Sunteți pe pagina 1din 304

Colecţia

ACADEMICA

??????

Seria
Ştiin]ele comunic\rii

1
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Georgina Oana Gabor este lector doctor în cadrul Departamentului de


Filosofie şi Ştiinţele Comunicării (Facultatea de Ştiinţe politice, Filosofie şi
Ştiinţe ale Comunicării) la Universitatea de Vest din Timişoara. Este doctor în
Ştiinţele comunicării din 2003 (Bowling Green State University, OH, SUA.
PhD). Principalele sale domenii de interes sunt comunicarea interculturală,
teorii ale comunicării, retorica negocierii, negociere şi mediere a conflictelor
politice. Predă cursuri şi seminarii la nivel licenţă şi la nivel de master. A
publicat volumul. Play(ing) With(in) Parentheses: A meta-critical analysis of
communication and culture (2004), precum şi numeroase articole în reviste de
specialitate. La Institutul European a mai publicat Politicul în paranteză.
Metode calitative de cercetare în comunicarea interculturală.

Georgina Oana Gabor, Criticismul retoric în ştiinţele comunicării. Atelier


pentru un vis

© 2015, Editura Institutul European Iaşi

INSTITUTUL EUROPEAN
Iaşi, str. Grigore Ghica Vodă nr. 13, cod 700107, O.P.1, C.P. 161
tel./fax: 0232/230197; tel. 0232/230800
euroedit@hotmail.com
http://www.euroinst.ro

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

Potrivit Legii nr. 8/1996, a dreptului de autor, reproducerea (parţială sau


totală) a prezentei cărţi fără acordul Editurii constituie infracţiune şi se
pedepseşte în conformitate cu aceasta.

PRINTED IN ROMANIA

2
GEORGINA OANA GABOR

Criticismul retoric
în ştiinţele comunicării
Atelier pentru un vis
Cuvânt­înainte de Constantin GRECU

INSTITUTUL EUROPEAN
2015

3
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Cuvinte-cheie: criticism retoric, abordări calitative şi critice, ştiinţele


comunicării

4
Cuprins
Cuvânt­înainte /

Introducere /

Capitolul I. O istorie metodologică americană a domeniului


ştiinţelor comunicării /

Capitolul II. O istorie alternativă a abordărilor calitative şi


critice ale fenomenelor comunicaţionale /
1. Alberto González: Ghidul /
2. Edwin Black: Începutul /
3. Criticismul neo­aristotelian: Forbes Hill /
4. Criticismul etic: Karlyn Kohrs Campbell /
5. Criticismul dramatic: Kenneth Burke /
6. Criticismul narativ: William F. Lewis /
7. Criticismul postmodern: Raymie McKerrow /
Concluzii /

Bibliografie /

Abstract /

Résumé /

5
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

6
Cuvânt­înainte

Apariţia, la Institutul European din Iaşi, a cărţii


Criticismul retoric în Ştiinţele comunicării. Atelier pentru un
vis a doamnei Georgina Oana Gabor constituie, fără îndoială, un
important eveniment publicistic în domeniul ştiinţelor comu-
nicării, aşa cum sunt aceste ştiinţe cercetate şi predate în
facultăţile de comunicare de la noi din ţară. Cartea la care ne
referim încheie o autentică şi excelentă trilogie, fiind precedată
de cărţile Play(ing) With(in) Parantheses. A Meta­critical
Analysis of Communication and Culture (Editura Universităţii
de Vest din Timişoara, 2004) şi Politicul în paranteză. Metode
calitative de cercetare în comunicarea interculturală (Institutul
European, Iaşi, 2014). Titlurile celor trei cărţi ne arată cu toată
claritatea că autoarea este dedicată cercetării metodelor cali-
tativ­critice utilizate în analiza fenomenului complex al comu-
nicării umane, îndeosebi în acel subdomeniu al său cunoscut
sub denumirea de comunicare interculturală.
După cunoştinţa noastră, Georgina Oana Gabor este
persoana aflată în cea mai potrivită poziţie pentru cercetarea
metodelor calitative din domeniul comunicării interculturale.
Nu doar cele trei cărţi ale domniei sale, dar şi alte lucrări şi, mai
ales, activitatea didactică desfăşurată cu studenţii şi masteranzii
Universităţii de Vest din Timişoara care se specializează în
ştiinţele comunicării atestă că e vorba de o cercetătoare şi o
profesoară cu o competenţă profesională dincolo de orice îndo-
ială, o autoare deja bine cunoscută şi apreciată de către toţi cei
preocupaţi de problematica fenomenului comunicării, dar şi de

7
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

cultură în general. În toate lucrările sale, precum şi în activitatea


sa didactică, Georgina Oana Gabor, cu talentul său oratoric şi cu
stilul său de vorbire şi mai ales de scriere de o eleganţă rar
întâlnită, se străduieşte cu deplin succes să valorifice cunoştin-
ţele şi competenţele dobândite atât la Universitatea de Vest din
Timişoara, ca studentă, cât, mai ales, pe cele dobândite în cei
patru ani (1999­2003) în cadrul pregătirii doctoranturii din
Statele Unite ale Americii. Sensibilă şi receptivă la tot ceea ce
se întâmplă semnificativ în jurul său, având o putere de muncă,
o cultură, o curiozitate de cunoaştere şi o dotare intelectuală cu
totul remarcabile, Georgina Oana Gabor a ajuns poate cea mai
competentă personalitate din domeniul comunicării intercul-
turale din ţara noastră şi foarte bine cunoscută şi apreciată de un
număr tot mai mare de autori din alte ţări, în primul rând din
ţara­continent în care şi­a făcut studiile doctorale.
Primele două sintagme din titlul cărţii la care ne referim,
foarte fericit alese, anume „criticismul retoric” şi „ştiinţele
comunicării”, sunt foarte sugestive pentru întregul conţinut al
cărţii. Criticismul retoric are ca obiect de cercetare retorica, iar
aceasta este considerată drept cea mai veche cercetare a
comunicării. Retorica a fost privită sub cel puţin trei aspecte: ca
activitate de comunicare, ca disciplină de învăţământ şi ca
domeniu de cercetare teoretică sau ca teorie. Sub primul aspect,
ea este la fel de veche ca şi omul şi societatea umană. Ca
disciplină de învăţământ, ea s­a constituit acum circa două
milenii şi jumătate în Grecia Antică, mai ales la Atena. Iar ca
teorie sau domeniu de cercetare, începând cu opera lui Platon şi
mai ales cea a lui Aristotel, în Grecia Antică, dar şi cu cea a lui
Cicero şi Quintilian, în Roma Antică.
La început, retorica avea ca obiectiv realizarea per-
suasiunii, adică a influenţării şi schimbării, prin discurs, a
opiniilor, credinţelor, atitudinilor şi comportamentelor oame-

8
nilor. Domeniile principale erau cel politic (discursul delibe-
rativ), juridic (discursul forensic) şi ceremonial (discursul
epidictic). Căile principale prin care se urmărea producerea
persuasiunii erau ethos­ul (credibilitatea oratorului), logos­ul
(argumentarea logică) şi pathos­ul (emoţiile şi sentimentele
auditoriului), folosite astfel: prima, în partea de început a
discursului, cea de a doua, în partea centrală a discursului, iar
ultima, în partea de încheiere a discursului. Obiectivul mai
general al discursului retoric era triplu: să instruiască (docere),
să pună în mişcare (movere) şi să placă sau să delecteze
(delectare). Cicero a teoretizat cele cinci canoane ale retoricii:
invenţia (crearea argumentelor şi dovezilor pentru susţinerea
unui punct de vede, a unei teze), dispoziţia (aranjarea sau ordo-
narea argumentelor pentru obţinerea unui efect maxim), elocuţia
(folosirea unui limbaj şi a unor figuri de stil care să atragă sau
să încânte), memoria (memorarea argumentelor şi a ordinii în
care vor fi prezentate) şi acţiunea (rostirea propriu­zisă a
discursului cu tot ceea ce ţine de acest lucru).
Din cele spuse, este evident că avem în vedere o perioadă
de început, în care discursul era eminamente oral, într­o societate
în care comunicarea orală era cvasi­exclusivă. Cu timpul, cu
dezvoltarea mijloacelor de comunicare (răspândirea comunicării
scrise, apariţia tiparului, a telegrafului, a telefonului, a radioului, a
televiziunii, iar, mai recent, a calculatorului şi internetului),
domeniul retoricii s­a extins enorm şi, prin urmare, şi
mijloacele, metodele şi tehnicile s­au diversificat. Retorica a
rămas ca o disciplină care cercetează comunicarea, dar a apărut
şi ştiinţa comunicării. Aşa încât, azi, termenul de „Retorică” se
foloseşte pentru a desemna cercetarea comunicării sub aspectul
său „umanist”, iar termenul de „teorie a comunicării” se
foloseşte mai ales pentru a desemna cercetarea comunicării din
punct de vedere „ştiinţific” şi mai ales cantitativ.

9
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Cercetarea comunicării sub aspectele ei cele mai gene-


rale, care acoperă atât aspectul „umanist”, cât şi pe cel „ştiinţi-
fic”, poartă mai degrabă denumirea de „Criticism retoric”, sau
„Critică retorică” sau chiar „Retorică critică”. Alegerea este, în
ultimă instanţă, o chestiune de preferinţă personală. Autoarea
cărţii de faţă a optat pentru primul titlu. Criticismul retoric ni se
înfăţişează, astfel, sub forma unei meta­teorii, adică a unei
meta­retorici, care cercetează complexul fenomen al comu-
nicării prin analiză, în vederea evaluării şi înţelegerii comuni-
cării în diferitele sale forme şi niveluri.
În cartea de faţă, doamna Georgina Oana Gabor şi­a
propus şi a reuşit să cerceteze comunicarea interculturală. Pentru
aceasta, domnia sa a ales, prin altele, ca lucrări fundamentale,
cartea autorului american Em Griffin A First Look at
Communication Theory (ediţia a treia, 1997) şi excelenta anto-
logie a autorului american Carl R. Burgchardt, Readings in
Rhetorical Criticism (1995). Iar scopul mărturisit al domniei
sale a fost să cerceteze, prin intermediul unor studii de caz şi a
unei experienţe intelectuale personale dobândite mai ales în
perioada doctoranturii în Statele Unite ale Americii, metodele
calitativ­critice folosite în comunicarea interculturală. Simpli-
ficând oarecum lucrurile, putem spune că aici, în acest obiectiv
urmărit de către autoare, ca şi în întregul demers analitic, se
întâlnesc retorica, în sensul de cercetare umanistă a comunicării
(Rhetorical Criticism) şi comunicarea cercetată din punct de
vedere ştiinţific (Communication Theory).
După ce în cartea sa anterioară autoarea analizase ceea
ce domnia sa numea „Politicul în paranteză”, de data aceasta îşi
propune un fel de deparantezare a politicului prezent în procesul
comunicării, îndeosebi al comunicării interculturale. Desigur,
este vorba de o accepţiune cu totul specială a „politicului”, spre
a nu fi confundat cu accepţiunea obişnuită, cotidiană. Domnia

10
sa porneşte de la primul capitol al cărţii menţionate a lui Em
Griffin („Talk about communication”), capitol în care autorul
american distinge cele şapte etape prin care a trecut teoria
comunicării în secolul XX în Statele Unite ale Americii, dar şi
în general. Ceea ce este deosebit de important pentru cartea pe
care o prefaţăm în aceste rânduri este faptul că, după profesorul
american menţionat, cercetarea ştiinţifică propriu­zisă a comu-
nicării începe cu studiul lui Herbert Wichelns din 1925, „The
literary criticism of oratory”, în care autorul american menţionat
stabileşte că cel care constituie activitatea teoretică adecvată în
cadrul domeniului nou apărut este tocmai criticismul retoric.
Prin aceasta, el stabileşte o distincţie netă între studiul critic de
până atunci al literaturii şi analiza discursului politic, care nu se
mai preocupă de valori precum permanenţa, necum de frumos,
ci de efecte. Criticismul priveşte, astfel, un discurs ca pe un tip
de comunicare adresată unui public particular, în timp ce
sarcina sa este de a analiza şi a aprecia metoda cu ajutorul
căreia oratorul îşi difuzează ideile în rândul publicului său.
Astfel, susţine autoarea, urmând analiza lui Em Griffin,
articolul lui Wichelns consolidează formele de persuadare
aristotelice (ethos, logos şi pathos) drept modalitatea prin
excelenţă de a evalua discursul public. Această practică a cerce-
tării, numită de Griffin „metoda neo­aristotelică de a practica criti-
cismul retoric”, a dat norma cercetării academice, în contextul
noului apărut domeniu, timp de decenii. Retorica, înţeleasă până
atunci drept o artă (ceea ce făcea ca şi imposibilă cercetarea ei
cu mijloacele ştiinţifice obişnuite, cantitative), este treptat
considerată o ştiinţă, sau măcar o disciplină cvasi­ştiinţifică,
deci una care poate folosi metode ştiinţifice de cercetare. Până
la urmă, după discuţii îndelungate şi anevoioase, se ajunge la
consensul că retorica poate fi cercetată ştiinţific, dar cu metode
calitative, sau calitativ­critice.

11
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Aplicând rezultatele obţinute şi teoretizate de autori ca


Wichelns şi numeroşi alţii care au venit ulterior în acest
domeniu de cercetare, la domeniul comunicării interculturale,
doamna Georgina Oana Gabor îşi formulează mai exact
obiectivul demersului său, anume acela de a­şi valorifica dubla
experienţă culturală, română şi americană, pentru a­l introduce
pe cercetătorul sau studentul român interesat de comunicarea
interculturală în problematica literaturii şi dezbaterilor ameri-
cane din acest domeniu. Sau, poate mai exact, de a aduce în
atenţia şi dezbaterile cercetătorilor român din acest domeniu
literatura, dezbaterile şi rezultatele obţinute de către unii dintre
cei mai importanţi autori americani ai domeniului. Ca moda-
litate de realizare a acestui obiectiv, Domnia Sa procedează la
prezentarea unor importante studii de caz realizate de către
autori americani, printre care Alberto González şi Jennifer L.
Willis­Rivera (cu extraordinara analiză a contribuţiei, mai ales
după moarte, a cântăreţei de muzică tejana Selena Quintanilla,
la stimularea aspectelor celor mai profunde şi subtile ale
comunicării interculturale), continuând cu analiza de caz a unor
studii realizate de autorii Edwin Black (începutul criticismului
retoric), Forbes Hill (criticismul neo­aristotelian), Karlyn Kohrs
Campbell (criticismul etic), Kenneth Burke (criticismul
dramatic), William F. Lewis (criticismul narativ) şi Raymie
McKerrow (criticismul postmodern). Desigur, numărul autorilor
menţionaţi, citaţi şi analizaţi este cu mult mai mare, iar ideile
prezentate analitic şi critic, remarcabile pentru conturarea unei
imagini cuprinzătoare a domeniului criticismului retoric în
corelaţiile sale multiple cu ştiinţele comunicării, sunt mult mai
numeroase.
Cartea Criticismul retoric în ştiinţele comunicării.
Atelier pentru un vis a distinsei profesoare de la Departamentul

12
de Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii de Vest din
Timişoara, nu este deloc facilă, deşi este scrisă într­un stil
absolut fermecător. Ea informează cu o mulţime de idei noi, de
mare subtilitate şi profunzime, ceea ce solicită puternic capaci-
tatea de înţelegere a cititorului, impulsionează cercetarea
secretelor metodelor calitativ­critice în analiza comunicării, dar
şi delectează prin frumuseţea analizelor şi a stilului folosit.
Ceea ce merită o remarcă specială este modul în care
este scrisă această carte. Autoarea însăşi ni se prezintă ca
personaj principal, aflat într­o conversaţie permanentă atât cu
autorii analizaţi, cât şi cu cititorii săi potenţiali. Cartea este scrisă
de un personaj care dialoghează continuu cu cititorii, vorbeşte
mereu la persoana I singular, îşi comunică şi transmite continuu
propriile­i trăiri în procesul de metabolizare a ideilor importante
formulate de diverşi autori în domeniul criticismului retoric şi al
ştiinţelor comunicării, îşi expune şi intercalează propria­i
înţelegere şi propriile­i opinii în legătură cu cele discutate. De
asemenea, cere permanent opinia cititorului pentru a se asigura
că acesta este prezent, este concentrat pe cele scrise şi şoptite de
către autoare, care îşi prezintă cu o sinceritate seducătoare
adevărata aventură trăită în chiar procesul elaborării şi redactării
cărţii de faţă.
Rămânând foarte aproape de textul prezentat, aflăm de
la autoare că această carte reprezintă sfârşitul unei aventuri
intelectuale, în care îşi expune posibilităţile reprezentaţionale în
cultura noastră prin intermediul interpretărilor sale personale ale
unor texte notorii din cultura academică americană, texte ce
definesc „nucleul tare” al cercetării din domeniul ştiinţelor
comunicării din Statele Unite ale Americii şi ale căror posi-
bilităţi teoretice ar trebui explorate în cultura română cât de
repede posibil. Domnia sa chiar contribuie intens la asimilarea
şi adaptarea ideilor principale din aceste texte prin lucrările pe

13
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

care le elaborează, prin cursurile şi seminariile pe care le ţine cu


studenţii şi mai ales cu masteranzii din domeniul comunicării şi
al negocierii interculturale.
Ne exprimăm bucuria de a fi avut şansa să citim această
carte, pe care o recomandăm cu toată căldura tuturor celor
interesaţi de problematica retoricii, a criticismului retoric şi a
comunicării, dar şi tuturor celor interesaţi de cultura autohtonă
şi de posibilităţile de integrare a ei în marea cultură universală.

Constantin GRECU

14
Introducere

Vara trecută, la aceeaşi dată, trăiam o zi deosebită: se


împlineau exact zece ani de când mă întorsesem în ţară, după o
„odisee“ americană la care, încă, am rămas cu gândul. Am
simţit, în acea zi, un imbold de a îmi textualiza parte din
experienţa de dincolo de ocean, îndemn care s­a materializat,
prin efort susţinut, într­o carte despre „America mea”. Am scris
acea carte în aer liber, pe telefonul mobil primit în dar de ziua
mea de la fratele meu, în urmă cu câţiva ani, în timp ce fiica mea
se juca. Am scris întâi un memo, apoi i­am adăugat paragrafe,
apoi mi l­am trimis prin e­mail şi am copiat totul în MSWord.
Şi iată că s­au adunat şase pagini. Când le­am văzut, mi s­a
părut un început bun şi am continuat şi, iată, aşa, încet­încet, s­a
conturat Politicul în paranteză: Metode calitative de cercetare
în comunicarea interculturală. În 17 august, încheiam cartea, în
ce priveşte partea de conţinut. Au urmat trei luni de zile în care
am adăugat diacritice, citări exacte, corecturi, iar din noiembrie,
când manuscrisul a fost acceptat de editura Institutul European
din Iaşi, până în 3 ianuarie anul curent, am rearanjat cartea con-
form exigenţelor de tehnoredactare ale editurii respective.
Mare bucurie a fost pentru mine momentul când mi­am
ţinut propria carte în mână. Şi mai mare bucurie a fost lansarea
volumului, în luna martie, la sediul revistei Orizont din Timişoara,
unde gazdă a fost Cornel Ungureanu, iar printre invitaţi s­au
numărat persoane de o mare ţinută intelectuală şi morală,
precum domnul profesor Ilie Gyurcsik, domnul profesor Lucian

15
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Ionică, autorul Cuvântului-înainte la Politicul în paranteză,


domnul Decan al Facultăţii de Ştiinţe Politice, Filosofie şi
Ştiinţe ale Comunicării din cadrul Universităţii de Vest din
Timişoara, profesorul Gheorghe Clitan, doamna Profesor
Rodica Superceanu, fost Decan al Facultăţii de Ştiinţe ale
Comunicării din cadrul Universităţii Politehnica din Timişoara,
alături de soţul domniei sale, dragul meu profesor de
matematică, Tiberiu Superceanu, dar şi colegi, unii dintre ei
foşti profesori, dragi mie, printre care menţionez numele
domnului profesor Alexandru Petrescu, domnul Sebastian
Petrişor, doamna Ştefana Ciortea­Neamţiu şi alţii, nemaivorbind
de colegii mai tineri, foşti studenţi la care ţin foarte mult, de
prieteni de o viaţă şi, nu în ultimul rând, de familie.
Despre lansarea respectivă doresc să spun un singur
lucru: că a fost momentul în care am reuşit să articulez, înainte
chiar de a începe să îmi înţeleg propria declaraţie, faptul că
efortul meu susţinut din ultimii zece ani, petrecuţi în cadrul
Facultăţii şi concentraţi, în speţă, pe actul pedagogic, nu
înseamnă altceva decât materializarea intenţiei mele permanente
de mediere culturală, de aducere a istoriilor discursive ale
domeniilor Ştiinţele Comunicării de aici, de la Timişoara, şi de
acolo, din Statele Unite ale Americii, la un „numitor comun”,
prin intermediul propriei mele experienţe discursive.
Ideea formulată atunci, singura, de altfel, ascunsă în
mănunchiul de mulţumiri cu care mi­am întâmpinat oaspeţii,
chiar şi pe cei absenţi, care, dintr­un motiv sau altul, nu reuşiseră să
participe la evenimentul meu, cu toate că îmi erau alături în spirit şi
în suflet, mi­a rămas în minte şi am petrecut, ulterior, mult timp
gândindu­mă la implicaţiile ei. În cercul restrâns al seminariilor
mele de Retorica negocierii, disciplină pe care o predau de
câţiva ani la masteratul de Comunicare şi mediere în conflictele

16
sociale oferit de Facultate, am discutat pe larg această idee,
realizând eu, tardiv, cum îmi stă în fire, că, împreună cu colegii
viitori mediatori, sau chiar practicanţi, deja, ai acestei noi
meserii în ţara noastră, pot reuşi, în fine, coordona experienţa
concretă a medierii culturale, proces în care, cum spuneam,
m­am angajat „spontan” acum aproape unsprezece ani, cu for-
mele discursive deja existente, dar şi cu cele nearticulate încă,
de a transpune acest tip de experienţă în regim academic.
Cu alte cuvinte, a început să aibe din ce în ce mai mult
sens pentru mine propria mea alegere, veche de când datează
masteratul la care lucrez: aceea de a oferi ca „punct de reper”,
ca (pre)text al întâlnirilor mele cu colegii masteranzi, cartea
editată de Carl R. Burgchardt, profesor la Colorado State
University, ajunsă, în 2010, la a 4­a ediţie şi care poartă titlul
simplu de Rhetorical Criticism (Criticismul retoric). Textele
compilate cu sârguinţă de profesorul Burgchardt în cartea
respectivă constituie, de când am început să predau Retorica
negocierii, punctele de plecare ale discuţiilor pe care acest
seminar le găzduieşte şi care au ca obiectiv fundamental fami-
liarizarea publicului academic român cu practicile de factură
calitativă ale cercetării pe domeniul Ştiinţelor comunicării, în
vederea, desigur, a găsirii de modalităţi proprii, „autohtone”, de
a articula posibilităţile de „producere” şi consolidare ale sen-
surilor culturale.
Iată de ce, această carte, ale cărei prime rânduri tocmai
le citiţi, constituie ultimul pas necesar în logica acelui proces
început cu mult timp în urmă, pas care încheie un periplu mai
vechi, o aventură care a început cu cincisprezece ani în urmă, pe
vremea când, proaspăt absolvent al şcolii de Filosofie de la
Timişoara, descindeam pe meleaguri străine şi îndepărtate, cu
dorinţa de a îmi desăvârşi educaţia printr­un doctorat în altă

17
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

ţară. Nu întâmplător a fost America şi nu orice alt loc din lume.


Rămân recunoscătoare şi mulţumesc, pe această cale, colegelor şi
prietenelor mele din copilărie, Alina Luca şi Ana­Maria Neagoe,
care mi­au stârnit interesul pentru acel spaţiu cultural şi m­au ajutat
să ajung acolo. Fără „America mea“, spun acum, cu toată respon-
sabilitatea, nu sunt nimic, tot aşa cum acolo, vreme de patru ani,
n­am fost nimic fără ţara pe care o port cu mine în suflet.
Devine din ce în ce mai clar pentru mine faptul că
această carte pe care o încep acum, cu credinţa că bunul
Dumnezeu mă va ajuta, şi de data aceasta, să duc sarcina la bun
sfârşit, este „sfârşitul aventurii“, este momentul în care închei
expunerea posibilităţilor reprezentaţionale în cultura noastră (pe
care îndrăznesc să le imaginez) prin intermediul interpretărilor
mele ale unor texte notorii din cultura academică americană,
texte ce definesc „nucleul tare” al cercetării pe domeniul
Ştiinţelor comunicării în Statele Unite şi ale căror posibilităţi
teoretice trebuie explorate în cultura noastră cât de repede
posibil. Discuţiile pe marginea acestor texte au la bază două
presupoziţii fundamentale: pe de o parte, istoria discursivă a
domeniului pe care o pot eu furniza publicului român este de o
comprehensibilitate rezonabilă şi comparabilă cu „istoriile” pe
care americanii înşişi le produc în texte numeroase, care devin
din ce în ce mai accesibile nouă tuturor; pe de altă parte, aceeaşi
istorie discursivă este eminamente legată de subiectivitatea mea,
de posibilităţile mele concrete de a delinia între „semnificativ”
şi „mai puţin important”, cu alte cuvinte, cum sună un raţiona-
ment mai vechi1, de propria mea „politică” a cercetării.

1
Georgina Gabor, Politicul în paranteză: Metode calitative de cercetare
în comunicarea interculturală, Editura Institutul European, Iaşi, 2014.

18
În privinţa acestei „politici”, nu pot spune decât un
singur lucru. Că ea este încă în stadiu de proiect. Că, neavând în
jurul meu pe nimeni care să fi beneficiat de aceeaşi dublă
experienţă culturală, cu care să pot forma o „comunitate”, în
numele căreia să vorbesc în mod legitim, dar intuind eu, de la
bun început, că nu întâmplător am fost „altfel” acolo şi „altfel”
aici, din 2004 încoace, sunt exact aceste diferenţe cele a căror
responsabilitate o port pe umeri. Că sunt datoare să le articulez
cât pot de bine, de precis, astfel încât cei care vin din urmă,
inclusiv propriul meu copil, să nu mai simtă hidoşenia
prăpastiei dintre locul de naştere al Ştiinţelor comunicării şi ţara
care le­a adoptat, aşa cum am simţit­o şi o simt eu de cinci-
sprezece ani încoace. Sunt datoare, cu alte cuvinte, să îmi ajut
concetăţenii să pornească la drum cu un bagaj epistemologic
esenţializat în ce priveşte istoria metodologică a Ştiinţelor
comunicării, bagaj pe care eu însămi îl port cu mine de atâta
amar de ani, pentru ca, astfel, textele noastre, despre cultura
noastră academică, despre propriile noastre posibilităţi repre-
zentaţionale în domeniul Ştiinţelor comunicării să îşi găsească,
în fine, locul binemeritat în cultura academică universală.
Dedic aceste pagini studenţilor mei de la masteratul de
Comunicare şi mediere în conflictele sociale, a căror bucurie
continuă a întâlnirii m­a mobilizat să fac efortul de a transpune
în aceste pagini înţelegerea noastră a posibilităţilor euristice
nelimitate ale metodei de cercetare calitativă pe domeniul
Ştiinţelor comunicării ce poartă numele de criticism retoric.

19
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

20
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

Capitolul I

O istorie metodologică americană a domeniului


ştiinţelor comunicării

Teoriile comunicării se predă la Universitatea de Vest din


Timişoara din anul 2005, de când domnul profesor doctor
Constantin Grecu, al cărui nume şi contribuţie la întemeierea,
consolidarea şi bunul mers al şcolii de Filosofie de la noi, de la
Timişoara nu necesită o prezentare aici, a introdus la nivel
masteral, în urma unei solicitări ministeriale, o dublă specializare:
Comunicare şi Filosofie. Primele cursuri de Teorii ale comunicării,
deci, au fost găzduite de profesorul Constantin Grecu.
Recent am reluat un dialog mai vechi cu domnia sa,
dialog care, pentru mine, înseamnă un mare dar, un dar de
neegalat şi pentru care nu îl pot, vreodată, „răsplăti” pe Domnul
Profesor. După apariţia Politicului în paranteză, mă aflam
într­un impas de natură epistemologică şi chiar existenţială, iar
domnia sa, prin generozitatea, îngăduinţa, atenţia extraordinară cu
care îmi întâmpina fiecare efuziune confesivă, dar şi cu modestia
care îl caracterizează în toate acţiunile în care se angajează, m­a
ajutat nu numai să depăşesc un moment critic, ci şi să îi anticipez
partea nevăzută încă, acea componentă a oricărei crize pe care
numai actul depăşirii sale concrete o pune la îndemâna înţele-
gerii. Cu alte cuvinte, am „ieşit” din această scurtă, dar intensă
interacţiune un alt om, pregătit să îşi asume responsabil viitorul,
cu tot efortul pe care acesta îl presupune, pentru că nu există

21
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

nimeni, realmente, care să o poată face în locul meu. Para-


frazându­l pe celebrul paznic din În faţa legii, nuvela lui Franz
Kafka, poarta aceasta a fost făcută anume pentru mine.
Printre multele lucruri pe care le­am discutat cu
Domnul Profesor Grecu a fost şi alegerea noastră comună de a
„fixa” ca punct de reper al discuţiilor tematice de la cursurile de
Teorii ale comunicării cartea profesorului Em Griffin de la
Wheaton College din Illinois, intitulată A First Look at
Communication Theory (O primă privire înspre teoriile
comunicării). Domnul Profesor mi­a povestit că, descoperind
cartea profesorului Griffin şi entuziasmat de conţinutul său,
precum şi de modalitatea de redactare, i­a scris acestuia pentru a
îi mărturisi aprecierea sa. Profesorul Griffin a răspuns, la rândul
său gratificat că, aici, la „capătul lumii”, cineva îl citeşte şi
apreciază. Într­adevăr, suntem, încă, „la capătul lumii”, iar
efortul de a ne autoreprezenta pe scena academică ţine, prea
adeseori, seama de colosalul prăpastiei dintre „noi“ şi „ceilalţi”.
Ba chiar, constat cu tristeţe, suntem autentice „mistere” unii
pentru alţii, în chiar comunitatea academică ale cărei interese
s­ar cădea să le articulăm. Lăsând, însă, la o parte aceste bizare
efecte ale celebrării individualismului în România, proiect
american desăvârşit, în ultimii douăzeci şi cinci de ani, de
poporul român, trebuie să consemnez aici faptul că alegerea
noastră comună, în ce priveşte cartea­manual despre care am
considerat, Domnul Profesor Grecu şi cu mine, că trebuie să
constituie (pre)textul întâlnirilor de la cursurile de Teorii ale
comunicării, realizează o primă „alianţă politică” în ce priveşte
construcţia simbolică în care ne­am angajat, şi anume cea a
domeniului Ştiinţelor comunicării, în versiunea sa timişoreană.
Cartea profesorului Em Griffin conţine, în primele
ediţii, o extrem de valoroasă şi benefică „istorie” metodologică

22
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

a domeniului, consemnată în capitolul Talk about communi-


cation (Vorbind despre comunicare). Voi prezenta, în cele ce
urmează, şi până când o traducere, atât de necesară, a cărţii
fundamentale a lui Griffin va apărea în ţara noastră, un rezumat
al celor expuse de profesor în capitolul ce schiţează „harta”
teoretică şi metodologică a domeniului Ştiinţele Comu-nicării.
Pornind de la premisa că istoria constituie o interpretare a
evenimentelor trecute, Griffin identifică, la data apariţiei celei
de a treia ediţii a lui A First Look, „şapte perioade istorice
semnificative ale teoriilor, metodelor de cercetare şi predare a
ştiinţelor comunicării”1, perioade care, tot profesorul ne
avertizează, adeseori manifestă porţiuni suprapuse. Iată care
sunt, conform profesorului Griffin, aceste intervale temporare
cu identitate proprie în ce priveşte profilul domeniului de care
ne ocupăm aici.
În primul rând, e vorba de ceea ce Griffin numeşte „anii
timpurii”, care aduc în prim plan retorica şi posibilităţile sale
înnoite de a da seama de un fenomen ce, abia atunci, atrage
atenţia corpului academic american ca fiind unul cu identitate
aparte, de sine stătătoare: anii 1900­1950. La începutul secolu-
lui trecut, consemnează Griffin, profesorii de oratorie (speech,
în limba engleză) făceau parte din departamentele de Limba
engleză. Punând accentul, în prelegerile lor academice, pe acel
canon al retoricii care, de la Aristotel încoace, poartă numele de
„acţiune” (delivery, în limba engleză), cu alte cuvinte, pe actul
performativ, eminamente oral, al oratoriei, aceşti profesori erau,
scrie Griffin, „priviţi de sus”, ca „rudele sărace”2 de către cei
care se ocupau de cercetarea şi predarea literaturii (engleze).
1
Em Griffin, A first look at communication theory (3rd ed.), McGraw-
Hill, New York, 1997, p. 20.
2
Ibidem.

23
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Astfel, scrie Griffin, ale cărui vorbe exacte doresc să le


consemnez aici, „În încercarea de a dobândi respect şi de a da
profil unei discipline academice proprii, un grup restrâns de
profesori de oratorie s­au desprins de Consiliul Naţional al
Profesorilor de Engleză (National Council of Teachers of
English) în 1914, şi au format Asociaţia Naţională a
Profesorilor Universitari de Oratorie (National Association of
Academic Teachers of Public Speaking)”3. Numele organizaţiei
s­a transformat, ulterior, în Speech Association of America
(Asociaţia Americană a Oratoriei) şi, cu toate că, zice Griffin,
mai existau, pe alocuri, profesori de oratorie rămaşi în poziţii
periferice ale departamentelor de limba engleză, până în 1935
„mai mult de 200 de oferte ale colegiilor şi universităţilor
americane listau un departament separat de oratorie”4.
Acest început al Ştiinţelor comunicării în Statele Unite
ale Americii merită un minim de comentariu, comentariu pe
care, cum e de aşteptat, nu fac decât să îl consemnez în aceste
pagini, care reflectă discuţiile pe care le avem în sala de curs,
împreună cu tinerii colegi de la masteratul de Comunicare şi
mediere în conflictele sociale. Merită remarcată francheţea cu
care profesorul Griffin marchează obiectivul principal al
„rudelor sărace” ale profesorilor de literatură engleză: acela al
emancipării, al ieşirii, deci, de sub „tutela” acestora din urmă şi
al afirmării unei identităţi proprii, autonome. În loc de a rămâne
în posturi defensive, argumentând că şi ei contribuie la bunul
mers al „academiei” americane, aceşti profesori­eroi găsesc în
„diferenţa” pe care o reprezintă faţă de „norma” definită de
literaţi un prilej de a îşi afirma, mai degrabă decât de a îşi nega,

3
Ibidem.
4
Ibidem.

24
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

identitatea academică, celebrând­o, în loc să participe la pro-


cesul de marginalizare a sa. Iată că „eroismul” în cultura acade-
mică americană, pe porţiunea sa legată de edificarea domeniului
Ştiinţelor comunicării, începe de aici, din anul 1914, un an
important de reţinut, în literă şi în spirit, de către toţi cei care
aspiră la o bună cunoaştere a istoriei domeniului.
Mai există un element extrem de important al acestui
eveniment istoric, la care doresc să mă refer, pe scurt: trebuie să
ne atragă atenţia un lucru esenţial, şi anume faptul că acei
profesori­eroi nu au iniţiat, nicicare, o astfel de „mişcare” pe
cont propriu. Că, dimpotrivă, au pus bazele unei organizaţii
guvernamentale, sub egida căreia îşi articulau crezul şi
identitatea. Apartenenţa la o instituţie alternativă le conferea,
deci, un statut, o „voce” în cultura academică americană, o
poziţie privilegiată, ale cărei interese dobândeau, automat, atât
legitimare, cât şi protecţie guvernamentală. Cu alte cuvinte, iată
cum instituţiile pot servi nu numai la aservirea individului,
conform unui raţionament mai vechi al lui Michel Foucault, ci
şi la împuternicirea sa.
Lăsând în urmă aceste fapte istorice, la care tocmai
m­am referit, dar exclamând, cum a procedat Kenneth Burke,
într­un context pe care îl vom discuta împreună la un moment
ulterior al acestui periplu în care ne­am angajat: „pentru numele
lui Dumnezeu, (dacă tot le avem la îndemână – adăugirea mea)
haideţi să le cercetăm implicaţiile!”5, să rămânem cu gândul la
posibilităţile pe care aceşti profesori de oratorie eroi le­au
deschis, pentru fiecare dintre noi, cei care ne punem în slujba
edificării domeniului Ştiinţelor comunicării în România.
5
Kenneth Burke, „The rhetoric of Hitler’s «battle»”, 1941, în Carl R.
Burgchardt (ed.), Readings in rhetorical criticism, Strata Publishing
Company, State College, PA, 1995, p. 209.

25
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Revenind la expunerea profesorului Griffin, iată că


următoarea sa observaţie se referă, nu întâmplător, la docu-
mentul, prin excelenţă, care atestă noua apariţie în oferta
academică a universităţilor americane, cu alte cuvinte, revista
(„journal“, în limba engleză) aferentă domeniului de studiu
proaspăt întemeiat din punct de vedere instituţional: Quarterly
Journal of Public Speaking (în traducere ar suna, Revista (cu
patru apariţii pe an) de Discurs Public). Revista respectivă
stipula, în chiar primul său număr, o serie de exigenţe de prin-
cipiu, printre care Griffin citează „un cadru mental/intelectual
suficient de (dezvoltat din punct de vedere – adăugirea mea)
ştiinţific”6, dar şi obiectivul organizaţiei, acela de a înlesni
accesul membrilor la „cercetarea ştiinţifică, în vederea discutării
unor răspunsuri reale la anumite întrebări”7. Sensul acestor
stipulări, apreciază Griffin, nu trebuie înţeles, la acel moment
„timpuriu“ al începutului noului domeniu, în literalitatea sa, ci
ca „preocupare pentru (obţinerea – adăugirea mea) respectabi-
lităţii în context academic, mai degrabă decât ca pe un imbold
de a descoperi legile eficacităţii în oratorie”8. Cursurile de ora-
torie constituiau simple „ghiduri practice” pentru cei interesaţi
în a influenţa diferite tipuri de public prin intermediul
„discursului (public), interpretărilor orale ale literaturii, anunţu-
rilor radiofonice, dramatizărilor, dezbaterilor sau discuţiilor la
mese rotunde”9. Sursele autorităţii, în ce priveşte acest tip de

6
James Albert Winans, Public speaking, principles and practice, The
Sewell Publishing Company, Ithaca, New York, 1915, apud Em
Griffin, op. cit., p. 20.
7
James O’Neill, „The national association”, în Quarterly Journal of
Public Speaking, 1, 1915, apud Em Griffin, op. cit., p. 20.
8
Em Griffin, op. cit., p. 21.
9
Ibidem.

26
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

instrucţie în ale oratoriei erau, cum ne aşteptăm, Platon,


Aristotel, Cicero şi Quintilian.
În ce priveşte cercetarea ştiinţifică propriu­zisă, afirmă
Em Griffin cu tărie, beneficiind, după ani, de „comunitate de
consens”, în proprii săi termeni, în privinţa acestei declaraţii,
aşa cum vom constata în capitolele următoare, studiul din 1925
al lui Herbert Wichelns de la Universitatea Cornell este cel care
„stabileşte că este criticismul retoric cel care constituie
activitatea teoretică adecvată în cadrul domeniului”10 nou
apărut. Deliniind, pentru întâia oară, între studiul critic al lite-
raturii şi analiza discursului public, Wichelns precizează că
aceasta din urmă „nu se preocupă de (valori precum – adăugirea
mea) permanenţa, necum de frumos. Este interesat de efecte.
Priveşte un discurs ca pe un tip de comunicare adresată unui
public particular, în timp ce sarcina sa este aceea de a analiza şi
a aprecia metoda cu ajutorul căreia oratorul îşi difuzează ideile
în rândul publicului său”11.
Articolul lui Wichelns consolidează, după Griffin,
formele de persuadare aristoteliene (logos, ethos şi pathos)
drept modalitatea prin excelenţă de a evalua discursul public.
Această practică a cercetării, pe care Griffin o identifică drept
„metoda neo­aristoteliană (de a practica) criticismul (retoric)” 12
a dat norma cercetării academice, în contextul noului apărut
domeniu, timp de decenii. Retorica, subliniază Griffin, era o
artă, lucru care făcea ca studiul ştiinţific al adresei publice, cu
metodele sale cantitative, să pară un proiect cu o raţionalitate

10
Herbert Wichelns, „The literary criticism of oratory”, 1925, în Carl
R. Burgchardt (ed.), op. cit., pp. 3-28, apud Em Griffin, op. cit., p.
21; sublinierea mea.
11
Ibidem.
12
Em Griffin, op. cit., p. 21.

27
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

greu de înţeles pentru majoritatea primilor profesori de oratorie,


în timp ce analiza retorică a diferitelor mijloace de difuzare a
informaţiei în masă lipsea cu desăvârşire, în baza convingerii că
media, simple surse de „amuzament” („entertainment”, în limba
engleză) nu puteau egala în importanţă discursul politic public
sau dezbaterile publice.
Parţial suprapus „anilor timpurii”, în ce priveşte istoria
teoretică şi metodologică a domeniului Ştiinţelor comunicării,
este intervalul 1930­1960, pe care Griffin îl caracterizează,
sumar, drept moment în care cercetarea fenomenului comu-
nicaţional, în speţă a efectelor mediatice, devine prerogativul
principal al ştiinţelor sociale. Iată de ce. Dacă, înaintea celui de
al doilea război mondial, efectele mijloacelor de comunicare în
masă puteau fi, în mod rezonabil, în baza unor raţionamente
credibile, neglijate, războiul „a creat o nevoie urgentă de a iden-
tifica modalităţi eficiente de informare, influenţare şi mobilizare
a unui număr cât mai mare de cetăţeni în vederea sprijinirii
efortului implicat de război”13. Astfel, cercetători de marcă,
veniţi dinspre ştiinţele sociale, depun efort în a descoperi
modalităţile în care mesajele difuzate în masă acţionează asupra
diferitelor tipuri de public.
Acest efort este consemnat de către Wilbur Schramm,
directorul Institutului pentru Cercetarea Comunicării de la
Stanford (Stanford Institute for Communication Research), în
cartea sa din 196314, publicaţie care atestă statutul pe care
Schramm îl conferă unui număr de patru cercetători veniţi
dinspre ştiinţele sociale în cadrul Institutului şi subliniază
contribuţia acestora la consolidarea cercetării fenomenului
13
Ibidem.
14
Wilbur Schramm (ed.), The science of human communication, Basic
Books, New York, 1963.

28
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

comunicaţional în calitate, nici mai mult, nici mai puţin, decât


de „părinţi fondatori” ai noului domeniu: politologul Harold
Laswell, psihologul social Kurt Lewin, sociologul Paul
Lazarsfeld şi psihologul experimental Carl Hovland. Preocupaţi
de fenomene variate, cu impact semnificativ asupra comuni-
cării, în noua sa, post al doilea război mondial, identitate, de la
propaganda nazistă (Laswell) la stilurile de leadership (Lewin),
până la eficienţa stilurilor de marketing în atragerea fondurilor
guvernamentale (Lazarsfeld) şi la efectele documentarelor
mobilizatoare asupra moralului corpului armatei (Hovland), cei
patru, dar mai ales cel care le­a consemnat, până la institu-
ţionalizare, eforturile, Wilbur Schramm, rămân în istoria
domeniului drept fondatorii acestuia, în ciuda unor speculaţii
mai vechi15 potrivit cărora, în acea perioadă, cercetarea pe
domeniul Ştiinţelor Comunicării ar intra în obscuritate.
Dimpotrivă. Mulţumită efortului inestimabil al lui Schramm, de
a „crea un «domeniu interdisciplinar» al (ştiinţelor) comu-
nicării, complementar ştiinţelor sociale consolidate, psihologia,
sociologia, ştiinţele politice, economia şi antropologia”16, a fost
creat primul program doctoral pe Ştiinţele Comunicării, la
Universitatea din Iowa, la sfârşitul anilor ’60, a fost consolidat
Institutul pentru Cercetarea Comunicării, la una dintre cele mai
prestigioase universităţi din ţară (Stanford), toate acestea
însemnând paşi eroici în consolidarea domeniului Ştiinţelor
comunicării şi în creşterea vizibilităţii acestuia pe scena acade-
mică americană.

15
Bernard Berelson, „The state of communication research”, 1959, în
John Durham Peters și Peter Simonson (eds.), Mass communication
and American social thought: Key texts, 1919-1968, Rowman &
Littlefield, Maryland, 2004, apud Em Griffin, op. cit., p. 22.
16
Em Griffin, op. cit., p. 22.

29
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Însă aceşti paşi eroici, consemnează Griffin, erau orien-


taţi înspre edificarea domeniului Ştiinţelor comunicării în spaţii
alternative, în totală ignoranţă cu privire la efortul similar
întreprins de către profesorii de oratorie în vederea aceluiaşi
scop. Faptul fundamental care marchează istoria domeniului,
încă din perioada sa de început, când, cum vedem, numele
însuşi de „comunicare“ este revendicat, ca definitoriu, de către
ambele perspective, este următorul: în ciuda „indiferenţei
manifestate de Schramm faţă de domeniul mai larg”17, o parte
dintre proprii săi studenţi s­au alăturat departamentelor de
oratorie, aducând, desigur, cu ei, metodele de cercetare (social)
ştiinţifice, precum şi agendele lor de cercetare. Datorită acestui
fenomen, apreciază Griffin, „domeniul nu va mai fi niciodată
acelaşi”18.
Următoarea perioadă pe care Griffin o identifică drept
parte a istoriei teoretice şi metodologice a domeniului poartă numele
de „revoluţie empirică” şi se răsfrânge asupra anilor 1950­1970.
Griffin (re)creează, pentru înţelegerea noastră, a celor care îl
citim, contextul care găzduieşte această nouă „mişcare istorică”:
departamentele de oratorie, beneficiind, după integrarea foştilor
studenţi ai lui Schramm, de uneltele acestora de lucru, metodele
de cercetare cantitativă/statistică, au trăit experienţe noi, printre
care Griffin menţionează „testarea în eprubetă”19 a canoanelor
retoricii clasice, al căror „adevăr principial”, de la sine înţeles,
de la Aristotel încoace, devine, pentru noii cercetători, ipoteză
de verificat prin mijloace empirice. De pildă, ilustrează Griffin,
dacă ethos­ul aristotelian se construia în baza unor atribute
precum inteligenţa, caracterul, dar şi bunăvoinţa oratorului faţă
17
Ibidem, p. 23.
18
Ibidem.
19
Ibidem

30
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

de publicul său, acest lucru nu mai este valabil pentru cerce-


tătorii a căror orientare empirică îi determină să verifice orice
astfel de „adevăr”, înainte de a îi accepta valoarea ca atare. Sub-
stitut conceptual al ethos­ului aristotelian, „credibilitatea comu-
nicatorului” („communicator credibility”, în limba engleză)
depindea, într­adevăr, aşa cum verifică noii cercetători, de
factori de competenţă (inteligenţa, în speţă) şi încredere în
orator (caracter), însă cercetătorii empirici nu găsesc nici un
motiv să alăture intenţiile pozitive ale oratorului faţă de publicul
său pe lista atributelor „credibilităţii oratorului”, considerând că
acest atribut este conţinut logic de cel anterior, al caracterului.
Dincolo de aceste amănunte, Griffin notează un fapt de
primă importanţă, specific perioadei din istoria metodologică a
domeniului pe care tocmai o discutăm. Iată că cercetătorii
empirici ai fenomenului comunicaţional „adoptă termenul de
[...] cercetare a (ştiinţelelor – adăugirea mea) comunicării
pentru a îşi distinge munca de analiza textuală istorico­critică a
retoreticienilor”20. Mai mult, în 1950, un an, iarăşi, extrem de
important de reţinut pentru fiecare dintre noi, un grup de
„cercetători“ – în acest moment, apelativul mărturiseşte, sper,
tipul de orientare metodologică înspre fenomenul comunicării
pe care aceste persoane îl girează şi exprimă – pun bazele unei
organizaţii profesionale alternative faţă de mai vechea Speech
Association of America (Asociaţia Americană a Oratoriei), şi
anume International Communication Association (Asociaţia
Internaţională a Ştiinţelor Comunicării). Cu alte cuvinte, iată
că adepţii cercetării empirice în ce priveşte comunicarea umană
achiziţionează spaţiu discursiv instituţionalizat în cadrul noului
domeniu, spaţiu care revendică, printre altele şi chiar în primul
rând, numele, termenul de „comunicare”, drept emblemă a iden-

20
Ibidem.

31
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

tităţii sale. Prin urmare, primii care îşi documentează expe-


rienţele, la nivel discursiv instituţional, prin aproprierea
termenului „comunicare” sunt cercetătorii empirici, foştii elevi
ai lui Schramm, veniţi dinspre ştiinţele sociale şi practicieni ai
metodelor de cercetare statistice, cantitative.
În ciuda protestelor, mai mult sau mai puţin articulate,
ale susţinătorilor retoricii, orientarea empirică dobândeşte din ce
în ce mai mult teren, în acest interval, aşa cum consemnează
Griffin, cu referire la contribuţiile notorii ale lui Shannon şi
Weaver, dar şi Berlo, autor de manuale21, cu toţii furnizori ai
celebrului „model liniar al comunicării” (sursa­mesaj­ca-
nal­receptor). Cu toate că majoritatea conceptelor cu care
operau proveneau din alte discipline, în special psihologia,
unitatea metodologică de la care se revendică cercetătorii
empirici câştigă, pentru aceştia din urmă, din ce în ce mai mult
teren pe teritoriul nou format al ştiinţelor comunicării. Ca
urmare, în 1969, vechea Speech Association of America îşi
schimbă numele în cel actual: Speech Communication
Association, instituţie al cărei nume ezit să îl traduc. Este cât de
poate de vizibilă transformarea, care atestă, prin achiziţia
termenului de „comunicare”, termen care, de la Schramm
încoace, era deja „al celorlalţi”, „asumpţia tacită potrivit căreia
orientarea ştiinţifică domina”22, în fine, în cadrul noului format
domeniu. Griffin mai adaugă că, la începutul anilor ’60, erau
puţine departamente de oratorie care conţineau termenul de
„comunicare” în titlu. Însă, până la mijlocul decadei următoare,
norma se inversează.

21
David K. Berlo, The process of communication, Holt, Rinehart, &
Winston, New York, 1960.
22
Em Griffin, op. cit., pp. 23-24; sublinierea mea.

32
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

Iată, deci, că, vreme de decenii, spaţiul discursiv al dome-


niului de care ne ocupăm în această schiţă istorică girată de
profesorul Griffin a fost, într­adevăr, un adevărat „câmp de
luptă“, cu miza, pentru fiecare dintre cele două „tabere” implicate,
de a achiziţiona, prin mijloace strict discursive – element pe care
nu îl pot sublinia îndeajuns – cât mai mult teren de partea fiecărei
(macro)orientări teoretice şi metodologice. S­ar putea crede că
succesele din 1914­1915 şi 1925 ale profesorilor de oratorie, pe
care ni le amintim cu siguranţă în acest moment, s­au
transformat, definitiv, în eşecuri, în anii ’60, o dată cu eforturile
întru instituţionalizare ale cercetătorilor empirici. Însă lucrurile
nu au stagnat aici. Aşa cum consemnează Griffin în cele ce
urmează, „turbulenţii” ani 1960­1970 aduc în prim plan un alt
element hotărâtor pentru profilul domeniului, aşa cum arată
acesta acum, în zilele noastre. Iată de ce.
Cum ne reamintim din variate surse, anii ’60 au
însemnat pentru Statele Unite momentul în care mari schimbări,
în adevărat regim cataclismic, aveau loc pe scena politică,
socială şi culturală a ţării; Griffin enumeră elementele acestei
„mutaţii“: lupta pentru drepturile civile, răzmeriţele urbane,
războiul din Vietnam, mişcarea hippie, revoluţia sexuală,
cultura drogurilor, Beatles­ii, dar şi asasinatele ale căror victime
celebre au fost fraţii John Fitzgerald şi Bobby Kennedy, dar şi
„regele” Dr. Martin Luther King Jr. şi Malcolm X. În mod
firesc, „anii turbulenţi” ai decadei a şasea a secolului trecut îşi
reflectă implicaţiile şi în cadrul noilor departamente de Ştiinţe
ale comunicării, printr­o „tranziţie abruptă de la interesul pentru
discursul public la concentrarea asupra comunicării interper-
sonale”23. Dacă, la începutul anilor ’60, oferta curriculară a
departamentelor de comunicare conţinea cursuri cum ar fi:

23
Ibidem, p. 24.

33
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

adresa publică, interpretarea orală, argumentare şi dezbatere,


persuasiune, retorică (clasică), spre sfârşitul decadei profilul
departamental, în aceiaşi termeni ai ofertei curriculare, arăta
radical diferit. Atenţia în actul cercetării şi predării ştiinţelor
comunicării în Statele Unite se concentrează, printr­o „mutaţie“
revelatoare, asupra altor chestiuni de interes, care dobândesc
legitimitate academică în acest interval, revoluţionar din toate
punctele de vedere: se studiază comunicarea nonverbală, gestio-
narea conflictelor, edificarea încrederii interpersonale, dezvăluirea
de sine, toate acestea mărturisind despre urgenţa adresării
chestiunilor de interes public real, autentice dileme existenţiale
pentru omul de pe stradă, care necesitau atenţie imediată din
partea comunităţii academice americane. Astfel, discursul
public intră într­o fază de obscuritate, lăsând ca interesul
stringent pentru comunicarea interpersonală să devină elementul
central şi celebrat al identităţii şcolilor de comunicare.
Această „mutaţie”, pe care o numeam cataclismică, a
avut o consecinţă majoră în ce priveşte mai vechea rivalitate
dintre profesorii de oratorie, întemeietorii departamentelor de
comunicare, şi cercetătorii empirici, veniţi dinspre ştiinţele
sociale, al căror efort de consolidare a identităţii domeniului
ştiinţelor comunicării prin uniformizarea, pe cât posibil,
metodologică, a acestuia, cu siguranţă că l­am reţinut. Efectul
anilor turbulenţi ’60 asupra dinamicilor departamentale este,
paradoxal sau nu, unul pozitiv: Griffin consemnează faptul că,
în această perioadă, „(adepţii) cercetării social­ştiinţifice
efectuau cercetarea, în timp ce umaniştii scriau manualele” 24
care consemnau rezultatele cercetării, spre beneficiul publicului
(academic) larg. Nici unul dintre grupuri nu mai dădea atenţie
discursului public: preocuparea dominantă pentru comunicarea
interpersonală şi de masă distrăgea atenţia de la mai vechea

24
Ibidem.

34
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

practică a revendicării identităţii în baza unor „obiecte


academice de interes” cât se poate de separate, care necesitau,
desigur, mijloace teoretice radical diferite de acces. Însă acest
efect benefic asupra vechii lupte metodologice din sânul
domeniului Ştiinţelor comunicării nu a ţinut mult. Iată că, în
mod cu totul spectaculos, tensiunea inerentă din cadrul dome-
niului este alimentată de un eveniment discursiv particular, cu
implicaţii majore asupra unui nou moment de înflorire a
orientării umaniste în contextul departamentelor de comunicare,
moment ce poartă numele de „noua retorică”25.
Noua retorică sau, în termeni plurali mai adecvaţi,
„noile retorici” apar ca efect neaşteptat al unei intervenţii ma-
jore în spaţiul discursiv a criticului Edwin Black, a cărui publi-
caţie din anul 1965 marchează o cotitură unică în evoluţia
domeniului Ştiinţelor comunicării înspre identitatea sa actuală.
Profesorul Griffin nu eşuează, nici de această dată, să sesizeze
importanţa covârşitoare a momentului apariţiei cărţii lui Black,
Rhetorical criticism: A study in method (Criticismul retoric. Un
studiu despre metodă), pentru domeniul a cărui istorie metodo-
logică ar fi avut cu totul alt curs în absenţa acestei intervenţii.
Rezervându­mi oportunitatea şi plăcerea de a discuta, pe larg,
într­un capitol ulterior, intervenţia profesorului Black pe scena
academică americană, am să mă limitez, acum, la a consemna
momentul exclusiv în termenii propuşi de Em Griffin, în
capitolul său de carte pe care îl discutăm, împreună, aici.
Black iniţiază o adevărată „rebeliune împotriva cerce-
tării retorice tradiţionale, pledând pentru o multiplicitate de
abordări în analiza evenimentelor comunicaţionale”26, notează
Griffin, adăugând că acţiunea revoluţionară a lui Black a bene-
ficiat, în ce priveşte implicaţiile sale, de aprecieri contradictorii.

25
Ibidem, p. 25.
26
Ibidem.

35
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Dacă o parte din comunitatea de cercetători, printre care Griffin


menţionează numele lui Douglas Ehninger, „proclama demisia
ortodoxiei retorice”27, de bună seamă că o altă, importantă,
parte a aceleiaşi comunităţi se pune în serviciul scopului opus,
şi anume acela de a interpreta intervenţia lui Black în sensul pe
care acesta l­a avut în vedere atunci când, după unii, a dat
„lovitura de graţie” neo­aristotelianismului. În fapt, istoria
metodologică a domeniului, cum vom vedea, trebuie să îi
acorde lui Edwin Black locul special pe care Griffin îl atestă în
manualul său teoretic, exact din cauză că, în 1965, profesorul
Black eliberează cercetarea comunicării din perspectivă uma-
nistă de lentila unică de acces de care beneficiase, vreme de
patruzeci de ani, de la Herbert Wichelns încoace. Cu alte
cuvinte, chemarea lui Black primeşte răspuns, iar în perioada
1965­1980, interval pe care Griffin îl consemnează ca următor
în această logică a curentelor, parţial suprapuse, ce definesc
profilul istoric al domeniului Ştiinţelor comunicării, moştenirea
sa teoretică prinde teren, manifestă în proliferarea „noilor
retorici”, care recuperează fenomene comunicaţionale de interes
din alte perspective decât cea clasică, neo­aristoteliană. Dacă,
într­adevăr, „discursurile bine construite şi raţionamentele bine
argumentate”28 nu mai dau norma interacţiunilor sociale reale,
în spaţiul cultural al Statelor Unite, este momentul, decide
Black şi, pe urmele lui, o „armată” de critici retorici, de a găsi
modalităţi, încă retorice, de acces la evenimentele comuni-
caţionale reale, autentice, chiar dacă acestea se rezumă, cum
scrie Griffin, la „un pumn ridicat în aer, o obscentitate strigată
pe stradă sau asedierea unei clădiri”29.

27
Ibidem.
28
Ibidem.
29
Ibidem, p. 26.

36
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

Dacă retorica recuperează, într­adevăr, ansamblul mijloa-


celor disponibile de persuadare, acest lucru va începe, după
Black, să se traducă în emergenţa unor retorici de tip particular:
vom avea o „retorică a puterii negrilor” („Rhetoric of Black
Power”), o „retorică a confruntării“ („Rhetoric of Confron-
tation”) şi alte asemenea „retorici ale ...”, care încep să dea
norma titlurilor din publicaţiile ştiinţifice aferente domeniului
Ştiinţelor comunicării. Îndreptându­şi atenţia înspre fenomenele
sociale de interes real, la data respectivă, inclusiv televiziunea,
filmul şi alte „producţii“ ale pop culturii americane, cu scopul
emancipat de a descoperi modalităţile subtile prin care „mij-
loacele de comunicare în masă dădeau, evident, contur culturii
populare”30 americane, „noii critici retorici” îşi fac, treptat, loc
în ceea ce pare să devină, post celebrul dicton al lui Marshall
McLuhan („Mediul este mesajul”), terenul incitant de desfăşu-
rare a unei adevărate „revoluţii mediatice”31.
Mai mult, dacă, până spre sfârşitul anilor ’70, cerce-
tătorii americani pe domeniul Ştiinţelor comunicării ignorau, cu
desăvârşire, „gândirea europeană, în ce priveşte legatura dintre
comunicare şi cultură”32, tributară, în mai toate contextele
culturale academice europene, modelului „marxist de analiză a
rolului mijloacelor de comunicare în masă în producţia valorilor
sociale”33, această situaţie se schimbă, după ce „noii critici
retorici” adoptă premisele teoretice majore ale aşa­numiţilor
„teoreticieni critici” europeni, filosofi şi sociologi extrem de
sceptici în ce priveşte elanul „obiectivist” al cercetătorilor em-
pirici de dincolo de Atlantic. Primii adepţi americani ai teoriilor

30
Ibidem.
31
Ibidem.
32
Ibidem.
33
Ibidem.

37
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

critice europene vor deveni conştienţi de modalităţile subtile


prin care cercetarea (aşa­zis) „ştiinţifică” serveşte, în ultimă
instanţă, dar invariabil, „interesele celor ce deţin puterea
politică şi economică”34, devenind, astfel, capabili să fructifice
posibilităţile inedite ale „noilor retorici”, în încercarea de a
demistifica condiţiile în care se realizează dominarea socială,
politică şi culturală, prin mijloace mediatice, şi a se înarma,
astfel, cu „amuniţie proaspătă în coliziunile periodice cu
reprezentanţii orientării social­ştiinţifice”35 pe scena cercetării
în cadrul domeniului Ştiinţelor comunicării.
În periplul teoretico­metodologic al profesorului Em
Griffin prin istoria domeniului, urmează o perioadă de căutare
febrilă a unui „model universal”36 de cercetare ştiinţifică a
fenomenului comunicării. Datele de plecare ale acestui nou
interval pe care Griffin îl consemnează (1970­1980) sunt cât se
poate de precare: în timp ce retorica intrase într­un proces de
diversificare, cercetarea empirică încerca un demers de conso-
lidare, desigur, ambele obiective realizându­se cu mijloace
exclusiv „din interior”. „Obiectul cercetării” ambelor grupuri
interesate în studiul comunicării, aparent acelaşi, manifestă o
fragmentare fără precedent: fiecare astfel de orientare dă atenţie
exclusiv câte unui aspect al actului comunicaţional, ignorân-
du­le, cu nonşalanţă, pe toate celelalte, dar şi pe cei interesaţi
academic în a articula astfel de alternative. Aşa încât, rezumă
Griffin, domeniul se caracteriza, în această perioadă, printr­o
lipsă de unitate, de „disciplină”37 fără precedent.

34
Ibidem.
35
Ibidem.
36
Ibidem.
37
Ibidem.

38
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

În acest context, apare interesul, în speţă al cercetă-


torilor empirici, generat de autentica presiune, exercitată asupra
comunităţilor ştiinţifice de pretutindeni, de cunoscuta carte a lui
Thomas Kuhn, Structura revoluţiilor ştiinţifice, pentru găsirea
unui „model universal”, a unei „paradigme” universale, care să
dea seama de întreaga cercetare pe domeniul Ştiinţelor
comunicării şi care să ateste, astfel, în termenii lui Kuhn,
statutul său de „ştiinţă matură”. Însă efortul susţinut al cercetă-
torilor (în speţă empirici) pe domeniul Ştiinţelor comunicării, de
a identifica o astfel de (macro)teorie unificatoare, care să
legitimeze obiectul cercetării, cum nici o altă „polemică
politică” nu ar fi putut­o face, eşuează, spre sfârşitul intervalului
pe care îl discutăm aici, sub îndrumarea profesorului Griffin. Se
pare că intenţia de a dobândi „respectabilitate academică în
rândul colegilor din departamentele de psihologie şi socio-
logie”38, pe această cale, nu se materializează, efect care, într­o
primă instanţă, nu pare să stârnească suspiciuni, în rândul
specialiştilor în comunicare din cele două „tabere”, în privinţa
legitimităţii căutării unei astfel de „paradigme universale”, de la
care să se revendice întreaga cercetare din cadrul domeniului.
Dimpotrivă, efortul cercetătorilor din ambele grupuri de
interes este cât se poate de susţinut, cu toţii orientându­se înspre
„definirea obiect(iv)ului central de cercetare în cadrul dome-
niului”39 – la un moment dat, acesta devine „interacţiunea sim-
bolică orală”40 – în timp ce autorii de manuale depun eforturi
incomensurabile în cartografierea, cât se poate de schematică, a
„factorilor care determină crearea şi interpretarea mesajelor”41.

38
Ibidem, p. 27.
39
Ibidem.
40
Ibidem.
41
Ibidem.

39
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Diferitele „modele ale comunicării”, fiecare mai complex, mai


elucubristic decât cele dinaintea sa, nu reuşesc, însă, consem-
nează Griffin, să „genereze consens în ce priveşte calitatea de
paradigmă a procesului comunicaţional”42. În final, dezvăluie
profesorul Griffin, căutarea alertă a „modelului universal” de
cercetare îşi pierde din acuitate.
Urmează ultima perioadă pe care profesorul Griffin o
discută în capitolul său asupra istoriei teoretico­metodologice a
domeniului: intervalul 1980-prezent; evident, e vorba de „pre-
zentul“ din anul 1997 al publicării celei de a treia ediţii a lui A
First Look. Să observăm, împreună, cum caracterizează Em
Griffin aceşti ani. În primul rând, cum ne aşteptăm deja, profe-
sorul găseşte „evenimentul decisiv“ al intervalului studiat,
eveniment în jurul căruia, ca în fiecare din cazurile discutate în
prealabil, îşi organizează raţionamentul, construind, simbolic,
dependenţa întregii manifestări, aferente perioadei discutate, de
acel eveniment cu rol de nucleu ordonator. De această dată, este
vorba de o apariţie specială, în anul 1983, a unui număr al
revistei Journal of Communication (Revista de comunicare, în
traducere), număr dedicat „achiziţionării de teren”43 în ce
priveşte identitatea domeniului Ştiinţelor comunicării. Cele
treizeci şi cinci de articole dezbat „starea de sănătate” a
domeniului, estimând­o din variatele perspective pe care le
exprimă, a căror unitate, totuşi, reflectă „amestecul de energie
creativă şi agitaţie obositoare”44 ce caracterizează momentul,
prin intermediul termenului inedit, care ţâşneşte din toate păr-
ţile, în încercarea de a articula tensiunile pe care specialiştii în
comunicare le trăiesc şi le resimt fără deosebire: este vorba de
42
Ibidem; sublinierea mea.
43
Ibidem, p. 28.
44
Ibidem.

40
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

termenul „ferment”. Ce înseamnă, însă, acest „ferment” în sânul


domeniului Ştiinţelor comunicării, despre care Griffin apreciază
că, încă, descrie dinamicile sale inerente la momentul redactării
acestui capitol de carte?
Pe de o parte, procesul de „fermentare”, identificat de
diagnosticienii din 1983 ai domeniului Ştiinţelor comunicării,
se reflectă în creşterea fără precedent a numărului departa-
mentelor de comunicare în universităţile americane: la data la
care scria Em Griffin, era vorba de două mii de astfel de
departamente. Numărul de absolvenţi ai şcolilor de Ştiinţele
Comunicării creşte dramatic, de la 11.000 în 1970, la peste
50.000 în 1990. Pe de altă parte, însă, „fermentul” se referă la
direcţiile majore de cercetare generate de tensiunile din jurul
anilor ’80. Griffin reuşeşte să identifice cinci astfel de orientări.
În primul rând, e vorba de un interes crescut faţă de
cercetarea interpretativă, prin contribuţii ce ţin de studiile culturale,
dar şi de orientările feministe, al căror telos emancipativ rămâne
cel al „demascării şi remedierii dezechilibrelor puterii”45. În al
doilea rând, Griffin se referă la ascensiunea metodelor etnografice,
cu alte cuvinte, a metodelor de cercetare calitativă bazate pe
observaţia participativă a variatelor contexte culturale. În al
treilea rând, e vorba de „încercarea de a pătrunde în «cutia
neagră» a minţii (umane – adăugirea mea) prin modelarea
structurilor mentale şi a proceselor cognitive ce ghidează
comportamentul comunicaţional”46. În al patrulea rând, consem-
nează Griffin, comunicarea interpersonală dobândeşte din ce în
ce mai mult teren în agenda generală a cercetării, prin studii ce
se concentrează asupra familiei, prieteniei şi relaţiei romantice.
În al cincilea rând, observă Griffin, avem de­a face, în anii
’80­’90, cu un pluralism fără precedent al „intereselor şi
45
Ibidem.
46
Ibidem.

