Stoimir Mladenov

MIEREA
şi terapia cu miere

Editura „CERES”
BUCUREŞTI

1972
 Prefaţă

Interesul stârnit de apariţia acestei cărţi în R.P.Bulgaria şi în alte ţări, a impus

reeditarea ei într-un timp scurt.
Completări importante deosebesc a doua ediţie de prima. Ele se datorează unor cercetări
îndelungate asupra mierii şi însuşirilor ei, pentru o mai largă aplicare a mierii ca mijloc
terapeutic.
Numai ăn sanatoriul balnear de la Kiustendil, până la finele anului 1969 numărul
bolnavilor trataţi de autor cu rezultate pozitive, a ajuns la 10.000. Tratamentele cu miere se
aplică şi în multe alte unităţi medicale din ţară, la indicaţia şi sub controlul medicului.
Atât sortul de miere şi metodele respective de aplicare, cât şi dozarea corespunzătoare se
folosesc în raport cu natura bolii şi cu starea bolnavului.
În lucrare se tratează următoarele probleme noi: „Categoriile de miere de nectar”,
„Însuşirile antialergice ale mierii”, „Calitatea superioară a mierii de albine – o condiţie
importantă pentru însuşirile ei nutritive şi terapeutice”. Celelalte capitole au fost prelucrate şi
completate cu noi descoperiri.
Exprimăm pe această cale mulţumiri numeroşilor cititori care ne-au trimis aprecieri
pozitive în legătură cu prezenta lucrare şi recomandări pentru ediţiile următoare.
Autorul

Prefaţă la prima ediţie

Viaţa şi munca organizată în familia de albine, precum şi produsele apicole au atras

atenţia omului, încă din timpuri îndepărtate.
Popoarele au creat multe legende şi mituri în legătură cu provenienţa albinelor, cu
însuşirile nutritive şi terapeutice ale mierii.
Examenul secular la care a fost supusă mierea de către medicina populară, în legătură cu
însuşirile ei terapeutice, trebuie să-l socotim ca trecut cu succes. Dovadă de necontestat pentru
aceasta este faptul că în ultimii ani, foarte multe probleme au fost studiate în multe institute
medicale, cu sprijinul staţiunilor experimentale apicole din ţară.
Mai mult de 10 ani, autorul a lucrat asupra precizării însuşirilor terapeutice ale mierii şi a

1
elaborat metode pentru aplicarea ei în terapeutică. Numărul bolnavilor la care s-a aplicat cu
succes tratamentul cu miere, depăşeşte 4.500. În multe instituţii medicale din R.P. Bulgaria –
Kiustendil, Sofia, Sandanschi, Mihailovgrad, Plevna, Popova, Loveci, Ruse, Burgaz, Stara-
Zagora, Plovdiv, Haskovo etc. s-au introdus şi se aplică cu succes metodele experimentate în
terapia cu miere.
Folosind atât experienţele altor cercetători, cât şi pe cele personale, autorul descrie
însuşirile terapeutice ale mierii şi metodele de aplicare în medicină.
Pentru ca lucrarea să capete o formă mai completă şi cititorul să realizeze o cunoaştere
mai aprofundată în legătură cu importanţa terapeutică şi economică a albinelor, vor fi tratate pe
scurt şi celelalte produse apicole, indirect legate de viaţa albinelor şi anume: veninul albinelor,
lăptişorul de matcă, nectarul, ceara şi polenul.
Autorul va fi deosebit de mulţumit dacă va primi observaţii critice şi recomandări din
partea cititorilor, pentru a îndepărta unele neajunsuri în lucrările viitoare şi în aplicarea
produselor mierii în medicină.

2
 Albinele în decursul secolelor

În straturile de calcar care datează de acum 30.000.000 ani, printre fosilele de insecte se
găsesc şi fosile dc albine.
Albina a aparut cu 50.000 – 60.000 de ani înaintea omului. Multe monumente istorice
arată că omul preistoric a cunoscut şi i-a plăcut mierea.
În urmă cu aproximativ 6.000 de ani, populaţia Egiptului, pe lângă porumbei şi găini s-a
ocupat şi de creşterea albinelor. Documente scrise cu 3.000 de ani înaintea erei noastre arată că
în Egipt apicultura a fost bine dezvoltată.
În special în regiunile din cursul superior al Nilului, vegetaţia oferea condiţii deosebite
pentru dezvoltarea albinăritului.
Populaţia transporta stupii în aceste locuri, pe lese împletite, care pluteau pe apă şi după
aceea se întorceau acasă cu cantităţi mari de miere. Probabil acesta a fost începutul stupăritului
pastoral. Se constată cât de mult au fost egiptenii atraşi de albine, din faptul că de la prima
dinastie de faraoni, până în timpul romanilor, pe emblemele regilor egipteni ca şi pe cavourile
faraonilor este imprimată albina. În piramidele egiptene şi pe obeliscuri sunt scene din care
reiese că egiptenii au folosit mierea nu numai ca hrană, ci şi în terapeutică, în cosmetică şi ca
produs conservant.
În Asiria (2950 – 2050 ani înaintea erei noi) apicultura era într-o stare înfloritoare. Era
cunoscută şi ceara. în timpul lui Saragon şi după moartea lui, cadavrele erau unse cu miere şi
acoperite cu ceară.
Pe scară largă a fost răspândită apicultura şi în India acum 4.000 ani. Mierii i se atribuie
diferite însuşiri nutritive şi terapeutice. Indienii o foloseau ca antidot în otrăvirile cu otravă
vegetală, animală sau minerală. Experienţa se transmitea din generaţie în generaţie şi de la om la
om. Apicultura a devenit tradiţională pentru indieni.
Chinezii cunoşteau de asemenea albina şi o îngrijeau cu dragoste. Medicina lor în primul
şi al doilea mileniu recomanda mierea ca un medicament independent.
Foarte dezvoltată a fost apicultura şi în Palestina. Pe stânci trăiau multe familii de albine.
În zilele calde de vară, pe stânci curgea miere, de aceea, acestei ţări i se spunea „pământul unde
curge miere şi lapte―.
Strabon, (63 ani înaintea erei noi) de origine greacă, care a călătorit mult afirmă că în

3
Arabia producerea şi consumul mierii erau destul de mari. Arabii considerau mierea ca un dar
dumnezeiesc şi o numeau elixir.
Apicultura era foarte dezvoltată şi în Grecia antică. Grecii de atunci puneau despărţituri
în stupi, în vederea repartizării surplusului de miere. Aristotel (750 ani î.e.n.) a pus baza
apiculturii ştiinţifice. El cunoştea viaţa şi diviziunea muncii în familia de albine şi aminteşte de
„loca― şi de unii duşmani ai albinelor.
În mitologia antică greacă există multe legende despre efectul miraculos al mierii. Marele
Homer, în operele sale nemuritoare „Iliada― şi „Odiseea" cântă mierea şi calităţile ei
miraculoase. Eroina Agameda vindeca bolnavii, liniştea nervii, dădea somn şi curaj soldaţilor
greci, dându-le minunata băutură kikeon, în al cărei conţinut mierea reprezenta partea cea mai
însemnată.
In Grecia antică s-au conturat primele cunoştinţe în legătură cu viaţa şi creştera albinelor.
Multe şi minunate minţi ale culturii antice greceşti furnizează informaţii în legătură cu
apicultura din ţara lor, ca şi despre calităţile nutritive şi terapeutice ale mierii.
Hipocrat (460 – 377 î.e.n.) scrie despre viaţa albinelor, despre calităţile nutritive şi
terapeutice ale produselor lor.
În lucrările lui sunt indicate proprietăţile mierii ca dezinfectant, expectorant şi pentru
prelungirea vieţii omului. El recomandă mierea în îmbolnăvirea stomacului, a ficatului şi la răni
purulente.
Apicultura a fost bine dezvoltată şi în interiorul imperiului roman. Savantul roman Varon
(116 – 27 ani î.e.n.) rezervă un spaţiu important apiculturii în imperiu, pentru creşterea albinelor,
petrui adăposturile şi produsele lor.
Poetul roman Virgiliu (70 – 19 î.e.n.), care a fost în acelaşi timp şi apicultor, cântă în
versurile sale dragostea mare a oamenilor din timpul acela pentru albine şi miere. Pliniu (23 – 79
î.e.n.) scrie despre starea înfloritoare a apiculturii in imperiul roman. Romanii cunoşteau nu
numai însuşirile nutritive şi terapeutice ale mierii, ci şi pe cele conservante.
Renumitul învăţat şi medic roman Dioscorid, ce a trăit cu un secol înaintea erei noastre,
în lucrarea sa „Materia medica― arată că a aplicat cu succes tratamentul cu miere în îmbolnăvirile
stomacului, în rănile purulente şi fistule.
Mahomedanii au fost apicultori vestiţi; ei consumau cantităţi mari de miere. În coran se
vorbeşte de însuşirile terapeutice ale mierii.

