4.

STRUCTURI SPECIFICE NOILOR

MIŞCĂRI RELIGIOASE

4.1. Liderul charismatic

Cel dintâi subiect care trebuie abordat atunci când se are în vedere structura organizatorică specifică
noilor mişcări religioase este cel al liderului, fie el învăţător, guru, maestru, taumaturg ş.a. El este în
general fondatorul grupării, lui i se datorează doctrina, el a instituit practicile, el a format prima
comunitate, el o conduce spre atingerea obiectivelor. Având în vedere acestea, vom încerca în cele ce
urmează să explicăm sursa autorităţii liderului apelând la mecanismele de funcţionare a charismei, pentru
ca apoi să schiţăm un profil general al unui astfel de lider. Deşi s-a încetăţenit, mai ales în literatura de
popularizare, ca atunci când se vorbeşte despre liderii noilor mişcări religioase să se folosească denumirea
generică de guru, indiferent că se face referire la grupări orientale sau occidentale, o preferăm totuşi pe cea
de lider, pe care o considerăm mai cuprinzătoare şi mai corectă din punct de vedere ştiinţific. Desigur,
uneori, mai ales din motive de ordin stilistic, le vom folosi interşanjabil. 

Charisma şi autoritatea charismatică 

Transferul termenului de charismă din limbajul teologic în cel al ştiinţelor sociale i se
datorează lui Max Weber. Într-o primă fază, pornind de la ideea de „dar” (harismă), acesta a atribuit
charisma profetului, „ca purtător exclusiv personal al acesteia, care, în virtutea misiunii sale,
propovăduieşte o concepţie religioasă sau o poruncă divină.” Ulterior, sociologul german s-a folosit de
acest termen pentru a circumscrie un anumit tip de dominaţie – dominaţia charismatică –, conferindu-i un
sens mult mai general, după cum rezultă şi din definiţia pe care acesta o propune pentru charismă: „calitate
a unei persoane, în virtutea căreia se distinge de oamenii obişnuiţi şi este considerată ca dotată cu puteri
sau calităţi supranaturale, supraomeneşti sau cel puţin excepţionale. Aceste calităţi nu sunt accesibile
persoanelor obişnuite, ci sunt considerate ca având o origine divină sau ca exemplare, iar pe baza lor
individul în cauză este perceput şi tratat ca un lider.” Pe baza acestei percepţii se coagulează în jurul celor
consideraţi charismatici grupuri de adepţi care, mânaţi de credinţă, entuziasm, speranţă sau disperare,
formează comunităţi charismatice, bazate pe credinţa în puterea liderului şi pe legături predominant de
natură emoţională cu acesta. În viziunea lui Max Weber, în aceste comunităţi funcţionează un tip specific
de autoritate şi, implicit, de dominaţie: cea charismatică. Charisma este extinsă, din atribut exclusiv al
profeţilor ajungând să-i caracterizeze şi pe marii eroi şi mântuitori, numiţi generic de Weber lideri
charismatici. 
După cum observăm din definiţia pe care sociologul german a dat-o charismei, elementul
esenţial al acesteia este credinţa că persoana charismatică este divină sau deţine puteri extraordinare,
supra-omeneşti. Cu toate acestea, autoritatea charismatică este precară, iar liderul charismatic, mai 
mult decât liderul tradiţional sau raţional-legal, trebuie să facă eforturi pentru a-şi susţine legitimitatea.
Acesta nu se bucură de sprijinul tradiţiei sau de acela al vreunei instituţii. Fiecare acţiune a sa ori îi
stabileşte şi întăreşte, ori îi erodează şi subminează autoritatea, iar credinţa în el poate dispărea imediat ce
dă impresia că a fost deposedat de puterile sale „magice”. 
Accepţiunea weberiană privind charisma s-a bucurat de o foarte mare autoritate până în anii
’70, când, odată cu dezvoltarea managementului profesionist, termenul de charismă a suferit numeroase
mutaţii, ajungându-se la o secularizare sau „infantilizare” a acestuia. Au început să fie considerate
charismatice persoanele telegenice şi fotogenice, cele cu un fizic agreabil, stăpânii artei oratorice sau, pur
şi simplu, persoanele care inspiră încredere publicului larg. Atributul de charismatic s-a extins de la profeţi
şi mesia la oameni politici, vedete tv, staruri rock, preşedinţi de companii, iar ţelul fiecărui lider a devenit
acela de a fi considerat charismatic. Economia de piaţă a răspuns promt acestei solicitări şi au apărut şcoli
pentru formarea liderilor profesionişti, în care să se poată „învăţa” charisma. În societatea contemporană,
după cum consideră sociologul britanic Bryan Wilson, „charisma se fabrică”; smulsă din planul religios în
care s-a născut, aceasta a intrat sub incidenţa sociologiei, psihologiei şi psihologiei sociale, fiind deseori
limitată la definirea unui anume tip de relaţie socială sau a unui set de atribute pe care le deţin anumite
persoane. 

Charisma – o sumă de trăsături personale 

În analiza charismei, nici psihologia nu s-a putut rupe întru totul de sociologie, dar nici
sociologia nu a putut face abstracţie de importanţa unor trăsături psiho-fizice necesare stabilirii unei relaţii
de natură charismatică. Considerată ca „un summum de date naturale şi dobândite, apte de a-i influenţa de
ceilalţi, de a-i conduce, de a-i manipula”, charisma nu poate fi recunoscută decât prin intermediul
socialului, care „le valorizează în favoarea individualului”. Din punct de vedere strict psihologic,
„charisma ni se relevă ca o conduită psihică degajată din interioritatea persoanei ca expresie a antrenării
unor însuşiri psihice deosebite, specifice şi constante, manifestată printr-un comportament de excepţie,
adecvat şi adaptat unor condiţii externe favorabile.” Liderii charismatici îşi însufleţesc auditoriul prin
folosirea unui limbaj oral colorat şi adecvat, cu o tonalitate captivantă a vocii, prin manevrarea atentă a
modalităţilor de comunicare nonverbală (gesturile mâinii, postura, expresia facială, stilul vestimentar),
realizarea unui contact ocular direct cu auditoriul, exprimarea unui puternic, sigur şi dinamic stil
interacţional. Desigur, aceste artificii specifice liderului charismatic trebuie să se altoiască pe alte câteva
atribute strict necesare oricărui lider de succes: aptitudini organizatorice, competenţe, spirit pragmatic,
clarviziune şi hotărâre, grad înalt de autocontrol, cunoaşterea limitelor puterii etc. 
Totuşi, a considera toate persoanele care se bucură de un anumit prestigiu drept
charismatice reprezintă o aplicare abuzivă a termenului. În general, constatăm că cei care ocupă funcţii de
conducere se află oricum deasupra mediei în ceea ce priveşte anumite capacităţi, sunt mai spirituali, au
personalităţi mai puternice şi îi pot uşor influenţa pe ceilalţi. Deşi o parte din aceste calităţi se regăsesc
într-o formă sau alta în profilul psihologic al liderului charismatic prezentat mai sus, acestea sunt calităţi
personale, care ţin într-o mare măsură de abilităţi înnăscute sau dobândite şi de multă inteligenţă socială.
Însă trebuie să avem în vedere că această perspectivă nu implică nici un element supranatural, fie el
pretins în mod expres de lider, fie atribuit acestuia de adepţi. Prin urmare, preferăm să rămânem cât mai
aproape de perspectiva lui Max Weber, considerând că pot fi numiţi charismatici numai acei lideri care
pretind că deţin şi cărora li se recunosc sau li se atribuie anumite calităţi supranaturale. Elementele
supranaturale care caracterizează un lider charismatic pot fi identificate în naşterea sa miraculoasă, în
consacrarea ulterioară din partea unei divinităţi, în faptul că el pretinde că deţine puteri excepţionale şi are
capacitatea de a săvârşi minuni, sau în virtutea mesajului pe care aceasta îl transmite, mesaj „orientat către
idealuri nelumeşti, care sunt mai mult sau mai puţin în 
contrast cu realitatea de zi cu zi.” Dacă un lider charismatic, în sensul secularizat al termenului, atrage şi
se bucură de încrederea unui auditoriu, în ceea ce-l priveşte pe liderul charismatic în accepţiunea
weberiană, acesta, prin mecanisme iraţionale, îi determină pe ceilalţi să creadă în el şi în mesajul său.
Dacă în primul caz încrederea poate dispărea la fel de repede cum a apărut, în cel de al doilea credinţa se
menţine, chiar dacă uneori implică sacrificii majore, precum vom vedea mai jos. Subliniem că nu luăm în
calcul aici veridicitatea sacrului invocat de asemenea lideri, ci capacitatea acestora de a-l folosi pentru
atragerea unui număr cât mai mare de adepţi. Chiar şi imaginat, supranaturalul face din cel care şi-l
atribuie sau căruia i se atribuie un lider charismatic. 