41
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

agendelor de cercetare”47 ale specialiştilor în domeniul Ştiin-


ţelor comunicării. Dacă, iniţial, o astfel de tendinţă părea de bun
augur, se dovedeşte că divergenţa extremă în privinţa „intere-
selor” în cercetare constituie, mai degrabă, un neajuns, o
slăbiciune a domeniului, al cărui caracter fragmentar devine, în
anii ’90, emblema sa în interacţiunile interdisciplinare.
Prin urmare, constată profesorul Griffin, devine dificil,
pentru cei „din afara“ domeniului, să înţeleagă natura cercetării
în contextul departamentelor de Ştiinţe ale comunicării, lucru
care pune, desigur, în pericol, „locul în comunitatea academică
americană” pe care aceste departamente îl pot şi îl vor ocupa.
Griffin consemnează faptul că, la momentul redactării acestui
capitol al cărţii sale, întrunirile dintre specialiştii în ştiinţele
comunicării erau, adeseori, punctate de lamentări de genul,
„nimeni nu ştie cine suntem“. Părerea domniei sale este că mai
corectă ar fi întrebarea: „ştim noi, oare, cine suntem?”. Ce poate
constata, în baza istoriei teoretico­metodologice pe care tocmai
o încheie, este că cele două tipuri de abordări, interpretativă sau
umanistă, pe de o parte, tributară metodelor de cercetare
calitativă (criticismul retoric, în speţă, dar şi noile orientări
etnografice) şi, pe de altă parte, perspectiva social­ştiinţifică,
empirică, ce dă credit metodelor de cercetare cantitativă,
statistică, ajung să deţină porţiuni (cvasi)egale de teren discur-
siv în ce priveşte cercetarea pe domeniul Ştiinţelor comunicării,
la sfârşitul secolului XX. Însă acest lucru nu face decât să
sporească tensiunea dintre cele două tipuri de abordări, radical
diferite, iar intrarea în noul mileniu, preconizează Griffin, are
loc sub semnul acestei dinamici tensionate, care constituie

47
Ibidem.

42
O istorie metodologică americană a domeniului ştiinţelor comunicării

„cauza principală atât a fermentării, cât şi a fragmentării” 48


domeniului Ştiinţelor comunicării, în spaţiul cultural american.
Em Griffin îşi încheie periplul istoric aici, în pragul
mileniului al treilea, îngândurat de întrebări precum: dacă
graniţele care mărginesc teritoriul discursiv al Ştiinţelor
comunicării sunt atât de fluctuante şi de laxe, încât cu greu
putem aprecia dacă există ceva ce nu se poate constitui drept
obiect de cercetare în ştiinţele comunicării, există, totuşi,
activităţi umane pe care le­am exclude din categoria obiectelor
de interes academic al specialiştilor pe domeniul Ştiinţelor
comunicării? Sau: care sunt evenimentele pe care le apreciem,
fiecare dintre noi, cei care l­am însoţit pe profesorul Griffin în
această descriere a sa a istoriei teoretico­metodologice a
domeniului, ca deţinând o importanţă majoră, în ce priveşte
configurarea acestui „profil istoric” al său, în detrimentul
tuturor celorlalte posibile? Şi, nu în ultimul rând, cum ne pozi-
ţionăm în această alegere, la această răscruce, marcată de
dichotomia umanist/social­ştiinţific sau calitativ/cantitativ? Este
momentul să încerc un răspuns personal la interpelarea
profesorului Griffin, răspuns care să încheie acest capitol despre
istoria metodologică a domeniului Ştiinţelor comunicării în
spaţiul cultural al Statelor Unite.
Dacă în alt context49 mi­am mărturisit, fără ezitare,
afiliaţia „politică” – în sensul „politicului” cu care operez şi
care are un profund caracter epistemologico­academic – este
momentul articulării istoriei discursive a propriei mele alegeri,
cu alte cuvinte, al expunerii propriei mele istorii teore-
48
Ibidem, p. 30.
49
Georgina Gabor, Play(ing) with(in) parentheses: A Meta-critical
analysis of communication and culture(s), Editura Universității de
Vest din Timişoara, Timişoara, 2004.

43
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

tico­metodologice, în baza căreia am ales, în ce mă priveşte, ca


metodele de cercetare calitativă (în speţă, criticismul retoric) să
îmi definească identitatea, la această răscruce, de care profe-
sorul Griffin vorbeşte în numele unei întregi comunităţi
academice angajate în identificarea specificului domeniului
Ştiinţelor comunicării. Voi încerca, în paginile care urmează, o
interpretare personală a textelor care documentează propria mea
experienţă academică în contextul periplului personal pe care
l­am demarat, cu cincisprezece ani în urmă, pe teritoriul
Ştiinţelor comunicării, texte care, în mod necesar, poartă
determinarea culturală a contextului care m­a găzduit, şi anume
cel al culturii academice americane. În felul acesta, răspund,
simultan, celor trei întrebări cu care se desparte de fiecare dintre
noi profesorul Griffin, la sfârşitul capitolului său. Aleg, cu alte
cuvinte, evenimentele pe care le consider de o semnificaţie
majoră ale istoriei teoretico­metodologice a domeniului, eveni-
mente care dau contur „obiectelor legitime ale cercetării” pe
care le includ în interpretările mele ale sensurilor culturale; în
acelaşi timp, alegerile mele, în termeni de documente care dau
seama de evenimentele la care mă refer, mărturisesc despre
(macro)orientarea teoretică şi metodologică pe care o pot şi o
voi exprima.

44
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Capitolul II

O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice


ale fenomenelor comunicaţionale

În urmă cu vreo jumătate de an, poate puţin mai mult,


discutam cu profesorul Alberto González de la Bowling Green
State University, Ohio, fost coordonator al tezei mele de
doctorat, chestiuni legate de articularea cât mai reuşită a
modalităţilor curente de (auto)legitimare a orientării umaniste,
interpretative sau, în termeni metodologici, calitative şi critice,
în contextul mai larg al studiului pe domeniul Ştiinţelor
comunicării. La data respectivă, aveam mare nevoie, ca în toate
momentele cruciale ale parcursului meu plin de „hurducături“
prin acest labirint epistemologic al teritoriului domeniului de
care vorbim, de sfatul domniei sale în această privinţă, eu
urmând să susţin public o prelegere cu rol de „preambul” la
iminenta apariţie a Politicului în paranteză, în contextul
conferinţelor lunare organizate de Institutul de Cercetări
Social­Politice, înfiinţat de profesorul Ioan Biriş, sub egida
Facultăţii, încă din 2005, dar care „produce” abia din 2013, de
când profesorii Florin Lobonţ şi Octavian Repolschi au devenit
Director, respectiv Secretar Ştiinţific. Profesorul González a
fost extrem de receptiv vizavi de apelul meu şi mi­a trimis prin
e­mail un rezumat al „argumentelor tari” pe care orice repre-
zentant al abordărilor calitative ale fenomenului comunicaţional
le poartă, ca pe tot atâţia „aşi în mânecă”, mereu în minte, că

45
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

poate, cine ştie, se mai întreabă cineva, printr­un colţ de lume,


„la ce bun metodele calitative şi critice de cercetare a fenome-
nului comunicării?”
Argumentele aceastea, în paranteză fie spus, mi­au
ajuns la urechi de nenumărate ori, până la saturaţie, în cei patru
ani petrecuţi în State la începutul mileniului al treilea, acolo
unde ne­a lăsat profesorul Em Griffin la finele capitolului
precedent. De fiecare dată când întâlneam vreun „specialist pe
ştiinţele comunicării” – şi au fost destui – modul în care domnia
sa se „identifica”, profesional vorbind, se referea exact la
opţiunea teoretico­metodologică ce îi găzduia atât cercetarea,
cât şi modalitatea de predare. La unul dintre primele cursuri pe
care le­am frecventat, în toamna lui 1999, doamna profesor
Lynda Dixon a avut ca invitaţi, câte unul sau câte doi la fiecare
dintre întâlnirile noastre săptămânale, reprezentanţii întregii
comunităţi academice găzduite de Şcoala de Ştiinţe ale
Comunicării pe care o urmam cu toţii, studenţi străini („interna-
ţionali”) sau americani. Aceste întâlniri, în contextul cursului de
Introducere în Ştiinţele Comunicării, ne­au furnizat, tuturor
celor „proaspăt veniţi”, ca masteranzi sau doctoranzi ai departa-
mentului, un prim sens cu privire la dinamicile domeniului în
studiul căruia ne angajasem. Invariabil, cadrele didactice de la
Bowling Green se identificau prin orientarea metodologică,
precum în interacţiunile sociale persoanele gay sau lesbiene se
referă, în primul (şi, adeseori, ultimul rând), la orientarea
sexuală, ca atribut prima facie al identităţii lor „totale”.
Acest lucru m­a intrigat, la momentul respectiv, în
asemenea măsură, încât, de timpuriu, am încercat să „ies”, cum
zicem noi, românii, pe cât posibil, „basma curată” din acest
trivium. Însă nu am „luat atitudine” imediat. Mi­am făcut,
cuminte, „temele”, în special în primul an, când încă

46
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

achiziţionam credite pentru titlul de Master’s of Arts, pas


necesar în obţinerea doctoratului. Cu alte cuvinte, am frecventat
cursuri de specialitate pe ambele tipuri de abordări, pe care, ca o
universitate care se respectă, universitatea de stat din Bowling
Green le oferea, nepărtinitor, viitorilor specialişti pe domeniul
Ştiinţelor comunicării: Metode de cercetare calitativă, dar şi
Metode de cercetare cantitativă (care, în planurile de învăţă-
mânt, necesitau, cu obligativitate, un curs de Statistică în
prealabil). Ulterior, (macro)orientările se diversificau, astfel
încât puteam opta, şi am şi făcut­o, pentru cursuri ulterioare în
cadrul uneia sau a alteia dintre perspective. De pildă, cursul de
Criticism retoric, disciplină separată în oferta curriculară, pe
care am ales­o, fără ezitare, în primăvara anului 2000, o dată ce
dobândisem acel „prim sens” al disputei, cu tradiţie istorică,
definitorie pentru domeniul în al cărui studiu mă angajasem, a
constituit, pentru mine personal, momentul când, pentru prima
dată de când studiam în State, am avut sentimentul că sunt pe
„drumul cel bun”, în căutarea mea a unei identităţi epistemo-
logico­metodologice proprii.
Revenind la argumentele legitimatoare ale orientărilor
calitative şi critice, în speţă în ce priveşte cercetarea în zona
interculturalităţii, arie academică în care, cum ne amintim
dintr­o altă discuţie1, profesorul González deţine un statut cu
totul privilegiat, domnia sa contribuind, prin eforturi inesti-
mabile, la conturarea unui profil al disciplinei de o reprezenta-
tivitate exemplară în ce priveşte aproprierea spaţiului discursiv
de către o multitudine de „voci”, aflate într­o perfectă, demo-
crată, armonie, profesorul González, deci, îmi da de ştire, în
momentul conversaţiei noastre de acum câteva luni că, zece ani

1
Georgina Gabor, op. cit., 2014.

47
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

după plecarea mea din State, orientările umaniste şi cele


social­ştiinţifice au declarat armistiţiu! Au declarat armistiţiu, în
baza observaţiei de bun simţ că un domeniu dinamic şi viguros
este mai valoros decât unul fragmentar, scindat de polemici
sterile, cu toate tributare unui tip sau altul de dogmatism
teoretic şi metodologic.
Al González reflecta, extrem de tranşant, pe marginea
acestei chestiuni, spunând, clar şi răspicat, că oricine consideră
că interacţiunea simbolică umană poate fi studiată în baza unei
singure paradigme de cercetare, a încetat să reflecteze la
semnificaţia autentică a cercetării. A crede, aprecia González,
că abordările calitative şi critice se bazează, într­o mai mare
măsură, pe judecata subiectivă a cercetătorului decât perspecti-
vele cantitative este la fel de fals ca şi a aprecia aceste din urmă
perspective drept scutite de „povara” argumentării retorice,
persuasive. În fapt, mărturisea Al González, lucrurile sunt mult
mai complicate. Problema cea mai spinoasă, chestiunea cea mai
arzătoare, în era în care trăim, problema diferenţei (inter)cultu-
rale, necesită un arsenal cât mai complet de metodologii cu
ajutorul cărora să dobândim, treptat şi nu fără dificultăţi, acces
la înţelegerea sa. Numai alăturând contribuţiile venite dinspre
diferitele tipuri de abordări teoretice şi metodologice putem
spera, consideră González, la înţelegerea lumii complexe în care
trăim. În sprijinul acestei teze se ridică voci alternative, adaugă
profesorul, atrăgându­mi atenţia asupra faptului că, la această
dată, se pot consemna publicaţii academice de genul celei a lui
Judith Martin şi Tom Nakayama 2, care oferă „modele
dialectice” ale cercetării, coroborând rezultate ale abordărilor
2
Judith N. Martin, & Thomas K. Nakayama, „Thinking dialectically
about culture and communication”, în Communication Theory, 9, 1,
February 1999, pp. 1-25.

48
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

calitative, critice şi cantitative, în ponderi echilibrate. În locul


„luptei pentru legitimare”, aceste modele strâng laolaltă, în mod
constructiv, obiectivele atinse de diferitele abordări metodolo-
gice ale complexului fenomen comunicaţional.
Desigur, erou al ascensiunii orientărilor calitative şi
critice în cercetarea comunicării interculturale, lucru pe care
l­am ilustrat (ca să evit termenul matematic „demonstrat”),
într­o măsură rezonabilă, în Politicul în paranteză, profesorul
González nu s­a sfiit să îmi amintească doar câteva dintre
calităţile orientării căreia i­a dat trup şi suflet în cariera sa:
domnia sa se referă la mandatul etico­moral care întregeşte
portretul celor care aspiră la analiza de tip interpretativ a
fenomenului comunicării umane. Desigur, apreciază González,
şi cercetătorii social­ştiinţifici se revendică de la structuri etice,
însă acestea prezintă o limitare la contextul cercetării pe care
omul de ştiinţă îl imaginează şi construieşte. Valorile care
primează, în aceste contexte, sunt previzibilitatea, controlul,
detaşarea, necum valorile etico­morale, care trebuie, în mod
necesar, să treacă într­un plan secund. În acest sens, argu-
mentează González, metodele calitative şi critice au ca premise
participarea şi implicarea socială, acestea promovând şi
făcându­se ambasadorii unui „praxis relaţional”, potrivit căruia
cercetătorul vorbeşte cu o anumită comunitate/cultură, renun-
ţând la mai vechea practică, cu pretenţii de ştiinţificitate, a
discursului despre comunitatea sau cultura respectivă.
În ultimă instanţă, Al González mă îndemna, alert, să
descurajez orice tip de „reacţie ciudată” a publicului meu de la
conferinţa Institutului prin precizarea simplă că, în Statele Unite
ale Americii, cele două tipuri antagonice de abordări ale
fenomenului complex al comunicării pot coexista şi coexistă,
realmente, lucru care, pentru domnia sa, constituia argumentul

49
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

suprem. Lucru de înţeles, după istoria teoretico­metodologică a


domeniului pe care tocmai am parcurs­o, împreună, graţie pro-
fesorului Em Griffin. Din fericire, publicul meu, la momentul
respectiv, nu a fost nici ostil, nici presat de urgenţa unei
rezolvări precipitate a chestiunii. Dimpotrivă. Întrebările care au
finalizat prezentarea m­au ajutat să explic raţiunea pentru care
metodelor de cercetare calitativă trebuie să li se confere un loc
privilegiat, alături de cele cantitative, în economia cercetării pe
domeniul Ştiinţelor comunicării, poziţie care să se reflecte, cât
de curând, în planurile de învăţământ românesc, textele, prin
excelenţă, cu ajutorul cărora legitimăm şi documentăm, aici şi
pretutindeni, experienţa didactică. Cu alte cuvinte, documentele
cu rol de hartă teoretico­metodologică – de calibrul oricărei
„istorii teoretico­metolologice”, precum cea a profesorului
Griffin – a domeniului căruia îi aducem serviciile noastre. Până
când argumentul suprem al profesorului González va dobândi,
în cultura noastră, a românilor, înţelegerea prima facie cu care îl
creditează cel care l­a înaintat, să începem, împreună, acest
periplu teoretico­metodologic alternativ prin ceea ce constituie
hăţişul de documente care atestă propria mea experienţă
academică pe teritoriul Ştiinţelor comunicării, contextualizată,
la momentul său iniţial, de cultura americană. Premisa mea de
lucru este că „începutul” e pretutindeni, că orice text care m­a
interpelat, personal, vreodată, este un la fel de „bun început” al
acestui parcurs ca oricare altul. Prin urmare, să începem de aici.

1. Alberto González: Ghidul

În Introducerea la ediţia a patra a lui Our Voices: Essays


in culture, ethnicity, and communication (Vocile noastre: eseuri

50
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

despre cultură, etnie şi comunicare), profesorul González


explică raţiunea pentru care această publicaţie, unică în cultura
academică americană, susţine culoarul de cercetare calitativă şi
critică pe domeniul Ştiinţelor comunicării, în detrimentul, desi-
gur, al altor opţiuni. Pentru Al González, de a cărui moştenire
teoretico­metodologică am beneficiat şi pe care am îndrăznit,
foarte de timpuriu, să o transform într­o „viziune” proprie,
comunicarea înseamnă „un proces continuu de reconstrucţie a
înţelesurilor simbolurilor pe parcursul interacţiunilor sociale”3.
Astfel, apreciază González, citându­l pe Carbaugh, „dacă dorim
să înţelegem acţiunile semenilor noştri, din punctul acestora de
vedere, trebuie să ascultăm cuvintele pe care aceştia le folosesc
pentru a discuta acţiunile respective”4. Accesând simbolurile pe
care oamenii le utilizează în interacţiunile lor sociale, dobândim
atât cheia privilegiată, cât şi calea de acces înspre semnificaţiile
pe care fiinţele umane le împărtăşesc cu semenii lor, în
contextul anumitor comunităţi, la configurarea cărora contribuie
înseşi simbolurile respective.
În încercarea de a oferi o „alternativă celor interesaţi în
a învăţa câte ceva despre cultură, etnie şi comunicare”5 pe calea
ascultării variatelor perspective pe care „cercetătorii etnici”
(ethnic scholars, în limba engleză) – termen care desemnează
comunităţile non­dominante din punct de vedere socio­cultural
în Statele Unite – reuşesc să le articuleze, în contextul oferit de
Our Voices, în baza, exclusiv, a propriei experienţe culturale şi

3
Alberto González, Marsha Houston, & Dolores V. Tanno, (eds.),
Our Voices: Essays in culture, ethnicity, and communication (4th
ed.), Roxbury Publishing Company, Los Angeles, 2004, p. 6.
4
Donald Carbaugh, Talking American, Ablex, Norwood, NJ, 1988,
apud Alberto González et al. (eds.), op. cit., p. 6; sublinierea mea.
5
Alberto González et al. (eds.), op. cit., p. 2.

51
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

în termenii unici în care ei înşişi descriu şi interpretează


experienţele respective, cei trei editori pornesc de la premisa că
însuşi procesul complex al comunicării poate fi accesat, din
punct de vedere epistemologic, în baza acestor descrieri şi
interpretări individuale ale culturii, în timp ce individul devine
punctul de acces înspre înţelegerea comunităţii culturale, în
întregul ei, pe care individul o reprezintă şi al cărei contur
epistemologic îl articulează, astfel, prin propria „voce“.
Scopurile cărora Our Voices serveşte sunt menite să
legitimeze aceste presupoziţii ale cercetării. Consemnând „sti-
lurile comunicaţionale şi acţiunile grupurilor culturale, din
perspectiva acestor autori”6, Our Voices intenţionează să explo-
reze relaţia complexă dintre comunicare şi cultură, printr­o
echilibrare binevenită a ponderii „vocilor” în spaţiul discursiv
academic, astfel încât vocea dominantă, articulată în „forme
privilegiate de cercetare ştiinţifică”7 şi care exprimă, mai
degrabă, „nefamiliaritatea (celor care o articulează – adăugirea
mea) cu acţiunile particulare care împrumută semnificaţie
categoriilor sau dimensiunilor culturale generale pe care le
creează”8, să înceteze să ofere perspectiva unică ce poate
legitima cercetarea academică, în general. Astfel, consideră
editorii, un alt obiectiv pe care Our Voices îl are în vedere este
acela de a invita experienţa umană pe scena cercetării, legiti-
mând­o, ca atare, ca fundament şi punct de acces în înţelegerea
şi studiul comunicării (culturale). Prin urmare, un al treilea
obiectiv este atins în mod implicit: atâta timp cât cercetarea
(academică) recuperează experienţa umană, ca temei al său,
interesul constant pentru fenomenul complex al comunicării
6
Ibidem.
7
Ibidem, p. 3.
8
Ibidem.

52
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

devine un efect necesar în această nouă „logică a cercetării”,


conceptul însuşi de „cercetare ştiinţifică/academică” accesând
noi poziţii în spaţiul discursiv, modificându­şi sensul, astfel
încât să integreze, mai degrabă decât să amuţească, excludă sau
delegitimeze astfel de expresii. În ultimă instanţă, cartea editată
de cei trei îşi propune să ilustreze, la modul cel mai concret,
vasta diversitate de perspective din care poate şi trebuie privit,
la începutul mileniului al treilea, căruia ne învrednicim să îi
deschidem porţile cu proprii noştri paşi, fenomenul de o
complexitate covârşitoare al comunicării umane.
Al González se numără printre cercetătorii pe domeniul
Ştiinţelor comunicării care deţin un adevărat „har” în privinţa
sincronizării cu propria agendă, în acest caz, a coordonării
dintre teoretic şi practic. Ba chiar, adeseori, ca într­un veritabil
mise­en­abyme al semnificaţiilor, scrierile sale lasă impresia că
cele două niveluri se confundă, (auto)raportându­se unul la
celălalt, fenomen explicabil în temeiul „praxisului relaţional” de
care tot domnia sa ne­a vorbit, la începutul capitolului de faţă, şi
care nu înseamnă altceva decât o consecinţă practico­teoretică a
celor expuse la modul teoretico­practic în Introducerea la Our
Voices. Pentru a ilustra cele de mai sus, am ales să mă refer la o
publicaţie a profesorului González din chiar cuprinsul cărţii
editate de domnia sa, alături de cei doi colegi, Marsha Houston
şi Victoria Chen. Scopul meu, în analiza ce urmează, este acela
de a propune un prim sens conceptului de mediere culturală,
sens girat de însuşi profesorul González în studiul său.
Contrapun, apoi, sensului respectiv, conform unui obicei mai
vechi, o definiţie proprie a medierii culturale, specifică, în
particular, culturii academice de pretutindeni, încercând, astfel,
să deliniez profilul unei practici culturale al cărei mărturisitor
mă portretizez, auto­textualizându­mi experienţa discursivă pe

53
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

teritoriul Ştiinţelor comunicării. Domeniu ale cărui graniţe


flexibile şi laxe, aşa cum le caracteriza profesorul Griffin la
finele incursiunii sale prin istoria sa teoretico­metodologică pe
care ne­a pus­o la îndemână, pot fi regândite, în baza caracte-
rului lor mereu simbolic, conform exigenţelor şi intereselor
celor care doresc să găsească adăpost şi legitimare în contextul
lor. Sunt prima care consideră de o dezirabilitate majoră un
astfel de proiect. Mai mult, fără să deţin „cunoaştere de expert”
în această privinţă, intuiesc faptul că paginile mele vorbesc în
numele unei comunităţi care, chiar dacă nu există încă, va
dobândi profil şi identitate şi datorită efortului meu de
(re)construcţie a graniţelor simbolice ale domeniului Ştiinţelor
comunicării dincolo (sau „dincoace”?) de spaţiul cultural acade-
mic al Statelor Unite. Iată, prin urmare, raţiunea pentru care
aleg, din numeroasele texte care îmi pot documenta experienţa
academică, pe cele care m­au interpelat nu neapărat din
perspectiva cunoaşterii pe care o oferă în privinţa profilului
american al domeniului Ştiinţelor comunicării, ci, mai ales, în
calitatea lor de „ghizi culturali“ cu rol euristic major în propriile
mele căutări ale identităţii prin labirinturile de tot felul ale
textelor (academice, în speţă).
Un astfel de „ghid cultural” a fost şi rămâne, pentru
mine personal, interpreta de muzică tejana Selena Quintanilla
Perez, care a trăit între anii 1971 şi 1995 şi al cărei parcurs
existenţial şi memorie culturală au fost apropriate şi din
perspectivă academică, prin contribuţii precum cea a
profesorului González9, la care mă voi referi în cele ce urmează.
Articolul Remembering Selena (Amintindu­ne de Selena)10,
9
Alberto González et al. (eds.), op. cit.
10
Alberto González, Jennifer L. Willis-Rivera, „Remembering
Selena”, în Alberto González et al. (eds.), op. cit., pp. 56-61.

54
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

publicat în ediţia a patra a lui Our Voices, ediţie cu care lucrez,


este realizat în colaborare cu Jennifer L. Willis­Rivera de la
Southern Illinois State University. Studiul începe printr­un
Preludiu/Postludiu, pe care trebuie să îl înţelegem pornind de la
istoria etimologică a termenului, ca angajament anticipator al
unui episod ludic, dar care, paradoxal, poate fi gândit şi ca
moment final al unui joc cu/al semnificaţii/lor culturale. Să
vedem despre ce fel de joc sau joacă ne vorbesc cei doi
cercetători şi prin ce mijloace simbolice aleg să îl descrie şi
interpreteze. Cu alte cuvinte, în termenii propuşi de însuşi
editorul lui Our Voices în Introducere, să intrăm în „jocul
academic“ propus de cei doi, pentru a accesa semnificaţiile
culturale la care numai această alegere ne poate (con)duce, iar
în acest periplu să ascultăm, cu toată atenţia, termenii,
cuvintele unice pe care autorii le întrebuinţează pentru a îşi
documenta propriile experienţe culturale. Astfel, vom dobândi
un sens al comunităţii, în întregul său, în numele căreia autorii
vorbesc şi ale cărei graniţe simbolice le articulează, definindu­le
în chiar procesul acestei articulări şi, bineînţeles, invitând
cititorul la identificare.
Preludiul/postludiul ne invită pe scena stadionului
Convention Center din San Antonio, Texas, unde, în seara datei
de 2 martie 1991, câştigătorii, dar şi cei care fuseseră nomi-
nalizaţi la a 11­a ediţie a ceremoniei anuale de decernare a
premiilor muzicii tejano (Annual Tejano Music Awards), care
avusese loc în seara precedentă, susţin un concert în vederea
strângerii de fonduri pentru o cauză nobilă. Al González şi
Jennifer Willis­Rivera sunt acolo, cum ne împărtăşesc prin
povestea personală prin intermediul căreia ne invită, alături de
ei, la evenimentul muzical. Povestea nu ne spune mult, în
primul său episod: aflăm că pe scenă urcă solişti precum Mazz,

55
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Shelly Lares, Adalberto, „câte un act pentru fiecare generaţie”11,


însă, chiar dacă muzica e excelentă, ea nu reuşeşte să îi
determine pe cei doi să se apropie de scenă. Bariera culturală pe
care o resimt se interpune, ca un zid, între cei doi şi actul
cultural de participare pe care un astfel de eveniment muzical îl
invită: „accentul nostru din vestul mijlociu („Midwestern”, în
limba engleză) ne alienează, (separându­ne – adăugirea mea) de
mulţi tejano din vale”12. Iată, însă, mărturisesc cei doi, cineva
reuşeşte să îi aducă aproape de scenă, cineva reuşeşte „să îi
aducă împreună”13 pe toţi cei prezenţi la concertul respectiv:
este vorba de Selena Quintanilla, pe care autorii o descriu în
termeni vii, într­o poveste care transcende limitele fixate prin
italice de înşişi cei doi autori la începutul studiului de faţă: „În
timp ce îşi susţine concertul, face discret cu mâna persoanelor
din public care se află aproape de scenă. Pare să se delecteze în
executarea propriilor mişcări pe scenă, proaspăt coregrafiate;
vocea ei pare să se bucure de nou învăţata limbă spaniolă [...].
Pe parcursul porţiunilor instrumentale ale cântecelor, Selena se
angajează în mici discuţii (small talk, în limba engleză) cu cei
care urcă la microfon. Mereu, Selena râde şi zâmbeşte. Ea face
din interacţiuni parte din muzica sa; acestea nu distrag atenţia
de la actul muzical propriu­zis”14.
Povestea, prin urmare, pare să continue, chiar atunci
când, după cei mai mulţi, şi­a încheiat menirea: dacă, într­ade-
văr, o „poveste personală” poate constitui, de cele mai multe
ori, de la Aristotel încoace, cea mai reuşită modalitate atât de
anunţare a subiectului, cât şi de captare a atenţiei/bunăvoinţei

11
Ibidem, p. 56.
12
Ibidem.
13
Ibidem.
14
Ibidem.

56
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

publicului, în mai toate întreprinderile noastre discursive, în


cercetarea academică ne vedem siliţi, îndeobşte, să nu
continuăm, pe cât posibil, în aceeaşi manieră, pe acelaşi ton.
Cum bine spune Al González în aceeaşi Introducere la Our
Voices, la care m­am mai referit, „Resimţim o presiune majoră
de a lăsa la o parte propriul nostru sine cultural pentru a obţine
credibilitate academică”15. Totuşi, adaugă criticul, câteva pagini
mai târziu, „dacă, într­adevăr, comunicarea umană se caracte-
rizează prin (imboldul de a spune – adăugirea mea) poveşti şi
prin crearea de înţelesuri”16, este momentul, pe care Our Voices
îl celebrează, al redefinirii „cercetării înseşi, prilej cu care
cercetătorii etnici să îşi creeze propria agendă de cercetare şi să
contribuie, astfel, la (apariţia unei – adăugirea mea) melodii
culturale cu adevărat polifonice”17. Iată crezul teoretic exprimat
practic în scriitura academică a celor doi. Impulsul de a spune
poveşti, propriu fiinţei umane, al cărui potenţial copleşitor îl
vom discuta într­un moment ulterior al acestui periplu în care
ne­am angajat împreună, accede, din poziţia marginală în care
l­au împins eforturile întru ştiinţificitate „adevărată“ ale mai
vechilor contribuabili la dezvoltarea domeniului Ştiinţelor
comunicării, într­o poziţie centrală, privilegiată, a scriiturii
academice. González şi Willis­Rivera au să ne spună o poveste
personală, care nu îngrădeşte, din punctul celor doi de vedere,
posibilităţile noastre, ale publicului, de raportare epistemologică
la fenomenul comunicaţional pe care ni­l aduc în faţă pe această
cale. Dimpotrivă. „Pariul” autorilor este că exact pe această
cale accesăm semnificaţiile particulare, determinate cultural, în
termenii în care ei înşişi ne invită să o facem, termeni de care
15
Alberto González et al. (eds.), op. cit., p. 4.
16
Ibidem, p. 7.
17
Ibidem.

57
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

autorii se simt bine reprezentaţi şi care ni­i fac cunoscuţi ca


persoane angajate în actul academic al cercetării, alături de
obiectele lor de interes.
Dacă imaginea vie a Selenei la concertul din San
Antonio rămâne „cea mai frumoasă amintire”18 despre artista
tejana a celor doi autori, foarte curând această imagine va avea
misiunea de a supravieţui, ca atare, în coliziune cu numeroasele
imagini alternative pe care mass media, invariabil, le aproprie şi
difuzează (iar cazul Selenei nu este diferit) în situaţia unei
tragedii. La data de 31 martie 1995, posturile de televiziune
difuzau, în direct, imaginile din faţa unui Days Inn din Corpus
Christi, Texas, imagini care o surprind pe Yolanda Saldovar,
contabila artistei, în propria maşina, vorbind pe telefonul celular
cu negociatorii politişti, convorbire urmată de arestarea lui
Saldovar pentru uciderea Selenei Quintanilla Perez. În aceeaşi
seară, consemnează autorii, postul CNN şi reţeaua spaniolă
Univision au difuzat o varietate de emisiuni comemorative în
cinstea Selenei pentru că, ironic, după aprecierea lui González
şi Willis­Rivera, Selena „a dobândit mult mai multă faimă după
moarte, decât pe vremea când trăia”19, în ciuda carierei artistice,
dar şi a celei de designer cu propriul boutique. Lunile care au
urmat după moartea sa au adus­o pe Selena în prim­planul
atenţiei pop culturii americane, prin publicaţii cu caracter
comemorativ, de pildă, în revistele People şi Newstyle.
În cele ce urmează, González şi Willis­Rivera ne
vorbesc, în paralel, în poveşti care se suprapun şi intersectează,
atât despre contextul socio­cultural care găzduieşte şi se
transformă ca urmare a evenimentului tragic al morţii inter-

18
Ibidem.
19
Ibidem.

58
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

pretei, cât şi despre „propria călătorie spre locul unde Selena a


trăit şi a murit”20, călătorie care, cum ne aşteptăm, schimbă, în
aceeaşi măsură revelatoare, identitatea călătorilor înşişi.
Călătoria propriu­zisă de la San Antonio la Corpus Christi, un
drum cu maşina pe autostradă, punctat, iniţial, de ploaie, dar
încheindu­se cu soarele pe cer, îi aduce, pe neaşteptate, în faţa
unui Days Inn, pesemne cel în care se petrecuse tragicul
eveniment, după care cei doi descoperă, pe rând, însemnele
memoriei păstrate vii a Selenei în oraşul său natal, prin
eforturile susţinute ale fanilor, ale căror inscripţii pe zidurile
oraşului sau pe afişe comemorative, învechite de trecerea
vremii, conţinând fotografii ale artistei, cu toate descriu în
cuvinte emoţionante dragostea pe care cu toţii o poartă
interpretei tejana care le­a cucerit inimile. În drumul lor pe
străzile oraşului, cei doi călători descoperă strada şi, apoi, casele
familiei Quintanilla, „o idee diferite de celelalte (locuinţe –
adăugirea mea) din cartier”21, însă nu suficient de impresionante
din punctul de vedere al afluenţei pe care ar fi putut­o exprima:
„Aici nu suntem la Hollywood”22, constată cei doi critici. În
ultimă instanţă, González şi Willis­Rivera ajung şi la piatra
funerară a artistei, o piatră de marmură neagră având forma unei
feţe umane, pe care, în alb, stă inscripţionat numele Selena.
Deasupra pietrei, găsesc doi îngeri, unul având un crucifix roşu
legat la gât, celălalt ţinând în mână o garoafă albă. Impresionant
este mesquite­ul tânăr plantat în spatele mormântului
interpretei: „Pe fiecare suprafaţă a acestui copăcel, pe fiecare
ramură, stăteau sculptate şi înscrise mesaje către Selena [...].
Această parte vie a locului său de odihnă devenise locul unde se
20
Ibidem, p. 57.
21
Ibidem, p. 58.
22
Ibidem.

59
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

manifesta durerea fanilor artistei”23. La întoarcerea în oraş,


González şi Willis­Rivera găsesc şi boutique­ul interpretei, un
magazin modest şi de dimensiuni reduse, cu numele Selenei
înscris în firma din neon: „Pereţii din interior erau acoperiţi de
fotografii ale Selenei, discuri de aur, extrase din ziare şi reviste,
dar şi reclame la Coca Cola cu imaginea Selenei. Un articol de
revistă lipit de perete (atrăgea atenţia – adăugirea mea): «Încă
nu aţi aflat de Selena? Dacă nu, veţi afla în curând»”24.
Dincolo de parametrii narativi ai călătoriei propriu­zise
a criticilor González şi Willis­Rivera spre „centrul“ interesului
lor academic, care, conform propriilor exigenţe medodologice,
trebuie să devină parte a experienţei concrete de viaţă a
cercetătorilor pentru a dobândi legitimitate, ca atare, cei doi
relatează, în spaţiul deliniat textual de episoadele recurente ale
naraţiunii propriu­zise, povestea moştenirii lăsate de Selena
Quintanilla atât pop culturii americane, cât şi (macro)con-
textului socio­cultural american care i­a găzduit efortul de
exprimare artistică. Ironic, abia „evenimentele de după moartea
Selenei, doliul, comemorările [...] au dezvăluit măsura inteli-
genţei (sale – adăugirea mea) liminale” (border sensibility, în
limba engleză)25, constată autorii. Scopul celor doi critici este să
argumenteze, comparând modul în care contribuţia artistei a
fost recuperată din perspectiva dominantă a mass-mediei anglo-
fone, cu felul în care mestizos îşi aproprie muzica Selenei ca
parte din experienţa lor de viaţă, teza potrivit căreia „graniţele
culturale sunt recunoscute şi negociate simbolic”26. Mai mult,
constată González şi Willis­Rivera, negocierea simbolică

23
Ibidem, p. 59.
24
Ibidem, p. 60.
25
Ibidem, p. 57.
26
Ibidem.

60
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

iniţiată de Selena continuă, punându­şi amprentele asupra pop


culturii americane.
Ce înseamnă, însă, mestizo/mestiza? Ce înseamnă
tejano/tejana? Despre ce graniţe culturale ne vorbesc cei doi
critici? Ce relevanţă are teza pe care şi­au propus să o
demonstreze, pentru cine este ea semnificativă şi revelatoare?
Cine beneficiază de rezultatele acestei analize? Cine este
îndrituit să o realizeze şi cine să o parcurgă, lecturând­o? Îmi
pun, în mod natural, aceste întrebări şi multe altele, când
întâlnesc termenii de felul celor pe care i­am enumerat şi care,
aleşi, cu tot discernământul, de către autorii al căror efort de
exprimare (academică) tocmai îl parcurg – pentru că, nu­i aşa,
îmi comunică ceea ce fiecare „cercetător etnic” ce contribuie la
compilarea volumui Our Voices „simte că reprezintă aspectul
cel mai semnificativ al propriei culturi pe care doreşte să îl
împărtăşească altora”27 – sunt termenii unici ce fac să aibe sens,
pentru cei doi critici în primul rând, propriul efort de descriere
şi interpretare a experienţei pe care, doar în aceşti termeni,
doresc să o împărtăşească unei comunităţi (academice). Cine
(poate) face parte din această comunitate?
González şi Willis­Rivera ne aduc în atenţie, foarte de
timpuriu, în contextul poveştii teoretice pe care ne­o relatează
textul, descrierile poetei şi eseistei Chicana Gloria Anzaldua ale
„experienţei liminale”28 a celor care trăiesc la graniţa dintre
Statele Unite şi Mexic, exprimând o „conştiinţă [...] a vieţuirii
între două culturi”29. Scriitoarea însăşi o mestiza, „cu un
amestec de sânge spaniol şi amerindian” (Native American, în
limba engleză, termen cu care indienii americani se auto-
27
Alberto González et al. (eds.), op. cit., p. 7; sublinierea mea.
28
Alberto González, Jennifer Willis-Rivera, op. cit., în loc. cit., p. 56.
29
Ibidem.

61
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

numesc, conform dreptului constituţional, în Statele Unite)30,


Anzaldua este familiarizată cu înţelegerea culturilor „într­o
modalitate pluralistică – nimic nu se pierde, nici cele bune, nici
cele rele, nici cele urâte, nimic nu este respins, nimic nu este
abandonat”31.
După González şi Willis­Rivera, Selena „oferă un
studiu de caz asupra modalităţii pluralistice pe care Anzaldua o
atribuie (mişcării – adăugirea mea) contemporane Chicana”32.
Pentru a ilustra teza de mai sus, cei doi introduc în discurs doi
termeni esenţiali: mediere şi inovare. Graniţa dintre Statele
Unite şi Mexic înseamnă mai mult decât un însemn teritorial
care, în convenţionalismul său, chiar dacă beneficiază de recu-
noaştere internaţională, nu reuşeşte să dea seama de experienţa
de viaţă concretă a celor care, pe „muchia” deliniată de acest
marcaj, se „luptă cu sărăcia, cu delăsarea în ce priveşte calitatea
mediului înconjurător, cu exploatarea politică, dar şi pentru
dreptate, stimă de sine şi respect social”33. Cei care locuiesc
de­a lungul graniţei, pe „muchie”, au fost siliţi să „găsească
modalităţi de a se acomoda unor multiple (adesea, conflictuale),
istorii, identităţi culturale şi practici sociale”34. Astfel, în măsura
în care „valorile [...] anglofone şi cele mexicane se amestecă”35,
marginea, graniţa sau muchia devine locul privilegiat al
medierii şi inovării culturale. „Medierea are loc atunci când

30
Ibidem.
31
Gloria Anzaldua, Borderlands/ La Frontera: The new Mestiza,
Spinsters/Aunt Lute, San Francisco, 1987, apud Alberto González,
Jennifer Willis-Rivera, op. cit., în loc. cit., pp. 56-57.
32
Alberto González, Jennifer Willis-Rivera, op. cit., în loc. cit., p. 57.
33
Ibidem.
34
Ibidem.
35
Ibidem.

62
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

preferinţele a două sau mai multe culturi sunt reconciliate;


inovarea rezultă în urma efortului de a transcende preferinţele
culturilor respective”36, scriu González şi Willis­Rivera, pro-
punând, astfel, o diadă de termeni operaţionali cu care ne putem
descurca în acest hăţiş al poveştilor amestecate. Pentru că,
datorită efortului de definire al celor doi critici, devine
inteligibilă teza potrivit căreia interpreta de muzică tejana
Selena Quintanilla Perez moşteneşte o tradiţie muzicală care
exprimă „o creaţie liminală (border creation, în limba engleză)
ce revelează un moment istoric particular”37. Dacă, suprapus
graniţelor legale, se află „un spaţiu simbolic [...] unde diferitele
sensuri (culturale – adăugirea mea) se reunesc prin impoziţie,
invitaţie sau accident”38, doar cei care au experienţa de viaţă a
acestor sensuri culturale, oamenii de pe muchie, oamenii care
trăiesc de­a lungul marginii (border people, în limba engleză),
interpelaţi de spaţiul simbolic întru care îşi duc existenţa,
„adesea pun sub semnul întrebării sensurile respective şi le
remodelează în noi interpretări care se potrivesc viziunii lor
liminale asupra lumii (border world, în limba engleză)”39.
Muzica tejano este un exemplu de astfel de inovare limi-
nală (border innovation, în limba engleză), consideră autorii.
Sunetul rancherei este „un amestec bogat de influenţe culturale:
spaniolă (chitară şi vioară), mexicană (trompetă şi vocea
emoţionantă), country, western şi pop”40, un sunet „dramatic,

36
Ibidem.
37
Ibidem; sublinierea mea.
38
Ibidem.
39
Ibidem; sublinierea mea.
40
Ibidem.

63
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

câteodată hiperbolic, niciodată doar frumos”41. Astfel, sunetul


unic al Selenei, „o integrare simbolică a imperialismelor aztece,
cuceririlor spaniole şi arabe, devoţiunii mexicane şi colonizării
anglofone”42 integrează şi, în acelaşi timp, transcende efortul
general al muzicii tejano de a „nu capitula în faţa nici uneia
dintre influenţe”43. Mai mult, grito­ul, un plânset exprimat în
cântece tejano de dragoste sau de jale, „este atât o expresie a
răzvrătirii, dar şi a solidarităţii în durere”44 pe care cei care au
ascultat­o pe Selena, fie şi prin intermediul mass-media – ca
mine, care nu am avut ocazia să o cunosc cât era în viaţă, cu
toată apropierea noastră în ce priveşte vârsta – îl reţin în primul
rând. Păstrez, încă, în gând şi nu am renunţat să meditez la
momentul când, pe o scenă asaltată, la propriu, de fani, al căror
elan întru apropiere şi participare la concertul Selenei devenise
violent şi periculos pentru toată lumea (erau în jur de 100.000
de persoane în pubilc), Selena nivelează emoţiile publicului cu
un astfel de grito, pe care îl gândeşte, improvizând, ca pre­ludiu
al cunoscutei sale melodii Como la flor, dar şi cu degetul în
dreptul buzelor, în gestul care linişteşte, îndeobşte, copiii. Iată,
un copil, o tânără minunată care ne învaţă, de dincolo de
mormântul în care a ajuns prea de timpuriu, „câte ceva despre
comunicare“ (cum se exprimase Al González în Introducere) cu
propria sa viaţă, cu propria sa expresivitate inovatoare.
Pornind de la premisa lui Jose E. Limon, potrivit căreia
„în timp ce (tineretul tejano – adăugirea mea) are o idee fragilă,

41
Daisann McLane, „Recordings”, în Rolling Stone, February 6, 1992,
pp. 77-79, apud Alberto González, Jennifer Willis-Rivera, op. cit.,
în loc. cit., p. 57.
42
Alberto González, Jennifer Willis-Rivera, op. cit., în loc. cit., p. 57.
43
Ibidem.
44
Ibidem.

64
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

simplă, în privinţa a orice poate fi numit mexican, ei nu se


consideră nici americani, în nici un sens ideologic al
cuvântului”45, cei doi critici evidenţiază modalitatea subtilă prin
care, departe de a constitui o „problemă” (de rezolvat), această
„mereu la îndemână deschidere spre improvizaţie şi creaţie”46 a
tinerilor mestizos le permite acestora – şi a fost şi cazul, exem-
plar, al Selenei – o continuă reinventare a sinelui cultural, cu
impact major asupra graniţelor simbolice de­a lungul cărora au
loc aceste manifestări inovatoare. Nimic nu ilustrează mai
elocvent această „identitate liminală [...] plină de creaţii
lingvistice”47 decât pronunţarea numelui artistei tejana în trei
feluri diferite, precizează González şi Willis­Rivera. Eveni-
mentele din jurul morţii interpretei au „revendicat­o“ discursiv
sub numele care, în pronunţarea sa diferită, de către un grup
cultural sau altul, creează el însuşi un spaţiu al negocierii şi
inovării graniţelor lingvistice. Comunitatea din nordul
Mexicului şi reţeaua TV Univision îi pronunţau numele „corect
în spaniolă”48, însă, cum artista era considerată mai degrabă
tejana decât mexicană, o altă formă (unică) de pronunţie a
numelui Selenei vine să dea seama de acest aspect. În acelaşi
timp, media anglofonă o numeşte pe Selena pronunţându­i
numele într­o altă, a treia, modalitate, dovedind, astfel, „propria
nefamiliaritate cu muzica, limba şi cultura tejano”49.

45
Jose E. Limon, Dancing With the Devil: society and cultural poetics
in Mexican-American South Texas, University of Wisconsin Press,
Madison, 1994, apud Alberto González, Jennifer Willis-Rivera, op.
cit., în loc. cit., p. 57; sublinierile autorilor.
46
Alberto González, Jennifer Willis-Rivera, op. cit., în loc. cit., p. 58.
47
Ibidem.
48
Ibidem.
49
Ibidem.

65
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Dacă, atâta timp cât era în viaţă, comunitatea culturală


familiarizată cu expresivitatea Selenei se limita la grupurile
mexican­americane din sudul statului Texas, purtători ai culturii
tejano, „senzaţionalismul”50 morţii artistei schimbă radical
lucrurile, astfel că Selena dobândeşte, după moarte, acces la un
public inedit. În faţa tragicului eveniment, media anglofonă se
confruntă cu o imagine pentru care nu dispunea de mijloace
discursive adecvate de apropriere, neavând „nici bagaj cognitiv
(background, în limba engleză), nici istorie”51 suficientă în
acest sens, prin urmare „gafează“, din punctul de vedere al
comunităţii tejano, care şi­o revendică pe Selena drept
„emblemă” a sa. Astfel, numind­o pe Selena „Madona mexi-
cană“, lectură inadecvată, simplistă, deşi, „poate, corectă, din
punct de vedere vizual”52, Selena alegând să poarte pe scenă
costume strălucitoare şi bustiere, media anglofonă îi asociază, în
baza acestei lecturi reducţioniste a (actului artistic al) Selenei,
imaginile „rezervate Madonei”53: ale promiscuităţii, oportu-
nismului şi lipsei de respect. Acest portret, însă, subliniază
autorii, stă în vădită opoziţie cu cel prin care şi­o aproprie cei
din cultura sa, care îi asociază valori radical diferite: pentru
aceştia din urmă, Selena rămâne la Reina de la Musica Tejana
(regina muzicii tejano), în timp ce e de ştiut că mi reina (regina
mea) este apelativul, prin excelenţă, cu care mestizos se referă,
într­un mod afectuos, la mamele, iubitele sau fiicele lor. Astfel,
constată cei doi critici, descrierile la nivel lingvistic ale
(muzicii) Selenei, ce au proliferat în perioada de după moartea
sa, venind dinspre comunităţi culturale diferite, mărturisesc

50
Ibidem.
51
Ibidem.
52
Ibidem.
53
Ibidem.

66
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

despre „lărgirea spaţiilor de negociere de­a lungul graniţelor


simbolice”54, consecinţă a morţii artistei, eveniment ce a
interpelat o întreagă naţiune.
Astfel, comunităţi care până atunci rămăseseră invizi-
bile „îşi dau jos mantia obscurităţii atunci când se strâng laolaltă
să scrie, mărşăluiască, jelească, cânte şi interpreteze”55 în
onoarea Selenei, populând, astfel, spaţiul discursiv nou creat cu
forme expresive care să „facă loc”, de­a lungul graniţelor
culturale existente, celor care aleg să răspundă cu propriile lor
descrieri şi interpretări tragicului eveniment. Astfel, memoria
culturală lăsată de Selena, manifestă în acţiunile expresive ce au
avut loc nu numai în oraşul său natal, ci pe tot cuprinsul Statelor
Unite, facilitează transcenderea şi reconfigurarea graniţelor
culturale dintre anglofoni şi mestizos, aducând cele două comu-
nităţi mai aproape una de alta, prin intermediul accesului
nemijlocit al tuturor la spaţiul discursiv creat de Selena de­a
lungul graniţelor culturale care i­au găzduit actul artistic.
González şi Willis­Rivera consemnează faptul că această
moştenire culturală a Selenei nu are sfârşit, o dată ce un public
anglofon din ce în ce mai larg face, pentru prima dată,
cunoştinţă cu limba spaniolă şi o dată ce muzica tejano se
transformă, treptat, în ochii culturii dominante, dintr­o mani-
festare obscură, al cărui loc de expresie (restaurantele mexi-
cane) rămâne o opţiune limitatoare, în ceva diferit; se
transformă „într­o persoană, un loc, un eveniment”56. Vocea
unei culturi izolate vorbeşte unui public naţional, atestă cei doi
critici, iar muzica tejano este liantul cultural, prin excelenţă,
care facilitează acest efect.
54
Ibidem.
55
Ibidem, pp. 58-59.
56
Ibidem, p. 59.

67
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Peña, citat de González şi Willis­Rivera în studiul lor,


se referă, explicit, la „aspectele pedagogice ale evenimentelor
muzicale în comunitatea tejano”57, considerându­le „un gen
special de formă de joc retoric (rhetorical play form, în limba
engleză) [...] ce îl defineşte simbolic pe tejano şi prescrie modul
în care acesta sau aceasta trebuie să se exprime cultu-
ral”58. Astfel, Selena însăşi a constituit şi reprezintă un model
educaţional pentru mulţi tejanos, astfel că, şi pe această cale,
mesajul său devine din ce în ce mai puternic, accesând porţiuni
de public care „odinioară erau inaccesibile”59. Prin urmare,
decid cei doi critici, prin muzica Selenei, „mestizos şi­au putut
împărtăşi cultura întregii naţiuni, permiţând (re)formarea
graniţelor simbolice şi (re)familiarizarea culturii americane
dominante cu multe aspecte ale culturii tejano”60.
Posibilitatea creării unei culturi mestiza, libertatea de a
confecţiona un spaţiu pozitiv de intersecţie la limita culturilor,
visată de Gloria Anzaldua, este trezită la viaţă, în ordine
simbolică, graţie efortului de exprimare artistică al Selenei şi
fructificată, mai departe, de interpreţi precum Ricky Martin,
Shakira, Cristina Aguilar şi Jennifer Lopez. Aceasta din urmă,
ne reamintesc González şi Willis­Rivera, a dat imagine Selenei,
într­o manieră „în mod special simbolică”61, graţie rolului său în
filmul închinat artistei de regizorul Gregory Nava, în anul 1997,
la numai doi ani de la moartea Selenei. Cei doi critici constată,

57
Manuel H. Peña, The Texas-Mexican Conjunto: History of a
working class music, University of Texas Press, Austin, 1985, apud
Alberto González, Jennifer Willis-Rivera, op. cit., în loc. cit., p. 59.
58
Ibidem.
59
Alberto González, Jennifer Willis-Rivera, op. cit., în loc. cit., p. 59.
60
Ibidem; sublinierea mea.
61
Ibidem, p. 60.

68
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

ca noi toţi care am vizionat pelicula, „asemănarea izbitoare” 62


dintre cele două artiste, asemănare în privinţa căreia Lopez
însăşi mărturiseşte, remarcând, dimpreună cu fanii, şi într­o
modalitate ne­sexuală, „rotunjimea“ ambelor corpuri, care le
aseamănă în primul rând, şi care stă ca semn de lecturat corect
al celui mai important atribut al Selenei: asemănarea sa fizică cu
oamenii obişnuiţi. „A strălucit şi (apoi – adăugirea mea) a licărit
în lumina reflectoarelor, însă faptul că Selena era, cu bucurie şi
cu mândrie, a oamenilor (del pueblo, în limba spaniolă) – a
poporului (of the people, în limba engleză) – a plăsmuit o
legătură puternică personală între artistă şi publicul său“, atestă
publicaţia People Weekly Tribute, într­un număr din 1995,
confirmând imaginea „fetei din vecini” (the girl next door, în
limba engleză) sau, după caz, a „fetei din barrio“ („barrio”
înseamnă cartier, în limba spaniolă) care, (inter)mediată sau nu,
constituie lectura privilegiată a (corpului) Selenei, de­a lungul
graniţelor simbolice ale spaţiului cultural pe care (memoria sa)
l­a creat, dar şi dincolo (dincoace?) de această „muchie”.
González şi Willis­Rivera îşi încheie povestea remar-
când faptul că „graniţele, devenite vizibile anglofonilor graţie
Selenei, se află, încă, într­o mişcare vibrantă, încă fluctuează,
definite prin muzică, prin limbă şi cu ajutorul corpurilor”63.
Forma jocului retoric, în termenii lui Peña, pus în scenă, la
propriu, de artista tejana urmează, aşadar, prescripţiile liniilor
curbate (curvy, în limba engleză şi în cuvintele lui Lopez),
limite ale mişcării, coregrafiate atent, ale dansului Selenei pe
această „muchie”, articulând, la nivelul „acţiunii” retorice, ceea
ce mesajul artistei, în termeni de discurs şi sunet, creează

62
Ibidem.
63
Ibidem.

69
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

simbolic la intersecţia dintre culturi, dând profil şi identitate


comunităţii mestizo prin muzica tejano, într­o manieră integra-
toare, inovatoare, interpelatoare.
Iată că, nu întâmplător, cei doi critici aleg, dintre multi-
tudinea de opţiuni care le stau la îndemână, povestea Selenei şi nu
orice altă poveste pentru a pune în evidenţă modalitatea concretă
prin care crearea sensurilor culturale poate exprima acea
suprapunere perfectă între viaţă şi text, suprapunere ce, consideră
autorii, trebuie comunicată celor care încearcă „să înveţe ceva
despre comunicare” la începutul mileniului al treilea; trebuie
împărtăşită celor şi cu cei care, în aceeaşi măsură revelatoare, o
caută cu propriile corpuri şi texte. Mesajul propriu­zis al lui
González şi Willis­Rivera, în această superbă piesă academică, este
unul revoluţionar, sau „eroic”, cum îmi plăcea să scriu în Politicul
în paranteză. Remembering Selena constituie reprezentarea
academică prin excelenţă a telos­ului noii „politici a cercetării”, pe
care autorii, cum ne amintim, o descriu cu toată respon-
sabilitatea, într­o formulă ce explicitează cât se poate de franc
poziţia lor particulară în ce priveşte noua identitate a
domeniului Ştiinţelor comunicării: acel „praxis relaţional“, de
care îmi vorbea Al González, la sfârşitul anului trecut, nu se
poate concepe fără materializarea sa în scriitura academică.
Dacă Selena reuşeşte medierea şi inovarea la nivelul
propriilor forme de expresivitate (artistică), îmbogăţind pop
cultura americană prin efortul său de articulare a unei voci
diferite în spaţiul discursiv, acelaşi lucru este adevărat în ce îi
priveşte pe cei doi critici, a căror piesă tocmai am parcurs­o.
Efortul de articulare a celor mai semnificative aspecte ale
propriei culturi se concentrează, iată, asupra unui „obiect” de
interes a cărui apropriere din perspectivă academică aproape că
„dictează” celor doi critici modalitatea preferenţială de
abordare. De Selena, de moştenirea sa culturală, în termeni de

70
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

(re)definire a graniţelor simbolice la intersecţia culturilor pe


care, împreună cu cei pe care i­a interpelat şi i­au răspuns, a
reuşit să o transmită generaţiilor viitoare, nu te apropii, par să
mărturisească rândurile lui González şi Willis­Rivera, decât cu
aceeaşi delicateţe, dragoste, responsabilitate, grijă şi fidelitate
cu care Selena însăşi s­a apropiat mereu de oamenii din jurul
său. A o înţelege pe Selena şi a putea vorbi în numele ei,
precum şi a comunităţii mestizo pe care a (bine) reprezentat­o,
şi nu, mult prea inadecvat, despre artistă, presupune efortul de a
o urma pe Selena şi din perspectiva „modelului pedagogic“ de
care vorbea Peña. Iată că cercetători de calibrul lui Al González
îşi asumă cu aceeaşi bucurie şi mândrie această lecţie de viaţă
oferită de interpreta tejana, creând, în spaţiul discursiv acade-
mic, un loc privilegiat al (re)definirii graniţelor simbolice
proprii, de această dată, domeniului Ştiinţelor comunicării şi
propunând, teoretic şi practic, o alternativă.
Efortul de mediere şi inovare culturală al celor doi
critici transpare pe tot parcursul volumului Our Voices care, în
literă şi spirit, reuşeşte să aducă în atenţia publicului academic
american „vocile diferite”, voci care articulează, în acest volum,
o adevărată simfonie a sensurilor culturale alternative, produse
de­a lungul graniţelor simbolice ale domeniului Ştiinţelor comu-
nicării, prin efortul de exprimare al celor care au experienţa lor
concretă, de fiecare zi. Numai în aceşti termeni unici, descrierile
şi interpretările celor care contribuie la realizarea volumului –
care, cum am aflat, are a şasea ediţie în lucru – dau seama de
experienţele epistemologice ale autorilor şi revelează aspecte
ale comunicării pentru care nici o altă cale de acces nu este
disponibilă. Ea trebuie, deci, inventată, iar scriitura celor doi
critici este o astfel de inovaţie, întrucât îmbină armonios, într­un
joc cu/al semnificaţii/lor textuale, povestea Selenei cu propria
poveste, povestea pop culturii americane, transformate graţie
efortului de lărgire a graniţelor simbolice prin muzica tejano,

71
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

forma expresivă prin excelenţă a culturii mestizo, cu povestea


culturii academice americane, ea însăşi transformată din temelii
de noua ordine simbolică pe care Al González şi Willis­Rivera
o gândesc şi o exprimă, în compania tuturor celorlalţi cercetă-
tori etnici ce au contribuit la realizarea volumului, la graniţa
dintre tot ceea ce însemna, din punctul de vedere al culturii
dominante, „cercetare academică pe ştiinţele comunicării“, până
la apariţia lui Our Voices, şi orice altceva.
Comunitatea academică de pretutindeni trebuie să ia
aminte la apariţia, în spaţiul discursiv deliniat de ştiinţele
comunicării, a acestei remarcabile intervenţii inovatoare a
criticilor (retorici) „etnici”, ale căror perspective particulare
asupra comunicării şi culturii, legitimate de propriile experienţe
de viaţă şi articulate în termenii unici în care aceştia doresc să le
descrie şi interpreteze, apelează, pe această cale, un public care
se defineşte, se conturează şi se lărgeşte cu fiecare lectură a lui
Our Voices. Volumul schimbă faţa cercetării de factură
calitativ­critică pe domeniul Ştiinţelor comunicării, negociind,
cu publicul academic de specialitate de pretutindeni, posibi-
litatea unei alternative viabile, care să ofere legitimitate şi
adăpost şi celor care, dintr­un motiv sau altul – iar istoria sau
istoriile constituie, nu­i aşa, cele mai bune motive – s­au aflat în
penumbra, la marginea, în colţurile nesemnificative (din punctul
de vedere al celor care şi­au apropriat, în baza puterii de care
dispun, în calitate de comunitate dominantă, sensurile posibile
ale „cercetării”), ale culturii academice.
Este momentul să răspundem, fiecare dintre noi,
interpelării conţinute în volumul editat de Al González, Marsha
Houston şi Victoria Chen. Cu alte cuvinte, să ne întrebăm, cu
toată sinceritatea, dacă această lectură, această poveste, această
călătorie, ne­a schimbat sau nu din temelii. Dacă ne­a schimbat
identitatea de cercetători pe domeniul Ştiinţelor comunicării de

72
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

aşa manieră, încât să alegem să contribuim (mai degrabă decât


să nu o facem), din colţisorul nostru cultural particular, vizibili
sau încă nu din perspectiva culturii academice dominante la
nivel mondial (americană, în special pe domeniul Ştiinţelor
comunicării) la efortul de transcendere a graniţelor simbolice
determinate cultural ale domeniului, efort iniţiat de cei trei
editori şi pe care aceştia îl lasă, în baza textelor cu care şi­au
documentat experienţele, moştenire generaţiilor viitoare.
Interesul editorilor lui Our Voices în fiecare dintre noi, cei care
alegem să răspundem interpelării lor cu propriile noastre texte,
departe de a rezona cu mai vechiul interes al subiectului
imperialist în obiectul colonizat, pare, dimpotrivă, să ne invite
la masa negocierii, să ne propună să începem să existăm, ca şi
cercetătorii etnici, în textele noastre, ale căror sensuri să
(inter)medieze comunicarea dintre culturile noastre din poziţii
democrat­echivalente, de dragul inovării culturale, dar şi al
configurării unui profil universal al domeniului Ştiinţelor
comunicării, ale cărui graniţe simbolice sunt, cu siguranţă,
suficient de largi încât să poată adăposti orice efort uman de
înţelegere a fenomenului complex al comunicării.

2. Edwin Black: Începutul

Secţiunea precedentă a constituit pentru mine o ocazie


minunată de a ilustra, îndrumată, pas cu pas, de interpreta de
muzică tejano Selena Quintanilla Perez, dar şi de cel care m­a
ajutat, mereu, să întrezăresc „lumina de la capătul tunelului”,
profesorul Alberto González de la universitatea de stat din
Bowling Green, Ohio, o modalitate concretă de angajare vizavi
de artefactul cultural, de discurs, de corp sau de orice altceva
poate fi interpretat drept „text”, al cărui sens şi acces la

73
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

modalitatea de configurare a acestuia constituie obiectul


principal de interes al criticului retoric, de la Wichelns încoace.
Remembering Selena reprezintă mult mai mult, în această
„logică a cercetării” pe care încerc să o fac manifestă în această
carte, decât o analiză particulară a unui text particular. Istoria
alternativă a abordărilor calitative şi critice pe domeniul Ştiinţelor
comunicării, pe care mi­am propus să o articulez în aceste pagini,
datorează acestei piese academice cheia de lectură. Prin meandrele
textelor pe care le vom aborda, împreună, în cele ce urmează, ne
vom descurca numai rămânând cu gândul la Selena – chiar cei
care „nu am aflat încă” de ea – precum Orfeu cel ce traversează
ţinutul lui Hades, ghidând­o pe Euridice cu cântecul său. Şi tot ca
el, să încercăm, cu mai mult succes, să nu privim înapoi, pentru ca
şansele să ieşim din această încercare (încă) împreună cu
propriile noastre interpretări să rămână intacte.
Poate că vă aşteptaţi să continui argumentul acestei
lucrări luând­o, cronologic, de la Wichelns încoace, într­o încer-
care temeinică şi ambiţioasă de a nu lasă pe dinafară nici unul
dintre marii critici retorici americani ai secolului XX, pentru că
numai aşa „se poate” scrie istoria, la modul comprehensiv şi
fără „părtiniri” de nici un fel. Însă, cei care am rămas împreună
în aventura textuală pe care o propun şi suntem încă „pe aceeaşi
pagină“ ştim că o astfel de „viziune comprehensivă” este impo-
sibilă, în contextul premiselor teoretice pe care le­am formulat.
Că, până şi pe teritoriul politicizat deja al abordărilor calitative
şi critice pe domeniul Ştiinţelor comunicării există, încă, loc, de
politicizare a cercetării dintr­un unghi cu atât mai particular. Cu
alte cuvinte, în loc să îmi asum, iluzoriu, sarcini pe care nu le
pot duce, pe care nimeni nu le poate duce, e mai corect şi mai
onest să precizez, încă o dată, că această istorie metodologică pe
care tocmai o parcurgeţi are totul de­a face cu mine, cu
subiectivitatea mea, cu propriile mele alegeri în ce priveşte ceea

74
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

ce este important şi semnificativ pe scena cercetării academice


în domeniul Ştiinţelor comunicării şi ce nu, toate acestea
constituind, pentru mine în primul rând, limitele propriei mele
„politici a cercetării”, în privinţa căreia cel mai bun lucru pe
care îl pot face este să o articulez cât se poate de explicit.
Poate că vă întrebaţi, deja, care este valoarea academică
a unei astfel de abordări? Cum sporeşte ea cunoaşterea? Voi
răspunde, scurt, spunând că povestea mea este numai una dintre
multele poveşti pe care le putem accesa pe teritoriul domeniului
de care ne ocupăm aici şi, în acest sens, nu îşi asumă nici
orgoliul, nici prejudecata de a se considera mai semnificativă
decât altele. Cum spuneam, avem din ce în ce mai mult acces la
autori de referinţă, pe care îi putem citi cu folos şi excelente
rezultate în ce priveşte „sporul în cunoaştere” pe care ni­l
propunem. Povestea mea are, dacă îmi permiteţi, un singur
merit: acela că reprezintă istoria trăită a întâlnirii cu câteva
piese academice care, după cei mai mulţi dintre autorii
consacraţi la care tocmai m­am referit, sunt textele prin
excelenţă cu ajutorul cărora domeniul Ştiinţelor comunicării îşi
documentează (dincolo de nivelul instituţional la care se referea
masiv Em Griffin, aşa cum am constatat împreună în Capitolul
I) facticitatea în Statele Unite ale Americii.
Intenţia mea este să interogăm împreună această „facti-
citate”, să vedem în ce măsură putem lărgi şi noi, cercetătorii pe
domeniul Ştiinţelor comunicării din Timişoara, spaţiul simbolic
ce defineşte graniţele recunoscute (de către cultura academică
dominantă) ale cercetării, prin propriile noastre eforturi inova-
toare. Astfel, mie personal pare să îmi revină dificila sarcină de
a aduce la întâlnirea cu publicul academic român aceste texte
remarcabile, desigur, însoţite de interpretările mele, pentru a
obţine, astfel, o interfaţă a negocierii şi posibilitatea inovării
culturale pe care o discută González şi Willis­Rivera în studiul

75
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

pe care tocmai l­am parcurs. Sunt absolut convinsă că, precum


Selenei mulţi i­au venit în ajutor, aşa şi cei ce mă citesc îmi vor
veni în întâmpinare. Mă descriu, prin urmare, drept simplu
indicator al (semnificaţiei deosebite a) momentului istoric pe
care îl trăim împreună. La această răscruce, cred, totul e încă
posibil şi totul rămâne de făcut de acum înainte.

*
* *

În urmă cu mulţi ani, în primăvara lui 2002, încercam o


analiză critico­retorică a unui text pe care îl scrisesem chiar cu o
zi înainte, în „contul“ redactării mele a examenelor preliminarii
în vederea obţinerii titlului de Doctor of Philosophy. În primul
text, articulam, la cerere, propria mea viziune epistemologică în
ce priveşte domeniul Ştiinţelor comunicării, în al cărui studiu
mă angajasem. Textul al doilea constituia o interpretare a pro-
priilor mele teze, astfel încât ele să devină inteligibile publicului
meu de atunci: comisia doctorală, alcătuită din cinci membri,
trei specialişti pe domeniul Ştiinţelor comunicării, unul venind
dinspre pop cultura americană şi un profesor de filosofie. Cum
scriam în alt context64, acele texte au devenit parte din teza mea
de doctorat, şi iată că şi parte din prima mea carte în limba
română. Însă ce doresc să clarific la începutul acestei inter-
pretări a contribuţiei lui Edwin Black la dezvoltarea domeniului
Ştiinţelor comunicării este că, aşa cum atestă textele pe care
le­am scris, din acel moment până acum, pe mine personal
profesorul Black m­a inspirat mereu, dovadă că am început să
scriu pornind de la ideile sale. Citesc cu mare plăcere rândurile

64
Georgina Gabor, op. cit., 2014.

76
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

din ultima carte65 publicată, chiar anul trecut, de profesorul


Phillip Wander (Shadow songs: History, ideology, and rhetorical
responsibility/ Cântece în umbră. Istorie, ideologie şi
responsabilitate retorică) – criticul retoric pe care am avut bucuria
şi onoarea să îl cunosc personal, ca şi pe soţia domniei sale, Dr.
Wenshu Lee, în primăvara lui 2001 – rânduri care vorbesc, în
cuvinte emoţionante şi cu o claritate de urmat ca model, despre
cel care l­a influenţat ca persoană, ca intelectual, ca dascal, de
pe vremea când era student: profesorul Edwin Black.
Atât Edwin Black, cât şi Phillip Wander, au contribuţii
la configurarea profilului actual al criticismului retoric de o
valoare inestimabilă, fapt care l­a determinat pe profesorul Carl
R. Burgchardt de la universitatea de stat din Colorado să
includă câteva dintre cele mai importante piese ale acestora în
volumul său masiv, Rhetorical criticism (Criticismul retoric),
ajuns la a 4­a ediţie în 2010. Studiul pe care îl am în vedere
pentru a continua periplul nostru împreună prin istoria criti-
cismului retoric, metodă calitativ­critică de cercetare pe
domeniul Ştiinţelor comunicării, este un extras din cartea pe
care Em Griffin o menţionează în istoria sa teoretică şi
metodologică a domeniului, atunci când se referă, cum ne
amintim din Capitolul I, la apariţia „noilor retorici”, ca urmare a
intervenţiei lui Edwin Black în spaţiul discursiv academic: e
vorba de Rhetorical criticism: A study in method (Criticismul
retoric: Un studiu despre metodă), publicată în 1965.
Încep interpretarea mea a extrasului66 din cartea
profesorului Black (conţinut în Capitolul al treilea al acesteia),

65
Phillip C. Wander, Shadow Songs: History, ideology, and rhetorical
responsibility, Troubador Publishing, Leicester, 2013.
66
Edwin Black, „Excerpts from «Rhetorical criticism: A study in
method»”, 1965, în Carl R. Burgchardt (ed.), op. cit., pp. 47-59.