4
 Mahomed singur spunea bolnavilor: „Mâncaţi miere şi vă veţi vindeca―. Cel mai popular
reprezentant al şcolii medicale arabe, Avicena (952) recomanda mierea ca medicament şi hrană
care prelungeşte viaţa.
Cunoscând calităţile superioare ale mierii, celţii o foloseau ca mijloc dc schimb.
Germanilor în vechime le plăcea să bea băutură obţinută din miere, aromată cu diferite plante.
Semizeiţele ofereau în corn mied (hidromel) aşa-zisa „băutură dumnezeiască― lui Vodon, zeu al
eroilor la vechii germani.
Treptat, cunoştinţele ştiinţifice în legătură cu apicultura s-au extins. Iacob Nikel (1568)
dă sfaturi cum să se trateze loca americană.
În 1609, învăţatul englez Butler a scris cartea „Monarhia feminină― în carc a caracterizat
foarte bine funcţia reginei (matca).
Apicultura a luat cea mai mare dezvoltare în epoca răspândirii creştinismului. Atunci
începe folosirea cerii în scopuri religioase, în loc de dobândă, cămătarii cercau ceară. Biserica
ierta păcatele contra cerii.
Albinăritul era o ocupaţie îndrăgită a slavilor vechi. Încă prin secolul al V-lea, istoricul
Herodot scrie despre apicultura pe pământul rusesc. În secolul al X-lea, când lua fiinţă statul
Kiev, a început apicultura intensivă.
Nemărginitele ţinuturi de păduri şi păşuni au contribuit la această dezvoltare. Mierea a
fost folosită ca hrană şi pentru obţinerea de băuturi, iar ceara pentru iluminat şi la nevoile
religioase.
Ruşii cunoşteau de asemenea însuşirile nutritive şi terapeutice ale mierii. O aplicau în
diferite boli şi în special la răni externe. Cu miere şi ceară ruşii făceau comerţ cu grecii şi cu
oraşele libere – Veneţia şi Genova.
Un mare merit pentru dezvoltarea modernă a apiculturii îl are apicultorul rus P. I.
Procopovici (1775 – 1850) care în 1814 a construit stupi cu rame. Apicultorul american Lorenzo
Loren Langstroth din Filadelfia a construit în 1851 primul stup cu rame mobile, ale cărui
caracteristici au rămas până în zilele noastre, aşa cum au fost acum 100 de ani.
Datele istorice despre dezvoltarea apiculturii la vechii bulgari sunt foarte sărace. În
descrierile învăţaţilor care au călătorit mult se aminteşte de dezvoltarea apiculturii şi de rolul ei
în viaţa strămoşilor bulgarilor şi a bulgarilor de azi. În ţinuturile de lângă Marea de Azov, Kama
şi Volga, populate de prebulgari, au existat condiţii favorabile pentru apicultură.

5
 Populaţia de aici se ocupa cu creşterea albinelor. Istoricul arab care călătorea mult Ibn -
Fod1an (sec. X) care a vizitat ţinuturile pe care se aşezaseră bulgarii din împrejurimile Volgii şi
în ţinutul Kom, a scris în cartea sa: „Drumuri şi ţări― că bulgarii acolo produceau grâu, miere şi
piei.
După ce armatele lui Asparuh s-au stabilit în peninsula balcanică, ei au continuat să se
ocupe de apicultură, condiţiile climatice şi geografice fiind favorabile pentru aceste îndeletniciri.
O parte mică din aceste pământuri a fost cultivată, restul era acoperit cu vegetaţie diferită, în
special plante melifere.
Astfel, tânăra ţară bulgară a început să se dezvolte repede ca ţară apicolă şi să rivalizeze
cu Bizanţul şi ţările europene vecine, renumite prin producţii mari de miere şi ceară. Istoricii
arabi Abu Hamid şi Al. Mukadesi, care au vizitat şi au trecut de mai multe ori prin Bulgaria, au
consemnat în notele lor de călătorie, date despre comerţul înfloritor dintre Bulgaria şi Bizanţ. În
secolele XII – XIV, Bulgaria a avut legături comerciale şi cu republicile italiene de unde veneau
comercianţi din Genua, Dubrovnic, Veneţia, Arabia, Bizanţ etc.
În timpul robiei otomane, cu toate condiţiile grele în care trăiau bulgarii, apicultura a
continuat să fie ocupaţia lor îndrăgită. Rar sc întâlneau case fără stupi.
În lucrarea sa „Autobiografie şi jurnal de călătorie― dr. Ivan Bogorov (1886) scrie, că în
ţară era miere şi ceară şi mulţi bulgari aveau câte 500 şi chiar mai mulţi stupi (din nuiele).
În timp ce pe la mijlocul secolului al XIX-lea în Rusia şi celelalte ţări europene apicultura
a început să se modernizeze, în Bulgaria şi după eliberarea de robia otomană, apicultura continuă
să fie primitivă.
După războiul de eliberare ruso-turc, bulgarii au început destul de încet să schimbe şi ei
stupii de nuiele cu cei de tip actual. Luau fiinţă primele asociaţii apicole, care făceau propagandă
pentru apicultura modernă, se organizau cursuri pentru apicultori. Toate acestea au impulsionat
dezvoltarea apiculturii moderne în Bulgaria, înedosebi după 9 septembrie 1944.
O dată cu înfiinţarea gospodăriilor agricole colective şi a gospodăriilor agricole de stat
s-a pus baza dezvoltării unei apiculturi intensive, cu producţie mare. În ultimii ani, în multe
gospodării agricole colective şi gospodării agricole de stat au luat fiinţă stupine mari şi bine
organizate.
În 1962, în R. P. Bulgaria au fost înregistrate 666.633 familii de albine, din care 524.972
în stupide tip actual şi în stupi de nuiele 141.661. Din ei, 124.355 sunt în gospodării agricole

6
colective şi gospodăriile agricole de stat, adică 18,5%. Aceasta arată că apicultura în R. P.
Bulgaria nu a ajuns la stadiul de dezvoltare la care ar trebui să fie. Sunt necesare încă multe
eforturi din partea statului şi Societăţii apicole, ca să se ajungă la gradul înalt de dezvoltare pe
care-1 permit condiţiile geografice şi climatice.
Pe scară universală, apicultura din timpul nostru înregistrează succese deosebite care se
datorează în special progresului rapid al ştiinţei. S-a dovedit aportul economic însemnat pe care
apicultura îl aduce în dezvoltarea pomiculturii, legumiculturii etc. Astfel, datorita polenizării care
se face cu ajutorul albinelor, se asigură producţii de zece ori mai mari şi de calitate net
superioară.
O contribuţie importantă în dezvoltarea apiculturii o au chimia şi medicina. S-a dovedit
importanţa mare a mierii, a veninului albinelor, a lăptişorului de matcă şi a polenului florilor
pentru organismul uman, iar propolisul (substanţa lipicioasă cu care lipesc ramele) şi ceara
pentru diferitele ramuri industriale.
Mierea, în care albina a strâns tinereţea naturii, îşi descoperă calităţile sale vitale şi
tratamentul cu miere pătrunde în practica medicală cu succes.
În ultimul timp, numeroase institute ştiinţifice din U.R.S.S., România, Cehoslovacia,
Polonia, Bulgaria, Franţa, Italia, S.U.A., Canada etc., cercetează multilateral însuşirile nutritive
şi terapeutice ale produselor apicole.

