Scrisoarea I

de Mihai Eminescu (autor canonic)

meditatie filozofica romantica

Definitie: Meditatia este o specie a liricii filozofice in care poetul exprima

profunde idei filozofice privitoare la legile tainice care guverneaza universul,
generand in sufletul poetului melancolie, tristete, nelinisti spirituale, pana la
nefericire, asadar o puternica participare afectiva.

Seria celor cinci "Scrisori", publicate in 1881, din februarie pana in

septembrie, cu exceptia "Scrisorii V", aparuta fragmentar in 1886 si integral
post-mortem, face parte din opera de maturitate artistica a lui Mihai
Eminescu (1850-1889).

"Scrisorile" au fost publicate in "Convorbiri literare" si alcatuiesc un ciclu

de poeme unitare prin tematica si modalitate artistica. Tema centrala al celor
cinci "Scrisori" este de natura romantica si o constituie soarta nefericita a
omului de geniu in raport cu timpul in care traieste si cu societatea meschina,
superficiala, incapabila sa-i inteleaga aspiratiile spre ideal, fiind preocupata
de teluri marunte, efemere.

In "Scrisoarea I", geniul este intruchipat de savant (omul de stiinta), in

"Scrisoarea II", omul de geniu este creatorul de frumos (artistul, poetul), in
"Scrisoarea III", el este omul politic. In "Scrisoarea IV" si "Scrisoarea V",
poetul satirizeaza profanarea sentimentului de iubire intr-o lume incapabila
de a depasi interese meschine.

"Scrisorile" sunt, asadar, o unitate de gandire si de creatie in care poetul

devine sarcastic si vehement in ilustrarea contrastului dintre ideal si real,
poemele fiind satire ascutite izvorate dintr-o inalta constiinta civica si
artistica, dintr-un autentic patriotism eminescian.

Initial, "Scrisorile" s-au numit "Satire", insa Titu Maiorescu le-a schimbat
numele. Ca specie literara, "epistola" sau "scrisoarea" a fost abordatainca din
vechime de Horatiu, ale carui "Epistole" l-au fascinat pe

Mihai Eminescu inca din vremea audierii cursurilor la Viena, pe cand era
student. In literatura romana, aceasta specie fusese cultivata inainte de catre
Costache Conachi si Grigore Alexandrescu, in versuri, si de Costache
Negruzzi, in proza. Eminescu duce aceasta specie literara la desavarsire.
 Tema. "Scrisoarea I" este un poem filozofic de factura romantica, o
meditatie filozofica, ilustrand conditia nefericita a omului degeniu, in ipostaza
savantului si in raport cu timpul, societatea in general si cu posteritatea,
surprinzand - totodata - in tablouri grandioase - geneza si stingerea
Universului.

Sursele filozofice care stau la baza meditatiei in acest poem se regasesc,

mai intai, in filozofia indiana, pe care exegetii o explica prin pasiunea poetului
pentru limba sanscrita. "Imnul creatiunii lumii" din culegerea "Rigveda" l-a
inspirat pe Eminescu mai ales in ilustrarea genezei din secventa cosmogoniei.
Unele versuri ale poemului indian sunt foarte asemanatoare cu cele
eminesciene: "Atunci nici Nefiinta n-a fost, si nici Fiinta,/ Caci nu era nici
spatiu, nici cer, si nici stihie/ [...] N-a fost nici Nemurire, nici Moartea nu-
ncepuse/ Nu se nascuse noaptea, caci nu fusese zi".

Mihai Eminescu a studiat "Poemul naturii" de Lucretiu, in care viziunea

asupra nasterii Universului consta in miscarea atomilor in vid. Stingerea
soarelui si a Universului este byroniana, iar aceea a identitatii omenirii din
versul "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate", reproduce gandirea
lui Heraclit. De asemenea, intr-un manuscris eminescian au fost gasite
insemnari privind teoria cosmogonies sustinuta de Kant si Laplace.

Pentru Eminescu, notiunile de timp si vesnicie sunt antitetice, deosebindu-

se de gandirea lui Schopenhauer, care sustine ca eternitatea este o negatie a
timpului.

Cu certitudine, Eminescu se inspira din mitologia populara romaneasca

privind facerea lumii, care sustine ideea ca la-nceput a fost o apa mare si un
intuneric de nepatruns, iar spuma marii a dat nastere samburelui creator.

