Sunteți pe pagina 1din 7

Tema: Diagnosticarea situațiilor de criză

1. Situaţii de criză: noţiune, clasificare, factorii ce determină apariţia acestora.


2. Indicatori de estimare a situaţiilor de criză şi direcţiile de soluţionare a situaţiilor de
criză la întreprindere.
3. Metode de diagnosticare a riscului de faliment.
1. Situaţii de criză: noţiune, clasificare, factorii ce determină apariţia acestora
Unul dintre obiectivele principale ale diagnosticului crizei la întreprindere constă în
anticiparea şi prognozarea acesteia. În sistema gestiunii anticriză prognozarea crizei ocupă locul
principal. Anume prin intermediul acesteia poate fi determinat gradul sau probabilitatea apariţiei
crizei la întreprindere. Merită să menţionăm că la momentul actual problema privind
prognozarea crizei la întreprindere este extrem de actuală pentru întreprinderile din Republica
Moldova. În ultimii ani foarte multe întreprinderi autohtone au ajuns în pragul falimentului.
Aceasta a fost legat în primul rând de reformarea economiei naţionale şi de intrarea ei în zona
dezvoltării eronate. Să nu uitam şi de influenţa situaţiei din exterior, caracterizate printr-o criză
profundă la nivel global. Numarul falimentelor în rândul întreprinderilor autohtone creşte anual
în medie cu 10%, o stare a lucrurilor destul de alarmantă. Aceasta face extrem de actuală şi
problema alegerii metodelor de predicţie a crizei care ar permite prognozarea cu o precizie înaltă
a stării de criză la întreprindere.
Criza- reprezintă o tendinţă constantă de înrăutăţire a situaţiei financiare la întreprindere.
Criza mai poate fi caracterizată de reducerea capacităţii întreprinderii de a finanţa necesarul
intern de mijloace băneşti şi de a achita obligaţiile pe care şi li-a asumat.
În practica economică se disting următoarele faze ale crizei prin care poate trece o
întreprindere:
1.Reducerea rentabilităţii şi micşorarea profitului;
2.Apariţia pierderilor din activitatea întreprinderii;
3.Reducerea sau lipsa rezervelor întreprinderii formate anterior;
4.Insolvabilitatea sau incapacitatea de plată. La această fază, întreprinderea atinge punctul critic când
lipsesc atât surse pentru finanţarea producţiei reduse cât şi pentru tranzacţiile precedente.
Astfel apare pericolul de încetare a producţiei şi apariţia falimentului. Este necesar de luat măsuri
pentru restabilirea solvabilităţii întreprinderii şi menţinerea procesului de producţie.
Crizele pot fi clasificate și după:
a) cauze (ele sunt datorate unor factori interni sau externi; conjuncturali, imediaţi ori structurali);
b) derularea în timp (bruşte sau lente);
c)amploare (superficiale sau profunde);

1
d) nivelul la care acţionează (operaţionale - afectează activitatea curenta; strategice - afectează
elaborarea strategiilor; identitare - afectează identitatea organizaţiei),
e) consecinţe (afectează personalul, clienţii, partenerii, opinia publica, etc).
La baza cauzei apariţiei situaţiei de criză pot fi identificate două grupe de factori: interni
(conducere, productie, piața), externi (sociali, pieței, politici, culturali, etc)

I.Factorii interni:
1) De conducere-se referă la cunoştinţele insuficiente în conjunctura pieţei, management
financiar ineficient, gestiunea ineficientă a stocurilor de producţie, lipsa de lichidităţi;
2) De producţie- se referă la mijloace fixe învechite, capacitatea productivităţii muncii
joasă;
3) De piaţă -se referă la produsele necompetitive, dependenţa de un număr restrâns de
furnizori şi cumpărători.
II.Factorii externi se referă la:
1) Factorii social-economici de dezvoltare a statului -se are în vedere rata inflaţiei,
instabilitatea sistemului fiscal, diminuarea nivelului veniturilor populaţiei, rata şomajului,
instabilitatea reglementării legislaţiei;
2) Factorii pieţei- monopolizarea pieţei, diminuarea capacităţii pieţei interne;
3) Alţi factori externi cum ar fi: instabilitatea politică, calamităţile naturale.
Anume aceşti factori şi stau deseori la originea situaţiilor de criză la întreprinderile
autohtone, principalii dintre care: căderea cererii, schimbările permanente ale politicii economice
a statului, inflaţia, pieţele financiare nedezvoltate, instabilitatea politică, socială etc.
Situaţia economiei naţionale poate influenţa însuşi modul de funcţionare, precum şi
posibilităţile de dezvoltare a întreprinderii. Aceasta, în principal, este condiţionat de faptul că
guvernul poate să încerce să amelioreze starea economiei: reglementând impozitele, masa
monetară, rata dobânzii etc.
În ultimii ani, destul de mult s-au pronunţat factorii politici, care înrăutăţesc climatul
investiţional şi contribuie la scurgerea capitalului din ţară. Pe lângă aceasta, factorii mediului
legal, ca regularizarea slabă antimonopol, regularizarea limitată privind relaţiile cu străinătatea,
baza normativă nedezvoltată privind funcţionarea businessului, în egală măsură pot conduce la
apariţia şi dezvoltarea crizelor la întreprindere.
De asemenea, nu trebuie să uităm şi de factorii sociali: criminalitatea şi corupţia, factori
care în Republica Moldova au o influenţă majoră şi care pentru multe întreprinderi pot deveni
nişte obstacole de netrecut în funcţionarea businessului.