Mierea de albine

Mierea de albine este un produs natural, de neînlocuit prin calităţile sale. Ea stă pe
primul loc între toate medicamentele pe care natura ni le oferă prin flori şi plante medicinale.
Mierea coţine vitamine care regenerează sângele, liniştesc nervii şi dau viaţa nouă.
Prof. dr. A. Z1atarov

Mierea este un produs dulce al albinelor (Apis mellifica şi Apis dorsata, Fabricius) din
nectar, mană sau sucuri dulci, care se găsesc în diferitele părţi ale plantelor şi arborilor şi din
substanţe care iau naştere în glandele salivare ale albinelor.
Denumirea de miere nu se poate da produsului obţinut prin hrănirea albinelor cu zahăr
sau siropuri dulci. Acest produs trebuie să fie cotat ca miere de zahăr. Tot aşa, nu se poate da

7
denumirea de miere produselor care conţin mai mult de 22% apă şi 5% zaharoză, ca şi
categoriilor de miere artificială obţinute în ţările occidentale prin metode chimice.
În ţările cu climă temperată, ca materie primă pentru obţinerea mierii, cel mai frecvent
este folosit de albine nectarul produs de plante care înfloresc şi mană produsă de insecte din
sucul de plante.
În regiunile tropicale şi subtropicale, albinele folosesc ca materie primă alte surse ca:
nectar extrafloral, suc de trestie, fructe şi plante care conţin zahăr.
O dată cu mărirea producţiei, prin obţinerea cantităţilor mari de zahăr din trestie şi sfeclă,
consumul mierii a început să scadă, ca şi producerea ei, în schimb însă apicultura s-a modernizat.
Prin dezvoltarea chimiei, biologiei, medicinei şi cu ajutorul tehnicii moderne de
laborator, s-au creat condiţii pentru cercetarea compoziţiei chimice şi fizice a mierii. S-a
constatat că mierea de albine este unul din produsele cele mai complexe din punct de vedere
biologic, în compoziţia căruia s-au descoperit substanţe foarte importante pentru organismul
uman. Faptul acesta măreşte mult importanţa mierii pentru om, comparativ cu orice alt produs
alimentar. Compoziţia chimică şi importanţa mierii pentru organism depind de natura (felul)
mierii.
În raport cu natura materialului din care este obţinută, mierea de albine se împarte în două
categorii distincte: de nectar şi de mană.
În funcţie de metoda de obţinere a mierii din faguri se deosebeşte: miere în faguri,
somotoc (miere extrasă din fagure prin expunerea la soare.), cu centrifuga, prin presare şi miere
topită.

Mierea de nectar

Mierea de nectar este produsul obţinut din nectarul florilor. Albinele lucrătoare zboară
din floare în floare şi sug cu trompa din fundul corolei florilor, cantităţi mici de nectar. În
stomăcelul glandular (guşă), nectarul se amesteacă cu acizi şi fermenţi şi după aceea este depus
în celulele fagurilor.
Nectarul este un suc aromat şi dulce, pe care florile îl produc prin anumite organe, care
sunt constituite dintr-un grup de celule specializate.
Nectarul conţine 50 – 75% apă, 20 – 24% monoglucide, 13 – 24% zahăr de trestie,

8
substanţe minerale, albumine, uleiuri eterice, caroten, vitamine etc. Albinele se duc mai mult la
florile al căror nectar conţine mai mult zahăr.
Transformarea nectarului în miere este un proces complex din punct de vedere fiziologic,
chimic şi fizic. În acest proces este antrenat întregul colectiv al unei familii de albine. După ce-şi
umplu guşa, albinele strângătoare de nectar se întorc în stup. Acolo sunt întâmpinate de alte
albine-primitoare de nectar – albine tinere, care nu ies din stupi, ci execută muncile din interior.
O dată cu intrarea în stup, albina-strângătoare deschide larg maxilarul superior şi scoate picătura
de nectar pe partea anterioară a trompei, de unde albina primitoare o ia cu trompa ei.
Această operaţiune durează mai puţin de 4 minute, după care albina-strângătoare se
îndreaptă din nou către câmp.
Nectarul adus în stup conţine o cantitate mare de apa (până la 90%). Ca să se transforme
în miere, se produc o serie de procese chimice şi fizice, în timpul cărora se măreşte cantitatea de
zahăr (ca urmare a evaporării apei până la 20%). Urmează apoi descompunerea zaharozei
(zahărul obişnuit) în glucoza (zahărul de strugure) şi fructoză (zahărul de fructe) sub influenţa
enzimelor şi acizilor. Paralel cu această descompunere iau naştere substanţe asemănătoare
dextrinei şi acizilor organici din zaharuri.
Unii autori consideră că transformarea nectarului în miere începe din momentul când
nectarul ajunge în guşa albinelor strângătoare. Acolo, pe cale fizică, o parte din apa nectarului
trece în limfă şi de acolo prin vasele lui Mailpighi, în intestinul drept şi se elimină de către
organism. În acest timp, în organismul albinei nectarul se îmbogăţeşte cu fermenţi, acizi organici
etc. Acest punct de vedere cu privire la micşorarea procesului de apă, încă din timpul când
nectarul este în guşa albinei, nu este împărtăşit de numeroşi autori. (Cercetările întreprinse în
1926 – 1932 în Staţiunea experimentală agricolă din statul Iova de către americanul Park, arată
că în timpul strângerii nectarului şi al zahărului, procentul apei se schimbă în aşa fel, încât nu
numai că nu scade cantitativ, ci din contră, creşte. În 1941 Posedach Röwelein, în Germania, a
întreprins aceleaşi cercetări şi a stabilit că evaporarea apei din nectar şi transformarea lui în
miere se produce în celulele fagurelui, în cuib, unde aerul este cald şi uscat.
Albinele tinere, după ce primesc nectarul încep să-l prelucreze cu buzele timp de 20
minute. Această prelucrare constă în scoaterea consecutiv, de mai multe ori, a picăturii de nectar
între buze şi întoarcerea înapoi, timp în care este expus aerului cald şi curentului din stup.
În acest timp, nectarul pierde o cantitate apreciabilă din conţinutul său apos şi se

9
saturează cu enzime produse de glandele salivare ale albinei. Astfel prelucrat, nectarul este depus
în celulele de ceară, fără însă ca ele să fie umplute până sus, unde procesul de maturare a
nectarului continuă şi după 2 – 4 zile conţinutul în zahăr ajunge la 76 – 80%. După îngroşarea lui
este transportat în alte celule, unde se termină procesul de maturare şi se transformă in mierea
propriu-zisă. Ventilaţia necesară pentru această prelucrare se asigură prin mişcarea continuă şi
rapidă a aripioarelor albinelor, care se aşază pe fundul şi pe pereţii stupului, într-unul sau mai
multe rânduri şi împing aerul umed afară. Park a pus fagurii cu miere în plasă de metal, ca
albinele să nu aibă contact cu ei şi s-a dovedit că şi în ele mierea a ajuns la maturare în acelaşi
interval de timp, ca şi mierea din fagurii la care albinele aveau acces. Mierea se maturează de
două ori mai repede în celulele umplute numai 1/4 decât în cele umplute 3/4.
Prelucrarea nectarului în miere depinde de asemenea de rasa albinelor şi de vârsta lor, de
numărul indivizilor din familie şi de condiţiile climatice.
Cunoştinţele despre schimburile care intervin în prelucrarea şi maturarea mierii, ca şi
despre factorii ajutători, sunt încă incomplete.
După ce albinele umplu celulele de ceară cu miere, le sigilează (lipesc), proces care
poartă numele de „căpăcire―. Sub această formă, mierea poate să se conserve timp îndelungat. O
familie de albine într-un stup modern poate să strângă în sezonul melifer până la 150 kg miere.
Ca să strângă 1 kg de miere albina trebuie să aducă în stup de 120.000 până la 150.000 de ori
nectar. Dacă florile din care ia nectarul sunt la 1,5 km, pentru fiecare aducere va parcurge 3 km.
La o astfel de distanţă ca să aducă 1 kg de miere albina trebuie să parcurgă 360.000 – 460.000
km distanţă, de 11 ori mai mare decât înconjurul pământului pe la Ecuator.