Relaţia charismatică 
Dincolo de o sumă de trăsături particulare pe care le-ar presupune, charisma se manifestă
întotdeauna în plan social. Iată cum evidenţiază Bryan Wilson acest aspect: „Dacă un om care aleargă gol
pe stradă, strigând că doar el poate salva omenirea de la o distrugere iminentă, reuşeşte într-un timp relativ
scurt să câştige măcar un adept, atunci l-am putea numi un lider charismatic; s-a născut o relaţie socială.
Dacă nu reuşeşte să convingă pe nimeni, este doar un nebun.” Charisma se naşte dintr-o relaţie socială,
neputând fi localizată doar în psihologia şi acţiunile unui lider, ci mai ales în impactul pe care acestea le au
asupra celorlalţi şi modul cum aceştia din urmă le percep. După cum consideră S. Moscovici, „charisma
denotă propriu-zis un har, o relaţie de o anumită calitate între credincioşi sau adepţi şi stăpânul în care au
încredere şi căruia i se supun. Odată recunoscut, acest har acţionează ca un placebo simbolic. El produce
efectul dorit la toţi cei cu care intră în contact cel care îl deţine.” 
Relaţiile dintre oameni şi conducătorul charismatic sunt de ordin personal, subiectiv, bazate
pe o iluzie de reciprocitate. Fiecare auditor îşi imaginează că se află în contact direct cu omul pe care îl
priveşte, îl ascultă şi îl admiră atât de mult, şi este suficient să-l fi văzut, să se fi încrucişat cu el sau să- i fi
fost aproape o singură dată pentru a avea impresia că se află într-o relaţie specială cu persoana
charismatică. Acesta este un exemplu perfect de relaţie consimţită iraţional între lider şi cei conduşi. Deşi
poate nu s-au întâlnit niciodată, iluzia unei relaţii personale creează o legătură de încredere între individ şi
lider. Considerăm destul de nefondată asocierea psihanalitică a charismei cu hipnotizarea maselor – cel
puţin în sensul propriu al termenului – şi reacţia automată a acestora la cererile liderului, însă considerăm
că, la nivel metaforic, putem vorbi de o relaţie de „posedare”, în care personajul charismatic este cel care
„posedă”, iar auditorii devin cei posedaţi. 
Oamenii sunt atraşi de liderii charismatici la cel puţin trei niveluri: raţional, emoţional-
prezent şi emoţional trecut. Nivelul raţional sau cognitiv se concentrează pe competenţele extraordinare
ale liderului, nivelul emoţional-prezent pe căutarea de către interlocutori a unei figuri puternice, pentru a-
şi încorpora în imaginea de sine aspecte ale acelei figuri, iar cel emoţional-trecut pe asocierea cu aceşti
lideri pentru rezolvarea favorabilă a unor probleme afective din trecut. Dacă ne referim la noile mişcări
religioase, studiul acestui proces interactiv, în virtutea căruia anumiţi lideri sunt percepuţi de către adepţi
ca fiind de natură charismatică, a demonstrat că se creează o relaţie emoţională de mare intensitate care va
sta la baza comunităţii conturate în jurul liderului. Spre exemplu, membrii Bisericii Unificării consideră că
în persoana Reverendului Moon este reunită perfecţiunea spirituală şi cea fizică. Deşi vorbeşte în
coreeană, îi fascinează şi pe cei care nu înţeleg limba. Are întotdeauna lângă el un translator, dar mii de
oameni vin să îl vadă, să-l audă, să fie lângă Reverendul Moon. Este perceput de adepţi ca mântuitor al
omenirii, cel care rezolvă toate problemele vieţii, dar şi din Univers, precum şi ca supremul exeget al
Principiului Divin (textul sacru al mişcării). La nivel macrocosmic, Moon reprezintă venirea Împărăţiei,
figura centrală în jurul căreia adepţii îşi îndeplinesc ritualurile. Unei raţiuni sănătoase şi unui ochi bun i-ar
fi cam greu să-l considere pe Moon chiar atât de perfect, şi cu atât mai puţin un Mesia. Dar elementul
cognitiv pare să fi dispărut în cazul adepţilor săi, din moment ce cuvintele sale nu au prea mare
importanţă. Esenţială este emoţia pe care o 
4 
creează apariţia sa, emoţie interpretată de aceştia ca fior sacru. Acest tip de relaţie dintre Moon şi
auditoriul său o putem considera ca ilustrativă în ceea ce priveşte o relaţie charismatică. 
Putem conchide că leadership-ul charismatic reprezintă relaţia dintre un lider şi un grup de
adepţi, relaţie caracterizată de următoarele proprietăţi: (1) liderul este perceput de cei ce-l urmează ca
suprauman; (2) adepţii cred orbeşte în cuvintele liderului; (3) se supun necondiţionat poruncilor liderului;
(3) îi acordă liderului suport emoţional necondiţionat. 