77
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

pe care Burgchardt îl include în antologia sa, atrăgând atenţia,


aşa cum procedez la seminariile mele de Retorica negocierii,
asupra studiului de caz cu ajutorul căruia Edwin Black îşi
ilustrează, mai clar decât oriunde, viziunea. Este vorba despre
un discurs pe care profesorul Black îl intitulează „adresa de la
Coatesville“ („the Coatsville Address”, în limba engleză),
atribuit pastorului John Jay Chapman. Discursul, ale cărui „linii
mari“ le vom parcurge, împreună, în cele ce urmează, înainte de
a descrie interpretarea sa din perspectiva lui Edwin Black şi,
desigur, a noastră, a avut loc într­o duminica de 18 august 1912,
într­un magazin pe care pastorul Chapman îl închiriase, cu mari
dificultăţi, special pentru eveniment, în care, alături de domnia
sa, se mai găseau trei persoane: „o prietenă care îl însoţise la
Coatesville, o negresă mai în vârstă şi un bărbat neidentificat,
despre care s­a crezut că e un spion local”67.
Ne întrebăm deja, desigur, care a fost motivul pentru
care Chapman a întâmpinat dificultăţi în ce priveşte obţinerea
unui spaţiu în Coatesville care să găzduiască actul său discursiv
şi, în mod sigur, ne intrigă, de­a dreptul, faptul că pastorul a
vorbit în faţa unui public alcătuit din numai trei persoane.
Explicaţia constă, ne lămureşte profesorul Black – poate chiar
înainte ca noi, cei care îl citim, să „apucăm“ să ne punem
întrebările respective – în „natura evenimentului”, cu alte
cuvinte, ocazia care prilejuieşte evenimentul discursiv pe care îl
discutăm. Iată ocazia: cu un an în urmă, la data de 14 august
1911, în Coatesville, un orăşel din statul Pennsylvania, se
petrecuse o întâmplare nefericită, despre care John Jay
Chapman citise în ziarele din New York. E vorba de „linşarea
deosebit de brutală a unei persoane de culoare”68. Cu toate că,

67
Edwin Black, op. cit., în loc. cit., p. 51.
68
Ibidem.

78
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

spune Black, Chapman „nu fusese asociat personal cu persoa-


nele sau locul implicate în atrocitatea”69 respectivă, pastorul a
meditat la eveniment şi, când s­a împlinit anul, a întreprins o
călătorie la Coatesville cu scopul, anunţat familiei, de a „oficia
o slujbă religioasă şi a susţine un discurs în memoria
îngrozitorului eveniment”70. În Coatesville, însă, Chapman a
întâlnit o lume plină de suspiciune în ce priveşte „raţiunea” din
spatele actului comemorativ în care se angajase, publicând un
anunţ în ziarul local, lucru care a condus, desigur, la „frustra-
rea”71 pe care pastorul a resimţit­o atunci când a întâmpinat tot
felul de obstacole, în încercarea de a găsi atât un loc, cât şi un
public pentru discursul său. Edwin Black încheie prezentarea lui
Chapman spunând că „discursul acestuia a constat în predica
sa”72, după care îi „dă cuvântul” pastorului. Să urmărim, în
rezumat, cuvintele acestuia din urmă.
Jay Chapman începe prin a anunţa intenţia sau planul
discursului său, acela de a „comemora aniversarea uneia dintre
cele mai oripilante crime ale istoriei”73; cuvântul folosit,
„aniversare“, cu conotaţiile sale pozitive, care frizează ironia, în
acest context, ne intrigă, deja, în suficientă măsură, încât să nu
rămânem surprinşi când, în continuare, Chapman descrie cu
precizie şi motivul pentru care a ales să comemoreze nefericitul
eveniment alături de concetăţenii săi care au ales să i se alăture.
Acest motiv, paradoxal, pare să se îndepărteze de profilul clasic
al oricărui exordium: Jay Chapman pare să nu dea atenţie acelei
porţiuni „obligatorii” a oricărui discurs, cea care „face totul“

69
Ibidem.
70
Ibidem.
71
Ibidem.
72
Ibidem.
73
Ibidem.

79
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

pentru a capta bunăvoinţa publicului. Iată de ce. Scopul


ceremoniei nu este acela de a „condamna”74 evenimentul, nici
acela de a „stârni agitaţie în ce priveşte acea crimă particu-
lară”75. Articulându­şi crezul la persoana întâi plural, Chapman
mărturiseşte că a organizat întrunirea comemorativă cu scopul
unic de a crea o ocazie pentru cei de faţă de a se căi pentru
propria contribuţie la nefericitul eveniment: „to repent for our
share în it”76, în cuvintele lui Chapman, în limba engleză. Mai
mult, apreciază pastorul, în acelaşi paragraf introductiv, eşecul
tentativelor de a găsi şi pedepsi principalii făptaşi, responsabili
pentru crima respectivă, „stă dovadă pentru magnitudinea vinei,
precum şi a faptului terifiant că fiecare deţine partea sa”77 în
acest scenariu. După Jay Chapman, „întreaga comunitate şi,
într­un fel, întreaga naţiune este cu adevărat implicată”78 în
crima respectivă.
Să ne imaginăm că suntem acolo şi Chapman ne
vorbeşte. Cu siguranţă, primul nostru impuls va fi acela de a
„fugi mâncând pământul“ de (ab)uzul unei astfel de interpelări.
În mod cert, însă, interpelarea a avut loc: este imposibil, în
situaţia creată de Jay Chapman cu numai câteva cuvinte, să
rămâi indiferent în faţa modului suprinzător în care pune
problema. Descrierea sa solicită un fel sau altul de răspuns.
Interesul nostru pentru subiectul pe care Chapman l­a anunţat
astfel este stârnit şi resimţim, paradoxal, şi impulsul, contrariu,
de a rămâne să ascultăm mai departe. Să rămânem alături de
Chapman, pe care nu pare să îl intereseze să îi mulţumească pe

74
Ibidem.
75
Ibidem.
76
Ibidem.
77
Ibidem.
78
Ibidem.

80
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

cei care îl ascultă sau măcar să le întâmpine aşteptările. Acest


lucru trece, pesemne, într­un plan secund. Pastorul este inte-
resat, în ce priveşte publicul său, de cu totul altceva; să citim
împreună mai departe, pentru a vedea despre ce este vorba.
Chapman continuă, relatând, la persoana întâi singular,
de această dată, povestea personală care l­a adus, literal, la
Coatesville pentru a susţine discursul pe care tocmai îl lecturăm.
El vorbeşte celor trei persoane aflate în public despre momentul
când, cu un an în urmă, citise în ziare despre ziua în care o fiinţă
umană a fost arsă de vie, legată de un stâlp de oţel şi împinsă cu
brutalitate înapoi în flăcări când încerca să se elibereze, de către
oameni care au permis şi au depus efort pentru ca toate aceste
atrocităţi să aibe loc, în timp ce scenele oribile erau privite „de
sute de cetăţeni americani bine îmbrăcaţi, veniţi atât din
împrejurimi, cât şi de departe, pe jos sau în căruţe”79 care, „fie
de groază, fie din indiferenţă, fascinaţi şi neputincioşi”, priveau,
fără să încerce măcar, necum să îşi rişte viaţa în acest sens, să
pună capăt oribilei scene, invocând, de pildă, „numele lui
Cristos, al umanităţii sau (măcar – adăugirea mea) al guver-
nului”80.
Jay Chapman încheie al doilea paragraf şi îl începe pe
al treilea referindu­se imediat – dacă termenii înşişi în care
alege să descrie tragicul eveniment pot fi trecuţi cu vederea în
acest sens – la reacţia sa personală la lectura ziarului respectiv.
Dacă, iniţial, şi­a spus că „va uita totul, că toată lumea va uita
totul”81, se pare că lectura din ziar (şi nu evenimentul
propriu­zis!) a fost suficientă pentru ca pastorul „să arunce o
privire în subconştientul (unconscious soul, în limba engleză)
79
Ibidem.
80
Ibidem, p. 52.
81
Ibidem.

81
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

acestei ţări”82, privire care a accesat, fără posibilitatea de a o


uita vreodată, „o imagine rar revelată a sufletului, a naturii
americanilor”83. Chapman devine nespus de tranşant: este vorba
de „inima unui criminal – ceva rece şi îngrozitor”84. „Am văzut,
zice pastorul, moartea în inima acestui popor”85. Ne
cutremurăm, desigur, în faţa acestei declaraţii, mai ales că
Chapman ne asigură, fără urmă de îndoială, că ceea ce a văzut
„nu este o iluzie. Este adevărul”86, întrucât a fi capabil să
priveşti cu indiferenţă „agonia unei fiinţe în aceeaşi măsură
umane ca şi tine”87, cel care priveşte, nu înseamnă altceva decât
„moarte în inima celui care priveşte”88.
Chapman se referă, în cele ce urmează, la faptul că au
existat şi există situaţii în care o astfel de cruzime, exprimată de
om faţă de om, poate fi „raţionalizată“ în termeni de efect al
„fanatismului religios, [...] pasiunii politice, [...], urii personale,
[...] (sau al – adăugirea mea) alertei din amfiteatrele zilelor de
degenerescenţă ale luxului roman”89, însă această situaţie
particulară nu beneficiază de nici un fel de „raţionalism”,
neputând fi explicată din nici un astfel de punct de vedere.
Publicul, atestă Chapman, „ales la întâmplare”90 din rândul
cetăţenilor americani, fără să întrezărească în tragicul eveniment
vreo „miză” personală sau socială, „a asistat, pur şi simplu,

82
Ibidem.
83
Ibidem.
84
Ibidem.
85
Ibidem.
86
Ibidem.
87
Ibidem.
88
Ibidem.
89
Ibidem.
90
Ibidem.

82
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

(manifestând – adăugirea mea) o aversiune rece”91 faţă de scena


pe care o privea.
Următoarele două paragrafe (patru­cinci) ale discur-
sului lui Chapman punctează încă un element esenţial al
„viziunii“ despre care pastorul s­a hotărât să mărturisească, un
element care se află „dincolo de orice raţionament, în profun-
zimea semnificaţiei sale”92. Dacă un popor care, inconştient, are
obiceiul de a „îşi pune inima [...] în scopuri egoiste”93 ar fi
capabil să întrezărească „rolul pe care l­a jucat în piesa­proces
pe care istoria o juca în ziua respectivă”94, ar constata „golul pe
care acea zi l­a dezvăluit”95 în ce îl priveşte, „gol”, lipsă, deficit
sau neajuns pe care „nici o teorie despre problemele rasiale, nici
o statistică, legislaţie sau simplă întreprindere pedagogică”96 nu
îl poate umple. Chapman mai spune o dată, cât se poate de clar,
în ce constă acel „gol“, al cărui efect asupra oamenilor care au
asistat, precum nişte obiecte, la scenă respectivă, „aşteptând ca
cineva sau ceva să le hotărască destinul”97 constă în crima
propriu­zisă: este vorba de moartea din sufletele americanilor.
În paragraful al şaselea, Jay Chapman contrapune
„morţii“, „viaţa“, într­o încercare discursivă de a (re)configura
sensuri pentru cei doi termeni în mintea publicului său. Pastorul
declară că, timp de o clipă, a întrezărit acel ceva de care poporul
american are absolută nevoie, şi anume „dragostea de

91
Ibidem.
92
Ibidem.
93
Ibidem.
94
Ibidem.
95
Ibidem.
96
Ibidem.
97
Ibidem.

83
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Dumnezeu şi reverenţa faţă de natura umană”98. Cum aşa ceva


trece dincolo de scopurile vreunui plan educaţional, Chapman
şi­a propus să păstreze vie, prin acţiunile sale, amintirea
propriei sale revelaţii; călătoria sa la Coatesville şi slujba
comemorativă devin parte din proiect.
Chapman continuă, în următorul paragraf, începând să
creeze în mintea publicului său un sens al vinei colective care
constituie, cum ne reamintim, tema discursului său. Dacă, până
în acest moment, şi­a pregătit terenul, acum urmează „argu-
mentul“ propriu­zis al discursului: Chapman porneşte, iarăşi, de
la o poveste personală, în care relatează faptul că, în urmă cu
câteva luni, se interesase în privinţa cazului, apelând la o
cunoştinţă care locuia în apropiere de Coatesville. Răspunsul
acestei persoane a venit, prompt: „Nu s­a întâmplat în districtul
meu”99. Astfel, Chapman şi­a dat seama că atrocitatea a avut loc
chiar în districtul căruia el însuşi îi aparţinea. Iar apoi a înţeles
că problema nu este una „locală”, ci că este problema „întregii
Americi şi a (efectului a – adăugirea mea) trei sute de ani de
sclavie”100 asupra cetăţenilor americani. Prin urmare, nu există,
consideră Chapman, un loc anume sau o anumită persoană care
să poarte vina, precum un ţap ispăşitor. Vina şi povara celor trei
sute de ani de comerţ cu sclavi pe care cei cincizeci de ani de la
abolirea sclaviei în Statele Unite nu le­au putut, pur şi simplu,
şterge cu buretele, au lăsat „urme ale viciilor respective pe
feţele”101 americanilor, aşa cum nicăieri în Europa sau în lume
nu s­a mai întâmplat. Chapman reaminteşte, în cuvinte
elocvente, măsura impactului „paraliziei colective” asupra

98
Ibidem.
99
Ibidem.
100
Ibidem.
101
Ibidem, p. 53.

84
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

întregii naţiuni, datorate ziarelor care au publicat ştirea, astfel


încât ea să ajungă la fiecare cetăţean american. Şi astfel, fiecare
cetăţean american şi­a demonstrat „neputinţa, incapacitatea de a
răspunde, ignoranţa în ce priveşte propriul pas înainte”102.
Paragraful al nouălea al discursului lui Chapman insistă
asupra chestiunii asumării vinei, de către fiecare, în baza unui
argument care îmbină determinarea istorică cu invocarea
planului divin. Astfel, în viziunea lui Chapman, „vina” nu
înseamnă „a comite efectiv fapta” deplorabilă, pentru că, în
(macro)schema planului divin, tragicul eveniment constituie,
pur şi simplu, „ultima parabolă, cea mai vie, cea mai teribilă
ilustrare, oferită, vreodată, omului sau imaginată de vreun
profet evreu, a relaţiei dintre bine şi rău în această lume, precum
şi a relaţiei dintre oameni”103.
Astfel, în „logica” propusă de Jay Chapman, episodul
istoric naţional şi personal al nefericitei întâmplări trebuie
înţeles, de către fiecare cetăţean american, drept etapă a
„vindecării, [...] proces care aduce conştienţa în ce priveşte
natura răului”104 care a afectat o întreagă naţiune, un „rău” care
variază în dimensiune de la „boala” sclaviei la forma sa cronică,
„războiul”105. Este necesar ca acea „dispoziţie în inimile şi
sufletele”106 americanilor, de a îşi asuma, responsabil, întregul
proces, să se traducă în disponibilitatea lor de a se raporta la
valori precum „viaţa, dragostea, forţa, speranţa, virtutea”107,
valori care să devină parte din fiinţa, natura sau inimile

102
Ibidem.
103
Ibidem.
104
Ibidem.
105
Ibidem.
106
Ibidem.
107
Ibidem.

85
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

cetăţenilor americani. Aceasta, zice Chapman, este „descope-


rirea“ pe care fiecare trebuie să o parcurgă, de dragul propriilor
posibilităţi: „La lucrul de care (omul – adăugirea mea) are
nevoie cu adevărat, el nu poate ajunge de unul singur, ci trebuie
să aştepte până când Dumnezeu i­l va dărui”108. Mărturie a
adevărului personal pe care Chapman a venit special să îl aducă
la întâlnirea cu semenii săi din Coatesville, discursul pastorului
se încheie cu paragraful al doisprezecelea şi ultimul, reiterând
teza potrivit căreia ocazia evenimentului din 14 august 1911, ce
reflectă adevărul istoric (major, însă contextualizat) a trei sute
de ani de întreţinere a sclaviei într­o întreagă emisferă terestră,
păleşte, în ce priveşte magnitudinea sa, în comparaţie cu
adevărul, cu majusculă, pe care acest eveniment istoric îl relevă,
„un adevăr care atinge toate generaţiile şi afectează fiecare
suflet din lume” 109: faptul că, precum spunea apostolul, dacă
dragoste nu am, nimic nu sunt...
Iată, în rezumat, cuvintele impresionante pronunţate de
pastorul John Jay Chapman într­un colţisor al Americii, în urmă
cu mai bine de un secol, dar cu numai doi ani înainte de
„începutul” domeniului Ştiinţelor comunicării în Statele Unite,
aşa cum ne amintim, graţie profesorului Em Griffin, a cărui
istorie teoretico­metodologică am rezumat­o în Capitolul I. În
1965, anul intervenţiei sale în spaţiul discursiv, deci după mai
bine de jumătate de secol de la tragicul eveniment, profesorul
Edwin Black începe analiza (retorico­critică) a discursului lui
Chapman cu o apreciere cât se poate de tranşantă: „verdictul
(abordării – adăugirea mea) neo­aristoteliene în privinţa acestui
discurs trebuie să fie negativ”110. Să ne reamintim, de asemenea,
108
Ibidem.
109
Ibidem.
110
Ibidem.

86
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

faptul că, până la data respectivă, abordarea discursului în


general, din perspectivă neo­aristoteliană (sau neo­clasică),
promovată de Herbert Wichelns în 1925 şi urmată cu fidelitate
de toţi urmaşii săi, dădea norma, legea sau regula în ce priveşte
modalitatea preferenţială de abordare a fenomenelor comuni-
caţionale din perspectivă interpretativă sau umanistă. Nu există
excepţie de la această regulă, până la Edwin Black, decât cu
totul în afara orientărilor calitative; ceea ce înseamnă, desigur,
alt „regim“ al cercetării, precum ne amintim din raţionamentele
anterioare. Prin urmare, iată, „momentul istoric” Edwin Black
aproape că ne copleşeşte cu importanţa sa. Să ne asumăm
împreună şi fiecare dintre noi această imensă sarcină: aceea de a
îl asculta cu toată atenţia, urmărind cuvintele unice în care
criticul alege să ne transmită înţelegerea sa a piesei lui
Chapman, aleasă cu tot discernământul din mulţimea de
fenomene discursive pe care, în 1965, le are, deja, la îndemână.
Să urmărim împreună analiza sa, reflectând, pe măsură ce
înaintăm în această întreprindere, la implicaţiile pe care actul
său critico­retoric le are în ce priveşte profilul domeniului în al
cărui studiu ne­am angajat, dar şi asupra personalităţii episte-
mologice a fiecăruia dintre noi.
Iată­l, deci, pe profesorul Black explicând raţiunea
pentru care discursul lui Chapman din 1912, piesă care, de
altfel, „nici nu apare în antologiile marilor acte oratorice şi nici
nu a primit vreun fel de atenţie sau sprijin după ce a fost
declamat”111 trebuie să fie etichetat, potrivit criteriilor de
evaluare retorică de factură neo­aristoteliană, drept un total
„eşec”112. Motivele sunt numeroase. În primul rând, apreciază

111
Ibidem.
112
Ibidem.

87
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Black, discursul nu a „obţinut rezultate”113, cu alte cuvinte nu a


fost un discurs eficient. Nu putem aprecia, spune Black, dacă
discursul lui Chapman a impresionat, într­un fel sau altul,
publicul aflat de faţă la eveniment, însă, cum am observat şi
singuri, chiar dacă a făcut­o, „numărul persoanelor aflate în
public era prea mic pentru ca (efectele respective – adăugirea
mea) să deţină vreo însemnatate”114. Prin urmare, remarcă
Black, din punctul de vedere al eficacităţii şi potrivit oricărui
criteriu imaginabil de evaluare a efectului imediat asupra
publicului aflat de faţă, discursul lui Chapman pare să fie,
într­adevăr, eşecul pe care îl identifică în el reprezentanţii
neo­aristotelianismului pe scena cercetării. Edwin Black adaugă
observaţia potrivit căreia piesa lui Chapman ar fi putut, cu
siguranţă, rămâne „pentru totdeauna în obscuritate”115, în
absenţa celor două, extrem de succinte, menţionări pe care el
însuşi a reuşit să le identifice (Mark Howe, 1937116 şi Edmund
Wilson, 1948117), nici una dintre acestea, de altfel, neacordând
prea multă atenţie momentului discursiv din 1912.
Profesorul Black îşi continuă raţionamentul, apreciind
că nici aplicând discursului lui Chapman “canoanele“ retoricii
clasice nu ajungem la rezultate mai îmbucurătoare; în termenii
săi, nu putem „salva discursul”118 respectiv. Discursul întreţine,
într­adevăr, o anume „stare de spirit”, însă nu cu ajutorul

113
Ibidem.
114
Ibidem.
115
Ibidem.
116
Mark A. DeWolf Howe, John Jay Chapman and his letters,
Boston, 1937, p. 219, apud Edwin Black, op. cit., în loc. cit., p. 53.
117
Edmund Wilson, The triple thinkers, New York, 1948, p. 159, apud
Edwin Black, op. cit., în loc. cit., p. 54.
118
Edwin Black, op. cit., în loc. cit., p. 53.

88
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

„desfăşurării vreunei forme stricte”119, cum ar solicita „cano-


nul“ dispositio (lat.)/taxis (gr.), în termeni mai familiari nouă
„dispoziţia“, care se referă, cum ne amintim de la Aristotel, la
aranjarea argumentelor într­un anume fel, în vederea obţinerii
efectului scontat. Black remarcă faptul că paragrafele
patru­şapte ale discursului lui Chapman ar fi putut fi rearanjate
în orice altă ordine pentru acelaşi „efect”. În ce priveşte inventio
(lat.)/heuresis (gr.), adică „invenţia”, partea retoricii ce
presupune identificarea (în cadrul diadei locuri comune/locuri
speciale) a argumentelor potrivite (ce pot lua forma logos­ului,
ethos­ului sau a pathos­ului) pentru a obţine efecte imediate
asupra publicului aflat efectiv de faţă, Black observă că
argumentele logice lipsesc cu desăvârşire din actul oratoric pe
care îl studiază. Într­adevăr, argumentează criticul, teza princi-
pală a adresei de la Coatesville, oricât ar fi ea de dificil de
identificat – „mântuirea poate veni numai de la Dumnezeu” –
este „furnizată publicului ex cathedra, fără nici o urmă de
dovadă”120. În ce priveşte apelul emoţional (pathos­ul), profe-
sorul Black apreciază că emoţiile cu care Chapman pare să
lucreze „nu pot fi corect descrise în termeni de furie, dragoste,
teamă, ruşine, milă, bunăvoinţă, indignare, invidie sau opusele
lor”121.
La capitolul ethos, însă, Black nu se sfieşte să presu-
pună că, din punctul de vedere al celor din Coatesville, adresa
lui Chapman trebuie să fi fost considerată un scandal în toată
puterea cuvântului. În construcţia propriului „portret”, prin
mijloace strict discursive, pastorul pare să păşească, în mod
deliberat sau nu, cu stângul, având în vedere modalitatea în care
119
Ibidem.
120
Ibidem, p. 54.
121
Ibidem.

89
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

îşi începe declamaţia, invitând pe cei de faţă să îşi asume o vină


în privinţa căreia, înainte de a fi expuşi mesajului conţinut în
discurs, se simt, cu siguranţă, total „inocenţi”. În termenii lui
Edwin Black, gestul „solitar” al lui Chapman, acela de a invita,
într­un mod abrupt şi recursiv, publicul „să vadă crima drept
americană, mai degrabă decât coatesvilliană, [...] trebuie să fi
fost suficient de inconfortabil, din punctul de vedere al celor
care se considerau atât americani, cât şi coatesvillieni”122. Din
punctul acestora de vedere, apreciază Black, portretul lui
Chapman trebuie să fi rezonat cu cel al unui „psihopat
fanatic”123. Nu în ultimul rând, elocutio (lat.)/lexis (gr.), adică
stilul discursului din 18 august 1912 are, după Black, „meritul
că descrie linşarea (persoanei de culoare – adăugirea mea) în
termeni foarte vii”124, însă această calitate nu îl diferenţiază de
cel specific publicaţiilor, pe aceeaşi temă, a ziarelor ce şi­au
apropriat discursiv momentul Coatesville.
Pe undeva plictisit să continue să expună în detaliu
variatele motive pentru care o analiză retorică de tip neo­aristo-
telian nu reuşeşte să identifice vreo „calitate” discursului lui
Chapman, profesorul Black „trece” rapid prin restul criteriilor
formale de evaluare girate de abordarea respectivă: într­adevăr,
piesa nu face nimic pentru a câştiga bunăvoinţa publicului; tipul
de discurs căruia aceasta pare să îi constituie o ilustrare
(epidictic sau ceremonial, în termenii lui Aristotel) exclude, în
principiu, cu desăvârşire, „prezentarea unor idei jenante pentru
public”125; adresa de la Coatesville nu ţine seama de nici un fel
de plan, necum de cutuma de a nu vorbi deloc într­o manieră

122
Ibidem.
123
Ibidem.
124
Ibidem.
125
Ibidem.

90
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

lipsită de patriotism americanilor, a cărei încălcare, de către


pastor, Black o numeşte „contravenţie”126. Toate acestea îl
determină pe profesor să exclame: „Dar la ce bun să continui?
Discursul a avut un public virtual inexistent, aşa că la ce bun să
discut un solilocviu ascultat de trei persoane?”127.
Şi totuşi, Edwin Black remarcă, alături de Edmund
Wilson, faptul că discursul lui Chapman e „straniu şi impre-
sionant”128. Profesorul ne dezvăluie, în cuvinte la fel de impre-
sionante, că da, într­adevăr, discursul ne „mişcă”, într­o măsură
suficient de semnificativă încât să realizăm că efectele sale
imediate constituie un criteriu neadecvat de receptare a
mesajului său, să intuim că puterea sa trece dincolo de efectul
său asupra celor trei persoane din public. Discursul lui
Chapman, apreciază Black, „nu este un monument rece de
marmură. El trăieşte”129. Dar, pentru a îi înţelege vieţuirea,
remarcă Black, este necesară o examinare a contextului care
găzduieşte actul discursiv asupra căruia am poposit.
Contextul pe care Black îl propune ca „adecvat” unei
lecturi corecte a adresei de la Coatesville este însuşi „dialogul
pe tema dimensiunii morale a experienţei americane”130, dialog
la care participă personalităţi marcante ale politicii şi literaturii
americane, precum Jefferson, Tocqueville, Lincoln, Melville,
Henry Adams, Samuel Clemens (Mark Twain, nu­i aşa?),
Santayana şi Faulkner. Adresa de la Coatesville, apreciază
Black, este extrem de interesantă, ca parte a dialogului
respectiv, deoarece reprezintă una dintre puţinele manifestări

126
Ibidem.
127
Ibidem.
128
Ed. Wilson, op. cit., apud Edwin Black, op. cit., în loc. cit., p. 54.
129
Edwin Black, op. cit., în loc. cit., p. 54.
130
Ibidem.

91
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

expresive, constitutive „dialogului” în cauză, a cărei formă este


non­literară.
Profesorul Black înaintează, treptat, către enunţarea
„loviturii de teatru” pe care o simţim venind încă de la începutul
analizei sale. Ba, mai mult, o simţeam din momentul în care
constatasem expunerea literală şi integrală a adresei de la
Coatesville în cartea sa. O simţeam şi în cuvintele lui Jay
Chapman: în aparentul său refuz de a privi cu toată atenţia la
cei trei care i se alăturaseră în magazinul închiriat pentru a
comemora împreună moartea semenului lor. Pe cine dorea
Chapman să convingă? O prietenă care îl însoţise la Coatesville
pentru a îi fi alături? O persoană de culoare, de sex feminin,
suficient de în etate pentru a fi văzut şi trăit multe neplăceri
datorate efectelor celor trei secole de sclavie americană? Un
bărbat care venise, pur şi simplu, în calitate de observator? Nu.
Nici gând. Black ne îndrumă, treptat, ajutându­ne să ne clari-
ficăm gândurile cu care ne frământăm, deja, de suficient timp:
contextul adresei de la Coatesville este „mai puţin un loc
particular, cât o cultură”131; locul său este „un continent”, iar
timpul adună secole; publicul constă în „cei interesaţi în
interpretarea plină de sens a istoriei şi condiţiei morale a acestei
ţări”132. Desigur, e vorba de publicul direct al discursului.
Indirect, discursul lui Chapman îi revendică, potrivit lui Black,
pe toţi cei influenţaţi de publicul direct, iar cum „influenţa
Statelor Unite asupra altor părţi ale lumii creşte (pe zi ce trece –
adăugirea mea), publicul potenţial al acestui dialog se lărgeşte
corespunzător”133.

131
Ibidem.
132
Ibidem.
133
Ibidem; sublinierea mea.

92
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Posibilitatea înţelegerii contextului într­un sens atât de


larg, cel pe care profesorul Black tocmai ni l­a propus spre
recunoaştere, este legitimată, afirmă criticul – şi, desigur, amin-
tindu­ne numeroasele tentative ale lui Chapman de a „deturna“
atenţia, în adresa sa, dinspre micul Coatesville spre marea
Americă, în recuperarea sensului major al evenimentului, îi dăm
dreptate – de chiar cuvintele pastorului, care articulează efortul
acestuia de a concentra atenţia publicului asupra acelei porţiuni din
„realitate” pe care el însuşi o consideră importantă şi semnificativă.
„Obiectul” de interes al lui Chapman, ce legitimează contextul
identificat de Black, este „întregul”: întreaga Americă, toată
populaţia sa, secolele de istorie ale americanilor.
Rămânem, parţial edificaţi, parţial neliniştiţi, în
expectativă, cu toate că ştim deja, poate chiar mult înaintea
receptării „loviturii de teatru“ a profesorului Black, care încă ne
aşteaptă, cine este publicul pe care pastorul Chapman îl vizează
în adresa sa. De dragul raţionamentului şi a excelentelor calităţi
strategice ale criticului retoric, să rămânem în aşteptarea
„momentului său de glorie”, datorat, desigur – ca toate
momentele de glorie de care am beneficiat, vreodată, fiecare
dintre noi – obiectului său de interes.
După examinarea contextului, Black îşi îndreaptă
atenţia înspre textul propriu­zis al adresei de la Coatesville: se
uită la „ce spune, de fapt, discursul”134. Evident, este vorba de
interpretarea unui eveniment. Însă, observă profesorul Black,
cum nu există descriere „simplă” a evenimentului, deoarece,
nu­i aşa, „percepţia noastră a evenimentului va fi colorată de
dispoziţia noastră morală”135, Edwin Black procedează la o

134
Ibidem.
135
Ibidem, p. 55.

93
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

clasificare a celor mai „evidente” (conspicuous, în limba


engleză), prin urmare şi al celor mai răspândite (popular, în
limba engleză) răspunsuri sau reacţii ale publicului la tragicul
eveniment. Cu alte cuvinte, Black procedează la o clasificare a
principalelor modalităţi de percepere, de către public, a
evenimentului în discuţie.
Iată care sunt, după Black, interpretările posibile, care
dau tot atâtea „clase” de persoane a căror percepţie a eveni-
mentului cade sub incidenţa uneia sau a alteia dintre categorii:
în primul rând, Black îi identifică pe cei care percep
evenimentul „ca pe un act corect de răzbunare în numele
dreptăţii”136; în al doilea rând, e vorba de cei „care îl percep ca
pe o expresie oribilă a violenţei mafiote”137; apoi, e rândul celor
care privesc linşarea persoanei de culoare „clinic, drept o
ilustrare concretă a unei idei sociopate abstracte”138; în ultimă
instanţă, apreciază Black, există şi cei care „refuză cu totul să
perceapă evenimentul, alungându­l cu totul din mintea lor”139.
Desigur, confirmă Black, există, potenţial, o mulţime inepui-
zabilă de posibilităţi de raportare, prin percepţie, la evenimentul
a cărui descriere „simplă” constată, efectiv, crima respectivă.
Însă cele patru categorii de reacţii, de apropriere (discursivă) a
evenimentului de către o persoană sau alta, în baza propriei
„istorii personale”140, expun, cu siguranţă, după Black, tipurile
de răspunsuri de a căror ocurenţă Jay Chapman trebuie să fi fost
perfect conştient. Mai mult, apreciază criticul, „putem infera că
Chapman califică prima şi ultima (reacţie – adăugirea mea)

136
Ibidem.
137
Ibidem.
138
Ibidem.
139
Ibidem.
140
Ibidem.

94
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

drept greşite, în timp ce a doua şi a treia necesită rectificare”141.


În acest moment, profesorul Black face un pas important
înainte, în ce priveşte „lovitura de teatru” pe care ne­a
pregătit­o. El spune: „Funcţia discursului (lui Chapman –
adăugirea mea) este aceea de a oferi această rectificare – de a
da formă reacţiei adecvate faţă de eveniment”142!
Pentru a îşi demonstra teza, criticul se întoarce spre
textul adresei de la Coatesville, identificând în discurs sufi-
ciente dovezi textuale care să confirme „inferenţa”143 sa.
Într­adevăr, în „viziunea” lui Chapman nu există loc pentru
„acceptarea” (care ar echivala unei aprobări) a primului tip de
răspuns la interpelarea efectuată de adresa de la Coatesville:
Chapman nu poate presupune existenţa unui astfel de public,
care să conceapă evenimentul drept un act de justiţie. Cuvintele
pastorului exprimă clar, cum ne amintim, poziţia sa personală
cu privire la tragica întâmplare, iar dezaprobarea sa oripilată a
evenimentului exclude, cu desăvârşire, „pe cel care ar aplauda
evenimentul”144 din rândul publicului pe care, prin adresa sa,
Chapman alege să îl includă în actul său discursiv.
Pe de altă parte, constată Black, Chapman „repudiază
explicit”145 al patrulea tip de reacţie la eveniment. Chiar dacă
pastorul are în vedere posibilitatea unui răspuns iniţial ce
frizează indiferenţa, de tipul celui enunţat de cunoştinţa sa care
declarase că evenimentul nu s­a petrecut în districtul său,
această reacţie iniţială trebuie să se modifice radical, dispărând
ca atare, în urma parcurgerii, de către cel interpelat, a textului

141
Ibidem.
142
Ibidem; sublinierea mea.
143
Ibidem.
144
Ibidem.
145
Ibidem.

95
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

adresei de la Coatesville: „argumentul lui Chapman [...] face


imposibilă indiferenţa pasivă”146. De ce? Pe scurt, explică
Black, cel care, după lectura discursului, ar rămâne detaşat, îşi
neagă, astfel, propria implicare în actul criminal, însă însuşi
actul de negare creează, în negativ, un tip de raportare la
eveniment care, ca atare, exclude posibilitatea indiferenţei:
„Discursul lui Chapman obligă publicul să perceapă (într­un fel
sau altul – adăugirea mea) şi să îşi examineze relaţia personală
cu evenimentul; astfel, adresa subminează posibilitatea indi-
ferenţei pasive”147.
În ce priveşte celelalte două tipuri de reacţii –
„răspunsul scandalizat şi cel clinic”148 – criticul constată că
Chapman încearcă să obţină, prin adresa sa, o combinaţie
rectificatoare a celor două reacţii posibile, care, fiecare în parte,
exprimă un dezechilibru. Ca atare, nici unul dintre răspunsuri
nu pare acceptabil, din punctul lui Jay Chapman de vedere:
„atitudinea scandalizată este inacceptabilă pentru că reprezintă
un exces de zel moral; didacticismul este inacceptabil pentru că
reprezintă un deficit de zel moral”149. Astfel, efortul lui
Chapman constă în tentativa sa discursivă de a combina cele
două (tipuri de) răspunsuri de aşa manieră încât „evenimentul să
fie perceput având o culoare morală, dar, în acelaşi timp, să fie
perceput cu perspectivă”150.
Pentru a înţelege cum reuşeşte Chapman să atingă un
astfel de echilibru în întreprinderea sa moderatoare (media-
toare), rectificatoare, Black merge mai departe în analiza sa critică,

146
Ibidem.
147
Ibidem.
148
Ibidem.
149
Ibidem.
150
Ibidem.

96
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

examinând mai îndeaproape cele două (tipuri de) răspunsuri


excesive, în a căror reconciliere pastorul s­a angajat. Astfel,
criticul constată următoarele: „cazul ideal de reacţie scan-
dalizată”151 s­ar traduce, practic, în invocarea legii mozaice. Nu
trebuie să privim mai departe, atestă criticul, de tragicul
eveniment pentru a sesiza faptul că linşarea persoanei de
culoare, în contextul oferit de acest tip de percepţie, constituie
deja un act de răzbunare, aşa încât a privi scandalizat actul
respectiv obligă la a îl reproduce („ochi pentru ochi, dinte
pentru dinte”). Astfel, consideră Black, „răspunsul scandalizat
în ce priveşte chestiunea Coatesville ar constitui o simplă
perpetuare a răspunsului care a făcut evenimentul posibil”152.
Astfel, nu­i aşa, ce ar distinge reacţia scandalizată, cu nevoia sa
iminentă de acţiune (răzbunare), din punct de vedere moral, de
crima propriu­zisă?
Pe de altă parte, Edwin Black estimează că, dacă
percepţia „scandalizată” a evenimentului nu se poate debarasa
de acţiune, de imboldul de a „trece la fapte” – şi am văzut ce
caracter pot avea faptele­consecinţe directe ale acestui tip de
răspuns la eveniment – reacţia „clinică” pare, dimpotrivă, să
„paralizeze acţiunea”153. Neavând implicaţii morale, răspunsul
„clinic” sau „didacticismul”, o „ilustrare concretă a unei idei
abstracte”154, frizează, evident, indiferenţa. „Dacă răzbunarea
este expresia practică a (atitudinii – adăugirea mea) scanda-
lizate, consimţământul reprezintă expresia practică a didacti-
cismului”155, apreciază Black. Astfel, conchide criticul, didacti-

151
Ibidem, p. 56.
152
Ibidem.
153
Ibidem.
154
Ibidem.
155
Ibidem.

97
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

cismul distruge însuşi tipul special de inteligenţă care îl face


posibil, ca răspuns la evenimentul descris de Jay Chapman.
Iată, deci, că adresa de la Coatesville modelează un tip
aparte de raportare la eveniment, care, în cuvintele lui Black,
„moderează atitudinea scandalizată cu (o doză de – adăugirea
mea) detaşare, o moderează în asemenea măsură, în fapt, încât îi
transformă substanţa, astfel încât ea devine o reacţie pentru
care nu avem cuvinte precise”156 care să o articuleze. Dar, spune
Black, ieşind din impas într­un mod surprinzător, magnific, „nu
avem nevoie de cuvinte atâta timp cât avem (la îndemână –
adăugirea mea) discursul lui Chapman, pentru că acesta ne dă
posibilitatea de a avea experienţa reacţiei. Noi suntem publicul
său”157!
Iată punctul culminant al raţionamentului lui Edwin
Black, iată „lovitura de teatru” pe care criticul ne­a pregătit­o,
urmând strategic paşii necesari pentru ca noi, publicul său
(academic), să îl însoţim pas cu pas în întreprinderea critică în
care s­a angajat. Ne întrebăm, evident, ce l­a determinat pe
Black să decripteze în aşa manieră sensul discursului lui
Chapman încât, o dată ajunşi „aici”, să nu putem face altceva
decât să îi dăm dreptate. Suntem, încă, „pe aceeaşi pagină”
datorită efortului consistent al criticului în acest sens. Ce a
determinat acest efect? Care este raţiunea pentru care criticul
Edwin Black alege această posibilitate de construcţie a actului
său critico­retoric, în detrimentul tuturor celorlalte posibilităţi?
Care este „miza” sa, în ce ne priveşte?
Pentru a răspunde tuturor acestor întrebări, să ne
întoarcem la raţionamentul profesorului Black din superba sa

156
Ibidem; sublinierea mea.
157
Ibidem; sublinierea mea.

98
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

analiză a adresei de la Coatesville. Consecinţa directă pe care


Black o extrage din raţionamentul pe care tocmai l­a parcurs,
îndrumat, pas cu pas, de Jay Chapman însuşi în acest periplu, în
baza inferenţelor textuale care legitimează interpretarea sa a
adresei de la Coatesville, este că, în acest moment, publicul vizat
de pastor în discursul său are nu numai „o reacţie morală”, ci şi o
„viziune morală”158 pe temeiul căreia să îşi construiască şi
legitimeze experienţa. Cu alte cuvinte, precizează criticul, „cititorul
atent”159 devine conştient de natura morală a crimei, datorită
efortului lui Chapman de a îl „construi”, ca atare, drept recipient al
experienţei (religioase) care atestă responsabilitatea fiecăruia dintre
noi, oamenii, unul faţă de altul, în general, şi faţă de semenul
nostru care a murit la Coatesville, în 1911, în particular.
Actul retoric al lui Chapman reprezintă efortul de
construcţie a viziunii morale a fiecăruia dintre noi, cei care îl
citim şi ne (re)cunoaştem, în portretul pe care pastorul ni­l
propune, drept autentici destinatari ai mesajului său, în baza
propriei noastre (auto)legitimări, ca atare, furnizată de expe-
rienţa (noastră) religioasă, la care Chapman face, desigur, ex
cathedra, apel. Ne dorim, în urma celor lecturate, să facem
parte, mai degrabă decât să eşuăm în acest sens, din publicul
căruia Chapman a intenţionat să se adreseze, din publicul a
cărui „imagine” o putem infera, împreună cu Black, din litera
discursului său, a publicului pe care, deci, discursul îl
construieşte, îl „fabrică”, printr­un efort susţinut. Întorcându­ne
la text, să urmărim cum apreciază Edwin Black acest efort.
În primul rând, reiterează Black, discursul (încă)
trăieşte. Cu alte cuvinte, adresa de la Coatesville se adresează

158
Ibidem.
159
Ibidem.

99
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

cititorului contemporan, constituind „un simptom al unei


interpretări morale complexe a istoriei Americii”160, accesibil,
ca atare, oricui alege să „treacă dincolo de suprafaţa discursului
şi să se confrunte cu implicaţiile sale”161 ce rezistă, paradoxal,
cu bine, trecerii timpului, cu atât mai mult cu cât „accidentele
istorice”162 îi vin în ajutor, garantându­i, astfel, continuitatea şi
viabilitatea. Astfel de „accidente istorice”, al căror efect se
traduce în „pierderea inocenţei în America”163 – şi pretutindeni,
nu­i aşa? – şi printre care Black enumeră „cele două războaie
mondiale, [...] distrugerea oraşelor, [...] tentaţia imperialismului,
[...] căderea zeului Progres”164 creează posibilitatea ca „abia
acum adresa de la Coatesville să îşi găsească publicul capabil să
o înţeleagă”165, public a cărui dimensiune creşte cu trecerea
(ne­inocentă) a fiecărei zile în toate zonele pământului. Mai
mult, apreciază Black, inexplicabilul „apetit pentru vină”166 al
generaţiei curente garantează accesul lui Chapman la un public
din ce în ce mai larg.
O altă, majoră, realizare a adresei de la Coatesville,
după Edwin Black, constă în faptul că discursul lui Chapman
imortalizează, literal, un eveniment istoric ale cărui implicaţii
morale transcend graniţele spaţiului şi ale timpului. Astfel,
apreciază Black, „ (numai – adăugirea mea) datorită discursului
avem cunoştinţă de criza morală, şi numai prin discurs suntem
convinşi de ea. Acest lucru, încă o dată, este cauzat de faptul că

160
Ibidem.
161
Ibidem.
162
Ibidem.
163
Ibidem, p. 57.
164
Ibidem.
165
Ibidem.
166
Ibidem.

100
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

discursul dă formă unei percepţii; nu înregistrează, (pur şi


simplu – adăugirea mea) neutru”167. Articulând experienţa unică
a fiecăruia dintre cei pe care îi interpelează, adresa de la
Coatesville oferă publicului său „posibilitatea nouă a unor
experienţe ulterioare”168, cu alte cuvinte, „potenţialul acestora
de a percepe evenimente ulterioare”169, o dată ce şi­au însuşit,
ca atare, principiul moral cu care discursul îi interpelează. Să
spunem lucrurilor pe nume: adresa de la Coatesville creează
posibilitatea înnoirii – şi reînnoirii! – morale permanente a
publicului său. Adresa de la Coatesville este veşnică.
Comparând­o cu marile opere ale literaturii (ameri-
cane), Black evaluează adresa lui Jay Chapman drept extrem de
valoroasă, iar dovada constă în discursul însuşi. Dincolo de
discurs, însă, rămâne permanenţa viabilităţii sale şi a capacităţii
sale de a „ilumina multe dintre aspectele experienţei noastre [...]
care ne preocupă în cea mai mare măsură”170.
În ultimă instanţă, remarcă Black, cea mai convin-
gătoare confirmare a valorii inestimabile a piesei lui Chapman
rezidă în „viziunea potenţialului retoric complet”171 al dis-
cursului. Ne putem imagina, împreună cu criticul retoric,
profilul moral al celui care se dăruieşte, trup şi suflet, influenţei
exercitate de discurs asupra sa: „Va scăpa oricărui conflict [...]
ideologic. Va fi moral fără a avea (neapărat – adăugirea mea)
dreptate, pasionat fără a fi violent. Va fi un reformator al

167
Ibidem; sublinierea mea.
168
Ibidem.
169
Ibidem.
170
Ibidem.
171
Ibidem.

101
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

spiritului, al cărui domeniu de responsabilitate se va extinde


asupra întregii umanităţii”172.
Ironic, constată Black, unul din „accidentele” pe care
Chapman le considera, la Coatesville, drept tot atâtea posi-
bilităţi de reînnoire morală a spiritului îl îndepărtează, definitiv,
de propriul său portret. Moartea fiului său, în timpul celui dintâi
război mondial, îl îndreaptă spre anti­semitism şi anti­catoli-
cism, ale căror expresii furibunde îl însoţesc până la moarte.
Black remarcă, în cuvinte impresionante, „măsură tragediei” 173
lui Chapman, pe care propria sa adresă de la Coatesville o
indică precis: „anti­ideologul cade victimă ideologiilor; omul
care transcende ura devine prada sa”174. Acest fapt, estimează
Black, nu face decât să sublinieze „triumful” spiritului în mo-
mentul „său” Coatesville, când, „cel puţin pentru câteva minute,
într­un magazin gol dintr­un orăşel obscur al Pennsylvaniei,
convingerile diverse ale lui John Jay Chapman s­au întâlnit de
aşa manieră, încât să îi deschidă cele mai întunecate colţuri ale
societăţii”175 americane. Răspunsul de atunci al pastorulului,
oferit propriei viziuni şi datorat unei remarcabile convergenţe a
valorilor în care credea, rămâne, încheie Black, „păstrat intact în
propriul discurs”176.
Nu mai urmează, în textul pe care Carl R. Burgchardt îl
selectează, din cartea profesorului Black, pentru a ilustra, într­o
modalitate unică, evaluarea criticului în ce priveşte abordarea
retorică de factură neo­aristoteliană, decât „verdictul”: „un
sistem critico­retoric care nu poate da seama de o operă

172
Ibidem.
173
Ibidem, p. 58.
174
Ibidem.
175
Ibidem.
176
Ibidem.

102
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

remarcabilă – aşa cum neo­aristotelianismul nu poate da seama


de adresa de la Coatesville – este serios compromis ca sistem
retoric. Iar criticul pe care natura propriilor teorii îl obligă să se
supună judecăţii celor care sunt mai puţin calificaţi decât el să
judece nu poate fi numit critic, atâta timp cât permite teoriilor
respective să îl îndrume”177.
Criticul retoric Edwin Black alege, precum cel care l­a
îndrumat şi învăţat „câte ceva despre comunicare”, pastorul din
Coatesville, să rămână fidel înţelegerii noului profil al
criticismului retoric, aşa cum l­a zărit, pentru câteva clipe,
manifest, într­un colţisor obscur al Americii. De dragul nicicărei
teorii goale, Edwin Black nu este dispus să îşi sacrifice această
înţelegere concretă, această „viziune” în ce priveşte maniera
viabilă de a întreprinde criticism retoric în ştiinţele comunicării.
Precum „reformatorul spiritului” al lui Chapman, Black se
salvează de pericolul ideologic, asumându­şi, în baza înţelegerii
importanţei momentului pe care l­a trăit, a cărei experienţă
concretă a avut­o, alături de magistrul său, posibilitatea expe-
rienţei critice viitoare. Acestei experienţe viitoare, Edwin Black
îi deschide porţile cu paşii săi, în anul 1965, şi acestei
experienţe ne invită să îi fim părtaşi în întreprinderea critică.
Acesta este „pariul” lui Black în privinţa fiecăruia dintre noi,
cei care îl citim, şi „miza” sa în ce ne priveşte. Acestui fapt îi
datorăm grija şi atenţia, răbdarea şi abnegaţia cu care ne­a
ghidat prin labirintul interpretării sale a adresei de la
Coatesville. Îl vom asculta?

177
Ibidem; sublinierea mea.

103
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

*
* *

Pentru a înţelege, la scară adecvată, măsura impactului


viziunii lui Edwin Black asupra criticismului retoric, viziune ce
a condus nu la „demisia neo­aristotelianismului”, cum vom
vedea într­unul din subcapitolele anterioare, ci la lărgirea
posibilităţilor reprezentaţionale pe domeniul Ştiinţelor comu-
nicării, graţie multitudinii de perpective din care, după Black,
fenomenul discursiv poate fi apropriat (cu alte cuvinte, a „noilor
retorici”), să ne întoarcem privirile înspre un alt studiu178 al
criticului, publicat în Quarterly Journal of Speech, în 1970,
intitulat, provocator, The Second Persona. Dacă, până acum, am
încercat, de fiecare dată, pe cât posibil, o traducere personală a
fiecăruia din termenii în limba engleză (uneori, spaniolă, nu­i
aşa?) cu care ne­am întâlnit, să lăsăm, deocamdată, traducerea
acestui titlu de articol pe mai târziu, în speranţa că putem ajunge,
precum Edwin Black ne învaţă, împreună la înţelesul său.
Nu îmi propun, în cele ce urmează, discutarea în detaliu
a conţinutului articolului lui Black din 1970. Mă voi limita la a
prezenta, foarte pe scurt, cadrul teoretic pe care criticul îl expune
în această remarcabilă piesă, care i­a desăvârşit notorietatea pe
scena cercetării şi care, mai mult, a intrat în istoria domeniului
Ştiinţelor comunicării, alături de contribuţiile studentului său,
profesorul Phillip Wander, în calitate de context în care
instrumentarul teoretic şi metodologic al criticismului retoric se
inovează, inclusiv la nivel terminologic. Conceptul lui Black, de
„second persona”, dar şi cel al lui Wander, „construit” în spaţiul

178
Edwin Black, „The second persona”, 1970, în Carl R. Burgchardt
(ed.), op. cit., pp. 190-200.

104
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

discursiv deliniat de inovaţia teoretico­metodologică a celui


dintâi, „third persona”, sunt, pesemne, mai cunoscute publicului
academic de pretutindeni decât înseşi numele criticilor retorici
care le­au introdus pe scena cercetării. Efect care, cu siguranţă,
le face cinste fiecăruia dintre cei doi. Să încercăm, în cele ce
urmează, o schiţă a conceptului „second persona”, aşa cum o
putem infera din textul articolului lui Edwin Black.
Intenţia teoretică a profesorului Black, în această piesă,
intenţie care îi facilitează acestuia posibilitatea înnoirii teore-
tico­metodologice (şi, bineînţeles, terminologice) a criticismului
retoric, este aceea de a lărgi cadrul contextual al evaluării morale
de aşa manieră, încât întreprinderea să includă, mai degrabă decât
să excludă, cum „prescrie” tradiţia discursivă vest­europeană –
şi, printr­un „ricoşeu” pe care Black îl explicitează, şi cea
americană – printre „obiectele” sale de interes, discursul retoric.
Black argumentează elocvent în acest sens, precizând că mai
vechii cutume, potrivit căreia discursul (retoric) pare să scape
evaluării din punct de vedere moral, în baza unui raţionament
care îl subsuma, tranşant, sferei „obiectelor”, şi deci nu al
„persoanelor”, trebuie să i se contrapună, de dragul celor mai
practice scopuri, o tentativă de „explicare a dimensiunii prepon-
derent umane a discursului”179, care să facă posibilă „subsu-
marea discursului într­un (tip de – adăugirea mea) ordine
morală”180. Această sarcină revine, după Black, studenţilor la
Ştiinţele Comunicării, iar îndeplinirea sa ar echivala, zice cri-
ticul, „satisfacerii obligaţiei [...] faţă de istorie”181 a celor respon-
sabili de desăvârşirea procesului respectiv.

179
Edwin Black, op. cit., în loc. cit., p. 191.
180
Ibidem.
181
Ibidem.

105
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Proiectul, argumentează Black, nu este unul hazardat,


având în vedere că atât criticii literari, cât şi criticii retorici, s­au
interesat „permanent şi recurent”182 de relaţia dintre un text şi
autorul său, pe parcursul întregii istorii a criticismului. De
secole, precizează Black, criticii au sesizat faptul că „limba are
o funcţie simptomatică”183. Astfel, explică Black, „acceptăm
faptul că un discurs implică un autor”184, înţelegând prin acest
lucru faptul că „anumite trăsături ale unui act lingvistic deter-
mină anumite caracteristici ale celui care emite actul lingvistic
respectiv”185. Până aici, nimic nou: Black ne reaminteşte că
„formularea clasică”186 a celor de mai sus îi aparţine lui
Aristotel – şi consemnată atât în Retorica, cât şi în Poetica – şi
se referă la cele două dimensiuni (morală şi intelectuală) ale
caracterului uman pe care litera unui discurs (sau piesă de
teatru) le relevă îndeobşte. Astfel, ne amintim, îndemnaţi de
Edwin Black, că, într­adevăr, Retorica lui Aristotel discută
chestiunea provocatoare a dimensiunii morale a caracterului
uman ce poate fi inferată cu ajutorul „funcţiei simptomatice” a
discursului. Este vorba, nu­i aşa, de ethos­ul aristotelian.
Însă, de la Aristotel încoace, adaugă criticul, „suntem
mai sceptici în ce priveşte veracitatea reprezentării”187, cu alte
cuvinte am învăţat să întrevedem posibilitatea, chiar probabi-
litatea „ca autorul implicat de discurs să fie (mai degrabă –
adăugirea mea) o creaţie artificială: o persona, nu neapărat o

182
Ibidem.
183
Ibidem.
184
Ibidem.
185
Ibidem.
186
Ibidem.
187
Ibidem, p. 192.

106
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

persoană”188. Astfel, consideră Black, din toate motivele acestei


posibile/ probabile non­coincidenţe, pe care fiecare dintre noi o
cunoaştem mai bine decât ne­am dori, este necesară „o ajustare
a doctrinei antice a formei de argumentare etice”189. În tot cazul,
încheie Black, rămâne în picioare teza potrivit căreia “autorul
implicat de un discurs este o persona cu rol important în
tranzacţiile retorice”190.
Astfel, constatăm, „persona” este termenul cu ajutorul
căruia Edwin Black numeşte una dintre părţile implicate în
divorţul, specific epocii contemporane, între „iluzie” şi „reali-
tate”, între fiinţă şi imagine. Chestiunea dacă există ca atare sau
nu, dacă persona reprezintă, într­adevăr, o persoană sau nu, trece,
din punctul de vedere al criticului retoric, într­un plan secund.
Similaritatea construcţiei discursive cu modelul (uman!) legiti-
mează, în suficientă măsură, evaluarea din punct de vedere
moral a autorului implicat de un discurs, conchide, tranşant,
criticul.
În cele ce urmează, Black procedează la inovarea
teoretică, metodologică şi terminologică a criticismului retoric,
la care ne­am referit la începutul acestui subcapitol. El propune
termenul de „second persona”, pentru a echilibra relaţia
triunghiulară presupusă de actul discursiv: dacă „first persona”
(„persoana întâi”) a discursului poate fi inferată din discurs ca
„portret” (real sau artificial) al autorului discursului, atunci
„second persona” („persoana a doua”) poate descrie, în aceeaşi
măsură revelatoare, „publicul implicat de un discurs”191.
Această inovaţie în zona criticismului merită, după Black, mai

188
Ibidem; sublinierea mea.
189
Ibidem.
190
Ibidem.
191
Ibidem; sublinierea mea.

107
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

multă atenţie, din perspectiva folosului pe care îl aduce în


cercetare.
Astfel, argumentează Edwin Black, teoria retoricii clasice
dă atenţie fugitivă publicului implicat de un discurs (acestui
„second persona”), precizând doar că, în funcţie de tipul
discursului (judiciar sau forensic, epidictic şi deliberativ), se
presupune despre public că stă să judece chestiuni legate de trecut,
prezent sau viitor. În cel mai bun caz, teoriile clasice ale retoricii ne
permit să inferăm, în baza literei unui discurs, faptul că acesta este
destinat unui public tânăr sau mai în vârstă, sau că publicul poate
avea o opinie favorabilă sau nefavorabilă despre cele auzite; dar
toate acestea înseamnă prea puţin, după Black, pentru criticul
retoric. Este important, deci, consideră Black, ca, atunci când
caracterizăm astfel de „personae” (fie că acestea se referă la autorul
implicat sau la publicul implicat de un discurs), să ne concen-
trăm atenţia nu asupra atributelor particulare ale acestora, ci
asupra ideologiei care (in)formează „persona” respectivă.
Black preia termenul de „ideologie” direct de la Karl
Marx, prin urmare, cu sensul de „reţea de convingeri interrela-
ţionate care funcţionează epistemic în om şi îi conturează
identitatea, determinând viziunea sa despre lume”192. Astfel,
argumentează Black, presupoziţia metodologică utilă criticului
retoric în cercetare devine aceea că discursul presupune un
public, într­un mod „suficient de sugestiv încât să îi permită
criticului să sesizeze legătura dintre acest public implicat (de
discurs – adăugirea mea) şi o ideologie”193. În acest sens,
consideră Black, criticul retoric „vede în publicul implicat de un
discurs un model a ceea ce oratorul ar vrea că publicul său real

192
Ibidem, p. 193.
193
Ibidem.

108
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

să devină”194. Astfel, imaginea desemnată de „second persona”,


chiar dacă niciodată actualizată, rămâne, totuşi, imaginea unei
persoane şi, în acest sens, încheie Black, poate fi evaluată din
punct de vedere moral. Toate acestea, încă o dată, sunt
demersuri critice facilitate de presupoziţia potrivit căreia „aso-
cierea dintre un idiom şi o ideologie înseamnă mult mai mult
decât o convenţie arbitrară sau un accident inexplicabil” 195.
Reprezentarea discursivă a unei ideologii constituie, prin
urmare, punctul de acces al criticului retoric la dimensiunea
morală a discursului însuşi, astfel criticismul retoric de factură
etică devine posibil. Quod erat demonstrandum.

*
* *

Scurta incursiune prin celebrul articol al lui Edwin


Black, The Second Persona, pe care am gândit­o ca pe o
„paranteză” de lucru în analiza contribuţiei sale pe scena
cercetării în domeniul Ştiinţelor comunicării, a cărei orientare
critico­retorică Black o susţine ca nimeni altul, ne permite, în
acest moment, o „reîntoarcere” la extrasul din Rhetorical
criticim: A study in method (Criticismul retoric: Un studiu
despre metodă), pe care l­am discutat în prima parte a acestei
analize. Ne întoarcem, prin urmare, la adresa de la Coatesville a
lui John Jay Chapman, cu scopul de a atrage atenţia asupra
întregului contribuţiei lui Edwin Black la configurarea noului
profil al criticismului retoric şi asupra implicaţiilor viziunii sale
asupra cercetării pe domeniul Ştiinţelor comunicării, în general.

194
Ibidem, p. 194.
195
Ibidem, p. 199.

109
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Provocarea mea, în aceste rânduri, care se concentrează


asupra marelui critic retoric al secolului XX, Edwin Black, a
constat în proiectul de a expune, într­o manieră concisă, dar, în
acelaşi timp, raţională şi revelatoare, periplul personal al
criticului prin meandrele complexe ale cercetării din perspectivă
critico­retorică, cu intenţia, desigur, de a stârni interesul publi-
cului academic român asupra posibilităţilor de cercetare
critico­retorică de care putem beneficia, graţie lui Black.
Rezumând povestea mea, l­am aflat, de curând, nemul-
ţumit de posibilităţile criticului retoric de a analiza un discurs
din perspectivă morală; cu alte cuvinte, încercând să legitimeze
teoretic orientarea etică în criticismul retoric. Să nu uităm
contextul în care Edwin Black îşi începe aventura: este vorba de
un context care legitima, de decenii, analiza de tip neo­aristo-
telian ca unică posibilitate de acces la spaţiul discursiv. Cu alte
cuvinte, în proprii săi termeni, întreaga cercetare critico­retorică
exprima, până la momentul Edwin Black, ideologia neo­aristo-
teliană. Interesul profesorului Black pentru lărgirea posibi-
lităţilor reprezentaţionale în contextul cercetării critico­retorice
este vădit în încercarea sa reuşită de a inova, din punct de
vedere teoretic, metodologic, şi terminologic, disciplina, astfel
încât, în „formula” sa nouă, aceasta să nu lase pe dinafară, să nu
excludă, amuţească sau obnubileze contribuţii remarcabile, cum
ar fi superbul act de oratorie conţinut în adresa de la
Coatesville.
Marea inovaţie şi marea realizare a criticului Edwin
Black, în încercarea sa (mediatoare) de a modela şi modera,
teoretic şi practic, o relaţie autentică, umană, între critic şi
demersul discursiv căruia acesta încearcă să îi decripteze sensul,
relaţie în baza căreia însuşi criticismul retoric din perspectivă
etică devine o posibilitate deschisă, constă în conceptul cu

110
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

ajutorul căruia Black reuşeşte să răzbească în afara „canoa-


nelor” criticismului retoric de factură neo­aristoteliană,
scriindu­şi „drumul în afară”: conceptul de „second persona”.
În prima parte a acestei analize, ne­am concentrat
atenţia asupra pastorului Chapman şi a întreprinderii sale
discursive profund creatoare, constatând că actul său oratoric ne
implică, în calitate de „(second) personae”, pe fiecare dintre noi,
care îl lecturăm, oferind, cu fiecare lectură, viaţă, adresei de la
Coatesville şi primind, în schimb, nu­i aşa?, posibilitatea expe-
rienţei (morale) viitoare. Am insistat, de asemenea, asupra
relaţiei pe care criticul însuşi o creează cu noi, publicul implicat
de discursul său, revelând modalitatea subtilă prin care, pas cu
pas, Edwin Black se asigură că îl însoţim în analiză, devenind
ceea ce ne propune el datorită discursului critico­retoric pe care
îl elaborează şi a cărui experienţă (academică!) nemijlocită o
avem, în aceeaşi măsură în care am avut, iniţial, experienţa
(morală) nemijlocită a adresei de la Coatesville.
În acest moment, devine cât se poate de clară valoarea
euristică inestimabilă a conceptului de „second persona”,
valoare ce rezidă în posibilităţile deschise în cercetare de
„punerea în paranteză” a publicului efectiv aflat de faţă în
momentul articulării unui act discursiv, în favoarea, desigur, a
publicului despre care discursul, ca atare, mărturiseşte.
Edwin Black ne oferă, prin propria poveste, prin pro-
priul exemplu, profund uman, vestea cea bună că, în demer-
surile noastre discursive, ne putem întoarce, în mod constructiv,
privirile, dinspre ceea ce ne stă în faţă înspre ceea ce dorim să
ne stea în faţă ca destinatar (uman!) al acţiunilor noastre
retorice. În acest sens, vestea cea bună se traduce, nici mai mult,
nici mai puţin, decât în libertatea fiecăruia dintre noi, produ-
cătorii de discurs, de a construi, prin mijloace pur discursive,

111
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

publicuri cărora intenţionăm să ne adresăm, pe care actul nostru


discursiv, ca atare, le aduce la un tip de fiinţare, ca „second
personae”, a căror actualizare depinde, evident, de posibilităţile
de identificare ale publicului nostru real.
Cu alte cuvinte, Black iniţiază un drum inedit în criti-
cismul retoric, un drum pe care ne invită să îl urmăm, ghidân-
du­ne strategic, pentru a îi testa posibilităţile şi despre care
mărturiseşte, la fiecare pas, că e un drum care merită să fie
umblat până la bătătorire: el însuşi a umblat cu bine pe drumul
respectiv, el însuşi a beneficiat de îndrumare, iar recompensa
pentru efortul de a salva adresa de la Coatesville de dispariţia în
regimul uitării constă în fiecare dintre noi, cei care îl citim, cei
care îl citim pe Chapman, cei care dăm viaţă şi suflu criti-
cismului retoric de factură etică, moştenirea simbolică pe care
ne­a lăsat­o. Dar, mai multe despre orientarea etică în criti-
cismul retoric într­un subcapitol ulterior.

3. Criticismul neo­aristotelian: Forbes Hill

Ne îndreptăm, în cele ce urmează, atenţia asupra unuia


dintre textele foarte dragi mie, de regulă textul cu ajutorul
căruia îmi fac cea mai „netedă” intrare în tematica criticismului
retoric, în întreprinderea pedagogică în care m­am angajat. De
această dată, procedez diferit, pentru că trebuie să transmit, cât
se poate de clar – iar a îi da întâietate, în această rescriere per-
sonală, alternativă, a istoriei disciplinei constituie, nu­i aşa?,
actul cel mai clar de recunoaştere şi curtoazie – că nu există,
realmente, un critic retoric de calibrul şi însemnătatea lui Edwin
Black pe scena istoriei teoretico­metodologice a domeniului
Ştiinţelor comunicării. În schimb, mărturisesc afinitatea mea

112
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

personală faţă de contribuţia criticului Forbes Hill la înaintarea


cercetării critico­retorice pe făgaşul deschis de Black, în calitate
de – paradoxal? – susţinător al neo­aristotelianismului!
Articolul196 publicat de Hill, în 1972, în aceeaşi
Quarterly Journal of Speech – care, cum vedem, nu întâmplător
deţine, din perspectiva profesorului Em Griffin, importanţa
deosebită la configurarea profilului american al Ştiinţelor comu-
nicării – articolul, deci, spre care ne orientăm acum, căutând
îndrumare în periplul nostru (alternativ) prin labirintul
criticismului retoric, poartă numele de Conventional wisdom –
Traditional form – The President’s message of November 3,
1969 (în traducere, Înţelepciune convenţională – Forma
tradiţională – Mesajul preşedintelui din 3 noiembrie 1969).
Evident, Forbes Hill se referă la preşedintele Richard Nixon, al
37­lea al Statelor Unite ale Americii, care, la data de 3 noiem-
brie 1969, se adresa – nu­i aşa?, fără să încercăm aici o hazardată
lecţie de istorie – publicului american, într­o conjunctură critică.
Înainte de a parcurge, împreună cu Forbes Hill, analiza
sa critico­retorică a adresei lui Richard Nixon de la data
respectivă, trebuie să consemnez aici câteva dintre „precauţiile”
pe care criticul şi le revendică, înaintea analizei propriu­zise. În
primul rând, Hills atrage atenţia, într­o (disciplinată) încercare
de a da seama de publicaţiile academice orientate, din aceeaşi
perspectivă critică, înspre acelaşi „obiect de interes”, asupra
celor trei publicaţii de care are cunoştinţă, două dintre ele
făcând parte din numere precedente ale aceleeaşi Quarterly
Journal of Speech, iar al treilea reprezentând un articol de carte.

196
Forbes Hill, „Conventional wisdom – Tradițional form – The
President’s message of November 3, 1969”, 1972, în Carl R.
Burgchardt (ed.), op. cit., pp. 164-176.

