Convergenţa – obiectiv strategic al economiei europene

Convergenţă nominală.
Convergenţă reală.

Autorităţile române şi-au propus ca obiectiv strategic de politică economică îndeplinirea

tuturor condiţiilor care să permită adoptarea euro ca monedă naţională în 2014. Acesta este un
obiectiv ambiţios, dar realizabil, cu condiţia adoptării şi menţinerii unui mix coerent de
politici economice, de natură să sprijine atât convergenţa nominală, cât şi convergenţa reală
cu ţările din zona euro.
Ce sunt criteriile de convergență?
Convenite în 1991, la Maastricht, de către statele membre, ca parte a pregătirilor pentru
introducerea monedei euro, criteriile de convergență sunt definite ca fiind un set de cinci
indicatori economici și juridici meniți să asigure convergența economică între țările interesate
din afara zonei euro și statele membre din zona euro. Între criterii se numără stabilitatea
prețurilor, finanțe publice solide și sustenabile, rata dobânzilor pe termen lung și stabilitatea
cursului de schimb. Stabilitatea cursului de schimb este demonstrată dacă statul membru în
cauză a participat la mecanismul cursului de schimb (MCS II) pentru o perioadă de cel puțin
doi ani fără a înregistra tensiuni grave. Aceste condiții de ordin juridic trebuie să fie
îndeplinite de țările membre ale UE pentru a adopta moneda euro. Rapoartele de convergență
se publică o dată la doi ani sau atunci când un stat membru solicită să i se evalueze nivelul de
pregătire în ceea ce privește aderarea la zona euro. Următoarele rapoarte urmează să fie
publicate în primăvara anului 2018. Toate statele membre ale UE, membre sau nu ale zonei
euro, participă la Semestrul european de coordo-nare a politicilor, care reprezintă, totodată, un
instrument de realizare a unei convergențe economice reale.

Convergenţa nominală este un proces multilateral, care se defineşte prin armonizarea