Lideri charismatici fondatori de noi mişcări religioase 

Deşi se consideră că liderii noilor mişcări religioase sunt personalităţi care inspiră, care îşi
hipnotizează audienţa, nu înseamnă în mod necesar că aceştia sunt lideri charismatici în sensul propriu al
termenului. De cele mai multe ori sunt persoane cerebrale, cu un discurs chiar anost, inteligente, dar care
nu ridică audienţa în picioare. Totuşi, aceştia deţin puterea de a profita de idealismul adepţilor, de a le
câştiga devotamentul, de a folosi flatarea, ameninţarea şi o logică aparentă. Altfel spus, ştiu să-şi impună
în mod subversiv autoritatea. Prin urmare, putem considera că charisma acestor lideri stă în relaţia pe care
reuşesc să o stabilească cu ceilalţi, astfel încât să strângă în jurul lor un cerc de adepţi. Întemeierea
majorităţii noilor mişcări religioase este rodul exclusiv al unei relaţii charismatice, strict emoţionale, un
lider charismatic reuşind să strângă în jurul său o comunitate mai mare sau mai mică de adepţi ce va
constitui un „grup voluntar utopic”, în termenii lui Jean Séqui. Pe măsură ce continuă să se dezvolte,
aceste grupări devin spaţii în care relaţia charismatică se manifestă neîncetat. În momentul în care legătura
charismatică „magică” dintre adepţi şi lider dispare, dispare şi mişcarea. În sens invers, dacă mişcarea se
dizolvă din alte motive, atunci se risipeşte şi această relaţie charismatică. Trebuie să mai notăm şi că, pe
lângă rolul de agent de coeziune, charisma este şi un mijloc extrem de eficient de a accentua devoţiunea
faţă de o cauză sau o organizaţie. După cum vom arăta mai jos, un lider charismatic poate uzurpa un
număr enorm de privilegii, bunăstare şi putere; datorită statutului său supraomenesc, grupul
„charismatizat” nu numai că va fi de acord cu aceste activităţi, dar chiar le va considera perfect justificate. 
În concluzie la cele de mai sus, putem afirma că întemeierea şi funcţionarea unor noi
mişcări religioase reprezintă un caz special de charismă. Liderii acestora sunt charismatici pentru că sunt
percepuţi de adepţi ca având putere divină şi o chemare specială. Jim Jones, Reverendul Moon, David
Moses Berg, L. Ron Hubbard, Svāmī Prabhupāda, Guru Maharaj Ji, pentru a-i menţiona pe cei mai
cunoscuţi, deşi total diferiţi prin modul de a conduce, au fost capabili să inspire încredere şi să obţină
sacrificii din partea adepţilor lor apelând la o serie de mecanisme, începând cu o titulatură specifică şi
terminând cu un mesaj care a captivat audienţa. 
 Guru sau profet 
Menţionăm în primul rând rolul foarte important pe care îl poate avea titulatura pe care
astfel de lideri şi-o atribuie, precum şi modul cum se raportează aceasta la cultura dominantă a
auditoriului. În general, în funcţie de fondul doctrinar al mişcării, se autointitulează guru sau mesia. În
tradiţia orientală, gurul este persoana care a fost deja iniţiată în lumea spirituală şi care este capabilă să-i
ajute şi pe cei neiniţiaţi să facă acelaşi lucru. La rândul său, prin supunere faţă de gurul său a ajuns la
împlinire spirituală, iar el poate face acelaşi lucru pentru discipolii săi. Deşi este un maestru spiritual fără
ajutorul căruia nu se poate obţine eliberarea, în numeroase tradiţii hinduse contemporane acesta este
perceput ca însuşi Dumnezeu. Este omul divin, cu puteri supranaturale, recunoscut ca fiinţă sacră. „Gurul
s-a întâlnit cu fiinţe spirituale, s-a luptat cu demonii, i-a îmbrăţişat pe zei. Acesta a avut experienţa
Absolutului, în urma căreia a căpătat putere asupra oamenilor şi lucrurilor.” Gurul are rolul de a învăţa şi
facilita, dar este mai mult decât un învăţător. Pentru discipol, el este un agent de eliberare şi se aşteaptă
din partea discipolului să-l trateze ca şi cum ar fi Dumnezeu şi să accepte tot ce zice, ca şi cum divinitatea
ar vorbi prin gura sa. Învăţăturile sale sunt adevărul absolut. Unei societăţi descreştinate şi secularizate,
care depinde în totalitate de computere, electronică şi tehnologie, i se pare oarecum firesc ca adevărul
suprem, sacrul autentic, să vină dintr-o societate încă tradiţională, ne- programată, ne-planificată, în care
misterele arcane şi filosofia ocultă continuă să fie prezente. Prin urmare, numeroşi oameni au dat năvală
să-i asculte şi să le dea crezare unor autointitulaţi guru veniţi din Orient, ca unor depozitari siguri ai
eliberării de toate angoasele şi frustrările. Prin acest exotism se explică cum aceşti „guru cosmopoliţi”,
cum îi numeşte Srinivas Aravamudan, precum Maharaj Ji, Bhaktivedānta Svāmī Prabhupāda, Mahesh
Yogi, Shri Chinmoy şi mulţi alţii, au avut un nesperat succes în Occident, mai ales în rândul tinerilor. Pur
şi simplu ei sunt altfel. 
În noile mişcări religioase de factură avraamică, titulatura preferată de lideri este aceea de
profet, mesia sau mântuitor. Comparativ cu preotul, profetul/mesia este autoritatea religioasă personală a
celui care este recunoscut pe baza unei revelaţii (de multe ori numai de el cunoscută) de care se
prevalează. Spre deosebire de guru, profetul este un emisar al lui Dumnezeu, amintindu-le oamenilor să
restabilească legătura cu Acesta. În istoria recentă au apărut zeci de astfel de personaje, cei mai cunoscuţi
fiind Jim Jones, David Koresh, Marshall Applewhite, Sun Myung Moon, Moses David Berg, care au emis
pretenţii clare la statutul de profeţi divini. Succesul înregistrat de aceştia se explică printr- un mecanism
invers celui al maeştrilor orientali. În spaţiul iudeo-creştin, ideea de mesia există ca o schemă proiectivă în
viitor. Creştinismul aşteaptă a doua venire a lui Hristos, iar poporul evreu îl aşteaptă pe Mesia. Putem
considera că o cerere de charismă există, înainte de a exista un deţinător al ei. Aceşti pretinşi mesia doar
au ştiut cum să răspundă cererii. În cuvintele lui S. Moscovici, s-au folosit de „o imagine pe care masa o
cunoaşte”. În acelaşi sens, Willner consideră că „cea mai puternică sursă a convertirii charismatice şi a
ataşamentului faţă de lider poate fi găsită în simbolurile comune ale unei moşteniri culturale. Liderul care
devine charismatic este acela care poate, deliberat sau nu, să acceseze rezervorul de mituri relevante din
cultura sa şi care ştie cum să facă legătura dintre acestea şi persoana sa. El evocă, invocă şi asimilează
valorile din mituri în persoana sa.” În schimb, în ceea ce îi priveşte pe cei care se recomandă drept guru,
relaţia charismatică este potenţată tocmai de faptul că sunt radical diferiţi de cultura dominantă (facem aici
referire la cei veniţi în Occident), pozând în persoane exotice şi pline de mister, care reuşesc în primă fază
să şocheze, pentru ca apoi să atragă progresiv curiozitatea, simpatia şi credinţa celor ce-i ascultă. 
 Construirea biografiei

Dorim aici să insistăm asupra biografiei – reale sau construite a liderului charimatic. Jean- Marie
Abgrall consideră că biografia constituie un factor de distincţie între un maestru spiritual veritabil şi un
impostor. În cazul primului, nu există nici o discordanţă între biografia reală şi cea afişată adepţilor sau
publicului. În cazul celui de-al doilea, biografia sa este o fabulaţie, complet inventată. Naşterea şi copilăria
sunt mitice, iar misiunea a primit-o fie prin naştere biologică, fie prin naştere spirituală, din partea unui alt
iniţiat. La maturitate, acesta şi-a proclamat caracterul suprauman sau, i-am spune noi, îşi începe misiunea.
Acest tip de lideri îşi revendică o filiaţie ideologică sau spirituală greu de verificat, de la personaje mitice
sau reale care fie nu mai sunt în viaţă, fie sunt uitate, fie sunt inaccesibile. Liderul are nevoie să
demonstreze că este superior în toate domeniile, inclusiv în cele ale cunoaşterii. Din acest motiv îşi
etalează pregătirea intelectuală şi diplomele obţinute – reale sau false – menite să ofere credibilitate
discursului său. De pildă, el este specialist în fizică nucleară, electronică, electromagnetism ş.a., domenii
suficient de complexe şi dinamice astfel încât să nu le fie la îndemână adepţilor şi astfel să se poată
construi un discurs paraştiinţific pe marginea lor. Tot la fel, liderul este expert şi în medicină – mai ales în
cea alternativă. Potrivit aceluiaşi autor, biografia liderului are un singur scop: glorificarea persoanei sale şi
prezentarea ei ca binele aflat în luptă cu puterile răului. 
6 
Exploatarea contextului de criză spirituală Un rol esenţial îl poate avea contextul social de criză. Într-
un mediu instabil, liderul charismatic dă sens lumii, propune un plan de acţiune şi o viziune care aduce
stabilitate, o ordine, o semnificaţie, învingerea răului ş.a.m.d. Într-un astfel de context, reacţia oamenilor
ar fi aceea de ataşament faţă de purtătorul unui mesaj de eliberare, după schema: criză → neajunsuri →
candidatul la locul de lider → mesajul de eliberare (mântuire) → charismă. Desigur, trebuie să avem în
vedere că este necesară o anume predispoziţie pentru ca oamenii să fie dispuşi să accepte rolul de
mântuitor al unui astfel de personaj, însă nu putem considera ca suficientă această explicaţie. 

Adoptarea rolului de părinte S-a încercat găsirea unei alte explicaţii pornind de la starea psihică a celor
ce urmează o astfel de persoană. Pornind de la lucrarea lui Freud, Psihologia colectivă şi analiza eului, s-a
postulat că astfel de persoane ar înregistra o slabă integrare psihică şi ar avea nevoie de un tată
atotputernic, reprezentat de liderul charismatic. Liderul îşi trage puterea tocmai din dorinţa de dependenţă,
din dorinţa individului după un tată idealizat. Ca şi într-o familie patriarhală, el este cel care instituie
regulile, gruparea asimilând şi punând în practică discursul acestuia. Doar că, în loc să îndeplinească rolul
unui părinte în adevăratul sens al cuvântului, să susţină maturizarea adepţilor săi, inducându-le progresiv
mai multe responsabilităţi, libertate de alegere şi autoritate, aceştia îi aduc şi îi menţin într- un stadiu de
infantilism, pentru care el continuă să fie părintele omnipotent. Prin urmare, problema cheie nu este
puterea liderului, ci dezvoltarea sau suprimarea autonomiei, autorii din sfera psihanalizei vorbind de o
regresie a adepţilor la stadiul de copii. 