113
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Hill nu este surprins de această „aglomeraţie” de discurs critic


la adresa mesajului preşedintelui din 3 noiembrie 1969 – la
numai trei ani după declamarea adresei, nu este impropriu să
folosesc cuvântul pentru a descrie întâmpinarea sa de către
publicul (academic!) american – întrucât, apreciază el, discursul
lui Nixon “constituie cea mai evidentă trăsătură a maşinii de
relaţii publice care pare să fi contribuit la retragerea inundaţiei
de sentimente favorabile retragerii forţelor americane din Asia
de sud­est”197. Chiar dacă, precizează Hill, încă din primul
paragraf, tot ceea ce „s­a câştigat”, datorită adresei din 3 noiem-
brie, a fost „câtva timp (în plus – adăugirea mea)”198, această
achiziţie, datorată exclusiv mijloacelor discursive (ale lui Nixon, în
această situaţie) merită, de bună seamă, atenţie specială.
Forbes Hill ne aduce la cunoştinţă faptul că toate cele
trei întreprinderi critice care au abordat adresa lui Nixon pe
tema continuării războiului din Wietnam şi­au apropriat eveni-
mentul „din perspective non­tradiţionale”199, demonstrând, în
esenţă, tot atâtea „neajunsuri” ale adresei preşedintelui, identi-
ficate din diferitele poziţii incorporate de cei trei critici. În mod
deliberat, lăsăm la o parte, în analiza de faţă, rezultatele
analizelor care o precedă pe a lui Hill, pentru simplul motiv că
vom avea, într­un subcapitol ulterior, o ocazie nemijlocită de a
ne referi la (o parte dintre) aceste contribuţii. Deocamdată, să
precizăm intenţia lui Hill în propria întreprindere critică: el
„propune o juxtapunere a acestor examinări (prealabile –
adăugirea mea) cu o analiză (de factură – adăugirea mea) strict
neo­aristoteliană”200. Această „juxtapoziţie”, anunţă imediat cri-

197
Forbes Hill, op. cit., în loc. cit., p. 164.
198
Ibidem.
199
Ibidem.
200
Ibidem.

114
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

ticul, va demonstra „ceea ce poate şi trebuie să realizeze metoda


neo­aristoteliană”201, în interpretarea sa nouă, „uşor diferită de
cele care îl urmează pe Wichelns”202 şi care încearcă o analiză
critică „ce reinterpretează uşor neo­aristotelianismul – o analiză
ghidată de spiritul şi, de regulă, de litera textului aristotelian” 203,
aşa cum îl înţelege Hill.
Iată interpretarea sa. Forbes Hill declară că, în ce îl
priveşte, „criticismul neo­aristotelian compară mijloacele de
persuadare întrebuinţate de un orator cu inventarul com-
prehensiv oferit de «Retorica» lui Aristotel”204. Astfel, continuă
Hill, implicaţia directă a celor de mai sus este că „scopul
criticismului (retoric – adăugirea mea) este acela de a descoperi
dacă oratorul întreprinde cele mai bune alegeri, în cadrul
inventarului respectiv (al Retoricii lui Aristotel – adăugirea
mea) pentru a obţine o decizie favorabilă, din partea unui public
particular, într­o situaţie particulară”205. Prin urmare, criticul
retoric nu este interesat de a descoperi dacă oratorul a obţinut,
realmente, sau nu, acea „decizie favorabilă”. Cum ştim, zice
Hill, practic, deciziile umane sunt adesea influenţate de factori
accidentali. Prin urmare, parcursul întreprinderii critice trebuie
să urmeze următorul plan, consideră Hill: în primul rând,
criticul neo­aristotelian trebuie să evidenţieze, în linii mari,
situaţia. Doi, el sau ea trebuie să identifice publicul particular al
discursului şi decizia cu care acesta se confruntă. Trei: criticul
este responsabil, zice Hill, de evidenţierea modalităţii concrete
în care oratorul alege şi dispune, în cadrul discursului, cei trei

201
Ibidem.
202
Ibidem.
203
Ibidem.
204
Ibidem; sublinierea mea.
205
Ibidem.

115
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

„factori persuasivi interrelaţionaţi – logic, psihologic şi caracte-


riologic”206. Şi patru: criticul contrapune evaluarea sa criteriilor
Retoricii aristoteliene.
Acest plan de analiză critică al lui Forbes Hill, precum
şi noua sa interpretare a neo­aristotelianismului, exprimă câteva
diferenţe şi implică, de asemenea, câteva devieri notabile faţă
de abordarea neo­aristoteliană „clasică”, girată de Herbert
Wichelns în 1925. În primul rând, este remarcabilă interpretarea
inedită pe care Hill reuşeşte să o pună în valoare, pornind,
într­adevăr, de la una dintre cele mai celebre definiţii ale
retoricii, enunţate de Stagirit în lucrarea sa fundamentală: „o
facultate de a cerceta, pentru fiecare caz în parte, ceea ce poate
fi capabil de a convinge”207. E adevărat că „spiritul şi litera”
Retoricii pot legitima – iar Wichelns şi urmaşii săi, timp de
patru decenii, stau mărturie în acest sens – abordări care pun
accentul pe eficienţa actului discursiv, pe capacitatea efectivă a
discursului de a opera modificări, respectiv a consolida con-
vingeri, atitudini şi comportamente umane. În schimb, Hill se
concentrează, pentru prima dată, asupra acestei trăsături a
definiţiei aristoteliene a retoricii trecute cu vederea, îndeobşte,
de către criticii retorici de până la el: evaluarea discursului
presupune atenţie în ce priveşte alegerile oratorului din cadrul
arsenalului de „factori persuasivi” („inventarul comprehensiv”)
care îi stau la îndemână, graţie Retoricii aristoteliene.
Ce înseamnă această deturnare a atenţiei critico­retorice
înspre aspectul, neglijat în prealabil, al evaluării calităţii
alegerilor întreprinse de orator în elaborarea actului său dis-
cursiv, în detrimentul, desigur, al altor criterii de analiză? O

206
Ibidem.
207
Aristotel, Retorica, Iri, București, 2004, p. 91.

116
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

primă implicaţie salvează discursul de propria „condiţie“,


dobândită în baza interpretărilor neo­aristoteliene iniţiate de
Herbert Wichelns: cu alte cuvinte, după Hill, discursul se
eliberează de menirea sa tradiţională, aceea de a fi eficient,
„responsabilitate” pe care a purtat­o, îndelung, pentru a „conta”,
pentru a avea însemnătatea şi calitatea de act semnificativ de
oratorie. În schimb, „greutatea” se mută pe umerii oratorului, să
zic aşa, ale cărui alegeri, după Hill, accesibile criticului, în baza
literei discursului ca atare – un raţionament pe care Hill nu îl
parcurge, aşa cum a făcut­o Edwin Black – devin fundamentale
în actul de evaluare critico­retoric, constituind elementul
hotărâtor în ce priveşte calităţile şi defectele unui act discursiv
în întregul său.
Prin urmare, după Hill, nu este important să ne con-
centrăm atenţia asupra „întâmplării“ potrivit căreia un discurs
sau altul a fost eficient, şi­a atins scopul, a convins publicul
particular în situaţia particulară aflată în discuţie în demersul
nostru critico­retoric. Este important, dimpotrivă, să estimăm
dacă oratorul, al cărui prerogativ principal – şi deci, identitate –
devine capacitatea sa de a opta, a întreprins, realmente, cele mai
bune alegeri, din cele posibile, având în vedere datele concrete
ale situaţiei particulare în care s­a angajat discursiv. Responsa-
bilitatea, prin urmare, în actul oratoric, îşi mută centrul de
greutate înspre agentul uman şi înspre atributul fundamental al
acestuia, conform noilor exigenţe existenţiale ale secolului XX:
mandatul opţiunii personale.
A pune, prin urmare, un pas după celălalt, pe cărările
întortocheate, punctate de numeroase „răscruci” – care sunt tot
atâtea „crize”, cum ne reaminteşte, generoasă, etimologia
termenului – ale discursului, într­un mod activ, pragmatic şi cu
discernământ devine atributul fundamental al producătorului de
discurs şi trăsătura în baza căreia va fi evaluat, împreună cu

117
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

întreaga situaţie discursivă de a cărei „bună desfăşurare” acesta


devine responsabil. Vestea bună este că, în această performanţă
remarcabilă, de a alege – în baza unei excelente cunoaşteri,
bineînţeles, a totalului mijloacelor disponibile de persuasiune
(maniera optimă de ieşire din impas într­o situaţie particulară,
prin mijloace pur discursive) – oratorul beneficiază de ajutorul
lui Aristotel pe cale. Însă tot Aristotel, după Hill, este cel pe
care oratorul nostru trebuie să îl „mulţumească”: inventarul
comprehensiv al mijloacelor disponibile de persuadare există, o
dată pentru totdeauna, în Retorica, constituind, după Hill, cel
mai bun instrument de măsurare a semnificativităţii alegerilor
oricărui orator. Prin urmare, o implicaţie importantă a propu-
nerii teoretice a lui Hill face din Aristotel atât „cel mai bun
prieten” al oratorului, cât şi „cel mai mare duşman” al acestuia.
Depinde de orator, dacă îl alege, la un meta­nivel, pe Aristotel,
sau nu, până la capăt.
Întorcându­ne la analiza propriu­zisă pe care Forbes
Hill ne­o propune, pentru a verifica posibilităţile interpretării
sale inedite a neo­aristotelianismului, posibilităţi care dau
seama de valoarea euristică a teoriei sale, iată­l pe criticul
retoric urmând, conform propriului plan, expus generos înaintea
analizei, paşii necesari în întreprinderea critică. Ne reamintim,
desigur, că primul pas constă în evidenţierea trăsăturilor celor
mai importante – desigur, din punctul de vedere al oratorului, pe
care, printr­o fericită „alegere”, criticul pare să şi­o asume, el
însuşi, ca atare – ale situaţiei care generează actul discursiv.
În ce priveşte „cazul” adresei lui Richard Nixon din 3
noiembrie 1969, Hill începe prin a preciza că situaţia Statelor
Unite la data respectivă este una „bine cunoscută”208: ţara era,
de ani buni, implicată în războiul din Vietnam, al cărui obiectiv

208
Forbes Hill, op. cit., în loc. cit., p. 164.

118
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

„nu era clar”209. Ipotetic, scopul războiului, din punctul de


vedere al Statelor Unite, desigur, era acela de a păstra/obţine
Vietnam­ul de sud „ca stat tampon între zonele comuniste şi
restul Asiei de sud­est”210. Hill apreciază că, în măsura în care
americanii înţelegeau obiectivul politic, ca atare, aceştia nu îl
vedeau mai aproape de realizare în 1969 decât în 1964. „Costu-
rile, în termeni de vieţi umane şi bani, erau imense”211, atestă
criticul. Din acest motiv, o mişcare „masivă şi zgomotoasă”212
în rândul tinerilor, cu predilecţie, apare şi susţine că intervenţia
Statelor Unite în Vietnam nici nu trebuia să aibe loc, dar că,
oricum, „nu va fi vreodată posibilă realizarea (efectivă a –
adăugirea mea) nici unuia dintre obiectivele”213 pe care le­ar
putea concepe ca atare. Mişcarea, subliniază Hill, era extrem de
periculoasă, din punctul de vedere al administraţiei americane,
întrucât suporterii săi erau profund interesaţi în politica externă
şi excelent informaţi în privinţa sa. Convingerile mişcării
pacificatoare, atestă Hill, converg, în ultimă instanţă, în decizia
că cel mai bun curs de acţiune în care America se poate angaja
este acela de a îşi retrage, urgent, forţele din Vietnam.
Pe de altă parte, notează Hill, politica lui Nixon, precum
cea a preşedintelui Johnson înaintea sa, constă în „război limitat
în vederea obţinerii unei poziţii puternice din care să
negocieze”214. În 1969, zice Hill, administraţia era „dispusă să
întreprindă concesii care nu puneau în pericol şansele de

209
Ibidem.
210
Ibidem, p. 165.
211
Ibidem, p. 164.
212
Ibidem, p. 165.
213
Ibidem.
214
Ibidem.

119
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

50­50% de a îşi atinge scopul, însă nu dorea să facă concesii


care să determine abandonarea cu totul a obiectivului”215.
Când mişcarea pacifistă a trecut la fapte, organizând o
primă „zi de moratoriu”, în 15 octombrie 1969, ce presupunea
„întreruperea activităţilor în şcoli şi întreprinderi, demonstraţii
şi un masiv «marş în Washington»”216 pentru a solicita
retragerea imediată a trupelor americane din Vietnam, preşe-
dintele Nixon a anunţat că se va adresa naţiunii la data de 3
noiembrie al aceluiaşi an, un eveniment discursiv difuzat pe
posturile naţionale de radio şi televiziune la o oră de vârf, şi
care, chiar dacă a aplanat, provizoriu, efectele primei zile de
moratoriu, nu a putut opri planurile pentru organizarea unei zile
similare, în 15 noiembrie anul respectiv. „Contra­atacul” lui
Nixon, apreciază Hill, avea ca scop obţinerea sprijinului naţiunii
în vederea unei modificări a strategiei iniţiale: în urma
intervenţiei mişcării pacifiste, administraţia îşi propune „război
limitat, urmat de negocierea păcii”217.
După trecerea în revistă a caracteristicilor „situaţiei”, a
cărei descriere, ca atare, o lăsăm, provizoriu, nediscutată,
Forbes Hill procedează la identificarea publicului particular
căruia Richard Nixon se adresează, în seara de 3 noiembrie
1969, dar şi a deciziei cu care acesta se confruntă, în urma
intervenţiei discursive a preşedintelui. Hill începe cu o estimare
revelatoare: „un preşedinte american deţinând monopolul mass
mediei la o oră de vârf atinge, potenţial, un public de o sută de
milioane de adulţi cu istorii personale şi opinii heterogene”218.
Prin urmare, în mod evident, este imposibil ca preşedintele (să

215
Ibidem.
216
Ibidem.
217
Ibidem.
218
Ibidem.

120
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

îşi fi propus) să convingă un public atât de masiv, care nu


include, de altfel, publicul internaţional. Astfel, apreciază Hill,
prima decizie cu care preşedintele se confruntă este aceea de a
selecta, în rândul celor expuşi mesajului său, grupurile cărora se
va adresa în primul rând, apoi pe cei cărora se adresează în plan
secund şi, nu în ultimul rând, grupul celor cărora nu se
adresează deloc.
Aceste categorii de public pot fi identificate în urma
unei „examinări a textului”219 discursului, afirmă Hill, lucru
care ne aminteşte, desigur, de teoria legată de „second persona”
a lui Edwin Black, discutată în secţiunile precedente. Spre
deosebire de Black, însă, iată­l pe Hill luând de bună o astfel de
premisă de lucru, precum, în prealabil, mai considerase de la
sine înţelese şi alte tipuri de demersuri critice. Îndrăznesc să
presupun că această atitudine, departe de a denota dogmatism,
demonstrează, dimpotrivă, familiaritatea lui Forbes Hill cu
scrierile lui Edwin Black, care par să îl (in)formeze, aşa cum
atestă, de altfel, una dintre trimiterile sale bibliografice. Însă
iată că Forbes Hill alege, în baza deschiderii metodologice
oferite de Black, o reconstrucţie simbolică a neo­aristo-
telianismului, în detrimentul tuturor celorlalte posibilităţi.
Ne punem, desigur, întrebarea, dacă Edwin Black însuşi
ar fi de acord cu acest tip de explorare a posibilităţilor cri-
tico­retorice pe care le­a lăsat moştenire simbolică generaţiilor
viitoare, în special pentru că ne amintim, cu siguranţă,
francheţea şi hotărârea cu care acesta din urmă elimina, pur şi
simplu, neo­aristotelianismul, ca posibilitate critico­retorică pe
scena cercetării, atâta timp cât acesta nu putea da seama de
adresa de la Coatesville sau de alte astfel de acte oratorice

219
Ibidem.

121
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

remarcabile. Însă ce mai observăm este că, precum Black a


lărgit posibilităţile criticismului retoric, astfel încât acesta să
integreze astfel de evenimente discursive, alegerea lui Hill este,
nu mai puţin, una pozitivă, recuperatoare, integratoare: atunci
când toţi criticii declară un eşec adresa lui Nixon din 3
noiembrie, Hill încearcă să demonstreze contrariul. Am
bănuiala că Edwin Black ar fi primul care să aprecieze un astfel
de efort, iar modalitatea subtilă în care Hill reuşeşte să
modereze relaţia trecut­prezent­viitor în cercetarea cri-
tico­retorică, astfel încât nici un tip de orientare, inclusiv, sau
mai ales, neo­aristotelianismul, să nu fie lăsate pe dinafară,
amuţite sau excluse, îi face, cu siguranţă, cinste.
Revenind la categoriile de public pe care le putem
infera, în baza discursului, ca fiind cele cărora Nixon (nu) se
adresează, iată­l pe Hill identificând ca grup al celor pe care
preşedintele alege să îi „izoleze şi stigmatizeze”220 pe cei care,
dintr­un motiv sau altul, opuneau rezistenţă („fanatică”)
războiului din Vietnam: „cei care sperau că Vietcong­ul va
obţine o victorie semnificativă împotriva americanilor şi a
aliaţilor din Vietnam­ul de sud, sau cei care negau faptul că
înaintarea comuniştilor reprezintă o ameninţare la adresa ţărilor
non­comuniste, sau cei care erau împotriva oricărui război din
principiu”221. Aceştia sunt, zice Hill, cei cărora Nixon nu se
adresează. Lor li se alătură cei care susţin întreprinderile de
orice natură destinate înlăturării comunismului de pe scena
politică a lumii: pe sprijinul acestora Nixon ştie că se poate
baza, chiar în absenţa vreunui demers discursiv care să îi
persuadeze. În cazul lor, persuasiunea nu are sens.

220
Ibidem.
221
Ibidem.

122
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Mai există un factor esenţial în alegerea, de către


Nixon, a publicului său „ţintă”: faptul că, iarăşi în baza discur-
sului, atestă Hill, putem infera faptul că preşedintele era
„conştient că Vietcong­ul şi alţi factori de decizie de factură
comunistă ascultau”222 adresa sa, în aceeaşi măsură ca cei vizaţi,
în primul rând, de discurs. În faţa lor, precizează Hill, Nixon se
portretizează ca „deschis, chiar nerăbdător să negocieze”223, în
timp ce îi asigură, în acelaşi timp, pe aceştia, de faptul că
„escaladarea” războiului va avea, cu siguranţă, drept consecinţă,
înfrângerea comuniştilor de către forţele americane. Prin
urmare, deduce Hill, în baza acestui portret pe care Nixon însuşi
şi­l construieşte, prin mijloace pur discursive, putem infera că
preşedintele nu exclude această categorie din rândul publicului
său: cu alte cuvinte, comuniştii fac parte din publicul lui Nixon.
Însă ei nu constituie publicul căruia preşedintele se adresează în
primul rând.
Richard Nixon, declară Hill, se adresează, cu prepon-
derenţă, „acelor americani pe care fidelitatea faţă de nicio ideo-
logie clar definită nu îi determină să se opună sau să sprijine
războiul cu orice preţ”224. Acestora se adresează preşedintele, în
primul rând, într­un efort discursiv care poate fi esenţializat în
nemuritoarea frază ce îi aparţine: „În seara această, vouă, marea
majoritate tăcută a concetăţenilor mei americani, vă solicit aju-
torul”225. Astfel, urmând paşii necesari demersului critico­
retoric, aşa cum (re)interpretarea sa a neo­aritotelianismului îl
legitimează şi configurează, Hill deduce că decizia majoră cu
care se confruntă publicul­ţintă vizat de Nixon în construcţia sa

222
Ibidem.
223
Ibidem, p. 166.
224
Ibidem.
225
Ibidem; sublinierea mea..

123
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

discursivă este aceea dacă să susţină sau nu un plan de acţiune


politică în viitorul apropiat. În termenii lui Aristotel, deci, este
vorba despre un discurs de tip deliberativ, având ca tematică
„tradiţională” chestiunile legate de război şi pace. Până aici,
deci, toate bune: adresa lui Nixon recuperează, din „inventarul
comprehensiv” al Retoricii lui Aristotel, o parte semnificativă
de termeni operaţionali, în baza cărora discursul lui Nixon îşi
dovedeşte, elocvent, măiestria.
În cele ce urmează, Hill trece mai departe la parcur-
gerea pasului trei al analizei sale critico­retorice: cu alte
cuvinte, scoate în evidenţă alegerea şi dispunerea (aranjarea), de
către Nixon, în cadrul discursului său, a factorilor persuasivi: logic,
psihologic şi caracteriologic. În ce priveşte dispoziţia (dispositio,
lat./taxis, gr.), Hill constată, imediat, că ordonarea şi sistematizarea
argumentelor într­o manieră inteligibilă şi persuasivă urmează, în
adresa preşedintelui american, cu sfinţenie, modelul aristotelian.
Astfel, Hill reuşeşte să identifice introducerea (exordium,
lat./prooimio, gr.), naraţiunea (narratio, lat./diegesis, gr.), argu-
mentarea (confirmatio, lat./apodeixis sau pistis, gr.) – implicând
entimeme cu caracter atât demonstrativ, cât şi refutativ – şi
epilogul (peroratio, lat./ epilogos, gr.).
Astfel, argumentează Hill, adresa lui Nixon demarează
cu o introducere bazată pe o entimemă: „cei care decid în
chestiuni legate de război şi pace trebuie să ştie adevărul [...],
iar concluzia implicată este că preşedintele va spune adevă-
rul”226. Iată pasul, binevenit, al captării bunăvoinţei (captatio
benevolentiae, lat.) publicului. În rest, exordium­ul se concen-
trează, tradiţional, asupra expunerii planului discursului, aşa
cum Nixon urmează să îl parcurgă în adresa sa.

226
Ibidem.

124
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

În ce priveşte naraţiunea, Nixon expune „faptele”, cu un


talent şi o măiestrie greu de egalat, după Hill, care apreciază că
„în rândul oratorilor tradiţionali, folosirea naraţiunii pentru a
prefigura argumentarea este comună, însă rar a fost mânuită cu
atâta artă ca în cazul de faţă”227. Astfel, Nixon precizează că ar
fi putut ordona retragerea imediată a trupelor din Vietnam, însă
a ales să îşi achite obligaţia mai importantă faţă de generaţiile
care vin din urmă şi faţă de „viitorul păcii şi al libertăţii în
America şi în lume”228. În acest fel, în paranteză fie spus, Nixon
continuă să lucreze la propriul ethos: cu greu ne putem imagina,
zice Hill, un scop mai nobil, iar descrierea lui Nixon a situaţiei
îl revendică pe preşedinte drept agent al deservirii, cu succes, a
scopului respectiv. Însă modalitatea sa de a se folosi de „datele
istorice” pentru a prefigura argumentarea propriu­zisă constituie
cheia de boltă a naraţiunii: cum spuneam, Hill remarcă talentul
deosebit cu care Nixon face apel la istorie, referindu­se – după
unii critici, în mod nefericit – la factorii care au condus la
implicarea Statelor Unite în războiul din Vietnam şi legitimând,
în baza acestora, propriul plan de acţiune, tocmai cu scopul de a
„prefigura, deghizat în forma afirmaţiilor necontroversate pe
marginea faptelor istorice”229, propriul raţionament, ce dă
substanţă argumentării, un pas mai târziu.
Astfel, când vine momentul argumentării, preşedintele
conturează explicit argumentele al căror preambul l­a oferit,
colorându­le, încă din naraţiune, cu tenta de implacabilitate
„istorică” ce conferă alegerilor sale caracterul măiestrit de care
vorbeşte Hill. Într­adevăr, Nixon a „strecurat”, deja, în
naraţiune, două declaraţii fundamentale: că alegerea prede-
227
Ibidem, pp. 166-67.
228
Ibidem, p. 166.
229
Ibidem.

125
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

cesorilor săi de a interveni în războiul din Vietnam este una


corectă; că singura „slăbiciune” a deciziilor guvernamentale
prealabile constă în faptul că americanii s­au bazat, într­o prea
mare măsură, pe propriile forţe. Acestor „date” ale trecutului,
preşedintele le va aduce „amendamente”, în contextul, desigur,
al expunerii sale a argumentării, ce ia formă demonstrativă, pe
de o parte, şi refutativă, pe de altă parte.
Argumentarea demonstrativă răspunde întrebării „care
este cea mai bună cale de a încheia războiul?”230. Răspunsul,
consemnează Hill, se structurează într­o partiţie analitică ce
enumeră patru posibilităţi logice de ieşire din impas, argumen-
tând că trei dintre ele sunt false alternative, în timp ce ultima
dintre ele constituie calea de urmat. Iată posibilităţile, despre
care Nixon presupune, în baza neexprimării mai multor alter-
native conceptibile, că epuizează, realmente, câmpul logic al
posibilităţilor de acţiune în momentul declamării adresei sale.
Desigur, această presupunere rămâne o premisă de chestionat,
însă ea îl ajută eficient pe preşedinte să îşi expună raţiona-
mentul.
În primul rând, Nixon menţionează alternativa ieşirii
imediate din război, ale cărei consecinţe le descrie, pe larg,
drept dezastruoase. Apoi, firesc, există posibilitatea negocierii,
despre care Nixon afirmă că nu reprezintă, ca atare, o
posibilitate, din moment ce „istoria” a demonstrat – şi vom face
referire la aceste argumente puţin mai târziu – că „duşmanul nu
va negocia cu seriozitate”231. În al treilea rând, Nixon se referă
la posibilitatea transferului de responsabilitate în ce priveşte
războiul, de pe „umerii” americanilor, asupra populaţiei vietna-

230
Ibidem, p. 167.
231
Ibidem.

126
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

meze, transfer însoţit de un anunţ cu privire la retragerea


forţelor armate ale americanilor din Vietnam la o dată fixată.
Această alternativă, dovedeşte Nixon, este la fel de puţin
realizabilă, din motive pe care, iarăşi, le vom preciza la
momentul potrivit. Rămâne ca posibilitate „reală”, unică de
ieşire din impas, posibilitate pe care întreaga construcţie
demonstrativă a lui Nixon a ales­o deja, în detrimentul, desigur,
al tuturor celorlalte opţiuni, calea transferului responsabilităţii
pe umerii populaţiei vietnameze, însoţit de retragerea „forţelor
armate ale infanteriei americane”232 – Hill subliniază această
precizare a preşedintelui – la o dată „flexibilă”, adică neanun-
ţată în prealabil. Acestei strategii, Nixon îi asociază discursiv
„succesul”, indiferent dacă negocierea cu duşmanul devine
posibilă sau nu. În final, Nixon reiterează cea mai oripilantă
consecinţă negativă a alternativei ieşirii urgente din război,
apreciind că un astfel de plan „va duce, în ultimă instanţă, la
pierderea încrederii”233 proverbiale, nu­i aşa, a americanilor în
propriile forţe.
Argumentul refutativ, pe de altă parte, îi aduce în
atenţie, desigur, pe oponenţii războiului, pe care Nixon îi
caracterizează, fără ezitare, drept „minoritate iraţională, care are
pretenţia ca astfel de chestiuni să se decidă în stradă, în timp ce
administraţia aleasă (de popor – adăugirea mea) – congresul şi
preşedintele – aleg să decidă politic prin mijloace constitu-
ţionale ordonate”234. Atacul lui Nixon asupra oponenţilor săi –
descrişi, elocvent, prin intermediul imaginii unui demonstrant
care susţine un afiş pe care scrie „Pierdem/pierdeţi? în
Vietnam“ („Lose în Vietnam”, în limba engleză) – se încheie cu
232
Ibidem; sublinierea mea.
233
Ibidem.
234
Ibidem.

127
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

afirmaţia reconfortantă a preşedintelui, potrivit căreia acesta


doreşte pacea, în aceeaşi măsură ca toată lumea şi, mai mult,
este convins că obiectivul păcii va fi, realmente, atins, pe calea
indicată de el.
Cu alte cuvinte, aşa cum consemnează Forbes Hill, Nixon
îşi face tranziţia spre epilog, care, tehnic perfect, din punctul de
vedere, iarăşi, al lui Aristotel şi, de altfel, al „oricărui orator
tradiţional”235, recapitulează demonstraţia (reamintind efectele
negative ale retragerii imediate din Vietnam), (re)construieşte
ethos­ul (preşedintele „angajându­se să conducă naţiunea cu
forţă şi înţelepciune”236) şi restabileşte „un climat emoţional
adecvat”237, prezicând succesul strategiei alese, în baza unei
„istorii americane“ de astfel de succese, al căror exemplu îl dă –
cine altul? – preşedintele american Woodrow Wilson.
În acest moment, criticul Forbes Hill se opreşte, o clipă,
asupra întregului raţionament al adresei lui Nixon din 3
noiembrie 1969, apreciind că aceasta se supune, într­o manieră
remarcabilă, „structurii convenţionale tradiţionale”238 şi că
eventualele devieri de la structura tradiţională nu fac decât să
demonstreze adaptabilitatea excepţională a lui Nixon faţă de
situaţia retorică particulară a momentului istoric (pe) care îl
pune în evidenţă.
Urmează, evident, în logica acestei cercetări, identi-
ficarea, de către criticul retoric Forbes Hill, a factorilor
persuasivi de natură logică, psihologică şi caracteriologică; în
termeni tradiţionali, este momentul când criticul accesează, în
textul discursului, mijloacele (logice, psihologice şi caracterio-

235
Ibidem.
236
Ibidem.
237
Ibidem.
238
Ibidem, p. 168.

128
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

logice) alese de Nixon în demersul său discursiv pentru a


convinge, din ansamblul, desigur, al mijloacelor disponibile de
persuadare.
Astfel, în ce priveşte argumentarea logică, Hill remarcă,
în textul adresei lui Nixon, apelul său masiv la entimeme,
constitutive „corpului” argumentării, construite pe fundamentul
unor premise majore ce denotă referiri la predicţii şi valori.
Înainte de a proceda la consemnarea lor, pe urmele criticului
retoric, să ne reamintim că, pentru Aristotel, entimema consti-
tuie, ca atare, substanţa persuasiunii şi a retoricii; sensul
termenului aristotelian, de care Nixon se foloseşte în adresa sa,
este cel de silogism prescurtat, adică de silogism din care
lipseşte fie o premisă (de regulă, majoră), fie concluzia. Iată un
exemplu.
Nixon declară, cum ne reamintim din partea argu-
mentării, că retragerea imediată a trupelor americane din
Vietnam ar avea consecinţe dramatice asupra tuturor; astfel, de
pildă, comuniştii ar prelua comanda şi astfel, vieţiile civililor
vietnamezi ar fi serios puse în pericol: comuniştii nu ar ezita să
îi ucidă sau să îi ia prizonieri. Această concluzie, explică Hill,
decurge din „regula generală (cu valoare – adăugirea mea) de
predicţie”239, potrivit căreia viitorul va semăna trecutului.
Astfel, cum comuniştii au demonstrat măsura atrocităţilor de
care sunt capabili în diverse ocazii (1954, 1968), cu siguranţă că
putem prezice, declară Nixon, că vor proceda absolut identic
într­o situaţie similară viitoare. Prin urmare, premisa majoră
(„viitorul va semăna cu trecutul”), trecută sub semnul tăcerii în
discursul preşedintelui, legitimează argumentul logic al entime-
mei „retragerea imediată din Vietnam va duce la pierderea de

239
Ibidem.

129
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

vieţi umane inocente”. Ce poate fi mai dezastruos decât o astfel


de consecinţă?
Desigur, aşa cum precizează Hill, mai există o enti-
memă strecurată subtil în chiar raţionamentul pe care l­am
parcurs, împreună, adineauri, una care, de această dată, este
bazată pe apelul lui Nixon la valori: preşedintele presupune, în
mod corect, că nimeni nu ar chestiona o premisă majoră care
atestă că prezervarea vieţii şi a libertăţii umane constituie valori
ale binelui care trebuie păstrate, şi nu distruse. Astfel, entimema
„preluarea controlului de către comunişti va conduce la pier-
derea de vieţi şi libertăţi umane” se bazează, iarăşi, pe o
premisă majoră, pe care preşedintele, în aceeaşi măsură, o trece
sub semnul tăcerii, nearticulând­o explicit.
Forbes Hill se opreşte un moment pentru a discuta
alegerea lui Nixon de a „îngropa [...] suficient de adânc, dincolo
de suprafaţa discursului său”240 orice întrebare cu care publicul
său ţintă ar întâmpina premisele sale majore, nearticulate, de
altfel, explicit, în adresa sa din 3 noiembrie 1969. În principiu,
explică Hill, nimeni nu este dispus să chestioneze astfel de
„adevăruri“, ca cele implicate de preşedinte, în calitate de
premise majore ale raţionamentului său. Chiar dacă acestea nu
au valoare de adevăruri universale, ele funcţionează perfect, ca
atare, în argumentarea preşedintelui, pentru că, îndeobşte,
suntem cu toţii puţin înclinaţi să le interogăm, deşi avem la
îndemână această posibilitate logică: într­adevăr, viitorul nu se
aseamănă, în mod necesar logic, trecutului, iar „viaţa şi
libertatea”, ca valori umane, se pretează la măsurare (pierderea
de vieţi şi libertăţi umane datorate războiului poate fi gândită ca
surclasând piederile similare în contexte contrarii). Însă toate

240
Ibidem.

130
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

acestea nu fac decât să demonstreze, încă o dată, zice Hill,


faptul că entimemele alese de Nixon ilustrează măiestria sa în
folosirea argumentelor logice.
O altă entimemă de care se foloseşte Nixon pentru a
demonstra caracterul potenţial dezastruos al primei alternative
în partiţia sa analitică a strategiilor menite să încheie războiul
din Vietnam într­o formulă optimă se bazează, precum cea
dintâi, pe predicţia potrivit căreia retragerea imediată ar
submina încrederea în calităţile de conducător (al lumii politice
– adăugirea mea) ale Statelor Unite ale Americii; desigur, este
vorba de încrederea aliaţilor. Premisa (majoră) pe care se
bazează raţionamentul, în aceeaşi măsură nearticulată în discurs
ca şi cele dinaintea ei, atestă că „aliaţii nu au încredere decât în
cei care deţin puterea şi, în acelaşi timp, sunt dispuşi să
acţioneze în interesul lor”241. Dacă aşa stau lucrurile, devine
evident, iar Nixon nu ezită să extragă toate consecinţele,
„duşmanul” va profita de acest declin al încrederii aliaţilor în
forţele americane, nu numai în Vietnam, ci peste tot în lume
unde americanii sunt implicaţi în diferite angajamente (în baza
mai vechiului dicton, nu­i aşa, „dezbină şi cucereşte”). Nixon
întăreşte aprecierea sa a acestor efecte negative, făcând apel la
cuvintele nemuritoare ale preşedinţilor Eisenhower, Johnson şi
Kennedy.
Ca şi în cazurile precedente, Forbes Hill demonstrează
improbabilul interogării premiselor cu valoare de adevăruri
universale predictibile folosite de Nixon în raţionamentul său.
Mizând pe experienţa concretă de viaţă a poporului american şi
fundamentate pe această experienţă, premisele cu valoare de
predicţie întrebuinţate de Nixon nu pot fi chestionate, explică

241
Ibidem.

131
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Hill, decât o dată cu „viziunea despre lume” care le legitimează.


Cu alte cuvinte, „lumea” structurată, conform cutumei ameri-
cane, la data respectivă, într­o opoziţie antinomică, aproape
maniheică, a forţelor binelui sau ale „păcii şi libertăţii” (puterile
non­comuniste, adică America şi aliaţii săi) şi a forţelor răului
sau a „forţelor totalitare” (bineînţeles, e vorba de comunişti,
duşmanii curenţi sau potenţiali) trebuie pusă sub semnul
întrebării, ca atare, pentru a putea, ulterior, privi cu suspiciune
cursul acţiunilor, aşa cum îl precize Nixon.
Forbes Hill pune în evidenţă, cu fineţea care îl caracte-
rizează în analiza sa critico­retorică, faptul că americanii vor fi
şi mai puţin înclinaţi să interogheze viziunea despre lume,
fundamentală pentru propria experienţă de viaţă, dacă sunt
expuşi sentimentului de teamă. Nixon defineşte teama ca pe „o
stare de nelinişte cauzată de imaginea unui rău iminent de
natură destructivă sau dureroasă”242. Astfel, mesajul lui Nixon
induce o stare de teamă publicului său, expunând consecinţele
negative ale retragerii din Vietnam (pierderea de vieţi şi libertăţi
umane, distrugerea încrederii în puterea americanilor în lume,
atacul potenţial al duşmanilor) şi, cum poporul american
reprezintă, aşa cum observă Hill, „prototipul în ce priveşte
teama”243, un astfel de argument, neamplificat excesiv, aduce
publicul exact în starea psihologică necesară pentru a accepta,
în loc să chestioneze, concluzia lui Nixon, potrivit căreia
retragerea imediată a trupelor americane din război ar echivala
unui dezastru mondial.
În ce priveşte a doua alternativă, cea a încheierii
războiului din Vietman pe calea negocierii, Forbes Hill descrie,

242
Ibidem, p. 169.
243
Ibidem.

132
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

în amănunt, eforturile pe care Nixon pretinde, în adresa sa, că


le­a întreprins, deja, în acest sens. Preşedintele îşi declară, franc,
eşecul în toate încercările sale de a negocia cu duşmanul, însă nu
prezice, cum foarte bine observă Hill, că situaţia nu se poate
schimba; dimpotrivă, Nixon declară că nu va pregeta să continue
să negocieze. Însă eforturile în vederea negocierii păcii, reflectate
în iniţiativele publice (conferinţa de la Paris, iniţiativa de a propune
ţărilor comuniste posibilitatea alegerilor libere sub supraveghere
internaţională), dar şi în iniţiativele private (cele sprijinite de
Uniunea Sovietică, cele intermediate de scrisori directe adresate
de preşedinte conducătorilor Vietnam­ului, sau cele datorate
contribuţiilor ambasadorului Statelor Unite la discuţiile din
Paris), au avut ca singur efect pretenţia părţii adverse la
„capitularea imediată”244 a forţelor americane.
Pe de altă parte, notează Hill, promisiunea preşe-
dintelui, potrivit căreia eforturile sale pe planul negocierii unui
compromis nu vor înceta, oferă publicului oportunitatea, pentru
care Nixon l­a pregătit deja, de a proceda la formularea pro-
priului raţionament prescurtat, a propriei entimeme: în fundalul
conştiinţei acestora s­a strecurat, deja, suficient de profund,
predicţia lui Nixon cum că viitorul va semăna trecutului, prin
urmare, în baza dovezilor evidente, şansele preşedintelui de a
ajunge la compromis pe calea negocierii par, nu­i aşa, nule.
În orice caz, observaţia de bun simţ a lui Nixon, care, ca
în cazurile precedente, funcţionează în baza unei predicţii
nearticulate, potrivit căreia „nici o putere convinsă că se apropie
de victorie prin impunerea unor concesii repetate nu va fi
dispusă să negocieze”245, îl ajută pe preşedinte să facă un pas

244
Ibidem.
245
Ibidem, pp. 169-70.

133
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

mai departe în raţionamentul său, cu ajutorul altui factor


persuasiv de factură psihologică: de data această, preşedintele
mizează pe sentimentul furiei. Furia, explică Forbes Hill,
constituie „o dorinţă dureroasă de răzbunare, care apare datorită
unei desconsiderări nejustificate, dar evidente, a unei persoane
sau a apropiaţilor săi”246. Orice persoană, observă Hill, este
„mai dispusă să respingă posibilitatea unei păci negociate dacă
se află într­o stare de furie”247 ce vizează adversarul. Prin
urmare, furia, neamplificată peste măsură, constituie factorul
psihologic persuasiv pe care Nixon mizează în încercarea sa de
a deturna, definitiv, atenţia publicului său dinspre posibilitatea
obţinerii păcii pe calea negocierii, care, chiar dacă reprezintă
calea cea mai scurtă de încheiere a războiului, trebuie pusă în
paranteză, nu de dragul vreunui beneficiu direct, în termeni de
„câştiguri politice”248, ci din pricina unui angajament funda-
mental faţă de valoarea supremă a păcii.
Evident, pacea, ca stare a perfecţiunii, valoare a binelui,
nu poate fi obţinută pe orice cale, iar Nixon confirmă că, în
acest caz, nu va fi obţinută pe calea mai uşoară a negocierii unui
compromis cu puterile adverse. A rămâne în război, prin
urmare, este opţiunea pe care numai apelul la valori supreme,
precum binele păcii, o poate justifica şi, bineînţeles, în acest
caz, o şi justifică. Mai mult, americanii care înaintează, ghidaţi
de preşedinte, în starea psihică din perspectiva căreia înţeleg că
li s­au făcut nedreptăţi suficiente (ei pun valoare pe pace, însă
orice încercări – publice, private şi secrete – de a negocia, cu
umilinţă, pacea, au fost sortite eşecului), vor resimţi, cu
siguranţă, şi frustrarea, necesară ca şi condiţie de posibilitate a
246
Ibidem, p. 170.
247
Ibidem.
248
Ibidem.

134
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

furiei, pentru a îşi îndrepta privirile, cu deplină convingere,


înspre alte alternative decât cea a înaintării superflue pe un
drum care nu duce nicăieri. Iată cum, explică Hill, Nixon
îmbină armonios factorii logici cu cei psihologici, pentru a
obţine, din partea publicului său ţintă, decizia favorabilă în ce
priveşte strategia sa de încheiere adecvată, adică acceptabilă,
din punctul de vedere al americanilor, a războiului din Vietnam.
În cele ce urmează, Nixon mărturiseşte că strategia sa
numărul patru, expusă în partiţia analitică iniţială, cu alte
cuvinte, „vietnamizarea (însoţită de – adăugirea mea) retragerea
trupelor americane la o dată flexibilă”249 a fost, deja, imple-
mentată, cu rezultate dintre cele mai dezirabile: soldaţii ameri-
cani se întorc acasă, forţele armate ale Vietnam­ului de sud
câştigă putere, pierderile de vieţi sunt în declin etc. Însă
tentativa preşedintelui, observă Hill, de a prezice, încă o dată, că
o strategie care a avut astfel de consecinţe în trecut le va avea şi
în viitor este mai puţin convingătoare decât în cazurile
precedente, întrucât „mostra de trecut”250 la care Nixon se
referă, pentru a demonstra pe cale strict logică faptul că
strategia sa este cauza responsabilă de efectele pe care
preşedintele le descrie, are durata prea scurtă pentru a induce
publicului măcar ideea corelării celor două, necum relaţia de
cauzalitate pe care Nixon o găseşte acolo. Astfel, consemnează
Hill, nu putem deduce că publicul a acceptat premisa minoră a
raţionamentului lui Nixon, potrivit căreia consecinţele „vietna-
mizării” sunt benefice, de bun augur.
Pentru a induce publicului starea psihologică necesară
pentru ca acesta să îmbrăţişeze, mai degrabă decât să elimine ca

249
Ibidem.
250
Ibidem.

135
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

posibilitate dezirabilă – iar dovezile, nu­i aşa, pentru a nu ceda,


pe cale pur logică, ultimei menţionate predicţii ale lui Nixon îi
stau la îndemână – o strategie „temporizatoare şi moderată”251
cum este „vietnamizarea”, preşedintele trebuie să mizeze pe un
alt factor emoţional în întreprinderea sa persuasivă. Hill
remarcă acest lucru cu fineţea care îl caracterizează: Nixon, prin
urmare, are nevoie de un public care, chiar dacă se află,
temporar, într­o stare de teamă, este fundamental încrezător.
Încrederea, explică Hill, reprezintă „cealaltă faţă a monedei” 252
în acest caz, reprezentând „plăcerea care însoţeşte observaţia că
răul destructiv şi dureros pare să se afle departe, în timp ce
sursa de ajutor se află la îndemână”253. Astfel, „vietnamizarea”,
ca plan de acţiune de o moderaţie chestionabilă, în principiu,
devine, pentru Nixon, pe fondul întreţinerii unei stări de spirit
încrezătoare a publicului său, o opţiune strategică discursivă
căreia poate, în sfârşit, să îi dea curs.
Însă, mai întâi, preşedintele se va referi, firesc, la
„vietnamizarea”, însoţită de retragerea trupelor americane la o
dată fixă, pentru a convinge că şi această, a treia, strategie,
trebuie eliminată ca posibilitate efectivă de acţiune. Să nu
uităm, ne aflăm la „răscrucea“ la care “vietnamizarea” are, deja,
loc, în timp ce rămâne de discutat dacă cea mai bună cale de
retragere a trupelor americane din Vietnam este cea a anunţării
unei date fixe (până) la care se va realiza, efectiv, acest plan,
sau a păstrarii flexibilităţii în privinţa datei respective. Nixon
întrebuinţează o altă predicţie cu rol de premisă majoră nearti-
culată în raţionamentul său, care sună în felul următor:
anunţarea datei (până) la care va avea loc retragerea trupelor
251
Ibidem.
252
Ibidem.
253
Ibidem.

136
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

americane din Vietnam nu va avea alt efect decât să împiedice


orice înclinaţie a adversarului înspre posibilitatea negocierii.
Negocierea, spune cunoaşterea comună, are loc numai atâta timp
cât starea de qui pro quo este prezervată, or, promisiunea
americanilor că se vor retrage la o dată anume din calendar înlătură
qui pro quo­ul. Pentru majoritatea americanilor, această premisă
este de la sine înţeleasă, ea contribuind la acea „viziune despre
lume” despre care Hill dovedise, într­un moment anterior al
raţionamentului său, că trebuie chestionată înaintea oricărei
interogări a datelor sale cele mai necesare. Prin urmare, anunţarea
efectivă a datei retragerii, parte esenţială a strategiei numărul trei
în partiţia lui Nixon, reprezintă calea sigură spre eşec, în ce
priveşte încheierea războiului într­o manieră adecvată atât
intereselor americanilor, cât şi ale celorlalte părţi implicate.
O ultimă predicţie vine să construiască pe temeiul
tuturor celor întrebuinţate de Nixon în adresa sa până în acest
punct. Pare să fie şi cheia de boltă a argumentării: preşedintele
prezice că orice curs de acţiune care implică retragerea forţelor
armate americane din Vietnam, în absenţa qui pro quo­ului, ar
duce la „remuşcări şi recriminare”254 care ar dezbina, în ultimă
instanţă, în asemenea măsură, ţara, încât americanii şi­ar pierde
încrederea în propriile forţe. Remarcăm, alături de Forbes Hill,
faptul că încrederea în sine constituie „binele fundamental” 255,
în viziunea poporului american, trecând înaintea altor bunuri
(cum ar fi sentimentul de nevinovăţie sau unitatea internă a
ţării, considerate bunuri secundare) şi, firesc, mult înaintea
încrederii acordate de aliaţi Statelor Unite, care, cum am văzut,
a constituit valoarea de prezervat în raţionamentele anterioare

254
Ibidem.
255
Ibidem.

137
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

ale lui Richard Nixon. Entimema preşedintelui, în acest punct


final al argumentării, strânge laolaltă achiziţiile raţionamentelor
prealabile în încercarea de a stabili, cât se poate de tranşant, că
fiecare dintre strategiile unu­trei implică, graţie tuturor
predicţiilor şi în efortul de a prezerva toate valorile la care
Nixon a făcut apel, în momentele anterioare ale adresei sale,
implică, deci, pierderea încrederii americanilor în forţele
proprii, cu alte cuvinte, pierderea supremă. Cine ar chestiona
întregul dovezilor în acest sens, o dată cu viziunea despre lume,
desigur, care legitimează toate alegerile discursive ale preşe-
dintelui pe parcursul adresei sale, alegeri care constituie, cum
observăm, tot atâtea „asigurări” cum că lucrurile stau şi se
petrec exact aşa cum experienţa de zi cu zi le spune
americanilor că este cazul?
Cu alte cuvinte, „lumea” construită discursiv de
Richard Nixon este exact lumea „familiară” concetăţenilor săi,
lumea în privinţa căreia adresa preşedintelui îi „linişteşte”: e tot
acolo, e în siguranţă, graţie mâinii puternice şi înţelepciunii
conducătorului său care, iată, nu alege „calea mai uşoară
(retragerea imediată), ci calea corectă”256 de ieşire din criză (şi)
în această situaţie particulară. Forbes Hill ne­a indicat, cât se
poate de precis, şi susţine, în final, aceste observaţii. Mai mult,
criticul retoric ne reaminteşte, ajuns în acest punct al analizei
sale, faptul că, într­un discurs deliberativ, cu cât premisele
(majore) din care se pot extrage predicţii au, în mai mare
măsură, caracterul de „cunoaştere comună”, cu alte cuvinte, cu
cât aceste premise denotă, în măsură mai semnificativă,
adevăruri (universal) acceptate, cu atât mai eficient va fi actul
discursiv care le implică. Nixon, aşa cum demonstrează, pas cu

256
Ibidem.

138
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

pas, Forbes Hill, alege de fiecare dată, fără excepţie, să implice


astfel de premise majore cu rol de adevăruri universal acceptate,
prin urmare dificil de chestionat, în adresa sa. Iată dovada că
preşedintele întreprinde, realmente, cele mai bune alegeri, din
„inventarul comprehensiv” al Retoricii lui Aristotel, pe care,
cum vedem, îl respectă cu sfinţenie în demersul său discursiv
particular.
Cu atât mai eficient este discursul, atestă aceeaşi
Retorica aristoteliană, cum foarte bine ne aduce aminte Forbes
Hill, cu cât oratorul implică argumentarea logică, a cărei cea
mai eficientă formulă, într­un discurs de factură deliberativă,
criticul tocmai a descris­o, în „ (contextul unui – adăugirea
mea) cadru care să pregătească psihologic publicul pentru
acceptarea”257 acelor adevăruri universale care dau substanţă
argumentării logice în respectivul discurs. Iată încă un motiv să
evaluăm, împreună cu Forbes Hill, adresa lui Nixon din 3
noiembrie 1969, drept o măiestrită articulare a „viziunii”
americane despre lume; într­adevăr, „structura de valori”258 pe
care preşedintele mizează este „aleasă cu înţelepciune dintr­un
material cu care orice observator al scenei Americii este
familiarizat: ea poate fi (re)duplicată în sute de alte mesaje din
istoria recenta a Americii”259.
Astfel, remarcă, încă o dată, criticul, asumpţiile lui
Nixon cu privire la valori sunt, în aceeaşi măsură revelatoare,
corecte, precum asumpţiile sale cu privire la adevărurile uni-
versal acceptate, în baza cărora se pot face – iar Nixon a parcurs
acest pas al acţiunii – predicţii convingătoare: într­adevăr, dacă
trădarea şi abandonul (prietenilor, aliaţilor) reprezintă valori
257
Ibidem, pp. 171-72.
258
Ibidem, p. 172.
259
Ibidem.

139
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

negative familiare americanilor, loialitatea constituie „virtutea


unei mari naţiuni”260. Mai departe, un plan de acţiune este cu
atât mai „benefic” cu cât este, în mai mare măsură, girat de
chiar cei afectaţi direct de consecinţele sale. Hill observă că o
astfel de valoare caracterizează viziunea şi conduita politică a
republicanilor şi, prin urmare, e o valoare pe care „numai cei
mai radicali, chiar dintre cei aflaţi în afara grupului ţintă (al lui
Nixon – adăugirea mea) ar fi capabili să o chestioneze”261.
În ultimă instanţă, precizează Hill, asumpţia lui Nixon,
potrivit căreia, de obicei, calea corectă este opusul căii mai
simple – şi, bineînţeles, preşedintele alege calea corectă – pare
„un produs aparte al gândirii protestante a americanilor din linia
întâi”262, străin arsenalului retoric antic sau chiar renascentist,
însă nu mai puţin eficace, în situaţia de faţă, în care publicul
ţintă al lui Nixon, alcătuit din „ (persoane cu vârstele cuprinse –
adăugirea mea) între 30 şi 40 de ani din suburbii”263 manifestă,
încă, o afinitate semnificativă faţă de un astfel de tip de gândire.
În final, apreciază criticul, cultura americană prezintă
un profil al sferei axiologice diferit de cel tradiţional, în sensul
că Nixon nu face nici un fel de aprecieri cum că războiul ar fi
„glorios” sau că victoria ar constitui binele suprem. Pe de altă
parte, nimic specific „culturii vârstei post­atomice”264, nimic
care să indice „revoluţia radicală a valorilor în rândul tinere-
tului”265 american în adresa preşedintelui din 3 noiembrie 1969,
iar această alegere a lui Richard Nixon, zice Hill, indică faptul

260
Ibidem.
261
Ibidem.
262
Ibidem.
263
Ibidem.
264
Ibidem.
265
Ibidem.

140
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

că nimic din toate aceste noi date istorice nu a afectat în mod


suficient de însemnat grupul său ţintă; discursul preşedintelui
„ar fi fost aplaudat [...] în secolul al XIX­lea”266!
În ce priveşte ethos­ul preşedintelui american, aşa cum
îl exprimă discursul său, Forbes Hill consideră că acesta este
strâns legat de alegerile lui Nixon în ce priveşte structura de
valori de la care se revendică, împreună cu publicul căruia
preşedintele se adresează. Astfel, portretul lui Nixon, aşa cum
poate fi inferat pornind de la discursul său, revelează o persoană
onestă (care va spune adevărul), înfrânat în ce priveşte critica
administraţiilor anterioare mandatului său şi interesat, mai
degrabă, în viitorul Americii, decât în orice „câştig politic” 267
personal. Avem în faţă, oglindit în discurs, un om flexibil,
dispus să facă compromisuri, un conducător al naţiunii care
alege, în ciuda dificultăţilor, calea corectă, calea cea dreaptă,
întrebuinţând mijloace constituţionale (i. e., legale) pe parcursul
acestui proces şi încercând să prezerve, precum preşedintele
Wilson, „o pace care să evite războaiele, în viitor”268, o pace
durabilă, care să ofere contextul necesar tinerilor pentru ca
aceştia să se exprime în modalităţi pe care, orişicât, el,
preşedintele, le respectă. Muncitor şi activ, moral, practic şi
sensibil, Nixon pare „un democrat în stil american”269, astfel că
„orice exploatare mai intensă a mijloacelor de persuasiune
derivate din caracterul oratorului ar fi fost, cu siguranţă,
contra­productivă”270, încheie criticul.

266
Ibidem.
267
Ibidem.
268
Ibidem, p. 173.
269
Ibidem.
270
Ibidem.

141
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Stilul (elocutio, lat./lexis, gr.) adresei lui Nixon, apre-


ciază Hill, îl ajută pe preşedinte în construcţia discursivă a
portretului său caracteriologic: „tonul său este, invariabil,
serios”271. Trei părţi din discurs sunt consacrate stilului simplu,
adică exact stilului adecvat în cazul discursurilor deliberative,
confirmă criticul retoric. În cea de a treia sa parte, discursul lui
Nixon înaintează către „un ton mai pasional”272, în încercarea
preşedintelui de a se folosi de repetiţii pentru a „întreprinde o
peroraţie cu adevărat elocventă”273. Astfel, încheie Hill, dacă
primele două părţi ale discursului lui Nixon sunt dedicate
„clarităţii şi francheţii”, ultima parte demonstrează „gravitate şi
impresionabilitate”274. Această ultimă parte, estimează criticul,
pare să împingă „calităţile scriitoriceşti ale celui care a scris
textul (discursului – adăugirea mea) la limită”275, dovadă expre-
sia spectaculoasă „majoritate tăcută”, a cărei ocurenţă este
contextualizată de ultima treime a adresei preşedintelui, în timp
ce „tot restul constituie o pastişă moderată cu îndemânare a
unor expresii familiare”276.
În evaluarea sa generală a discursului preşedintelui
Richard Nixon din 3 noiembrie 1969, criticul retoric Forbes Hill
enumeră, încă o dată, virtuţile actului oratoric aflat în atenţia sa
şi a noastră, desigur, în acest moment al parcursului metodo-
logic în care ne­am angajat. Hill constată că, în lumina
particulară a orientării neo­aristoteliene a demersului criti-
co­retoric, în interpretarea pe care el însuşi i­a dat­o, în momen-

271
Ibidem.
272
Ibidem.
273
Ibidem.
274
Ibidem.
275
Ibidem.
276
Ibidem.

142
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

tul iniţial al acestei analize, alegerile lui Nixon şi ale


consultanţilor săi sunt, realmente, cele mai fericite, având în
vedere contextul mai larg al mijloacelor de persuadare aflate, ca
atare, la îndemâna oratorului.
Astfel, Nixon s­a adresat, preponderent, celor „nede-
dicaţi ideologic, în mod excesiv, nici victoriei contra comu-
niştilor, nici păcii cu orice cost, însă frustraţi de războiul
prelungit”277. Discursul operează logic în baza celor mai (uni-
versal) acceptate premise, corelate cu predicţiile şi valorile pe
care publicul ţintă al lui Nixon este puţin înclinat să le
chestioneze; acestea sunt suficient de adânc ascunse în litera
textului pentru a facilita acceptarea, de către public, a tuturor
concluziilor girate de ele. Stările psihologice ale publicului sunt
exploatate cu măsură, Nixon clădind, pe fondul lor controlat,
întregul său raţionament. Structura raţionamentului urmează
canoanele retoricii clasice, fiecare dintre părţile discursului
conţinând exact acele elemente considerate necesare de către
însuşi Aristotel. Astfel, din punctul de vedere al alegerii şi
întrebuinţării mijloacelor de persuasiune în acest caz particular,
consideră Hill, adresa lui Nixon constituie un „succes consi-
derabil”278.
Însă criticul nu se limitează, în final, la această eva-
luare. El precizează că orientarea neo­aristoteliană, spre deose-
bire de alte orientări critico­retorice, „ne spune enorm despre
mesajul lui Nixon”279. Privind adresa preşedintelui din 3
noiembrie 1969 din perspectiva criticismului retoric de factură
neo­aristoteliană, în interpretarea sa dată de Forbes Hill, îl
aflăm pe Nixon (sau pe cei care l­au ajutat să îşi scrie discursul)
277
Ibidem.
278
Ibidem.
279
Ibidem, p. 174.

143
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

drept „un tehnician superior”280, în timp ce litera textului ne


îndeamnă să prezicem că, într­adevăr, strategiei politice propuse
de preşedinte i se va acorda, graţie adresei, efectiv, curs de
acţiune. Structura discursivă, apreciază Hill, „ascunde exact ce
trebuie ascuns, în timp ce revelează planul preferat, în contextul
cel mai favorabil alegerii sale”281.
Ceea ce criticismul retoric de factură neo­aristoteliană
nu ne spune – şi nu trebuie să ne spună, după Forbes Hill – sunt
următoarele. Criticul neo­aristotelian nu evaluează, evident,
dacă preşedintele şi­a ales cu suficientă înţelepciune sau nu
publicul ţintă: „o întrebare importantă, scrie Hill, însă abordarea
neo­aristoteliană nu ne autorizează să o punem”282. Pe de altă
parte, atestă criticul, abordarea neo­aristoteliană nu are man-
datul de a prezice dacă un act oratoric va rămâne „retoric
viabil”283 sau nu. Este momentul când Forbes Hill îl citează pe
însuşi Edwin Black, cu scopul de a legitima o astfel de limitare
a criticismului neo­aristotelian: într­adevăr, Black apreciase
sarcina criticului neo­aristotelian de a se raporta la discurs din
perspectiva (exclusivă) a caracterului său construit strategic
pentru a obţine anumite rezultate, de la un anumit public, într­o
situaţie particulară. Astfel, apreciază Hill, discursul lui Nixon
îşi realizează menirea în momentul articulării sale.
În final, Forbes Hill atrage atenţia asupra faptului că
abordarea neo­aristoteliană nu legitimează estimarea măsurii de
adevăr sau a „realităţii valorilor”284 implicate în discursul lui
Nixon. Oricine îşi propune astfel de scopuri, observă, corect,

280
Ibidem.
281
Ibidem.
282
Ibidem.
283
Ibidem.
284
Ibidem.

144
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

criticul – referindu­se, cum vom vedea într­un subcapitol


ulterior, la abordările prealabile ale adresei lui Nixon – trebuie
să îşi asume sarcina de a dovedi, nici mai mult nici mai puţin,
decât falsul şi irealitatea „lumii” construite de Nixon. Hill îşi
pune, magnific, întrebarea: o astfel de abordare mai poate fi
numită, cu dreptate, criticism retoric? Potrivit criteriilor lui
Aristotel, zice Hill în final, răspunsul la această întrebare ar fi
negativ; în ce îl priveşte, Forbes Hill apreciază că neo­aristo-
telianismul poate, încă, aduce rezultate extrem de semnificative
pe scena cercetării: „limitele criticismului neo­aristotelian sunt
precum convenţiile metrice ale poetului – limitări care fac
adevărata semnificativitate posibilă”285.
Ce minunată metaforă! Cât de revelator este sensul ei!
Carl Burgchardt însuşi apreciază analiza lui Forbes Hill, apără-
tor viguros al metodei tradiţionale, din perspectiva accesului
remarcabil pe care piesa îl atestă, cât se poate de elocvent, la
discursul preşedintelui Nixon din 3 noiembrie 1969, acces pe
care intuim că nici o altă abordare critico­retorică nu îl face
posibil. În schimb, intuim, de asemenea, la finalul acestei
lecturi, că intrarea „regală” în textul adresei lui Richard Nixon,
pe calea abordării neo­aristoteliene, în versiunea sa hill­iană,
desigur, nu este unica punte de acces înspre mesajul preşe-
dintelui.
Totuşi, această abordare, pe care tocmai am expus­o,
are meritul deosebit, la care m­am referit, de altfel, în paginile
precedente, că (inter)mediază relaţia trecut – prezent – viitor, în
istoria teoretică şi practică a criticismului retoric, mai elocvent
decât orice altă piesă critică. Intenţia lui Forbes Hill, în
întreprinderea sa critică, nu manifestă nici un dram de auten-

285
Ibidem, p. 175.

145
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

ticitate mai puţin în demersul (dramatic!) al cercetării ştiinţifice,


academice, decât cel, similar, al profesorului Edwin Black, a
cărui experienţă am avut­o în secţiunile precedente ale studiului
de faţă. Dimpotrivă. Este vorba despre acelaşi impuls, aceeaşi
hotărâre şi abnegaţie în scopul înţelegerii şi interpretării
sensului şi a modului unic în care acest sens al discursului intră
în regim existenţial, pe calea întrevăzută de un orator sau altul,
ce caracterizează viziunile ambilor critici de care ne­am ocupat
până acum.
Cum spuneam într­un moment anterior al acestei
analize, ambii îşi datorează rezultatele remarcabile ale cercetării
chiar obiectelor de interes academic cărora le­au dedicat voinţă,
viaţă şi efort. Dar, mai ales, ambii critici au sesizat – şi indicat
celorlalţi, membri ai comunităţilor academice actuale, dar şi
celor care vin din urmă – importanţa şi unicitatea, printre actele
oratorice ale istoriei, ale acestor texte fundamentale ale oratoriei
universale. Efortul de integrare, recuperare, evidenţiere a unici-
tăţii ambelor piese studiate de cei doi critici îi aseamănă pe cei
doi mai mult decât orice tip de subscriere comună la practicarea
legitimă a vreunei abordări critico­retorice sau a alteia pe scena
cercetării de factură umanistă în ştiinţele comunicării. În acest
sens, şi numai în acest sens, Edwin Black şi Forbes Hill, despre
ale căror diferenţe metodologice s­au scris sute de pagini,
realizează, la un metanivel, o comunitate simbolică autentică, a
cărei „realitate”, ca atare, are o valoare euristică inestimabilă
pentru fiecare dintre noi, cei care îi citim, răspunzând inter-
pelării fiecăruia şi, în acelaşi timp, interpelării lor comune,
sincronizate.
La o privire mai atentă, observăm că sunt exact aceste
excelente calităţi cele care „unesc”, la nivel simbolic, toate
personalităţile culturale de care ne­am ocupat până acum. Cu

146
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

alte cuvinte, cu toţii formează o astfel de „comunitate simbo-


lică”, în numele căreia vorbesc textele însele, cele pe care le­am
interpretat împreună în paginile precedente ale acestui studiu,
dar cu care putem, cu siguranţă, „vorbi”, fiecare dintre noi, o
dată ce, conform unei cutume anglofone, am fost prezentaţi.

4. Criticismul etic: Karlyn Khors Campbell

Nimic mai potrivit, în logica acestei cercetări, în care


ne­am angajat împreună, decât să ne întoarcem, în momentele
care urmează, privirile, înspre o altă piesă fundamentală, după
mine, în conturarea profilului simbolic al criticismului retoric,
aşa cum îl exprimă experienţa mea personală a întâlnirii cu
textele care îl documentează, ca orientare fundamentală, de
factură umanist­interpretativă, pe scena cercetării în domeniul
Ştiinţelor comunicării. Doresc ca experienţa lecturii mele a
acestor texte remarcabile să faciliteze, o dată consemnată în
aceste pagini, interacţiunea publicului academic român cu acea
„comunitate simbolică”, la configurarea căreia fiecare dintre
interpretările noastre ale „obiectelor” spaţiului discursiv
participă, întărindu­i rândurile şi semnificativitatea, în politica
academică universală.
Iată că, în cele ce urmează, avem ocazia fericită de a ne
întoarce, provizoriu, înspre ceea ce Carl R. Burgchardt, în
încercarea sa de a da nume întreprinderii critico­retorice a
profesorului Black, apreciază drept criticism retoric de factură
etică. Moştenirea simbolică a lui Edwin Black a fost apropriată,
evident, cu succes, de mulţi critici retorici, al căror efort de
consolidare a tipului de abordare iniţiat de Black este consem-

147
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

nat în publicaţiile academice americane specifice domeniului


Ştiinţelor comunicării.
În antologia sa, Carl R. Burgchardt ne aduce în atenţie o
astfel de contribuţie la consolidarea teoretică şi practică a
criticismului retoric întreprins din perspectivă etică. Este vorba
despre studiul286 lui Karlyn Kohrs Campbell, publicat, iniţial,
drept capitol de carte, într­un volum al aceleeaşi autoare, în
acelaşi an 1972, în care scria Forbes Hill, capitol care se
intitulează An exercise in the rhetoric of mythical America (în
traducere, Un exerciţiu în retorica Americii mitice). Capitolul
lui Campbell dă atenţie, cum ne aşteptăm, unui act oratoric
aparte, pe care criticul îl consideră demn de interes, din
perspectiva critico­retorică pe care îşi propune să o articuleze,
exemplificând­o pe „cazul” respectiv. Cred că referirile la această
parte a analizei mele pe care le­am strecurat în momentele sale
anterioare, alături, desigur, de titlul, pe care tocmai l­am numit,
al capitolului de carte pe care urmează să îl studiem, ne permit
să „ghicim” că obiectul de interes al lui Campbell este exact cel
pe care Forbes Hill l­a abordat din perspectivă neo­aristoteliană.
Într­adevăr, Campbell este interesată, de această dată, dintr­o
perspectivă etică, de aceeaşi adresă a preşedintelui american
Richard Nixon din 3 noiembrie 1969.
Iată că, de data aceasta, avem, împreună, oportunitatea
de a privi acelaşi act oratoric, cu care ne­am familarizat, deja,
graţie analizei lui Forbes Hill, parcursă în subcapitolul prece-
dent, dintr­un alt unghi de vedere. Karlyn Kohrs Campbell este
interesată de adresa preşedintelui dintr­o perspectivă pe care
editorul Carl R. Burgchardt o numeşte „etică”, alăturând

286
Karlyn Kohrs Campbell, „An exercise in the rhetoric of mythical
America”, 1972, în Carl R. Burgchardt (ed.), op. cit., pp. 200-205.