Proprietăţi fizice şi chimice

Consistenţa mierii
Mierea proaspăta se prezintă sub forma unei substanţe groase (densă), semitransparentă,
semilichidă, care începe treptat să se cristalizeze şi să se întărească. Când se ia mierea cu
linguriţa, daca nu este maturată, când se învârteşte linguriţa, ea se scurge. Mierea maturată se
lipeşte de linguriţă, se înfăşoară în jurul ei ca o panglică şi se prelinge sub formă de fire de aţă.
Mierea curată este lichidă în timpul când este sigilată în celulele fagurelui, în interiorul stupului,
la temperatura interioară de 20 – 30°C.

10
 Mierea care conţine mai mult de 20% apă are o consistenţă anormală. Astfel de miere se
obţine prin centrifugarea fagurilor nesigilaţi (miere care nu s-a maturat complet), în anotimpurile
umede şi ploioase. Mierea care a fermentat sau este în curs de fermentare, ca şi mierea
falsificată, are la fel o consistenţă mai lichidă decât cea normală.
Mierea este mai densă când conţine mai puţină apă - 14 – 15%. Asupra consistenţei
mierii, în afară de apă, mai are influenţă şi felul zaharurilor.
Mierea care conţine mai multă fructoză este mai lichidă decât mierea care conţine mai
multă glucoză şi alte zaharuri complexe. Mierea de mană are o densitate mai mare, deoarece
conţine mai multă zaharoză şi cleiuri vegetale. Un aspect deosebit îl are mierea prelucrată cu
zahăr invertit şi mierea de mană, care conţin multă melitoză şi se trage sub formă de fire subţiri
continui. Acest aspect specific este foarte important, întrucât la mierea naturală din flori, acest
fir, la un moment dat se rupe. De asemenea, influenţă asupra densităţii mierii o au aerul şi gazele
care se găsesc în ea.
Mierea îşi păstrează consistenţa lichidă un anumit timp, după care cristalizează. Factorii
de bază care influenţează procesul de cristalizare sunt: concentraţia zaharurilor, natura (felul) şi
structura lor. Cristalizează glucoza şi zaharoza, iar fructoza rămâne în stare lichidă. Cu cât
mierea conţine mai multă fructoză, cu atât rămâne lichidă timp mai îndelungat. Cristalizarea
mierii se întârzie şi când se măreşte procentul dextrinei, al proteinelor şi al uleiurilor vegetale,
care intră în componenţa ei. O cristalizare rapidă se constată la miere când există în ea melitoză.
Procentul componentelor (îndeosebi cele minerale) de asemenea are o mare influenţă asupra
cristalizării mierii.
Factorii mai sus menţionaţi influenţează nu numai intensitatea cristalizării, ci şi natura ei.
Mierea care conţine mai multă glucoză cristalizează mai repede, în cristale mari, lipsite de fineţe.
La mierea cu un procent mai mare de fructoza, cristalizarea decurge foarte încet şi neregulat,
formându-se cristale mici. Mierea care conţine mai multe substanţe minerale, cristalizează încet,
fără să se stratifice. În cristale mari şi grosolane cristalizează mierea care conţine o cantitate mai
mare de zaharoză.
Adesea mierea cristalizează încă în faguri, în cristale mici, albe, lipsite de dulceaţă.
Aceasta se datorează conţinutului mare în melitoză.
După cum se vede, cristalizarea mierii începe de la zahărul de struguri şi după aceea
cuprinde şi pe cel de fructe. În raport cu ponderea dintre aceste două zaharuri, cristalizarea se

11
face mai repede sau mai încet. Când cantitatea zahărului de struguri din miere este mai mică, în
timpul cristalizării el rămâne la fund, iar zahărul de fructe se ridică deasupra lui, formându-se
două straturi (superior lichid şi inferior granulos). Iniţial, cristalizarea începe în jurul unor
cristale izolate, care se descoperă cu microscopul, încă în celule.
Cristalizarea mierii este un indiciu despre calitatea ei.
Un alt indiciu important pentru calitatea superioară a mierii este densitatea ei. Greutatea
ei relativă oscilează între 1,420 şi 1,440. Un litru de miere cântăreşte 1,420 kg. La -36°C mierea
îngheaţă, în care caz, volumul ei scade cu 10%, iar la încălzire se dilată şi la 25°C volumul se
măreşte cu 5%.
Mierea cristalizată pusă la o temperatură de 35°C sau în bain-Marie (baie de apă) la
50°C se transformă în lichid.

Culoarea
În raport cu substanţele colorante care se găsesc în nectar (caroten, xantofilă, substanţe
asemănătoare cu clorofila etc.) culoarea mierii diferă de la incolor, galbenă-deschis, galbenă ca
lămâia, galbenă-aurie, galbenă-închis, maro-vernil, până la neagră.
Culoarea mierii din R.P. Bulgaria este între galben-închis şi galben deschis. Cea mai
deschisă la culoare este mierea de salcâmi, care are o nuanţă uşoară de crem. La mierea de nectar
predomină culoarea galbenă, rar se întâlneşte nuanţa închisă de maro până la verde. Mierea
strânsă la începutul primăverii are o culoare de un galben viu, până la portocaliu. Mierea strânsă
din nectarul de la exteriorul florilor este aproape incoloră sau are o nuanţă verzuie.
Numai culoarea mierii nu poate fi un criteriu pentru aprecierea ei. Mierea de mană, în
raport cu plantele din care se obţine, poate sa fie galbenă (din plante foioase) sau maro (din
măzăriche), roşie- închis (mazăre), maro-închis (din tutun) etc.
Cu timpul, mierea îşi pierde culoarea iniţială. De obicei se închide la culoare, iar în
timpul cristalizării se deschide. Păstrată în vase de metal (cupru) capătă culoare gri-verzuie, iar în
vase de fier – roşie închis.

Aroma
Diferitele sorturi de miere de albine se deosebesc între ele şi prin aroma lor. Pe baza
aromei se poate aprecia calitatea şi într-o anumită măsură şi provenienţa mierii. Mirosul depinde

12
de prezenţa în miere a substanţelor volatile aromate, care se găsesc în nectarul florilor. Uleiurile
eterice, secretate de celulele glandulare speciale, plasate în apropierea celulelor producătoare de
nectar, au un specific inedit, datorită căruia provenienţa mierii se poate stabili cu precizie.
Intensitatea aromei depinde de cantitatea substanţelor volatile aromate din miere. Unele sorturi
de miere, ca cea de castani, de rapiţă etc., au comparativ o aromă slabă şi nu se poate stabili
sortul după miros. Mierea de mană este de asemenea, fără aromă.
Substanţele aromate ale mierii dispar, mai ales când ea nu este bine conservată (în vas
ermetic închis, la temperatură corespunzătoare). La încălzirea mierii sau dacă este ţinută în
cameră cu o temperatură mai ridicată, substanţele aromate ies, aroma poate să scadă sau să fie
înlocuită de un miros neplăcut (cazul mierii fermentate). Mierea primeşte repede mirosul
mediului înconjurător, de aceea împachetarea ei în vase murdare sau păstrarea ei în încăperi
neaerisite, aproape de produse cu mirosuri puternice (peşte, brânză, murături) trebuie evitate.
Mierea obţinută de la albine hrănite cu sirop de zahăr, nu conţine substanţe volatile
aromate şi de aceea nu are aroma specifică a mierii de nectar.