treptată, într-un grad relativ ridicat, a instituţiilor şi politicilor naţionale ale ţărilor membre cu
cele ale UE, în sfera monetarăşi financiară. În evoluţia sa, integrarea europeană a parcurs mai
multe etape: zona de liber schimb, uniunea vamală, piaţa comună, piaţa unică internă (UE),
uniunea econo-micăşi monetară (UEM) şi integrarea economică completă (totală), ca ultim
stadiu al integrării. UEM reprezintă o etapă superioară a integrării multinaţio-nale, care
presupune următoarele: o poli-tică monetară comună; o strânsă coordo-nare a politicilor
economice ale statelor membre, existenţa unei monede unice, li-beralizarea totală a fluxurilor
de capital, un sistem instituţional eficient care să co-ordoneze şi să administreze politica mo-
netară. În domeniul monetar este exclusăaplicarea principiului subsidiarităţii. În materie de
politică monetară comună, spre deosebire de alte materii, statele membre transferă puterea de
decizie de la nivel naţional la nivel comunitar, ţările membre pierzându-şi suveranitatea
asupra politicii monetare. Pregătirile necesare pentru realizarea convergenţei nominale au o
istorie relativ asemănătoare şi strâns împletită cu istoria integrării economice. Pe linia acestor
pregătiri, pot fi considerate, în primul rând, acţiunile privind înfiinţarea unor in-stituţii la nivel
european, cum sunt: Uniu-nea Europeană de Plăţi (1950), Sistemul Monetar European (1979),
Comitetului pentru Studiul Uniunii Economice şi Mo-netare (1988), Fondul European de
Coo-perare Monetară (1973), Institutul Mo-netar European (1994), Sistemul Euro-pean al
Băncilor Centrale (Banca Cen-trală Europeană, plus băncile centrale ale statelor membre),
constituirea şi actuali-zarea mecanismului ratei de schimb. Fără a diminua importanţa şi rolul
acestor instituţii, totuşi, se poate afirma că actul de naştere al UEM şi al concep-tului privind
convergenţa nominală este Tratatul de la Maastricht. Într-adevăr, acest Tratat: (1) a determinat
introducerea politicii monetare comune bazate pe o monedă unică administrată de o
singurăbancă centrală independentă – Banca Centrală Europeană (BCE) şi (2) a stabilit
criteriile de convergenţă nominală pe care statele membre trebuie să le îndeplineascăpentru a
putea deveni membre ale spa-ţiului monetar european. Obiectivul fundamental al politicii
monetare comune şi al politicii cursului de schimb, precizat în corpul Tratatului, îl constituie,
pe de o parte, asigurarea stabi-lităţii preţurilor şi, pe de altă parte, fără a aduce vreun
prejudiciu stabilităţii preţu-rilor, susţinerea politicilor economice ge-nerale ale UE de realizare
a convergenţei reale, prin ajungerea din urmă a ţărilor dezvoltate, în deplină concordanţă cu
principiile economiei libere de piaţă, ale concurenţei şi ale coeziunii. În ce priveşte politica
monetară co-mună: Este cunoscut faptul că UEM se sprijină pe trei piloni principali: monetar,
fiscal şi economic/structural (Luţaş, 2005). Trecerea la UEM înseamnă intro-ducerea unor
modificări diferenţiate în politicile şi sistemele decizionale la cei trei piloni menţionaţi. În
cadrul pilonului monetar, se trece la o coordonare puternic centralizată, prin înlocuirea
politicilor naţionale cu politici comunitare. Totoda-tă, se trece la o adaptare corespunzătoare a
întregului sistem instituţional, precum şi Convergenţa nominală/ 45a infrastructurii acestuia,
în sprijinul acestor schimbări. În cadrul celorlalţi doi piloni, transfor-mările sunt mai puţin
spectaculoase în ce priveşte schimbarea competenţelor politi-ce şi decizionale. Statele
membre ale UEM îşi modelează responsabilitatea asupra politicii economice, în virtutea
respectării principiului de subsidiaritate şi a cerinţelor impuse de existenţa econo-miilor de
piaţă deschise şi de realizarea unui mediu concurenţial corect. Aici însăaccentul se pune pe de