148
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

contribuţia autoarei la cea, discutată deja, a lui Edwin Black,


din studiul The Second Persona, în cadrul capitolului din
antologia sa intitulat Criticismul etic. Iată de ce!
Campbell explicitează, încă din primul paragraf,
profilul propriei intenţii critice, în ce priveşte discursul din 3
noiembrie 1969 al preşedintelui american: „Întreprinderea
critică de faţă constituie, în esenţă, o încercare de a aprecia
discursul (lui Nixon – adăugirea mea) în termenii criteriilor
sugerate de preşedintele însuşi, în adresa sa”287. Prima frază, de
altfel, pare să indice strategia critico­retorică pe care Campbell
o consideră cel mai potrivit mijloc de a obţine acces la textul
discursului. Criticul notează, abrupt, faptul că adresa lui Nixon
din 3 noiembrie 1969 a constituit răspunsul acestuia la mora-
toriul din 15 octombrie 1969, răspuns care pare să contrazică,
observă Campbell, afirmaţia (documentată) a preşedintelui,
potrivit căreia ziua respectivă de moratoriu nu îl va afecta în
nici un fel. Iată prima contradicţie pe care Campbell o sesizează
în mesajele cumulate ale lui Richard Nixon, contradicţie pe care
criticul pare să îşi propună, în paginile sale, să o exploreze până
la capăt.
Înaintea lecturii propriu­zise a raţionamentului lui Karlyn
Kohrs Campbell, cuprins în paginile pe care le vom parcurge,
împreună, în continuare, trebuie să îmi iau, ca de obicei, câteva
„măsuri de precauţie”. Personal, apreciez această lectură din
perspectiva posibilităţii inovatoare pe care o deschide în între-
prinderea critică. Aşa cum vom constata împreună, accesul la
implicaţiile de natură morală ale discursului, care, în acelaşi
timp, menţine distanţa necesară în orice demers critic, constituie
o „muchie” fină, pe care criticul retoric Karlyn Kohrs Campbell

287
Karlyn Kohrs Campbell, op. cit., în loc. cit., p. 200.

149
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

şi­a propus să o investigheze. Nu este un lucru uşor, cum am


constatat, cu ajutorul lui Edwin Black, să te angajezi într­un
asemenea demers. O astfel de analiză, însă, are importanţa sa
copleşitoare în contextul interpretării critice a discursului în
general, din toate motivele pe care le­am parcurs împreună,
alături de profesorul Black. Prin urmare, această „plimbare pe
muchie” – bârnă? – merită a fi încercată şi salut, din principiu,
iniţiativele critice de această natură.
Mai mult, cum vom vedea, demersul etic particular al
lui Karlyn Kohrs Campbell se concentrează asupra coordonării
dintre intenţiile preşedintelui Nixon, aşa cum pot fi acestea
inferate strict în baza textului adresei sale din 3 noiembrie 1969
şi materializarea lor în acţiuni discursive, pe care tot litera
textului le legitimează şi exprimă. În afara textului, cu alte
cuvinte, suntem pe teren şubred, necunoscut, şi nu putem face
decât speculaţii lipsite de semnificaţie, din punctul de vedere al
creşterii cunoaşterii pe domeniul Ştiinţelor comunicării, acolo
unde suntem profund implicaţi şi interesaţi.
Prin urmare, provocarea pe care şi­o asumă Campbell,
în acest caz particular, pare una imensă. Nu doresc să adaug mai
mult, pentru a prefaţa această lectură fără să îmi impun – ci doar
propun – propriile vederi în ce priveşte întreprinderea critică a
lui Campbell, decât că este necesar să fim conştienţi de faptul
că, la fiecare pas, criticul riscă să „cadă de pe bârnă”. Cu alte
cuvinte, există pericolul constant şi continuu ca, în aventura
intelectuală pe care şi­a propus­o, Campbell să rişte transcen-
derea acelor limite fine care îi definesc „locul de manevră”.
Dincolo de aceste metafore, deci, să fim, împreună,
conştienţi, pe tot parcursul lecturii ce ne aşteaptă, de faptul că
nu judecăm oamenii în această situaţie, ci discursurile (desigur,
din perspectiva morală din care pot fi acestea studiate). Aşa

150
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

cum ne atrăgea atenţia criticul Forbes Hill, în subcapitolul


precedent – referindu­se, cum a devenit, cred, cât se poate de
clar, exact la demersul critic al lui Campbell, în evaluarea sa –
dacă am proceda diferit, ar mai putea fi numit demersul nostru
unul critico­retoric? Răspunsul lui Hill, cu siguranţă, ne­a
rămas în memorie. Iar în termeni mai simpli, îmi permit să
adaug că nu ne găsim într­o sală de judecată, într­un tribunal, ci
pe terenul, cel puţin la fel de complex, al spaţiului discursiv, al
studiului academic al comunicării umane.
Prin urmare, demersul criticismului etic este unul pur
explorator, iar asumarea limitelor în ce priveşte posibilităţile
criticismului retoric de factură etică de a dobândi acces la sensul
autentic al discursului trebuie să reprezinte, pentru fiecare dintre
noi, telos­ul de atins. Să ne asumăm, în cele ce urmează, acest
scop, împreună cu Karlyn Kohrs Campbell, acordând atenţie
deosebită atât paşilor criticului retoric pe acest parcurs, cât şi
alor noştri. La o adică, ceea ce contează, cum spuneam într­un
moment anterior al analizei de faţă, este să ieşim din întâlnirea
cu textele pe care le parcurgem împreună încă împreună cu
propriile noastre interpretări.
Revenind la analiza lui Karlyn Kohrs Campbell, să
notăm că autoarea enumeră, foarte devreme în întreprinderea
critică în care s­a angajat, cele patru criterii de evaluare cu
ajutorul cărora îşi propune să îşi ducă planul la bun sfârşit. Cum
ne reamintim, Campbell şi­a propus să identifice aceste criterii
în chiar adresa preşedintelui Nixon; ele constituie tot atâtea
„intenţii” ale preşedintelui american ce pot fi inferate strict în
baza textului discursului său. Astfel, notează Campbell, „cele
trei criterii pe care preşedintele le sugerează explicit (în
discursul său – adăugirea mea) sunt adevărul, credibilitatea şi
unitatea, iar ultimul implică un al patrulea criteriu, care se

151
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

bazează pe responsabilitate şi principii etice”288. Cu alte


cuvinte, nu­i aşa, preşedintele intenţionează ca, în adresa sa, să
spună adevărul, să mărească gradul de credibilitate a
declaraţiilor administraţiei în ce priveşte războiul din Vietnam,
să unifice naţiunea şi să reamintească propriilor concetăţeni
datoriile lor în calitatea respectivă.
Campbell analizează, deci, discursul lui Richard Nixon
din perspectiva finalităţii sale în ce priveşte intenţiile preşe-
dintelui, astfel textualizate. Cu alte cuvinte, criticul este
interesat dacă sau nu discursul ca atare al preşedintelui Nixon
reuşeşte, într­adevăr, să îşi susţină în mod continuu şi activ
intenţiile, altfel spus dacă sau nu discursul lui Nixon, în litera
sa, întreţine, pe tot parcursul său, starea de adevăr, efortul întru
obţinerea credibilităţii (pentru sine şi pentru administraţia în
numele căreia vorbeşte), unitatea naţiunii şi îndemnul la responsa-
bilitate, toate acestea prin intermediul propriului exemplu.
În ce priveşte promisiunea preşedintelui de a spune
adevărul, Campbell identifică două motive pentru care această
intenţie, nobilă, desigur, a preşedintelui, poate fi pusă la
îndoială, în baza modului în care textul adresei sale pare să o
„întreţină”. În primul rând, consemnează criticul, Nixon îi
portretizează, deliberat sau nu, într­un mod denaturat, pe cei
aflaţi în „opoziţie”. Campbell citeşte acest portret denaturat,
realizat de preşedintele Nixon opozanţilor săi, în felul următor:
„(sunt – adăugirea mea) un grup omogen care doreşte retragerea
imediată, precipitată”289 a trupelor americane din Vietnam.
Astfel, continuă Campbell, preşedintele Nixon denatu-
rează, în consecinţă, şi strategiile posibile de ieşire din criză.

288
Ibidem.
289
Ibidem.

152
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Criticul identifică facil cele patru opţiuni descrise de Nixon, pe


care analiza din subcapitolul precedent le­a pus, cum ne
amintim, deja, în evidenţă. Campbell, însă, spre deosebire de
Forbes Hill, consideră ca responsabilă pentru elocvenţa cu care
preşedintele argumentează refutativ împotriva alternativei retra-
gerii precipitate, se află presupunerea sa (nefondată, zice
Campbell) potrivit căreia, într­adevăr, opozanţii săi pot fi
descrişi cu fidelitate de acel unic atribut, pe care Nixon îl
ataşează identităţii lor. Pe scurt, consideră Campbell, portretul
„opoziţiei”, în caracterul său denaturat – compromis de la
început – îl obligă logic pe preşedinte la alte procedee de
aceeaşi natură: „Denaturarea opozanţilor şi concentrarea ulte-
rioară asupra retragerii totale, imediate, (văzută drept – adău-
girea mea) cea mai importantă alternativă îi permit preşedin-
telui să transforme o întrebare complexă în ce priveşte strate-
giile (de ieşire din război – adăugirea mea) într­o decizie simplă
de tipul sau­sau”290.
Prin urmare, apreciază Campbell, faptul că Richard
Nixon portretizează într­o manieră denaturată pe cei aflaţi în
opoziţie face ca singura alternativă evidentă a strategiei pe care
preşedintele însuşi o preferă – este vorba, cum ne amintim, de
„vietnamizare” – să pară cât se poate de radicală şi neatră-
gătoare. Campbell deduce de aici cum că o primă tentativă a
preşedintelui de a finaliza cu succes angajamentul pe care l­a
făcut, acela de a spune adevărul, se soldează cu eşecul.
Înainte de a analiza cel de­al doilea motiv care vine să
întărească, după Campbell, concluzia sa potrivit căreia preşe-
dintele eşuează în demersul său de a „spune naţiunii adevărul”,
să facem câţiva paşi înapoi, în textul analizei care ne stă în faţă,

290
Ibidem, p. 201; sublinierea mea.

153
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

ocazie cu care vom găsi, cum, de altfel, ne­am şi temut, mici


incursiuni ale criticului „în afara” textului adresei lui Nixon din
3 noiembrie 1969. Într­adevăr, Campbell face referiri la faptul
că majoritatea opozanţilor lui Nixon preferau strategia
„vietnamizării”, urmate de retragerea trupelor americane din
Vietnam la o dată fixă, anunţată în prealabil, în timp ce alţi
critici ai săi – de pildă, zice Campbell, senatorul Eugene
McCarthy – doreau continuarea negocierilor. Toate acestea fac,
potrivit cuvintelor autoarei, ca numai „o minoritate neglijabilă a
suporterilor mişcării pacifiste să susţină retragerea imediată şi
completă”291 a forţelor armate americane din Vietnam.
Rămânem cu întrebarea, desigur, ce (in)formează
această percepţie a lui Campbell însăşi în ce priveşte identitatea
opozanţilor lui Nixon? Poate fi vorba, desigur, de numeroase
surse, de la mass media până la orice influenţă interpersonală,
însă putem spune, cu certitudine, că nu textul adresei preşe-
dintelui legitimează o astfel de lectură. Or, dacă „dovada”
denaturărilor lui Nixon se află în afara discursului său, nu se
cheamă, oare, că am păşit, ghidaţi de Campbell, în acea sală de
tribunal, de care doream să ne ferim cu orice preţ?
Să ne întoarcem, însă, pe terenul criticii retorice, formu-
lând propria noastră apreciere: percepţia lui Campbell a opozan-
ţilor preşedintelui Nixon este, în aceeaşi măsură, construită,
fabricată prin mijloace discursive, precum cea a preşedintelui
însuşi. Prin urmare, dacă ar fi să „măsurăm” discursul lui
Campbell cu „măsura” pe care ea însăşi ne­o indică, la ce
concluzii am ajunge în privinţa modalităţii în care autoarea
însăşi „denaturează” o identitate sau alta în demersul său
(critic)? Este cert, însă, aşa cum ne avertiza Forbes Hill în

291
Ibidem.

154
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

secţiunea precedentă, că a încerca să estimezi nici mai mult, nici


mai puţin decât „adevărul” unui discurs presupune, precum în
tribunalele americane, a folosi prezumpţia de nevinovăţie. Cu
alte cuvinte, discursul este „nevinovat” până la proba contrarie;
ce ar putea, realmente, constitui, „proba contrarie” în criticismul
retoric?.
Să trecem, însă, mai departe. Iată că a doua „denatu-
rare” întreprinsă cu seninătate de preşedintele Nixon o consti-
tuie, după Campbell, denaturarea chestiunii „fundamentale [...]
(ce se referă la – adăugirea mea) de ce şi în ce mod s­au
implicat Statele Unite în (războiul din – adăugirea mea)
Vietnam în momentul iniţial?”292. Explicaţia „dubioasă”293 a
preşedintelui în ce priveşte întrebarea istorică de mai sus
serveşte, în viziunea lui Campbell, două funcţii. În primul rând,
zice criticul, răspunsul lui Nixon îi permite acestuia să facă
referire la „valorile istorice”294 exprimate în deciziile predece-
sorilor săi: aceiaşi Eisenhower, Kennedy, Johnson şi Wilson.
Astfel, estimează Campbell, „strategia lui Nixon devine
consecinţa logică a deciziilor şi valorilor predecesorilor săi, în
timp ce drumul lui Nixon devine drumul Americii”295.
În al doilea rând, faptul că preşedintele îşi concentrează
atenţia asupra începutului războiului conferă, după Campbell, o
anumită structură argumentării, astfel că „justificarea funda-
mentală a strategiei (sale – adăugirea mea) poate fi etică şi nu
pragmatică”296. Astfel, constată autoarea, pare să fie absolut
firesc faptul că discursul lui Nixon nu face nici un fel de referire

292
Ibidem.
293
Ibidem.
294
Ibidem.
295
Ibidem.
296
Ibidem, p. 202.

155
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

la modalitatea concretă prin care planul său va fi dus la bun


sfârşit, nici nu menţionează vreo „dovadă în sprijinul conse-
cinţelor prezise”297, lăsând la o parte faptul că nu are în vedere
în nici un fel răspunsurile posibile ale adversarilor. În baza
denaturării istoriei întreprinse de Nixon, zice Campbell, răspun-
surile la astfel de întrebări nici nu sunt necesare, în logica
a­logică a argumentării preşedintelui. Justificările sale au, încă o
dată, un caracter pur etic. Însă, apreciază în final criticul, chiar
dacă „denaturarea începutului războiului a fost crezută, graţie
autorităţii oratorului, apariţia întrebărilor dificile legate de
posibilităţi şi costuri nu este consistentă cu promisiunea preşe-
dintelui că va spune adevărul”298.
În final, încheie Campbell această parte a raţionamen-
tului său, „statutul preşedintelui ca persoană care spune
adevărul” este serios ameninţat de două mari „contradicţii” 299.
În primul rând, Nixon face afirmaţii contradictorii în ce priveşte
strategia retragerii imediate a trupelor americane din Vietnam:
pe de o parte, strategia pare să fie cea mai „populară” (din
punctul de vedere al criticilor lui Nixon, desigur); pe de altă
parte, dacă aceştia reprezintă, conform portretului pe care
adresa lui Nixon din 3 noiembrie 1969 îl realizează în privinţa
lor, o simplă „minoritate gălăgioasă” – în timp ce, nu­i aşa,
„majoritatea tăcută” respinge o astfel de opţiune – nu înseamnă,
oare, întreabă Campbell, că strategia respectivă nu este atât de
„populară” pe cât o descrie Nixon la început? Observăm,
evident, că în acest caz criticul trece, cu nonşalanţă, peste
funcţia discursului retoric, în încercarea sa hazardată de a da de
„adevăr”.
297
Ibidem.
298
Ibidem.
299
Ibidem.

156
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

În al doilea rând, observă Campbell, în mesajul lui


Nixon apare o contradicţie în ce priveşte consecinţele retragerii
imediate din Vietnam. Preşedintele s­a referit, pe larg, la
acestea, aşa cum ne amintim din secţiunea precedentă a lucrării
de faţă. Însă, zice Campbell –, iar pentru noi este suficient să
observăm că, încă o dată, criticul transgresează, nepermis,
graniţele criticismului retoric de factură etică – date fiind cifrele
referitoare la corpurile armatelor nord şi sud­vietnameze şi a
Vietcong­ului, pe care autoarea le menţionează în analiza sa,
bineînţeles, extragându­le din alte surse, strategia preferată de
Nixon pare să conducă spre un total dezastru. Dacă retragerea
americanilor din Vietnam ar avea loc, cu atât mai sortit pieirii ar
rămâne Vietnam­ul de sud, din moment ce, cu datele curente
(un milion de soldaţi) nu face faţă armatelor de zece ori mai
mici ale celor din nord sau ale Vietcong­ului. Iată unde
Campbell găseşte contradicţia, care, desigur, pune sub semnul
întrebării calitatea de persoană care spune adevărul a lui
Richard Nixon. Însă acest lucru este mai puţin important decât
faptul că, pe parcursul argumentării sale, Campbell a lăsat la o
parte scopurile posibile ale criticismului retoric – sigur, de
factură etică – în beneficiul altor valori.
În ce priveşte al doilea criteriu pe care Karlyn Kohrs
Campbell şi­a propus să îl întrebuinţeze în evaluarea din
perspectivă etică a discursului lui Nixon, şi anume credibilitatea
(conferită administraţiei de către naţiunea americană), pe care
preşedintele intenţionează să o consolideze în şi prin discursul
său, criticul pare să gafeze de la început. Întrebarea „cople-
şitoare”, după Campbell, în tranşarea chestiunii credibilităţii
este „dacă preşedintele a avut cu adevărat (really, în limba
engleză) un plan secret în vederea retragerii şi dacă a inten-

157
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

ţionat, într­adevăr, să încheie războiul”300. Să urmărim, cu


răbdare, ce dovezi găseşte Campbell pentru a răspunde, desigur,
negativ, acestor întrebări. Cum ne aşteptăm, deja, „dovezile” se
află în afara textului discursului lui Nixon: „evenimentele care
au urmat după adresa (preşedintelui – adăugirea mea) au
răspuns acestor întrebări pentru majoritatea americanilor”301,
afirmă Campbell. „Evenimentele” respective constau în statisti-
cile, raportate în perioada imediat următoare adresei din 3
noiembrie 1969, cu privire la popularitatea deciziilor preşedin-
telui în rândul cetăţenilor americani. Un singur critic, şi acesta
neconvins, vine să sprijine cele mai bune intenţii ale lui Nixon
în privinţa încheierii războiului, dar efortul acestuia este prea
puţin semnificativ, consideră autoarea, având în vedere cifrele
la care tocmai s­a referit.
Urmează evaluarea discursului din perspectiva încer-
cării – reuşite? nereuşite? – a lui Nixon de a unifica naţiunea.
Campbell argumentează că, în ciuda „votului de încredere” 302
pe care americanii l­ar fi acordat, conform statisticilor, preşe-
dintelui lor, discursul a „jucat un rol important în exacerbarea
conflictului”303 dintre „majoritatea tăcută” a suporterilor lui
Nixon şi „minoritatea gălăgioasă” a dizidenţilor.
Dacă apelul la statisticile obţinute post­adresa din 3
noiembrie nu afectează, de această dată, argumentarea criticului
– cu toate că, în mod sigur, l­ar fi afectat dacă cifrele ar fi arătat
diferit – rămân observaţiile directe ale lui Campbell în ce
priveşte discursul preşedintelui pentru a susţine teza potrivit
căreia alegerile lui Nixon nu numai că nu îndeamnă şi

300
Ibidem; sublinierile mele.
301
Ibidem.
302
Ibidem.
303
Ibidem.

158
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

construiesc „unitatea” ci, dimpotrivă, par tot atâtea eforturi de


subminare a acestei valori etice. În sprijinul acestei teze,
autoarea extrage, din textul adresei, fragmente care să îi susţină
interpretarea, argumentând că, prin alegerile sale, Nixon „îşi
amuţeşte opozanţii”304, izolându­i într­o poziţie extrem de nepo-
pulară. Ce altceva ar constitui o mai bună dovadă în privinţa
eşecului preşedintelui de a unifica naţiunea prin mijloace
discursive? Însă, în acelaşi timp, cum ar putea discursul, în
genere, proceda diferit?
În final, Campbell pretinde că preşedintele însuşi
sugerează, în adresa sa, un al patrulea criteriu de evaluare din
perspectivă etică, pe care, ca în cazurile precedente, criticul face
totul pentru a îl „întoarce” împotriva discursului care, doar
aparent, după autoare, îl susţine. Acest criteriu poate fi inferat,
zice Campbell, din textul adresei, în baza numeroaselor apeluri
ale preşedintelui la „responsabilitatea” cetăţenilor americani.
Însă, constată criticul, Nixon nu pare să „solicite americanilor
să îşi asume vreo responsabilitate”305. Iată ce dovezi aduce
Campbell în acest sens.
În primul rând, observă criticul, în adresa sa, preşe-
dintele portretizează naţiunea americană însăşi, în întregul ei, ca
fiind total lipsită de responsabilitate în ce priveşte deciziile
specifice războiului (în ciuda subminării, de către Statele Unite,
a acordurilor de la Geneva, zice Campbell, călcând, iarăşi, în
afara textului discursului). Astfel, „vina” aparţine, în fiecare
privinţă în parte, altor factori decizionali (Vietnamul de nord,
China, Rusia, Hanoi etc.), nici într­un caz americanilor. Până şi
strategia preferată de Nixon nu face altceva decât să întărească

304
Ibidem.
305
Ibidem, p. 203.

159
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

cele de mai sus, întrucât, argumentează Campbell, „vietnami-


zarea”, urmată de retragerea treptată a forţelor armate ameri-
cane la o dată flexibilă, neanunţată în prealabil, nu înseamnă
altceva decât a urma pas cu pas şi cu viteza aferentă deciziile
altora în privinţa cursului de acţiune în războiul din Vietnam.
Astfel, rezumă Campbell, americanii par, din punctul de vedere
al preşedintelui lor, scutiţi de povara responsabilităţii, precum şi
de orice altă „obligaţie morală”306.
Această concluzie dobândeşte şi mai multă susţinere,
observă Campbell, dacă evaluăm modul în care preşedintele se
referă, îndelung, la propriile responsabilităţi: „responsabilitatea
sa de a alege calea corectă şi de a conduce naţiunea pe calea
respectivă devine iresponsabilitatea cetăţeanului individual”307.
Criticul invită publicul său academic la identificarea cu „(senti-
mentul de – adăugirea mea) lipsă de putere şi frustrare”308 care
trebuie să fi animat opozanţii preşedintelui şi nu numai pe
aceştia “în faţa retoricii lui Nixon”309, care, în esenţă, spune
tuturor americanilor că „nu pot face nimic”310 în privinţa unei
chestiuni de asemenea anvergură, care le afectează cât se poate
de direct vieţile.
Însă una dintre declaraţiile lui Nixon din textul adresei
din 3 noiembrie 1969 o scandalizează, de­a dreptul, pe Karlyn
Kohrs Campbell. Este vorba despre afirmaţiile cunoscute ale
preşedintelui potrivit cărora, indiferent dacă strategia sa va avea
sau nu succes, propriile sale vorbe din momentul discursului nu
vor mai avea nici o importanţă; în ambele cazuri, criticile care

306
Ibidem.
307
Ibidem; sublinierile autoarei.
308
Ibidem.
309
Ibidem.
310
Ibidem.

160
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

i­au fost aduse nu vor mai conta. Autoarea se întreabă, în faţa


noastră, cei care o citim, ce înseamnă toate acestea; iată la ce
concluzii ajunge.
În primul rând, Campbell conchide că preşedintele ar fi
declarat, în cele de mai sus, că nu va fi afectat de criticism în
nici un fel, afirmaţie „tragică”, din punctul de vedere al
criticului, pentru care, nu­i aşa, „criticismul este mecanismul
prin care putem îmbunătăţi calitatea retoricii sau a procesului
decizional”311. De altfel, observă Campbell, trăgând, iarăşi, cu
ochiul în afara textului discursului, este notorie „incisivitatea
(lui Nixon – adăugirea mea) vizavi de criticism”312 în general.
Pe de altă parte, argumentează Campbell, faptul că
Nixon declară insignifianţa criticismului, în cazul reuşitei
planului său, nu înseamnă, zice autoarea, că demersul critic, ca
atare, ar fi lipsit de importanţă, chiar dacă „faptele” i s­ar
opune: „Poate fi futil să previi în privinţa oratorului care dena-
turează, este auto­contradictoriu, care dezbină, în timp ce
pretinde că doreşte unitatea, sau care se dezbară de responsa-
bilitate, în timp ce laudă ideea îndeplinirii obligaţiunilor morale.
Însă, dacă nu devenim critici atenţi, plini de discernământ,
interogatori şi evaluatori, vom fi constrânşi să luăm decizii
proaste şi să susţinem strategii destructive atât pentru noi, cât şi
pentru societate şi (întreaga – adăugirea mea) lume” 313.
Finalul capitolului lui Karlyn Kohrs Campbell este,
însă, unul neaşteptat. Criticul vede în adresa preşedintelui
Richard Nixon din 3 noiembrie 1969 „un exemplu al perpetuării
mitologiei americane”314. Astfel, „America mitică”, a cărei

311
Ibidem, p. 204.
312
Ibidem.
313
Ibidem.
314
Ibidem.

161
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

sarcină eternă pare a fi apărarea libertăţii peste tot în lume, a


cărei putere este consecinţa confruntării americanilor cu
nenumărate crize, pe parcursul istoriei, pe care nu le­au depăşit,
nu­i aşa, pe calea cea mai simplă, ci pe calea cea dreaptă, drum
pe care au umblat cu hotărâre până la capăt, America mitică
este, cu siguranţă, o „naţiune cu destin”315 şi ultima „speranţă că
pacea şi libertatea vor supravieţui în lume”316.
Pe de altă parte, anunţă Campbell, „America
non­mitică” arată cu totul diferit: „sprijină guvernele totalitare
peste tot în lume, în timp ce este angajată într­un război în
Vietnam­ul de sud în care distruge sistematic populaţia civilă şi
capacitatea agricolă a ţării, pe care pretinde că o apără. America
non­mitică practică un rasism care îşi bate joc de principiile sale
mitice”317. Criticul retoric este tentat să uite, în faţa adresei lui
Nixon din 3 noiembrie şi preocupat de funcţionalitatea unuia
sau a altuia dintre argumentele preşedintelui, faptul că discursul
presupune, drept condiţie a sa de posibilitate, „America mitică”,
şi nu pe cea „non­mitică” sau, în termenii lui Campbell, „reală”.
Ne vom întoarce la această observaţie fundamentală a
lui Campbell, însă, pentru moment, să vedem care sunt ultimele
aprecieri ale criticului la finalul capitolului său de carte.
Evident, autoarea reiterează concluziile sale în ce priveşte
eşecul discursului prezidenţial de a întâmpina criteriile morale
pe care adresa însăşi le propune drept valori de prezervat. Însă
Campbell observă, alături de noi – şi, de altfel, alături de Forbes
Hill, care se referise la acest aspect în studiul său pe care tocmai
l­am discutat – faptul că „cel mai semnificativ criticism se
referă la faptul că actul retoric (al preşedintelui Nixon –
315
Ibidem.
316
Ibidem.
317
Ibidem, pp. 204-205; sublinierea autoarei.

162
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

adăugirea mea) perpetuează miturile în privinţa Americii”318 pe


care cetăţeanul interesat în propria supravieţuire trebuie,
consideră autoarea, să le înlăture cu totul din experienţa sa.
În situaţia particulară a războiului din Vietnam, crede
Campbell, „majoritatea tăcută” pesemne că este mai interesată
de propria salvare, decât de prezervarea miturilor la care
preşedintele face apel în adresa sa mobilizatoare. Cu siguranţă,
atâta timp cât nu poate obţine ambele obiective, cetăţeanul
american obişnuit va şti cum să acţioneze pentru a se salva. Mai
mult, îndeamnă criticul, calea de a evita „Vietnam­uri
viitoare”319 este cea a cercetării, prin efort susţinut, a Americii
non­mitice, a demersurilor discursive în şi prin care populaţia
americană reală îşi articulează experienţa, încercând să exprime
idei şi să rezolve probleme autentice, specifice lumii în care
trăim. Faptul că preşedintele Nixon nu îşi propune şi, evident,
nu realizează un astfel de obiectiv o determină pe Karlyn Kohrs
Campbell să îşi mărturisească, în final, dezamăgirea: adresa
preşedintelui „reprezintă, aşa cum s­au exprimat mai toţi
comentatorii, pur şi simplu «mai mult de acelaşi fel» (more of
the same, în limba engleză)”320.
Putem, acum, preciza, faptul că Forbes Hill numea
întreprinderea critică a lui Karlyn Kohrs Campbell „criticism
intrinsec”321 şi aprecia că, pe temeiul acestui criticism intrinsec,
autoarea condamna adresa lui Nixon din 3 noiembrie 1969
pentru că, „deşi scopurile sale declarate erau cel de a spune
adevărul, a creşte credibilitatea, a promova unitatea şi a afirma
responsabilitatea morală, retorica sa (a adresei – nota mea.)

318
Ibidem, p. 205.
319
Ibidem.
320
Ibidem.
321
Forbes Hill, op. cit., în loc. cit., p. 164.

163
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

ascunde adevărul, diminuează credibilitatea, promovează


dezbinarea şi evită responsabilitatea morală”322. Apoi, aprecia
Hill – şi, din nou, pare momentul potrivit să discutăm,
împreună, această observaţie a criticului retoric – „ieşind în
afara cadrului (teoretic al criticismului – adăugirea mea)
intrinsec, ea (Campbell – nota mea) întreprinde partea cea mai
semnificativă a criticismului său: mesajul (preşedintelui Nixon
– adăugirea mea) perpetuează mituri cu privire la valorile
americane, în loc să cerceteze valorile reale ale Americii”323.
Observăm imediat că juxtapunerea – dacă ne amintim –
pe care Hill o propunea între actele critico­retorice prealabile şi
propria analiză, din perspectiva, rearticulată, a neo­aristote-
lianismului, pe care am cercetat­o împreună, în amănunt, în
subcapitolul anterior, este posibilă, în ce priveşte partea din
analiza lui Campbell pe care Hill însuşi o apreciază drept „cel
mai semnificativ criticism” al autoarei. Într­adevăr, ambele
studii reuşesc să pună în evidenţă caracterul construit, fabricat
în şi prin discurs, al „lumii“ din perspectiva căreia vorbeşte
preşedintele Nixon „naţiunii“, în momentul istoric 3 noiembrie
1969, invitând la identificare. Însă drumurile celor doi critici se
despart aici. Dacă Hill nu chestionează, ca atare, caracterul
acestei lumi construite de oratorul Nixon, în vederea realizării
unor scopuri strict retorice, atrăgând, cum ne reamintim,
atenţia, în mod corect, asupra faptului că o astfel de interogare
nu face parte din sarcina criticului retoric neo­aristotelian,
Campbell, pe de altă parte, îşi pune exact aceste probleme,
ajungând în „impasul” – după părerea lui Hill şi a noastră – de a
susţine cu mijloace retorice o sarcină non­retorică.

322
Ibidem.
323
Ibidem.

164
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Nu vom şti niciodată, de vreme ce secunda a şi trecut,


nu­i aşa, în ce constă istoria „adevărată” a Americii sau a orice
altceva. În schimb, avem, mereu, la îndemână, interpretările
noastre ale unor evenimente care, în esenţă, rămân dincolo de
posibilităţile noastre de acces epistemic. Acestor interpretări,
exprimate în construcţii discursive, le acordăm apoi, în
interacţiunile noastre publice, private sau secrete, nu­i aşa?,
locul privilegiat sau mai puţin privilegiat pe care îl considerăm
necesar în procesul de obţinere a consensului, din partea unei
comunităţi la care visăm, în privinţa sensurilor (culturale) pe
care le­am ales să (inter)medieze sau chiar inoveze actul de
comunicare în care ne­am angajat. Astfel, la intersecţia, la
interfaţa dintre sinele nostru (cultural) şi celălalt se află doar
acest teren discursiv al negocierii sensurilor (culturale), în timp
ce dincolo (sau dincoace?) domneşte misterul. Acestui „mister”
Campbell eşuează să îi păstreze, cum spunea poetul nostru
naţional, „corola”, iar întreprinderea sa critică, aşa cum observă
Hill, se îndepărtează de scopurile criticismului retoric.
În ce priveşte caracterul particular al întreprinderii
critice a lui Karlyn Kohrs Campbell, care, cum ne amintim, îşi
propunea explorarea criticismului retoric din perspectivă etică,
am semnalat, pe parcursul analizei noastre a capitolului de carte
extras de Carl R. Burgchardt în antologia sa, fiecare dintre momen-
tele în care autoarea identifică date care să confirme aprecierile
sale morale în afara textului adresei preşedintelui Nixon din 3
noiembrie 1969. O astfel de abordare contrazice prescripţiile
metodologice ale întreprinderii critico­retorice, înţeleasă din
perspectiva sa etică, iar Edwin Black vine să sprijine concluzia
noastră, pe temeiul dificultăţilor pe care el însuşi le­a întâmpinat
în articularea principiilor de care acest tip de criticism trebuie să
ţină seama, pentru a îşi merita numele ca atare.

165
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Astfel, cu toate că intenţiile lui Campbell sunt, fără


îndoială, nobile, demersul discursiv prin intermediul căruia
autoarea încearcă să le materializeze eşuează, în ce priveşte
menţinerea sa în limitele (simbolice) recunoscute (de către
comunitatea academică) ale criticismului retoric de factură
etică. În fond, cum ne reamintim, este extrem de important ca,
în demersurile noastre critico­retorice, să judecăm discursuri, şi
nu oameni. Autoarea eşuează în acest sens, iar „politica” sa a
cercetării stă mărturie în privinţa şanselor criticului Campbell
de a obţine o comunitate de consens în privinţa tezelor sale
comparabilă cu cea a criticului Edwin Black. Din acest motiv,
şi numai din acest motiv, momentul „Campbell” va rămâne doar
atât: un moment, în analiza de faţă.

5. Criticismul dramatic: Kenneth Burke

Ne îndreptăm, în cele ce urmează, atenţia, înspre


colosul criticismului retoric american. Nu există specialist – sau
specialist în devenire – pe domeniul Ştiinţelor comunicării, în
Statele Unite, care să nu fie familiarizat, măcar parţial, cu opera
fundamentală pentru acest domeniu a criticului retoric Kenneth
Burke. În antologia sa, editorul Carl R. Burgchardt extrage un
moment revelator pentru tipul de înscriere metodologică
exprimat de marele critic. Fragmentul324 pe care îl vom discuta
împreună în paginile următoare este, din nou, un capitol de
carte, intitulat The rhetoric of Hitler’s ‘battle’ (Retorica
„bătăliei” lui Hitler), care face parte din volumul The

324
Kenneth Burke, op. cit., în loc. cit.

166
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

philosophy of literary form: Studies în symbolic action


(Filosofia formei literare. Studii despre acţiunea simbolică).
Textul lui Burke a fost publicat, iniţial, în anul 1941,
prin urmare, cu mult înaintea studiilor pe care le­am interpretat
până în acest moment. Îl consider un moment revelator din
foarte multe puncte de vedere, însă interesul meu – aşa cum
l­am explicitat la începutul acestei lucrări şi ilustrat, în mod
practic, trag nădejde, pe tot parcursul acestor pagini – este unul
metodologic. Cu alte cuvinte, studiul lui Burke mă interesează,
în acest moment, din perspectiva orientării critico­retorice pe
care o expune, astfel că, o dată ce am parcurs, împreună, drumul
unei interpretări comune, în sudiul de faţă, metoda critico­reto-
rică practicată de Burke, ca atare, să poată deveni un instrument
de cercetare în mâinile specialistului – sau ale specialistului în
devenire, nu­i aşa? – român pe domeniul Ştiinţelor comunicării.
Desigur, în măsura în care acesta va alege, pe viitor, să o
folosească, în vederea obţinerii accesului la propriul obiect de
interes, de natură simbolică, altfel spus, la fenomentul
comunicaţional care i­a atras atenţia.
Carl R. Burgchardt prefaţează capitolul din antologia sa
intitulat Dramatistic criticism (Criticismul dramatic sau
dramatistic) referindu­se, pe larg, la contribuţia lui Kenneth
Burke. Dramatismul, ca atare, este un termen care îi aparţine
criticului Burke şi reprezintă momentul inovator pe scena
cercetării de factură critico­retorică al marelui teoretician
american. Dramatismul, spune Burgchardt, exprimă însuşi
sistemul critic pe care Kenneth Burke îl întrebuinţează în
analiza (inter)acţiunii simbolice a oamenilor. Din perspectiva
lui Burke, întrebările importante în ce priveşte retorica sunt
altele decât cele „tradiţionale”. Burke priveşte demersul retoric
ca pe instrumentul privilegiat pe care criticul îl poate folosi

167
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

atunci când aspiră la înţelegerea acţiunii umane, a „realităţii”


simbolice ce contextualizează această acţiune, precum şi a
motivelor care pun în mişcare fiinţa umană, din perspectiva
acţiunii sale simbolice.
Astfel, pentru Kenneth Burke, întreprinderea retorică nu
există în „stare pură”, ci apelează la un amalgam de întrebări de
natură filosofică, psihologică şi sociologică pentru a îşi realiza
scopurile. Un element fundamental al filosofiei retoricii girate
de Burke îl constituie teza sa potrivit căreia limbajul, ca atare,
reprezintă un „mod de acţiune”325. Cu alte cuvinte, explică
Burgchardt, în viziunea criticului, a folosi limbajul înseamnă a
acţiona, în aceeaşi măsură în care înseamnă şi a articula un
conţinut al înţelegerii unor fenomene de interes. Mai mult,
pentru Burke, limbajul este realitate, nu doar un sistem de
simboluri care o exprimă. Astfel, limbajul folosit de un orator/
producător de discurs reflectă şi revelează – în realitatea sa –
atitudinile, valorile şi chiar viziunea despre lume a celui care îl
foloseşte. Consecinţa fascinantă în ce priveşte demersul
critico­retoric este, desigur, că dramatismul îi îngăduie criticului
analiza realităţii a cărei experienţă o exprimă un orator sau altul
în actul său lingvistic.
Metoda critico­retorică a lui Kenneth Burke poartă
numele de dramatism, în baza referirii acestei orientări critice la
ceea ce autorul numeşte „dramă”. Dramatismul înseamnă, deci,
„analiza dramei”326. Cele cinci elemente constitutive ale dramei
sunt actul, agentul, scena, scopul şi instrumentarul (agency, în
limba engleză). Cele cinci componente ale dramei, împreună,
poartă celebrul nume de pentadă dramatică. Ele sunt manifeste
325
Idem, A grammar of motives, University of California Press,
Berkeley, 1969, xxii.
326
Ibidem.

168
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

în acţiunile simbolice umane, iar o analiza retorică ce între-


prinde recuperarea dramei inerente unui episod retoric, în
întregul său – cu alte cuvinte, o analiză care identifică pentada
dramatică exprimată de un act lingvistic – reuşeşte, în această
măsură, revelarea posibilelor motive care animă fiinţele umane
în (inter)acţiunile lor simbolice.
Studiul lui Kenneth Burke, din 1941, inclus în antologia
lui Carl R. Burgchardt, constituie o exegeză a celebrei Mein
Kampf a lui Adolf Hitler. Editorul a ales să introducă acest
capitol din cartea lui Burke în clasa de contribuţii din perspec-
tivă dramatică sau dramatistică la dezvoltarea criticismului
retoric, cu toate că tot el semnalează, în prefaţa sa a capitolului,
faptul că articolul lui Kenneth Burke reprezintă, în acelaşi timp,
angajamentul acestuia faţă de criticismul retoric realizat din
perspectivă etică. Să urmărim, în interpretarea noastră a textului
lui Burke, semnele ambelor orientări menţionate de Carl R.
Burgchardt în antologia sa.
Textul, ca atare, al articolului lui Burke este o capo-
doperă a scriiturii academice americane, atât din perspectiva
stilului, cât şi al analizei teoretice propriu­zise. În ce priveşte
stilul, îmi declar şi mărturisesc, încă de la începutul acestei
analize, limitele, în fiecare dintre cazurile în care, cum procedez
de obicei, voi încerca o traducere personală a paragrafelor pe
care le consider extrem de elocvente în argumentarea directă a
unuia sau a altuia dintre elementele interpretării. Cu siguranţă,
stilul excepţional al lui Kenneth Burke merită un traducător pe
măsură. Pentru scopurile mele din studiul de faţă, însă, voi fi
mulţumită dacă modestele mele traduceri îşi vor îndeplini
funcţia în ilustrarea şi argumentarea interpretării mele a acestui
text. Cu siguranţă, dacă interesul publicului român faţă de
această lucrare – şi, de ce nu?, altele – ale marelui critic retoric
Kenneth Burke va fi stârnit de această modestă analiză,

169
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

mijloacele care pot facilita un astfel de efect, merită, trag


nădejde, în baza acestui temei, „prezumpţia de nevinovăţie”.
Kenneth Burke îşi începe spectaculoasa analiză a lui
Mein Kampf referindu­se la imensa binecuvântare de a avea la
dispoziţie o traducere în limba engleză a documentului! Din
păcate pentru toată lumea, apreciază Burke, comentariile şi
recenziile care au însoţit, până la intervenţia sa, noua apariţie
publicistică au avut, preponderent, un caracter „vandalistic” 327:
„Există şi altă posibilitate de a arde cărţile decât aruncându­le
pe foc –, iar metoda preferată a recenzorului grăbit este cea de a
se priva, atât pe sine, cât şi pe cititorii săi, de atenţia” 328
necesară în întreprinderea critică.
Kenneth Burke atrage atenţia asupra faptului esenţial că
Mein Kampf, prin excelenţă, nu poate fi abordată în „stilul
vandalului”; cu alte cuvinte, recenzorul nu se poate limita la
„simpla atingere, cu câteva răni simbolice, a acestei cărţi şi a
autorului său, (răni – adăugirea mea) de o intensitate care
variază în funcţie de resursele recenzorului şi de timpul pe care
(acesta – adăugirea mea) îl are la dispoziţie”329. Mein Kampf
este „exasperantă, chiar ne face rău”330, însă recenzorul neatent,
„care lansează câteva remarci cu atitudine şi apoi îşi încheie
ziua de lucru, cu garanţia, în avans, că articolul său va fi
receptat favorabil de către membrii plini de demnitate ai
comunităţii”331, nu face decât să înrăutăţească lucrurile: în loc
să îşi „ilumineze” publicul, pur şi simplu îl „gratifică”332.

327
Kenneth Burke, op. cit., în loc. cit., p. 208.
328
Ibidem.
329
Ibidem, pp. 208-209.
330
Ibidem, p. 209.
331
Ibidem.
332
Ibidem.

170
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Iată, zice Kenneth Burke, testamentul unui om care a


„mişcat un mare popor”333 prin intermediul acestui text. De un
astfel de testament, continuă criticul, trebuie să ne apropiem cu
grijă şi atenţie, nu cu scopul de a „profetiza ce mişcare politică
urmează München­ului”334, ci pentru a înţelege „ce fel de
„medicament“ a născocit acest doctor, astfel încât să ştim, puţin
mai bine, de ce anume trebuie să ne păzim, dacă va trebui să
facem faţă unei născociri a unui medicament similar în
America”335.
Kenneth Burke apreciază că americanii sunt, deja, de
mult timp, „dincolo” de stadiul în care propriile virtuţi ar
constitui temeiul în baza căruia s­ar putea salva de un eventual
racolaj nazist. Dimpotrivă. Orice tip de „integrare fascistă”336
pare un proiect sortit eşecului, în Statele Unite, graţie, mai
degrabă, „conflictului dintre viciile”337 cetăţenilor americani.
Aceste vicii naţionale par imposibil de unit într­un „front de
prejudecăţi”338 similar celui care a condiţionat holocaustul şi,
adaugă Burke, ironic, „efectul acestei frustrări, dacă sau până
când va fi depăşită, vorbeşte, cum spune Biblia, «în numele»
democraţiei”339.
Hitler, pe de altă parte, a găsit un panaceum care a
„făcut posibilă o astfel de unificare sinistră înlăuntrul propriei
naţiuni”340. Mai mult decât atât, consemnează Burke, Hitler a

333
Ibidem.
334
Ibidem.
335
Ibidem.
336
Ibidem.
337
Ibidem; sublinierea mea.
338
Ibidem.
339
Ibidem.
340
Ibidem.

171
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

fost suficient de îndatoritor (helpful, în limba engleză) încât „să


pună cărţile pe masă, cu faţa în sus”341, astfel încât „palmele”
sale se află, încă, la distanţă de o privire de fiecare dintre noi,
cei care îl citim. Prin urmare, exclamă criticul, „pentru numele lui
Dumnezeu, să le examinăm!”342. Mein Kampf este „testamentul
magiei naziste; magie crudă, însă eficientă”343. Poporul american,
educat în spiritul pragmatismului, este dator, apreciază Burke, să
cerceteze o astfel de ilustrare a „magiei”, iar Mein Kampf
constituie, desigur, o oportunitate unică în acest sens.
Pentru a înţelege interpretarea lui Kenneth Burke a lui
Mein Kampf, trebuie să ni­l închipuim ca fiind, deja, dincolo de
„porţile” documentului­testament al lui Hitler. Sarcina care ne
aşteaptă nu este una uşoară. Kenneth Burke şi­a propus să
identifice nici mai mult, nici mai puţin decât sensul dramei
conducătorului fascist, aşa cum transpare acesta în textul
propriu­zis al cărţii pe care a scris­o şi pornind de la realitatea
limbajului în care Hitler se exprimă.
Prin urmare, metodologic vorbind, provocarea studiului
lui Burke constă în asumarea, de către noi, publicul său, fie şi
provizoriu, a perspectivei din care criticul vorbeşte. Este vorba
de perspectiva celui care a analizat, deja, drama, cu toate cele
cinci componente ale sale, şi care, în momentul final al analizei
sale, a ajuns, metaforic vorbind, în inima textului. Din acea
poziţie centrală, întreaga construcţie discursivă a lui Hitler, cum
vom vedea, dacă alegem să îl urmăm pe Burke în această
aventură, se manifestă ca un monument de raţionalitate. Acestui
edificiu, acestei construcţii perfecte, Kenneth Burke îi
cercetează toate structurile şi colţurile cele mai ascunse, în
341
Ibidem.
342
Ibidem.
343
Ibidem.

172
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

încercarea sa generoasă de a oferi, oricui alege să îl urmeze în


riscantul demers în care s­a angajat, privirea ambivalentă a lui
„înăuntru” şi, în acelaşi timp, cea „din afară”.
Astfel, interpretarea lui Burke menţine distanţa faţă de
text necesară oricărui demers critic, în timp ce întreprinde o
analiză din perspectivă etică a lui Mein Kampf, însemnul
discursiv al acţiunii simbolice a lui Adolf Hitler, tot aşa cum
holocaustul constituie însemnul material al acţiunilor condu-
cătorului fascist. Cu alte cuvinte, din perspectiva criticismului
dramatic al lui Kenneth Burke, Mein Kampf şi holocaustul sunt
echivalente simbolic, singura diferenţă între cele două
constituind­o planul realităţii în care acestea îşi găsesc forma de
articulare. A judeca Mein Kampf înseamnă a judeca holocaustul.
Criticismul retoric are mandatul de a accesa sensul ambelor
fenomene, la a căror „realitate”, construită simbolic, poate
ajunge. În ce priveşte omul Adolf Hitler, cum vedem,
dramatismul nu îl ia, pur şi simplu, în calcul. El nu există decât
ca agent într­un act orientat spre un scop, pe o scenă în care
agentul îşi explorează şi exploatează instrumentarul!
Iată cum dramatismul, graţie presupoziţiilor sale
teoretice, creează această posibilitate necesară interpretării din
perspectivă morală a discursului, în aceeaşi măsură în care
conceptul de „second persona”, al lui Edwin Black, a reuşit,
cum ne reamintim, acelaşi lucru. Diferenţa fundamentală între
cele două abordări (criticismul etic al lui Black şi cel dramatic
al lui Burke) este una legată strict de presupoziţiile teoretice
care legitimează şi, în acelaşi timp, dau expresie fiecăreia dintre
cele două metode de cercetare critico­retorice. Pe de o parte,
cum ne amintim, Black plecase de la inferenţele pe care le
putem face, în baza conţinutului ideologic al textului unui
discurs, cu privire la identitatea autorului şi/sau a publicului
căruia discursul respectiv se adresează. Criticul deducea, astfel,

173
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

necesitatea introducerii unor termeni teoretici, cu rol strict


analitic, aşa numitele „first” şi „second persona” („persona”
întâi şi a doua), care să contureze, la modul exhaustiv, iden-
titatea autorului şi, respectiv, a publicului implicate de discursul
în cauză, fără ca, în mod necesar, aceste „personae” să existe în
realitate, ca persoane din carne şi oase.
Practic, teoria lui Black este o teorie ideală care
justifică demersul critico­retoric de factură etică, al cărui obiect
de interes este discursul, şi nu persoana umană. Prin urmare,
Black se exprimă cât se poate de tranşant în privinţa posi-
bilităţilor criticismului retoric ca atare: în ce priveşte
dimensiunea sa, atât de necesară, etică, criticismul retoric nu
trebuie să depăşească anumite limite. Cum ne reamintim, din
discuţia pe marginea studiului lui Campbell, faptul că autoarea
transgresează, nepermis, limitele respective, fac ca demersul său
critic să poată fi chestionat ca atare, astfel că valoarea sa
euristică scade.
Pe de altă parte, trebuie să avem în vedere faptul
esenţial care îl determină pe Edwin Black să traseze acea linie
de demarcaţie între persoane şi personae: este vorba despre
„tendinţa” contemporană de „denaturare” a „realităţii”, prin
intermediul instrumentului care poate fi folosit în vederea
oricărui scop: limbajul. Or, Kenneth Burke este departe de a îşi
pune astfel de probleme, specifice, mai degrabă, „modernităţii
estetice”, în termenii profesorului Ilie Gyurcsik344. Criticul
Burke exprimă o perspectivă cât se poate de „inocentă” în
privinţa limbajului, decretând, cum ne amintim, că acesta este
realitate şi, mai mult, este acţiune. Prin urmare, multe dintre

344
Ilie Gyurcsik, Paradigme moderne. Autori, texte, arlechini, Editura
Amarcord, Timişoara, 2000.

174
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

presupoziţiile teoretice ale dramatismului burkean interzic orice


„decalaj” între „realităţi” concurente, din care, necesar, una sau
mai multe ar trebui să „primeze”, desigur, în detrimentul tuturor
celorlalte.
Pentru Kenneth Burke, nu însemnele vreunei ideologii
transpar în acţiunile simbolice ale oamenilor, în interacţiunile lor
sociale, ci chiar aceste acţiuni simbolice, ca atare. Nu există, prin
urmare, „sens în spatele sensului” ci, pur şi simplu, „sens”. Omul,
cu alte cuvinte, este profund legat de acţiunile sale simbolice, între
cele două „părţi” realizându­se acea legătură inextricabilă, ca cea
dintre cele două feţe ale unei coli de hârtie. Omul nu se
(auto)falsifică în şi prin actele sale discursive, ci se exprimă total
prin intermediul lor, creând realitate (lingvistică şi umană) în şi
prin acţiunea sa simbolică. Astfel, ideologiile constituie tot atâtea
portrete teoretice reale ale ideilor unor oameni reali care fabrică
discursiv realitate, numele pentru acţiunea lor simbolică. Totul
este cât se poate de real pentru Kenneth Burke!
Această echivalenţă simbolică între corp şi text, între
realitate materială şi realitate construită discursiv, în baza căreia
Kenneth Burke îşi permite „luxul” de a accesa semnificaţiile lui
Mein Kampf în mod direct, prima facie, ataşându­le în mod
inexorabil acţiunilor sale cu caracter material, este unică în isto-
ria criticismului retoric. Toţi ceilalţi critici, după ştiinţa mea,
evită astfel de suprapuneri, încercând să contureze identitatea
retoricii într­un plan discursiv a cărui „legătură” cu cel mate-
rial­corporal constituie, nu­i aşa, „piatra de încercare” a orato-
rului şi a criticului retoric în aceeaşi măsură. Criticul Lloyd F.
Bitzer, de pildă, a cărui contribuţie345 Carl R. Burgchardt o

345
Lloyd Bitzer, „The rhetorical situation”, 1968, în Carl R.
Burgchardt (ed.), op. cit., pp. 60-68.

175
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

include, de asemenea, în antologia sa, propune următoarea


definiţie demersului retoric: „retorica este un mod de a altera
realitatea, nu prin aplicarea directă de energie obiectelor, ci prin
crearea de discurs, care schimbă realitatea prin (inter)medierea
gândului şi acţiunii”346. Observăm, fără a intra în amănunte, că
efortul lui Bitzer, care a avut, de altfel, un ecou semnificativ în
criticismul retoric347, este orientat diferit faţă de cel al lui
Kenneth Burke: dacă primul îşi propune identificarea
specificului demersului retoric, al doilea presupune, în baza
premiselor teoretice care îi susţin orientarea metodologică, că o
astfel de particularitate a demersului retoric, printre celelalte
tipuri de acţiuni umane, este o utopie.
Prin urmare, încă o dată, pentru a îl înţelege pe Kenneth
Burke, trebuie să intrăm în „jocul” său – nu e nici prima, nici
ultima dată când procedăm astfel – şi să îl credem, provizoriu,
„pe cuvânt”, abţinându­ne de la orice interogare a „viziunii
despre lume“ care face posibil accesul său la discurs în genere
pe calea clară, lipsită de ascunzişuri, de scurtături sau de obstacole
a convingerii că limbajul exprimă realitatea, unica realitate
disponibilă criticismului retoric, realitatea pe care omul o
construieşte prin mijloace discursive, această „construcţie”
constituind însuşi sensul acţiunii simbolice umane în
interacţiunile sociale.
Întorcându­ne la analiza lui Burke a textului Mein
Kampf al lui Adolf Hitler, după toate aceste observaţii, pare
momentul potrivit să aruncăm, împreună, o privire, sub îndru-
marea strictă a criticului, în edificiul lucrării în inima căreia,
cum spuneam, acesta a reuşit să pătrundă, deja, la momentul

346
Lloyd Bitzer, op. cit., în loc. cit., p. 61.
347
Georgina Gabor, op. cit., 2014.

176
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

articulării sale a celor observate. Iată “punctele de atracţie“ pe


care ghidul nostru, Kenneth Burke, ni le indică drept
„obligatoriu de vizitat” (a must see, în limba engleză) pe
parcursul acestei călătorii. O ultimă „precauţie”, înaintea aven-
turii: nu ne aflăm în faţa unor „ruine”, a unor monumente
învechite şi lipsite de viaţă, a căror fostă strălucire ghidul nostru
să fie nevoit să o suplinească prin descrieri şi explicaţii, care să
redea pietrelor viaţa de altădată, cu ajutorul poveştilor. Ne
aflăm în faţa unui edificiu încă viu, încă neatins de uzura istoriei
şi de vicisitudinile trecerii timpului. Acest monument (funerar!)
se află, în stare intactă, în inimile fiecăruia dintre noi, cetăţenii
„satului global”, a căror moştenire simbolică rămâne, printre
altele, şi holocaustul, a cărui povară o purtam zilnic, precum
mai vechiul erou absurd, Sisif.
Camus ne îndemna, nu­i aşa, să ni­l închipuim pe Sisif
fericit; mă gândesc, dimpotrivă, să ni­l imaginăm, mai realist,
pe Sisif gânditor, meditând la urcuşurile viitoare. Dacă destinul
nu i­ar sta împotrivă, cu siguranţă că Sisif ar găsi o cale de a
evita urcuşul următor. Noi însă, spre deosebire de Sisif, putem,
împreună, încerca să evităm viitoare „realităţi lingvistice”
asemănătoare lui Mein Kampf, aşa cum, nu­i aşa, am încercat, în
prealabil, să evităm „Vietnam­uri viitoare”, pe calea regală a
înţelegerii modului în care oamenii fabrică realităţi cu ajutorul
cuvintelor. Cu alte cuvinte, educaţi sau nu, precum americanii,
în spiritul pragmatismului, să dăm atenţia cuvenită, în calitatea
noastră de critici retorici, unui text care – dacă raţionamentul pregă-
titor acestei lecturi şi­a atins scopul – unui text care a ucis.
Primul „obiectiv turistic” pe care Kenneth Burke îl
semnalează, în călătoria noastră împreună prin Mein Kampf, îl
constituie „locul la care duc toate drumurile”348, „acel centru de

348
Kenneth Burke, op. cit., în loc. cit., p. 209.

177
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

referinţă unificator”, „materializarea panaceum­ului unifi-


cator”349 al lui Hitler, a cărei necesitate acesta din urmă o argu-
mentează în felul următor: „Numai prezenţa unui astfel de centru şi
a unui loc, îmbăiat în magia unei Mecca sau a unei Rome, poate să
confere unei mişcări, pe termen lung, acea forţă care se
înrădăcinează în unitatea (sa – adăugirea mea) interioară”350.
Prin urmare, iată că Hitler hotărăşte, cum consemnează
Burke, „că acest centru nu se poate limita la un cuib
centralizator de idei, ci trebuie să constituie o mecca localizată
geografic, către care toate privirile să se poată îndrepta la ora
stabilită de rugăciune (sau, în acest caz, la ora stabilită de
rugăciune­în­revers, ora invectivităţii”351. Astfel, Hitler a ales
oraşul München pentru a îşi realiza scopurile. München­ul
devine, aşadar, materializarea intenţiei unificatoare a lui Hitler,
iar raţionamentul responsabil pentru o astfel de „procedură”
pare, la prima vedere, determinat istoric: dacă „Mecca” sau
„Roma” au funcţionat, şanse sunt să funcţioneze şi „München”.
O altă trăsătură a mişcării iniţiate de Hitler, aşa cum o
mărturiseşte textul său, o constituie necesitatea, în logica
unificatoare a naţiunii imaginată de conducătorul fascist, a
„simbolului unui duşman comun, Prinţul Răului însuşi”352. Dacă

349
Ibidem; sublinierea mea.
350
Ibidem; atenţie, sunt cuvintele lui Hitler, pe care Burke le include
în propriul text fără niciun fel de trimitere bibliografică; ele sunt
deliniate formal în textul lucrării lui Burke, astfel că pasajele din
Mein Kampf sunt clar scoase în evidenţă, ca diferite de argu-
mentarea propriu-zisă; pentru evitarea confuziilor, de fiecare dată
când textul citat îi aparține lui Hitler, am să consemnez acest lucru
precizând ‘Hitler’ la sfârşitul trimiterii.
351
Ibidem; sublinierea mea.
352
Ibidem; sublinierea autorului.

178
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

oamenii, consemnează Burke, nu găsesc alt motiv pentru a îşi


uni eforturile în vederea realizării unui anume scop, ei nu vor
ezita să identifice într­un posibil inamic comun temeiul în baza
căruia să se mobilizeze la acţiune colectivă. Hitler intuieşte şi
acest lucru, după cum reiese din Mein Kampf: „un număr de
duşmani diferiţi trebuie totdeauna priviţi drept unul singur [...].
Acest lucru întăreşte credinţa în propria cauză şi sporeşte
agresivitatea faţă de agresor”353.
După cum ştie toată lumea, continuă Burke, acel simbol
„internaţional” al răului, capabil să concentreze asupra sa
agresivitatea întregii naţiuni, devine, pentru Hitler, „evreul
internaţional” (the international Jew, în limba engleză),
întrucât, nu­i aşa, „Prinţul (Răului – adăugirea mea) trebuie să
fie internaţional, universal, «catolic»”354. Criticul remarcă faptul
că, într­o epocă în care „religia a fost, progresiv, slăbită de
secolele de materialism capitalist”355, alegerea lui Hitler, „mate-
rializare a unui model religios”356 a constituit o „armă extrem de
eficientă de propagandă”357. Simbolul răului, o dată materiali-
zat, creează contextul necesar pentru o inversiune surprin-
zătoare între telos­ul religios şi cel capitalist, astfel că lumea
„convertită deja” la materialismul capitalist găseşte, în agresi-
vitatea cumulată asupra acestui simbol universal al răului, calea
de acces la „experienţa religioasă” şi oaza în care poate respira
„neconstrânsă“ de efectele extreme ale capitalismului. Astfel,
răul universal materializat devine vizibil, dobândeşte trup şi,

353
Ibidem, p. 210; Hitler.
354
Ibidem.
355
Ibidem.
356
Ibidem.
357
Ibidem.

179
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

mai ales, „sânge”, ilustrând „idealul neo­pozitivist contemporan


al înţelesului legat de o referinţă materială”358.
O dată ce Hitler şi­a identificat cu succes „duşmanul”,
observă Kenneth Burke, întregul său raţionament ulterior vine
de la sine, în mod „automat”359. Orice contraargument (în
„sprijinul” evreului) este neputincios din principiu, în această
logică a conducătorului fascist: dacă vei încerca să evidenţiezi
dovezile pentru care muncitorul evreu nu are nimic în comun cu
„evreul internaţional, capitalist acţionar”360, Hitler va argumenta
că acest lucru nu dovedeşte altceva decât viclenia cu care
„complotul evreiesc”361 e pus în valoare; dacă, pe de altă parte,
încerci să atragi atenţia asupra similitudinilor dintre „arieni” şi
„evreii conspirativi”362, Hitler va răspunde că această simila-
ritate se datorează faptului că „«arian­ul» a fost «sedus» de
evreu”363.
Simbolismul sexual, observă Kenneth Burke, traver-
sează Mein Kampf de la un capăt la altul, iar o brumă de
cunoaştere în ce priveşte psihanaliza freudiană îl pune în
evidenţă la modul exhaustiv: „Masele sunt «feminine». Ca
atare, ele doresc să fie conduse de către un mascul dominant.
Acest mascul, un orator, le curtează – şi, când le­a cucerit, le
comandă. Pe de altă parte, masculul rival, evreul ticălos,
încearcă să le «seducă». Dacă reuşeşte, le otrăveşte sângele,
amestecându­l cu al său”364. Astfel, constată Burke, printr­o

358
Ibidem; sublinierea mea.
359
Ibidem.
360
Ibidem.
361
Ibidem.
362
Ibidem.
363
Ibidem.
364
Ibidem.

180
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

„pură asociere de idei”365, Hitler descrie tipurile de „otrăvire»


posibile, întreprinse de „evreul seducător”, care variază de la
boli sexuale, prostituţie şi incest, la „infectarea cu ideile
«evreieşti», cum ar fi democraţia”366.
Însă, observă Kenneth Burke, argumentul „medical”,
potrivit căruia „evreul reprezintă ţapul ispăşitor”367, funcţio-
nează dintr­o altă perspectivă: Hitler este conştient, argu-
mentează criticul, de „dualitatea” care scindează mentalitatea
clasei mijlocii germane: „membrii săi manifestă, simultan, un
cult pentru bani, în timp ce îşi detestă propriul cult”368. Atunci
când capitalismul „merge bine”, observă Burke, conflictul
respectiv nu atrage atenţia; în schimb, în caz contrar, el devine
evident. Aici apare necesitatea „medicamentului” lui Hitler:
proiectând asupra „ţapului ispăşitor”369, i. e., asupra evreului,
toate trăsăturile capitalismului “malefic” (sau ale „Răului”),
membrii „arieni” ai clasei de mijloc se pot, în continuare,
autocredita, graţie distincţiei întreprinse între „capitalismul
malefic” şi „capitalismul bun”, bineînţeles primul constituind
semnul identităţii evreilor.
Kenneth Burke notează că, pesemne, acest raţionament
l­a scutit, definitiv, pe Hitler de orice explicaţie cu privire la
modalitatea concretă în care va fi pus în aplicare „complotul
evreiesc“. Nicăieri în Mein Kampf, ne atrage Burke atenţia,
conducătorul fascist nu încearcă, măcar, să „explice paşii prin
intermediul cărora triumful «bolşevismului evreiesc», care

365
Ibidem.
366
Ibidem, p. 211.
367
Ibidem.
368
Ibidem.
369
Ibidem.

181
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

distruge întreaga economie, va constitui triumful economiei


«evreieşti»”370.
Însă, se întreabă criticul, „a fost, oare, alegerea lui
Hitler a evreului [...] o acţiune pur calculată?”371. Tot el
răspunde, afirmându­şi convingerea că nu este cazul, întrucât
„energia” cu care Hitler întrebuinţează „semnul” evreului în
Mein Kampf se datorează unui complex de împrejurări mai
dificil de analizat. Kenneth Burke îşi descrie suspiciunea în
privinţa modului în care perioada „vieneză” a lui Hitler, episod
existenţial personal al conducătorului fascist, l­a adus „într­o
stare de incertitudine care, în final, s­a «rezolvat» prin furie”372.
Aflat într­o stare apropiată sărăciei extreme şi suferind din
această cauză, Hitler începe să studieze teoriile politice, în
încercarea de a da expresie propriei sensibilităţi vizavi de
suferinţa pe care Burke o califică drept „autentică”373. Astfel,
criticul citează un lung pasaj confesiv al lui Hitler, în încercarea
de a dovedi că, dacă „citim printre rânduri”, vom observa moda-
litatea în care “disconfortul” mental creat de „dialecticienii
luptei de clasă” (Karl Marx, în speţă) l­a împins, pesemne, pe
Hitler, într­o poziţie pe care „sensibilitatea” sa aparte nu a putut
să o articuleze diferit!
Astfel, în descrierea sa, extrem de „personalizată”, a
evreului, Hitler mărturiseşte că, adesea, acesta l­a „lăsat fără
cuvinte”: „Nu ştii ce să admiri mai mult: volubilitatea limbii sau
abilitatea lor (a evreilor –n. a.) de a minţi. [...] Încet, încet, am
început să îi urăsc”374. Kenneth Burke identifică, în aceste

370
Ibidem.
371
Ibidem.
372
Ibidem.
373
Ibidem.
374
Ibidem, pp. 211-212; Hitler.

182
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

rânduri ale conducătorului fascist, „deşteptarea spontană a


anti­semitismului”375 său. Astfel, o dată ce Hitler a descoperit
„«cauza» nefericirii sale, a putut să se confrunte”376 cu aceasta,
transformând­o, dintr­o privelişte pe care se străduise, îndelung,
să o evite, într­o scenă pe care să o întâmpine cu bunăvoinţă, ba
chiar cu bucurie, acceptând­o ca atare.
Hitler îşi descrie transformarea calificându­i punctul
final drept stare de „fericire interioară”: „Aceasta este perioada
în care am trăit cea mai mare schimbare a cărei experienţă urma
să o am vreodată. Dintr­un cosmopolit fragil, m­am transformat
într­un antisemit fanatic”377. Mai mult, conducătorul fascist
ataşează, folosind – cum îi stă în fire, conform observaţiilor
atente ale lui Kenneth Burke – „unul dintre şiretlicurile sale
asociative”378, momentului personal al transformării, descris
adineauri, o „viziune” apocaliptică, potrivit căreia el, Hitler,
„acţionează în spiritul Atotputernicului Creator”379, în timp ce
eliminarea evreilor devine, după conducătorul fascist, parte din
planul divin!
Kenneth Burke observă că perioada de tranziţie a
conducătorului fascist, o perioadă pe care acesta o descrie drept
ambivalentă şi duală, un amalgam de stări interioare
antinomice, în care „raţiunea” şi „realitatea” îi pun „inima” la
grea încercare şi care, firesc, se încheie cu triumful „raţiunii”,
constituie un bun motiv, pentru cei care au acuzat doctrina lui
Hitler de iraţionalism, să îşi amendeze teoria, cel puţin într­o
privinţă esenţială: viziunea transformatoare a lui Hitler „este,

375
Ibidem, p. 212; sublinierea mea.
376
Ibidem.
377
Ibidem; Hitler.
378
Ibidem.
379
Ibidem; Hitler.

183
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

într­adevăr, iraţională, însă se desfăşoară sub sloganul


«Raţiunii»”380.
Mai mult, remarcă Burke, „cultul său (i. e., al lui Hitler
– n. a.) al războiului s­a dezvoltat «în numele» umilinţei,
dragostei şi păcii”381. Dacă judecăm „cantitativ” discursul lui
Hitler din Mein Kampf, atestă criticul, „cartea [...] se plasează,
în mod cert, în categoria urii”382, litera textului fiind copleşită
de „venin”, în detrimentul, desigur, al „carităţii”, milei sau al
dragostei. Însă, observă Burke, „arborele genealogic raţionalizat
al acestei uri”383 atestă, la origine, “dragostea ariană”384. Cu alte
cuvinte, declară criticul, Hitler „extrage o doctrină a războiului
dintr­o doctrină a păcii”385, în timp ce incursiunile sale în regim
religios fac ca „modelul gândirii lui Hitler să constituie o
versiune bastardă sau caricaturală a gândirii religioase”386.
În cele ce urmează, Kenneth Burke ne atrage atenţia
asupra altui „obiectiv obligatoriu de vizitat” în periplul nostru,
sub îndrumarea sa, prin Mein Kampf. Ne­am „familiarizat”,
deja, cu viziunea lui Hitler în ce priveşte „centrul” materializat
al doctrinei sale (oraşul München), dar şi cu perspectiva sa
asupra factorului ce menţine „viziunea despre lume” a
conducătorului fascist în „echilibru”. Este vorba, desigur, de
“evreul universal”, al cărui rol de „ţap ispăşitor” îndeplineşte,
cum ne reamintim de la Rene Girard387, funcţia ambivalentă a

380
Ibidem; sublinierea autorului.
381
Ibidem.
382
Ibidem.
383
Ibidem.
384
Ibidem.
385
Ibidem.
386
Ibidem.
387
Rene Girard, Violența și sacrul, Editura Nemira, București, 1995.

184
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

reordonării spaţiului simbolic care îl revendică drept „centru” al


său, o dată ce comunitatea inerentă spaţiului simbolic respectiv
proiectează asupra sa întreaga „violenţă” care a adus­o în pragul
„dezordinii simbolice” extreme.
De această dată, Kenneth Burke sesizează, pentru noi,
importanţa „atacului (lui Hitler – adăugirea mea) asupra
parlamentului”388 german, în logica elucubristică a cărţii sale.
Acest aspect, precizează criticul, este esenţial în înţelegerea
„medicamentului” născocit de Hitler pentru a „vindeca”
naţiunea şi lumea, din perspectiva funcţionalităţii sale ca atare.
Să îi acordăm, prin urmare, în cele ce urmează, atenţia cuvenită.
În pragul celui de al Doilea Război Mondial şi al
prăbuşirii imperiului habsburgic, Viena şi adunarea sa parla-
mentară îi atrage, evident, lui Hitler, atenţia, pe fondul sufe-
rinţei personale cauzate de „alienarea determinata de sărăcie şi
confuzie, (în timp ce – adăugirea mea) tânjea după un centru
integrator”389. Viena, „oraşul sărăciei, al prostituţiei, imora-
lităţii, coaliţiilor, al jumătăţilor de măsură, incestului, demo-
craţiei (i. e., legea majorităţii ce conduce la „absenţa responsa-
bilităţii personale”), al morţii, internaţionalismului, seducţiei” 390
şi al oricărui alt fenomen de aceeaşi „natură”, îl determină pe
Hitler să o echivaleze, simbolic, mai vechiului „Babilon”, în
baza perenului său obicei de a „folosi ideile ca imagini”391.
Astfel, retorica lui Hitler identifică Viena, pe temeiul
„metodei legăturilor asociative”392, unui „Babel al vocilor”393,

388
Ibidem.
389
Ibidem, p. 213.
390
Ibidem.
391
Ibidem; sublinierea mea.
392
Ibidem.
393
Ibidem.

185
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

nicăieri mai bine ilustrat decât în contextul parlamentului


vienez, „un exemplu extrem de drastic de scindare, de diaspora
gălăgioasă, cu mişcări care reduc persoana la o masă
dezintegrată de fragmente, în cazul în care aceasta ar încerca să
cuprindă totalitatea dezacordurilor”394 ce o caracterizează. Efect
al apariţiei, pe fondul „structurii imperiale catolice”, a „variate-
lor mişcări separatiste de factură naţionalistă”395, Babel­ul
parlamentar, noul Babilon, îi stârneşte lui Hitler repulsia, astfel
că retorica sa va aborda fenomenul din perspectivă „pur
simptomatică”396. Pe acest drum, Hitler se şi află, deja, în
căutarea „cauzei” responsabile pentru apariţia unor astfel de
„simptome”, pe care o „derivă, desigur, din medicamentul său,
teoria sa rasială cu ajutorul căreia putea oferi o interpretare
noneconomică unui fenomen generat de economie”397.
Astfel, apreciază Kenneth Burke, Hitler abuzează, din
nou, de modelul gândirii religioase. Propunerea sa, potrivit
căreia „cauza” turbulenţelor inerente forului parlamentar este de
natură noneconomică, procedează în baza unei echivalări
nepermise între logica modelelor de gândire religioasă şi
fenomenul pe care Hitler şi­a propus să îl explice. Dacă
gândirea religioasă pune accent pe identificarea cauzelor
noneconomice ale fenomenelor de natură economică, pe temeiul
salvării responsabilităţii persoanei, Hitler, în schimb, foloseşte
această „tactică a legării unui program de reformă socială de
„unificatorul“ antisemit”398. Prin urmare, din perspectiva

394
Ibidem, pp. 212-13.
395
Ibidem, p. 213.
396
Ibidem.
397
Ibidem.
398
Ibidem.

186
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

„eficienţei demagogice”399, paralelismul realizat de Hitler


demonstrează atenţia deosebită cu care conducătorul fascist s­a
folosit de situaţia în care se află Viena, în perioada respectivă,
pentru a o transforma, nici mai mult, nici mai puţin, decât
într­un „laborator experimental al maturizării propriilor sale
planuri”400.
Kenneth Burke îşi continuă expunerea, identificând, pe
rând, trăsăturile „instrumentului unificator”401 al lui Hitler. Este
vorba, în primul rând, de „demnitatea înnăscută”402. Dacă
demnitatea umană înnăscută constituie elementul central al
tuturor modelelor de gândire religioasă şi umanistă, atribut de
necontestat al tuturor fiinţelor umane, Hitler, atestă criticul,
„conferă acestei atitudini inobilante o turnură sinistră, cu
ajutorul teoriilor sale despre rasă şi naţiune, potrivit cărora
«arianul» se ridică deasupra celorlalţi, datorită înzestrării
înnăscute a sângelui său, în timp ce alte «rase», în special evreii
şi negrii, sunt născuţi inferiori”403. Această „revizuire a
teologiei creştine”404 întreprinse de Hitler are drept consecinţă
directă, observă Kenneth Burke, caracterul competitiv şi
combativ al sensului, ca atare, al „demnităţii” umane, astfel că
această calitate a fiinţei umane, garantată în prealabil, devine
scop (im)posibil de atins, după caz şi în funcţie de factori care
nu ţin de opţiunea umană, cum ar fi, bineînţeles, „sângele”.