Un mesaj universal valabil O altă posibilă explicaţie a acestui magnetism ar putea fi mesajul transmis
de un asemenea lider. Bryan Wilson consideră că, în general, mesajele sunt centrate pe anumite nevoi
umane universale: adevăr, sinceritate, putere, dragoste, dreptate, valori care nu ţin cont de timp şi spaţiu.
Într- adevăr, numeroşi oameni au declarat că au fost puternic impresionaţi când au ascultat discursurile
unor astfel de lideri, având impresia că li se adresează numai lor, în ciuda existenţei a sute de auditori. O
explicaţie ar fi aceea că în asemenea discursuri sunt abordate teme foarte generale, care au sens pentru
fiecare persoană din auditoriu. Desigur, se ridică întrebarea de ce numai o anumită parte dintre auditori
sau dintre cei interpelaţi de lider se convertesc, iar ceilalţi nu? Trebuie avută în vedere şi starea spirituală
de moment în care se află anumite persoane, gradul lor de sugestibilitate, chiar dorinţa de integrare într-o
comunitate religioasă de acel tip şi mulţi alţi factori de natură personală. Abordată aşa, această perspectivă
se poate bucura de o oarecare credibilitate. 

4.2. Profilul liderilor noilor mişcări religioase 

Jean-Marie Abgrall propune o clasificare a liderilor noilor mişcări religioase: 1. maeştrii în sensul nobil al
termenului, dar care nu exclud derapajele ideologice şi comportamentale; 
2. escrocii care exploatează credulitatea oamenilor şi care îşi propun să vândă produse
religioase; 
3. bolnavii mintal, care manifestă paranoia, delir, halucinaţii; 4. intermediarii între aceste trei categorii,
care sunt mânaţi de o viziune personală sinceră, o percepţie patologică a realităţii şi o abordare lucrativă. 

7 
Parcurgând biografiile liderilor noilor mişcări religioase, observăm că aceştia provin din
diverse segmente ale societăţii, având pregătiri intelectuale din cele mai variate: Jim Jones era pastor
profesionist, Sathya Sai Baba a fost recunoscut drept guru încă din copilărie, Reverendul Moon este
inginer, David Koresh era electrician, L. Ron Hubbard scriitor de science-fiction etc. Alţii fuseseră
anterior directori de întreprinderi, jurnalişti, bancheri. Atât timp cât au fost sau sunt percepuţi de adepţi
drept divini sau singuri cunoscători ai unei căi de mântuire, pregătirea intelectuală a acestora pare să nu
mai conteze. J. Wach chiar afirma: „autoritatea în domeniul experienţei religioase nu depinde de o
pregătire specială, nici de exerciţiu, nici de calificare profesională, însă parţial, dacă nu în totalitate,
depinde de o charismă individuală.” Într-adevăr, adepţii par a nu ţine seama în nici un fel de faptul că
adulează un analfabet sau, mai grav, o persoană cu serioase tulburări psihice. Aceeaşi regulă se aplică şi în
ceea ce priveşte vârsta sau aspectul fizic al unui asemenea personaj. Potrivit cercetării lui Benjamin
Zablocki, majoritatea liderilor şi-au început activitatea în intervalul de vârstă 25-39 de ani. De pildă, când
a venit în SUA, Maharaj Ji avea treisprezece ani; cu toate acestea, a reuşit să strângă un număr
impresionant de adepţi. Sathya Sai Baba a fost recunoscut drept mare făcător de minuni încă din pubertate.
David Koresh avea un pic peste douăzeci de ani când a preluat conducerea Ramurii Davidienilor, pe când
Bhaktivedānta Svāmī Prabhupāda avea şaizeci şi cinci de ani când a pus piciorul pe pământ american şi şi-
a început propovăduirea. Se pare că la fel şi aspectul fizic. Unii lideri (precum David Koresh sau Jim
Jones) au fost consideraţi ca având un aspect fizic agreabil. Cu siguranţă nu putem afirma acelaşi lucru
despre Marshall Applewhite sau Sai Baba. Totuşi succesul lor nu a fost limitat deloc de aspectul fizic. Ca
şi în cazul pregătirii intelectuale, nici în această privinţă nu putem stabili o regulă. 
Dacă în ceea ce priveşte studiile, vârsta şi aspectul fizic al liderilor noilor mişcări religioase
este imposibilă stabilirea unui profil, în ceea ce priveşte „modul de acţiune” al acestora pot fi identificate
câteva aspecte comune: 
▪ Spre deosebire de restul societăţii, se arată sensibili faţă de nevoile adepţilor lor şi, cel puţin în
perioadele de început ale mişcărilor, când numărul adepţilor este mic, se implică în viaţa privată a
acestora. Astfel reuşesc să strângă primii discipoli, proveniţi din rândul celor care nu se pot adapta la
cerinţele societăţii moderne şi care speră ca, sub aripa protectoare a liderului, să găsească siguranţă,
înţelegere şi puritate. Iar liderul le furnizează acestora permanent senzaţia că au atins aceste
deziderate. 
▪ Au un comportament evaluat de către mişcare ca fiind exemplar şi reuşesc să se impună prin puterea
propriului exemplu. Întotdeauna aceştia pozează drept standarde de puritate şi desăvârşire. 
▪ Induc celorlalţi încredere în persoana lor. Urmărind pe oricare din aceşti lideri, observăm că cea
dintâi relaţie pe care o stabileşte cu auditoriul său este cea de încredere. După ce le-a câştigat
încrederea, începe să-i fie ascultată cu maximă atenţie şi doctrina propovăduită, încrederii urmându-i
credinţa, iar credinţei supunerea absolută. 
▪ Dau impresia că deţin un simţ puternic al misiunii lor. Am fi lipsiţi de obiectivitate dacă i-am
considera pe toţi aceşti lideri nişte şarlatani, avizi după bani şi lipsiţi de scrupule. De fapt, unii sunt
chiar sinceri în propovăduirea lor, convinşi fiind că au o misiune specială de îndeplinit. În acest caz,
este necesară o distincţie între adevăr şi sinceritate, în sensul că nu întotdeauna adevărul este sinonim
cu sinceritatea. Desigur, unii sunt într-adevăr convinşi de ceea ce propovăduiesc, dar nu realizează că
sunt foarte departe de adevăr. 
▪ Deţin deosebite calităţi oratorice şi de management, care se manifestă permanent prin atragerea de
noi adepţi. 
▪ Au abilitatea de a crea impresia că au săvârşit fapte extraordinare şi că posedă puteri supranaturale. 
8 
▪ Manipulează contextul cultural şi istoric cu scopul de a-şi întări poziţia. Dacă un astfel de lider are un
mesaj apocaliptic, atunci orice calamitate naturală va fi interpretată ca semn al iminentului sfârşit.
Dacă mesajul este orientat împotriva puterii pământeşti, atunci orice acţiune legală împotriva mişcării
va fi evaluată ca o conspiraţie a forţelor demonice care conduc lumea ş.a.m.d. 
▪ Folosesc cu abilitate texte considerate sacre de către adepţi pentru a-şi justifica doctrina sau diverse
acte pe care le săvârşesc. Această situaţie este întâlnită mai ales în cazul mişcărilor de inspiraţie
creştină, orice acţiune sau idee a liderului fiind imediat argumentată cu un text biblic, de cele mai
multe ori rupt din context. Atunci când textele sacre ale unei grupări sunt privite ca adevărate şi
infailibile, următorul pas îl constituie perceperea interpretărilor pe care liderul le oferă acestor texte ca
fiind adevărate şi sacre. Literatura sacră a multor noi mişcări religioase cuprinde lucrările sau şi
lucrările liderilor. Principiul Divin în Biserica Unificării are aceeaşi valoare ca şi Biblia. În
Scientologie, scrierile lui L. Ron Hubbard constituie un fel de literatură sacră. Tot la fel, în Biserica
Universală şi Triumfătoare, revelaţiile maeştrilor către Elizabeth Clare Prophet sau, în Aetherius
Society, mesajele extratereştrilor către George King. 
▪ Facilitează transformarea unui ideal istoric sau mitic dintr-o abstracţie îndepărtată într-o realitate
psihologică imediată. Într-o oarecare măsură, toţi liderii la care facem referire visează la o schimbare a
societăţii, desigur prin convertirea tuturor la mişcarea pe care o conduc. Totuşi, conştienţi că nu pot
face acest lucru, mulţi se mulţumesc să întemeieze comunităţi utopice, societăţi în miniatură care să
ilustreze viziunea lor asupra unei comunităţi globale. 
▪ Unii invocă mitologia populară a reîncarnării pentru a-şi legitima statutul special şi puterea. De
obicei, sunt reîncarnări ale lui Moise, Iisus, ale diferitor zei orientali sau figuri exotice, precum
faraonul egiptean Akenathon. 