o parte, pe extin-derea coordonării politicilor fiscale la ni-velul UE iar, pe de altă parte, pe
întărirea capacităţii statelor membre de a atinge, în mod progresiv, convergenţa în domeniul
performanţelor economice. În ce priveşte criteriile de convergenţănominală: Aceste criterii
reprezintă con-diţiile limită (minime) pe care trebuie săle îndeplinească un stat membru al UE
pentru a intra în zona euro. Intrarea în această zonă înseamnă că statele trebuie să renunţe la
moneda naţionalăşi la poli-tica monetară naţionalăşi, totodată, săadopte atât moneda unică
europeană, cât şi politica monetară comună, conceputăşi coordonată de Banca Centrală
Europeană.
Convergenţa nominală are în vedere îndeplinirea anumitor criterii referitoare la variabilele
nominale care reflectă stabilitatea macroeconomică. De pildă, Uniunea Europeană reţine un
set precis de criterii de convergenţă nominală – menite a evidenţia gradul de pregătire a
diferitelor state candidate la integrarea în UEM – aşa-numitele criterii de la Maastricht:
§Stabilitatea preţurilor: rata medie a inflaţiei din ultimele 12 luni (calculată prin indicele
preţurilor de consum) nu trebuie să depăşească cu mai mult de 1,5 puncte procentuale rata
inflaţiei din primele trei state cu cele mai reduse nivele ale ratei inflaţiei; în plus, ratele
inflaţiei din ţara candidată trebuie să se dovedească a fi sustenabile. §Finanţele publice:
poziţia bugetară a unei ţări trebuie să fie sustenabilă, respectiv să nu existe un deficit bugetar
excesiv. În particular: (i) deficitul bugetar consolidat al statului nu trebuie să depăşească
nivelul stabilit în Tratat de 3 la sutădin PIB; dacă această valoare este depăşită, deficitul
bugetar trebuie să fie redus substanţial şi continuu, către o valoare apropiată de cea de
referinţă, sau depăşirea valorii de referinţă să fie temporarăşi excepţională, şi (ii) datoria
publică brută nu trebuie să depăşească 60% din PIB, sau dacă are valori mai mari trebuie să se
diminueze semnificativ şi să se apropie de valoarea de referinţă într-un ritm satisfăcător;
§Ratele dobânzii: Randamentul mediu al titlurilor de stat pe termen lung calculat pe ultimele
12 luni nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 puncte procentuale randamentul aferent
titlurilor de stat din primele trei state cu cele mai reduse niveluri ale inflaţiei; §Cursurile de
schimb: trebuie să se menţină în marjele de fluctuaţie convenite prin mecanismul ratelor de
schimb din cadrul ERM al EMS, pentru cel puţin 2 ani, fără a se proceda din propria iniţiativă
la deprecierea monedei faţă de celelalte monede ale statelor membre.
Convergenţa nominală prin integrarea monetară este un proces de durată. Acest proces se
împleteşte strâns cu cel de con-vergenţă instituţionalăşi realăşi descrie trei faze principale:
preaderarea la UE, postaderarea la UE şi euroizarea.
Faza de preaderare la UE Această fază se referă la transformă-rile şi construcţiile
instituţionale, precum şi la mecanismele de funcţionare a siste-mului monetar. Ea durează
până la adera-rea la UE. În faza de preaderare, ţările candidate, pe de o parte, îşi păstrează su-
veranitatea lor monetară, fapt care le permite să aleagă regimul ratelor de schimb adecvat ca
ancoră pentru asigura-rea stabilităţii macroeconomice. Pe de pe altă parte, în această fază,
ţările respecti-ve trebuie să adopte acquis-ul comunitar, constând în asigurarea independenţei
băncii centrale, liberalizarea fluxurilor de capital, interdicţia finanţării directe a gu-vernului de
către banca centrală, interdic-ţia privind accesul privilegiat al guver-nului la instituţiile
financiare. Pentru a asigura stabilitatea macro-economică prin reducerea inflaţiei, echi-
librarea balanţei de plăţi, păstrarea defi-citului bugetar şi a datoriei publice la cote rezonabile,
în faza preaderării, ţările can-didate au libertatea de a folosi regimurile de rate de schimb cele
