Tema 1.

Funcția de promovare şi comunicarea de marketing a firmei

1.1. Promovarea – parte a mixului de marketing
1.2. Comunicarea promoțională
1.3. Strategia de promovare

1. Promovarea – parte a mixului de marketing

Pentru intreprindere, strategia de piata este doar un ghid. Materializarea ei presupune initierea
unui sir de actiuni practice si antrenarea unor eforturi pentru desfasurarea acestora. Din resursele pe
care le are la dispozitie, intreprinderea poate constitui o paleta larga de combinatii, existand
modalitati diverse de realizare a contactelor ei cu exteriorul, cu piata. Ideea antrenarii resurselor, in
combinatii diferite, astfel incat sa permita intreprinderii realizarea unui contact eficient cu piata a
condus la nasterea conceptului de marketing – mix.
Mixul de marketing priveste modul cum sunt antrenate resursele intreprinderii, proportiile,
„dozajul” in care ele vor intra in efortul global al ei pentru a se ajunge la efectele dorite. Lista
instrumentelor pe care firma le utilizeaza in contactele cu piata este destul de larga, variabila,
diferita de la un autor la altul, ajungandu-se totusi la un consens prin gruparea tuturor
instrumentelor aflate la dispozitia firmei in jurul celor patru piloni ai activitatii de marketing:
produsul, pretul, distributia si promovarea. Este vorba de instrumente ce intervin in aria punctelor
de contact ale intreprinderii cu piata. In acest context, prin conceptul de marketing - mix se poate
intelege orientarea activitatii de marketing a intreprinderii, in functie de resursele interne si de
conditiile pietei, prin combinarea intr-un tot unitar, coerent, sub forma unor programe, a
elementelor politicii de produs, de pret, de distributie si de promovare.
Structura concreta a mixului, locul ocupat de fiecare dintre componentele sale, vor depinde
de posibilitatile intreprinderii si de solicitarile pietei.
De asemenea, trebuie luate in consideratie optica si mai ales personalitatea decidentului.
Nota caracteristica a mixului de marketing va fi data de piata in care acesta ar urma sa se
inscrie, sa se aplice practic. De obicei, din cele patru componente ale mixului - accentul cade pe
prima - politica de produs, acesta fiind principalul mijloc de comunicare al intreprinderii cu piata.
Sunt destule insa cazurile in care in mixul de marketing accentul va cadea asupra altui element.
Deci, pozitia si ordinea de importanta a celor patru elemente variaza in functie de conditiile
concrete ale implementarii mixului, de specificul strategiei in slujba caruia este pus. Pe de alta
parte, mixul de marketing nu contine in mod obligatoriu, in toate cazurile, ansamblul celor patru
componente ale sale. Indiferent cate dintre cele patru elemente sunt prezente cu schimbari efective
fata de perioadele anterioare si indiferent asupra caruia cade accentul principal, o cerinta de baza a
realismului mixului de marketing o constituie judicioasa corelare a acestor elemente. Toate aceste
elemente se cer corelate, la randul lor, cu strategia de piata a intreprinderii, aceasta deoarece, in
ultima instanta, mixul de marketing nu este altceva decat modalitatea practica de promovare a unei
strategii de piata, de a-i concretiza caile si a atinge obiectivele.
In sfarsit, o alta problema importanta care intervine in stabilirea mixului de marketing o
constituie optimizarea eforturilor de marketing. Aici intra in discutie criteriul eficientei
economice. Dificultatea alegerii solutiei optime consta in faptul ca impactul eforturilor de
marketing, adica a celor necesare pentru punerea in practica a mixului, nu este unul liniar. Daca
vanzarile ar fi constant sensibile la investirea de fonduri de o anumita marime in fiecare din cele
patru elemente ale mixului, problema s-ar rezolva relativ usor, prin metoda programarii liniare.
In realitate insa, ne aflam in fata unui impact neliniar, determinat de interactiunea elementelor.
Politica de promovare. Promovarea ca parte a mixului de marketing are o importanta
mare in ceea ce priveste sistemul de comunicare al firmei. Alaturi de politica de produs, pret si
distributie politica de promovare asigura desfasurarea unei activitati de marketing moderne.