2
Posibilităţile utilizării tehnologiilor au şi acestea un rol important, deoarece de ele depinde,
în mare parte, eficienţa cu care întreprinderea produce şi vinde produsele sale, viteza de
învechire a acestor produse, modul de colectare şi utilizare a informaţiilor şi, în general, la ce
realizări se pot aştepta clienţii de la această întreprindere în viitor. Toate aceste lucruri
influenţează competitivitatea produselor şi pot genera situaţii de criză laîntreprindere.
Însă, schimbările tehnologice în producere, realizate de întreprindere cu scopul obţinerii
unor avantaje competitive, necesită investiţii financiare însemnate; respectiv, insuficienţa
acestora pe o perioadă îndelungată poate să afecteze rentabilitatea întreprinderii, inclusiv în cazul
introducerii nereuşite a acestor tehnologii.
Nu mai puţin importante sunt şi relaţiile cu furnizorii şi clienţii. Acestea pot să influenţeze
esenţial volumul vânzărilor întreprinderii şi chiar calitatea producţiei fabricate. Cu toate acestea,
putem afirma că condiţiile externe sunt aproape aceleaşi pentru toate întreprinderile.
Totuşi, unele întreprinderi sunt în stare să se acomodeze acestor condiţii, altele nu. Pe de o
parte, nu toate întreprinderile autohtone, cum arată practica, sunt în stare să concureze cu succes
în condiţiile economiei de piaţă. Chiar şi dispunerea de produse competitive nu permite multora
din ele să evite sau să depăşească cu succes crizele.
Prin urmare, ajungem la concluzia că, de multe ori, cauzele crizelor la întreprinderile
autohtone sunt ascunse, în mare parte, în interiorul acestora, deseori anume factorii interni şi fac
diferenţa între cei care vor reuşi să depăşească criza şi cei care îşi vor stopa activitatea.
Putem menţiona aici că tocmai ineficienţa conducerii este considerată una dintre cele mai
importante caracteristici care provoacă apariţia crizei la întreprinderile autohtone, împiedicând
funcţionarea normală a acestora în condiţiile economiei de piaţă.
Cu toate acestea, se consideră că în economiile emergente, în tranziţie, aşa cum este cea a
Republicii Moldova, factorii interni sunt cauza doar a 1/3 din falimentele întreprinderilor, pe
când 2/3 revin factorilor externi. Pentru ţările cu economie de piaţă dezvoltată situaţia este
diametral opusă.