4.3. Grade de afiliere şi structuri organizatorice 

 Deşi majoritatea noilor mişcări religioase proclamă egalitatea tuturor membrilor, aceasta
rămâne cel mai adesea un deziderat îndepărtat sau o strategie de imagine. Privind noile mişcări religioase
ca şi organizaţii, putem identifica mai multe moduri de organizare şi funcţionare. Cea mai răspândită
structură este cea piramidală, care presupune că în vârf se află liderul şi, în anumite cazuri, o elită foarte
restrânsă. Direct legaţi de el se află personalul de conducere, urmat de adepţi, iar la periferie se află
consumatorii. Într-o astfel de structură organizatorică, individul cunoaşte şi primeşte informaţiile numai de
la superiorul său direct. Progresul se face lent, palier cu palier. Accederea la o treaptă superioară
reprezintă o promovare, în timp ce regresul la una inferioară constituie o sancţiune. Informaţiile sunt
selectate atât de guru, cât şi de eşaloanele intermediare superioare. Modelul piramidal presupune o
ierarhizare a cunoaşterii, puterii şi beneficiilor. Între vârful piramidei, respectiv gurul sau liderul, şi baza
acesteia, recruţii, se observă o funcţie ascendentă în ceea ce priveşte beneficiile şi o funcţie descendentă în
ceea ce priveşte coerciţia, structurile superioare manipulându-le pe cele aflate în imediata lor subordine.
Un alt model, derivat din cel piramidal, este cel al pânzei de păianjen. Acesta presupune existenţa mai
multor structuri piramidale interconectate, fiecare îndeplinind diverse funcţii. Spre deosebire de modelul
piramidal, acest sistem este şi mai rigid. Un adept poate progresa în interiorul unei piramide, dar stagna în
alta, fiind tot timpul dependent de ierarhie. Doar un mic grup reprezintă elitele care eludează acest sistem
şi se află permanent în proximitatea liderului. Jean-Marie Abgrall menţionează drept exemplu
Scientologia, dar putem adăuga aici şi sistemul de organizare al Copiilor Domnului, în colonii
intercorelate şi cu roluri diferenţiate în grupare. Un alt model, specific în general grupărilor reduse ca
dimensiuni, celor mediumice, de rugăciune sau taumaturgice, este cel în 
9 
stea, asemănător roţilor de bicicletă, cu liderul în centru şi adepţii la circumferinţă. Spre deosebire de
modelul piramidal, mesajele circulă de la periferie spre centru şi invers, contactul fiecărui membru cu
liderul fiind unul direct. De altfel, în grupările mari nici nu ar fi posibilă o astfel de structură, având în
vedere că nu permite un control absolut al tuturor adepţilor şi îl expune permanent pe lider. În fine, avem
structura sferică, în care schimburile emoţionale şi relaţionale se petrec într-un spaţiu în care toţi
participanţii ocupă aceeaşi poziţie, fără existenţa unei ierarhii sau a unor directive. Acest tip de structură
nu permite un control real al grupului, existând permanent riscul de instabilitate şi disoluţie, fiind în
general o etapă provizorie în evoluţia către o structură piramidală. 
După cum afirmam şi mai sus, cea mai comună structură organizatorică este cea piramidală
sau concentrică, care consfinţeşte un sistem puternic ierarhizat. Liderul se află în vârful piramidei, urmat
de cercul său intim de adepţi, care funcţionează în absenţa sa ca învăţători şi lideri surogat. Pe treapta
următoare se află ierarhia administrativă, urmaţi de membrii ordinari, ierarhizaţi şi ei în funcţie de
vechimea în grupare şi de merite. Efectele acestui tip de structură sunt multiple. În primul rând oferă
tuturor celor implicaţi sentimentul puterii: celor din eşaloanele superioare putere asupra celorlalţi, iar celor
de pe ultima treaptă sentimentul superiorităţii faţă de cei care nu sunt membri. În al doilea rând,
corespunde nevoii psihologice a adepţilor de a progresa în cadrul grupării şi de a se autoevalua în
comparaţie cu ceilalţi. În fine, structura piramidală îi motivează pe toţi să se angajeze şi mai mult pentru a
accede la treptele superioare ale ierarhiei. 
Trebuie totuşi să menţionăm că, din punct de vedere organizatoric, dar şi doctrinar, noile
mişcări religioase dau dovadă de o extraordinară fluiditate şi capacitate de adaptare. Ineficienţa
prozelitismului, reclamaţiile membrilor, presiunile autorităţilor sau ale opiniei publice, evenimente
cruciale prin care trece gruparea sau liderul ori dispariţia acestuia din urmă conduc de multe ori la
restructurări organizatorice menite să înlăture anumite inconveniente sau deficienţe de funcţionare, să
asigure o eficienţă sporită sau să reabiliteze imaginea publică a respectivei grupări. Totodată, aceste
schimbări – de multe ori însoţite de repoziţionări pe treptele ierarhice – le conferă membrilor sentimentul
reînnoirii mişcări, impresia că glasul lor este ascultat de către ierarhie şi posibilitatea de a accede la trepte
ierarhice superioare. Un alt factor determinant în privinţa schimbării structurilor organizatorice este
resprezentat şi de mediul social în care aceasta activează, care îşi pune amprenta asupra caracteristicilor
grupului şi strategiilor sale de recrutare. 
Dacă realizăm o corelaţie între structura piramidală a majorităţii noilor mişcări religioase şi
gradul de angajare al membrilor, obţinem patru categorii sau paliere. Pe primul se află cei afiliaţi grupării,
indivizi care se identifică cu mişcarea respectivă, subscriu la ţelurile acesteia şi-i respectă normele, însă
sunt slab ataşaţi sau angajaţi, continuând să practice şi alte credinţe sau având o atitudine seculară.
Clienţii, următorul palier, sunt destinatarii serviciilor terapeutice, recreaţionale sau medicale oferite de
gruparea respectivă. Uneori aceştia nici nu sunt interesaţi de sistemul doctrinar al mişcării care oferă
servicii, alteori se auto-percept ca afiliaţi acesteia. Membrii sunt cei ataşaţi de gruparea respectivă, care o
susţin economic prin diferite donaţii sau muncă voluntară, participă periodic (săptămânal ori altfel) la
ritualuri sau activităţi specifice, însă continuă că trăiască „în lume”. Adepţii reprezintă elita care îşi
corelează viaţa, timpul, gândurile, activităţile în sensul atingerii ţelurilor promovate de gruparea religioasă
din care fac parte. Pe scurt, sunt cei dedicaţi total. Aceştia sunt cei iniţiaţi şi frecvent fac parte din nucleul
de conducere. 
Un alt criteriu de ilustrare a componenţei noilor mişcări religioase şi care ne interesează în
mod deosebit este cel în funcţie de gradul de angajare în grupare. Deşi unele dintre aceste stadii se
suprapun cu cele de mai sus, ne oferă o imagine mai clară în privinţa angajării progresive. Avem, în acest
sens, şase categorii sau trepte de angajare: 
1. Membrii marginali. Celor aflaţi în acest stadiu, participarea la grupare nu le afectează
viaţa profesională sau familială anterioară. Totodată nici consumul financiar nu este foarte mare. În 
10 
această situaţie se află şi cei care s-au arătat entuziasmaţi la început, dar progresiv le-a scăzut interesul
pentru gruparea respectivă. Această formă de implicare în grup este specifică în general acelor mişcări de
auto-dezvoltare, de dezvoltare a potenţialul uman etc. 
2. Recruţii. Recrutul este un potenţial membru care nu a adoptat încă în totalitate ideile
grupării respective şi nici nu şi-a schimbat viaţa potrivit preceptelor acesteia. Continuă să aibă bune relaţii
cu familia şi cu prietenii, fără să se gândească să le rupă. Acesta ia în considerare adeziunea la grupare,
dar încă se află în perioada de tatonare, a întrebărilor. 
3. Cei aflaţi în „luna de miere”. Aceasta este etapa consecutivă recrutării. Acum persoana a
devenit membră a grupării respective, aflându-se în plin proces de iniţiere. Acest stadiu este caracterizat
de o efuziune de idealism şi entuziasm, adeptul având numai aprecieri la adresa grupării din care face
parte. Tot ce ţine de aceasta este bun, toţi care o critică sunt răi. Acum apare ruptura de familie şi
schimbarea radicală a vieţii respectivei persoane: părăseşte căminul, renunţă la şcoală sau serviciu, îşi
schimbă obiceiurile de viaţă. 
4. Veteranii. După câteva luni sau un an, „luna de miere” se încheie, iar persoana respectivă
îşi intră complet în atribuţii: lucrează în folosul grupării, strânge fonduri, recrutează noi membri etc.
Dragostea cu care l-a înconjurat grupul în stadiul anterior este acum condiţionată de performanţele sale. La
fel şi sancţiunile. Deşi observă că nu mai seamănă cu grupul care l-a fascinat, adeptul nu-şi pune întrebări
şi nici nu contestă atractivitatea grupului, considerându-se unic responsabil pentru situaţiile neplăcute sau
abuzurile prin care trece. 
 5. Membrii dedicaţi total. Aceştia sunt cei care se află în grupare de ani de zile şi-i cunosc
toate „tainele”. Au avansat la nivelele superioare ale ierarhiei şi rămân în grup fie pentru că sunt
recompensaţi financiar sau în alte moduri, fie pentru că au săvârşit fapte reprobabile (ori ilegale), încât fie
sunt şantajabili, fie, în cazul în care s-ar retrage, ar trebui să plătească în faţa legii pentru crime, abuzuri
ş.a. Totodată, pentru mulţi dintre ei decizia părăsirii grupării este obstrucţionată de faptul că se tem că nu-
şi vor putea reface viaţa în afara grupării, negăsind răspuns la întrebări precum: „Unde mă voi duce?”, „Ce
voi face?”, „Din ce voi trăi?”. Retragerea devine şi mai grea atunci când respectivul este căsătorit şi are şi
copii născuţi şi educaţi în gruparea respectivă. Diferenţa dintre un veteran şi un astfel de membru este că
acesta din urmă este deziluzionat de gruparea respectivă, însă nu poate face nimic în acest sens. 
6. Acestor categorii, Livia Bardin o adaugă şi pe cea a excluşilor. Aceştia nu sunt cei care s-
au retras (au apostat), ci care au fost excluşi de către grupare din diferite motive: familiile lor au creat prea
multe probleme de imagine şi nu numai, încercând să-i determine să părăsească gruparea, nu mai sunt
folositori datorită unor boli fizice sau psihice, au încălcat regulile grupării, au demascat adevărata natură a
grupului sau a liderului sau sunt făcuţi responsabili pentru anumite situaţii dificile prin care trece mişcarea
respectivă. Situaţia acestor excomunicaţi este mai dificilă decât a apostaţilor, având în vedere că aceştia
trăiesc la intensitate maximă suferinţa pierderii statutului de membru. 
Afirmam că ne interesează în mod deosebit aceste grade de afiliere pentru că, aşa cum vom
vedea mai jos, relaţia dintre individ şi grupare diferă în funcţie de categoria în care se află, dar, cel mai
important, presiunea grupului şi manipularea se exercită diferit, tot în funcţie de acest statut. Dacă în
privinţa celor recrutaţi vorbim de anumite tehnici pentru a-i atrage deplin în gruparea respectivă, în cazul
veteranilor vorbim de mecaniste care să-i de termine să rămână. Dacă unii sunt bombardaţi cu dragoste,
alţii sunt bombardaţi cu ură şi excluşi ş.a.m.d. 