Gustul
Mierea de albine se deosebeşte de celelalte produse alimentare prin gustul său plăcut,
care depinde de provenienţa şi de compoziţia sa. Datorită îmbinării aromei cu dulceaţa
zaharurilor şi acreala transmisă de acizii organici, mierea are un gust dulce, uşor acrişor.
Unele sorturi de miere, ca cea de castani, de tutun, de salcie etc., concomitent cu gustul
dulce au şi o amărăciune, care poate să fie foarte pronunţată.
Dulceaţa mierii depinde direct de concentraţia zaharurilor componente şi de provenienţa
lor. Gustul cel mai dulce îl are mierea în care predomină fructoză. Mierea obţinută de la albine
hrănite cu sirop de zahăr sau zahăr invertit, mierea falsificată cu glucoză industrială, gelatină şi
amidon este mai puţin dulce decât mierea din nectar. La falsificarea cu amestecuri de zaharină şi
glicerină, mierea poate să fie foarte dulce, însă are reacţie alcalină. Mierea ţinută în vase de metal
poate să capete iz metalic, iar mierea care a început să se altereze are un gust neplăcut acrişor.

Compoziţia chimică a mierii de nectar

Din punct de vedere chimic, mierea de albine reprezintă un amestec complex. În
compoziţia ei intră glucoză, fructoză, zaharoză, dextrină, apă, albumine, substanţe azotoase, acizi

13
organici, substanţe minerale, vitamine etc.
Compoziţia mierii, obţinută din diferite feluri de nectar, adică din diferite plante melifere,
nu este aceeaşi şi depinde de provenienţă, de maturarea ei şi de anotimp.
După Lutinger (citat de A. Doncev, 1936) în Franţa se consideră ca miere normală cea
care are următoarea compoziţie chimică: apă 17,20%; zaharoză 0,40%; fructoză 39,10%; glucoză
34,45%; proteină 1,80%; acizi 1,10%; substanţe minerale 0,75%; ceară 0,90%.
Prof. Zander de la Institutul apicol din Erhang (citat de D. Ernanoilov – 1945) dă
următoarea compoziţie a mierii, considerată normală în Germania: apă 17,50%; zahăr invertit
73,88%; zaharoză 2%; dextrină şi altele 3,66%; substanţe azotoase 0,18%; acizi 2,25%; substanţe
minerale 0,23%; urme de substanţe aromate şi coloranţi.
Oamenii de ştiinţă italieni Pavan şi Branghi, de la Institutul de igienă din Pavia, consideră
ca miere normală mierea care conţine apă 13,39 până la 19,75% şi zaharuri de la 75,76 până la
82,4%.
In R. P. Bulgaria, în trecut, în legătură cu compoziţia mierii au lucrat Tonev (1923) şi V.
Ognianov (1930). Mai târziu (1957 – 1958), în Institutul de cercetări ştiinţifice igieno-veterinar
şi Institutul de control, Tvetcova, Duşev şi Ruşcova au cercetat 72 probe de miere de nectar şi au
stabilit datele caracteristice pentru mierea normală din Bulgaria şi sunt confirmate ca standard de
statul bulgar (B.D.S.). Chiar în această ţară, care e mică ca suprafaţă, dar cu vegetaţie variată, cu
privire la compoziţia chimică a mierii există serioase rezerve. Glucoza şi fructoza din miere
constituie zahărul invertit; se obţin din nectar, unde se găsesc sub formă liberă, sau din zaharoză
sub influenţa enzimelor. Zahărulrul invertit în mierea de nectar ajunge până la 80%, iar în mierea
de mană obişnuit este până la 60 – 70%. Cu cât procentul zahărului invertit din miere este mai
mare, cu atât ea este mai apreciată. Mierea falsificată cu zaharină, glicerină, amidon, gelatină sau
zaharoză şi mierea obţinută de la albine hrănite cu sirop de zahăr, conţine întotdeauna mai puţin
zahăr invertit. Mierea falsificată cu zahăr invertit artificial, are diferite cantităţi, chiar apropiate
de limitele normale de zahăr invertit. Raportul între fructoză şi glucoza în cele mai multe cazuri
este în favoarea fructozei. Cercetătorii români P. Gabriei, P. Nicolae şi col. (1963) au cercetat
multe probe din diferite feluri de miere de nectar şi au găsit că pentru fructoză acest procent este
39,17 iar pentru glucoză 36,48%. Cantitatea mărită de glucoză dă suspiciuni de falsificare cu
glucoză industrială (tabelul 1).

14
 Tabelul 1
Compoziţia chimică a mierii de nectar bulgărească
Indici Media la% Maximum la % Minimum la %
Zahăr invertit 73,42 78,00 68,20
Zaharoză 2,38 7,73 0,11
Dextrină 6,32 18,03 0,00
Substanţe azotoase 0,55 1,73 0,21
Conţinutul în cenuşă 0,26 0,80 0,04
Acizi 0,12 2,06 0,11

Zaharoza în mierea de nectar ajunge până la 5%, iar în cea de mană până la 10%. Acest
procent poate să fie mărit în cazul când recoltarea ei este abundentă şi când posibilitatea
prelucrării prin enzime a albinelor este tulburată din cauza fluxului mare de nectar sau mană.
Mărirea zaharozei se poate observa şi la mierea de albine, la care activitatea glandelor salivare
este micşorată, din care cauză nu se poate efectua prelucrarea optimă enzimală a zaharozei din
nectar sau mană.
În mierea cu conţinut mare de enzime, conservată în condiţii normale, procentul de
zaharoză se micşorează treptat. Dacă supunem mierea influenţei directe a razelor solare (care
distrug enzimele) zaharoza rămâne la acelaşi nivel la care a fost înainte de conservare.
Albinele hrănite cu sirop de zahăr, nu au rezerve suficiente de enzime, necesare
descompunerii zaharozei, din care cauză cantitatea de zaharoză din miere câteodata trece de
25%.
Mierea falsificată cu zaharoză sau cu zahăr invertit artificial, conţine cantităţi mari de
zaharoză, pentru că transformarea ei este incompletă.
Popa Alexandru, Barac Vasile şi col. (1965) au cercetat multe probe de miere falsificată
cu zahăr invertit şi au găsit zaharoză în cantitate de 10 până la 45%, în medie aproximativ 28%.
Mărirea procentului de zaharoză în miere este un indiciu de proastă calitate, iar când
cantitatea trece de limitele normale este aproape totdeauna sigur că această miere este obţinută de
la albine care au fost hrănite cu sirop de zahăr.
Cantitatea dextrinei din mierea de nectar nu trece de 2%, iar în mierea de mană ajunge
până la 5%.

15
 In laborator, determinarea dextrinei se face o dată cu cea a zaharozei. Existenţa unei
cantităţi mai mari de dextrină în miere duce la mărirea densităţii ei şi la întârzierea cristalizării.

