Situații de criză la întreprindere

Introducere
Crizele sunt fenomene complexe care pot afecta fie întregul ansamblu social, fie
anumite sectoarele ale acestuia. Criza reprezintă o tendință constantă de înrăutățire
a situației financiare la întreprindere. Dacă conducerea întreprinderii posedă
cunoștințe suficiente privitor la natura și originea situațiilor de criză, atunci este în
stare să le anticipeze și să limiteze efecte negative.
O criză economică este un fenomen normal al unei economii de piață în care doar
cele mai puternice întreprinderi supraviețuiesc și primesc imunitate și experiență.
Sarcina întreprinderii în perioade de criză este de a se adapta la condițiile „mediului
economic sau de piață schimbat”. Orice situație de pe piață care duce la scăderea
forțată a volumelor de producție, faliment, creșterea creanțelor, vânzarea urgentă a
activelor și reprofilarea producției se încadrează în definiția de „criză”.
În timpul unei crize, în viața unei întreprinderi există întotdeauna probleme asociate
cu lipsa resurselor financiare, iar aceasta devine vulnerabilă în toate domeniile de
activitate. În astfel de perioade, managementul crizelor devine speranța de
supraviețuire a întreprinderii. Un rol deosebit în managementul anticriză îl joacă
managementul financiar, care este o combinație de elemente strategice și tactice ale
sprijinului financiar al unei întreprinderi, permițând gestionarea fluxurilor de
numerar și găsirea soluțiilor financiare optime. Principalul domeniu de activitate al
programelor anticriză este domeniul managementului financiar, prin urmare,
consolidarea controlului asupra fondurilor și costurilor va fi întotdeauna primul pas
către depășirea crizei la nivelul întreprinderii.
1. Situații de criză: noțiune, clasificare, factorii ce determină apariția acestora
Criza este “o situație cu consecințe potential negative, care afectează o
întreprindere, precum și produsele, serviciile, sau renumele acestora.
Orice întreprindere pe măsura dezvoltării sale poate trece printr-un număr de crize.
Criza reprezintă o tendinţă constantă de înrăutăţire a situaţiei financiare la
întreprindere. Criza mai poate fi caracterizată de reducerea capacităţii întreprinderii
de a finanţa necesarul intern de mijloace băneşti şi de achita obligaţiile pe care şi li-a
asumat.
Situaţia de criză poate apărea la orice stadiu de activitate a organizaţiei atât în
perioada formării şi dezvoltării ei, cât şi în timpul stabilizării şi extinderii producţiei şi,
în final, la începutul declinului etc.
Se disting următoarele faze ale crizei prin care poate trece o întreprindere:
1. Reducerea rentabilităţii şi micşorarea profitului;
2. Apariţia pierderilor din activitatea întreprinderii;
3. Reducerea sau lipsa rezervelor întreprinderii formate anterior;
4. Insolvabilitatea sau incapacitatea de plată. La această fază, întreprinderea
atinge punctul critic când lipsesc atât surse pentru finanţarea producţiei reduse cât şi
pentru tranzacţiile precedente. Astfel apare pericolul de încetare a producţiei şi
apariţia falimentului. Este necesar de luat măsuri pentru restabilirea solvabilităţii
întreprinderii şi menţinerea procesului de producţie.
Crizele pot fi clasificate după:
a) cauze (ele sunt datorate unor factori interni sau externi; conjuncturali,
imediaţi ori structurali);
b) derularea în timp (bruşte sau lente);
c) amploare (superficiale sau profunde);
d) nivelul la care acţionează (operaţionale - afectează activitatea curenta;
strategice - afectează elaborarea strategiilor; identitare - afectează identitatea
organizaţiei),
e) consecinţe (afectează personalul, clienţii, partenerii, opinia publica, etc).
Astfel există:
- criza tehnologică (de producţie), în cazul căreia utilajul şi tehnologiile învechite nu
permit fabricarea unor produse de calitate, competitive, ceea ce conduce la pierderi
financiare din partea organizaţiei;
- socială (social-administrativă), apare în rezultatul conflictelor dintre lucrători sau
grupuri ale acestora, inclusiv între muncitori şi administraţie, conflictelor
administrative din aparatul de conducere etc. Conflictele date conduc la adoptarea
unor decizii ineficiente şi la pierderi de timp productiv;
- financiară, ce apare din cauza utilizării neraţionale a capitalului propriu şi a
mijloacelor împrumutate, a utilizării neraţionale a profitului obţinut, ceea ce se
soldează cu probleme financiare pentru organizaţie;
- organizatorică – apare în rezultatul imperfecţiunii structurii de gestiune a
producţiei şi a structurii aparatului administrativ al organizaţiei, repartizării
ineficiente a funcţiilor, drepturilor, obligaţiilor, responsabilităţilor şi împuternicirilor
între nivelurile de gestiune, subdiviziunile aparatului şi în interiorul lor între
executanţi;
- informaţională, ce constituie consecinţa situaţiei în care informaţia disponibilă nu
reflectă schimbările de pe piaţă, nu reflectă suficient starea de lucruri în organizaţia
însăşi. Toate acestea conduc la apariţie diverselor tipuri de pierderi;
- criza de interacţiune între proprietarii organizaţiei sau între ei şi putere, interesele
contradictorii ce nu permit promovarea unei politici eficiente şi, drept rezultat,
organizaţia se alege cu pierderi esenţiale substanţiale
La baza cauzei apariţiei situaţiei de criză pot fi identificate două grupe de factori:

I. Factorii interni se referă la:

1) De conducere se referă la cunoştinţele insuficiente în conjunctura pieţei,
management financiar ineficient, gestiunea ineficientă a stocurilor de producţie,
lipsa de lichidităţi;
2) De producţie se referă la mijloace fixe învechite, capacitatea productivităţii
muncii joasă;
3) De piaţă se referă la produsele necompetitive, dependenţa de un număr
restrâns de furnizori şi cumpărători.
II. Factorii externi se referă la:
1) Factorii social-economici de dezvoltare a statului are în vedere rata inflaţiei,
instabilitatea sistemului fiscal, diminuarea nivelului veniturilor populaţiei, rata
şomajului, instabilitatea reglementării legislaţiei;
2) Factorii pieţei are în vedere monopolizarea pieţei, diminuarea capacităţii
pieţei interne;
3) Alţi factori externi cum ar fi: instabilitatea politică, calamităţile naturale.
Dacă conducerea întreprinderii posedă cunoştinţe suficiente privitor la natura şi
originea situaţiilor de criză, atunci este în stare să le anticipeze şi sa limiteze efectele
negative.
1.2 Indicatori de estimare a situaţiilor de criză şi direcţiile de soluţionare a
situaţiilor de criză la întreprindere

Un obiectiv major al diagnosticului financiar în aprecierea situaţiei financiare a

întreprinderii îl constituie evaluare riscului de faliment.
Evaluarea riscului de faliment se poate realiza cu ajutorul unor metode de predicţie,
bazate pe un sistem de grupare a unor indicatori aflaţi în corelaţie cu starea de
sănătate sau slăbiciune a întreprinderilor. Metodele de analiză a riscului de faliment
sunt tehnici statistice ale analizei discriminante care grupează caracteristicile
financiare ale întreprinderilor cu funcţionare normală şi a celor cu dificultăţi în
activitatea de gestiune economico–financiară.
În practica economică occidentală au fost elaborate o serie de modele bazate pe
funcţia scor, dintre care cele mai cunoscute sunt: modelul Altman; modelul Conan şi
Holder. (au fost studiate la tema: „Organizarea circulaţiei băneşti la întreprindere”).
Criza unei întreprinderi poate fi depistată şi prin intermediul analizei în dinamică a
indicatorilor de lichiditate, rotaţiei activelor şi gestiunii datoriilor. Un alt indicator ce
ne poate vorbi despre criză la întreprindere este fluxul de numerar din activitatea
operaţională. Dacă întreprinderea nu poate genera fluxuri pozitive de numerar din
această activitate, atunci pericolul falimentului este foarte mare şi întreprinderea se
află în criză.
Consecințele crizei sunt:

Stabilizarea financiară la întreprinderea care se află în situaţie de criză se efectuează

conform următoarelor etape:
1) Înlăturarea incapacităţii de plată constă în manevrarea fluxurilor financiare
pentru acoperirea necesarului dintre venituri şi cheltuieli. Soluţionarea crizei poate
consta în majorarea intrărilor de mijloace băneşti prin maximizarea veniturilor sau în
micşorarea ieşirilor de mijloace băneşti prin minimizarea cheltuielilor.
2) Restabilirea stabilităţii financiare constituie diminuarea radicală şi cât mai
rapidă a cheltuielilor ineficiente. Incapacitatea de plată a întreprinderii poate fi
înlăturată pe termen scurt din contul efectuării vânzării unor active, însă motivele ce
cauzează incapacitatea de plată, pot rămîne neschimbate, dacă nu va fi restabilită
pînă la un nivel ne ameninţător stabilitatea financiară a întreprinderii. Aceasta va
permite înlăturarea pericolului de faliment pe perioade relativ mai mari de timp.
3) Asigurarea echilibrului financiar pe o perioadă îndelungată. Această etapă nu
este aşa uşor de efectuat, chiar dacă şi aducem întreprinderea într-o stare normală,
este foarte greu de a o menţine în această stare. Problemele care pot exista sunt:
- Ridicarea avantajelor de concurenţă ale producţiei;
- Majorarea componentelor băneşti în decontări;
- Majorarea circulaţiei activelor.
Fazele depăşirii situaţiilor de criză
Faza I – declinul (reducerea indicatorilor ce caracterizează rezultatele economico-
financiare ale activităţii) din cauza factorilor externi ai pieţei.
Faza II – înrăutăţirea în continuare a rezultatelor activităţii sub acţiunea factorilor
interni din organizaţie (fără înrăutăţirea condiţiilor exterioare pe piaţă).
Faza III – depresia, acomodarea organizaţiei la noile condiţii de gospodărire cu un
nivel scăzut de venituri (adoptând măsurile anticriză primordiale).
Faza IV – restabilirea echilibrului financiar, înviorarea producţiei – restabilirea
volumului de producţie şi realizare a acesteia la nivelul de dinaintea crizei.
Faza V - sporirea producţiei, accelerarea dezvoltării economice a organizaţiei,
majorarea volumului de vânzări şi realizare în perspectivă pe termen scurt.
Faza VI – menţinerea noului nivel economic de dezvoltare a întreprinderii, al
stabilităţii ei în perspectivă pe termen lung, crearea condiţiilor pentru autofinanţare.
1.3 Insolvabilitatea şi caracteristica procesului de insolvabilitate (conform legii în
vigoare)

Conform Legii insolvabilităţii, insolvabilităţii reprezintă situaţia financiară a

debitorului caracterizată prin incapacitatea de a-şi onora obligaţiile de plată. Cu alte
cuvinte, insolvabilitatea este starea economico-financiară a debitorului, caracterizată
prin incapacitatea acestuia de a achita, în termenele stabilite, creanţele scadente ale
creditorului, indiferent de cauza, timpul şi locul provenienţei acestora, sau prin
depăşirea activelor debitorului de către pasive.
Situaţiile de insolvabilitate se împart în:
1) Insolvabilitate reală – atunci când întreprinderea a ajuns în incapacitatea de
plată din cauza reducerii profitabilităţii;
2) Insolvabilitate tehnică – atunci când incapacitatea de plată este cauzată de
existenţa unor creanţe ce nu pot fi colectate;
3) Insolvabilitate fictivă – este cauzată de prezentarea situaţiei financiare a
întreprinderii în termeni negativi în scopul obţinerii unor avantaje din partea
creditorilor (reducerea datoriilor, prelungirea termenelor de rambursare);
4) Insolvabilitate intenţionată – este caracterizată de gestiunea intenţionată a
întreprinderii spre faliment de către echipa managerială. Scopul urmărit fiind
modificarea proprietarilor.
Politica de gestiune anticriză a întreprinderii prezintă o componentă importantă a
strategiei economice care presupune elaborarea şi utilizarea unui sistem de
diagnostic preventiv a falimentului şi a mecanismelor de redresare financiară.
Principalele elemente a politicii de evitare a insolvabilităţii sunt:
1) analiza periodică a situaţiei financiare cu scopul identificării la timp a situaţiilor de
criză ce pot genera insolvabilitatea;
2) determinarea măsurilor privind situaţia de criză la întreprindere, şi anume se
determină care este probabilitatea apariţiei insolvabilităţii şi măsurile de combatere
ce trebuie luate;
3) analiza factorilor ce au dus la apariţia crizei la întreprindere;
4) selectarea scopurilor şi mecanismelor principale de gestiune anticriză. De obicei,
în aceste cazuri gestiunea financiară este îndreptată spre atingerea următoarelor
scopuri:
a) asigurarea redresării financiare a întreprinderii din contul rezervelor interne;
b) relansarea întreprinderii din contul surselor externe sau reorganizarea ei;
c) lichidarea eficientă a întreprinderii.
5) implementarea mecanismelor interne pentru restabilirea solvabilităţii şi stabilităţii
financiare;
6) implementarea procedurii de lichidare eficientă dacă celelalte metode nu au dat
rezultate necesare.
Starea de eşec a întreprinderii nu întotdeauna implică lichidarea întreprinderii.
Întreprinderea poate fi supusă restructurării, în rezultatul căreia întreprinderea îşi
continuă activitatea.
Restructurarea, conform legislaţiei R.M., reprezintă un proces de realizare a unui set
de măsuri financiare, organizatorice, operaţionale şi juridice, iniţiate de proprietarul
întreprinderii, de acţionarii, de creditori, orientate spre remedierea financiară şi
economică a întreprinderii pe bază de capitalizare şi reorganizare, schimbare a
structurii activelor şi modificare a procesului operaţional de producţie.