Comunităţile de viaţă închise Fiecare persoană care trăieşte în societate aparţine concomitent mai
multor comunităţi: acasă sunt membri ai familiei, dar, în acelaşi timp, aparţin şi unui colectiv de muncă,
unei etnii, aderă 
11 
la un partid sau la o comunitate religioasă. F. J. Tönnies consideră că la baza formării fiecărei comunităţi
se află voinţa membrilor. În acest sens, unele comunităţi sunt naturale, formate prin voinţa esenţială (spre
exemplu poporul). În societăţile tradiţionale, din punct de vedere religios, membrii familiei, persoanele de
aceeaşi etnie, vecinii, erau solidari, grupându-se de obicei în aceeaşi comunitate religioasă. În societatea
contemporană se poate constata o înlocuire a comunităţilor religioase naturale cu cele elective. Persoane
de diferite etnii, din diferite familii şi din zone diferite se adună în jurul unei credinţe comune. Acestea
formează comunităţile religioase elective, care au la bază voinţa subiectivă a membrilor lor. Comunităţile
religioase la care facem referire aici, respectiv cele ale noilor mişcări religioase, sunt prin excelenţă
elective. Aderarea la ele este rezultatul exercitării voinţei individului, el primind statutul de membru
printr-un act personal de convertire. Multe dintre aceste comunităţi sunt exclusiviste, aderarea
presupunând din partea individului renunţarea la statutul de membru al altor comunităţi, naturale (ex.
familie) sau elective (ex. locul de muncă). 
În cazul religiilor tradiţionale, credincioşii pot fi împărţiţi în două categorii, în funcţie de
importanţa pe care aceştia o acordă principiilor religioase la care au aderat şi de gradul lor de aplicare în
viaţa cotidiană. Astfel, putem vorbi de comunităţi anodine, obişnuite, formate din acei laici care doresc un
„minim al mântuirii”. Deşi convinşi de principiile religioase la care au aderat, aceştia sunt cei care nu se
dedică complet, ci îşi continuă viaţa în societate, având grijă să respecte prescripţiile generale ale religiei
lor, reunindu-se ocazional şi/sau regulat, în cadru unor ceremonii religioase. Cel de al doilea tip este
reprezentat de comunităţile exemplare, alcătuite din cei care urmează riguros calea mântuirii prin dedicare
exclusivă cauzei religioase. 
Majoritatea religiilor au încurajat şi încurajează dezvoltarea unor organizaţii sau asociaţii în
a căror structură să fie antrenaţi cei mai devotaţi membri, oferindu-le acestora posibilitatea de a-şi
consacra viaţa exclusiv cauzei religioase, sau au accentuat caracterul comunitar al structurilor locale
(parohii, congregaţii etc.) în detrimentul structurii generale birocratizate. Deşi aceste structuri monastice
sau pseudo-monastice par apanajul religiilor tradiţionale, moduri similare de devotament faţă de credinţa
religioasă pot fi cu uşurinţă identificate şi în cazul noilor mişcări religioase; sub forma unor comunităţi
mai mari sau mai mici, formate din adepţii cei mai fideli, din cei care au nevoie de mai multă ghidare
spirituală sau însumând totalitatea adepţilor, temporare sau permanente, închise neiniţiaţilor, sau centre de
formare a viitorilor membri, stabile sau itinerante, recunoscute oficial de autorităţi sau nu, aceste grupuri
de adepţi ai unor sisteme religioase proaspăt concepute sau renăscute după mii de ani au cunoscut un
succes destul de mare şi o mediatizare pe măsură. Cele care nu dispun sau nu consideră necesară punerea
la dispoziţia adepţilor a unor structuri materiale care să facă posibilă viaţa în comun a acestora, reuşesc să-
şi transforme credincioşii într-un fel de „călugări la domiciliu”. Succesul acestor grupări poate fi legat
chiar de faptul că oderă credincioşilor lor posibilitatea de a face parte dintr-o comunitate electivă. Având
în vedere contextul contemporan impersonalist şi alienant, indivizii au nevoie să simtă că au putere, că
sunt angajaţi şi că participă la o comunitate care le conferă identitate. Putem afirma că există o „cerere” de
astfel de comunităţi de dimensiuni restrânse, personaliste, în care să fie resimţite coeziunea, solidaritatea,
intimitatea, ca o contrapondere la instituţiile – inclusiv religioase – birocratizate ale societăţii de mase.
Acestea vin să suplinească instituţiile tradiţionale care mediau între familie şi societate în ansamblul său,
în prezent dispărute mai ales în zonele urbane. 
Totodată poate fi identificată şi o pondere temporală în iconomia fiecărei grupări a acestui
tip de organizare religioasă. Aici putem face trimitere la cele trei tipuri de comunităţi: spontane, normative
şi ideologice. Primele sunt cele care se formează spontan, în jurul unui lider charismatic şi sunt lipsite de o
organizare socială. Absenţa unei structuri este prezentă însă numai în fazele iniţiale ale unei noi mişcări
religioase, ulterior aceste comunităţi evoluând în comunităţi normative, cu un sistem de precepte etice şi
reguli menite să conserve existenţa unei astfel de comunităţi spontane. În 
12 
momentul în care aceste comunităţi normative îşi direcţionează mesajul spre reformarea societăţii, acestea
devin comunităţi ideologice. După cum remarcă Bryan Wilson, noile mişcări religioase solicită, mai ales
în stadiile incipiente ale dezvoltării lor, un angajament profund, cvasi-ascetic, din partea membrilor lor.
„În aceste stadii, caracterizate prin idealuri înalte, ţeluri îndrăzneţe, aşteptări nerealiste alimentate de
creşterea lor rapidă, aceste mişcări le impun aderenţilor cerinţe extrem de stricte, inclusiv, uneori, cerinţa
ca aceştia să-şi abandoneze toate asocierile şi activităţile anterioare, iar, în câteva cazuri bine cunoscute, şi