Microelemente
În compoziţia mierii s-a constatat existenţa fosforului, fierului, magneziului, manganului,
calciului, clorului, cuprului, sulfului, plumbului şi a altor macro- şi microelemente. Aproape toţi
autorii sunt de părere că mierea închisă la culoare are un conţinut mai mare de substanţe
minerale.
Oamenii de ştiinţă americani H. Sult şi E. Hart, găsesc că sorturile deschise la culoare
conţin de 4 ori mai puţin fier, de două ori mai puţin cupru şi de 14 ori mai puţin mangan, decât
cele închise. Autorii sovietici sunt de aceeaşi părere. Ei menţionează că mierea deschisă la
culoare conţine săruri minerale până la 0,16%, iar cea închisă până la 0,26%.
N. P. Ioiriş (1954) găseşte o oarecare apropiere între compoziţia minerală a mierii şi cea a
sângelui uman.
Oamenii de ştiinţă români P. Gabriel, Popescu Nicolae, Popescu Alexandru şi Barac
Vasile (1965) găsesc normal conţinutul în substanţe minerale până la 0,35% pentru mierea de
nectar şi până la 0,85% pentru mierea de mană.
După ei, compoziţia minerală este mai diversă şi mai bogată la mierea neomogenă. O
mare importanţă în curăţatul şi conservarea mierii o au granulele de polen în nectar, gradul de
amestecuri ale prafului, impurităţile căzute în timpul centrifugării.
Mierea conservată în vase de metal, de cupru, de fier, de zinc, conţine mai multe
substanţe minerale, întrucât descompune lent metalele şi formează cu ele săruri.
Compoziţia minerală a mierii are o provenienţă dublă: o parte vine din compoziţia
naturală a hranei şi cealaltă este adăugată. Aceasta este explicaţia că cercetătorii au găsit diferite
cantităţi de săruri minerale în sorturile de miere apropiate pe care le-au cercetat.
În mierea curată, cantitatea sărurilor minerale este 0,050% pentru cea de salcâm; 0,19%
pentru cea de tei; 0,09% pentru cea de floarea-soarelui; 0,63% pentru cea de mană etc.
O importanţă mare pentru controlul igienei o au elementele principale din miere: potasiu,
natriu, calciu, fosfor şi siliciu. Oamenii de ştiinţă români cred că indiferent de felul mierii – de
nectar sau de mană – calciul este unul din elementele predominante, care reprezintă de la 1/4
până la 1/2 din cantitatea totală de săruri minerale. Natriul, calciul şi fosforul împreună

16
reprezintă mai puţin de jumătate din cantitatea totală a sărurilor (tabelul 2).
Tabelul 2
Compoziţia ionilor din miere, în miligrame faţă de 1 kilogram de miere
Felul Clor Sulfat Hidro- Sodiu, Calciu Mag- Alu- Fier Man-
mierii carbo- Potasiu, (Ca) neziu miniu (Fe) gan
nat (Na, K) (Mg) (Al) (Mn)
de castan 168,25 36,83 2381,50 495,95 40,42 18,88 11,60 11,05 8,93
de tutun 338,50 25,60 - - - - - - -
de tei 45,52 - - - - - - - -
de munte 192,31 20,80 - - - - - - -
de mană 264,41 27,20 667,40 - - - - - -
de câmp 240,38 40,03 - - - - - - -
de trifoi 100,90 64,00 - - - - - - -
de floarea- 216,34 16,00 - - - - - - -
soarelui
de mentă 769,19 28,80 - - - - - - -
de salcâm 72,13 24,01 - - - - - - -
de fâneaţă 216,67 45,76 1147,99 - - - - - -

Mierea naturală conţine urme de siliciu. Când în mierea examinată el este în cantitate
mare, de exemplu, în miligrame la 100 g miere, aceasta este o dovadă că o parte din substanţele
minerale din miere sunt obţinute prin adăugarea de amestecuri.
Substanţele minerale din miere ajută la descoperirea falsificării ei cu zahăr de pe piaţă,
indiferent dacă aceasta este făcută expre sau pentru hrănirea albinelor cu sirop de zahăr. În astfel
de miere se găsesc numai urme din substanţele minerale, iarelementul predominant este siliciul.
Intrucât datele cu privire la compoziţia minerală a mierii sunt insuficiente sau lipsesc
complet, s-au întreprins cercetări în legătură cu compoziţia minerală a mierii de albine din R.P.
Bulgaria, din diferitele regiuni.
Rezultatele acestor cercetări sunt prezentate în tabelele 2, 3, 4, 5, 6 şi 7.

17
 Tabelul 3
Macro- şi microelemente, determinate prin analize spectrale la câteva sorturi de
miere din R.P. Bulgaria
Macro- şi Macro- şi microelemente în % la diferite sorturi de miere de fâneaţă
microelemente din regiunea din regiunea de pe margi- din Plovdiv Miere de
Sofiei Kiustendil nea Dunării salcâm
1 2 3 4 5 6
Aluminiu (Al) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Beriliu (Be) - - - - -
Bor (B) 0,5 1,0 1,0 0,3 1,0
Bismut (Bi) - - - - -
Bariu (Ba) 0,03 0,02 0,03 0,03 0,03
Vanadiu (V) 0,001 - - - -
Germaniu (Ge) - - - - -
Galiu (Ga) - - - 0,0002 0,0003
Fier (Fe) 0,01 0,6 0,5 1,0 1,0
Aur (Au) - - - - -
Cositor (Sn) 0,002 0,1 1,0 0,03 0,1
Kaliu (K) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Cobalt (Co) - - - - -
Calciu (Ca) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Litiu (Li) - - - - -
Magneziu (Mg) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Cupru (Cu) 0,002 0,01 0,03 0,02 0,006
Mangan (Mn) 0,1 0,03 0,02 0,003 0,02
Molibden (Mo) - 0,0001 0,0001 - -
Nichel (Ni) 0,0003 0,0003 0,002 0,0003 0,001
Natriu (Na) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Plumb (Pb) 0,002 0,002 0,03 0,003 0,005
Argint (Ag) 0,0003 0,0002 0,0003 0,0003 0,0003

18
Siliciu (Si) - 1,0 1,0 1,0 1,0
Stronţiu (Sr) 0,03 0,01 - 0,03 0,01
Titan (Ti) 0,01 0,03 0,04 0,01 0,1
Fosfor (P) 0,1 1,0 1,0 1,0 1,0
Crom (Cr) 0,0001 0,01 0,0003 0,0003 0,01
Zinc (Zn) 0,3 0,1 0,2 0,06 0,03
Zirconiu (Zr) 0,001 - - - 0,0003

Tabelul 4
Macro- şi microelemte, determinate prin analiza spectrală în unele sorturi de miere
de nectar (miere de câmp) din R.P. Bulgaria
Macro- şi Sorturi de miere de nectar de câmp macro- şi microelemente, în %
microelemente Floarea- Busuiocul Flori de câmp De tutun De mentă Flori de câmp
soarelui ciobanului (Kiustendil) (Plovdiv)
1 2 3 4 5 6 7
Aluminiu (Al) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Beriliu (Be) - 0,001 - - - 1,0001
Bor (B) 1,0 1,0 1,0 01,0 1,0 1,0
Bismut (Bi) - 0,0003 - - - 0,0002
Bariu (Ba) 0,01 0,03 0,1 0,003 0,0001 0,003
Vanadiu (V) - 0,003 0,003 0,003 0,0001 0,003
Germaniu (Ge) - 0,0001 - - - 0,0001
Galiu (Ga) 0,0003 0,001 0,001 0,001 - 0,001
Fier (Fe) 0,6 1,0 1,0 1,0 0,3 1,0
Aur (Au) - 0,0006 - - - -
Cositor (Sn) 0,001 0,02 0,03 0,01 0,1 0,1
Kaliu (K) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Cobalt (Co) - - 0,0003 0,0003 0,0001 -
Calciu (Ca) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Litiu (Li) 0,03 - - - - 0,02