Fuziunea presupune crearea unei unităţi economice noi prin comasarea a două sau
mai multe întreprinderi independente, în urma căreia se produce contopirea
capitalului urmărindu-se unirea eforturilor în depăşirea crizei.
Lichidarea întreprinderii presupune vinderea activelor – acţiune întreprinsă în
rezultatul adoptării deciziei de lichidare a întreprinderii de către managerii sau ca
urmare a deciziei instanţei de judecată prin care este declarată starea de faliment a
întreprinderii.
Reorganizarea este o încercare de a salva întreprinderea păstrând-o ca entitate
economică, modificând doar structura capitalului şi eventual, structura activelor.
Restructurarea financiară a întreprinderii este legată de soluţionarea următoarelor
probleme fundamentale:
1) Organizarea unei evidenţe financiare, de gestiune şi fiscale, a stusiului analitic
al indicatorilor financiari;
2) Organizarea bugetării a rezultatelor referitoare la gestiunea fluxurilor băneşti
şi a profitului;
3) Organizarea gestiunii alocărilor pe termen lung şi optimizarea structurii
capitalului;
4) Îmbunătăţirea calitativă managementului.

Concluzie

O criză economică este un fenomen normal al unei economii de piață în care doar
cele mai puternice întreprinderi supraviețuiesc și primesc imunitate și experiență.
Sarcina întreprinderii în perioade de criză este de a se adapta la condițiile „mediului
economic sau de piață schimbat”. Orice situație de pe piață care duce la scăderea
forțată a volumelor de producție, faliment, creșterea creanțelor, vânzarea urgentă a
activelor și reprofilarea producției se încadrează în definiția de „criză”.

Apariția unor situații de criză la o întreprindere sau într-o organizație se datorează

unei varietăți de motive, care, în conformitate cu teoria managementului anticriză,
pot fi împărțite în economice, tehnice, sociale, politice, naturale etc.

Consecințele crizei pot fi, de asemenea, destul de variate:

- necesitatea plății penalităților;

- schimbarea conducerii firmei sau a proprietarului;

- concedieri în masă de angajați;

- rechemarea produselor de pe piață;

- oprirea productiei;

- lichidarea (închiderea) întreprinderii;

- preluarea unei întreprinderi de către un concurent etc.

Pentru a gestiona eficient o criză, este necesar să se investigheze nu numai cauzele,

ci și consecințele acesteia. De exemplu, în urma unei crize, este posibilă reînnoirea
organizației sau lichidarea acesteia, îmbunătățirea sau agravarea situației. Criza
poate avea atât consecinţe pozitive, cât şi extrem de negative. De asemenea, se pot
dezvolta după „principiul domino”. Conservarea situațiilor de criză este posibilă
pentru o perioadă destul de lungă (de exemplu, politică). Consecințele unei crize se
pot reduce la schimbări bruște sau la o ieșire ușoară. Iar consecințele post-criză într-
o companie pot fi pe termen lung și de scurtă durată, reversibile și ireversibile,
cantitative și calitative.