cerinţa de a îmbrăţişa un stil de viaţă comunitar.” Ulterior însă, mai ales sub presiunea dependenţei
economice de restul societăţii, aceste grupări propun adepţilor un angajament diferenţiat, pe mai multe
paliere şi cu cerinţe mai puţin riguroase. După cum afirmă acelaşi sociolog, „[i]maginea iniţială a unei
apartenenţe totale şi egale din partea tuturor membrilor păleşte inevitabil în faţa exigenţelor impuse de
necesitatea de a supravieţui pe termen lung”. Locul comunităţilor de viaţă exclusive, care presupuneau un
angajament total, a fost luat de congregaţii care permit credincioşilor mai multe paliere de angajament,
aliniindu-se astfel modelelor culturale şi instituţiilor sociale dominante şi scăzând simţitor tensiunea
raporturilor cu societatea. 
 Comunităţi elective, exemplare, totalitare şi separatiste 
Ar fi abuziv să considerăm că toate noile mişcări religioase propun proaspeţilor recruţi sau
tuturor adepţilor să-şi părăsească familiile, locul de muncă sau domiciliul pentru a se muta într-un
stabiliment al grupării. De fapt, cu câteva excepţii – Biserica Unificării, ISKCON – majoritatea noilor
mişcări religioase se prezintă în această privinţă precum Bisericile şi sectele clasice. Adepţii Hare Krishna,
de pildă, care nu sunt căsătoriţi şi îmbrăţişează viaţa de sannyasin, trăiesc pe lângă templele grupării, în
comunităţi asemănătoare mănăstirilor. Membrii mai dedicaţi ai Bisericii Unificării trăiesc în locuinţe
comune, iar diferite grupuri yoga oferă posibilitatea practicanţilor de a locui într-un ashram. Însă adepţii
ordinari ai majorităţii noilor mişcări religioase continuă să trăiască „în lume”, organizaţi în structuri
congregaţionale. Cu toate acestea, tot marea majoritate a acestor grupări propun comunităţi alternative de
viaţă care fie cuprind întreaga grupare (Templului Popoarelor, Heaven’s Gate, ISKCON în prima sa
perioadă de dezvoltare ş.a.m.d.), constituind unica formă de afiliere disponibilă, fie sunt rezervate celor
mai dedicaţi membri (Scientologia, Misiunea Luminii Divine ş.a.), fie au scopul de a-i introduce şi
familiariza pe recruţi cu doctrina şi comportamentul grupării respective sau, în alte cazuri, au rolul de a
corija derapajele doctrinale sau comportamentale ale membrilor. Cu siguranţă, aceste pot îndeplini
concomitent mai multe astfel de roluri. Totodată, o nouă mişcare religioasă de dimensiuni mai consistente
deţine o reţea de astfel de comunităţi, organizate după modelul filialelor, toate depinzând de structura
centrală. În cele ce urmează, ne vom referi în special la acele comunităţi care circumscriu întreaga
grupare, inclusiv liderul, şi care se prezintă ca şi comunităţi umane închise şi totalitare. 
Când facem referire la o comunitate religioasă închisă considerăm comunitatea ca un sistem
intermediar între societăţi şi microsisteme, cu o populaţie caracterizată prin sentimentul apartenenţei la
aceasta şi al obţinerii unei identităţi specifice prin apartenenţă, fiind angajată (populaţia) în atingerea unor
obiective comune. Comunitatea se adaptează la mediu prin schimb de energie şi îşi creează instituţii care
să reglementeze relaţiile cu suprasistemele şi cu subsistemele. Atributul de închisă caracterizează relaţiile
şi influenţele reciproce dintre aceasta şi societate, respectiv cu alte sisteme, după cum vom arăta în ultima
parte a lucrării. Numeroase noi mişcări religioase sunt totalitare şi separatiste. Potrivit descrierii
sociologice a instituţiilor totaliste, „orice fel de instituţie socială – religioasă, educaţională, legală sau
medicală – începe să exercite un control total asupra populaţiei sale, acea instituţie manifestă anumite
caracteristici: comunicarea dintre interior şi exterior este puternic controlată sau interzisă; cei din interior
sunt consideraţi ca prizonieri (inmates), fiecare 
13 
mişcare a lor fiind controlată de către staff-ul instituţiei; o întreagă lume socială separată vine la existenţă
în instituţie, care defineşte statutul social al participantului, relaţiile sale cu ceilalţi, identitatea sa ca
persoană.” Sunt totalitare în ceea ce priveşte ideologia, impunând membrilor sisteme de control social care
îngrădesc aproape toate aspectele vieţii şi devin separatiste în momentul când impun membrilor lor o
rupere, o delimitare de societate. 
Putem considera că, în plan sociologic, comunităţile noilor mişcări religioase constituie
grupuri, prin grup social înţelegând „o formaţiune socială în interiorul căreia indivizii sunt în interacţiune
conform unei reguli fixe, împărtăşesc sentimentul de a constitui o entitate aparte, astfel încât membrii s-ar
putea recunoaşte ca atare.” Noile mişcări religioase care impun membrilor intrarea într-o comunitate de
viaţă închisă se prezintă ca forme clare de radicalism religios, fapt ce se reflectă şi în modul de organizare
şi funcţionare a acestora. Egon Bittner identifică şapte asemenea caracteristici organizaţionale, pe care le
putem identifica fără dificultate şi în cazul noilor mişcări religioase. Aceste sunt: 
 - charisma ataşată mişcării şi doctrinei acesteia; - doctrina pe care se fundamentează mişcarea
trimite la realităţi superioare celor cotidiene; - o preocupare intensă pentru puritatea credinţei
în rândul membrilor; - întreaga viaţă a membrilor trebuie să se desfăşoare în sfera scopului sau
doctrinei mişcării; - suferinţa face parte integrantă din concepţia privind progresul mişcării; -
toate legăturile tradiţionale în afara grupului sunt suspendate; - exploatarea atitudinilor
negative din exterior în folosul grupului. 