2. Indicatori de estimare a situaţiilor de criză şi direcţiile de soluţionare a situaţiilor de


criză la întreprindere

Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea situaţiei financiare a


întreprinderii îl constituie evaluare riscului de faliment.
Evaluarea riscului de faliment se poate realiza cu ajutorul unor metode de predicţie, bazate
pe un sistem de grupare a unor indicatori aflaţi în corelaţie cu starea de sănătate sau slăbiciune a
întreprinderilor. Metodele de analiză a riscului de faliment sunt tehnici statistice ale analizei
3
discriminante care grupează caracteristicile financiare ale întreprinderilor cu funcţionare normală
şi a celor cu dificultăţi în activitatea de gestiune economico–financiară.
În practica economică occidentală au fost elaborate o serie de modele bazate pe funcţia
scor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Conan şi Holder.
Criza unei întreprinderi poate fi depistată şi prin intermediul analizei în dinamică a
indicatorilor de lichiditate, rotaţiei activelor şi gestiunii datoriilor. Un alt indicator ce ne poate
vorbi despre criză la întreprindere este fluxul de numerar din activitatea operaţională. Dacă
întreprinderea nu poate genera fluxuri pozitive de numerar din această activitate, atunci pericolul
falimentului este foarte mare şi întreprinderea se află în criză.
Stabilizarea financiară la întreprinderea care se află în situaţie de criză se efectuează
conform următoarelor etape:
1) Înlăturarea incapacităţii de plată - constă în manevrarea fluxurilor financiare pentru
acoperirea necesarului dintre venituri şi cheltuieli. Soluţionarea crizei poate consta în majorarea
intrărilor de mijloace băneşti prin maximizarea veniturilor sau în micşorarea ieşirilor de mijloace
băneşti prin minimizarea cheltuielilor.
2) Restabilirea stabilităţii financiare - constituie diminuarea radicală şi cât mai rapidă a
cheltuielilor ineficiente. Incapacitatea de plată a întreprinderii poate fi înlăturată pe termen scurt
din contul efectuării vânzării unor active, însă motivele ce cauzează incapacitatea de plată, pot
rămâne neschimbate, dacă nu va fi restabilită până la un nivel ne ameninţător stabilitatea
financiară a întreprinderii. Aceasta va permite înlăturarea pericolului de faliment pe perioade
relativ mai mari de timp.
3) Asigurarea echilibrului financiar pe o perioadă îndelungată. Această etapă nu este aşa
uşor de efectuat, chiar dacă şi aducem întreprinderea într-o stare normală, este foarte greu de a o
menţine în această stare. Problemele care pot exista sunt:
 Ridicarea avantajelor de concurenţă ale producţiei;
 Majorarea componentelor băneşti în decontări;
 Majorarea circulaţiei activelor.

3. Metode de diagnosticare a riscului de faliment.


Diagnosticarea situațiilor de criză reprezintă un process de analiza care scoate în evidenţă
pericolele atât interne, cât şi externe ale activităţii întreprinderii, în direcţia anticipării şi evitării
situaţiilor de criză, în acelaşi timp, asigură supravieţuirea acesteia în condiţiile de dificultate
economică, creând posibilităţi şi soluţii de depăşire cât mai rapidă a acestei stări, contribuind la
trecerea întreprinderii la un nou nivel de dezvoltare, unul mai eficient şi performant”
Obiectivele diagnosticării situațiilor de criză sunt:
4
 De a scoate în evidență pericolele atât interne cât și externe ale întreprinderii și a contribui la
reducerea tensiunilor, în scopul prevenirii transformării lor în criză;
 De a gestiona efectiv crizele apărute, pentru a preveni transformarea acestora în conflicte între
elementele sistemului.
În practica de prognozare a crizei se evidenţiază două grupe de metode: formale şi
neformale.
Metodele formale includ metodele economico-matematice. Aici, la formarea prognozelor
sunt utilizate informaţiile şi datele statistice, respectiv se bazează pe nişte date obiective. Printre
aceste metode sunt: metode de extrapolare, metode de analiză regresională, metode de
programare economico-matematice etc. Aceste metode, în ansamblu, formează abordarea
cantitativă de prognozare a crizei. Esenţa acestei abordări constă în determinarea unor mărimi
normative, critice ale indicatorilor analitici sau a combinaţiei acestora, ce caracterizează starea
economico-financiară a întreprinderii. Dacă mărimile efective ale acestor indicatori depăşesc
mărimile normative, aceasta semnifică creşterea probabilităţii de apariţie a crizei/falimentului la
întreprindere.
Metodele neformale presupun că la elaborarea prognozelor domină intuiţia, creativitatea,
experienţa etc., astfel acestea se bazează pe nişte elemente subiective. La această grupă de
metode se referă diverse metode expert, formând în ansamblu abordarea calitativă a prognozării
crizei la întreprindere. Esenţa abordării calitative se exprimă prin studierea de către expert a unor
caracteristici anumite ale întreprinderilor care se îndreaptă spre criză şi prin compararea acestora
cu respectivele caracteristici ale întreprinderii analizate. Dacă întreprinderea analizată dispune de
caracteristici similare, atunci expertul poate concluziona că la întreprinderea dată este o
probabilitate mare de realizare a crizei sau a falimentului.
Printre cele mai cunoscute modele bazate pe aceste metode sunt: modelul Altman,
modelul Taffler, modelul Creditmen, etc.
1.Modelul Altman. O atenţie deosebită merită să i se acorde modelului de cinci factori a
economistului american E. Altman. Anume acest model s-a bucurat de cea mai mare
popularitate. În plus, majoritatea firmelor de consultanţă din întreaga lume propun clienţilor lor
acest model pentru evaluarea riscului de faliment.
Scoringul Z se calculează în baza datelor cercetării comunităţii a 33 de companii, ce
suportă crize financiare. Exactitatea unui astfel de model atinge limita de 70%.
Tehnica scorurilor permite ca în urma analizei unei firme să obţinem o cifră (scor) care
spune dacă firma urmează să intre în faliment sau nu. Scorul Z apare ca o funcţie liniară
compusă din mai multe variabile, caracterizate de coeficienţii medii, determinaţi prin metoda

