în secolul al XIX-lea; problemele statului-națiune, pe
care românii le-au construit pe noțiunea de comunități culturale și etnice a lui Johann
Gottfried von Herder diferită de modelul civic contractualist și civic occidental susținut pe
larg, propus de „contractul social” al lui Jean-Jacques Rousseau; modernizarea și
Occidentalizare; modele politice țărănești, democratice, liberale și conservatoare; mai multe
școli ale istoriografiei românești și internaționaliste (anii ’40 / 1950), naționaliste (1960) și
ultranaționaliste (1971-1989), discursuri comuniste, în timp ce al doilea capitol prezintă,
„originile” românilor - ca „români, nu daci, români sau slavi” .
Capitolul al treilea sugerează că, atunci când vine vorba de reconstruirea mitului românilor,
„continuitatea” este extrem de valoroasă pe meleagurile românești. Trebuie să privim nu atât
arheologia și politica, care a fost principala metodologie a istoriografiei comuniste, ci și
„limba” românească, care aparține familiei limbilor romanice. Cu toate acestea, așa cum
sugerează Boia, această mișcare ar trebui să fie însoțită de o mutare a privirii de la un obsedat
„discurs al originilor” către trecutul „de dramatizat” și „de politizat” și istorie în general.
Acest lucru devine imperativ în capitolul al patrulea, când Boia discută circumstanțe care
încearcă să deconstruiască și să redea pasul mitului exclusiv, etnopsihologic, al așa-numitului
„suflet românesc”, un „spirit românesc”.
În capitolul al cincilea Boia pune sub semnul întrebării miturile românești ale atitudinilor
conflictuale față de străini, simultan ospitalieri și resentimentari și de (in)toleranță față de
minoritățile naționale. Românii reacționează la problemele alterității ca o „civilizație rurală
și oarecum izolată” istoric, care se află într-o „mitologie antiurbană”, explică Boia, o
mitologie la fel de anticosmopolită, antialteritate și antioccidental, deoarece este antiprogres
și populist comunitar. La celălalt capăt al spectrului socioeconomic, Boia găsește miturile
„franceze” și „germane” ca fiind discursuri puternice care au permis construirea unei elite
românești extrem de occidentale. În timp ce mitologia comunistă este revizuită de la modelul
sovietic stalinist la cel oriental. Iar la Ceaușescu imaginarul post-comunist este văzut ca unul
bazat pe teoriile conspirației, o nouă „mitologie americană” bazată pe consumator și dorința
confuză de a deveni cu adevărat integrat în Europa, dar totuși lasă valorile tradiționale
românești neatinse.
În capitolul al șaselea, Boia introduce miturile atrăgătoare ale „eroilor și salvatorilor”,
incluzând reginele sacre (regina Elisabeta, cunoscută și sub numele ei de stilou „Carmen
Sylva” și Regina Marie); „răufăcători” (Elena Lupescu, seducătoare a regelui Carol al II-lea,
Ana Pauker, liderul comunist și Elena Ceaușescu). Ne invită la reflecții suplimentare,
întrucât, în contextul mai larg al antisemitismului, al comunismului și al dispariției aproape a
comunității evreiești; și eroine (Ana Ipătescu în revoluția din 1848 și Ecaterina Teodoroiu în
Războiul Mondial).
Ultimul capitol prezintă câteva mituri ale perioadei timpurii post-comuniste: învierea
miturilor semificționalizate, dar nu mai puțin puternice, despre regele Mihai și Mareșalul
Antonescu; discursul unității naționale, pe care imaginarul român post-comunist pare să-l
localizeze mai mult în formulele politice autoritare, decât în ​cele democratice; remanierea
Bisericii după ateismul comunist impus; o lipsă prudentă de introspecție și, după cum spune
Boia, un semn de „întârziere metodologică” - în istoria recentă a comunismului; dar și
„libertatea de a spune orice” după 1989 .
Nu există nicio îndoială că acest volum reprezintă una dintre cele mai lucide disecții
postcomuniste din inima naționalismului și autohtonismului românesc, a parohialismului și a
revendicărilor de excepționalism. Autorul atrage atenţia asupra deformărilor imaginarului, a
fuziunii mitului cu faptele reale. Un istoric trebuie să fie atent totdeauna la miturile ce formau
imaginarul oamenilor, pentru a reuşi să surprindă evenimentele mai aproape de istoria
obiectivă - care oricum rămâne numai o dorinţă. Cu toate acestea, din punct de vedere
metodologic occidental, unul dintre critici care pot fi aduse la această carte altfel excelentă
este faptul că îi lipsește o bază solidă pentru multe dintre afirmații, ceea ce face ca narațiunea
să fie destul de personală, chiar dacă în general este bine echilibrată. Stilul lui Boia are
intersecțiile sale cu genul eseistic, care caracterizează o mare parte din scrierea academică din
România. În concluzie, putem să afirmăm că cartea Istorie și Mit în Conștiința Românească
oferă o perspectivă provocatoare, o narațiune clar tradusă și un instrument analitic
indispensabil pentru istoria Europei de Est.