mai adecva-te/eficiente. Practic, regimurile acoperătot spectrul de aranjamente: de la regimul
rigid/fix impus de consiliul monetar pânăla cel de flotare liberă. În perioada pre-mergătoare
aderării la UE (1999-2004)1, ţările candidate au practicat următoarele regimuri ale ratelor de
schimb (Tabelul 1). Practica acestor ţări dovedeşte că nu există o reţetă unică de optimizare a
re-gimului ratelor de schimb.
Faza de postaderare la UE Această fază se întinde de la aderarea oficială a ţărilor la UE şi
până la intrarea lor în zona euro. Principala caracteristicăa acestei faze constă în faptul căţările
vi-zate îşi pierd în cea mai mare parte suve-ranitatea lor monetară, întrucât Banca Centrală
Europeană preia cele mai im-portante prerogative ale băncilor centrale naţionale în materie de
politică monetară. În piaţa unică bazată pe circulaţia libe-ră a produselor, serviciilor şi
factorilor, efectele fluctuaţiilor excesive ale ratelor de schimb ale unei ţări membre a UE se
propagă liber în întreaga economie co-munitară, provocând prejudicii şi celor-lalte ţări
membre. Tocmai de aceea, ratele de schimb devin o problemă comună ce trebuie soluţionată
la nivelul UE. În ase-menea circumstanţe, politicile monetare ale ţărilor nou intrate în UE
devin subiectul aplicării unui nou mecanism al ratelor de schimb (ERM II), care are ca scop
principal asigurarea stabilităţii rate-lor de schimb şi a preţurilor, conform criteriului de
convergenţă al Tratatului de la Maastricht, stabilitate considerată ca una dintre precondiţiile
intrării în zona euro.
Eventualele discuţii privind avantajele şi dezavantajele diferitelor aranjamente valutare,
precum şi dorinţa de a scurta termenul ori de a intra imediat în zona euro, practic, devin
superflue. Noile ţări membre nu mai pot avea opţiuni proprii care să se împotrivească poziţiei
oficiale a UE, întrucât fie că lucrurile sunt deja tranşate prin tratate şi convenţii, fie căaceste
ţări nu dispun de o putere de nego-ciere semnificativă în faţa autorităţilor comunitare pentru a
putea influenţa deci-ziile acestora. Potrivit criteriilor de la Copenhaga, noii membri ai UE sunt
obligaţi să depu-nă toate eforturile pentru a putea să adere la UEM într-un termen cât mai
scurt, însănumai în condiţiile respectării criteriilor stabilite. Deci noii veniţi în UE nu se vor
bucura de derogare de a intra în ERM II şi în zona euro, aşa cum li s-a permis Ma-rii Britanii
şi Suediei. România, precum şi alte ţări care au semnat Tratatul de aderare la UE, au sta-bilit
calendarul privind intrarea în ERM II şi integrarea în zona euro cu termene diferite în funcţie
de ritmul de pregătire al fiecăreia în parte .Potrivit reglementărilor Comisiei Eu-ropene şi
Băncii Centrale Europene, noile ţări membre, pentru a avea acces la zona euro, trebuie să
participe cel puţin doi ani la ERM II, stadiu caracterizat prin rate de schimb fixe, însă
ajustabile. În acest fel, noii intraţi devin, într-o perioadă scurtăde timp (circa doi ani), membri
ai UEM. Din tabel reiese că intrarea în ERM II se face la circa 2 ani după data aderării. Sunt
cazuri de ţări care au adoptat ERM II încădin momentul aderării (Italia, Finlanda, Grecia,
Letonia, Cipru şi Malta), iar alte-le, după o lună de la aderare (Estonia, Lituania şi Slovenia).
Acest fapt este cauzat, în cea mai mare parte, de aplicarea politicii de liberalizare a fluxurilor
internaţionale de capital, ca parte importantăşi sensibilă a acquis-ului comunitar, deşi le face
mult mai vulnerabile la atacurile speculative.
Criteriile de convergenţă nominală au o puternică motivaţie economică. Această motivaţie
este legată de asigurarea stabilităţii economice şi monetare şi de ridicarea performanţelor
economice la nivelul ţărilor cu cele mai bune practici, acestea din urmă fiind luate ca repere la
evaluarea criteriilor de convergenţă nominală.