5
celor mai mici pătrate, în urma observaţiilor asupra întreprinderilor reprezentative şi care sunt
grupate de la început în „bune” şi „rele”.
Formula lui Altman este următoarea:

Z5 = 1,2Kcirc + 1,4Kpn + 3,3Kd + 0,6Kac +1,0 Kr,

unde Kcirc – cota de acoperire a activelor cu capital circulant propriu, ce caracterizează


solvabilitatea întreprinderii ((active curente - datorii)/total active);
Kpn – rentabilitatea activelor, calculată în baza profitului nereaprtizat, adică raportul dintre
profitul nerepartizat (profitul net minus dividendele) şi suma totală a activelor;
Kd – rentabilitatea activelor stabilită ca raportul dintre profitul de bilanţ (înainte de impozitare) şi
suma totală a activelor
Kac – coeficientul de acoperire a capitalului acţionar la valoarea de piaţă (reflectă
structura capitalului), adică raportul dintre valoarea de piaţă a capitalului acţionar şi datoriile pe
termen scurt;
Kr – randamentul tuturor activelor, adică raportul dintre venitul din vânzări şi suma totală
a activelor.
Interpretarea rezultatelor:
Z<1,23 – probabilitatea riscului de faliment foarte sporită (zonele riscului critic și catastrofal);
Z>1,23 – probabilitatea riscului de faliment foarte redusă (zona riscului acceptabil și în afara
riscului).
Menţionăm că, în rândul specialiştilor autohtoni se poartă discuţii privind aplicabilitatea
acestui model pentru evaluarea riscului de faliment la întreprinderile din Republica Moldova.
2. Modelul Taffler. Savanţii englezi R. Taffler şi G. Tishou au propus modelul Z bazat pe
calculul a patru factori:
Z4= 0,53X, + 0,13X2 + 0,18X3 + 0,16X4
unde X este profitul/obligaţiunile (datoriile) pe termen scurt;
X2 - activele circulante (curente)/suma datoriilor;
X3 - datoriile pe termen scurt/total active;
X4 - profit/total active.
Interpretarea rezultatelor:
În această formulă valoarea limită Z-calcul constituie 0,2.
Z<0,2- probabilitate înaltă de faliment;
Z>0,3- risc mic de faliment.

6
3. Modelul Creditmen. Prezentăm mai jos încă un model de determinare a riscului de
faliment, bazat pe cinci factori, şi anume :
- X1- active circulante/ datorii curente;
- X2-capital propriu / datorii totale;
- X3-active circulante/ total active
- X4- venitul din vânzări/ creanțe
- X5- creanțe/ datorii totale.
- Z= 025X, + 25X2 + 10X3 + 20X4 + 20X5
Z=100 - risc scăzut de faliment:
Z¿100- situație financiară satisfacătoare;
Z¿100- situație alarmantă.
În concluzie putem remarca faptul că relevanţa unei sau altei metode depinde de situaţia
concretă, şi anume de: volumul şi calitatea informaţiei disponibile; profesionalismul expertului
concret care efectuează prognoza, sursele financiare disponibile, starea mediului extern etc.
Deseori, rolul hotărâtor în prognozarea crizei la întreprindere îl are obiectivul previziunii, sau ce
anume dorim să previzionăm. Iar diferenţa mare între rezultatele diferitelor metode de
prognozare a crizei deseori poate fi explicată prin circumstanţa că, de fapt, se prognozează
diferite tipuri de criză (economică, financiară, de gestiune etc.), iar falimentul fiind doar una din
ele.

S-ar putea să vă placă și