"Scrisoarea I" este un poem cosmogonic, motiv literar ce se regaseste si in

alte poezii ("Rugaciunea unui dac", "Memento mori", "Gemenii"), precum si in
proza "Sarmanul Dionis". Cosmogonia studiaza originea si nasterea
universului, cuvantul provenind din grecescul "kosmos", care inseamna
"Univers" si "gonos" care inseamna "nastere". Cosmogonia este, totodata, o
ramura a astronomiei care se ocupa de originea si evolutia Universului.

"Scrisoarea I" este o meditatie filozofica despre spatiu si timp, despre

existenta omului in lume, dar si o satira cu accente elegiace privind soarta
nefericita a omului de geniu in societatea contemporana mediocra, precum si
in raport cu eternitatea., toate acestea fiind specii, teme si motive romantice.

Structura poemului. "Scrisoarea I" este alcatuita din 156 versuri, distribuite
in cinci tablouri construite simetric si armonios. Incipitul il constituie
cugetarea eului poetic despre timpul curgator, intr-un cadru romantic,
exprimand o confesiune lirica, deoarece verbul este la persoana I, unic in tot
poeniul.

Tabloul I ilustreaza cadrul nocturn reprezentat de motivul poetic al lunii ca

astru tutelar, stapana a Universului si, in acelasi timp, martor al faptelor ce se
petrec pe Pamant:

"Luna varsa peste toate voluptuoasa ei vapaie, [...]

Luna tu, stapan-a marii, pe a lumii bolta luneci

Si gandirilor dand viata, suferintele intuneci;"

Intr-o sugestiva meditatie, Eminescu exprima viziunea sa asupra timpului

filozofic bivalent si anume: timpul individual (masurabil, curgator ireversibil) -
"doar ceasornicul urmeaza lung-a timpului carare"-si timpul universal
(eternitatea) — "din noaptea amintirii o vecie-ntreaga scoate".

Tabloul al doilea accentueaza ideea ca luna este "stapana marii", astrul

care tuteleaza intreg Universul, a carui imagine este creionata de la general
la particular, de la panoramarea Universului pana la gandurile omului; luna
guverneaza de la "mii pustiuri", la codri, izvoare, mari, "tarmuri inflorite",
"palate si cetati", apoi "in mii de case lin patruns-ai prin feresti", pana la
gandurile oamenilor, pe care "ganditoare le privesti".

In cealalta ipostaza, de martor al celor ce se petrec pe Pamant, luna

mediteaza asupra problemelor omenirii. Ea observa ce se petrece in lume, iar
imaginile sunt prezentate in relatii de opozitie. Personificatd, luna vede mai
intai "un rege ce-mpanzeste globu-n planuri pe un veac/ Cand la ziua cea de
maine abia cuget-un sarac"; pe unul care este preocupat de aspectul sau fizic
-"cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par"-, spre deosebire de altul care
"cauta in lume si in vreme adevar", ipostaze umane conturate in antiteza.

Ideea egalitatii oamenilor, a conditiei omului in lume, supus destinului, ca

orice muritor in fata mortii, este preluata de Eminescu de la Schopenhauer si
redata foarte sugestiv in versuri le:

"Desi trepte osebite le-au iesit din urna sortii

Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii;

La acelasi sir de patimi deopotriva fiind robi,

Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!"

Oamenii devin egali in fata mortii, statutul pe care l-au avut in timpul vietii
neavand nici o important, deoarece cu totii sunt robii acelorasi patimi si
supusi sortii, pe care nimeni nu o poate influenta sau determina. Ideea
egalitatii oamenilor este evidentiata printr-o antiteza la nivelul versului, care
accentueaza faptul ca oricat de diferiti ar fi ei in timpul vietii, au acelasi
statut de muritor, "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi!".

Portretul savantului, pe care Eminescu il creioneaza in continuare,

simbolizeaza superioritatea omului de geniu, care este preocupat de
problemele grave ale Universului, de cercetarea si descoperirea tainelor
acestuia si care - indiferent fata de latura pragmatics a existentei, -
stapaneste tainele lumii, deoarece "el sprijina lumea si vecia intr-un numar":

"Iar colo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,

Intr-un calcul fara capat tot socoate si socoate

Si de frig, la piept Si-ncheie tremurand halatul vechi,

Isi infunda gatu-n guler si bumbacul in urechi,

Uscativ asa cum este, garbovit si de nimic,

Universul fara margini e in degetul lui mic,

[..]