Pentru o comunicare eficienta adesea se apeleaza la agentii de publicitate, la specialistii in
promovarea vanzarilor, la specialistii in marketing direct precum si la firmele specializate in
relatii publice care ajuta la formarea unei anumite imagine. In ziua de astazi o companie
moderna dispune de un sistem de comunicatii de marketing complex, comunicand cu
intermediarii, consumatorii si alte organisme publice.
Conform teoriei lui Philip Kotler „Programul comunicatiilor de marketing al unei firme
se numeste mix promotional si consta intr-o combinatie specifica de instrumente de publicitate,
vanzare personala, promovarea vanzarilor si relatii publice, utilizate de firma pentru a-si
indeplini obiectivele de marketing si publicitate.”
In viziunea specialistilor români de marketing, criteriile de grupare si delimitare pentru o
clasificare a activitatii promotionale sunt urmatoarele:
- publicitate;
- promovarea vanzarilor;
- relatii publice;
- utilizarea marcilor;
- manifestari promotionale;
- fortele de vanzare.
Publicitatea este o variabila foarte importanta a politicii promotionale, fiind unul din
mijloacele cele mai utilizate in activitatea de piata. Silver Piquet considera publicitatea ca fiind
„nervul politicii de comunicatie a intreprinderii”.
 Ca forme ale publicitatii putem enumera, dupa obiectul acestora, publicitatea de produs
(serviciu), publicitatea de marca si publicitatea institutionala.
Ca forme ale publicitatii de produs intalnim:
- publicitatea de informare;
- publicitatea de conditionare;
- publicitatea comparativa;
- publicitatea de reamintire.
Dupa aria geografica de raspandire a mesajului exista patru categorii de publicitate:
- locala;
- regionala;
- nationala;
- internationala.
O alta clasificare, de aceasta data dupa natura pietei, include publicitatea intreprinderilor
producatoare, comerciale sau prestatoare de servicii, putand fi diferentiata dupa tipul
consumatorului caruia i se adreseaza, in speta consumatori finali, utilizatori industriali sau
diferite categorii de intermediari.
Pe de alta parte, dupa tipul mesajului difuzat, publicitatea poate fi de natura factuala sau
emotionala.
O alta clasificare este bazata pe efectul intentionat: actiune directa cu efect imediat si actiune
intarziata cu efecte in timp.
Dupa tipul sponsorului, publicitatea se mai diferentiaza in functie de agentul finantator, care
poate fi producatorul, intermediarul sau alti agenti economici.
Ca ultima clasificare, putem mentiona influenta publicitatii exercitata asupra cererii primare
sau selective. Astfel de forme ale publicitatii sunt utilizate si de firmele ofertante de servicii.
Ca medii majore de transmitere a mesajelor publicitare, putem mentiona presa, radioul,
televiziunea si cinematograful.
Exista si o asa numita publicitate exterioara care utilizeaza ca mijloace publicitare afise,
panouri si insemne luminoase.
O inepuizabila sursa pentru publicitate atat ca instrument cat si ca suport este Internetul. In ultima
vreme marketingul pe Internet a capatat o mare amploare.
A doua parte componenta a politicii promotionale este promovarea vanzarilor care consta in
folosirea mijloacelor si tehnicilor de stimulare, impulsionare si cresterea vanzarilor.
Exista si cazuri in care tehnicile de promovare completeaza actiunile publicitare contribuind
astfel la integrarea si intarirea imaginii si prestigiului intreprinderii in cadrul pietei.
Ca tehnici de promovare a vanzarilor, putem mentiona:
 - reducerea preturilor;
- tehnica vanzarilor grupate;
- concursurile promotionale;
- publicitatea la locul vanzarii;
- cadourile de promovare;
- merchandisingul.
A treia parte a politicii promotionale o constituie relatiile publice. Ca obiectiv principal,
relatiile publice urmaresc instaurarea in randul publicului al unui climat de incredere in
compania respectiva, in capacitatea ei de a satisface trebuintele si exigentele diferitelor categorii
de consumatori si utilizatori.
Mijloacele utilizate in activitatea de relatii publice sunt foarte variate. Dintre ele putem
enumera:
- editarea de brosuri si ziare;
- organizarea de manifestari (congrese, colocvii, seminarii);
- acordarea de interviuri;
- publicarea de articole;
- crearea si difuzarea de filme;
- infiintarea de fundatii;
- initierea si sustinerea de opere de caritate;
- participarea la diverse activitati sociale si de interes public.