Convergenta reală

Convergenţa reală exprimă: Tendinţele de apropiere a nivelurilor de dezvoltarea

economiilor reale,inclusiv procesul‐tendinţă de reducere a decalajelor dintre economiile
avansate şi economiile sărace prin creşterea ritmurilor de dezvoltarea celor de pe urmă
Măsura în care evoluează în timp procesele legate de îndeplinirea condiţiilor de aderare la
Uniunea Europeană prin compatibilizarea instituţională şi administrativă (transpunerea şi
aplicarea acquis‐uluicomunitar)
Măsura în care evoluează în timp procesele corelate asigurării stabilităţii economice şi
monetare,precum şi procesele legate de asigurarea criteriilor de acces la Zona Euroaţărilor
membreUE
Gradul în care procesul de integrare prin decontur real(măsura în care strategiile de integrare
sunt implementate la nivelul statelor membre,al Uniunii Europene ca organism supranaţional).
Covergenţa reală în România: câteva repere
Spre deosebire de criteriile de convergenţă nominală, care sunt clar stabilite de Tratatul de la
Maastricht, în cazul convergenţei reale nu există o definiţie neechivocă şi nici repere
numerice
De obicei, prin convergenţă reală se înţelege convergenţa standardelor de viaţă sau a PIB real
pe cap de locuitor către nivelul din zona euro
Obiectiv al oricărui factor de decizie prin prisma funcţiei de maximizare a prosperităţii sociale
Relevanţă specială în contextul adoptării euro –un parametru important în ceea ce priveşte
minimizarea riscurilor asociate abandonării independenţei politicii monetare.
Convergenţa nominală şi cea reală se susţin reciproc:
Convergenţa nominală asigură mediul macroeconomic stabil care facilitează convergenţa
reală, în timp ce Convergenţa reală creează premisele sustenabilităţii convergenţei nominale
prin reducerea expunerii economiei la şocuri asimetrice şi prin limitarea diferenţelor în
procesul de transmitere a şocurilor simetrice.
Chiar dacă nu sunt definite criterii precise care să indice convergenţa reală suficientă în
vederea adoptării cu succes a euro, un reper de bun-simţ în acest sens ar putea fi nivelul
minim de convergenţă reală la care s-a produs intrarea unui stat în zona euro 58,3 la sută
pentru Estonia 59,6 la sută pentru Letonia 65 la sută pentru Slovacia Nu trebuie
neglijată dimensiunea decalajelor de dezvoltare între regiuni atunci când evaluăm gradul de
convergenţă reală România este statul UE cu cea mai mare disparitate între regiuni
Calitatea slabă a infrastructurii care conectează provinciile istorice favorizează
concentrarea investiţiilor în apropierea graniţei de vest şi permanentizarea decalajelor de
dezvoltare
Repere pentru convergenţa reală
Atât analizele CE, cât şi cele ale FMI identifică lipsa infrastructurii ca obstacol major în calea
creşterii economice .
România nu posedă un cadru funcţional pentru dezvoltarea, prioritizareaşi execuţia proiectelor
de investiţii publice
Capacitatea de planificare strategică pe termen lung şi de asumare a unor angajamente pe
termen mediu în materie de proiecte de investiţii este insuficientă
Oportunităţile de finanţare prin fonduri structurale şi de coeziune nu sunt suficient fructificate
Potrivit FMI, îmbunătăţirea calităţii investiţiilor publice în perioada 2016-2020 ar putea
adăuga 0,5pp la rata de creştere a PIB potenţial la finele intervalului.