Precum Atlas in vechime sprijinea cerul pe umar

Asa el sprijina lumea si vecia mtr-un numar."

Dezinteresat de lumea materiala, de pragmatismul vietii, omul de stiinta isi

dedica intreaga viata studierii tainelor Universului, reusind sa descifreze
mistere necercetate inca, desi conditiile in care traieste sunt precare si
nimeni dintre contemporani nu este interesat de preocuparile superioare care
vor contribui la evolutia si civilizatia omenirii. Astrologul, care "Intr-un calcul
fara capat tot socoate si socoate", este comparat cu Atlas in ceea ce priveste
responsabilitatea asumata si efortul intelectual pe care savantul il depune
pentru atingerea absolutului in cunoasjere.

Tabloul al treilea este o Cosmogonie, in care Eminescu mediteaza atat la

nasterea lumii, cat si la pieirea ei. Geneza Universului Il preocupa pe poet,
care mediteaza asupra inceputurilor lumii, prin intermediul savantului, pe
care il "poarta gandul indarat cu mii de veacuri", in timpurile primordiale,
atunci cand "nu s-ascundea nimica, desi tot era ascuns".

Inceputurile nasterii Universului se situeaza in atemporalitate, "pe cand fiinta

nu era, nici nefiinta", pe cand "totul era lipsa de viata si vointa", gandurile
fiind generate de intrebari filozoflce: "Fu prapastie? Genune? Fu noian intins
de apa?" la care, bineinteles, nu s-a raspuns, deoarece "N-a fost lume
priceputa si nici minte s-o priceapa /[...]/ Dar nici de vazut nu fuse si nici ochi
care s-o vaza". Inainte de a aparea orice forma de viata, "era un intuneric ca
o mare far-o raza" si "stapanea eterna pace!...".

Preluand ideea genezei Universului prin miscarea atomilor in vid, precum si

aceea ca acesta s-a nascut din haos, Eminescu imagineaza crearea lumii prin
miscarea unui punct central, care genereaza "muma" si "fatal":

"Dar deodat-un punct se misca... cel dintai si singur. lata-l!

Cum din chaos face muma, iar el devine Tatal..."

Mitul popular autohton conform caruia la inceput totul era acoperit de ape si
domnea un intuneric de nepatruns, iar spuma de pe suprafata apei a dat
nastere "samburelui creator" este prezent si el in explicarea genezei
Universului:

"Punctu-acela de miscare, mult mai slab ca boaba spumii,

E stapanul fara margini peste marginile lumii..."

"Negura eterna" a inceput sa se desfaca in fasii odata cu aparitia astrilor

ceresti, "luna", "soare", precum si a fenomenelor stihiale, ceea ce face
posibila nasterea vietii pe Pamant. In aceasta nemarginire, omul este
neinsemnat, trecator prin aceasta lume, prilej cu care Eminescu reafirma
ideea curgerii ireversibile a timpului pentru omenire, in general:

"Iar in lumea asta mare, noi copii ai lumii mici,

Facem pe pamantul nostru mus.unoaie de furnici;

Microscopice popoare, regi, osteni si invatati

Ne succedem generatii si ne credem minunati;

Musti de-o zi pe-o lume mica de se masura cu cotul,

In acea nemarginire ne-nvartim uitand cu totul

Cum ca lumea asta-ntreaga e o clipa suspendata,

Ca-ndaratu-i si nainte-i intuneric se arata."

Omenirea este definita prin metafore sugestive pentru efemeritatea ei in

univers, din care strabate cu subtilitate o ironie amara tipic eminesciana
privind superficialitatea lumii: "noi copii ai lumii mici", "musunoaie de furnici",
"microscopice popoare", "musti de-o zi", "lume mica". Oamenii nu sunt
constienti cain raport cu vesnicia universului viata lor valoreaza doar "o clipa
suspendata", fara ca sa poata cunoaste nimic din tainele firii, pentru ca
"indaratu-i si-nainte-i intuneric se arata". Savantul are genialitatea de a
vedea succedarea generatiilor - "Ne

succedem generatii si ne credem minunati", apoi disparitia civilizatiilor

stralucite, eul liric exprimand aici ideea schopenhaueriana ca lumea este o
aparenta, o iluzie, intrucat toate elementele vietii trec perpetuu in nefiinta:
"Caci e vis al nefiintei universul cel himeric".