19
Magneziu (Mg) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Cupru (Cu) 0,001 0,1 0,1 0,6 0,02 0,1
Mangan (Mn) 0,01 0,1 0,2 0,1 0,3 0,06
Molibden (Mo) - - - - 0,0001 0,003
Nichel (Ni) 0,0001 0,0006 0,006 0,0003 0,002 0,03
Natriu (Na) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Plumb (Pb) 0,001 0,06 0,02 0,006 0,001 0,001
Argint (Ag) 0,0003 0,001 0,001 0,003 0,0002 0,0001
Siliciu (Si) 1,0 - - - - -
Stronţiu (Sr) 0,03 0,03 0,01 0,01 - 0,03
Titan (Ti) 0,03 0,03 0,3 0,3 0,03 0,03
Fosfor (P) 0,1 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Crom (Cr) 0,0003 0,003 0,03 0,003 0,003 0,02
Zinc (Zn) 0,3 0,03 0,3 0,06 0,06 1,0
Zirconiu (Zr) 0,003 0,0003 0,001 0,003 - 0,002

Tabelul 5
Macro- şi microelemente determinate prin analiza spectrală în unele sorturi de
miere de nectar (miere de munte) din R.P. Bulgaria
Macro- şi microelemente, în %
Macro- şi Locul obţinerii mierii
microelemente Osogovo Pirin Rila Stara- Rodopii Stradna- Vitoşa Miere
planina gora de tei
1 2 3 4 5 6 7 8 9
Aluminiu (Al) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Beriliu (Be) - - - - - 0,0001 - -
Bor (B) 1,0 0,5 1,0 01,0 0,003 1,0 0,5 1,0
Bismut (Bi) - - - - - 0,0003 - -
Bariu (Ba) 0,03 0,01 - 0,03 - 0,03 0,03 0,1
Vanadiu (V) - - - - - 0,003 0,003 0,003

20
Germaniu (Ge) - - - - - 0,0001 - -
Galiu (Ga) - - - - - 0,0001 - -
Fier (Fe) 1,0 0,3 0,01 0,6 0,01 1,0 1,0 1,0
Aur (Au) - - - - - - - -
Cositor (Sn) 0,0003 0,03 0,001 0,1 0,1 0,1 0,1 0,03
Kaliu (K) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Cobalt (Co) - - - - - 0,0003 - 0,0003
Calciu (Ca) 1,0 1,0 1,0 1,0 0,3 1,0 1,0 1,0
Litiu (Li) - - 0,03 - - - - -
Magneziu (Mg) 1,0 1,0 0,3 1,0 0,3 1,0 1,0 1,0
Cupru (Cu) 0,03 0,2 0,001 0,06 0,001 0,1 0,01 0,01
Mangan (Mn) 0,3 0,01 0,01 0,1 0,003 0,06 0,3 0,2
Molibden (Mo) - - - - - 0,003 - -
Nichel (Ni) 0,0003 0,0003 - 0,0003 - 0,03 0,0003 0,0006
Natriu (Na) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Plumb (Pb) 0,001 0,001 - 0,02 - 0,01 0,01 0,02
Argint (Ag) 0,0003 0,0003 0,0001 0,006 - 1,0 0,0006 0,0001
Siliciu (Si) 1,0 1,0 0,3 1,0 0,3 - - -
Stronţiu (Sr) 0,01 0,03 0,03 0,01 0,03 0,03 0,03 0,3
Titan (Ti) 0,03 0,01 0,003 0,03 - 0,03 0,03 0,3
Fosfor (P) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Crom (Cr) 0,0003 0,001 - 0,003 - 0,01 0,001 0,03
Zinc (Zn) - 0,006 - 0,003 - 1,0 0,03 0,3
Zirconiu (Zr) - - 0,0003 - - 0,003 0,001 0,001

21
 Tabelul 6
Macro- şi microelemente determinate prin analiză spectrală la unele sorturi de
miere
Miere de nectar de fructe
Macro- şi Locul obţinerii mierii de nectar, macro- şi microelemente, în %
microelemente Miere de fructe Miere de fructe Miere de fructe Miere de castani
Kiustendil din Blagoev Plovdiv din Petriciko
1 2 3 4 5
Aluminiu (Al) 1,0 1,0 1,0 1,0
Beriliu (Be) - - - -
Bor (B) 1,0 0,5 1,0 0,1
Bismut (Bi) - - - -
Bariu (Ba) 0,06 0,1 - 0,01
Vanadiu (V) - 0,003 - -
Germaniu (Ge) - - - -
Galiu (Ga) 0,0006 0,001 - -
Fier (Fe) 0,6 1,0 0,3 0,03
Aur (Au) - - - -
Cositor (Sn) 0,006 0,02 0,1 0,003
Kaliu (K) 1,0 1,0 1,0 1,0
Cobalt (Co) - 0,0003 0,0001 -
Calciu (Ca) 1,0 1,0 1,0 1,0
Litiu (Li) - - - -
Magneziu (Mg) 1,0 1,0 1,0 1,0
Cupru (Cu) 0,02 0,01 0,02 0,03
Mangan (Mn) 0,3 0,3 0,001 0,1
Molibden (Mo) - - 0,0001 -
Nichel (Ni) 0,0003 0,0003 0,002 0,003
Natriu (Na) 1,0 1,0 1,0 1,0
Plumb (Pb) 0,06 0,0006 0,001 0,001
Argint (Ag) 0,0003 0,0001 0,0002 0,0001

22
Siliciu (Si) 1,0 - 1,0 1,0
Stronţiu (Sr) 0,01 0,03 - 0,01
Titan (Ti) 0,1 0,1 0,03 0,01
Fosfor (P) 1,0 1,0 1,0 0,1
Crom (Cr) 0,003 0,006 0,0003 0,001
Zinc (Zn) 0,2 0,03 0,06 -
Zirconiu (Zr) 0,0003 0,001 - -

Tabelul 7
Macro- şi microelemente determinate prin analiză spectrală la unele feluri de miere
din R.P. Bulgaria
Miere de mană
Macro- şi Locul obţinerii mierii de mană, macro- şi microelemente, în %
microelemente Samacov Mihailov grad Peştera Kiustendil Sofia
1964 1965 1965 1964 1964
1 2 3 4 5 6
Aluminiu (Al) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Beriliu (Be) 0,0001 - - - -
Bor (B) - 0,2 0,03 1,0 0,03
Bismut (Bi) - - - - -
Bariu (Ba) 0,03 0,01 - 0,03 -
Vanadiu (V) 0,003 - - 0,003 -
Germaniu (Ge) 0,003 - - 0,003 -
Galiu (Ga) 0,001 - - 0,001 1
Fier (Fe) 1,0 0,3 0,01 1,0 0,1
Aur (Au) - - - - -
Cositor (Sn) 0,03 0,01 0,0003 0,01 0,001
Kaliu (K) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Cobalt (Co) 0,001 - - 0,0003 -
Calciu (Ca) 1,0 1,0 0,3 1,0 1,0
Litiu (Li) - - - - 0,003

23
Magneziu (Mg) 1,0 1,0 0,3 1,0 1,0
Cupru (Cu) 0,01 0,02 0,001 0,06 0,006
Mangan (Mn) 0,3 0,03 0,003 0,1 0,03
Molibden (Mo) 0,0001 - - - -
Nichel (Ni) 0,03 0,0004 - 0,0002 0,0003
Natriu (Na) 1,0 1,0 1,0 1,0 1,0
Plumb (Pb) 0,01 0,003 - 0,006 0,003
Argint (Ag) 0,0001 0,0001 - 0,0003 0,0001
Siliciu (Si) - 1,0 0,4 1,0 1,0
Stronţiu (Sr) 0,01 - 0,03 0,01 0,03
Titan (Ti) 0,1 0,1 - 0,3 0,01
Fosfor (P) 1,0 1,0 0,1 1,0 0,3
Crom (Cr) 0,006 0,0003 - 0,003 0,003
Zinc (Zn) 0,2 0,003 - 0,06 -
Zirconiu (Zr) 0,003 - - 0,003 -