Un grad ridicat de coeziune socială 

Aceste grupuri reprezintă un tip specific de unitate, într-o anumită măsură similară şi
marilor religii în fazele lor iniţiale, respectiv: 
- sentiment de solidaritate revoluţionar; - conştiinţa variabilă a solidarităţii, care creşte sau descreşte în
funcţie de evoluţia noii unităţi; - imaginarea conceptelor de paternitate şi fraternitate spirituală; - diferă de
grupurile naturale prin organizare, credinţe şi ritualuri, dar mai ales prin spiritul de unitate; - unitatea este
asigurată în primul rând de ruptura de trecut şi de legăturile naturale; - cei care trăiesc această ruptură sunt
înclinaţi să se reunească în cadrul unor societăţi închise; - depăşind faza iniţială, caută să-şi definească un
comportament specific în viaţă şi să îşi unească membrii într-o comunitate strâns unită; - noua experienţă
îi uneşte şi îi integrează într-un mod cu adevărat intim pe toţi membrii, în schimb îi izolează de restul
lumii. - caracter virtual misionar; - atitudinea faţă de cei din afară variază în funcţie de interpretarea pe
care o dă propriei naturi, importanţei sale, precum şi mesajului al cărui depozitar este. În cazul în care
constituirea sa este selectivă, grupul stabileşte o discriminare între cei ce se pot şi cei ce nu se pot converti.
Primii sunt trataţi cu solicitudine, pe când ceilalţi, cu indiferenţă şi chiar dispreţ. În cazul comunităţilor la
care facem referire, putem vorbi de mai mult decât o unitate între membri. Relaţiile dintre aceştia sunt de
coeziune puternică între membrii grupului, înţelegând prin coeziune rezultatul tuturor forţelor care
acţionează asupra membrilor pentru a-i ţine legaţi de grup, 
14 
printre care Leon Festinger menţionează prestigiul grupului, membrii grupului sau activităţile grupului.
Desigur, păstrarea relaţiilor puternice între membri, respectiv a coeziunii şi interdependenţei, este esenţială
unui grup religios, însă când aceasta este prea puternică, consensul membrilor se menţine prin negarea
realităţii, aceasta devenind mai puţin importantă decât păstrarea legăturilor grupului. 
O posibilă explicaţie a acestei coeziuni poate fi găsită în influenţa aparent benefică pe care
grupul o are asupra unor membri, formându-se un fel de reflex condiţionat. În momentul intrării într-o
mişcare precum Biserica Unificării sau Misiunea Luminii Divine, adepţii simţeau o eliberare de
problemele avute anterior (dependenţa de droguri, prostituţie, probleme familiale). Părăsirea pentru scurt
timp a mişcării însemna reîntoarcerea la vechile probleme. Ulterior, coeziunea membrilor din cadrul
grupului era asociată cu această eliberare, ceea ce motiva membrii să se ataşeze şi să se supună şi mai mult
grupului. 
Într-un studiu realizat în cadrul Misiunea Luminii Divine, M. Galanter evidenţiază în cifre
coeziunea de grup. Astfel, 99% din cei chestionaţi au arătat că ţineau foarte mult la zece membri ai
mişcării pe care îi cunoşteau cel mai bine, iar 56% au manifestat aceeaşi atitudine faţă de toţi membrii,
chiar dacă nu îi cunoşteau. Numai o minoritate (39 %) au afirmat un asemenea ataşament faţă de persoane
care nu erau membre ale mişcării. Conform acestor cifre, cei mai mulţi membri se simţeau mai apropiaţi
de mişcare decât de alte zece persoane din afara acesteia, dar pe care le cunoşteau foarte bine (respectiv
părinţi, prieteni, colegi). Legătura lor cu grupul cântărea mult mai mult decât ataşamentul faţă de
cunoscuţii care se aflau în afara acestuia. Putem concluziona că apartenenţa la un asemenea grup
presupune stabilirea unor legături emoţionale foarte strânse între membri, într-un timp foarte scurt. Un
exemplu în acest sens sunt grupurile de recrutare ale Bisericii Unificării. Membrii acestora, deşi în
prealabil nu s-au cunoscut, se adaptează foarte rapid la locuitul în comun, sub un mare număr de
privaţiuni. În grupuri cu o coeziune atât de mare, pedeapsa pentru cei care deviază de la norme este
disconfortul psihic. Se înregistrează o scădere a tonusului psihic în rândul celor care, din anumite motive,
nu se mai simt atât de apropiaţi de grup. Cei care aveau în plan să părăsească mişcarea se distanţaseră de
membrii grupului; datorită acestei situaţii, scorurile obţinute de aceştia îi încadrează în rândul depresivilor.
Astfel, 36% dintre cei care au părăsit Biserica Unificării au raportat apariţia unor serioase probleme
emoţionale, imediat după plecare. De aici rezultă că membrii se resimţeau negativ chiar şi când doar
evaluau critic afilierea lor anterioară la mişcare. 
Fiecare dintre noile mişcări religioase caută să crească pe cât de mult posibil coeziunea
membrilor săi, având în vedere că atunci când coeziunea este puternică, participanţii încearcă să menţină
şi implicarea celorlalţi membri, să-i protejeze de ameninţările din afară şi să asigure siguranţa resurselor
comune. În grupurile cu o coeziune slabă, există o mai mică preocupare faţă de o potenţială disoluţie a
grupului şi de pierdere a identităţii acestuia, iar acţiunile în comun sunt mai puţin preţuite de adepţi. În
general, acestea nu supravieţuiesc prea mult. 

Un grup fundamentat pe autoritate 

Nu insistăm foarte mult asupra acestui aspect pentru că vom reveni asupra sa atunci când
vom vorbi despre autoritatea liderului. Menţionăm doar că majoritatea comunităţilor închise la care facem
referire sunt grupuri formate în jurul liderilor şi care reflectă şi funcţionează ca portavoci ale autorităţii
acestora. Un astfel de grup autoritar prezintă o serie de caracteristici care îl diferenţiază de comunele de
tip New Age, de pildă, sau de alte forme permanente sau tranzitorii de organizare. Dintre aceste
caracteristici amintim: 
- nu este permisă nici o deviere, oricine are gânduri sau sentimente contrare perspectivei
grupului fiind făcut să se simtă vinovat pentru aceasta; 
- orice ar face autoritate este evaluat ca şi corect; - convingerea că liderul şi
ceilalţi din grup ştiu ceea ce este cel mai bine; 
15 
- dificultatea de a comunica cu cei din afara grupului; - apărarea acţiunilor liderului sau a celorlalţi
membri fără a fi neapărat în cunoştinţă de cauză; 
- resimţirea unor sentimente de confuzie şi teamă fără a şti de ce (un semn că dubiile sunt
reprimate). 

* * * 

Unii autori consideră că astfel de comunităţi închise nu sunt specifice doar noilor mişcări
religioase şi sectelor, ci şi Bisericilor tradiţionale, luând forma mănăstirilor, a locurilor de recluziune ş.a.
Considerăm că există totuşi o distincţie esenţială între o comunitate de viaţă închisă sau o comună şi o
mănăstire în sensul tradiţional al termenului. În cazul mănăstirilor, acestea sunt controlate, într-o oarecare
măsură, de o ierarhie care le este exterioară şi care veghează la buna lor funcţionare şi la evitarea
eventualelor derapaje. În cazul comunităţilor de viaţă închise, structură preferată de numeroase noi mişcări
religioase, nu există nici o autoritate exterioară care să vegheze asupra lor. După cum subliniază Nathalie
Luca, „Autostructurate, autoadministrate, autodisciplinate, autofinanţate, nici un aspect al vieţii acestor
comunităţi nu poate preveni o eventuală derivă.” O altă diferenţă este aceea că mănăstirile sunt spaţii
rezervate adulţilor, bine informaţi în privinţa vieţii pe care o adoptă, pe când în aceste comunităţi sunt
prezenţi şi copiii, care cresc într-un mediu închis, fără a lua contact cu societatea. Considerăm aceste două
diferenţe suficient de pertinente încât să facă inexactă şi incorectă o asociere între comunităţile de viaţă
închise la care am făcut referire mai sus şi mănăstirile tradiţionale. 

16