Asigurarea unui grad relativ ridicat de convergenţă durabilă înainte de adoptarea monedei
unice, şi nu doar îndeplinirea criteriilor de la Maastricht, este esenţială pentru participarea cu
succes la zona euro .
Calitatea de membru al UE a acţionat ca un catalizator pentru convergenţa reală în România,
dar PIB pe cap de locuitor la PPS este încă inferior nivelurilor din alte state membre la
momentul adoptării monedei unice .
Trebuie evitată urmărirea câştigurilor în planul convergenţei reale cu preţul sacrificării
stabilităţii macroeconomice
Un prim pas în direcţia atenuării decalajelor consistente de dezvoltare între regiuni este fără
îndoială interconectarea acestora prin infrastructură de transport de calitate
Convergenţa reală vizează, pe ansamblu, o apropiere a nivelurilor de dezvoltare economicăşi
socială ale ţărilor analizate (interior UE, UE şi statele CEE nou-intrate în 2004, UE şi ţările
CEE candidate, între ţările CEE etc.) şi nu reprezintă, propriu-zis, un criteriu obligatoriu în
sine; similarităţile privesc variabile macroeconomice reale. Multe voci susţin căobiectivele de
convergenţă nominalăşi cele de convergenţă reală sunt conflictuale şi nu pot fi urmărite
simultan (vezi dilema Balassa-Samuelson); de aici, mai departe, unii specialişti susţin ideea
abordării prioritare a obiectivelor de convergenţă reală, pentru ca mai apoi să fie considerate
şi criteriile de convergenţănominală; alţi specialişti consideră că sunt prioritare, totuşi,
criteriile nominale, pentru a se ajunge cât mai rapid la o adevărată uniune monetară, abia mai
apoi fiind posibilă abordarea problemelor convergenţei reale. Integrând oarecum cele două
tipuri de convergenţă, se vorbeşte, pe un alt plan, şi despre o convergenţădurabilăîn timp –
sustainable convergence. (Padoa Schioppa, 2002). Convergenţa reală, la rându-i, are mai
multe accepţiuni. În sens larg, vorbim despre convergenţă atunci când există similarităţi ale
tiparelor de performanţă ale economiilor naţionale pe termen lung, sau o anumită
sincronicitate a ciclurilor economice ale acestora (business cycles). În sens îngust,
convergenţa reală semnifică o reducere a decalajelor existente în dezvoltare şi nivelul
veniturilor diferitelor ţări.
Preocupările pentru convergenţa (reală) au fost implicite în primele teorii cu privire la
creşterea economică (la Solow, de pildă; Solow 1956) şi ulterior mai explicite în resuscitarea
problematicii din deceniile opt şi nouă ale secolului trecut (Ambramovitz, 1986; Baumol,
1986; Barro şi Sala-i-Martin, 1991 şi 1992) şi ele au avut în vedere posibilitatea ca zone, ţări
sau regiuni cu un nivel mai redus de dezvoltare economică să„recupereze” (catch-up)
decalajul faţă de cele mai avansate. Astfel, într-un sens larg, convergenţa reală presupune
aproprierea între nivelele de bunăstare (welfare) şi dezvoltare (development) ale unui grup de
ţări, regiuni, zone etc. Sau, altfel spus, tendinţa arealelor studiate comparativ înspre o mai
mare similaritate sau egalitate a variabilelor reale (PIB/locuitor, şomaj şi ocupare,
productivitate etc.) ce descriu performanţele economiilor naţionale. Tratatele ce stau în spatele
construcţiei europene nu stipulează clar şi explicit criterii de convergenţă reală. Totuşi, unele
dintre cele mai importante aspecte care se consideră căpot evidenţia acest tip de convergenţă
sunt: gradul de deschidere a economiei (ponderea totalului exporturi plus importuri în PIB);
ponderea comerţului bilateral cu ţări membre UE în totalul comerţului exterior; structura
economiei (evidenţiată prin structura marilor sectoare – agricultură, industrie, servicii – în
PIB); şi – cea mai sintetică expresie a convergenţei reale – nivelul PIB/locuitor (la cursul
nominal sau paritatea puterii de cumpărare standard)38. În literatura de specialitate sunt
reţinute două mari tipuri de convergenţă reală: convergenţa sigmaşi convergenţa beta.
Convergenţa de tip sigma într-un un grup de economii apare atunci când, într-o
anumităperioadă, se reduce dispersia veniturilor pe locuitor aferente economiilor respective
faţăde media acestora. Testarea empirică a acestui tip de convergenţă se încearcă a fi realizată,
de cele mai multe ori, prin intermediul indicatorilor gen varianţă, deviaţie standard, sau
coeficient de variaţie. În măsura în care venitul pe locuitor poate converge şi către nivele
(medii) mai scăzute (decât standardele considerate dezirabile, sau chiar decât nivele anterior
înregistrate – şi asta datorită faptului că economiile cele mai dinamice îşi reduc ritmul de
creştere sau, eventual, trec prin crize economice majore), se consideră că acest tip de
convergenţă reală nu este numaidecât cel mai relevant.
CONVERGENŢA REALĂ VS NOMINALĂ
Cele două mari tipuri de convergenţă – nominalăşi reală – sunt îndeobşte considerate a fi cel
puţin principial distincte, dacă nu chiar într-o oarecare opoziţie. Distincţia însăşi între cele
două se pliază pe o separare oarecum clasică – aceea între economia „reală” (aspectele legate
de producţie, comerţ, servicii) şi economia „simbolică” (aspectele legate de partea financiar
monetară a unei economii). Totuşi, această distincţie este într-o oarecare măsură artificială –
chiar dacă are o utilitate euristic-operaţională – amintind mai degrabă de viziunea conform
căreia banii sunt în economie un simplu „văl”, fluxurile monetare şi financiare nefiind decât
consecinţa necesară a mişcării fluxurilor reale. Dintr-o altă perspectiva, a unei paradigme care
consideră că banii sunt ei înşişi o forţă motrice a pieţei, separarea real-simbolic (sau real-
nominal, pentru a păstra terminologia) pierde în mod decisiv din relevanţă. De ce ar fi rata
şomajului, să spunem, un aspect mai „real” al situaţiei economice a unei anumite zone decât
rata inflaţiei? Cu alte cuvinte, de ce ar fi numaidecât mai „reală”, mai palpabilă, posibilitatea
obţinerii unei slujbe decât erodarea puterii de cumpărare?
În prelungirea acestei celor de mai sus, putem evidenţia că nu este o diferenţă de naturăîntre
problemele convergenţei nominale şi a celei reale, ba chiar cele două se pot potenţa reciproc.
În măsura în care, pe de o parte, exigenţele nominale pun „ordine mai mare în
comportamentul guvernului”, iar, pe de altă parte, „creşterea economică are [ca] ingrediente
principale: proprietatea privată; libera întreprindere; şi...acumularea de capital” (care
presupune o monedă sănătoasă ce permite efectuarea în bune condiţii a calculelor
antreprenoriale), convergenţa zisă nominală ar fi o premiză importantă a convergenţei reale.
În viziunea unei părţi a mainstreamului economic european, criteriile de convergenţă
nominală ar fi incompatibile cu creşterea economică. Cheia înţelegerii acestor lucruri este
abandonarea viziunii simpliste, „cifrice“41, agregative, şi adoptarea, în loc, a unei abordări
antreprenoriale a performanţei economice în care convergenţa nominalăşi moneda unică devin
mărci ale căii europene de reformă. Criteriile nu sunt doar manifestări ale unei obsesii anti-
inflaţie, „ci un adevărat cadru de performanţăeconomică, de descătuşare a activităţii
antreprenoriale private şi de încătuşare a discreţionarismului fiscal-monetar guvernamental.