Cugetatorul este capabil de a-si imagina apoi stingerea Universului, mintea

lui cercetatoare il duce "mii de veacuri inainte". Semnele pieirii universale se
manifesta prin stingerea soarelui, a stelelor si, ca urmare, inghetarea
planetelor, imagine apocaliptica, deoarece omenirea isi va inceta ciclurile
existentiale, dupa care timpul devine vesnicie, totul revine la haosul initial si
se instaleaza pacea eterna:

"Soarele, ce azi e mandru, el il vede trist si ros

Cum se-nchide ca o rana printre nori intunecosi,

Cum planetii toti ingheata si s-azvarl rebeli in spat

[...]

Ca si frunzele de toamna toate stelele-au pierit;

Timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie,

[...]

Si in noaptea nefiintii totul cade, totul tace,

Caci in sine impacata reincep-eterna pace..."

Pieirea Universului este construita intr-o viziune escatologica, concept

provenit din limba greaca: "eschatos", care inseamna "ultim", "final" si
"logos", care are sensul de "cuvantare". Extinctia se produce prin stingerea
soarelui, idee ilustrata de un epitet dublu, "trist si ros", aflat in antiteza cu
epitetul "mandru". Comparatia stelelor care pier de pe cerul inrosit "ca si
frunzele de toamna" amplifica imaginea apocaliptica a destramarii
cosmosului. Ideea timpului universal este ilustrata printr-o metafora
sugestiva pentru o intreaga conceptie filozofica: "Timpul mort si-ntinde trupul
si devine vecinicie".

Tabloul al patrulea. Ideea principala aici este relatia omului de geniu cu

lumea contemporana si cu posteritate, acest tablou fiind o satira virulenta la
adresa superficialitatii societatii contemporane lui, prilej cu care eul liric isi
exprima dispretul fata de neputinta acesteia de a avea idealuri, de a se ridica
deasupra intereselor meschine, marunte, nesemnificative. Satira contine
elemente de meditatie filozofica, avand un puternic caracter moral, iar ideile
filozofice sunt adevarate sentinte exprimate cu indignare si amaraciune de
catre poet, ceea ce confera acestui tablou accente clasice.

Meditatia sociala debuteaza prin ideea filozofica a identitatii oamenilor cu

ei insisi, a individului cu intregul, a radacinii comune pentru intreaga
omenire: "Unul e in toti, tot astfel precum una e in toate". Satira urmeaza
imediat dupa aceasta meditatie, Eminescu accentuand sarcastic: "Deasupra
tuturora se ridica cine poate".

Poetul se intreaba daca omul de geniu, savantul, poate intra in nemurire

prin opera sa, careia i-a dedicat intreaga viata: "Ce-o sa aa din acestea
pentru el, batranul dascal?/ Nemurire, se va zice...". Savantul spera ca ideile
sale stiintifice, descoperirile care l-au preocupat intreaga viata vor ramane in
eternitate, parcurgand secolele. Gloria si nemurirea sunt insa simple iluzii: "Si
cand propria ta viata singur n-o stii pe de rost,/ O sa-si bata altii capul s-o
patrunza cum a fost?"

Eminescu stigmatizeaza si posteritatea, care va fi preocupata mai ales de

biografia neinteresanta si banala a omului de geniu si mai putin de
importanta, de insemnatatea operei sale, prilej cu care este exprimata inca o
data ideea curgerii implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului,
indiferent de capacitatea sa intelectuala, de preocupari sau de idealuri
superioare, indiferent de treapta pe care se afia acesta in ierarhia societatii:

"Poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami... orice-ai spune,

Peste toate o lopata de tarana se depune.

Mana care-au dorit sceptrul universului si ganduri

Ce-au cuprins tot universul, incap bine-n patru scanduri..."