Urmatoarea parte componenta a politicii promotionale este utilizarea marcilor. Marca este
utilizata deopotriva atat ca mijloc de identificare, cat si ca mijloc de comunicare, investita cu
functii multiple, puse deopotriva in slujba intreprinderii si a consumatorilor.
Manifestarile promotionale sunt si ele parte integranta a politicii promotionale. Ele constau
in manifestari cu caracter expozitional si sponsorizari. Participarea la manifestari expozitionale
se realizeaza prin:
- organizarea de pavilioane sau standuri proprii la targuri;
- expozitii si saloane (locale, regionale, nationale si internationale).
Interesul pentru sponsorizare a fost stimulat de experiente precedente incununate de succes
ale unor firme care prin astfel de actiuni au reusit sa creeze evenimente cu o larga audienta in
randul publicului, concepand apoi produse destinate acestuia.
Ultima parte a politicii promotionale sunt fortele de vanzare. Firmele moderne includ in
sistemul lor de comunicatie fortele de vanzare considerate canalele cele mai importante in
desfasurarea dialogului cu agentii pietei. Ele se constituie de asemenea si ca un important criteriu
al competitivitatii. Practic fortele de vanzare cuprind un grup de reprezentanti ai intreprinderii
investiti cu multiple competente, avand un rol dublu:
- cresterea cifrei de afaceri prin distributia produselor proprii;
- intretinerea comunicatiei in cadrul pietei.
O firma trebuie sa raspunda asteptarilor publicului din motive lesne de inteles. Clientii, ca
veritabili receptori de informatii pe care le primesc permanent din partea mediului si-au castigat
dreptul lor de a stii si de a intelege.
Prin urmare, companiile se afla in imposibilitatea de a alege, ele trebuind sa se afirme, sa
dialogheze, deci sa comunice. Cu cat politica lor va fi mai eficienta, cu atat si imaginea lor va fi mai
favorabila. Intreprinderea moderna conform unei viziuni strategice isi defineste pozitia privind
problemele produsului, pretului, distributiei si promovarii. Acestea din urma impreuna alcatuiesc
mixul de marketing.

2. Comunicarea promoțională
Comunicarea semnifică încercarea de a stabili o legătură cu cineva, de a pune în comun
informaţii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele. Prin urmare,
comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite informaţia prin intermediul unui
canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.
Comunicarea, ca sistem, cuprinde procesele: percepţia, memorarea şi redarea informaţiilor,
natura cunoaşterii pentru obţinerea şi interpretarea informaţiilor, natura simbolurilor şi solicitarea
acestora, modul de ordonare şi de implicare a cadrului de relaţii, modul de transmitere a
mesajului.
Specialistul american Philip Kotler defineşte comunicarea de marketing ca fiind:
„un dialog interactiv între companie şi clienţii ei, care are loc în timpul etapelor de pregătire a
vânzării (pre-vânzare), vânzare, consum şi post-consum.”
Procesul de comunicare folosit în promovare se prezintă, schematic, astfel:
Sursa mesajului (emiţătorul) se constituie în entitatea care expediază o informaţie, o idee
către unul sau mai mulţi beneficiari (auditoriu). Emiţătorul trebuie să cunoască: auditoriul la care
va ajunge mesajul, caracteristicile auditoriului, ce cred consumatorii potenţiali despre firmă, cum
trebuie conceput mesajul astfel încât să atragă atenţia receptorului în ciuda factorilor exteriori de
distrugere.
Codificarea presupune formularea simbolică a ideii ce urmează a fi transmisă, prin cuvinte,
imagini sau gesturi, înţelese atât de emiţător cât şi de receptor. Această înţelegere reciprocă ia
naştere numai dacă există experienţe comune.
 Mesajul conţine cuvinte, imagini şi simboluri transmise de emiţător şi reprezintă conţinutul
informaţiei destinate publicului-ţintă.
În cuprinsul acestei etape, emiţătorul trece la elaborarea unui mesaj eficient care, în mod
ideal, ar trebui să atragă atenţia, să reţină interesul, să determine dorinţa şi să
provoace acţiunea.
Mijlocul de comunicare presupune existenţa unuia sau mai multor canale de transmitere
a mesajului:
 Canalele de comunicare personale implică existenţa a două sau mai multe persoane care
comunică direct prin discuţii, telefon, servicii poştale.