399
Ibidem.
400
Ibidem.
401
Ibidem.
402
Ibidem.
403
Ibidem, p. 214.
404
Ibidem.

187
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

În al doilea rând, Hitler apelează la un „instrument


proiectiv”405, cu alte cuvinte, la „procesul «curativ» prin care
cineva se debarasează de propriile neajunsuri proiectându­le
asupra unui ţap ispăşitor, astfel garantându­şi purificarea prin
disociere”406. Această trăsătură, observă Burke, este prin exce-
lenţă medicală, întrucât, cum ştim, o dată ce omul se confruntă
cu un duşman exterior, disociat, măcar la nivel simbolic – nu
mai puţin eficient, însă! – de propria persoană, „lupta” devine
mult mai uşoară. Evident, observă criticul, Hitler ataşează
„medicamentului” său o tentă de „raţionalitate”, ajutând „indi-
vidul să realizeze, în mod corect, că nu este singurul responsabil
de propria condiţie. Există factori inamici în scena însăşi”407.
Astfel, individul preferă să „localizeze” cât se poate de precis
aceşti factori, şi anume într­un mod care „să îi solicite un
minimum de schimbare în privinţa modalităţilor în care s­a
obişnuit să gândească”408. Această găselniţă a lui Hitler, observă
Burke, a avut un efect deosebit asupra casei de mijloc germane,
pentru că „i­a încurajat să creadă că îşi pot continua activitatea
fără cea mai mică modificare, o dată ce au fost eliminate
activităţile celorlalte «rase»”409.
În al treilea rând, notează Burke, este vorba despre o
consecinţă a celor două aspecte menţionate în prealabil:
„renaşterea simbolică”410. Cu siguranţă, o persoană care crede
în propria „demnitate înnăscută” şi s­a „purificat prin disociere”

405
Ibidem.
406
Ibidem.
407
Ibidem; sublinierea autorului.
408
Ibidem.
409
Ibidem.
410
Ibidem.

188
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

va avea o „viziune «pozitivă» despre viaţă”411, va simţi că


progresează, înaintând spre un scop. În acest caz, observă
Burke, poate mai mult decât în celelalte, Hitler „dă o turnură
malignă unui aspect benign al gândirii creştine”412, susţinând că
renaşterea simbolică „promisă“ este posibilă numai pe temeiul
opţiunii pentru o altă istorie. Prin urmare, Hitler, „profetul
grupării”413 se dezice de „strămoşii spirituali creştini”414, pro-
feţii evrei, revendicând, atât pentru sine, cât şi pentru membrii
grupării, o moştenire „materială”, care să îi legitimeze ca
diferiţi de tot de descinde din aceştia: „sângele”415.
În al patrulea şi ultimul rând, consemnează Burke, este
vorba despre „folosul comercial”416. Această trăsătură,
apreciază criticul, se datorează propriei nevoi, de factură
economică, a lui Hitler însuşi. Mai mult, adaugă Burke, a fost
„o simplă chestiune de timp”417 până când Hitler şi­a vândut,
efectiv, ideea, atrăgând suport „financiar” de partea mişcării
sale. Explicaţia? Interpretând în manieră noneconomică neajun-
surile economiei, Hitler a reuşit, în mod remarcabil, „să detur-
neze atenţia dinspre factorii economici implicaţi în conflictul
modern”418. Cu alte cuvinte, atacând economia evreiască şi nu,
pur şi simplu, economia, conducătorul fascist a reuşit să

411
Ibidem.
412
Ibidem.
413
Ibidem.
414
Ibidem.
415
Ibidem.
416
Ibidem.
417
Ibidem.
418
Ibidem.

189
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

„stimuleze o mişcare entuziastă care a lăsat controlul în mâinile


economiei «ariene»”419.
Este un element al doctrinei sale la care, observă Burke,
Hitler nu va renunţa pe tot parcursul lui Mein Kampf. Logica sa
este inexorabilă: crizei economice trebuie să i se identifice
cauza. Cauza este de natură „rasială”. Cauza este evreul. Evreul
înseamnă distrugere. Pentru a continua propriul proiect
(constructiv), arianul „trebuie să distrugă distrugerea întreprinsă
de evreu”420. Mai mult, notează Burke, Hitler nu va renunţa
niciodată la disocierea dintre starea proastă a Germaniei şi
războiul mondial în care ţara se angajase. Pentru conducătorul
fascist, factorii economici rămân, mereu, pe plan secund sau
chiar terţ, în timp ce “factorii politici, etico­morali, precum şi
cei legaţi de sânge şi de rasă, erau de primă importanţă”421.
Kenneth Burke remarcă „paşii retorici extrem de intere-
422
sanţi” ai lui Hitler, care pune înfrângerea Germaniei în
război, treptat, mai întâi pe seama „otrăvirii morale, vizibile
tuturor, [...] a diminuării instinctului de autoconservare [...] care
începuseră să submineze fundamentele Poporului şi ale
Reich­ului cu mulţi ani înainte”423, apoi pe seama evreului,
expresie exterioară a „păcatului împotriva sângelui şi al
degradării rasiale”424, cu alte cuvinte, al „decăderii morale” 425
care, doar în aparenţă, reflectă o stare interioară a naţiunii
germane. În fapt, cauza bolii naţionale este mereu aceeaşi şi, aşa

419
Ibidem.
420
Ibidem.
421
Ibidem; Hitler.
422
Ibidem, pp. 214-15.
423
Ibidem, p. 215; Hitler.
424
Ibidem; Hitler.
425
Ibidem.

190
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

cum toate drumurile (materiale) duc la München, tot aşa toate


raţionamentele discursive ale lui Hitler duc la semnul
„evreului”, elementul central al întregii sale retorici, „un vast
amalgam de rele, printre care capitalismul, democraţia, paci-
fismul, jurnalismul, [...] modernismul, urbanismul, pierderea
(conştiinţei – adăugirea mea) religioase, jumătăţile de măsură,
starea proastă de sănătate şi slăbiciunea monarhiei”426.
Doctrina lui Hitler, prin urmare, s­a desăvârşit abia în
perioada de după război, la München, cu toate că începurile sale
îşi au originea în Viena de dinaintea războiului. Kenneth Burke
remarcă factorul psihologic pe care Hitler a mizat în realizarea
unui astfel de efect: dacă starea proastă a naţiunii, după război,
făcea, practic, imposibilă „derivarea demnităţii din stabilitatea
economică”427, singura posibilitate rămasă pare să fie, firesc,
cea „spirituală”: „astfel, demnitatea categorială a rasei supe-
rioare era reţeta perfectă în această situaţie”428, apreciază
criticul. O „spiritualitate”, oximoronic, „materială”: partea
„spirituală” vine din caracterul său ce transcende prozaicele
interese economice, în timp ce partea „materială” este conferită
de vizibilitatea duşmanului, calitate mereu atractivă din punct
de vedere psihologic, după cum apreciază Burke.
Criticul ne îndeamnă să observăm un alt factor psiho-
logic exploatat eficient de către conducătorul fascist: Hitler a
observat, în mod corect, că oamenii ar face aproape orice pentru
unitate şi pentru sentimentul de apartenenţă faţă de o comu-
nitate. Mai mult, explică Burke, oamenii detestă, în asemenea
măsură, dezbinarea, încât sunt capabili să se întoarcă împotriva
celui care nu a făcut mai mult decât să o numească: „Resen-
426
Ibidem.
427
Ibidem.
428
Ibidem.

191
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

timentul lor natural faţă de dezbinare se întoarce împotriva


diagnosticianului care o declară un fapt. Acest diagnostician
devine cauza dezbinării pe care a numit­o”429.
Însă, iată, în mod spectaculos, de un absurd, într­adevăr,
remarcabil, Hitler exploatează factorii psihologici enunţaţi mai
sus într­o manieră personală, unică, în baza mai vechiului său
obicei al „combinării sau suprapunerii ideilor la fel cum poetul
combină sau suprapune imagini”430. Kenneth Burke explică
procedeul lui Hitler în felul următor: existau, pe de o parte,
„imaginile lipsei de unitate (con)centrate asupra parlamentului”
habsburg, „stat al naţionalităţilor”, cum îl numea Hitler; pe de
altă parte, însă, Hitler prezintă imaginea vindecătoare a unităţii,
inspirată de Reich­ul prusac, al cărei centru este chiar „Viena
«populară»”431. Cu toate că, iniţial, Hitler atacase orice tip de
mişcare „populară” (folkish, în limba engleză), ulterior, observă
Burke, conducătorul fascist şi­a dat seama, în mod corect, de
faptul că nu are decât de câştigat de pe urma caracterului „vag”
al conceptului. Astfel, confirmă criticul, Hitler a „incorporat
(acest element – adăugirea mea) în marea suprapunere a ima-
geriei sale relaţionale sau a ideaţiei sale imagistice”432.
Astfel, Hitler generează un nou lanţ „purificator”433,
susţinând că lipsa de unitate a parlamentului german nu se poate
„vindeca” decât dacă „o singură voce”434 vine să îi aplaneze
toate conflictele interne; această voce unică va aparţine,
necesar, „poporului”, dar în acelaşi timp, trebuie să reprezinte

429
Ibidem; sublinierea mea.
430
Ibidem; sublinierea mea.
431
Ibidem.
432
Ibidem, p. 216.
433
Ibidem.
434
Ibidem.

192
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

„vocea interioară a lui Hitler (însuşi – adăugirea mea), unifor-


mizată în interiorul graniţelor Germaniei, în baza identificării
totale dintre conducător şi popor”435. Iată corelaţia purificatoare,
dedusă de Burke din cele de mai sus: „Vocea interioară a lui
Hitler înseamnă identificarea conducătorului cu poporul, înseamnă
unitate, înseamnă Reich, înseamnă Mecca München­ului, [...]
înseamnă muncă, înseamnă război, [...] înseamnă responsa-
bilitate (responsabilitatea personală a conducătorului absolut),
înseamnă sacrificiu, înseamnă teoria «Germaniei democrate»
(alegerea liberă de către popor a conducătorului, care acceptă
responsabilitatea şi solicită supunere absolută în schimbul
sacrificiului său), înseamnă dragoste (iar masele sunt feminine),
înseamnă idealism, înseamnă supunere în faţa naturii, înseamnă
rasă, naţiune”436 şi ne întrebăm, desigur, dacă lanţul
ideatico­imagistic al lui Hitler are sfârşit...
Cele două „ecuaţii opuse”437 identificate de Kenneth
Burke în Mein Kampf – pe de o parte, cea a „Babelului” de voci
parlamentare, de care, ne amintim, era responsabil evreul
„viclean” şi „arogant”; pe de altă parte, cea a „unităţii vocii”,
asumate de Hitler însuşi, în numele comunităţii „ariene”,
predispusă la „eroism” şi „sacrificiu” – îl aduc pe critic în
punctul în care observă o nouă exploatare caricaturală între-
prinsă de conducătorul fascist a modelului gândirii religioase.
De această dată, observă Burke, este vorba despre un abuz mai
greu de „digerat”. Prin urmare, criticul ne solicită „bunăvoinţa”,
şi anume, într­o măsură „considerabilă”438, dacă alegem să îl
urmăm în periplul în care ne­a invitat, prin Mein Kampf, sub

435
Ibidem.
436
Ibidem.
437
Ibidem.
438
Ibidem.

193
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

stricta sa îndrumare. Să încercăm, deci, să îl urmăm mai


departe, pe Kenneth Burke în întreprinderea sa critică, sau în
„călătoria sa la capătul nopţii”, nu­i aşa?
Kenneth Burke descrie accepţiunea girată de biserica
Evului Mediu a „relaţiei integrale dintre Legea Divină şi Legea
Naturală”439, potrivit căreia legea naturală nu înseamnă altceva
decât expresia voinţei divine. Prin urmare, stăpâni şi servitori,
fără deosebire, îşi asumă condiţia lor „naturală”, întrucât aceasta
reflectă însuşi planul divin: „Astfel, servitorul se resemnează cu
propria sărăcie, în timp ce nobilul se resemnează cu propria
afluenţă”440. Orice membru al bisericii creştine îşi asumă, cu
responsabilitate, atât „drepturile”, cât şi „obligaţiile” caracte-
ristice condiţiei sale „naturale”, ca semn al supunerii faţă de
voinţa divină.
Hitler, observă Burke, exploatează într­o manieră
extrem de abuzivă conceptele de mai sus. Doctrina sa îşi
aproprie, pur şi simplu, aparatul conceptual; însă îl asumă în
numele unei singure „rase”: „docrina ariană este o doctrină a
resemnării şi, deci, a umilinţei. «Sângele arian» este superior
tuturor celorlalte, iar acest lucru se datorează legii naturale”441.
De asemenea, legea divină proclamă „supravieţuirea celui mai
bun”; astfel, dacă voinţa divină a investit „arianul” cu „respon-
sabilitatea terifiantă a superiorităţii înnăscute”442, acesta, în mod
necesar, are mandatul de a se supune „luptei în numele pro-
priului triumf”443. Aşadar, arianul „ascultă” legea naturală şi se
supune ei, în timp ce, firesc, evreul „arogant” îşi propune să

439
Ibidem.
440
Ibidem.
441
Ibidem; sublinierea mea.
442
Ibidem.
443
Ibidem.

194
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

„«cucerească» natura cu ajutorul idealului democrat al


egalităţii”444.
Iată cum, graţie distorsiunii ad hoc a lui Hitler,
instinctul de autoconservare al arianului devine „virtutea” sa,
aflându­se în perfectă concordanţă cu legea naturală, în timp ce
acelaşi instinct constituie semnul major al depravării şi
„viciului” evreiesc, absolut necesar în logica lui Hitler, potrivit
căruia evreul, numai pe temeiul „competitivităţii” sale, poate
constitui „duşmanul «perfect»”445 al arianului, întrucât îi
solicită, acestuia din urmă, atingerea maximului de potenţial în
realizarea telos­ului său (al propriei supravieţuiri), ţel adecvat,
desigur, legii naturale.
Kenneth Burke se întreabă, firesc, cum putem distinge,
date fiind cele de mai sus, între instinctul de conservare
„benign” al arianului şi cel „malign” al evreului? Iată cum. În
cazul primului, instinctul de conservare are caracterul unui
autentic „sacrificiu”: este vorba despre „sacrificiul individual
faţă de grup, de aceea militarismul, de aceea disciplina armatei,
de aceea unirea sub semnul unei mari grupări”446. Pe de altă
parte, instinctul de conservare evreiesc este fundamentat pe
individualism, „care îşi atinge scopurile viclene prin exploatarea
păcii”447.
Cum e posibil ca un astfel de „individ” neînsemnat să
„pună la cale un complot universal”448? Foarte simplu: Hitler
scoate din mânecă „instinctul de turmă”449, atribut al gregarităţii

444
Ibidem.
445
Ibidem, p. 217.
446
Ibidem.
447
Ibidem.
448
Ibidem.
449
Ibidem.

195
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

evreieşti, care îi ajută pe indivizi să se alieze în vederea reali-


zării unui scop: evreii „nu manifestă nici un fel de solitaritate
adevărată (real, în limba engleză), însă se unesc, oportunişti,
pentru a îl seduce pe arian”450. Ultima „problemă tehnică”451:
dacă persoana este atât de importantă, din punctul de vedere al
doctrinei arianismului, cum putem continua să denigrăm
„individul” evreu? Iată cum: „evreul reprezintă individualismul;
arianul reprezintă «super­individualismul»”452. A nu se con-
funda, atenţionează Kenneth Burke, cu „supraom”­ul
nietzschean.
Criticul mărturiseşte că, ajuns în acest punct al
periplului său prin Mein Kampf, a crezut că a găsit punctul slab
al lui Hitler. În schimb, se pare că a descoperit exact contrariul
(bineînţeles, în ce priveşte eficienţa demagogică, precizează
Burke; nicidecum, calitatea discursului). „Solitudinea”
supra­omului trebuie înţeleasă ca „atribut public, în termeni de
tactici (puse în aplicare – adăugirea mea) în vederea luptei
împotriva dezmembrării Partidului sub presiunea salvatorilor
rivali”453. Nici o referire la persoana lui Hitler în acest sens:
calitatea sa de conducător este „de la sine înţeleasă”, întrucât
Hitler a legat conducătorul de popor într­o manieră inexorabilă,
astfel că „politicianul nici măcar nu se mai prezintă pe sine
drept candidat”454. Deciziile par deja luate, lupta încheiată,
„«democraţia germană» a ales”455. A cartografia gândirea lui
Hitler, încheie Burke, înseamnă a descifra modul în care

450
Ibidem.
451
Ibidem.
452
Ibidem.
453
Ibidem; sublinierea mea.
454
Ibidem.
455
Ibidem.

196
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

mentalul său privat „se traduce într­un vocabular al eveni-


mentelor naţionale”456.
Dacă ne întrebăm, împreună cu Kenneth Burke, dacă
Hitler este „sincer sau strategic, dacă viziunea sa asupra
conspiratorului omnipotent se caracterizează prin onestitatea
drastică a paranoiei sau prin viclenia evidentă a unui demagog
antrenat în spiritul Realpolitik­ului de tip machiavellian”457,
vom decide, tot alături de Burke, să nu alegem una sau alta
dintre cele două opţiuni, ci, dimpotrivă să le alegem, simultan,
pe amândouă. Aceasta în baza faptului, demonstrat, din plin, de
criticul retoric, până în acest punct al analizei sale, că „sinistrele
puteri ale lui Hitler derivă din faptul că (acesta – adăugirea
mea) şi­a generat în mod spontan teoria sa a «panaceum­ului»,
ca răspuns la propriile necesităţi interne”458.
Ultimul punct al analizei lui Kenneth Burke se referă la
aptitudinile – hilar? – critice ale lui Adolf Hitler. Conform
aşteptărilor de care, deja, dispunem, o dată ajunşi în acest punct,
iată că, pentru conducătorul fascist, criticismul însuşi deţine un
sens personal, aparte: este vorba despre „tipul «unificat» de
criticism care, pur şi simplu, caută modalităţi conştiente de a
face poziţia cuiva mai «eficientă», mai complet ea însăşi”459.
Acest tip de criticism, atestă Burke, îi permite lui Hitler „să se
întoarcă spontan înspre un mecanism al ţapului ispăşitor”460, iar
apoi, printr­o strategie bine pusă la cale, îşi va putea „perfecta
simetria soluţiei către care se întorsese în mod spontan”461. Prin

456
Ibidem.
457
Ibidem.
458
Ibidem.
459
Ibidem, p. 218.
460
Ibidem; sublinierea mea.
461
Ibidem; sublinierea mea.

197
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

urmare, observă criticul, Hitler este adeptul tipului de criticism


care nu reprezintă altceva decât „un simplu coeficient al puterii,
care îl face capabil să meargă cel mai eficient în direcţia pe care
şi­a ales­o”462.
Practic, „vocea interioară” pe care Hitler o articulează
este garantul „celui mai înalt grad de realism, în ce priveşte
tacticile eficiente”463. De exemplu, notează Burke, în momentul
în care Hitler a hotărât că masele au nevoie de certitudini – ca şi
el însuşi, de altfel – a încropit un „program cu 25 de puncte,
drept platformă a Partidului Naţional Socialist German al Clasei
Muncitoare”464, refuzând, ulterior, cea mai mică modificare a
acestuia. Intuiţia îi spunea, pesemne, că „fixitatea platformei era
mai importantă pentru scopurile propagandistice decât orice
revizuire a sloganurilor”465, oricât ar fi fost aceasta de bine-
venită. Partea şocantă, zice Burke, este că, deşi Hitler şi­a
mărturisit şi aceste decizii în Mein Kampf, acest lucru nu a
afectat în nici un fel eficacitatea strategiilor sale de factură
propagandistică, nici după ce conducătorul fascist le­a
explicitat, deschis, funcţia.
În ce priveşte „tehnica oratoriei”466 lui Hitler, Kenneth
Burke observă caracterul provocator al declamaţiei conducă-
torului fascist, a cărei eficienţă e sprijinită, dacă e cazul, prin
forţă, de către agenţii săi de pază. „Trinitatea guvernamentală”
concepută de Hitler, notează Burke, constă în „popularitatea
conducătorului, forţa care susţine această popularitate şi
popularitatea şi forţa menţinute împreună suficient de îndelung

462
Ibidem.
463
Ibidem; sublinierea mea.
464
Ibidem.
465
Ibidem.
466
Ibidem.

198
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

astfel încât (acestea – adăugirea mea) să fie sprijinite de o


tradiţie”467. Astfel, eficacitatea doctrinei naziste o constituie o
singură voce, susţinută, însă, la nivelul întregului organi-
zaţional.
În încercarea de a înţelege „mania persecuţiei”468,
vizibilă „cu ochiul liber“ în cazul lui Hitler, Kenneth Burke
apelează la instrumentarul psihanalitic freudian. Astfel, criticul
demonstrează cum „schimbarea simbolică” întreprinsă de con-
ducătorul nazist, care, cum am văzut, se dezice de „moştenirea
spirituală” a profeţilor evrei, revendicând o moştenire supe-
rioară, ariană, „un nou fel de viaţă”469 legitimată de „un moder-
nism bastard” şi de apelul la „«ştiinţa» naturalizată, materialistă
[...], de ficţiunea sa cu privire la «sângele» special”470 al
arienilor, toate acestea îl conduc pe Hitler la asumarea unei „noi
identităţi” care, desigur, face ca „vechea identitate” să devină
echivalentul simbolic al „persecutorului” (în termeni freudieni,
ai „tatălui «rău»”). O dată ce dobândeşte sprijin organizaţional,
însă, rolurile se inversează: din persecutat, Hitler devine
persecutor, desigur, pe temeiul mandatului său autogarantat de
a „distruge distrugătorul”471.
Kenneth Burke meditează, îndelung, la faptul că desti-
nul lui Hitler ar fi putut fi unul diferit: cum, la început, îl
preocupau artele plastice, apoi arhitectura, evident, aptitudinile
sale artistice s­ar fi putut limita la contribuţii artistice, fie şi cu
caracter antisemit. Însă Hitler, apreciază Burke, „tratează propriile

467
Ibidem; sublinierea mea.
468
Ibidem.
469
Ibidem, p. 219.
470
Ibidem.
471
Ibidem.

199
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

activităţi politice ca pe o extensie a ambiţiilor sale artistice”472.


S­a considerat, mereu, un „«arhitect» care construieşte un Stat
«popular» care să se potrivească, în termeni de material politic,
arhitecturii «populare» a oraşului München”473. Dacă privim
lucrurile din această perspectivă, observă criticul, dilema cu
privire la sinceritatea conducătorului fascist devine mult mai
uşor de elucidat decât în alte cazuri, mai mult sau mai puţin
celebre decât al său. Burke se referă la prototipul celui care ia,
după caz, chipul „rolului” pe care îl joacă, într­o situaţie sau alta
şi care, cu multitudinea sa de “identităţi“, face ca întreprinderea
de cartografiere a profilului identităţii lui Hitler să pară o
adevărată binecuvântare.
Totuşi, rămâne întrebarea cu privire la calităţile sale
excelente de strateg politic. Dacă e dificil să îl calificăm,
vreodată, ca „moderat”, în schimb, incursiunile sale în regimul
„raţionalităţii”, fie şi în accepţiunea cu totul aparte ce caracte-
rizează gândirea conducătorului nazist, fac ca „experienţa sa a
transei, în «exaltarea» antisemitismului său”474 să pună sub
semnul întrebării propria afirmaţie, potrivit căreia „politica
trebuie vândută, precum săpunul”475. O lectură propice a
efortului lui Hitler, apreciază criticul, recuperează oscilaţia sa
unică între „«spiritualizarea» unei chestiuni materiale [...] şi
«materializarea» unei probleme spirituale”476.
În final, criticul se întreabă – şi îl însoţim, cu siguranţă,
în acest ultim efort – ce putem, realmente, învăţa din Mein
Kampf. Primul lucru care îi vine în minte este, desigur, „puterea

472
Ibidem.
473
Ibidem.
474
Ibidem.
475
Ibidem; sublinierea mea.
476
Ibidem, p. 220.

200
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

repetiţiei nelimitate”477. De pildă, fiecare reclamă postată pentru


a anunţa vreo întrunire nazistă avea înscrise, în partea de jos,
două sloganuri: „Accesul interzis evreilor” (Jews not admitted,
în limba engleză) şi „Accesul liber pentru victimele războiului”
(War victims free, în limba engleză). Substanţa propagandei
naziste se construieşte, observă Burke, în jurul acestor două
teme complementare, dând sens insistenţei cu care Hitler a
pledat pentru angajarea individului într­o „comunitate”, cu
ajutorul întrunirilor „în masă”.
Însă, observă criticul, nu repetiţia în sine constituie
factorul care a atras de partea sa asemenea susţinere nemai-
văzută: „Hitler a furnizat o «viziune despre lume» celor care nu
reuşiseră, în prealabil, să vadă mai mult decât bucăţi din ea” 478.
Astfel, Burke reiterează aprecierea sa, potrivit căreia doctrina
nazistă constituie „întâmpinarea deficitară a unei nevoi
admirabile”479, întrucât, mereu, oamenii sunt psihologic
pregătiţi pentru „un motiv, orice motiv care să le ofere o
explicaţie «universală»”480 în ce priveşte propriile „dileme
existenţiale”. Hitler cunoştea cât se poate de bine această nevoie
psihologică umană, prin urmare, fără să ezite, a scos în
evidenţă, de câte ori a fost posibil, „jumătăţile de măsură ale
politicienilor clasei de mijloc”, opunându­le tranşant „certitu-
dinea sa în ce priveşte propriile metode”481.
În ce priveşte „medicamentul” întrebuinţat de Hitler
pentru a vindeca poporul de deficitul său de „unitate”, Kenneth
Burke estimează că e posibil ca noi, oamenii, în „fragilitatea”

477
Ibidem.
478
Ibidem.
479
Ibidem; sublinierea mea.
480
Ibidem; sublinierea mea.
481
Ibidem, p. 221; sublinierea mea.

201
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

noastră, să avem nevoie, într­adevăr, de „un duşman”482, în


aceeaşi măsură în care avem nevoie de scopuri, ţeluri de atins sau
obiective. Doctrina nazistă a clarificat, o dată pentru totdeauna,
unde poate duce întâmpinarea unei astfel de nevoi, iar efectele sale
se resimt, pretutindeni în lume, până în ziua de azi.
Însă adevărata lecţie de viaţă pe care Hitler ne­o oferă,
apreciază criticul, stă în proverbul latin Corruptio optimi
pessima, cu alte cuvinte, „coruperea celor mai buni este cea mai
rea”. Hitler a reuşit un astfel de efect datorită „implicării (în
propria doctrină – adăugirea mea) a unei versiuni bastarde a
unor modele fundamentale ale gândirii religioase”483: „Nimic ce
ţine de religie nu necesită un stat fascist. O mare parte din
prescripţiile religioase, dacă sunt prost utilizate, conduc la un
stat fascist”484. Astfel, cei care corup religia, apreciază Burke,
reprezintă, într­adevăr, „ameninţarea majoră în lumea de azi,
pentru că distorsionează modelele profunde ale gândirii
religioase într­o manieră crudă şi sinistră”485.
Kenneth Burke trage concluzia: sarcina majoră a criti-
cului retoric (şi nu numai a sa), responsabilitatea celui care îşi
asumă „bătălia anti­hitleristă”486 constă exact în identificarea
„tuturor mijloacelor disponibile de a scoate în evidenţă distor-
siunile lui Hitler ale gândirii religioase”487, astfel ca politicienii
contemporani să devină neputincioşi, în orice posibilă tentativă
de a reproduce eforturile fasciste. Desigur, confirmă Burke,

482
Ibidem.
483
Ibidem.
484
Ibidem.
485
Ibidem.
486
Ibidem.
487
Ibidem.

202
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

dorinţa oamenilor de a se uni este „autentică şi admirabilă”488,


la fel ca năzuinţa unităţii naţionale. Însă ea necesită mijloace
adecvate de realizare, de aceeaşi calitate ca scopurile de mai
sus. Prin urmare, căile înşelătoare, care deturnează atenţia de la
„locul problemei” 489, realizând, pe această cale, o unitate
aparentă, şubredă şi falsă, nu fac decât să întărească „factorii
care duc la (starea de – adăugirea mea) nelinişte”490.
E adevărat, zice criticul, că Germania a rămas cu un
gust amar după cel de al Doilea Război Mondial, însă întreaga
lume a avut de suferit de pe urma conflictului internaţional:
„defectele acumulate ale ordinii capitaliste şi­au sporit
acceleraţia, în mişcarea lor înspre confuzie”491. Astfel, au apărut
tot felul de frustrări, constată Burke, în speţă de partea celor
care doresc să muncească şi să câştige. La un moment dat, poate
apărea vreun „deţinător de monopol industrial sau financiar
(care – adăugirea mea), iritat de vocile contradictorii din
parlament, să dorească pacea provizorie a unei singure voci,
amplificată de organizaţiile sociale”492. Îndemnat de modelul
nazist, o astfel de persoană poate alege să „sprijine un grup de
gangsteri care, devenind conducătorii politici ai statului, să o
protejeze de solicitările obligatorii ale muncitorilor. Astfel,
gangsterii respectivi ar deveni asigurarea persoanei respective
împotriva muncitorilor. Însă cine poate fi asigurarea sa
împotriva gangsterilor?”493, se întreabă Burke, încheindu­şi,
astfel, analiza.

488
Ibidem.
489
Ibidem.
490
Ibidem.
491
Ibidem.
492
Ibidem.
493
Ibidem, pp. 221-22.

203
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Rămânem, desigur, pe gânduri, la finalul acestei lecturi


atât de dense, de complexe, de o remarcabilă fineţe a analizei şi
de o covârşitoare importanţă, atât din punct de vedere general
uman, cât şi din punct de vedere academic. Firesc, pentru a
aprecia valoarea, din perspectiva criticismului retoric, a piesei
lui Burke, avem la îndemână criteriile pe care criticul însuşi le
expune în lucrările sale. Actul critico­retoric, ne reamintim cu
siguranţă, are ca telos accesul la „drama” inerentă demersului
retoric aflat sub lentila analitică a criticului. În această situaţie,
scopul criticului retoric a fost acela de a pune în evidenţă, la
modul cât mai elocvent, „realitatea” a cărei experienţă a avut­o
Adolf Hitler, în calitatea sa de orator şi autor al celebrei Mein
Kampf, locul privilegiat al articulării sale a respectivei
„realităţi”, cu alte cuvinte, expresia privilegiată a acţiunii sale
simbolice.
Prin urmare, în călătoria sa prin Mein Kampf, în care
l­am însoţit în paginile anterioare, Kenneth Burke şi­a propus să
observe şi să descrie elementele fundamentale (obiectivele
turistice obligatoriu de vizitat) ale „viziunii despre lume” a
conducătorului fascist, viziune articulată la modul exhaustiv în
paginile cărţii sale şi la al cărei sens criticul ajunge, pur şi
simplu, în baza experienţei lecturii textului hitlerist. Această
experienţă a lecturii furnizează criticului retoric, din perspectiva
dramatismului, desigur, sensul dramei producătorului de
discurs, sens a cărei experienţă, desigur, oratorul a fost primul
care a avut­o. Însă, atunci când a produce discurs înseamnă a
acţiona simbolic asupra „realităţii”, modificând­o cu intervenţia
ta lingvistică, dându­i, deci, un alt sens şi un alt contur, acestea
din urmă devin accesibile, ca experienţă trăită, oricui năzuieşte
să acceseze „realitatea” respectivă, în calitatea sa de acţiune
simbolică devenită manifestă. Prin urmare, din punctul de vedere

204
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

al dramatismului, sarcina criticului retoric constă în această


mărturie pe care o poate, la rându­i, oferi publicului academic
de pretutindeni, a experienţei sale a lecturii discursului care
articulează drama, i. e., experienţa trăită a oratorului.
Iată cum textul devine „prietenul cel mai bun” al produ-
cătorului de discurs, al criticului retoric care se concentrează
asupra respectivului demers discursiv, al criticului criticului
retoric şi aşa mai departe. Toate acestea sunt posibile graţie
premiselor teoretice ale dramatismului, orientare critico­retorică
iniţiată de Kenneth Burke pe scena cercetării de factură
calitativă şi critică în domeniul Ştiinţelor comunicării. Premi-
sele teoretice ale metodei de cercetare ce poartă numele de
criticism dramatic sau dramatistic atestă, cum am precizat la
începutul acestei analize, prefaţând­o, calitatea reală a actelor
lingvistice umane. Acţiunea simbolică a oamenilor este acţiune
şi îmbogăţeşte realitatea la care cu toţii avem acces cu ajutorul
simţurilor noastre, nu­i aşa, cu fenomene discursive la al căror
sens, de asemenea, putem cu toţii ajunge, prin intermediul demer-
sului critic al dramatismului, care ne permite să identificăm
propria experienţă (a lecturii dramei oratorului) cu experienţa
dramei oratorului însuşi, în baza documentului care le atestă pe
amândouă, i. e., textul care articulează, ca parte a realităţii
împărtăşite de ambele părţi, ambele experienţe.
Cu alte cuvinte, dramatismul este un sistem critic al
identificării. Criticul retoric se identifică cu textul discursului,
numai pe această cale dispunând de „sensul dramei” inerente
actului discursiv vizat. Este, cum am văzut, cazul lui Kenneth
Burke, în paginile tocmai lecturate, şi este şi cazul nostru, al
celor care dorim să ne raportăm critic la textul – deja critic – al
lui Kenneth Burke. A înţelege sensul dramei criticului retoric
înseamnă a intra în edificiul complex al textului său, pentru a
putea semnala unui terţ „obiectivele obligatoriu de vizitat” în

205
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

acest periplu. De aceea, lectura noastră amănunţită a paginilor


studiului burkean au avut că scop familiarizarea publicului
român cu practica de factură dramatică sau dramatistică a
cercetării critico­retorice pe domeniul Ştiinţelor comunicării.
Cine altul ar fi putut să o ilustreze mai elocvent decât însuşi
Kenneth Burke, părintele orientării respective, al cărui studiu
exprimă realitatea a cărei experienţă a avut­o lecturând paginile
dificile ale cărţii lui Hitler, precum şi interpretarea cu care a
ieşit, alături, din paginile întunecatei lucrări hitleriste? Astfel,
textul critic al lui Burke stă mărturie pentru posibilităţile reale
ale criticului retoric de a ieşi din întâlnirea cu textul, facilitată
de dramatism, încă împreună cu propriile sale interpretări.
Kenneth Burke nu numeşte, efectiv, cele cinci compo-
nente ale pentadei dramatice puse în scenă de autorul Adolf
Hitler în paginile lui Mein Kampf, însă rămânem, desigur, cu
gândul la ele, mai ales deoarece, cum precizam în paginile
introductive ale acestei analize, omul Adolf Hitler rămâne, pur
şi simplu, pe dinafară, din perspectiva dramatismului el nefiind
decât o simplă condiţie de posibilitate a complexei activităţi
simbolice pe care o avem, în acest moment, la îndemână.
Prin urmare, dacă ne­am propune să devenim, pentru o
clipă, fie Adolf Hitler, fie Kenneth Burke, fie, pe rând, ambele
persoane, pentru a sesiza sensul dramelor lor, aşa cum sunt
acestea expuse, ca parte (reală!) a realităţii discursive din jurul
nostru, care ar fi cele cinci elemente ale dramelor respective, în
fiecare caz?
În primul dintre ele, iată­l pe „Hitler”, agent, produ-
cător de acţiune simbolică, numele actului în care este angajat,
pe scena Germaniei dinainte şi de după cel de­al doilea război
mondial, o scenă complexă pe care criticul Kenneth Burke a
descris­o atât de elocvent, din perspectiva lui „Hitler”, în pagi-

206
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

nile sale. Este vorba despre o scenă dezechilibrată, iniţial, căruia


agentul caută să îi găsească, prin ecuaţiile sale complementare,
echilibrul. Scopul lui „Hitler” pe scena respectivă, de asemenea,
a fost precizat: ştim acum, de la Burke, că acesta şi­a propus
„vindecarea” poporului german de, în esenţă, lipsa sa de unitate.
Instrumentarul (agency, în limba engleză) de care s­a folosit,
însă, şi care îi oferă criticului Kenneth Burke „lecţia” necesară,
este, cum am văzut, panaceum­ul său iluzoriu.
În fapt, criticul retoric, un alt agent pe o altă scenă (a
cercetării critico­retorice, de această dată), îşi asumă ca scop
ilustrarea acestei iluzii, iar instrumentarul său în această între-
prindere este maniera onestă, reală, autentică, în care îşi asumă
călătoria alături de „Hitler” (un alt „Prinţ al Răului”, după
mulţi) prin Mein Kampf, singura modalitate în care putea
dobândi acces la sensul demersului discursiv hitlerist şi a cărei
„lecţie”, iată, a primit­o, cu braţele deschise, spre deosebire de
cel pe care l­a însoţit pe cărările întunecate ale viziunii sale
despre lume. Astfel, iată că Burke atinge textul lui Hitler nu în
„stilul vandalului”, pe care îl condamna la începutul paginilor
sale, ci cu lecţia învăţată de la maestrul­său­în­revers ilustrată
cât se poate de subtil, dar şi de transparent, paradoxal, în
paginile sale.
Astfel, Kenneth Burke, agentul demersului critico­reto-
ric realizat din perspectiva dramatismului, i. e., actul său, pe
scena precizată, cu instrumentarul hitlerist­în­revers, cu alte
cuvinte, pe calea adevărului, autenticităţii, pare să îşi fi propus
un scop „autentic şi admirabil”: cel al recunoaşterii caracterului
extrem de complex, de neechilibrat al relaţiilor interumane
stabilite prin mijloace comunicaţionale! Dacă doar atât ar fi fost
dispus şi Hitler însuşi să accepte ... lumea ar fi arătat cu totul
diferit.

207
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Cât despre noi, cei care ne apropiem de studiul lui


Kenneth Burke încercând să înţelegem realitatea a cărei expe-
rienţă a avut­o criticul, în aventura sa prin tenebrele lui Mein
Kampf, ocazie cu care şi­a propus să înţeleagă realitatea a cărei
experienţă a avut­o Adolf Hitler, ce putem spune despre sensul
propriei noastre drame? Înţelegem, după toate cele discutate
până în acest moment, faptul că ne aflăm la o intersecţie, la o
răscruce, al cărei dezechilibru inerent exprimă însuşi sensul
crizei – deciziei – pe care suntem interpelaţi să ne­o asumăm.
Dacă l­am urmat pe Kenneth Burke cu toată convingerea şi
încrederea că ne ghidează corect înspre propriile noastre
interpretări, să vedem, o dată ieşiţi din întâlnirea cu textul său
despre un alt text, dacă am reuşit, cu adevărat, să ajungem la
liman încă împreună cu propria interpretare.
Efortul de a ne identifica, simultan, atât cu Mein Kampf,
cât şi cu studiul critic al lui Burke, a fost unul considerabil. În
acest moment, dezechilibrul pe care am reuşit să îl articulăm,
între cele două texte, exprimă propriul nostru dezechilibru şi
sensul dramei pe care o trăim la această răscruce. Desigur,
fiecare dintre noi, în umanitatea noastră fragilă, dorim, în
aceeaşi manieră „autentică şi admirabilă”, acea „viziune despre
lume“ care să unifice propriile noastre dileme – atât existenţiale,
cât şi academice – sub semnul unei „unităţi” pline de sens, la
adăpostul căreia să găsim răspunsuri tuturor întrebărilor noastre,
în acelaşi mod în care un medicament bun la toate (un pana-
ceum) ar rezolva toate dezechilibrele stării fizice a corpurilor
noastre. Însă, mesajul lui Kenneth Burke, cel care a învăţat, cum
spuneam, lecţia de viaţă şi de comunicare de la maestrul­său­
în­revers şi care exprimă această lecţie, cât se poate de elocvent,
în paginile studiului său, mărturisind­o, în literă şi spirit şi
lăsându­ne­o nouă „moştenire simbolică”, constă, cum ne
amintim, într­un simplu avertisment.

208
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Burke ne îndemna, în finalul analizei sale, să fim cât se


poate de precauţi în ce priveşte caracterul arbitrar al alegerilor
celor care, de dragul unui ideal, oricât de nobil, sacrifică
realitatea concretă a vieţii din jur. Într­adevăr, alegerea lui
Hitler a panaceum­ului său exprimă acest atribut fundamental,
care aproape că le obnubilează complet pe toate celelalte: este
total arbitrară. Întâmplător sau accidental, Hitler „a început să
urască”, dacă ne reamintim vorbele sale, evreii şi nu pe oricine
sau orice altceva. Restul e istorie, cum spun americanii. Însă
acest accident, această alegere arbitrară, a schimbat o lume.
Cred că este momentul potrivit să revenim, numai pentru o
clipă, la Mein Kampf, pentru a identifica acele atribute ale
„evreului” pe temeiul cărora Hitler s­a considerat îndreptăţit să
se lase în voia propriului sentiment de ură, urmând ca, ulterior,
să îl „raţionalizeze”, făcându­l „disponibil” unei naţiuni întregi.
Iată pasajul la care mă refer: „Cu cât discutam mai mult cu ei
(cu evreii – nota mea.), cu atât mai mult mă familarizam cu
dialectica lor. În primul rând, ei (evreii – nota mea.) se bazau pe
ignoranţa adversarului; dacă nu exista cale de ieşire, ei înşişi se
prefăceau ignoranţi. Dacă toate acestea nu erau de folos,
refuzau să înţeleagă sau schimbau subiectul, atunci când se
simţeau încolţiţi; foloseau truisme, însă imediat transferau
acceptul lor unor subiecte total diferite şi, atacaţi din nou,
cedau, pretinzând că nu sunt siguri de nimic. De fiecare dată
când atacam un astfel de profet, mâinile mele păreau că prind
un jeleu lunecos; îmi aluneca printre degete, numai ca să se
adune în următorul moment. Dacă reuşeam să îl apuc atât de
bine, cu martori de faţă, astfel încât acesta să nu mai poată face
altceva decât să fie de acord, şi dacă credeam că am făcut, cel
puţin, un pas înainte, urma să fiu total şocat a doua zi. Evreul nu
îşi amintea absolut deloc ziua precedentă, continuând să

209
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

vorbească în acelaşi mod, ca şi cum nimic nu s­ar fi întâmplat


şi, dacă îl confruntam, indignat, se prefăcea mirat şi nu putea să
îşi amintească altceva decât că propriile afirmaţii fuseseră
dovedite adevărate în ziua precedentă”494.
Acum, să ne gândim bine şi, cu toată sinceritatea, să
răspundem la întrebarea care apare, cu certitudine, în mintea
fiecăruia dintre noi, după lectura celor de mai sus: oare
“portretul“ evreului, realizat de Hitler, nu este, oare, portretul
fiecăruia dintre noi? Nu am reprodus, oare, niciodată, exact
aceste acţiuni, descrise de Hitler, ale evreului, de fiecare dată
când cineva ne­a „încolţit”, ţinând morţiş să aibe dreptate? Este
acesta un motiv să devenim obiectul unui sentiment de ură? Sau
poate că, dimpotrivă, ne putem identifica chiar cu autorul
textului, de ce nu, resimţind aceeaşi frustrare? Întrebarea
rămâne: vom genera, oare, acel sentiment de ură, cu care să
vizăm persoana în cauză? Răspunsul fiecăruia dintre noi la
aceste întrebări sunt indicatorul nostru al propriei ieşiri din
„criza” menţionată chiar adineauri.
Pentru a echilibra cele două texte care ne stau în faţă,
interpelându­ne, este imperativ să oferim un răspuns personal
dezechilibrului generat de întâlnirea lor. Nu există a treia cale,
nu avem posibilitatea de a nu alege. Fenomenul „Hitler” este o
posibilitate mereu reînnoită de fiecare încercare umană de
apropriere a posturii omnisciente care îi revine exclusiv lui
Dumnezeu. Cred că acestui sens al denaturării „modelelor de
gândire religioasă” îi dă credit Kenneth Burke în paginile sale
finale, constatând, de bună seamă, că, într­adevăr, o astfel de
denaturare îi corupe pe cei mai buni dintre noi. Personal, mă
alătur efortului lui Kenneth Burke şi al multora de a păstra
„corola de minuni a lumii”, cum o numea poetul, pe cât posibil,

494
Ibidem, p. 211; Hitler.

210
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

intactă. Iată că dramatismul constituie o excelentă alegere


critico­retorică în acest sens.

6. Criticismul narativ: William F. Lewis

Studiul extrem de dificil pe care tocmai l­am parcurs


împreună şi de care, trag nădejde, ne­am despărţit măcar cu un
moment înainte de a îl atinge „în stilul vandalului” – orişicât,
lumea lui Mein Kampf este o lume extrem de inconfortabilă! –
ne­a adus în plină problematică a criticismului retoric, înţeles
dintr­o perspectivă radical diferită de cele „tradiţionale”. Însă
dramatismul sau criticismul dramatic nu este singura modalitate
de a privi efortul criticului retoric dintr­o altă perspectivă decât
cea tradiţională. Cum am ilustrat pe parcursul analizei de faţă,
efortul lui Edwin Black în vederea eliberării criticismului
retoric de limitele sale „tradiţionale”, de cadrele analitice ale
neo­aristotelianismului, în speţă, nu a rămas fără urmări.
Dimpotrivă. Am văzut, în subcapitolele precedente, cum
întreprinderea critico­retorică poate lua forma etică sau
dramatică/dramatistică. În cele ce urmează, vom aborda acelaşi
fenomen al criticismului retoric, de această dată interpretându­l
dintr­o altă, încă, perspectivă: este vorba despre perspectiva
narativă.
În capitolul său dedicat criticismului narativ în anto-
logia sa, editorul Carl R. Burgchardt include două contribuţii
importante la dezvoltarea acestei abordări a criticismului reto-
ric: prima 495 îi aparţine celui care a iniţiat­o, ca posibilitate nouă

495
Walter Fisher, „Narration as a human communication paradigm:
The case of public moral argument”, 1984, în Carl R. Burgchardt
(ed.), op. cit., pp. 290-312.

211
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

critico­retorică pe scena cercetării de factură calitativ­critică a


fenomenelor comunicaţionale, Walter R. Fisher. A doua contri-
buţie496 îi aparţine lui William F. Lewis, care preia conceptul lui
Fisher, ilustrându­l pe un foarte frumos studiu de caz. Articolul
lui Lewis se intitulează Telling America’s story: Narrative
paradigm and the Reagan presidency (Povestea Americii:
Paradigma narativă şi preşedenţia lui Reagan) şi a fost
publicat, iniţial, în aceeaşi importantă Quarterly Journal of
Speech, în anul 1987.
Criticismul narativ, consemnează Carl R. Burgchardt,
în obişnuitele sale pagini introductive, de această dată ale
capitolului cu acelaşi titlu, constituie o abordare critico­retorică
a cărei tradiţie se originează în dramatismul lui Kenneth Burke,
a cărui ilustrare tocmai am parcurs­o, împreună, în subcapitolul
anterior. Cu toate că naraţiunea, ca tehnică retorică, e cunoscută
din vremea antichităţii şi reapropriată, ca atare, din perspectiva
criticismului neo­aristotelian, Walter F. Fisher, „părintele”
orientării critico­retorice narative, o conceptualizează diferit.
Pentru Fisher, povestea sau naraţiunea reprezintă un element
fundamental al comunicării umane, graţie capacităţii sale de a
oferi structură experienţei oamenilor, în timp ce tot ea,
povestea, ajută fiinţele umane să formeze comunităţi care
împărtăşesc modalităţi comune de interpretare şi înţelegere a
fenomenelor din jur. Impulsul de a spune sau a asculta poveşti
este inexorabil legat de fiinţa umană, în timp ce naraţiunea este
plină de sens pentru oricine, indiferent de parametrii particulari
legaţi de cultură, spaţiu şi timp ce caracterizează o persoană sau
alta.
496
William F. Lewis, „Telling America's story: Narrative paradigm
and the Reagan presidency”, 1987, în Carl R. Burgchardt (ed.), op.
cit., pp. 312-335.

212
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Mai mult, notează Burgchardt, poveştile constituie


autentice constructe morale, la care oricine se poate raporta, pe
temeiul propriei raţionalităţi, o raţionalitate, însă, cu caracter
particular, proprie paradigmei narative. În acest fel, paradigma
narativă reprezintă un fundament cât se poate de solid al
egalitarismului. În ce priveşte cadrele criticismului de factură
narativă, Fisher evaluează discursurile, potrivit lui Burgchardt,
în contextul, simplu, a doi parametri: probabilitatea şi fide-
litatea. Lăsând, pentru moment, la o parte orice caracterizare a
celor două criterii critice, să mai consemnăm aici, în acest
preambul al analizei propriu­zise, faptul că, într­o contribuţie
ulterioară, Fisher merge mai departe, în demersul său teoretic
constructiv, propunând paradigma narativă în calitatea sa de
orientare filosofică menită să ofere o abordare a interpretării şi
evaluării fenomenelor comunicaţionale. Astfel, presupoziţia
teoriei sale, în forma sa îmbunătăţită, este că întreaga comu-
nicare umană poate fi apropriată în formă narativă, cu alte
cuvinte, orice act de comunicare constituie, în esenţă, o poveste,
o interpretare a unor evenimente mundane cu caracter temporal
şi (in)formate de istorie şi cultură.
Studiul din 1987 al lui William Lewis preia aparatul
conceptual al lui Walter Fisher, aplicându­l într­o situaţie care îl
ajută să pună în lumină valoarea euristică a orientării narative în
criticismul retoric. Aşa cum ne­am obişnuit, vom parcurge,
împreună, studiul lui Lewis despre retorica preşedintelui
american Ronald Reagan, pentru a ne familiariza cu practicile
de factură narativă ale criticismului retoric. Vom trece în
revistă, în final, limitele criticismului narativ, aşa cum le
percepe William Lewis, încercând, ulterior, să estimăm valoarea
euristică a metodologiei din propria noastră perspectivă.

213
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Studiul lui Lewis începe în manieră „abruptă”, invitând


cititorul chiar în „miezul problemei”: în jurul lui 1980,
„America îşi pierduse simţul direcţiei”497. Cauzele? Firesc, sunt
de natură economică, dar adună şi o serie de eşecuri în ce
priveşte politica afacerilor externe, la care se adaugă „corupţia
guvernamentală”498 – de parcă nu era destul, nu­i aşa? – şi iată,
toate acestea echivalează unei “maladii naţionale”499. Nici o altă
precizare... Iată că Lewis, cum spuneam, trece direct la subiect,
aducând pe scenă personajul său principal, pe Ronald Reagan
însuşi, în fraza a treia: preşedintele „intră în scenă cu o viziune
despre America ce revigorează naţiunea”500. Ce avea Reagan
deosebit? Ce îl făcea cel mai potrivit „medicament” împotriva
„maladiei naţionale” descrise mai sus? Este vorba, ne lămureşte
Lewis urgent, despre „abilităţile sale comunicaţionale şi dedi-
caţia faţă de (câteva – adăugirea mea) idei fundamentale” 501,
exact calităţile de care naţiunea „avea nevoie”502 în momentul
respectiv. Graţie lui Reagan, zice Lewis, americanii au
redobândit sentimentul mândriei naţionale!
Iată o poveste „familiară şi larg acceptată, [...] care
urmează modelul multor poveşti de succes de natură politică,
potrivit cărora eroul salvează ţara într­o perioadă extrem de
problematică”503, adaugă Lewis imediat după scurtul său
paragraf introductiv, de numai cinci rânduri, edificându­ne, în
privinţa suspiciunii cu care ne­am raportat, deja, cu siguranţă, la

497
William F. Lewis, op. cit., în loc. cit., p. 312.
498
Ibidem.
499
Ibidem.
500
Ibidem.
501
Ibidem.
502
Ibidem.
503
Ibidem.

214
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

conţinutul paragrafului respectiv. Cum adică, ne întrebăm


(fireşte), e atât de simplu? Da, iată, în cea mai esenţializată formă a
sa, povestea. Paragraful introductiv al studiului lui Lewis, prin
urmare, ne spune întreaga poveste, în formă sublimată, urmând ca,
pe parcursul argumentării, această poveste esenţializată să devină
obiectul de interes al criticului retoric.
Ce face ca povestea de succes a preşedintelui Reagan să
aibe caracterul său aparte, printre numeroasele poveşti politice
cu final fericit ale Americii, este faptul că, observă Lewis, „se
spune despre Reagan că a atins deosebita sa realizare datorită
puterii discursului său şi că, în ultimă instanţă, succesul l­a
părăsit o dată cu puterea oratorică”504. Însă, consemnează Lewis,
chiar după cinci ani în scaunul prezidenţial, Reagan era, încă,
renumit pe temeiul talentului său oratoric cu totul special.
Lewis confirmă “povestea despre poveste“ de mai sus,
identificând, în înzestrarea cu totul specială a preşedintelui
american în ale oratoriei, atât fundamentul ascendenţei sale, cât
şi motivul pentru care Reagan a atras suspiciunea unui
„segment substanţial de public critic, care nu numai că a rămas
neconvins de (elocvenţa – adăugirea mea) preşedintelui, dar
chiar s­a simţit ofensat de maniera sa persuasivă”505 de a se
raporta la viaţa politică. Cu alte cuvinte, dacă o parte din
cetăţenii americani identificau în discursul lui Reagan „direcţia
clară”506 a viziunii sale politice, alţii o interpretau în sensul de
„ideologie fără idei”507.

504
Ibidem.
505
Ibidem.
506
Ibidem.
507
Sidney Blumenthal, „The Reagan Millennium”, New Republic, 19
noiembrie, 1984, p. 12, apud William F. Lewis, op. cit., în loc. cit.,
p. 312.

215
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Astfel, notează criticul, în ciuda recunoaşterii, la scară


largă, a contribuţiei preşedintelui american la configurarea
sentimentului de încredere şi siguranţă în rândul cetăţenilor
americani, un corp semnificativ de literatură orientată împotriva
lui Reagan susţinea, la unison, caracterul „nerealist, simplist şi
prost informat”508 al discursului prezidenţial. Prin urmare,
notează criticul, opozanţii lui Reagan împărtăşeau nu numai
poziţia principială împotriva preşedintelui american, ci se
caracterizau, de asemenea, printr­o „abordare comună a
întreprinderii critice”509 cu care îl vizau. În esenţă, orientările
critice respective îl acuzau pe Reagan de ignoranţă în ce
priveşte datele istoriei, criticism articulat cel mai elocvent, după
Lewis, în editorialul New Republic, care, într­un număr din
1985, comentează stilul preşedintelui, făcând referire la faptul
că acesta „nu a lăsat niciodată faptele să stea în calea unei
poveşti bune”510.
Din perspectivă academică, remarcă Lewis, retorica lui
Reagan obţine aprecieri nu mai puţin divergente. Pe de o parte,
atestă criticul, „eficienţa sa (discursivă – adăugirea mea) e larg
recunoscută”511, în aceeaşi măsură ca abilitatea sa de a inspira
publicul american; pe de altă parte, însă, popularitatea preşe-
dintelui american pare de necrezut, în lumina proastei sale
informări, a „iraţionalităţii şi incoerenţei”512 sale. „Explicaţia
dominantă”513 pentru întregul dezechilibru al interpretărilor,

508
William F. Lewis, op. cit., în loc. cit., p. 314.
509
Ibidem.
510
New Republic, 1985, apud William F. Lewis, op. cit., în loc. cit., p.
313.
511
William F. Lewis, op. cit., în loc. cit., p. 313.
512
Ibidem.
513
Ibidem.

216
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

atestă criticul, nu a reuşit altceva decât să acopere „parţial [...]


atât natura retoricii lui Reagan, cât şi răspunsul”514 publicului
vizat de demersurile discursive ale preşedintelui american.
Desigur, a pune atât succesul, cât şi suspiciunile cu care
publicul îşi aproprie retorica lui Reagan pe seama capacităţii
cunoscute a demersului retoric de a „influenţa aparenţele”515, cu
alte cuvinte, a “demonstra“ caracterul manipulant al „limba-
jului, strategiei sau stilului”516 lui Reagan, menit să îl portre-
tizeze, atât pe preşedintele însuşi, cât şi ideile sale, într­o
manieră cât se poate de atractivă, poate constitui o „explicaţie“
provizorie pentru criticul care, cum spunea Kenneth Burke, cu
mare dreptate, atinge fenomenul său de interes „în stilul
vandalului”517. Însă pe William Lewis îl nemulţumeste, evident,
o astfel de „explicaţie”, care, cum observăm, fără prea multă
insistenţă sau efort, pune în paranteză discernământul unei
întregi naţiuni, suporteri şi opozanţi în aceeaşi măsură.
Lewis contestă capacitatea „explicaţiei dominante” de a
da seama de „diferenţele de percepţie şi evaluare în sânul
variatelor tipuri de public ale lui Reagan, de diferenţele dintre
sprijinul acordat lui Reagan şi cel acordat strategiilor sale, sau
de faptul că analizele jurnalistice şi academice ce spulberau
competenţa şi sinceritatea sa au fost în general irelevante pe
parcursul celei mai mari părţi a preşedenţiei sale”518.
Pentru a da, totuşi, seama de astfel de diferenţe, Lewis
propune ieşirea din cadrele constrângătoare ale unor astfel de
“explicaţii“ limitatoare şi ne îndeamnă să înţelegem „reputaţia,

514
Ibidem.
515
Ibidem.
516
Ibidem.
517
Kenneth Burke, op. cit., în loc. cit., p. 208.
518
Ibidem.

217
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

stilul şi efectul apare al discursului lui Ronald Reagan” 519


dintr­o perspectivă care să ofere „o explicaţie coerentă şi
suficient de comprehensivă a modalităţilor contradictorii în care
a fost perceput”520 discursul preşedintelui american şi care, mai
mult, să poată furniza elucidarea „paradoxurilor legate de
preşedenţia acestui «Mare Orator»”521.
Scopul declarat al studiului lui Lewis, prin urmare, este
acela de a oferi un context teoretic care să poată găzdui
explicaţii adecvate diferenţelor menţionate mai sus. Demersul
teoretic, precizează Lewis, are un caracter constructiv, în timp
ce această construcţie „necesită o conştienţă explicită a
distincţiei dintre o perspectivă «raţională» şi una narativă”522.
Teoria narativă, notează criticul, poate da seama, în general, de
discursul politic, într­o manieră cât se poate de elocventă. Mai
mult, în cazul particular al lui Ronald Reagan, paradigma
narativă este cu totul binevenită, deoarece „predominanţa
formei narative în retorica lui Reagan stabileşte climatul
interpretării în lumina căreia (preşedintele – adăugirea mea) a
fost privit şi judecat”523.
Dacă, într­adevăr, frecvenţa naraţiunii în retorica lui
Ronald Reagan nu a putut trece neobservată şi, mai mult, unii
critici au demonstrat chiar faptul că poveştile preşedintelui au o
legătură strânsă cu miturile americane, ceea ce nu a notat
nimeni până la el, subliniază Lewis, este faptul că „a spune
poveşti este (un demers – adăugirea mea) fundamental (în
realizarea – adăugirea mea) relaţiei dintre Reagan şi publicul

519
Ibidem.
520
Ibidem.
521
Ibidem.
522
Ibidem.
523
Ibidem.

218
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

său”524. Prin urmare, naraţiunea nu este un simplu instrument


retoric util preşedintelui, ca oricărui orator, în vederea articulării
discursive cât mai eficiente a ideilor sale: „Mesajul lui Reagan
este o poveste”525, exclamă Lewis, convins. Astfel, continuă
criticul, preşedintele american povesteşte continuu pentru „a îşi
face cunoscute strategiile, pentru a oferi temei explicaţiilor sale
şi pentru a inspira publicul, în timp ce dominanţa naraţiunii e de
folos în a da seama de varietatea de reacţii la retorica sa”526.
În această ultimă privinţă, William Lewis îşi începe
raţionamentul afirmând că reacţiile la discursul lui Reagan
diverg din simplul motiv că „cei care îl ascultă îl percep pe
Reagan şi actele sale oratorice în mod diferit, în timp ce aplică
criterii diferite de evaluare fenomenelor percepute”527. Astfel,
criticul îşi asumă, în cele ce urmează, o dublă sarcină: pe de o
parte, Lewis îşi propune să „explice varietatea formelor narative
în discursul lui Reagan, care dă seama de (particularitatea –
adăugirea mea) preşedenţiei lui Reagan şi de reacţiile publicului
său”528; pe de altă parte, Lewis îşi propune să discute „atât
câteva dintre consecinţele morale şi epistemice ale modalităţii
în care Reagan întrebuinţează naraţiunea, cât şi forma narativă
însăşi”529. Să îl ascultăm.
Ronald Reagan, ne spune Lewis, implică două tipuri de
poveşti în retorica sa. Aceste două tipuri „diferă în dimensiune
şi scop, însă se completează în ce priveşte consolidarea formei
narative ca (formă – adăugirea mea) dominantă în crearea şi

524
Ibidem.
525
Ibidem; sublinierea mea.
526
Ibidem.
527
Ibidem, p. 314.
528
Ibidem.
529
Ibidem.

219
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

interpretarea retoricii sale”530. Ele sunt anecdota şi mitul:


„Anecdota defineşte caracterul unei probleme în timp ce
ilustrează, reiterează şi scoate în evidenţă strategiile şi ideile
sale. Mitul dă structură mesajului său”531.
Anecdotele sunt „povestioarele scurte, glumele sau
incidentele care oferă imaginilor vizuale contrapunctul
verbal”532 în retorica preşedintelui american. Menirea lor este,
desigur, aceea de a stârni interesul publicului, însă înţelesul
anecdotei „se stabileşte prin raportare la un context mai larg al
interpretării”533, pe care Reagan fie îl precizează în discurs, fie
presupune că publicul îl cunoaşte. În ambele cazuri, precizează
criticul, o simplă povestioară sau glumă „poartă un mesaj clar
pentru cei a căror experienţă îi determină să o accepte fie ca
adevărată, fie ca plauzibilă şi ale căror valori îi determină să
accepte morala”534 implicată în povestioara sau gluma
respectivă. Cum e de la sine înţeles, observă Lewis, Reagan
foloseşte anecdota îndeosebi în faţa unui public republican sau
conservator.
În ce priveşte mitul, criticul precizează că acesta
„informează întreaga retorică a lui Reagan”535. Lewis foloseşte
mitul într­un sens foarte larg, ce desemnează „orice poveste
anonimă care se referă la origini şi destin: explicaţiile pe care o
societate le oferă tinerilor în ce priveşte originea lumii şi a
modalităţilor particulare în care oamenii acţionează în lume,
imaginile cu valoare pedagogică ale naturii şi destinului

530
Ibidem.
531
Ibidem.
532
Ibidem.
533
Ibidem.
534
Ibidem.
535
Ibidem.

220
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

uman”536. Desigur, este accepţiunea cu care noi, românii,


suntem cât se poate de obişnuiţi, graţie numeroaselor noastre
lecturi pe tema mitologiei, în special din Mircea Eliade. Însă
mitul, pentru Reagan, particularizează sensul general de mai
sus, precizează Lewis. Pentru preşedintele american, mitul are
un caracter contextualizat. Cum ne aşteptăm, trag nădejde, după
toate incursiunile întreprinse în retorica americană de până
acum, ne dăm seama că Reagan, ca şi concetăţenii săi, rezo-
nează cel mai bine la o versiune cu totul particulară a definiţiei
mitului: „Miturile lui Reagan se aplică nu originii lumii, ci
originii Americii; nu destinului umanităţii, ci destinului
americanilor”537. El reprezintă o poveste „simplă şi familiară
larg difuzată şi îndeobşte crezută”538.
Lewis notează, imediat, că aceste trăsături nu fac din
mit o poveste adevărată, în acelaşi sens în care este de dorit ca
munca descriptivă şi explicativă a istoricilor, de pildă, să
consemneze „istoria adevărată“, şi nu alta. Pe de altă parte,
observă Lewis, mitul nu constituie nici ficţiune pură. Miturile
oferă oamenilor, în esenţă, „un sens al (propriei – adăugirea
mea) importanţe şi al perspectivei”539, în timp ce ajută la
generarea şi consolidarea sentimentului de apartenenţă a
individului la o comunitate, din care acesta să îşi poată extrage
(o parte din) propria identitate.
Care este, prin urmare, povestea mitică a Americii şi
cum o articulează Reagan în discursul său? Lewis precizează,

536
Rene Wellek & Austin Warren, Theory of Literature, Harcourt,
Brace, & World, New York, 1968, p. 279, apud William F. Lewis,
op. cit., în loc. cit., p. 314.
537
Ibidem; sublinierea mea.
538
Ibidem.
539
Ibidem.

221
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

încă de la început, faptul că preşedintele american nu spune


întreaga poveste a Americii într­un singur episod, însă mitul
care transpare în toate actele sale oratorice este unul „familiar şi
uşor de exprimat: America este o naţiune aleasă, înrădăcinată în
familiile şi cartierele americane, (o naţiune – adăugirea mea) pe
care o propulsează, inevitabil, înainte, (efortul – adăugirea mea)
eroicului său popor muncitor, menit să realizeze o lume a
libertăţii şi a progresului economic, atâta timp cât slăbiciunile
morale sau militare nu împiedică acest efect”540. Reagan ţine
cont, în retorica sa, de toate „canoanele” căruia mitul, în
general, trebuie să se alinieze; prin urmare, povestea Americii
„îndeplineşte toate condiţiile mitului – toată lumea o crede, în
general nimeni nu o chestionează şi, în mod cert, deţine o
valoare pedagogică”541, în timp ce Reagan, preşedintele, spune
povestea cu un talent extraordinar. Mesajul său este mereu clar,
exemplele pe care le alege, binevenite, iar tonul său este,
invariabil, optimist şi încrezător în progresul propriei naţiuni pe
calea descrisă de mit. Nu în ultimul rând, Reagan spune celor
care îl ascultă, de fiecare dată când are ocazia, că „dacă aleg să
participe la poveste, vor deveni parte din măreţia Americii” 542,
invitând, astfel, publicul, la identificare.
Concret, Reagan vorbeşte despre istoria americană,
definind­o ca pe o „luptă continuă pentru progres, în ciuda
obstacolelor impuse de adversitatea economică, duşmanii cei
barbari sau de Marele Guvern”543. Ca orice poveste, povestea
americană are eroii săi – cine alţii decât marii foşti preşedinţi
americani? – Washington, Jefferson, Lincoln, Roosevelt, dar şi

540
Ibidem, p. 315.
541
Ibidem.
542
Ibidem.
543
Ibidem.

222
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

anti­eroii, printre care Reagan se referă la „monarhii Europei


prerevoluţionare, marea depresiune, comuniştii, democraţii”544.
Tema generală a poveştii americane relatate de Reagan este,
firesc, lupta pentru libertate şi progres economic, care angajează
fiecare persoană pentru care povestea „are sens”. Mai mult,
povestea americană, zice Reagan, la unison cu un întreg popor,
„este sanctificată de Dumnezeu şi validată de experienţa
americanilor”545.
Prin urmare, observă William Lewis, retorica lui Ronald
Reagan include ca teme toate elementele istoriei mitice:
„măreţia Americii, dedicaţia faţă de libertate, eroismul popo-
rului american, imperativul moral al muncii, prioritatea
progresului economic, răul domestic al taxelor şi reglemen-
tărilor guvernamentale şi necesitatea menţinerii puterii mili-
tare”546. Astfel, Reagan include în retorica sa versiunea mitică a
cursului istoriei americane, iar poveştile sale care articulează
mitul doresc ceea ce doreşte orice orator: să inspire.
Lewis atrage atenţia asupra discursului inaugural al
celui de al doilea mandat obţinut de Reagan pe scaunul prezi-
denţial american care, zice criticul, exprimă cel mai clar
caracterul mitului, dar şi consecinţele de natură morală pe care
preşedintele le extrage din mit. Cheia înţelegerii celui de al
doilea discurs inaugural este, declară criticul, a putea să îl
înţelegi ca pe o poveste. Astfel, logica sa inerentă nu este logica
raţionalităţii, capabilă să identifice probleme şi soluţii,
corelându­le cauzal. Dimpotrivă. Logica narativă corelează
personajul cu acţiunile sale. Astfel, în discursul său inaugural,
Reagan stabileşte identitatea Americii şi a poporului american,
544
Ibidem.
545
Ibidem.
546
Ibidem.