Eul poetic imagineaza apoi funeraliile savantului, la care falsa solemnitate

a inmormantarii este ilustrata prin incapacitatea posteritatii de a descoperi si
de a aprecia valoarea creatiei pe care o lasa in urma lui savantul, oamenii
fiind interesati numai de "biografia subtire", deoarece "magulit e fiecare/ Ca
n-ai fost mai mult ca dansul". Ei vor rememora numai "pete multe, rautati si
mici scandale", tot ceea ce tine de omul obisnuit, oarecare, adica "toate
micile mizerii unui suflet chinuit". Ironia dispretuitoare a eului liric se revarsa
in continuare asupra ipocriziei contemporanilor, care nu sunt in stare sa
aprecieze valorile autentice, iar cel ce va rosti necrologul nu va avea in
vedere un discurs in memoria savantului, ci se va stradui, cu infatuare, sa
arate cat de inteligent si de bun orator este el:

"Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,

Nu slavindu-te pe tine... lustruindu-se pe el

Sub a numelui tau umbra. lata tot-ce te asteapta."

Posteritatea este cu totul dezinteresata si incapabila sa aprecieze opera

geniala, "lumina / Ce in lume-ai revarsat-o", ci va retine din biografia
savantului numai ceea ce-l aseamana cu ceilalti oameni, muritorii anonimi si
neinsemnati, adica "pacatele si vina,/ Oboseala, siabiciunea, toate relele ce
sunt/ Intr-un mod fatal legate de o mana de pamant".

Tabloul al cincilea creeaza impresia unui epilog si revine la motivele

romantice initiale: sub stapanirea atotputernica a lunii, ca

astru tutelar si martor, se desfasoara spectacolul naturii eterne si al

umanitatii efemere. In Universul ilustrat prin aceleasi elemente ca la
inceputul poemului, "pustiuri", "codri", "valuri", oamenii sunt muritori si
supusi sortii, idee filozofica ce se constituie, parca, intr-o concluzie a poeziei
si a existentei intregii omeniri:

"Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii

Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul morfii!"

Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati

uimitoare atat in ceea ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.

Imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa

fara abuz de regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce
particularizeaza stilul acestui poem prin cateva trasaturi:

- naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de cuvinte

populare, regionalisme si arhaisme folosite: "gene ostenite", "ceasornicul",
"suflu-n lumanare", "feresti", "osebite", "raboj", "prizarita", "colb";

- expresia intelectualizata este prezenta, mai ales, in tabloul cosmogonic,

unde Eminescu sugereaza mituri, idei filozofice, etice, care obliga la
cugetare; de exemplu, imaginea haosului primordial, "pe cand fiinta nu era,
nici nefiinta" trimite la imnurile creatiunii din Rig-Veda sau aminteste de
ideile lui Schopenhauer: "stapanul fara margini peste marginile lumii". De
asemenea, sunt prezente expresii livresti: "precum Atlas in vechime",
"microscopice popoare", "ne succedem generatii;

Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin relatii de opozitie si

prin antiteza specifica poetilor romantici:

- antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric;

- antiteza ideatica: "Linul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,/ Altul
cauta in lume si in vreme adevar";

- antiteza la nivelul vocabularului. "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori
neghiobi", "viitorul si trecutul"; prin derivare: "fiinta nu era, nici nefiinta";

Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzator

sentimentelor poetului: "miscatoarea marilor singuratate", "galbenele file",
"batranul dascal", "timpul mort", "ironica grimasa",' "universul cel himeric";

Comparative dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum

Atlas in vechime", "ca si spuma nezarita", "ca o mare far-o raza";

• Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura

terestra si cosmica deopotriva: "luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie",
"codru-ascund in umbra stralucire de izvoara", "timpul mort si-ntinde trupul si
devine vecinicie";

• Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si au capacitatea de a vizualiza

ideile: "urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul
unor crieri";

• Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. In prima
parte a poemului, rima este feminina, iar in partea de satira rima este
masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici absolut inedita, fapt ce a
starnit reactii impresionante in epoca; Eminescu rimeaza in mod surprinzator
substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu
substantiv: "mititel/el", "adanca/inca", "recunoasca-l/dascal", "iata-l/tatal".

"Limba romana devine un instrument absolut docil in mana lui magistral si

poetul o foloseste pentru a exprima ganduri si viziuni cum nu se mai
luminasera niciodata intr-o minte romaneasca" (Tudor Vianu)