Pentru a stimula canalele de influenţă personală, firmele trebuie să identifice persoanele cu o
mare putere de influenţă asupra publicului, să creeze lideri de opinie, să acţioneze prin
intermediul factorilor de importanţă ridicată din cadrul unei comunităţi, să utilizeze pentru
realizarea publicităţii de recomandare persoane care se bucură de o mare penetrare în viaţa
publică.
 Canalele de comunicare nepersonale vehiculează mesaje care nu presupun contactul sau
interacţiunea la nivel personal: mijloace de informare (publicaţii cotidiene şi periodice; reţele de
radio şi televiziune; suporturi electronice de informaţii; panouri, postere), ambianţa (combinaţie
de elemente ale mediului înconjurător care creează sau amplifică tendinţele clientului de a
achiziţiona un anumit produs), manifestările organizate cu diverse ocazii (evenimente susţinute
special pentru a comunica auditoriului vizat un anumit mesaj: departamentul de relaţii publice
organizează conferinţe de presă sau inaugurări festive şi sponsorizează întreceri sportive).
Decodificarea presupune transformarea mesajului recepţionat în concepte şi idei pe care le-a
avut în vedere emiţătorul atunci când a lansat mesajul.
Receptorul reprezintă punctul final al comunicării. El poate fi o persoană, un grup sau o
organizaţie publică.
Răspunsul apare din partea beneficiarului mesajului în urma decodificării. Dacă mesajul este
confuz sau irelevant, el va fi ignorat sau va provoca o reacţie negativă a receptorului, care poate
genera indiferenţă sau, mai rău, alegerea ofertelor concurente.
Feedback-ul implică poziţia pe care o adoptă receptorul în urma mesajului primit şi ajută la
informarea emiţătorului cu privire la modul de acceptare a mesajului. Pe baza semnalelor
percepute şi, mai ales, a celor nefavorabile, se poate schimba sau îmbunătăţi strategia adoptată de
sursa mesajului pentru a-i crea sau mări acceptabilitatea.
Zgomotul de fond reprezintă tot ceea ce se interpune în calea comunicării şi decodificării
corecte. Acesta poate fi orice piedică vizuală sau auditivă, cum sunt: mesajele concurente,
plânsul unui copil, zgomotul maşinii de spălat etc.
 Comunicarea promoţională implică, în aceste condiţii, utilizarea alternativă sau
concomitentă, a următoarelor variante:
 comunicarea interpersonală se adresează publicului specializat, interesat de multe
informaţii cu caracter tehnic. Se pot urmări îndeaproape reacţiile destinatarilor, însă costurile
sunt ridicate, iar procesul este de durată.
 comunicarea de masă este eficientă în cazul mesajelor simple, care trebuie să atingă, în
mod repetat, o audienţă mare. Comunicarea este însă pasivă, inflexibilă şi nu se poate recepta
feed-back-ul imediat.
 comunicarea necontrolată influenţează negativ imaginea organizaţiei, datorită
emisiunilor radio-TV sau articolelor din presă în care se exprimă păreri nefavorabile, clienţilor
care răspândesc zvonuri şi concurenţei - prin mesajele expediate către acelaşi auditoriu.

3.Strategia de promovare
Orientarea strategica a activitatii economice este de fapt, o caracteristica a politicii de
marketing a intreprinderii moderne. Aceasta incorporeaza un set de strategii adecvate conditiilor
in care intreprinderea isi desfasoara activitatea potrivit optiunilor stabilite.
Desi aflate in stransa legatura, strategia, tactica si politica de marketing sunt notiuni distincte.
Strategia de marketing desemneaza liniile definitorii ale atitudinii si conduitei intreprinderii in
vederea atingerii anumitor obiective. In functie de termenul de referinta, strategia de marketing
imbraca diverse forme: strategia de piata, strategia de produs, strategia de pret, etc.
Modalitatea de aplicare a strategiei este domeniul tacticii de marketing, care implica
actiuni practice prin care intreprinderea isi pune in valoare potentialul, adaptandu-se permanent
conditiilor concrete ale pietei, astfel incat, sa se indrepte spre obiectivele strategice pe care si le-a
propus. Bineinteles, intre strategie si tacticile aferente trebuie sa existe o corespondenta, tacticile
aflandu-se, de fapt, in relatii de subordonare fata de strategie.