223
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

din care rezultă direcţia înspre care se îndreaptă istoria


americană, care, la rândul său, determină precis tipul de acţiuni
necesare în vederea realizării scopurilor istorice prescrise.
Făcându­şi ascultătorii să înţeleagă caracterul public al propriei
identităţi (ei sunt, înainte de toate, americani), povestea mitică a
lui Reagan „îi determină pe cei care acceptă identitatea
respectivă să se raporteze la un sistem de valori şi de virtuţi care
vor deveni înseşi criteriile de evaluare ale strategiilor” 547
regimului Reagan.
Pentru a realiza o astfel de corelaţie narativă, Reagan
plasează în centrul mitului tot o poveste, firesc, una cât se poate
de reală şi de concretă. Astfel, preşedintele american spune
povestea celor doi „părinţi fondatori” ai statului, Adams şi
Jefferson, a căror rivalitate politică, ameliorată de trecerea
timpului, devine, miraculos, un destin: amândoi vor muri în
aceeaşi zi de 4 iulie 1826, la aniversarea a exact 50 de ani ai
Declaraţiei de independenţă, rodul muncii lor comune în
vederea realizării celui mai pretios ţel al omului: dreptul de a se
autoguverna. Lewis apreciază: „Armonia cosmică a acestei
poveşti funcţionează perfect în sensul prezervării cadrului mitic
al discursului”548, în timp ce povestea transformă istoria însăşi
într­o „lecţie ce transcende circumstanţele contingente” 549,
transmiţând tuturor un mesaj atemporal.
Însă, continuă Lewis, America înseamnă mai mult decât
trecutul său; ea înseamnă, în aceeaşi măsură, viitorul. Astfel,
responsabilitatea fundamentală a individului devine aceea de a
„îşi urma visul”, în baza libertăţii de care dispune în acest sens,
graţie înaintaşilor, şi care constituie însuşi garantul înaintării
547
Ibidem; sublinierea mea.
548
Ibidem.
549
Ibidem, p. 316.

224
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

nelimitate a naţiunii înseşi pe calea libertăţii şi a progresului, a


păcii şi productivităţii economice. Astfel, individul este corelat
narativ atât cu trecutul, cât şi cu viitorul, devenind una cu
poporul american în ansamblul său, care, sub îndrumarea
divină, are datoria morală de a transmite visul american
generaţiilor care vin din urmă.
Ca orice poveste, şi povestea americană pe care Reagan
o relatează în cel de al doilea discurs al său inaugural integrează
piedici sau obstacole, care însă, în logica narativă, nu înseamnă
altceva decât tot atâtea ocazii în care eroul – individul, aflat în
perfectă armonie cu poporul, în această situaţie – îşi dovedeşte
calităţile. Reagan se referă la aceste „impedimente” într­o
manieră, iarăşi, particularizată: pentru americani, nu întâm-
plător, singurele posibile piedici pe cale pot fi generate numai
din interior. Reagan descrie perioade de „stres economic şi
social”, datorate neatenţiei cu care americanii au transferat,
temporar, autoritatea statală guvernului naţional sau chiar
poporului însuşi. Însă, desigur, toate acestea reprezintă nu mai
mult decât nişte momente accidentale în logica istoriei mitice
americane, a cărei revigorare depinde exclusiv de reînnoirea
încrederii în libertate, însoţită, desigur, de atenţie deosebită
acordată forţelor armate: „Istoria ne­a arătat, zice Reagan, că
nici menţinerea păcii, nici a libertăţii nu depind de simpla bună
voinţă”550.
În rezumat, notează William Lewis, cel de al doilea
discurs inaugural al lui Reagan se bazează pe o poveste (mitică)
despre origini şi destinul libertăţii. În naraţiunea sa, cum am
văzut, preşedintele american descrie, clar şi cu toată francheţea,
consecinţele nefaste ale renunţării americanilor la propriul

550
Ibidem.

225
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

destin, fie şi provizoriu, din cauza deturnării atenţiei dinspre


ceea ce este vital naţiunii americane din perspectiva înaintării
istoriei sale pe calea prescrisa de mit. Astfel, Reagan defineşte
valorile absolut necesare menţinerii pe cale – unitatea,
libertatea, puterea – şi invită publicul să „se dedice trăirii
acestei poveşti”551, şi nu a oricărei alteia.
În continuarea raţionamentului său, William Lewis se
întoarce înspre primul discurs inaugural al lui Ronald Reagan,
pentru a identifica acolo locul privilegiat al articulării, de către
preşedinte, a definiţiei „americanului” pe care povestea o susţine şi
legitimează, tot aşa cum susţine şi legitimează sensul privilegiat
al „(istoriei) Americii”. Rolul pe care Reagan îl construieşte
discursiv, prin naraţiunea sa, publicului, este esenţial în înţele-
gerea sensului mitic al poveştii şi întregeşte mesajul retoricii
preşedintelui dintr­o perspectivă remarcabilă.
În primul său discurs inaugural, prin urmare, Reagan
întrebuinţează forma narativă „oferind publicului o modalitate
aparte de identificare, întrucât fiecare ascultător este încurajat să
se privească drept un actor central în aventura Americii pe calea
libertăţii”552. Astfel, notează criticul, a accepta povestea lui
Reagan nu înseamnă, pur şi simplu, „a înţelege cursul unei
istorii americane aşa cum e pus în scenă în alte locuri şi de către
alţi oameni”553. Dimpotrivă. A consimţi că naraţiunea lui
Reagan are sens înseamnă „a şti că direcţia şi consecinţele
poveştii depind de tine”554. Cu alte cuvinte, răspunsul personal
al fiecărui cetăţean american este de importanţă vitală, atât în ce
îl sau o priveşte, cât şi în ce priveşte povestea ca atare. Cel care

551
Ibidem; sublinierea mea.
552
Ibidem.
553
Ibidem.
554
Ibidem; sublinierea mea.

226
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

acţionează corespunzător logicii naraţiunii lui Reagan devine


erou al poveştii preşedintelui, în timp ce non­acţiunea sau
acţiunea neadecvată logicii narative transformă (non)actantul în
destinatar, nici mai mult, nici mai puţin, decât al responsa-
bilităţii pentru “declinul Americii”555. Ne întrebăm, cu sigu-
ranţă, cine ar rezista unei astfel de interpelări. Însă ce anume o
face eficientă, iată întrebarea mai utilă cu care putem urmări cu
interes raţionamentul criticului pe marginea retoricii lui Reagan.
Dacă America, conform poveştii, constituie apogeul
puterii politice, militare şi economice mondiale şi, în acelaşi
timp, menţine „ultimul şi cel mai măreţ bastion al libertăţii”556,
cetăţeanul american trebuie să îşi gândească şi realizeze acţiu-
nile în spiritul menţinerii acestor calităţi ale naţiunii, contri-
buind, din colţul său particular, la realizarea scopurilor
americane, mai degrabă decât, prin indiferenţă sau pasivitate, să
împiedice cursul privilegiat al istoriei ţării. Povestea lui Reagan
defineşte inclusiv virtuţile particulare ce caracterizează con-
ceptul „adevăratului american“: este vorba despre “hotărâre,
curaj, putere, credinţă, speranţă, hărnicie, compasiune”557. Mai
mult decât atât, Reagan insistă, într­o manieră cât se poate de
explicită şi elaborată, asupra faptului că „eroismul” este atri-
butul privilegiat al cetăţeanului american obişnuit, adevăraţii
eroi ai ţării, „muncitorii din fabrici şi fermierii, cei care vând
bunuri şi cei care le consumă [...] cei care produc şi cei care dau
altora”558.
În centrul naraţiunii mitice ce edifică portretul cetăţea-
nului american, esenţială primului discurs inaugural al preşe-

555
Ibidem.
556
Ibidem.
557
Ibidem, p. 317.
558
Ibidem.

227
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

dintelui Reagan, se află, ca în cazul anterior, al construcţiei


istoriei mitice americane, o poveste concretă şi reală. Este
povestea unui fost bărbier, pe nume Martin Treptow, care, în
1917, şi­a părăsit, povesteşte Reagan, micul atelier dintr­un
orăşel american, pentru a se alătura armatei americane în timpul
Primului Război Mondial. Reagan continuă, declarând că
asupra corpului neînsufleţit al fostului bărbier, care şi­a dat
viaţa pentru libertatea şi prosperitatea ţării, a fost găsit un
jurnal, în care omul îşi exprima gândurile cu privire la rolul
personal în macroschema triumfului naţiunii: „America trebuie
să câştige acest război, scria Treptow. Prin urmare voi lucra, voi
econo-misi, am să mă sacrific, voi îndura, am să mă lupt cu
bucurie şi am să fac tot posibilul, ca şi cum chestiunea
întregului război ar depinde exclusiv de mine”559.
Iată cum Reagan corelează, într­un mod inextricabil,
caracterul individului şi valorile care îl inspiră, de contribuţia sa
personală la bunul mers al istoriei ţării. Astfel, notează criticul,
dacă individul „acceptă descrierea lui Reagan a naturii luptei
continue (a Americii – adăugirea mea), va fi încurajat să
îmbrăţişeze acelaşi tip de valori, acţiuni şi angajamente pe care
le­a acceptat Treptow”560. Povestea reală a soldatului american,
dincolo de caracterul său particular, „reprezintă un adevăr mai
cuprinzător”561: potrivit lui Lewis, definiţia lui Reagan a eroului
şi eroismului individual este rezervată exclusiv acelor acţiuni
individuale care contribuie la înaintarea naţiunii pe calea
libertăţii şi a prosperităţii, în timp ce calitatea de „american” –
şi nu altele, particulare, cum ar fi „republican”, de pildă –
conferă individului exact statutul necesar în logica narativă.
559
Ibidem; sublinierea mea.
560
Ibidem.
561
Ibidem.

228
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

În cele ce urmează, William Lewis definitivează profi-


lul poveştii americane, ilustrând rolul pe care însuşi preşedintele
american îl deţine în cadrul propriei (macro)naraţiuni. Acest
episod al raţionamentului său este unul absolut necesar, reite-
rează criticul, întrucât toate întreprinderile prealabile de a
înţelege retorica lui Reagan „nu au reuşit să ţină seama de genul
de percepţie pe care forma narativă îl încurajează”562. Astfel,
declară Lewis, Reagan­cel­din­poveste nu este acelaşi cu Reagan­
strategul­politic şi nici măcar cu Reagan­oratorul: „Întrucât
povestea constituie modalitatea dominantă din perspectiva
căreia situaţia politică primeşte o interpretare, Reagan nu va fi
perceput sau judecat ca politician sau strateg sau chiar ca
ideolog decât dacă acesta este rolul definit pentru el ca parte a
poveştii”563.
Pentru a ne ajuta să înţelegem mai bine distincţiile de
mai sus, Lewis subliniază faptul că povestea ce emerge din
discursurile lui Reagan îl angajează pe preşedinte în două
modalităţi distincte care, împreună, „reuşesc să cuprindă
perspectivele criticilor” săi564. Astfel, îl avem, pe de o parte, pe
Reagan­eroul­mitic, „outsider­ul politic plin de compasiune şi
dedicaţie [...] forţa activă apărută la momentul propice pentru a
îndrepta relele şi a face ca lucrurile să reînceapă să se mişte” 565
în direcţia corectă, desigur. Pe de altă parte, însă, iată­l pe
Reagan­povestitorul, al cărui rol este, pur şi simplu, acela de a
„prezenta natura situaţiei”566, de a expune, fără nici un fel de
denaturare, lucrurile exact aşa cum sunt.

562
Ibidem.
563
Ibidem, pp. 317-18.
564
Ibidem, p. 318.
565
Ibidem.
566
Ibidem.

229
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Caracterul lui Reagan, notează criticul, a constituit un


peren subiect de discuţie în rândul criticilor al căror efort s­a
concentrat pe înţelegerea retoricii preşedintelui american. Dacă,
pe de o parte, Reagan a fost perceput, atât în ce priveşte înfăţi-
şarea, cât şi trăsăturile caracterului său, în mod pozitiv, ca
persoană onestă, optimistă, stăpână pe sine, ale cărei acţiuni
sunt model de eficienţă, un conducător politic de calibrul
marilor înaintaşi (Jefferson, Roosevelt), erou al lumii vestice,
practic, puternic, agresiv, stăpân pe situaţie, clar în demersurile
sale discursive şi, bineînţeles, elogiile pot continua, pe de altă
parte, atestă criticul, „forma cea mai familiară de atac la adresa
caracterului lui Reagan a încercat să îl reveleze pe adevăratul
Reagan din spatele unei măşti construite”567. Nu întâmplător,
atestă Lewis, cariera sa cinematografică a constituit o excelentă
pistă de plecare pentru acest gen de criticism la adresa
preşedintelui american. S­a spus despre Reagan că joacă un rol,
că nu este mai mult decât o „imagine” producătoare de iluzii, că
se foloseşte de propria imagine pentru a manipula publicul cât
mai eficient în scopul atingerii propriilor obiective, fie ele de
natură politică, ideologică sau chiar personală.
Însă, observă William Lewis, acest gen de criticism are
sens „numai dacă Reagan este perceput drept constructor al unei
persona fictive”568. El nu are sens şi nici eficienţă dacă această
„persona” este înţeleasă ca “adecvată sau exprimând personajul
său «real»”569, personajul din poveste, cu alte cuvinte. În
ambele cazuri, continuă criticul, acest gen de criticism nu ţine
seama de Reagan­povestitorul: să nu uităm, povestea sa şi rolul
său în poveste sunt prezentate ca „o portretizare realistă şi
567
Ibidem.
568
Ibidem.
569
Ibidem.

230
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

inteligentă a cursului normal şi obişnuit al evenimentelor”570.


De pildă, zice Lewis, este perfect normal, în logica narativă, ca
Reagan­din­poveste să continue să critice, chiar pe parcursul
unui întreg mandat, guvernul­din­poveste, personaj al poveştii
în aceeaşi măsură ca preşedintele însuşi: „Rolul lui Reagan în
situaţia narativă este acela de a da sens ţării şi guvernului; el şi
viziunea sa pot inspira şi da formă strategiilor (politice concrete
– adăugirea mea), însă (preşedintele – adăugirea mea) nu poate
fi făcut responsabil”571, deoarece punerea în practică a strate-
giilor respective nu poate fi văzută ca parte din rolul pe care
preşedintele îl deţine în poveste.
William Lewis confirmă că forma narativă a dobândit
suficient teren în retorica lui Reagan încât, în cele din urmă, să
devină acceptată, cu rolul preşedintelui în poveste cu tot. Cri-
ticul ilustrează acest efect printr­o anecdotă proprie, povestind
cum, în timpul primei campanii electorale a preşedintelui
american, în 1984, consilierii săi l­au informat mult sub nivelul
pregătirii personajului pe care Reagan l­a jucat în propria
poveste. Astfel, în cea de a doua campanie electorală, consilierii
l­au „lăsat pe Reagan să fie el însuşi”572, iar întoarcerea preşe-
dintelui la stilul său „normal” de dezbatere, punând la o parte
orice încercare sortită, din faşă, eşecului, de a îşi mulţumi
criticii, confirmă faptul că Reagan­din­poveste şi povestea
însăşi primiseră, deja, consimţământul publicului american. În
schimb, observă criticul, „povestea poate cuprinde criticile
aduse lui Reagan, însă rămâne vulnerabilă vizavi de propriile
incoerenţe”573.

570
Ibidem.
571
Ibidem.
572
Ibidem, p. 319.
573
Ibidem; sublinierea mea.

231
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

În rezumat, încheie Lewis, povestea americană a lui


Ronald Reagan îndeamnă publicul să vadă în America naţiunea
unică în lume care conduce mapamondul pe calea libertăţii şi
progresului economic, să îl perceapă pe preşedinte drept
„conducător prietenos şi motivat”574 şi, în acelaşi timp, narator
al poveştii americane, iar pe sine să se conceapă ca „eroi ai
desfăşurării măreţei drame americane”575. Prin urmare, retorica
lui Reagan defineşte locuri privilegiate, în cadrul poveştii
americane, lumii, strategiilor politice, valorilor, preşedintelui şi
publicului său, toate aceste elemente ţinând seama de logica
narativă, potrivit căreia, ne reamintim, singura corelaţie posibilă
este cea dintre personaj şi acţiunile sale. Consecinţele unei
astfel de viziuni fac obiectul observaţiilor lui Lewis din
secţiunile următoare.
Pentru a evalua modalitatea particulară în care preşe-
dintele Reagan face uz de forma narativă în retorica sa, William
Lewis trece în revistă, succint, virtuţile paradigmei narative,
concept care, ne reamintim, a fost introdus pe scena cercetării
critico­retorice de Walter Fisher. Lewis estimează că încercarea
lui Fisher de a înlocui modalitatea tradiţională de cercetare a
fenomenelor comunicaţionale, care presupunea acţiunea unor
agenţi raţionali, într­o lume ce reprezenta „o mulţime de dileme
logice care pot fi rezolvate printr­o analiză adecvată, cu ajutorul
raţiunii, concepută ca şi construct argumentativ”576, cu abor-
darea garantată de paradigma narativă, constituie un imperativ
teoretic şi metodologic, întrucât paradigma raţională prezintă o
anumită incompletitudine fundamentală. Concret, Fisher subli-

574
Ibidem.
575
Ibidem.
576
Walter Fisher, op. cit., în loc. cit., apud William F. Lewis, op. cit.,
în loc. cit., pp. 319-20.

232
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

niază incapacitatea paradigmei raţionale de a „sesiza modul în


care (are loc – adăugirea mea) simbolizarea, caracteristică univer-
sală, deşi non­raţională a naturii umane”577, în timp ce obiec-
tează împotriva abilităţii paradigmei raţionale de a impune
procesului decizional de factură morală anumite „restricţii
ideologice”578.
În schimb, paradigma narativă, revendicându­se de la o
formă de conştiinţă radical diferită de cea raţională, constituie o
alternativă distinctă extrem de semnificativă de a conferi sens
evenimentelor. Teoreticienii paradigmei narative, în frunte cu
Fisher, sugerează că „povestea constituie o formă fundamentală
de înţelegere umană care dă direcţie percepţiei, evaluării şi
cunoaşterii”579. Din perspectivă ontologică, forma narativă con-
cepe inteligibilitatea ca pe „un produs al unor relaţii coerente
între situaţii, subiecte şi evenimente”, în timp ce adevărul
constituie „o proprietate care se referă în primul rând la
naraţiune şi numai în al doilea rând la propoziţii”580. Din punct
de vedere moral, forma narativă „plasează personajele şi
evenimentele într­un context în care judecata morală reprezintă
un pas necesar în înţelegerea acţiunii”581. În ultimul rând, din
perspectivă epistemologică, forma narativă „sugerează că toate
evenimentele importante sunt disponibile înţelegerii pe temeiul
bunului simţ”582. Astfel, apreciază Lewis, în ce priveşte cazul
particular al retoricii lui Reagan, paradigma narativă presupune
o analiză care fundamentează definirea situaţiei în contextul

577
William F. Lewis, op. cit., în loc. cit., p. 320; sublinierea mea.
578
Ibidem.
579
Ibidem.
580
Ibidem.
581
Ibidem.
582
Ibidem.

233
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

poveştii, justificarea politicilor publice în context moral şi


analizarea chestiunilor politice pe temeiul bunului simţ.
Criticul se întoarce, deci, la povestea lui Reagan pentru
a o evalua din punctul de vedere al „adevărului narativ”583 pe
care îl exprimă. În baza observaţiei potrivit căreia, în contextul
paradigmei narative, „criteriile epistemologice se depărtează de
empirism”584, Lewis reevaluează discursul lui Reagan, din punctul
de vedere al coerenţei poveştilor preşedintelui american cu
„lumea istorică a publicului său”585. Din această perspectivă,
adevărul ca atare al poveştii – un adevăr raţional, verificabil –
devine mai puţin important decât plauzibilitatea sa, trecută sau
viitoare. Istoria însăşi devine „un artefact literar”, în timp ce
„literatura [...] constituie o reprezentare mimetică a realităţii”,
cele două intersectându­se în „istoricitatea formei narative”586 şi
conferind legitimitate narativă discursului politic al preşedin-
telui american. Astfel, observă criticul, istoricitatea narativă are
un caracter aparte, pretinzând nu adevărul uneia sau al alteia
dintre afirmaţiile individuale, ci adevărul global al formei nara-
tive înseşi. La rândul său, complexitatea formei narative conferă
semnificaţie fiecărui eveniment sau afirmaţie individuală din
contextul naraţiunii.
Prin urmare, notează criticul, chiar cele mai elucu-
bristice poveşti fantastice au în vedere o pretenţie de adevăr al
„ordinii pe care o impun asupra unei lumi haotice”587, iar acest
„adevăr narativ” este cel care facilitează accesul oamenilor la
înţelesul general al poveştii, chiar de la cele mai fragede vârste.

583
Ibidem.
584
Ibidem.
585
Ibidem.
586
Ibidem.
587
Ibidem, p. 321.

234
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Potrivit lui Schiller, zice criticul, copilul, de pildă, extrage mare


parte din semnificaţiile cu care operează în lume din basme şi
poveşti şi nu, contrar unor opinii, din ceea ce îi spune expe-
rienţa de fiecare zi: „evenimentele devin semnificative în
(contextul – adăugirea mea) poveştilor, în timp ce înţelesul
depinde de semnificaţia evenimentelor în contextul stabilit de
poveste”588.
William Lewis se referă, în cele ce urmează, la cele
două criterii de evaluare girate de paradigma narativă a lui
Walter Fisher – fidelitatea şi probabilitatea – apreciind că
teoreticianul narativ apelează la un sistem dual de evaluare,
având în vedere, în întreprinderea sa critică, atât proprietăţile
substanţiale, cât şi cele formale, ale poveştii. Astfel, observă
criticul, în ce priveşte retorica lui Reagan, cele două tipuri de
proprietăţi se află în interdependenţă: „tipul de «probabilitate
narativă» stabilit în retorica explicit narativă şi mitică a lui
Reagan a afectat evaluarea «fidelităţii narative»”589 în cazul său.
Cu alte cuvinte, povestea „atât de dominantă, atât de explicită,
atât de coerentă”590 a lui Reagan a determinat aprecierea afir-
maţiilor de natură politică ale lui Reagan din perspectiva
criteriilor istoriei mitice americane narate de preşedinte, în
detrimentul, desigur, al altor criterii de evaluare, cum ar fi cel
ideologic.
În consecinţă, notează Lewis, cadrul general şi domi-
nant al naraţiunii, ce găzduieşte retorica lui Reagan, a reuşit să
obnubileze semnificativitatea oricăror critici cu privire la
caracterul „inexact” al afirmaţiilor sale. Astfel, credibilitatea şi
popularitatea lui Reagan nu au fost afectate în nici un fel de
588
Ibidem.
589
Ibidem.
590
Ibidem.

235
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

lipsa de acurateţe a unora dintre declaraţiile sale, atâta timp cât


povestea continuă să propună publicului un „adevăr” plin de
sens, la care acesta să se poată raporta prin identificare. Mai
mult, notează criticul, orice încercare a criticilor lui Reagan de a
ataca una sau alta dintre afirmaţiile sale particulare a fost
sortită, firesc, eşecului. Logica narativă solicită, evident, criterii
adevate de contraargumentare şi, din acest motiv, criticii care au
reuşit, totuşi, cu succes, să îl atace pe Reagan au fost cei care au
realizat că singura modalitate eficientă în acest sens este aceea
de a „oferi (publicului – adăugirea mea) poveşti alternative” 591.
Atâta timp cât publicul este invitat, printr­o poveste sau alta, să
îşi găsească locul în contextul oferit de poveste, singura cale de
a oferi criticism viabil unei naraţiuni, remarcă Lewis, este prin
intermediul unei naraţiuni alternative.
Dincolo de criticismul venit din exterior, în această
unică formă eficientă a sa a poveştii alternative, rămân, desigur,
„gafele” lui Reagan însuşi, cu alte cuvinte poveştile ocazionale
care nu se aliniaza „înţelegerii general acceptate”592 a poveştii
mitice americane, devenită punct de reper al tuturor între-
prinderilor narative ale preşedintelui american. Lewis remarcă
faptul evident că până şi o poveste care rezistă cu bine
numeroaselor tentative critice exterioare se va clatina şi „nu va
supravieţui (propriei – adăugirea mea) incoerenţe interne”593.
De pildă, unul dintre discursurile lui Reagan în timpul campa-
niei electorale din 1980 a făcut referire la războiul din Vietnam
ca la o „cauză nobilă”, lucru care a dus, zice Lewis, la „compli-
carea campaniei sale naţionale, datorită incoerenţei cu înţele-

591
Ibidem.
592
Ibidem, p. 322.
593
Ibidem.

236
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

gerea generală (de către public – adăugirea mea) a Vietnam­ului


ca război nedrept în care America a jucat un rol ingrat”594.
În orice caz, consemnează criticul, adevărul narativ al
poveştilor lui Reagan nu este niciodată unul verificabil prin
mijloace empirice, ci stă în „coerenţa cu criteriile morale şi
bunul simţ al publicului”595 său. Astfel, William Lewis proce-
dează la discutarea acestui al doilea aspect esenţial al para-
digmei narative: dimensiunea morală a interpretării. Criticul
notează, alături de teoreticienii paradigmei narative, că logica
inerentă poveştii face posibilă evaluarea, din punct de vedere
moral, a discursului, oferind, în acelaşi timp, criteriile necesare
în demersul apreciativ. Fisher, de pildă, evidenţiază forma
particulară a raţionamentelor morale, materializare a impulsului
înspre moralitate caracteristic paradigmei narative. Natura
formei narative, remarcă Lewis, este morală „întrucât poveştile
fac evenimentele inteligibile prin impunerea unei ordini
temporale care conduce la un scop ce defineşte cadrul moral al
poveştii”596, în timp ce natura personajelor şi evenimentelor din
poveste vor fi definite în raport cu scopul respectiv.
În ce priveşte modalitatea în care impulsul narativităţii
se manifestă în discursul politic, observaţia fundamentală a lui
Lewis este că povestea, în general, prin urmare, cu atât mai
mult, povestea politică, a cărei pretenţie de istoricitate factuală,
chiar în sensul istoricităţii menţionat în prealabil, o diferenţiază
de alte poveşti, oferă o direcţie morală, cu alte cuvinte, un
concept despre binele şi răul inerente demersului politic, pe care
alte tipuri de paradigme le fac mai greu, dacă nu imposibil, de
luat în calcul. Astfel, retorica lui Reagan, „profund orientată
594
Ibidem.
595
Ibidem.
596
Ibidem.

237
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

moral”597, deturnează atenţia dinspre mijloace înspre scopuri


(politice), astfel că argumentele ce o atacă, din perspectiva
caracterului practic al strategiilor sale trebuie, în mod necesar,
să se concentreze asupra unor probleme morale de principiu.
Atenţia pe care Reagan o conferă scopurilor principiale
ale politicii sale a condus, zice Lewis, la două tipuri de
criticism: pe de o parte, preşedintele a fost acuzat că neglijează
modalitatea în care mijloacele afectează scopurile şi, pe de altă
parte, firesc, s­a spus, cu referire la retorica lui Reagan, că a
enunţa un obiectiv nu înseamnă a îl atinge. Însă răspunsurile lui
Reagan, în fiecare situaţie, ilustrează modalitatea în care „accentul
pe moralitate poate influenţa argumentarea publică”598. Astfel,
atâta timp cât publicul consimte că este mai constructiv să
vorbeşti despre principii şi scopuri decât despre caracterul
practic al unei acţiuni sau despre mijloace, strategia propusă în
contextul narativ al discursului rămâne „imună la majoritatea
obiecţiilor”599. Mai mult, în lumina unui astfel de raţionament,
observă Lewis, singura explicaţie posibilă a continuării atacului
critic este cea furnizată de Reagan însuşi: strategia sa nu este
suficient de bine înţeleasă. Prin urmare, încheie criticul, din
perspectiva paradigmei narative, caracterul moral al demersului
retoric necesită o simplă apropriere a celor mai nobile scopuri,
însoţită, desigur, de punerea în scenă a personajelor apte să le
(de)săvârşească. Restul vine de la sine.
În ce priveşte demersul epistemologic, ultimul de
discutat în contextul paradigmei narative, Lewis consemnează
faptul că „adevărul narativ”, altul decât cel raţional, necesită
mijloace adecvate de apropriere epistemologică: este vorba
597
Ibidem, p. 323.
598
Ibidem.
599
Ibidem.

238
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

despre bunul simţ. Fisher, de pildă, apreciază că, întrucât


povestea face ca experienţa umană să aibe sens, sensul însuşi pe
care publicul poveştii îl „prinde” mărturiseşte despre presu-
poziţiile teoretice în baza cărora publicul respectiv acceptă
povestea în cauză, iar aceste presupoziţii nu reprezintă altceva
decât „bunul simţ”. Astfel, naraţiunile persuasive, observă Lewis,
„exprimă şi, în acelaşi timp, presupun (un tip de – adăugirea
mea) cunoaştere împărtăşită de o (întreagă – adăugirea mea)
comunitate”600.
Însă ce este, realmente, acest bun simţ specific para-
digmei narative? Pornind de la sensurile din antropologie şi,
respectiv, filosofie, propuse de Clifford Geertz şi susţinute de
Alasdair MacIntyre, Lewis încearcă o descriere personală a
„mulţimii definite cultural de reguli şi aşteptări”601 ce poartă
numele cunoscut de fiecare dintre noi: bunul simţ. Bunul simţ,
zice Lewis, constă „într­o mulţime de convingeri asupra cărora
nu e necesară reflecţia, al căror «adevăr» este evident şi care
sunt întrebuinţate în înţelegerea situaţiilor şi evenimentelor”602.
Astfel, bunul simţ consolidează un gen de „realism transpa-
rent”603, în baza căruia „o afirmaţie de bun simţ constituie ceea
ce toată lumea ştie; o evaluare de bun simţ reprezintă ceea ce
orice persoană inteligentă ar face”604. Mai mult, bunul simţ este
atât de evident celor care îl acceptă, încât „orice dezacord în ce

600
Ibidem, p. 324.
601
Clifford Geertz, „Common sense as a cultural system”, în Local
Knowledge, Basic Books, New York, 1983, pp. 73-93, apud
William F. Lewis, op. cit., în loc. cit., p. 324.
602
William F. Lewis, op. cit., în loc. cit., p. 324.
603
Ibidem.
604
Ibidem.

239
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

priveşte consecinţele sale va părea irelevant, nepractic sau nein-


teligibil”605.
Întorcându­se la retorica lui Ronald Reagan, Lewis
notează că toţi comentatorii, alături de preşedintele însuşi, au
remarcat ubicuitatea apelului acestuia din urmă la raţiona-
mentele bazate pe bunul simţ. Stilul, logica şi atitudinea lui
Reagan faţă de propriul discurs sunt, prin urmare, adecvate
genului de raţionament căruia preşedintele îi subscrie: „Retorica
lui Reagan implică un stil simplu, familiar şi personal; o logică
bazată pe analogiile practice; şi o atitudine ce oferă o singură
perspectivă, asumpţii nechestionate şi portrete definitive”606.
Astfel, stilul preşedintelui american încurajează un gen de per-
cepţie potrivit căreia problemele politice, departe de a constitui
chestiuni extrem de complexe, insurmontabile, necesitând inte-
ligenţa şi expertiza omului de ştiinţă care proiectează rachete
(rocket scientist, în limba engleză), reprezintă, dimpotrivă,
chestiuni simple, pe care omul obişnuit le poate rezolva prin
acţiunile sale însoţite de „voinţă şi curaj”607. De pildă, ilustrează
Lewis, în adresa inaugurală, în calitate de guvernator al statului
California, Reagan foloseşte expresia „dumneavoastră şi cu
mine” (you and I, în limba engleză) pentru a se poziţiona de
aceeaşi parte cu publicul, într­o relaţie în care „forţe nespeci-
ficate se opun participării poporului în procesul decizional de
natură politică”608, îndemnând, astfel, cetăţeanul obişnuit să
contribuie, personal, la “deschiderea procesului politic”609.

605
Ibidem.
606
Ibidem, pp. 324-25.
607
Ibidem, p. 325.
608
Ibidem.
609
Ibidem.

240
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Bunul simţ, prin urmare, este, pentru Reagan, o apti-


tudine umană „naturală”, prin urmare „corectitudinea şi
universalitatea percepţiilor şi evaluărilor propuse de Reagan
sunt de la sine înţelese”610. Iar pentru că bunul simţ justifică
acţiunile pe care orice persoană inteligentă le­ar întreprinde, pe
temeiul unei cunoaşteri împărtăşite de către toată lumea,
paradigma narativă, observă Lewis, îi încurajează pe cei care se
raportează la acest tip de parametri să „vadă inteligenţa în
termeni practici şi să pună accentul pe inteligenţă, în
detrimentul analizei intelectuale”611. Ronald Reagan­cel­din­
poveste, dar şi Reagan­povestitorul, nu fac excepţie de la
această regulă.
Iată că a sosit momentul când William Lewis a
combinat suficient de bine piesele puzzle­ului teoriei narative
pentru a elucida, în fine, pentru noi, cei care îl citim, „misterul“
explicaţiei comprehensive a răspunsurilor diferite cu care
retorica lui Reagan a fost întâmpinată pe parcursul întregii sale
manifestări. În acest moment, prin urmare, criticul ne îndeamnă
să privim, în întregul ei, imaginea inedită pe care paradigma
narativă ne ajută să o percepem, atunci când ne raportăm la
realitatea fenomenală din jur prin „prisma” sa. Diferenţa de
perspectivă, notează criticul, între paradigma raţională şi cea
narativă, este majoră şi implică o dezlocuire totală a percepţiei
pe parcursul „mutaţiei” respective.
În contextul paradigmei raţionale, rezumă Lewis, „o
poveste trebuie să fie substanţial adevărată pentru a putea fi
folosită ca dovadă, prin exemplu sau analogie, sau trebuie să fie
suficient de vie pentru a ilustra problema sau soluţia sa

610
Ibidem.
611
Ibidem, p. 325.

241
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

posibilă”612, însă, în nici un caz, poveştile nu sunt considerate


„purtătoare ale cunoaşterii”613 necesare pentru definirea unei
probleme sau identificarea soluţiilor sale. Dimpotrivă, trăsătura
fundamentală a poveştii, în contextul paradigmei narative,
constă în calitatea sa de a „exprima în cea mai potrivită
manieră lucrurile de care cineva are nevoie pentru a se descurca
în viaţă”614. O poveste va fi apreciată din două puncte de
vedere: atât potrivit unor criterii interne, de natură „estetică”,
cât şi în baza unor criterii externe, ce ţin de «adecvarea»
(poveştii – adăugirea mea) la experienţa şi moralitatea
publicului”615.
Astfel, devine evident că cele două paradigme, „concu-
rente, însă nu contradictorii”616 invită raportări diferite ale
criticului retoric la discurs, în general, raportări ce presupun
criterii de justificare şi fundamente ale aprecierii, evident,
diferite. Unul şi acelaşi discurs, notează Lewis, poate fi descris
în modalităţi distincte, în funcţie de paradigma în care are loc
descrierea respectivă. Mai mult, notează Lewis, criticul trebuie
să rămână conştient de faptul că publicul însuşi, potrivit
aceluiaşi raţionament, se raportează la unul şi acelaşi discurs
în modalităţi diferite, tocmai pentru că „aplică aceste criterii
diferite de înţelegere”617, specifice, fiecare, lentilei din perspec-
tiva căreia publicul respectiv vede lumea.

612
Ibidem.
613
Ibidem.
614
Ibidem; sublinierea mea.
615
Ibidem.
616
Ibidem.
617
Ibidem.

242
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Astfel, „îndemnul la realism, dezbatere şi adevăr sunt


fundamentale analizei raţionale”618, în timp ce apelul preşe-
dintelui american la forma narativă „defineşte relaţia celor care
acceptă retorica lui Reagan cu un complex de chestiuni
fundamentale”619. În cazul particular al problemei reducerii
impozitelor, de pildă, Lewis observă că ceea ce este logic pentru
guvern este ilogic pentru popor, tocmai în baza lecturării, din
perspectivele diferite ale celor două paradigme distincte, a
efectelor unor strategii politice menite să întâmpine interesele
uneia sau a alteia dintre părţi. Publicul se va raporta, deci, la
discurs, în general, şi la discursul lui Reagan, în particular,
potrivit propriei disponibilităţi în ce priveşte acceptarea şi
consimţământul oferit uneia sau a alteia dintre paradigmele
teoretice şi metodologice care îi stau la dispoziţie, în vederea
interpretării discursului, în aceeaşi măsură în care acestea ne
stau şi nouă, cititorilor, la îndemână, în acest moment al
analizei.
Înainte, însă, de a le explora posibilităţile, în ce ne
priveşte, să trecem în revistă şi concluziile pe care William
Lewis le extrage din analiza sa a retoricii preşedintelui
american. Dacă îl privim pe Ronald Reagan din perspectiva
paradigmei narative, ca povestitor care spune povestea Americii
– şi o spune cu atâta măiestrie, din poziţia sa de „figură
majoră”620 a politicii americane – devine evident motivul pentru
care preşedintele a reuşit, într­adevăr, să revigoreze naţiunea
într­un moment critic al istoriei sale. Devine evident de ce
popularitatea persoanei lui Reagan depăşeşte popularitatea
achiziţionată de strategiile sale politice: totul depinde de accep-
618
Ibidem, p. 327.
619
Ibidem.
620
Ibidem.

243
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

tarea poveştii sale, care are drept consecinţă directă acceptarea


atât a lui Reagan­cel­din­poveste, cât şi a lui Reagan­povesti-
torul. Mai mult, observă criticul, dacă îl privim pe Ronald
Reagan din perspectiva paradigmei narative, devine evident de
ce numeroasele critici care i­au fost aduse, de la acuzele de
ignoranţă sau dezinformare până la militarism, nu au afectat în
nici un fel nici popularitatea, nici credibilitatea preşedintelui
american, întrucât „adevărul a fost apreciat în contextul
poveştii, iar povestea a fost apreciată din perspectiva adecvării
sale faţă de moralitatea populară şi faţă de bunul simţ”621.
Astfel, nu putem ignora, zice Lewis, „atracţia enormă”622 pe
care forma narativă, mânuită cu artă, o exercită asupra noastră,
a oamenilor.
Însă, observă criticul, retorica lui Reagan se caracte-
rizează, nu în ultimul rând, printr­o limitare, paradoxal, fasci-
nantă. Apelul preşedintelui la o singură „naraţiune transcen-
dentă”623 rămâne, cu siguranţă, cheia comunicării sale extrem
de eficiente cu publicul, dar, pe de altă parte, o astfel de alegere
este „fragilă şi periculoasă”: „este fragilă deoarece necesitatea
coerenţei interne este permanentă, în timp ce capacitatea
oamenilor de a răspunde evenimentelor într­o manieră care să
menţină coerenţa respectivă este, inevitabil, parţială şi
temporară [...] şi este periculoasă întrucât asertarea perma-
nenţei sale presupune atât insularitate faţă de condiţiile
materiale cât şi izolare faţă de comentariul social”624.
Lewis elaborează pe marginea fragilităţii şi a caracte-
rului periculos al retoricii lui Reagan, punându­le, nu întâm-

621
Ibidem.
622
Ibidem.
623
Ibidem, p. 328.
624
Ibidem; sublinierea mea.

244
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

plător, pe seama apelului preşedintelui la acea unică naraţiune


mitică, povestea sa americană. Criticul se referă, pe de o parte,
la efectele pe care propria incoerenţă narativă le­a avut asupra
credibilităţii preşedintelui american şi, pe de altă parte, la faptul
că „prezumpţia de adevăr al poveştii ascunde natura contin-
gentă a ideologiei sale implicite”625, ceea ce face ca povestea
americană, oricât ar fi de eficientă în momentul istoric apropriat
de Reagan, să constituie, totuşi, o formă periculoasă de
“consolidare a legitimităţii unei singure mulţimi de stereotipuri
sociale şi de promovare a unei perspective exclusiv americane
asupra unor probleme internaţionale”626.
Mai mult, criticul descoperă un alt pericol, relaţionat cu
primul, în retorica preşedintelui american: atâta timp cât
povestea lui Reagan se bazează atât pe un cod moral, cât şi pe
bunul simţ deja acceptate în cultura americanilor, şansele
schimbării sau ale interogării legitime a acestor date devine
minimală. Astfel, ironic, publicul lui Reagan, în loc să participe
în mod creativ la construcţia poveştii, este împins într­o postură
pasivă, potrivit căreia singurul său „mandat” îl constituie
acceptarea unui “cadru istoric prestabilit”627.
În ce priveşte valoarea ca atare a paradigmei narative,
dar şi capacitatea sa de a da seama de sfera politicului, Lewis
constată că modul în care teoria narativă a lui Walter Fisher se
aplică retoricii lui Reagan ridică anumite probleme în privinţa
ambelor chestiuni de interes academic. În esenţă, criticul
denunţă, pe acest temei, pretenţia lui Fisher, potrivit căreia
paradigma narativă ar fi, dintr­un motiv sau altul, superioară
celei raţionale. Chiar dacă retorica lui Reagan se angajează
625
Ibidem; sublinierea mea.
626
Ibidem; sublinierea mea.
627
Ibidem.

245
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

profund în regimul moralităţii, punând accentul, cum am văzut,


pe argumentele morale, în detrimentul „elitismului tehnic” 628,
iată că tocmai am constatat cum această retorică, în baza
apelului la o unică macronaraţiune, poate, în fapt, „periclita
moralitatea publică”629. În orice caz, în urma examinării cazului
Reagan, încheie Lewis, nu reiese în mod suficient de concludent
cum că paradigma narativă ar fi, într­un fel sau altul,
superioară paradigmei raţionale. Cu alte cuvinte, paradigma
narativă „nu furnizează un gen de moralitate sau un adevăr
superior altor forme de discurs sau al unor combinaţii de astfel
de forme”630.
În final, William Lewis descoperă şi alte neajunsuri ale
viziunii teoretice a lui Fisher: presupunerea acestuia din urmă,
potrivit căreia cele două paradigme ar fi compatibile, pe temeiul
subsumării „cerinţelor logicii”631 în cadrul unei asumări a
fidelităţii narative, este, în urma examinării cazului Reagan,
nefondată. Dimpotrivă, afirmă criticul, ceea ce am constatat, pe
parcursul analizei retoricii lui Reagan şi a răspunsurilor publi-
cului său este faptul că cele două paradigme „pot fi distincte şi
incomensurabile”632. Nu trebuie să înţelegem, din aceasta, cum
că paradigma narativă ar fi, în vreun fel, iraţională, însă
caracterul distinct al celor două perspective rămâne, zice Lewis,
o concluzie a analizei sale. Reagan, preşedintele, ascultat
aproape un deceniu cu admiraţie şi consimţământ, oferă o
ilustrare extrem de preţioasă a unor „forme de înţelegere” 633

628
Ibidem.
629
Ibidem.
630
Ibidem, p. 329.
631
Ibidem.
632
Ibidem.
633
Ibidem.

246
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

alternative cu ajutorul cărora ne putem raporta la discurs. Prin


urmare, „până când diferenţele în evaluare vor putea fi identi-
ficate ca diferenţe de perspectivă, nu există temei pentru o
discuţie comună, nici motivare pentru autoanaliză”634.
Iată, deci, îndemnul clar al lui William Lewis pentru
criticii retorici ai generaţiilor viitoare: pentru a găsi temei
pentru o abordare comună a problemelor de interes academic
ce ţin de sfera discursului şi a comunicării umane, în general,
dar şi pentru iniţierea unei posibilităţi auto­reflexive a
demersurilor noastre critice, trebuie să ne asumăm, împreună
cu ghidul nostru prin complexul labirint al criticismului de
factură narativă, caracterul particular al propriei noastre abor-
dări, particularitate ce îşi asumă şi invită la masa negocierii
posibilele alte perspective din care poate fi apropriat fenomenul
discursului. Cu alte cuvinte, Lewis vine să întărească ceea ce
constatăm, împreună, în acest periplu pe care ni l­am propus, pe
teritoriul complex al metodologiilor calitative şi critice ce
abordează fenomenele comunicaţionale. Raţionamentului stu-
diului de faţă, Lewis îi aduce o extrem de binevenită ilustrare,
întrucât concluzia sa, potrivit căreia, în ultimă instanţă, criticul
retoric se defineşte, în mod fundamental, prin perspectiva din
care priveşte fenomenul discursului, consolidează propriul meu
efort de demonstrare a caracterului politic al cercetării acade-
mice, în general, şi al cercetării critico­retorice, în mod parti-
cular.
Cum am văzut, Lewis a pornit de la o dilemă simplă şi
evidentă, întrebându­se cum e posibil ca unul şi acelaşi demers
discursiv (retorica lui Reagan, în speţă) să poată fi apropriat, la
modul critic, în maniere atât de distincte. Răspunsul pe care

634
Ibidem.

247
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

analiza sa a retoricii preşedintelui american îl demonstrează este


că actele critice respective, precum reacţiile publicului la unul
sau altul dintre actele oratorice particulare ale lui Reagan,
mărturisesc despre identitatea criticilor, respectiv ascultătorilor
preşedintelui înşişi. Demersurile critico­retorice, prin urmare,
exprimă în primul rând tipul de angajare, de înscriere în lume a
criticului care îşi exercită capacitatea de apreciere asupra unui
demers discursiv sau a altuia şi, numai în al doilea rând, despre
demersul discursiv în cauză. Mereu, însă, analiza critică este
“impregnată“ de însemnele criticului retoric, precum propriile
noastre vorbe sau fapte sau gânduri vorbesc, înainte de toate,
despre propria noastră identitate.
Îl consider, deci, pe criticul William Lewis, drept unul
dintre eroii academici care au făcut posibile aceste rânduri, un
cercetător care, pe mine personal, m­a inspirat şi mă inspiră,
încă, să îmi spun poveştile. Locul privilegiat al propriilor mele
poveşti, timp de mai bine de un deceniu, a fost sala de curs; iată
că, în ultimii ani, am găsit o modalitate de a extinde contextul
naraţiunilor mele dincolo de locul aparte al întâlnirilor mele cu
colegii mai tineri. Această istorie metodologică alternativă a
disciplinei ce poartă numele de criticism retoric îi datorează (şi)
lui Lewis – şi poate în primul rând lui Lewis – condiţia de
posibilitate.
Criticismul narativ, cum am văzut, este un tip de abor-
dare a fenomenelor discursive din perspectiva unei paradigme
alternative, care conceptualizează domeniul Ştiinţelor comu-
nicării însuşi într­o manieră radical diferită de cea întreprinsă,
de pildă, de cercetătorii veniţi dinspre ştiinţele sociale şi chiar
diferită de modalităţile (mai) tradiţionale de abordare cri-
tico­retorică a discursului în general. Însă efortul deosebit al lui
Lewis constă în asumarea caracterului particular al propriului

248
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

demers critico­retoric! Cu alte cuvinte, oricât de spectaculoasă


poate deveni incursiunea în discurs facilitată de paradigma
narativă – şi am văzut, cu toţii, cât se poate de clar, la ce efecte,
atât pozitive, cât şi negative, poate duce o astfel de opţiune –
aceasta nu reprezintă decât una dintre multiplele tipuri de
abordări metodologice din perspectiva cărora poate şi trebuie să
fie apropriat discursul, în general şi, îndrăznesc să adaug, în
acest moment, discursul academic, în particular.
Lewis, prin urmare, demonstrează şi el, în mod practic,
că şi­a însuşit lecţia teoretică a „maestrului” său, preşedintele
Ronald Reagan al Statelor Unite ale Americii, de această dată,
iar coerenţa propriei sale poveşti – a criticului retoric – constă
exact în posibilităţile lăsate deschise ale cercetării în contextul
disciplinei criticismului retoric. Ţinând cont de pericolele
ascunse în neasumarea caracterului „contingent al ideologiei
implicite”635 în propria viziune – în cuvintele sale, pe care ni le
reamintim, desigur – William Lewis porneşte pe o cale nouă,
neafectată de neajunsurile celor care l­au „învăţat câte ceva
despre comunicare”. Iată mesajul cu care Lewis se desparte de
noi, cititorii săi, la această răscruce a interpretărilor. Spre
deosebire de ascultătorii lui Reagan, povestea americană spusă
de Lewis nu ne amuţeşte într­un consimţământ pasiv faţă de o
ordine prestabilită a discursului academic. Dimpotrivă. Efortul
lui William Lewis constă în asumarea unei poziţii cât se poate
de explicite, în particularul său, în context academic, poziţie din
care, asumându­şi viziunea despre profilul demersului american
al criticismului retoric, invită publicul larg să se raporteze la
acesta. Desigur, aşa cum propria perspectivă face posibilă, dar
şi optimă, această raportare.

635
Ibidem.

249
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

7. Criticismul postmodern: Raymie McKerrow

Iată­ne ajunşi la sfârşitul aventurii. Ultimul text636 pe


care l­am ales spre analiză, în sprijinul ilustrării logicii acestei
cercetări particulare, se intitulează Critical rhetoric: Theory and
praxis (Retorica critică: teorie şi practică) şi îi aparţine
profesorului Raymie McKerrow de la Universitatea din Ohio de
la Athens (Atena). Studiul a fost publicat, în anul 1989, în
prestigioasa revistă de ştiinţe ale comunicării intitulată
Communication Monographs (Monografii ale comunicării, în
traducere). Carl R. Burgchardt include contribuţia profesorului
McKerrow în capitolul introductiv al antologiei sale, intitulat
Purposes of rhetorical criticism (Scopurile criticismului
retoric), alături de alte contribuţii, dintre care prezenta lucrare a
ales să discute, la începutul acestui capitol, extrasul din celebra
lucrare a lui Edwin Black, Rhetorical criticism: A study in
method (Criticismul retoric: Un studiu despre metodă).
Desigur că toate aceste studii, adunate cu mare efort de
profesorul Carl R. Burgchardt în antologia sa, merită atenţie
deosebită, însă, cum argumentam la începutul acestei analize,
este foarte important ca periplul nostru împreună pe teritoriul
criticismului retoric să se petreacă sub îndrumarea celor câţiva
critici care m­au interpelat, în primul rând, pe mine, într­o
măsură suficient de semnificativă încât propriul meu efort, acela
de a aduce aceste puţine texte în cultura noastră academică, să
poată fi interpretat drept efect al acelei identificări a
diferenţelor de perspectivă în diferenţele în evaluare, de care
vorbea William Lewis în finalul studiului său. Cu alte cuvinte,

636
Raymie McKerrow, „Critical rhetoric: Theory and praxis”, 1989, în
Carl R. Burgchardt (ed.), op. cit., pp. 126-147.

250
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

modesta mea istorie alternativă a criticismului retoric american


recunoaşte efectele pluralismului interpretărilor asupra identi-
tăţii disciplinei şi îşi propune să contribuie la crearea de noi
spaţii discursive în care această multitudine de perspective să îşi
găsească forme de expresie în contextul, încă, a ceea ce se
numeşte criticism retoric în cultura academică universală.
Lăsând, însă, astfel de observaţii pentru capitolul final
al lucrării de faţă, am să mă refer, în cele ce urmează, la studiul
lui Ray McKerrow din 1989, mărturisindu­mi, deschis, încă de
la început, afinitatea pentru genul de abordare iniţiată de
McKerrow pe scena cercetării de factură critico­retorică a
domeniului Ştiinţelor comunicării. Studiul lui McKerrow
iniţiază, potrivit editorului Burgchardt, orientarea postmodernă
în criticismul retoric, constituind o piesă pe care studentul la
Ştiinţele Comunicării, aici şi pretutindeni, nu o poate trece, pur
şi simplu, cu vederea.
Mărturisesc, în acelaşi timp, faptul că nu în fiecare an
am „îndrăznit” să mă apropii, împreună cu colegii mai tineri de
la masteratul de Comunicare şi mediere în conflictele sociale,
de acest text al profesorului McKerrow. În aceste pagini, însă,
am să încerc o analiză a piesei extrem de dificile a lui Ray
McKerrow, în speranţa că încercarea mea să poată articula,
desigur, conform propriilor mele posibilităţi (optimizate), o
interfaţă, o graniţă simbolică inedită în cercetarea pe domeniul
Ştiinţelor comunicării, astfel încât posibilităţile latente ale piesei
profesorului McKerrow să poată fi fructificate cu succes în
cultura academică a noastră, a criticilor retorici din România.
Un prim obstacol în analiza ce urmează, care, cum vom
constata, nu este, cu necesitate, o „piedică”, este conţinut în
chiar titlul piesei. După cum observăm, evident, imediat,
McKerrow se referă la propria abordare în termeni de „retorică

251
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

critică” şi nu, precum toţi ceilalţi critici, folosind sintagma,


deja, familiară nouă, celor ce parcurgem analiza de faţă, a
„criticismului retoric”. Am fost, adeseori, inclusiv foarte recent,
întrebată, de ce această diferenţă în nomenclatura abordării?
Este ea o pură întâmplare, un accident, sau, dimpotrivă, dife-
renţa (unică) a profesorului McKerrow ascunde (sau revelează)
o „miză personal­politică” în întreprinderea critică ce îi caracte-
rizează abordarea fenomenului discursiv al comunicării?
Răspunsul nu este unul simplu şi, în nici un caz, nu îmi
poate „aparţine”; nu voi face, în nici un fel, din acest răspuns
textualizat al meu, „proprietatea” mea. Cu alte cuvinte, cu toate
că mă voi exprima, desigur, cât se poate de clar şi explicit în
această privinţă, precum am procedat în fiecare situaţie parti-
culară prealabilă, răspunsul meu nu trebuie, sub nici o formă,
înţeles drept „miză personal­politică” proprie în demersul meu
alternativ de construcţie a unui posibil profil al disciplinei la
noi, la Timişoara, în România. Prin urmare, decizia, în ce
priveşte nomenclatura „corectă”, „adecvată”, „propice” sau oricum
altfel dorim să o calificăm, revine, pe bună dreptate, unei
comunităţi academice calificate să configureze identitatea
abordărilor critico­retorice în spaţiul nostru cultural şi trebuie
să ţină seama, în aceeaşi măsură ca fiecare dintre noi, cei care
ne revendicăm şi asumăm această „calificare”, de ceea ce Em
Griffin numea „comunitate de consens” în ce priveşte viabili-
tatea oricărei perspective teoretice de factură interpre-
tativ­umanistă, în general.
În acest sens, faptul că includ, în această istorie a mea
alternativă a abordărilor calitative şi critice ale fenomenelor
comunicaţionale, piesa lui McKerrow, şi anume ca punct final
al său, exprimă, trag nădejde, cât se poate de clar, propria mea
opinie cu privire la legitimitatea ca atare a demersului cri-

252
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

tico­retoric al profesorului McKerrow în contextul edificării


profilului disciplinei. Personal, prefer termenul pe care l­am
întrebuinţat pe tot parcursul acestor pagini, cel de „criticism
retoric”; însă, fără „retorica critică” a lui McKerrow, identitatea
disciplinei rămâne, iremediabil, „fragilă” şi, chiar, „pericu-
loasă”, în toate sensurile în care William Lewis le­a folosit, cum
ne reamintim, chiar adineauri, pentru a evidenţia efectele
posibilei asumări a unei singure paradigme, „transcendente”,
din perspectiva unică a căreia criticii retorici să îşi exprime
efortul.
Iată, deci, că profesorul McKerrow ne propune o ana-
liză strict teoretică a demersului critico­retoric ca atare: avem,
prin urmare, în faţă, în acest moment, o analiză meta­critică a
abordărilor calitative şi critice ale fenomenului discursiv.
Nimic mai potrivit, în logica acestei cercetări, decât un astfel de
final meta­teoretic. Chiar dacă vom întâmpina dificultăţi de
înţelegere sau explicitare, efortul, cred, merită întreprins. Să
ascultăm, prin urmare, „drama” lui McKerrow, în cuvintele – pe
cât ne permite interpretarea, care, orişicât, nu este o traducere –
pe care criticul alege să o articuleze. La ieşirea din labirintul
textului lui McKerrow, vom fi, cu siguranţă, alţii decât ne
recunoaştem acum, înainte de a păşi, sub îndrumarea lui
McKerrow, în lecturarea studiului său. Mărturisesc că anticipez
cu nerăbdare şi curiozitate momentul respectiv.
În primul paragraf al piesei sale, profesorul McKerrow
atrage atenţia asupra caracterului marginalizat, îndeobşte, al
demersului retoric, în general. McKerrow identifică momentul
iniţial al acestei practici în antichitate, mai concret în dialogurile
platoniciene, care, cum ştim, discută locul retoricii în contextul
general al abordării, de către om, a lumii fenomenale din jur.
Cum ne amintim, desigur, în Gorgias şi Phaidros, Platon

253
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

distinge retorica sa de a predecesorilor (sofişti), propunând­o în


termeni de instrument în serviciul dialecticii, al cărei obiectiv,
cum ştim, îl constituie descoperirea adevărului.
Nici profesorul McKerrow, prin urmare, nici eu, nu
elaborăm mai mult pe marginea acestui „început al retoricii” pe
scena raportării omului la realitatea fenomenală din jur. De
reţinut, însă, că profesorul McKerrow numeşte acest „început al
retoricii”, precum şi toate abordările condiţionate de viziunea
platoniciană, o întreprindere de „marginalizare a retoricii”637,
care o plasează, pe aceasta din urmă, „în serviciul adevă-
rului”638. Mai mult, remarcă McKerrow, chiar eforturile de
„salvare a retoricii din rolul său aservit”, eforturile, cu alte
cuvinte, de „reabilitare a retoricii”639 din poziţia sa periferică,
nu reprezintă altceva decât tot atâtea re­plasări ale retoricii în
poziţii marginale echivalente, principial, celei iniţiale, singura
variabilă modificată reprezentând­o „alte, mai fundamentale,
criterii”640 de aservire a sa.
Ray McKerrow enumeră câteva dintre tentativele
precedecesorilor în sensul „reabilitării” retoricii, evidenţiind, pe
scurt, modalităţile particulare în care aceştia din urmă se anga-
jează în întreprinderea recuperatoare. Hariman, de pildă, îşi
asumă sarcina dificilă de a demonstra că retorica „nu este o artă
inferioară”641, în timp ce Habermas, Perelman şi Toulmin aleg,
fiecare, câte un ferm punct de referinţă, raţional şi emancipator,

637
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 126.
638
Ibidem.
639
Ibidem.
640
Ibidem.
641
Robert Hariman, „Status, marginality, and rhetorical theory”, în
Quarterly Journal of Speech, 72, 1986, pp. 38-54, apud Raymie
McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 126.

254
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

în încercarea de a da sens experienţei discursive a oamenilor.


Habermas apelează la „situaţia oratorică ideală” (the ideal
speech situation, în limba engleză)642, Perelman evidenţiază
„publicul universal” (universal audience, în limba engleză)643,
în timp ce Toulmin întrebuinţează „perspectiva imparţială a
raţionalităţii” (imparţial standpoint of raţionality, în limba
engleză)644. Fiecare dintre demersurile teoretice ale celor trei,
zice McKerrow, nu reuşeşte altceva decât să stabilească retoricii
un alt loc, la fel de marginal, în serviciul raţiunii. Acest lucru îl
nemulţumeste profund, prin urmare, criticul îşi încheie scurta
incursiune în teoria retorică prealabilă afirmând: „Dacă e să ne
debarasăm de influenţa trivializantă a abordărilor universaliste,
sarcina nu constă în reabilitarea retoricii, ci în anunţarea sa în
termenii unei practici critice”645.
Studiul lui McKerrow, potrivit criticului însuşi, consti-
tuie un răspuns la provocarea de mai sus. Astfel, criticul
propune conceptul de retorică critică pentru a desemna „o
perspectivă asupra retoricii care explorează, în termeni teoretici
şi practici, implicaţiile unei teorii care divorţează de constrân-
gerile concepţiei platoniciene”646. Din punct de vedere teoretic,

642
Jurgen Habermas, The theory of communicative action: Reason
and rationalization of society, Beacon Press, Boston, 1984, apud
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 126.
643
Chaim Perelman & Lucie Olbrecht-Tyteca, The new rhetoric: A
treatise on argumentation, University of Notre Dame Press, Notre
Dame, 1969, apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 126.
644
Stephen Toulmin, Human understanding, Princeton University
Press, Princeton, NJ, 1972, apud Raymie McKerrow, op. cit., în
loc. cit., p. 126.
645
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 126.
646
Ibidem.

255
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

retorica critică „examinează dimensiunile dominării şi ale


libertăţii”647, aşa cum acestea se manifestă în „lumea relativi-
zată”648 contemporană. Din acest motiv, explică McKerrow,
prima parte a analizei sale reprezintă o analiză strict teoretică a
celor două concepte: „critica dominării” şi „critica libertăţii”649.
Critica dominării, argumentează criticul, are (în vedere) un ţel
emancipativ, pe care, desigur, îşi propune să îl atingă „în
procesul demistificării condiţiilor dominării”650. Critica liber-
tăţii, pe de altă parte, fundamentată pe abordarea lui Michel
Foucault a relaţiilor de putere, îşi propune „criticismul perma-
nent – o critică auto­reflexivă care se întoarce spre sine chiar în
timp ce promovează o realiniere a forţelor puterii ce construiesc
relaţiile sociale”651.
Din punct de vedere practic, pe de altă parte, retorica
critică „caută să demaşte sau să demistifice discursul puterii”652,
scopul său fiind acela de a „înţelege cum societatea integrează
puterea/cunoaşterea – ce posibilităţi de schimbare invită sau
previne integrarea (respectivă – adăugirea mea) şi ce strategii de
intervenţie pot fi considerate adecvate pentru a efectua schim-
barea socială”653. Astfel, continuă criticul, a doua parte a stu-
diului său se va concentra asupra enumerării principiilor care
stau la baza practicii critice. Chiar dacă lista principiilor
respective nu este una exhaustivă, adaugă McKerrow, ea

647
Ibidem.
648
Ibidem.
649
Ibidem.
650
Ibidem.
651
Ibidem.
652
Ibidem.
653
Ibidem.

256
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

furnizează „ideile centrale ale orientării înspre critică”654. Mai


mult, notează criticul, principiile sale „redefinesc natura reto-
ricii”, îndepărtând­o de „concepţiile universaliste ale raţiunii”,
înrădăcinate în filosofia platoniciană şi acordându­i un sens
nou, potrivit căruia contingenţa este trăsătura esenţială a
retoricii, cunoaşterea este „doxastică”, în timp ce criticismul
este o activitate practică cu valoare de interpelare (a perfor-
mance, în limba engleză). Criticul încheie expunerea planului
său de analiză consemnând că, în baza tuturor observaţiilor
precedente, „retorica critică reclamă un statut [...] central în
analiza discursului puterii”655.
Înainte de a începe analiza propriu­zisă, McKerrow mai
face câteva precizări în ce priveşte „trăsăturile generice ale
«retoricii critice»”656, cu scopul de a lămuri profilul esenţial al
întreprinderii şi scopul său principal. Astfel, un prim atribut
asupra căruia criticul atrage atenţia este „spiritul critic” pe care
retorica sa critică îl împărtăşeşte cu viziunile particulare ale
teoreticienilor, mai cunoscuţi nouă, aparţinând aşa­numitei
„Şcoli de la Frankfurt” (Horkheimer, Adorno, Habermas), dar şi
cu cea, fundamentală, a lui Michel Foucault. În al doilea rând,
precizează McKerrow, retorica critică se caracterizează prin
efortul general de a sesiza modalităţile complexe în care, „insi-
nuându­se în reţeaua puterii sociale”, discursul afectează „statutul
în ce priveşte cunoaşterea în rândul membrilor grupurilor
sociale”657, devenind, astfel, utilă în „demonstrarea modali-
tăţilor tăcute şi, adesea, neintenţionate în care retorica ascunde
în aceeaşi măsură în care revelează, prin intermediul relaţiei (pe

654
Ibidem; sublinierea autorului.
655
Ibidem.
656
Ibidem.
657
Ibidem.

257
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

care o întreţine – adăugirea mea) cu puterea/cunoaşterea”658. În


al treilea rând, subliniază McKerrow, o trăsătură fundamentală a
întreprinderii critice este aceea că „are un obiect faţă de care se
poziţionează «împotrivă»”659, prin urmare, nu trebuie să ne
imaginăm retorica critică drept demers teoretic „detaşat şi
impersonal”660. În al patrulea şi ultimul rând, adaugă McKerrow,
retorica critică are, în mod necesar, consecinţe practice:
„Indiferent dacă (retorica – adăugirea mea) critică stabileşte o
evaluare socială în privinţa a «ce e de făcut», ca rezultat al
analizei, ea trebuie, orişicât, să ajute la identificarea posibi-
lităţilor acţiunilor viitoare aflate la îndemâna participanţilor”661.
O dată ce şi­a luat toate aceste măsuri de precauţie,
criticul demarează analiza sa propriu­zisă a demersului retoricii
critice, pe care îl consideră fundamental atât din perspectivă
teoretică, cât şi practică, în toate iniţiativele umane de a se
raporta disursiv la „lumea relativizată” din jur şi care deţine,
cum am reţinut, „un rol central în crearea practicilor sociale”662.
Aşa cum anunţase în planul analizei, McKerrow îşi îndreaptă
privirile, în primul rând, înspre dimensiunea dominării, anga-
jându­se, personal, într­o critică a sa.
Obiectul asupra căruia o(rice) critică a dominării se
concentrează, în mod necesar, trebuie să fie „discursul puterii,
care creează şi susţine practicile sociale care îi controlează pe
cei dominaţi”663. Mai concret, zice McKerrow, critica dominării
se traduce într­o „critică a ideologiilor, percepute drept creaţii

658
Ibidem, p. 127.
659
Ibidem.
660
Ibidem.
661
Ibidem.
662
Ibidem.
663
Ibidem.

258
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

retorice”664. O dată introdus conceptul cheie de „ideologie”,


criticul procedează la elaborarea, în dialog cu teoreticienii
clasici ai termenului, pe marginea sa. McKerrow ia ca punct
iniţial de reper abordarea lui Giddens, care furnizează „o raţiune
teoretică de a privi puterea în termeni de clasă (socială –
adăugirea mea) dominantă sau legiuitoare”665. Potrivit lui
McKerrow, Giddens distinge între „ideologia care se referă la
discurs [...] şi ideologia care se referă la implicarea
convingerilor în cadrul «modalităţilor existenţiale trăite»”666.
Această distincţie îi permite lui Giddens, remarcă McKerrow, să
deturneze atenţia dinspre întrebarea dacă discursul este adevărat
sau fals înspre întrebarea, mai utilă, „cum este mobilizat discur-
sul astfel încât să legitimeze interesele segmentate ale grupu-
rilor hegemonice”667. Astfel, critica se îndreaptă înspre analiza
discursului din perspectiva contribuţiei sale la realizarea
intereselor clasei conducătoare, în timp ce „îi împuterniceşte pe
cei conduşi să îşi prezinte interesele într­o manieră puternică şi
provocatoare”668.
Dominarea, prin urmare, are loc, de această dată în
cuvintele lui Therborn, prin intermediul „construcţiei şi menţi-
nerii unei ordini particulare a discursului [...] şi al implementării

664
Ibidem.
665
Ibidem.
666
Anthony Giddens, Central problems in social theory, University of
California Press, Berkeley, CA, 1979, apud Raymie McKerrow, op.
cit., în loc. cit., p. 127; sublinierea autorului.
667
Ibidem; sublinierea autorului .
668
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 127.