Concluzii

Trecerea în revistă a principalelor aspecte ale convergenţei reale relevă nu numai

complexitatea deosebită a tematicii acestui subiect şi paşii importanţi făcuţi de cercetarea
economică pentru clarificarea multor probleme ale acestui domeniu. Ea subliniază, totodată,
actualitatea şi interesul ştiinţific şi practic pentru România în legătură cu posibilităţile de a
realiza convergenţa cu ţările UE. În introducere menţionăm existenţa celor trei tipuri de
convergenţă: reală, instituţionalăşi nominală. Definirea, analiza şi cunoaşterea acestora
deschid o nouă perspectivă a acţiunilor practice din domeniile reformei economice, acqui-
sului comunitar şi procesului de integrare. De asemenea, pun într-o perspectivă mai clară
formularea obiectivelor strategice de creştere economicăşi, totodată, evidenţiazăşi evaluează
contribuţia factorilor motori la o creştere economică în măsurăsă asigure convergenţa reală.
Toate cele trei tipuri de convergenţă sunt importante pentru România. Totuşi, ţinând seama de
decalajul mare care desparte România de ţările dezvoltate, precum şi de complexitatea
problemei ca atare, convergenţa reală trebuie să se bucure de o atenţie specială. De altfel
merită sa fie reliefat faptul că în cercetările teoretice şi empirice efectuate în domeniu,
convergenţa reală reprezintă punctul nodal al creşterii economice; ea ajută pe cercetător să
formuleze obiectivele, resursele şi mecanismele care pot conduce la realizarea convergenţei şi
poate da semnalul de trecere a ţărilor din grupul periferic (sărac) în cel central (bogat). Pentru
a studia din diferite perspective problema convergenţei reale au fost concepute şi utilizate
două clase de modele: neoclasice şi endogene. În paginile acestui studiu s-au subliniat limitele
modelului neoclasic axat doar pe acţiunea forţelor pieţei libere funcţionale. Acţiunea acestor
forţe este importantă însă în condiţiile existenţei unor mari inegalităţi în nivelul de dezvoltare
între ţări şi regiuni când apare tendinţa de divergenţă prin concentrări şi aglomerări geografice
excesive şi polarizarea economicăşi socială. Ca o replică la neajunsurile acestui tip de model,
în studiu s-au prezentat cele mai importante trăsături ale modelului de creştere endogenă (şi
ale unor modele derivate) care dăposibilitatea de a încorpora şi/sau a lua în considerare
factorii determinanţi ai convergenţei reale. În studiu s-a considerat coeziunea ca factor
important care poate să asigure convergenţa între ţările membre ale Uniunii Europene.
Ultimele cercetări empirice de validare a diferitelor ipoteze de convergenţă atestă faptul că nu
existăşi nu poate exista situaţia de aliniere a tuturor ţărilor la o convergenţă absolută. Ceea ce
se verifică sau se confirmă de realitatea economicăşi socială a ţărilor şi regiunilor este
convergenţa de grup privită în dinamica sa, în funcţie de factorii de influenţă care acţionează
în cadrul sistemului economic. În actualele condiţii, factorul care hotărăşte dinamica în ţările
dezvoltate este cel reprezentat de cunoaştere sub multiplele sale manifestări. Factorul
cunoaştere determină ritmuri de creştere superioare în ţările dezvoltate faţă de ţările sărace.

Asigurarea unui grad relativ ridicat de convergenţă durabilă înainte de adoptarea monedei
unice, şi nu doar îndeplinirea criteriilor de la Maastricht, este esenţială pentru participarea cu
succes la zona euro .
Calitatea de membru al UE a acţionat ca un catalizator pentru convergenţa reală în România,
dar PIB pe cap de locuitor la PPS este încă inferior nivelurilor din alte state membre la
momentul adoptării monedei unice
Trebuie evitată urmărirea câştigurilor în planul convergenţei reale cu preţul sacrificării
stabilităţii macroeconomice
Un prim pas în direcţia atenuării decalajelor consistente de dezvoltare între regiuni este fără
îndoială interconectarea acestora prin infrastructură de transport de calitate
Convergenţa nominală asigură mediul macroeconomic stabil care facilitează convergenţa
reală, în timp ce Convergenţa reală creează premisele sustenabilităţii convergenţei nominale
prin reducerea expunerii economiei la şocuri asimetrice şi prin limitarea diferenţelor în
procesul de transmitere a şocurilor simetrice.