Luate izolat insa, unele mijloace tactice ar putea sa se indeparteze de la linia strategica
atunci cand conditiile concrete ale pietei o cer. Daca diferentele duc la neconcordanta tacticile
urmate ar putea compromite strategia. Astfel de situatii tradeaza, fie o alegere inadecvata a
tacticilor, fie formularea unei strategii de piata nerealista.
Modul in care intreprinderea concepe dezvoltarea activitatii sale, vizand valorificarea
potentialului sau, in concordanta cu cerintele pietei, caracterizeaza politica de marketing.
Aceasta reuneste strategiile si tacticile aferente, desemnand un anumit „stil”, propriu
intreprinderii, o anumita „maniera” specifica de abordare si rezolvare a problemelor sale. Politica
globala de marketing se concretizeaza la nivelul anumitor „secvente” ale activitatii intreprinderii,
de unde si denumirile: politica de piata, politica de produs, politica de pret, etc.
 1. Strategia de piata a intreprinderii
Fiind un atribut al intreprinderii moderne, strategia de piata este una dintre cele mai importante
concretizari ale functiilor conducerii. In acelasi timp, strategia de piata reprezinta si o problema de
mare actualitate ea ocupand o pozitie centrala, determinanta in raport cu celelalte componente ale
politicii de marketing (politica de produs, politica de pret, de promovare sau de distributie). De
fapt, strategia de piata reprezinta nucleul politicii de marketing, incorporand intr-o ambianta
perfecta, cele trei elemente ale unei „strategii complete”, respectiv:
- strategia de actiune;
- strategia rezultatelor;
- strategia angajarii.
De asemenea, pozitia centrala a strategiei de piata rezulta si din raportarea sa directa la esenta
viziunii si demersului de marketing. Dintre strategiile politicii de marketing, strategia de piata
ramane cea mai cuprinzatoare, atat prin natura obiectivelor, cat si prin amploarea angajamentului
material si organizatoric pe care il solicita intreprinderii. Mai mult, aceasta strategie vizeaza
insasi finalitatea activitatii intreprinderii, privita in ansamblul sau. Ca nucleu al politicii de
marketing, strategia de piata constituie punctul de plecare si elementul de referinta pentru
celelalte strategii. Acestea din urma pot avea existenta de sine statatoare numai daca sunt privite
ca o continuare si o concretizare a strategiei de piata pe care o urmeaza intreprinderea.
In ultima instanta, strategia de piata vizeaza tocmai punerea intreprinderii intr-o relatie cat
mai avantajoasa fata de acesti factori, astfel incat sa-si valorifice, la un nivel superior, potentialul
de care dispune. Retinand cele mai semnificative elemente pentru optiunile strategice ale
intreprinderilor, acestea pot fi grupate in functie de:
- dinamica potentialului pietei - pietele diferitelor intreprinderi se pot inscrie intr-o tendinta
de crestere sau scadere, in acord sau dezacord cu evolutia pietei globale;
- gradul de segmentare a pietei - de la numai cateva segmente in cazul unor produse de
consum productiv (de exemplu utilaje speciale), structurarea pietei ajunge la zeci sau chiar sute
de mii de segmente, in cazul unor bunuri de consum;
- ritmul schimbarilor, ce cunoaste cadente diferite de la o piata la alta, punand
intreprinderilor probleme speciale de adaptare;
- exigentele pietei, ce se pot situa la cote mai ridicate sau mai coborate, in functie de
produs, zona geografica, perioada. De remarcat insa, o tendinta generala de crestere a acestor
exigente;
- nivelul competitiei, ce influenteaza permeabilitatea pietelor, posibilitatile de miscare in
cadrul acestora.
 O piata oarecare se va inscrie intr-un mod specific in fiecare din aceste grupe de elemente.
Din alaturarea celor cinci tipologii prezentate, specifice unei anumite piete, se obtine o
fizionomie suficient de clara a acesteia, sugestiva pentru strategia de urmat. De exemplu: piata
vest europeana a confectiilor este in usoara crestere, este puternic segmentata, foarte exigenta,
cunoaste innoiri rapide ale produselor oferite spre vanzare si este marcata de o lupta aspra de
concurenta.