259
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

unor afirmaţii şi sancţiuni non­discursive”669. Clasa socială


legiuitoare, continuă criticul, se afirmă prin intermediul ritualu-
rilor, mediul privilegiat de exprimare a puterii, în timp ce rolul
său ca atare este „sancţionat, în sens negativ, prin actul ultim de
excomunicare a celor care nu reuşesc să participe”670 la ritualu-
rile respective. Construcţia structurilor sociale ale discursului
porneşte de la anumite „restricţii în privinţa cui poate vorbi, cât
(se) poate spune, despre ce (se) poate vorbi şi cu ce ocazie” 671,
care trebuie înţelese drept „reguli instituţionalizate acceptate şi
folosite de clasa dominantă pentru a controla acţiunile discur-
sive ale celor dominaţi”672. Să nu înţelegem de aici nimic în
sensul vreunei presiuni sau „cenzuri evidente a ideilor opo-
zante”673, în care s­ar angaja, în mod voluntar şi deliberat, clasa
socială legiuitoare. Dimpotrivă, regulile instituţionalizate „conţin
(un tip de – adăugirea mea) retorică inflamatoare în contextul
unor limite acceptate (la nivel – adăugirea mea) social – graniţe
acceptate de oamenii care formează o comunitate”674.
Stuart Hall, de pildă, citat de McKerrow în studiul său,
se referă la acest aspect în termeni extrem de elocvenţi:
„Concepţiile despre lume conducătoare sau dominante nu
prescriu în manieră directă conţinutul mental al iluziilor care,

669
Goran Therborn, The ideology of power and the power of ideology,
NLB, London, 1980, apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit.,
pp. 127-128.
670
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 128; sublinierea
autorului.
671
Goran Therborn, op. cit., apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc.
cit., p. 128.
672
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 128.
673
Ibidem.
674
Ibidem; sublinierea mea.

260
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

chipurile, umplu minţile claselor dominate. Însă cercul ideilor


dominante acumulează, într­adevăr, puterea simbolică de carto-
grafiere sau clasificare a lumii pe înţelesul celorlalţi; clasifi-
cările respective dobândesc nu numai puterea constrângătoare a
dominării asupra altor modalităţi de gândire, dar şi autoritatea
inerţială a obiceiului şi instinctului. Devine orizontul celor
de­la­sine­înţelese: ce este lumea şi cum funcţionează ea, pentru
toate scopurile practice”675.
În contextul acestor elemente de­la­sine­înţelese ale
lumii fenomenale, observă criticul, discursul dobândeşte pro-
tecţie suplimentară, graţie restricţiei de a accepta numai anumiţi
indivizi drept autorităţi care deţin privilegiul de a vorbi. De
pildă, afirmă McKerrow, aşa­numita „majoritate morală” 676
legitimează ca autoritate cu drept de achiziţie a spaţiului
discursiv, în primul rând, Biblia şi pe autorul său, Dumnezeu,
însă în al doilea rând, nu întâmplător, obţin autoritatea de a
vorbi “servitorii lui Dumnezeu pe pământ”677, desigur, numai în
măsura în care afirmaţiile acestora „se conformează înţelesului
valid al textului original”678. Nu în ultimul rând, adaugă criticul,
procesul de structurare a ordinii discursului „implică apro-
prierea delimitată a discursului, prin care receptarea sa este

675
Stuart Hall, „The toad and the garden: Thatcherism among the
theorists, în C. Nelson & L. Grossberg (eds.), Marxism and the
interpretation of cultures, University of Illinois Press, Urbana, IL,
1988, pp. 35-57, apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p.
128; sublinierea autorului.
676
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 128.
677
Ibidem.
678
Ibidem.

261
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

situată restrictiv”679, în aceeaşi măsură în care, am văzut,


producţia discursivă depinde de anumite restricţionări.
Prin urmare, remarcă McKerrow, participarea indivi-
zilor la o autentică „dialectică a controlului”680, indiferent dacă
aceşti participanţi contribuie la construcţia structurii sociale din
poziţia dominantă sau dominată, îşi găseşte raţiunea în faptul că
„subiectul este, deja, interpelat de către ideologia domi-
nantă”681. Astfel, acţiunile orientate înspre schimbare socială,
inevitabil, „vor avea tendinţa de a facilita menţinerea puterii,
mai degrabă decât înlăturarea sa”682.
Locul privilegiat al „dialecticii controlului” este însuşi
discursul, care corelează indivizii cu clasele sociale cărora
aceştia le aparţin; astfel, „dominanţi sau dominaţi, îndeobşte,
pot apela la o retorică ce se adresează poporului/persoanelor în
termeni de clase (sociale – adăugirea mea) cărora aceştia le
aparţin”683. Însă, precizează McKerrow, actul dominării nece-
sită un subiect, în timp ce „maniera articulării va determina
modul discursiv necesar în a adresa fie «clasele» (sociale –
adăugirea mea), fie «poporul»/«oamenii»”684. Atât Therborn,
cât şi Hall argumentează – iar McKerrow construieşte pe
temeiul raţionamentelor acestora – că nu există nici o corelaţie
necesară, în nici un moment istoric, între o anumită ideologie şi
o anumită clasă socială, indiferent dacă aceasta este dominantă
sau subordonată: „Accentul pe clasă (socială – adăugirea mea)

679
Ibidem; sublinierea autorului.
680
Anthony Giddens, op. cit., apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc.
cit., p. 128.
681
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 128.
682
Ibidem.
683
Ibidem, pp. 128-29.
684
Ibidem, p. 129.

262
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

nu înseamnă nici că «poporul»/«oamenii» ar înceta să existe,


nici că aceşt(i)a nu ar reuşi să constituie un împrumut teoretic
major în analiza relaţiilor de putere”685.
Pentru a elucida sensul acestor dichotomii, Ray
McKerrow citează scrierile lui Ernesto Laclau, care, observă
criticul, face diferenţa între luptele de clasă, dominate de relaţii
de producţie şi luptele dintre un popor (a people, în limba
engleză) şi elita legiuitoare. În cazul acesteia din urmă, antago-
nismul nu poate fi eludat în baza, pur şi simplu, a relaţiilor de
producţie: „«Poporul» formează o determinare obiectivă a siste-
mului, diferită de determinarea de clasă; poporul constituie unul
din poli sau contradicţia dominantă într­o formaţiune socială, cu
alte cuvinte, o contradicţie a cărei inteligibilitate depinde de
ansamblul relaţiilor de dominare politice şi ideologice şi nu
doar de relaţiile de producţie”686.
Astfel, conceptul de „popor”/„oameni”, remarcă
McKerrow, „nu are un conţinut legat în mod clar de clasă
(socială – adăugirea mea)”687. Ca subiect/ţi, sunt implicaţi în
lupta pentru hegemonie: „Însăşi articularea diverselor poziţii ale
subiectului constituie rezultatul unei lupte pentru hegemonie.
[...] Hegemonia reprezintă însuşi procesul de construcţie
politică a subiectivităţii maselor şi nu practica unui subiect
constituit în prealabil”688. Prin urmare, rezumă McKerrow,
interacţiunea dintre clasa socială şi „popor”/„oameni” (people,
în limba engleză) este fundamentală în articularea unei „poziţii

685
Ibidem.
686
Ernesto Laclau, Politics and ideology in Marxist theory, NLB,
London, 1977, apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 129.
687
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 129.
688
Ernesto Laclau, op. cit., apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc.
cit., p. 129.

263
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

subiective”: „Pentru a obţine aderenţă faţă de o poziţie de clasă,


temele sunt exprimate în termenii unei retorici a «poporului»/
«oamenilor»”689. Mai mult, pentru a păstra puterea, remarcă
McKerrow, clasa socială dominantă trebuie, în aceeaşi măsură,
să întrebuinţeze o retorică ce implică „oamenii”/„poporul”:
„Crearea sentimentului de unitate ideologică derivă din
constituirea unui discurs al oamenilor/ poporului”690, concluzie
pe care viziunea lui Laclau o confirmă.
Dacă, deci, clasele sociale îşi afirmă şi, ulterior, conso-
lidează hegemonia numai printr­o articulare discursivă a
„poporului”/„oamenilor”, „discursul ideologic care exprimă
voinţa poporului/oamenilor construieşte, simultan, «poporul»/
«oamenii» ca forţă retorică”691 având un caracter dual, ambi-
valent. McKerrow observă că „oamenii”/„poporul” sunt, în
acelaşi timp, „reali şi fictivi”692. Dacă, pe de o parte, ei există ca
„determinare obiectivă”, în termenii lui Laclau, astfel că pot fi
definiţi în termeni economici şi sociali, pe de altă parte, notează
criticul, ei sunt fictivi, „pentru că există numai în interiorul
lumii simbolice”693 construite de discursul care îi implică. În
afara acestui context discursiv, deci, conceptul de „popor”/
„oameni” nu are nici un înţeles: „Sunt chemaţi la fiinţare de
către discurs [...] şi, din momentul respectiv, devin «reali»
pentru cei ale căror vieţi sunt afectate de discursul (pe care îl
determină – adăugirea mea) – graniţele apartenenţei lor pot
deţine indexuri economice «reale» şi legături socio­politice”694.

689
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 129.
690
Ibidem.
691
Ibidem.
692
Ibidem.
693
Ibidem.
694
Ibidem, p. 130.

264
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

Într­o primă tentativă de a elabora pe marginea impli-


caţiilor practice ale retoricii critice, Ray McKerrow se întoarce
la Therborn, recuperând clasificarea acestuia a tipurilor de
ideologii. Astfel, notează criticul, Therborn distinge între
„ego”­ideologii, ale căror teme centrale ale discursului dau
definiţii identităţilor („cine suntem”) şi „alter”­ideologii, care
definesc anti­identităţi („cine nu suntem“). De pildă, zice
McKerrow, în anii ’50, în Statele Unite, ego­ideologia prevedea
termenul de „patriot”, în timp ce alter­ideologia întrebuinţa
termenul de „comunist”, pentru a desemna identitatea opusă
ideologic. Alt exemplu este cel al feminismelor contemporane,
unde opoziţia construită discursiv rezidă în antinomia
„cooperare” versus „competiţie”695.
În cazul particular al formării claselor sociale, atestă
criticul, „conflictul dintre ego­ideologii şi alter­ideologii ser-
veşte drept teren de luptă”696. Implicarea ideologiilor în practi-
cile sociale, alături de îndemnul înspre schimbare sau menţinere
a relaţiilor sociale pe care îl oferă indivizilor defineşte locul
privilegiat al luptei pentru putere şi dominare: astfel, de pildă,
„în zilele dinaintea Războiului Civil, percepţia sclavilor ca
«proprietate» a servit proprietarilor drept motiv pentru a îi
controla. Pentru sclavi, aceeaşi percepţie a servit drept imbold
la revoltă”697.
Pe de altă parte, remarcă McKerrow, dezvăluirea
discursului puterii în acest context nu se rezumă la simpla
identificare a ideologiilor antinomice ce determină lupta pentru
putere şi dominare. Dacă aşa ar sta lucrurile, potenţialul
schimbării sociale ar deveni cvasi­inexistent. Însă, observă
695
Ibidem.
696
Ibidem.
697
Ibidem; sublinierea mea.

265
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

McKerrow, problemele sunt mai complexe: „Există o varietate


de poziţii pe care dominaţi şi dominanţi, în aceeaşi măsură, le
pot ocupa în orice moment”698. Astfel, orice analiză a
discursului puterii, apreciază McKerrow, trebuie să pornească
de la presupunerea că “nimic nu poate fi «luat de bun» în ce
priveşte impactul vreunei practici discursive particulare”699.
În ultimă instanţă, apreciază McKerrow, o practică a
criticii (retorice) nu se poate mulţumi cu o simplă analiză a
dominării. Trebuie să recunoaştem, notează criticul, faptul că
„discursul puterii, ce guvernează practicile sociale”700 nu poate
fi analizat, la modul exhaustiv, din perspectiva strictă a unei
critici a dominării. Chiar dacă accentul pe dominare este
esenţial, întrucât întâlnim multiple contexte în care sensul
puterii este pur „negativ sau represiv, în delimitarea (sa a –
adăugirea mea) potenţialului subiectului uman”701, trebuie să
avem în vedere, în acelaşi timp, un demers critic al libertăţii
umane, pe care doar examinarea puterii dintr­o perspectivă mai
cuprinzătoare o poate înlesni. Altfel, observă McKerrow,
concentrându­ne, exclusiv sau măcar excesiv, asupra ierarhiei
dominanţi/dominaţi, putem pierde din vedere „existenţa
multiplelor clase (sociale – adăugirea mea), grupuri, sau chiar
indivizi care exercită unii asupra altora puterea în măsuri
variate”702. Prin urmare, constată McKerrow, critica relaţiilor
sociale trebuie întreprinsă în contextul unui spectru mai larg de
posibilităţi.

698
Ibidem.
699
Ibidem.
700
Ibidem, p. 131.
701
Ibidem.
702
Ibidem.

266
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

În acest sens, criticul apelează la scrierile lui Michel


Foucault, teoreticianul care s­a ocupat cu predilecţie de
„efectele ubicuităţii puterii în viaţa de fiecare zi, articulând o
concepţie despre putere ce provoacă formula putere­repre-
sivitate, proprie tezei dominării”703. Forma specială a criticii lui
Foucault, apreciază McKerrow, poate fi apropriată cu succes
din perspectiva retoricii critice. Atâta timp cât „munca profun-
dei transformări”704 îşi găseşte atmosfera propice, cea a „criti-
cismului permanent” sau a „scepticismului nelimitat”705, critica
libertăţii nu are în vedere vreun obiectiv predeterminat. Dimpo-
trivă. Rezultatele criticii sunt mereu provizorii, nesatisfăcătoare
în sine, întrucât „noile relaţii sociale care emerg dintr­o reacţie
la un demers critic constituie ele însele noi forme de putere”706,
care, ca atare, devin prerogativul scepticismului într­o formulă a
sa reînnoită.
Ray McKerrow remarcă faptul că scepticismul lui
Foucault se diferenţiază radical de cel al lui Rene Descartes sau
al lui David Hume, întrucât întreprinderile transformatoare ale
lui Foucault nu sfârşesc niciodată în regimul futilităţii. Filosofia
lui Foucault îşi propune libertatea de a se sustrage, în mod
sănătos, în vederea celor mai nobile scopuri – iar libertatea, în
sine, reprezintă un asemenea scop – dogmelor de orice fel. Prin
urmare, demersul criticismului permanent al lui Michel
Foucault pune sub semnul întrebării aparenta „naturaleţe“ a
oricărei forme de existenţă, cunoaştere sau putere, punând
accentul pe caracterul, dimpotrivă, construit al acestora şi
creând, astfel, noi posibilităţi ale gândirii şi acţiunii umane.

703
Ibidem.
704
Ibidem.
705
Ibidem.
706
Ibidem.

267
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Astfel, apreciază McKerrow, Foucault îşi asumă o


„analiză istorică non­tradiţională”707, întrucât, în demersul său
interogativ vizavi de caracterul „totalizator”708 al oricărei istorii
intelectuale tradiţionale, filosoful se concentrează, îndeosebi,
asupra „discontinuităţilor”709 inerente oricărei istorii intelectuale
a omenirii şi are în vedere identificarea raţiunilor pentru care
anumite relaţii sociale se configurează, desigur, în detrimentul
tuturor celorlalte. Foucault ne învaţă, zice criticul, că nu există
nici un fel de „adevăr universal”, care să constituie un punct
real de referinţă al progreselor umanităţii, prin urmare, cel mai
bun lucru pe care ni­l putem propune este să ne păstram
libertatea, demers posibil atâta timp cât nu contribuim la
proliferarea formelor de existenţă, cunoaştere şi putere pe care
cei din jur le consideră, pur şi simplu, de la sine înţelese.
În acelaşi timp, ne previne McKerrow, nu trebuie să
înţelegem scepticismul lui Foucault ca pe o formă de perfecţio-
nism intelectual, înregimentat într­o „structură normativă
particulară”710. Pe de altă parte, criticismul permanent al lui
Foucault nu trebuie confundat nici cu anarhismul: „pur şi
simplu, nu privilegiază nici una dintre opţiunile pe care analiza
le oferă spre considerare”711. Într­adevăr, la o privire mai atentă,
observăm, alături de McKerrow, faptul că, o dată ce am reuşit
să identificăm modalităţile “virtual invizibile, care s­au strecurat
la un nivel atât de profund şi de izolat în propriul noastru trecut
încât au devenit anonime” 712, până la revoltă nu mai este decât

707
Ibidem.
708
Ibidem.
709
Ibidem.
710
Ibidem.
711
Ibidem.
712
Ibidem, p. 132.

268
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

un pas. Însă anarhismul nu înseamnă altceva decât „libertate


fără rost”713, care, mai mult, o dată realizat, va genera propen-
siunea spre consolidarea poziţiei privilegiate obţinute, precum
în cazul oricărei practici a dominării. În schimb, încheie
McKerrow, Michel Foucault, care nu privilegiază absolut nimic,
pare scutit de o astfel de ameninţare.
În ce priveşte caracterul ubicuu al puterii, McKerrow
semnalează faptul că analiza lui Foucault nu se concentrează
exclusiv asupra chestiunii legitimităţii statului. O astfel de
opţiune este, cu siguranţă, una limitatoare, în orice analiză a
puterii. Foucault, în schimb, îşi propune să urmărească
caracterul insinuant al puterii în întregul „corp social”714. Astfel,
critica lui Foucault are în vedere două tipuri de analize: pe de o
parte, este vorba despre analiza statelor şi a puterii economice;
pe de altă parte, însă, Foucault se angajează într­o analiză mai
profundă, orientată politic, a sistemelor de gândire, distorsio-
nate, firesc, din perspectiva unei ideologii sau a alteia.
Foucault propune, deci, două modalităţi radical diferite,
fundamentate istoric, de a conceptualiza puterea: „schema
contract­opresiune, cu caracter juridic şi schema dominare­
represivitate sau război­represivitate, pentru care opoziţia perti-
nentă nu este cea dintre legitim şi ilegitim, ca în cazul primei
scheme, ci cea dintre luptă şi supunere”715. În contextul
dichotomiei de mai sus, observă McKerrow, discursul puterii se
configurează „calitativ diferit”716. Astfel, firesc, primul tip de
discurs va vorbi în termeni de „drepturi, obligaţii şi posibilitatea

713
Ibidem.
714
Michel Foucault, Power/ Knowledge, Pantheon Books, New York,
1980 apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 132.
715
Ibidem.
716
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 132.

269
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

schimbului de putere prin intermedierea legală a intereselor


aflate în conflict”717. De pildă, remarcă McKerrow, concepţiile
democrate asupra puterii, specifice lumii vestice, pun accentul
pe caracterul raţional şi ordonat al acesteia, în timp ce anga-
jează, profund, temele discursive în conştiinţa participanţilor. În
particular, observă McKerrow, criticismul contemporan îşi
aproprie retorica (politică) într­o manieră similară, luând
perspectiva „juridică“ drept model fundamental al practicii
evaluării.
Pe de altă parte, însă, tipul de discurs ce rezultă, în
termenii lui Foucault, din „ipoteza nietzscheeană”718 va angaja
„teme ale opoziţiei forţelor în conflict, luptă şi, în ultimă
instanţă, război”719. Tema opresiunii nu va apărea, observă
McKerrow, în discursul de tip juridic decât în condiţiile „supra-
extinderii drepturilor, ale încălcării contractelor sau ale
neîndeplinirii obligaţiilor”720. În contextul celeilalte perspective,
însă, tema discursivă a represivităţii „va apărea atât ca justi-
ficare pentru apelul la forţă, cât şi ca ilustrare”721 a conse-
cinţelor politice ale războiului. Dacă ne punem problema
capcanei implicite în care „viziunea consolidată a grupului
dominant” prinde orice evaluare critică a „retoricii războiului”
predominante în vest, criticul răspunde apreciind că nu este
cazul, iar în sprijinul propriei afirmaţii aduce teza lui Phillip
Wander, potrivit căreia aceste evaluări nu reprezintă „eseuri
care întreprind o «cotitură ideologică»”722, întrucât un astfel de

717
Ibidem.
718
Ibidem.
719
Ibidem.
720
Ibidem.
721
Ibidem.
722
Ibidem.

270
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

atribut ar „reflecta existenţa crizei, (ar – adăugirea mea) recu-


noaşte influenţa intereselor consolidate şi realitatea viziunilor
despre lume alternative, în timp ce (ar – adăugirea mea) solicita
analize retorice nu numai ale acţiunilor implicate, ci şi ale
intereselor reprezentate”723.
Acestor perpective din care puterea poate fi apropriată
discursiv, Foucault le contrapune o altă, a treia, opţiune, prin
intermediul căreia încearcă o corelare a „mecanismelor puterii
cu două puncte de referinţă, două limite: pe de o parte, cu regu-
lile dreptului, care oferă o delimitare formală puterii; pe de altă
parte, cu efectele de adevăr pe care această putere le produce şi
le transmite şi care, la rândul lor, reproduc puterea
respectivă”724.
Astfel, în triunghiul putere­drept­adevăr, interdepen-
denţele se reglează în şi prin intermediul discursului, constată
McKerrow: “Există multiple relaţii de putere care permează,
caracterizează şi constituie corpul social, iar aceste relaţii de
putere nu pot fi ele însele stabilite, consolidate sau imple-
mentate în absenţa producţiei, acumulării, circulării şi
funcţionării unui discurs”725. Prin urmare, discursul este cel care
aduce puterea în contextul relaţiilor sociale şi tot el „dă expresie
ideologiei reprezentate de exersarea puterii în relaţia
respectivă”726 particulară.

723
Phillip Wander, „The ideological turn in rhetorical theory”, Central
States Speech Journal, 34, pp. 1-18, apud Raymie McKerrow, op.
cit., în loc. cit., p. 132.
724
Michel Foucault, op. cit., apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc.
cit., p. 132.
725
Ibidem.
726
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 133.

271
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Dacă, aşadar, discursul constituie mediul preferat de


operare al puterii, la toate nivelurile societăţii – instituţional, la
nivel de grup şi la nivel individual – sarcina retoricii critice,
constată McKerrow, constă în „subminarea şi expunerea
discursului puterii, cu scopul de a îi deturna efectele într­o
relaţie socială”727 particulară. Dacă, la nivelul statului, o astfel
de întreprindere are un caracter specific, în afara statului
„localizarea puterii are loc în contextul unui mediu instabil şi
schimbător al relaţiilor sociale”728. Criticul, prin urmare, trebuie
să se concentreze asupra „microfizicii puterii”729 pentru a sesiza
ce anume susţine practicile sociale. În acest mod, constată
McKerrow, putem concepe puterea drept forţă productivă şi nu
represivă: “o forţă activă, potenţial pozitivă, care creează relaţii
sociale şi le susţine prin intermediul aproprierii discursului, care
„modelează” relaţiile (respective – adăugirea mea) prin formele
sale expresive”730.
În spatele abordării lui Foucault, apreciază McKerrow,
se află convingerea că „puterea care se exercită în termeni de
lege şi drept suveran transformă sau [...] naturalizează relaţia
socială: ea devine norma, în timp ce discursul corelat cu
menţinerea sa va fi «normal»”731. Prin urmare, orice provocare
la adresa sa devine anormală şi iraţională, de unde rezultă un
adevărat „stigmat” ce planează asupra agenţilor schimbării,
chiar dacă aceştia acţionează în contextul limitelor „ordinii
puterii”732. Puterea, prin urmare, nu poate fi calificată drept

727
Ibidem.
728
Ibidem.
729
Ibidem.
730
Ibidem.
731
Ibidem.
732
Ibidem.

272
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

„posesiune sau conţinut”733, ci, pur şi simplu, ea reprezintă „o


parte integrală a relaţiilor sociale”734. Mai mult, puterea „se
exprimă anonim, în modalităţi neintenţionate, la un nivel
«profund», putând avea origini în izolarea propriului nostru
trecut”735.
Prin urmare, apreciază McKerrow, potrivit perspectivei
foucauldiene, agentul schimbării se caracterizează printr­o
profundă înţelegere a raţiunii din spatele formelor curente ale
relaţiilor sociale de putere, înţelegere care nu necesită identi-
ficarea agentului schimbării responsabil de configuraţia curentă
respectivă. Această nu înseamnă, însă, că rolul de participanţi
activi la schimbare/menţinere a anumitor relaţii sociale (de
putere) al persoanelor poate fi trecut, în vreun fel, cu vederea.
Dimpotrivă. Dacă eludăm sau obnubilăm acest aspect, încheie
criticul, la ce bun identificarea posibilităţilor oferite de
libertate?
În ultimă instanţă, Ray McKerrow se întoarce înspre
relaţia dintre putere şi adevăr, într­o încercare de a estima „rolul
discursului ca agent al adevărului”736. Dacă respingem, zice
criticul, orice criteriu universal de evaluare a demersului retoric,
se cheamă că am abandonat cu totul concepţia platoniciană şi că
am revenit la sofism? Răspunsul lui McKerrow, şocant, este
pozitiv. Însă criticul precizează imediat că este vorba despre o
simplă deturnare a atenţiei dinspre „o expresie a «adevărului»
ca opus «falsei conştiinţe»”737 care, însă, are la bază două
presupoziţii: în primul rând, că ideologia ar fi cu necesitate

733
Ibidem, p. 134; sublinierea autorului.
734
Ibidem.
735
Ibidem.
736
Ibidem.
737
Ibidem.

273
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

falsă; în al doilea rând, că numai cunoaşterea „ştiinţifică” ar


constitui cunoaştere „reală” sau „adevărată”738. Însă astfel de
perspective au fost, deja, discreditate pe scena teoriilor culturii,
în baza argumentului că „a privi ideologia în termeni de adevăr
şi fals înseamnă a acorda atenţie privilegiată caracterului său,
tipizându­l ca produs, mai degrabă decât ca proces”739.
Orişicât, apreciază McKerrow, retorica critică identifică
în abordarea „adevărului” un obiectiv adecvat pe care şi­l poate
propune. Însă, aşa cum prescrie Foucault, trebuie să ne
concentrăm asupra „«efectelor de adevăr», aşa cum se exprimă
acestea în relaţiile sociale tipizate de putere”740. McKerrow îl
citează pe Foucault, în această instanţă, iar cuvintele acestuia
din urmă par de neînlocuit: „Lucrul cel mai important de
reţinut, cred, este că adevărul nu se află în afara puterii, adevă-
rului nu îi lipseşte puterea: contrar unui mit a cărui istorie şi
funcţionalitate compensează (absenţa – adăugirea mea) stu-
diului ulterior, adevărul nu este nici recompensa spiritelor libere
[...] şi nici privilegiul celor care au reuşit să se proclame liberi.
Adevărul este ceva ce ţine de această lume: este produs în
virtutea unor multiple forme de constrângere. Şi induce efecte
reglementate ale puterii. Fiecare societate are propriul regim al
adevărului, «politica sa generală» în ce priveşte adevărul”741.
Prin urmare, analiza discursului puterii trebuie să îşi
asume, consideră McKerrow, „«normalizarea» limbajului,
menită să menţină status quo­ul”742. Atâta timp cât se concen-

738
Ibidem.
739
Ibidem.
740
Ibidem, p. 135.
741
Michel Foucault, op. cit., apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc.
cit., p. 135.
742
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 135.

274
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

trează asupra descrierii a „ceea ce este”, în detrimentul, firesc,


al lui „ceea ce trebuie să fie”743, criticul se află în poziţia
propice de a expune posibilităţile libertăţii. Caracterizarea
reînnoită a imaginilor schimbă relaţiile de putere şi, astfel,
creează o nouă ordine „normală”, „adevărul” reprezentând „ceea
ce este oferit de nou articulata versiune acceptată ca temei al
revizuirii relaţiilor sociale”744. Astfel, o dată reinstanţiat, într­o
manieră inedită, în contextul relaţiilor sociale, demersul critic
continuă.
Încheindu­şi pledoaria pentru considerarea atât a criticii
dominării, cât şi a criticii libertăţii, drept contexte teoretice
necesare în orice tentativă de a înţelege sensul noii sale retorici
critice, Ray McKerrow se întoarce, în a doua parte a studiului
său, înspre ceea ce a numit, în planul său al eseului, porţiunea
practică a întreprinderii critice. Ca mereu, însă, şi înaintea
acestei analize, ce implică referirea la principiile practicii
critice – cum ştim, deja, din introducere – criticul îşi ia măsurile
de precauţie necesare. Astfel, McKerrow precizează că nu
intenţionează să stabilească vreo metodologie – în sensul
„îngust de formulă sau prescripţie”745 – aferentă practicii
retoricii critice, ci, dimpotrivă, doreşte să sublinieze trăsăturile
fundamentale ale unei „orientări”746 ce oferă direcţie criticului,
atunci când acesta se apropie de obiectul său de studiu. Însă
acest obiect de interes al retoricii critice necesită, înainte de
orice discuţie a principiilor practicii critice, o investigaţie
suplimentară.

743
Ibidem.
744
Ibidem.
745
Ibidem.
746
Ibidem.

275
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Astfel, Ray McKerrow consemnează trăsătura tradi-


ţională esenţială a „adresei publice”, şi anume faptul că este
„(con)centrată pe agent”747. Atâta timp cât retorica critică nu va
încerca o orientare radical diferită înspre obiectul său de interes,
observă criticul, ea va fi condamnată la „perpetuarea modelului
tradiţional de criticism”748 retoric. Astfel, propune McKerrow,
trebuie să efectuăm o inversiune a sintagmei „adresă publică”,
astfel încât întreprinderea critică să dobândească noul profil
non­tradiţional care să o scutească de neajunsurile abordărilor
critice prealabile. „Adresa publică” devine „simbolism ce
adresează un public” sau „discurs care se adresează unui
public”749 şi, astfel, îndepărtează imaginea, achiziţionată istoric,
de „mesaj preconceput, având un început, un mijloc şi un sfârşit
[...], ce poate fi localizat în spaţiu şi timp ca eveniment izolat
sau poate fi plasat într­o «situaţie retorică» din care se dezvoltă
şi căreia îi răspunde”750.
McKerrow notează că, cel mai adeseori, produsele
discursive au un caracter mediat; ele „nu mai constituie
proprietatea simplă a relaţiei dintre orator şi public”751. Astfel,
majoritatea mesajelor mediate au ca trăsătură fundamentală
fragmentarea. Acest lucru face necesară apariţia unui rol inedit
al criticului, şi anume cel de „«inventator» – cel ce interpre-
tează pentru consumator înţelesul fragmentelor colecţionate în
forma textului sau a adresei”752. Dacă abordarea retorică a
comunicării mediate trebuie să ţină seama de caracterul

747
Ibidem.
748
Ibidem.
749
Ibidem, p. 136.
750
Ibidem.
751
Ibidem.
752
Ibidem.

276
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

„fragmentar, lipsit de conexiuni, chiar contradictoriu sau,


provizoriu, opoziţional”753 al formelor sale de prezentare,
sarcina criticului retoric devine aceea de a „construi adrese din
ţesătura experienţei mediate, înainte de a emite aprecieri cu
privire la ce ne spun adresele respective despre viaţa socială”754.
Cu alte cuvinte, criticul are mandatul de a corela în înţelesuri
porţiuni dispersate de discurs, realizând o construcţie argumen-
tativă care să îl ajute în „iluminarea unor practici sociale care,
altfel, ar rămâne ascunse sau de la sine înţelese”755.
Ca „inventator”, criticul devine mai mult decât un
simplu observator al scenei sociale. În plus, va avea la înde-
mână, ca text, „mai mult decât scenarii tradiţionale (de tipul –
adăugirea mea) «orator­public», atunci când se angajează în
întreprinderea critică”756. Vestea bună, notează McKerrow, este
că, atâta timp cât ne asumăm caracterul mediat al comunicării
contemporane, o serie de fenomene culturale de interes acade-
mic major pot fi „recuperate”, din perspectiva criticismului
(retoric). În acest sens, întreaga „cultură populară”/pop cultura
(popular culture, în limba engleză) dobândeşte un loc central în
întreprinderea critică, de unde putea fi etichetată, pur şi simplu,
drept „oportunitate pierdută”757 până la momentul respectiv.
McKerrow remarcă pericolul unei „extensiuni a formelor de

753
Ibidem.
754
Ibidem.
755
Ibidem.
756
Ibidem.
757
Kathleen Turner, „Rhetoric of, by, and for the media: Public
address studies in an age of mass communication”, Central States
Communication Association, Cincinnati, April 1986, apud Raymie
McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 136.

277
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

analiză tradiţionale”758, prin intermediul căreia pop cultura ar fi


apropriată punând accentul pe agent, în detrimentul simbolului:
o astfel de abordare ar „perpetua, pur şi simplu, clişeele moder-
niste în construcţia sa, (întreprinsă – adăugirea mea) prin
lentilele mioape ale unei viziuni predefinite a (resurselor –
adăugirea mea) media, potrivit căreia acestea reprezintă (simple
– adăugirea mea) «deşeuri culturale», a unor criterii elitiste de
excelenţă”759.
În final, McKerrow notează beneficiile pe care inclu-
derea „faptelor de viaţă”760 în regimul simbolic ce adresează
variate tipuri de public le poate avea în ce priveşte influenţarea
viziunii despre lume a adolescenţilor din ziua de azi, al căror
„gust” pentru „marile discursuri ale unor oratori de multă vreme
plecaţi dintre noi”761 a devenit cvasi­nul. Dacă dorim să
împiedicăm proliferarea „formelor sterile de criticism”762, zice
McKerrow, devine urgentă orientarea retoricii critice înspre
simboluri, în detrimentul agenţilor, în conceperea procesului de
adresare a variatelor tipuri de public.
Ray McKerrow îşi continuă raţionamentul, precizând că
principiile retoricii critice, graţie modificărilor pe care le
execută în ce priveşte natura retoricii, se extind atât asupra
criticii dominării, cât şi asupra criticii libertăţii. Nici una dintre
abordări, zice criticul, nu este completă în ea însăşi, cu toate că
poate fi parcursă în mod independent. Aceasta deoarece,
reaminteşte McKerrow, „într­adevăr, puterea statului există,
este represivă şi este disponibilă criticii. Şi, în aceeaşi măsură,

758
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 137.
759
Ibidem.
760
Ibidem.
761
Ibidem.
762
Ibidem.

278
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

este adevărat că puterea este nu numai represivă, dar şi,


potenţial, productivă, că efectele sale sunt ubicue, în viaţa
socială şi că aceste efecte sunt disponibile analizei”763. Cu toate
că, remarcă McKerrow, practica critică nu trebuie să se
concentreze asupra amândurora, fiecărei dimensiuni trebuie,
totuşi, să i se acorde un minimum de atenţie, pentru a nu eluda
anumite aspecte ce ţin de „impactul discursului puterii” 764
asupra relaţiilor sociale.
Aşadar, o retorică critică exhaustivă oferă principii care
să confere o „orientare comună ambelor perspective, în ce
priveşte (aşa­numita – adăugirea mea) ideologiekritic” 765, în
timp ce, prin ideologiekritic, McKerrow înţelege „producerea
cunoaşterii, adecvată scopurilor puterii şi, poate, ale schimbării
sociale”766. Prin urmare, sarcina iniţială a retoricii critice,
indiferent dacă aceasta ia forma unei critici a dominării sau a
libertăţii, se traduce în „construirea unui raţionament care
identifică integrarea puterii şi cunoaşterii şi deliniază rolul
puterii/cunoaşterii în (procesul de – adăugirea mea) structurare
a practicilor sociale”767. Atâta vreme cât criticul vede adresa
(publicului) în forma „fragmentelor textuale” şi în condiţiile în
care nu există „principii suplimentare”768 de luat în seamă,
acesta se va angaja în demersul retoricii critice de pe o poziţie

763
Ibidem; sublinierile autorului.
764
Ibidem.
765
Ibidem.
766
Frank Lentricchia, Criticism and social change, University of
Chicago Press, Chicago, 1983, apud Raymie McKerrow, op. cit., în
loc. cit., p. 137.
767
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 137.
768
Ibidem.

279
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

iniţială cât se poate de „clară”, de „curată”, ceea ce, consideră


McKerrow, constituie un excelent început.
În cele din urmă, criticul procedează la identificarea
câtorva dintre principiile esenţiale care „descriu, fără să
limiteze, orientarea sugerată de retorica critică”769. Primul astfel
de „principiu” listat de McKerrow afirmă că „«Ideologiekritic»
nu este, de fapt, o metodă, ci o practică/acţiune (practice, în
limba engleză)”770. La ce se referă acest lucru? Cel mai simplu
spus, la renunţarea la „preocupări metodologice”771. McKerrow
atrage atenţia asupra „lecţiei” lui Kenneth Burke, şi anume
faptul că „interpretările creative sunt constrânse de sistemati-
citatea unei metode”772. Cu toate că majoritatea criticilor nu se
folosesc de această învăţătură, apreciază McKerrow, „din
punctul de vedere al practicii, înţelegerea şi evaluarea sunt unul
şi acelaşi lucru”773. Descrierea însăşi, observă criticul, este deja
o evaluare, în virtutea „alegerii a ceea ce va fi descris, în
detrimentul a ceea ce nu va fi descris”774. Burke atenţiona că
orice selecţie implică o respingere, iar acest lucru se aplică atât
actului critic, cât oricărui act simbolic „ce devine obiect (de
interes – adăugirea mea) al unei perspective critice”775.
Acest lucru, notează McKerrow, nu înseamnă că
criticul ar fi un anarhist, ci doar că el operează din interiorul
unei perspective sau al unei „orientări”: „a îmbrăţişa un set de
principii nu angajează pe cineva în prescriptivism mai mult

769
Ibidem.
770
Ibidem; sublinierea autorului .
771
Ibidem.
772
Ibidem.
773
Ibidem; sublinierea mea.
774
Ibidem.
775
Ibidem.

280
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

decât face ca actul critic să fie lipsit de direcţie”776. Prin urmare,


orientarea sau perspectiva reprezintă „nivelul cel mai puţin
restrictiv din care poate fi lansat actul critic”777, întrucât, în timp
ce aduce la îndemâna evaluării critice un număr semnificativ de
posibilităţi cu rol de „dovezi” în întreprinderea critică, permite,
în aceeaşi măsură, criticului să rămână creativ în aprecierea sa a
„efectelor de adevăr” asupra practicilor sociale.
Principiul al doilea al retoricii critice sună, simplu:
„Discursul puterii este material”778. Ca în cazul precedent,
McKerrow elaborează pe marginea propriei aserţiuni. Dacă
orice ideologie există, în sens material, în şi prin discursul care
o exprimă, iar agenţii (umani), mereu deja interpelaţi ideologic,
deţin abilitatea de a modifica discursul, trebuie să ne îndreptăm
atenţia, consideră McKerrow, asupra „dimensiunii sociale sau a
conştiinţei unei colectivităţi care utilizează sau aderă la un
discurs particular”779. Dacă aderăm la modelul tradiţional
(nemediat) orator­public, în practica critică, trebuie să avem în
vedere caracterul deja construit, ca subiect, al publicului, în
timp ce modelul, ca atare, implică discursul „într­o manieră care
susţine relaţiile de dominare curente”780. Oratorul (tradiţional),
prin urmare, va contribui la proliferarea dialecticii controlului
şi, desigur, atâta vreme cât nu întreţine o relaţie dialectică cu
ideologia, nu va reuşi să rămână agent în contextul sistemului
social.
Materialitatea discursului, pe de altă parte, atrage
atenţia asupra „praxis”­ului folosit de retorica critică. Dacă

776
Ibidem.
777
Ibidem.
778
Ibidem.
779
Ibidem.
780
Ibidem, p. 138.

281
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Aristotel înţelegea prin praxis înţelepciunea practică, oferind


termenului conotaţia sa etică tradiţională, retorica critică,
precizează McKerrow, renunţă la această dimensiune, înţele-
gând prin praxis un mod de a acţiona în manieră transforma-
toare asupra relaţiilor sociale, cât se poate de reale pentru
participanţii la configurarea lor, însă fictive, în ce priveşte
caracterul lor construit în şi prin discurs. Retorica critică, prin
urmare, nu elimină exigenţele etice, însă le plasează într­un plan
secund, în prim plan lăsând loc acţiunii transformatoare, sau cel
puţin identificării posibilităţilor de transformare a relaţiilor
sociale. Dacă, întâmplător, zice criticul, rezultatul practicii
critice poate fi evaluat din perspectivă etică, nu trebuie să
înţelegem de aici că acesta at fi fost raison d’etre al demersului
critic.
Chiar dacă ceea ce oamenii percep drept „real” poate fi
creat în manieră non­discursivă, acest lucru nu ne poate deturna
atenţia, constată McKerrow, dinspre conştientizarea faptului că
„discutarea unor astfel de practici (non­discursive – nota mea.)
are loc în termeni de practici discursive”781. Prin urmare,
încheie criticul, pentru a îşi îndeplini scopul transformator,
analiza praxis­ului social trebuie „să discute în termeni concreţi
acele relaţii care sunt „reale” – care constrâng, realmente,
discursul, şi fac acest lucru în modalităţi pe care rareori le
percepem în absenţa unei astfel de analize”782.
În ce priveşte al treilea principiu pe care McKerrow îl
identifică, acesta ne spune că „retorica reprezintă cunoaştere
doxastică şi nu epistemică”783. Pentru a înţelege implicaţiile
acestui principiu asupra orientării critice pe care o propune,
781
Ibidem; sublinierea mea.
782
Ibidem.
783
Ibidem; sublinierea autorului.

282
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

McKerrow procedează la o redefinire a conceptului însuşi de


doxa. În acest sens, criticul apreciază că orice viziune a retoricii
din perspectivă epistemică nu face decât să o supună reabilitării,
din perspectiva unor criterii universale de evaluare, demers pe
care, cum am văzut, McKerrow îl aprecia negativ. În schimb,
propune criticul, o abordare pozitivă „reasertează valoarea teri-
toriului retoricii – doxa – şi, astfel, resituează teoria şi practica
într­un context mult mai favorabil continuităţii acesteia”784.
Ray McKerrow face referinţă la modalitatea în care
Hariman reconceptualizează doxa, într­o manieră care o
desprinde de opoziţia cu episteme, corelând­o cu sensul
tradiţional de „opinie”, dar şi cu cele, mai puţin obişnuite, de
„reputaţie” (reputation, în limba engleză), sau „privire” (regard,
în limba engleză), care „funcţionează în aceeaşi măsură în sens
de ascundere, pe cât în sens de revelare”785. Această interpretare
poziţionează doxa într­o relaţie inedită cu aletheia sau adevărul
– care, în sensul etimologic, desemnează, cum ne amintim,
„starea de ne­ascundere” – şi, astfel, „această dinamică a ascun-
derii şi neascunderii (adevărul) – a autor­izării şi marginalizării
– constituie mijlocul prin care determinăm ceea ce credem, ce
cunoaştem şi ce considerăm adevărat”786. Astfel, apreciază
McKerrow, retorica critică se fundamentează pe cunoaşterea
doxastică, care ne permite să eludăm starea sa de adevăr,
concentrându­ne, în schimb, asupra modalităţilor în care
„simbolurile ajung în posesiunea puterii – ce «fac» acestea în
societate, iar nu ce «sunt»”787.

784
Ibidem, p. 139.
785
Ibidem.
786
Robert Hariman, op. cit., apud Raymie McKerrow, op. cit., în loc.
cit., p. 139.
787
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 139.

283
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

În ce priveşte cel de al patrulea principiu al retoricii


critice, McKerrow propune: „Numirea reprezintă actul simbolic
central al unei retorici nominaliste”788. Criticul explică:
schimbarea contextului determină modificarea „înţelesurilor
inerente practicilor sociale legitimate de reacţia la un nume” 789
şi, astfel, subiectul va fi „fracturat” într­o multitudine de iden-
tităţi prin actul percepţiei sau al numirii. Prin urmare, deduce
criticul, caracterul nominalist al retoricii critice pare să
constituie o consecinţă adecvată a identităţii sale doxastice (şi
nu epistemice), întrucât „se potriveşte cu natura contingentă a
realităţii sociale, în care oamenii sunt atât subiecţi, cât şi supuşi
(subjected, în limba engleză)”790. Retorica critică, deci, împăr-
tăşeşte cu viziunea lui Foucault orientarea nominalistă: precum
istoriile lui Foucault, retorica critică se concentrează nu asupra
lucrurilor, ci asupra termenilor care numesc, în diferite
momente, lucrurile, transformându­le în obiect de interes al
dezbaterilor şi raţionamentelor.
Principiul al cincilea expus de McKerrow anunţă că
„Influenţa nu înseamnă cauzalitate”791. Criticul observă că, dată
fiind „contingenţa de care se preocupă, istoric, retorica”792, a
aserta influenţa unui simbol se traduce în afirmaţia potrivit
căreia simbolul respectiv are un anume impact asupra altor
simboluri (McKerrow concede că acest impact poate fi
apropriat, la nevoie, sub numele de „cauză uşoară” (soft cause,
în limba engleză)). Întrucât prezenţa unui simbol are caracter
măcar potenţial, dacă nu actual, „noţiunea «influenţei» respinge

788
Ibidem, p. 140; sublinierea autorului.
789
Ibidem.
790
Ibidem.
791
Ibidem, p. 141; sublinierea autorului .
792
Ibidem.

284
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

tezele gemene potrivit cărora, pe de o parte, nimic nu este


corelat cu nimic (culturalism) şi, pe de altă parte, că totul este
determinat de câte ceva (structuralism)”793. Mai mult, dacă, aşa
cum am constatat, faptul că nu există nici un fel de legătură
necesară între o expresie ideologică şi clasa socială căreia un
individ îi aparţine nu împiedică posibilitatea schimbării sociale,
din punctul de vedere al retoricii critice, aceasta înseamnă, pur
şi simplu, că „imboldul spre schimbare încă nu a fost articulat –
actul simbolic necesar care leagă ideologia de poziţia socială
încă nu a fost creat”794. Însă, precizează McKerrow, aceasta nu
înseamnă altceva decât că actul simbolic respectiv poate apărea,
că, mai mult, el „trebuie inventat, în aşa fel încât să se
acomodeze «diferenţei» existente”795.
Următorul principiu al criticii retorice, al şaselea,
consemnează că „absenţa este la fel de importantă ca prezenţa
în înţelegerea şi evaluarea acţiunii simbolice”796. Pe scurt,
explică McKerrow, dat fiind că termenii nu sunt neconectaţi,
„în formarea unui text, din fragmente a ceea ce a fost spus,
«imaginea» ce rezultă trebuie contrapusă atât lui «ceea ce este
absent», cât şi lui «ceea ce este prezent»”797. Răspunsurile la
anumite întrebări constituie tot atâtea întreprinderi discursive
care ascund, în aceeaşi măsură în care revelează: ele exprimă un
conţinut care adresează întrebarea pusă, în timp ce nu exprimă
răspunsurile la toate întrebările nepuse. Mai mult, inferenţele
bazate pe astfel de răspunsuri funcţionează, cel mai adesea, în

793
Ibidem.
794
Ibidem.
795
Ibidem.
796
Ibidem, p. 142.
797
Ibidem.

285
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

interesul celor care „controlează atât cunoaşterea, cât şi puterea


pe care aceasta o oferă”798.
Principiul al şaptelea al retoricii critice atestă că
„fragmentele conţin potenţialul pentru interpretări polisemice,
mai degrabă decât monosemice”799. Cu toate că, apreciază
McKerrow, este aproape superfluu să explicitezi un astfel de
principiu, totuşi, din princina dominării criticilor moderniste,
potrivit cărora „comunicarea mediată [...] promovează declinul
criteriilor culturale”800, o astfel de întreprindere merită atenţie
reînnoită. Criticul apreciază că demersului critic modernist,
privind (produsul) media din perspectivă monosemică, limi-
tează criticismul ideologic la simpla „rezistenţă” pe care agentul
cultural o dobândeşte faţă de impoziţia unor înţelesuri culturale
care nu se potrivesc, neapărat, identităţii sale. Chiar dacă această
achiziţie nu este lipsită de valoare, consemnează McKerrow,
este vorba, mai degrabă, de o valoare negativă. O retorică
critică polisemică, în schimb, „dezvăluie o lectură subordonată
sau secundară, ce conţine seminţele subversiunii sau ale
respingerii autorităţii, chiar în timp ce lectura principală pare să
confirme puterea normelor culturale dominante”801.
Ultimul şi cel mai interesant principiu al retoricii critice
sună, simplu: „Criticismul este un act performativ (a
performance, în limba engleză)”802. McKerrow adună sensul
principiilor anterioare într­o interpretare a retoricii critice drept
practică a acţiunii şi a criticului (retoric) drept inventator care
„argumentează sau susţine o interpretare a fragmentelor colecţio-

798
Ibidem.
799
Ibidem; sublinierea autorului.
800
Ibidem.
801
Ibidem, p. 143.
802
Ibidem; sublinierea autorului.

286
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

nate”803 de text care se adresează unui public. Actul performa-


tiv, prin urmare, „mută accentul dinspre criticismul ca metodă
înspre critica înţeleasă ca practică (socială – adăugirea mea)”804.
Acest principiu, adaugă Ray McKerrow, vine în spri-
jinul intervenţiei profesorului Philip Wander, a cărei contribuţie
la dezvoltarea criticismului retoric McKerrow o mai anunţase
într­un moment anterior al studiului său. Iată că, în finalul
analizei sale a retoricii critice, McKerrow se întoarce la Wander
şi la „cotitura ideologică” în criticism pe care acesta din urmă o
considera necesară. Însă criticul consideră că viziunea lui
Wander, potrivit căreia „criticismul întreprinde o cotitură
ideologică atunci când recunoaşte existenţa unor interese legi-
time puternice de care beneficiază şi care susţin constant politici
şi tehnologii care ameninţă viaţa de pe planetă”805, semnalează
un pericol al cărui sens este mai larg decât cel întrevăzut de
acesta din urmă. Indiferent dacă Wander are sau nu în vedere
„ieşirea intelectualilor pe stradă ca revoluţionari, în sensul practic
al cuvântului”806, practica retoricii critice, zice McKerrow, se
poate refugia în ceea ce Michel Foucault apăra în propria
contribuţie academică: caracterul său particular.
Astfel, sensul practicii (retoricii critice), zice McKerrow,
poate fi cel mai bine ilustrat de cuvintele lui Lentricchia,
potrivit cărora un inlelectual (particular) este „un (intelectual –
adăugirea mea) a cărui muncă radicală de transformare, a cărui
luptă împotriva represiunii are loc în locul instituţional(izat)
particular unde (acest intelectual – adăugirea mea) se află şi în

803
Ibidem.
804
Ibidem.
805
Phillip Wander, op. cit., în loc. cit., apud Raymie McKerrow, op.
cit., în loc. cit., p. 143.
806
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 143.

287
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

termenii propriei sale expertize, în termenii inerenţi propriei


sale funcţionalităţi ca atare”807. O astfel de viziune, încheie
McKerrow, conferă sens înseşi teoriei critice, subsumând­o
practicii critice; teoria devine „actul performativ al (criticului)
retoric care susţine criticismul în termeni de lectură inteligentă a
discursului puterii”808.
În final, criticul subliniază caracterul de­sine­stătător al
practicii critice, care, eliberată de orice legitimare care se
revendică de la anumite criterii universaliste ale raţiunii,
„celebrează propria dependenţă de contingenţă, de doxa ca
temei al cunoaşterii, de nominalism, care consideră că însuşi
temeiul înţelesului limbajului este doxastic şi de criticism, privit
ca act performativ”809. McKerrow declară că intenţia retoricii
critice nu este, nicidecum, cea de a delegitima alte tipuri de
criticism, însă consideră absolut necesară apariţia unei orientări
generale, a unei căi înspre o conceptualizare postmodernă a
relaţiei dintre discurs şi putere. Profilul pe care ni l­a oferit
McKerrow al unei astfel de orientări îl determină pe critic să
intuiască faptul că retorica critică oferă cercetării academice atât
o viziune despre viitor, cât şi instrumentele necesare pentru a îl
aduce în fiinţă.
Cum spuneam, la începutul acestei ultime lecturi, pe
care am parcurs­o împreună, de dragul familiarizării noastre
comune cu o anumită „porţiune“ din cercetarea academică pe
domeniul Ştiinţelor comunicării din Statele Unite, realizată din
perspectiva criticismului retoric, iată­ne ajunşi la sfârşitul
aventurii. Studiul lui Ray McKerrow a constituit, cu siguranţă,

807
Frank Lentricchia, op. cit., apud Raymie McKerrow, op. cit., în
loc. cit., p. 143.
808
Raymie McKerrow, op. cit., în loc. cit., p. 143.
809
Ibidem.

288
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

o lectură dificilă, pe care, iată, am reuşit în acest moment să o


încheiem. Pe măsură ce am înaintat în raţionamentul lui
McKerrow, am sesizat, cu siguranţă, „locurile” deja familiare
nouă, graţie lecturilor şi analizelor precedente în care ne­am
angajat. Însă, în finalul acestei analize particulare, cea pe care
atât criticul McKerrow, cât şi editorul Carl R. Burgchardt, o
consemnează sub numele de criticism postmodern, se impun
câteva observaţii cu caracter rezumativ.
Încheiam secţiunea precedentă a capitolului de faţă
atrăgând atenţia, pe urmele lui William Lewis, asupra impor-
tanţei asumării caracterului mereu particular al demersului
critico­retoric. Ray McKerrow vine să sprijine concluzia
exprimată şi trăită de Lewis şi, de altfel, de mai toţi criticii
retorici pe care i­am inclus în această istorie alternativă a
abordărilor critice şi calitative pe scena cercetării în ştiinţele
comunicării. Mai mult, studiul lui McKerrow este unul
meta­teoretic, ceea ce înseamnă că abordarea sa recuperează,
din perspectiva criticismului, însuşi demersul critico­retoric ca
atare, chestionându­i premisele şi legitimitatea. Pe parcursul
acestei ultime lecturi, l­am aflat pe Ray McKerrow angajân-
du­se într­o întreprindere critico­retorică aparte, având ca obiect
de interes însuşi demersul criticismului retoric prealabil şi ca
scop crearea posibilităţii criticismului retoric viitor.
În 1989, data la care eseul lui McKerrow a fost
publicat, orientările critice generate de revoluţia iniţiată, în
1965, de Edwin Black, abordaseră, deja, cum am constatat în
scurta noastră incursiune pe teritoriul american al criticismului
retoric, fenomenul discursului din mai toate unghiurile sau
perspectivele imaginabile. La momentul respectiv, McKerrow
se afla în postura, cât se poate de legitimă, de a aprecia valoarea
euristică a abordărilor critice de până la el şi a estima, aşa cum e

289
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

firesc, posibilităţile viitoare ale demersului critic. Tot cât se


poate de firesc este ca, în loc de a expune o analiză cu sens
strict negativ a abordărilor critice de până la el, McKerrow să se
angajeze într­o construcţie pozitivă: retorica sa critică reprezintă
însăşi ieşirea din „impasul” în care, la momentul respectiv,
păreau să se găsească orientările prealabile, fiecare dintre ele
recunoscând, cât se poate de explicit, caracterul constrângător al
propriei ideologii implicite, însă limitându­se la această
recunoaştere.
Retorica critică, pe de altă parte, îşi propune nici mai
mult, nici mai puţin decât depăşirea limitelor respective, un
proiect consonant cu criticismul permanent foucauldian şi care
se angajează, atât în teorie, cât şi în practică, în procesul de
eliberare a demersului retoric de orice constrângere ideologică
cunoscută sau imaginabilă. Am văzut că, în teorie, retorica
critică are în vedere un dublu scop, orientându­se critic atât
asupra condiţiilor dominării, cât şi a condiţiilor libertăţii umane
şi identificând, în discursul puterii, locus­ul privilegiat al
criticismului, orientat, în mod nobil, înspre demistificarea sau
dezvăluirea condiţiilor eficienţei acestuia din urmă în demersul
de construcţie a unor relaţii de putere cu caracter particular. În
practică, tot discursul puterii constituie, cum am constatat,
condiţia de posibilitate pentru menţinerea, într­un echilibru
fragil, a unui dialog al criticului­inventator cu lumea simbolică,
totdeauna mediată şi fragmentară, din care acesta “ţese“,
precum Penelopa, propriile texte, numai ca să le descoase a
doua zi, de dragul, bineînţeles, al celor mai nobile scopuri.
Retorica critică, deci, înainte sau, mai bine zis, în loc de a se
propune drept metodă de cercetare a fenomenului discursiv, îşi
asumă, dimpotrivă, numai mandatul de a schiţa, în linii mari, o
orientare generală a criticismului, care, ţinând cont de

290
O istorie alternativă a abordărilor calitative şi critice …

neajunsurile demersurilor critice prealabile, să creeze noi


posibilităţi de reprezentare pe scena cercetării academice.
În acest sens, am văzut că McKerrow este primul care
se întoarce, cu intenţie recuperatoare, înspre pop cultura
americană, legitimând­o ca obiect de interes academic viabil ce
merită întreaga atenţie a criticului retoric. În alt context810 am
dezbătut pe larg efectele acestui raţionament particular al lui
Ray McKerrow, în timp ce analiza de faţă îi datorează, cum
precizam într-un moment anterior, posibilitatea mânuirii cheii
de lectură. Însă mai ales, fără studiul din 1989 al lui McKerrow,
contribuţiile multor „eroi” ai criticismului retoric american la
înaintarea proiectului cercetării academice înspre noi posibilităţi
de articulare şi reprezentare a diferenţei (culturale) nu ar fi fost,
până în ziua de astăzi, posibile.
Ce trebuie să reţinem din această lectură? Care este
moştenirea simbolică a lui Ray McKerrow pentru fiecare dintre
noi, cei preocupaţi de explorarea mediatoare şi inovatoare a
graniţelor simbolice ale demersului critico­retoric, în profilul
său actual? Cred că un răspuns posibil la această întrebare,
răspuns care, cum însuşi criticul ne avertiza, constituie, în
acelaşi timp, un ne­răspuns sau o tăcere, este sugerat tot de către
McKerrow în studiul său. Dacă, aşa cum am constatat, orice
„răgaz” pe care ni­l îngăduim pe teritoriul unei forme parti-
culare de existenţă, cunoaştere şi putere –, iar repausul legitimat
de exersarea criticismului retoric dintr­o singură perspectivă la
un moment dat nu face excepţie în acest sens – nu înseamnă
altceva decât că am obosit să mai gândim, cum spunea Karl
Marx, va trebui să ne reamintim de retorica critică pentru a

810
Georgina Gabor, op. cit., 2014.

291
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

învăţa, treptat, să ne adunăm puterile, mereu, pentru propriul


nostru demers critic viitor.
În calitate de intelectuali (particulari şi unici) ne găsim,
fiecare, menirea, în propriul „colţisor” cultural, pentru care
înregimentarea instituţională şi ideologică reprezintă nu
neapărat o limitare, ci, cum ne îndeamnă McKerrow să înţele-
gem, însăşi condiţia noastră de posibilitate ca atare. Postmo-
dernismul înseamnă însăşi această revoluţie pozitivă, această
recuperare a porţiunilor de trecut sau de istorie, care sunt tot
atâtea construcţii discursive, care oferă, încă, „seminţele” sau
„germenii” posibilităţilor viitoare, suprapusă unei eradicări
totale şi tranşante a limitărilor, de dragul unor construcţii onto-
logice, epistemologice, dar şi discursive care să ofere omului
locul şi menirea de care se simte bine reprezentat pe scenele din
toate domeniile existenţei, care îl solicită. Ray McKerrow, deci,
ne îndeamnă să îndrăznim: el a cucerit lumea cercetării
critico­retorice. Cum putem, oare, pune, vreodată, în paranteză,
lecţia sa unică?

292
Concluzii

Concluzii

Răspunsul meu la întrebarea (retorică) de mai sus poate


că nu este unul eminamente futil. Evident, şi acest răspuns, ca
toate răspunsurile pe care le putem oferi, vreodată, unor între-
bări mereu particulare, care selectează şi deliniază, mereu
tranşant, între „articulat” şi „nearticulat”, între spus şi nespus,
între ascundere şi neascundere, revelare sau adevăr (aletheia),
este unul pe măsura întrebării. În mod necesar, o dată ajunşi
împreună, pe „această pagină”, interpelarea noastră comună, în
acest moment, o constituie şi o facilitează însuşi discursul.
Răspunzând negativ la întrebarea de mai sus, afirm, în
acelaşi timp, că este momentul propice pentru dezparantezare.
Dacă paranteza susţine şi prescrie un model critic devenit,
pentru mine, personal, un simplu anacronism, este momentul
ieşirii din toate parantezele posibile, ale formelor de existenţă,
cunoaştere şi putere pe care mi le­am imaginat şi a căror
experienţă am fost binecuvântată să o am.
Paranteza – sau parantezele, nu­i aşa, pentru că, mereu,
este vorba de două: una „deschisă” şi o alta, necesar corelată cu
prima, inextricabil legată de prima, „închisă” – înseamnă atât
libertate, cât şi dominare. Paranteza sau parantezele reprezintă
oaza în care ne spunem poveştile, în linişte, în repaosul îngăduit
de spaţiul lor privilegiat, imaginându­ne, precum Husserl, pe
vremuri, că astfel ajungem în esenţa lucrului de înţeles, de
cunoscut şi de trăit. Paranteza înseamnă şi locul privilegiat al
dialogului privat pe care îl întreţinem cu o comunitate pe care o

293
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

construim tot noi, prin mijloacele discursive pe care am învăţat


să le folosim, şi pe care o chemăm la fiinţare asigurând­o
permanent că e în siguranţă, alianţele pe care le propunem sunt
sigure, iar posibilităţile reprezentaţionale pe care le oferim în
breşa respectivă sunt tot atâtea oportunităţi autentice de
auto­afirmare a vocii pe teritoriul discursului.
Însă paranteza sau parantezele pot avea mai mult decât
un caracter sporadic, insular. Ele pot deveni însuşi semnul jocu-
lui cultural în care ne­am angajat sau al politicii particulare a
cercetării care ne defineşte provizoriu. Problemele apar atunci
când paranteza sau parantezele ocupa întreg spaţiul discursiv,
până la a îl sufoca printr­o structurare, paradoxal, exhaustivă,
limitatoare, constrângătoare. În ce mă priveşte, remarc acum, la
finele acestor pagini, că este momentul pe care îl trăiesc.
Această carte pe care tocmai o închei îşi asumă, prin
urmare, dezparantezarea. În acest sens, periplul pe care l­am
întreprins împreună, pe scena cercetării de factură critico­reto-
rică în cadrul mai cuprinzător al domeniului Ştiinţelor comuni-
cării, îşi revendică şi se defineşte prin acea stare­de­
neascundere despre care s­a vorbit şi se vorbeşte în epistemo-
logie dintotdeauna. Această istorie a abordărilor critice şi
calitative ale fenomenelor comunicaţionale este istoria pe care
am construit­o discursiv, recuperând din trecut exclusiv memoria
personală a interpelării pe care textele pe care le­am ales spre
analiză mi­au oferit­o, eradicând total şi tranşant toate celelalte
documente (care pot face şi sper că vor face obiectul analizelor
personalizate intelectual al altor colegi, extrem de bine pregătiţi
în acest sens) şi încercând să imaginez şi să articulez
posibilităţile viitoare ale demersului critico­retoric.
Astfel, efortul dezparantezării mele mă poziţionează, în
acest moment, într­o postură ambiguă, fragilă, dar în acelaşi

294
Concluzii

timp cât se poate de reală (desigur, în fictivul său datorat


regimului discursiv) în propria mea istorie alternativă. Pe
vremuri, scriam un jurnal, pe care tot eu l­am distrus, în ciuda
masivităţii sale la momentul respectiv. Cred, în acest moment,
cu toată puterea, că nu ne putem ataşa cu bunăştiinţă de nici un
fel de „proprietate”; în special când aceasta se referă la propria
noastră identitate. Este o lecţie primită cu foarte mult timp în
urmă, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă, dar pe care, iată,
abia acum încep să o înţeleg. Identitatea Maestrului care m­a
îndrumat, numai ea, va rămâne, în acest moment final al
aventurii, în care ne luăm rămas bun, un mister.

295
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

296
Bibliografie

Bibliografie

Aristotel, Retorica, Editura Iri, Bucureşti, 2004.


David K. Berlo, The Process of Communication, Holt, Rinehart, &
Winston, New York, 1960.
Bitzer, Lloyd, „The rhetorical situation”, 1968, în Carl R. Burgchardt
(ed.), Readings in rhetorical criticism, Strata Publishing Company,
State College, PA, 1995, pp. 60­68.
Black, Edwin, „Excerpts from «Rhetorical criticism: A study in
method»”, 1965, în Carl R. Burgchardt (ed.), Readings in
rhetorical criticism, Strata Publishing Company, State College,
PA, 1995, pp. 47­59.
Black, Edwin, „The second persona”, 1970, în Carl R. Burgchardt
(ed.), Readings in rhetorical criticism, Strata Publishing Company,
State College, PA, 1995, pp. 190­200.
Burke, Kenneth, A Grammar of Motives, University of California
Press, Berkeley, 1969.
Burke, Kenneth, „The rhetoric of Hitler’s «battle»”, 1941, în Carl R.
Burgchardt (ed.), Readings in rhetorical criticism, Strata
Publishing Company, State College, PA, 1995, pp. 208­223.
Campbell, Karlyn Kohrs, „An exercise in the rhetoric of mythical
America”, 1972, în Carl R. Burgchardt (ed.), Readings in
rhetorical criticism, Strata Publishing Company, State College,
PA, 1995, pp. 200­205.
Fisher, Walter, „Narration as a human communication paradigm: The
case of public moral argument”, 1984, în Carl R. Burgchardt (ed.),
Readings in rhetorical criticism, Strata Publishing Company, State
College, PA, 1995, pp. 290­312.

297
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

Gabor, Georgina, Play(ing) With(in) Parentheses: A Meta­critical


analysis of communication and culture(s), Editura Universităţii de
Vest din Timişoara, Timişoara, 2004.
Gabor, Georgina, Politicul în paranteză: Metode calitative de
cercetare în comunicarea interculturală, Editura Institutul
European, Iaşi, 2014.
Girard, Rene, Violenţa şi sacrul, Editura Nemira, Bucureşti, 1995.
González, Alberto, Houston, Marsha, & Tanno, Dolores V. (eds.), Our
Voices: Essays in culture, ethnicity, and communication (4th ed.),
Roxbury Publishing Company, Los Angeles, 2004.
González, Alberto & Willis­Rivera, Jennifer, L., „Remembering
Selena”, în González, Alberto, Houston, Marsha, & Tanno,
Dolores V. (eds.), Our Voices: Essays in culture, ethnicity, and
communication (4th ed.), Roxbury Publishing Company, Los
Angeles, 2004, pp. 56­61.
Gyurcsik, Ilie, Paradigme moderne. Autori, texte, arlechini,
Amarcord, Timisoara, 2000.
Griffin, Em, A First Look at Communication Theory (3rd ed.),
McGraw­Hill, New York, 1997.
Hill, Forbes, „Convenţional wisdom – Tradiţional form – The
President’s message of November 3, 1969”, 1972, în Carl R.
Burgchardt (ed.), Readings in rhetorical criticism, Strata
Publishing Company, State College, PA, 1995, pp. 164­176.
Lewis, William F., „Telling America“s story: Narrative paradigm and
the Reagan presidency”, 1987, în Carl R. Burgchardt (ed.),
Readings in rhetorical criticism, Strata Publishing Company, State
College, PA, 1995, pp. 312­335.
Martin, Judith N., & Nakayama, Thomas K., „Thinking dialectically
about culture and communication”, în Communication Theory, 9,
1, February 1999, pp. 1­25.
McKerrow, Raymie, „Critical rhetoric: Theory and praxis”, 1989, în
Carl R. Burgchardt (ed.), Readings in rhetorical criticism, Strata
Publishing Company, State College, PA, 1995, pp. 126­147.

298
Bibliografie

Wander, Phillip C., Shadow Songs: History, ideology, and rhetorical


responsibility, Troubador Publishing, Leicester, 2013.
Wilbur Schramm (ed.), The Science of Human Communication, Basic
Books, New York, 1963.
Wichelns, Herbert, „The literary criticism of oratory”, 1925, în Carl R.
Burgchardt (ed.), Readings in rhetorical criticism, Strata
Publishing Company, State College, PA, 1995, pp. 3­28.

299
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

300
Bibliografie

Abstract

The present work continues the project that started a


year ago, once the European Institute of Iași published The
Political Within Parentheses: Qualitative research methods in
intercultural communication. Therefore, this study represents
the next step in the elaboration of a body of scientific
contributions with theoretical and pedagogical value in what
concerns the process of introducing the qualitative research
practices, specific to the domain of Communication Studies, to
the Romanian academic public. By exploring the possibilities of
Rhetorical Criticism, a qualitative and critical approach to
communication phenomena, the present study constitutes a step
forward in the process of rendering the domain of
Communication Studies an autonomous field of academic work
in Romania, on the bases of solid theoretical and historical
arguments that the Romanian scholar can no longer ignore.

Keywords: rhetorical criticism, qualitative and critical approaches,


communication studies

301
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

302
Bibliografie

Résumé

Le présent travail continue le projet qui a commencé il


y a un an, une fois que l’Institut européen de Iaşi a publié La
politique entre parenthèses : méthodes de recherche qualitative
dans la communication interculturelle. Par conséquent, cette
étude représente l’étape suivante pour élaborer un ensemble de
contributions scientifiques à une valeur théorique et pédago-
gique, pour familiariser le public roumain avec les pratiques de
la recherche qualitative, spécifiques au domaine d’études de la
communication. En explorant les possibilités de la rhétorique
critique, une approche qualitative-critique dans la recherche de
phénomènes communicatifs, la présente étude constitue un pas
en avant dans le processus d’autonomisation de la communi-
cation en Roumanie, basée sur des solides arguments théoreti-
ques et historiques qui ne peuvent pas être négligés par
l’intellectuel roumain.

Mots-clés: rhétorique critique, approches qualitative-critique, études


de la communication

303
CRITICISMUL RETORIC ÎN ŞTIINŢELE COMUNICĂRII

304