Variantele strategice
Variantele strategiei de piata acopera o paleta destul de larga, intreprinderea modelandu-si
strategia in functie de fiecare dintre acestea.
Astfel, daca avem in vedere pozitia intreprinderii fata de dinamica pietei, aceasta
(intreprinderea) isi poate propune una din urmatoarele variante strategice:
- strategia cresterii, caracteristica intreprinderilor aflate in expansiune, ce functioneaza
intr-o piata dinamica;
- strategia mentinerii volumului activitatii, atunci cand piata este saturata sau potentialul
intreprinderii este limitat;
- strategia restrangerii, de fapt o strategie „de supravietuire”, care poate fi luata in calcul
in conditiile unei piete aflate in plin regres, dar si in cazul in care intreprinderea isi
proiecteaza, pe termen lung, reorientarea profilului de activitate.
In cazul in care se are in vedere pozitia intreprinderii fata de structurile pietei, variantele
strategice, numite si „alternative de pozitie”, se pot circumscrie in urmatoare tipologie:
- strategie nediferentiata - cand prin produsele (serviciile) sale, prin formele de
comercializare, intreprinderea se adreseaza pietei, in mod global, asa cum se intampla, de
obicei, in cazul unor intreprinderi aflate la inceputul activitatii;
- strategie diferentiata - intreprinderea se adreseaza segmentelor de piata in parte - specific
firmelor ce actioneaza pe piete putin segmentate;
- strategie concentrata - cand intreprinderea se raporteaza la un singur segment sau la un
numar limitat de segmente, adaptandu-se specificului acestora.
Atunci cand se are in vedere pozitia intreprinderii fata de schimbarile pietei - variantele
strategiilor de piata, denumite in acest caz, alternative de comportament, vor lua urmatoarele
forme:
- strategie activa, ce caracterizeaza atitudinea intreprinderilor moderne, puternice,
preocupate permanent de innoire si perfectionare;
- strategie adaptiva, cand intreprinderea isi propune sa tina pasul cu schimbarile pietei,
anticipandu-le, astfel incat sa se adapteze prompt noilor conditii;
 - strategie pasiva - specifica intreprinderilor cu potential redus, definind un comportament
de asteptare fata de schimbarile pietei.
Daca avem in vedere pozitia intreprinderii fata de exigentele pietei, strategia de piata poate
lua forma uneia din urmatoarele variante:
- strategia exigentei ridicate, ce presupune satisfacerea la un nivel cat mai ridicat a
exigentelor pietei, uneori chiar depasirea acestora;
- strategia exigentei medii, ce actioneaza in cadrul unor piete unde exista diferentieri intre
cumparatori in functie de nivelul exigentei, fiind caracteristica intreprinderilor cu un
potential mai redus;
- strategia exigentei reduse, ce se poate practica in conditiile penuriei si ale unei competitii
slabe intre ofertanti.
In sfarsit, daca avem in vedere pozitia intreprinderii fata de nivelul competitiei, aceasta poate recurge
la una din urmatoarele doua variante:
- strategia ofensiva, uneori chiar agresiva, urmata de intreprinderile puternice, cu pozitii
consolidate in cadrul pietei, sau de intreprinderile „nou venite”, care dispun de un avantaj
competitiv deosebit. Printr-o asemenea varianta, se promoveaza de fapt strategia cresterii
cotei de piata a intreprinderii respective;
- strategie defensiva, caracteristica intreprinderilor cu o pozitie medie sau relativ moderata
in cadrul pietei. O asemenea strategie se poate concretiza, la randul ei, in doua variante:
strategia mentinerii cotei de piata sau uneori chiar strategia restrangerii cotei de piata.
Indiferent insa de caracterul lor, ofensiv sau defensiv si de obiectivele vizate, strategiile de
piata iau forma unor strategii competitive, care se pot imparti in doua grupe, in functie de faptul
ca pretul intervine sau nu ca element al competitivitatii.
De la o perioada la alta, intreprinderea isi poate schimba strategia de piata, atunci cand
situatia reala, specifica, sugereaza un asemenea demers. Mai mult, de la caz la caz, o
intreprindere poate adopta si eventual promova simultan mai multe strategii distincte, adecvate.
Pot exista si cazuri cand sunt necesare si strategii de rezerva, pentru eventualitatea unor situatii
neprevazute, neasteptate, fie pozitive, fie negative, ale confruntarii economice.