Probele de miere supuse unei analize spectrale au fost arse în vase de platină, timp de 40
ore şi mai mult, în cuptoare speciale, la temperatura de 450°C, unde rămâneau numai
microelementele, iar celelalte părţi componente ale mierii erau arse. După aceea, cenuşa obţinută
se supunea arderii din nou, la arcul voltaic şi se făcea examenul spectroscopic. Microelementele
din tabele sunt redate in procente faţă de cantitatea de miere rămasă după ardere (cenuşa). Aşa,
de exemplu, aluminiul din prima coloana a tabelului (3) este l%, ceea ce înseamnă că 1/100 din
conţinutul cenuşei acestui sort de miere este aluminiu. Probe din mierea transformată în cenuşă
se dizolvau în apă distilată şi anumite doze se injectau animalelor de experienţă, pentru a se
urmări influenţa microelementelor asupra organismelor respective.
A fost cercetată compoziţia minerală la 39 de sorturi de miere din diferite regiuni ale R.P.
Bulgaria, care au fost grupate în 5 categorii de miereşi anume: de munte, de câmpie, de livadă, de
fructe şi de mană. În probele cercetate s-au stabilit următoarele elemente: aluminiu (Al); beriliu
(Be); bor (B); bismut (Bi); bariu (Ba); vanadiu (V); germaniu (Ge); galiu (Ga); fier (Fe); aur
(Au); cositor (Sn); kaliu (K); cobalt (Co); calciu (Ca); litiu (Li); magneziu (Mg); cupru (Cu);
mangan (Mn); molibden (Mo); nichel (Ni); natriu (Na); plumb (Pb); argint (Ag); siliciu (Si);

24
stronţiu (Sr); fosfor (P); crom (Cr); zinc (Zn); sulf (S); clor (CI) şi Zirconiu (Zr).
Cercetările efectuate arată pentru prima dată în literatura mondială că în componenţa
mierii intră şi elementele Be, Bi, Ba, V, Ge, Ga, Ag, Co, Mo, Au, Sr, Zr.
Compoziţia mierii în substanţe minerale depinde de felul plantelor melifere şi de
compoziţia minerală a solului ţinutului respectiv. Influenţa pe care o are asupra dezvoltării florei
şi faunei, compoziţia şi structura scoarţei pământului, a fost observată prima dată de acad. V. I.
Vernedschi (1940). El a găsit în organisme aproximativ 70 de elemente provenite din mediul
exterior.
Rolul microclementclor în procesele vitale este foarte mare: lipsa lor sau cantităţi
insuficiente duc la tulburări în dezvoltare. Aşa de exemplu, in multe zone de munte din Kaukaz,
Carpaţi, Altai, pe cursul fluviilor Amur, Lena, Enisei, în R.P. Bulgaria în masivul Rila-Rodope
(în comunele Pestra, Rila, Raduil, Iacoruda) şi în Sipca, Teteven etc., conţinutul solului în iod
este foarte scăzut. Oamenii şi animalele domestice din aceste regiuni suferă de guşă endemică.
Importanţa mare a microelementelor pentru dezvoltarea organismelor şi culturilor agricole a
impus elaborarea unui studiu care să stabilească caracteristicile diferitelor provincii
biogeochimice cu hărţi adecvate în care sunt arătate insuficienţa sau abundenţa, fiecărui element
necesar în regiunea respectivă. Aceste hărţi vor avea o mare importanţă economică şi în
gospodăria agricolă colectivă, întrucât ele vor aduce schimbări în preraionarea culturilor agricole
şi a animalelor, în raport cu prezenţa microelementelor din ţinutul respectiv. Aşa de exemplu, în
regiunile sărace în bor şi cupru, producţia agricolă a culturilor legumicole şi cerealiere este
scăzută. Pe teritoriile unde solul este sărac în cobalt, se întâlnesc îmbolnăviri la animale, care se
manifestă prin lipsa de apetit, o stare de slăbiciune generală, dereglarea procesului formării
sângelui, animalele suferă de acobaltoză (lipsa cobaltului) şi rămân în urmă cu dezvoltarea.
Conţinutul şi necesitatea diferitelor microelemente în organismul uman, în diferite organe
şi ţesuturi, nu sunt la fel. Astfel, cea mai mare cantitate de zinc se întâlneşte – în pancreas;
molibden – în rinichi; vanadiu – în ochi; stronţiu în oase; mangan şi clor – în hipofiză etc.
Folosirea microelementelor ca mijloc de tratament în medicină a început în ultimele
decenii.
Multe cercetări întreprinse în diferite ţări, arată importanţa deosebită a microelementelor
pentru dezvoltarea normală a organismelor, ca un puternic biostimulator şi mai ales în practica
ginecologică, pentru evoluţia normală a sarcinii şi dezvoltarea corectă a fetusului. În stadiul de

25
dezvoltare embrionară a fetusului, cantitatea de microelemente din ţesuturi este mai mare, ceea
ce este în legătură cu procesele care asigură energia şi creşterea organismului. O concentraţie
mai mare a microelementelor (Co, Cu, Mn, Zn etc.) se găseşte în ţesuturile cu o activitate
funcţională mai mare.
Ca produs natural animalo-vegetal, conţinând un număr aşa de mare de microelemente, în
cea mai adecvată formă pentru asimilarea de către organism, mierea nu are egal. În R.P. Bulgaria
s-a urmărit influluenţa microelementelor, care se găsesc în miere asupra a mai mult de 60 de
cobai şi 20 iepuri. Microelementele s-au introdus prin injectare în organismul animalelor
(subcutan şi intramuscular). Ca rezultat al acestei intervenţii s-a observat o dezvoltare mai
completă a acestor animale, comparativ cu cele martor, în ceea ce priveşte formarea sângelui,
creşterea, urinarea, rezistenţa imuno-biologică etc.
Rezultatele obţinute prin analiza diferitelor sorturi de miere (tabelele 2, 3, 4, 5, 6, 7) arată
că cele mai multe microelemente le conţine mierea obţinută din mai multe feluri de nectar, iar
conţinutul în microelemente este mai mare în sorturile închise la culoare. Mierea de mană
conţine mai puţine microelemente, însă unele au un conţinut procentual mai mare, comparativ cu
alte sorturi de miere. Astfel, 96,4°/o din probele de miere cercetate, conţin aluminiu în limitele
de la 0,3 până la l% faţă de masa de cenuşă rămasă după ardere. O diferenţă esenţială între
conţinutul procentual al aluminiului din mierea de nectar şi cea de mană nu există. Aluminiul
este necesar organismului; sărurile lui au o acţiune astringentă (strângere). În contact cu mucoasa
inflamată a stomacului şi intestinelor, pătrunde în stratul superficial şi provoacă contractarea
părţilor componente, producând acţiune antiinflamatorie.
Conţinutul de aluminiu în sângele gravidelor cu sarcină normală este de două ori mai
mare decât în sângele femeilor sănătoase, neînsărcinate. În caz de intoxicaţii în timpul sarcinii,
conţinutul de aluminiu din sânge este micşorat.
Beriliul se întâlneşte în 14,28% din probele de diferite sorturi de miere cercetate, în
cantitate de 0,0001% în cenuşa de miere. El se găseşte în mierea de nectar şi de mană, în ultima
procentul fiind mai mare.
Importanţa beriliului pentru organism nu este suficient de cercetată.
Borul se găseşte în 92,85% din probele de miere cercetate, mai des se întâlneşte în
diferitele sorturi de miere de nectar (95,66%) şi mai puţin în cele de mană (80%). Cantitatea de
bor este de bor este 0,03 până la 1%. Lipsa borului din plante provoacă oprirea creşterii. Tratarea

26
seminţelor înainte de semănat măreşte producţia cu 75%. Borul, molibdenul şi cuprul ajută la
sintetizarea vitaminei C şi zaharurilor din plante. Borul este necesar organismului; ajută la
dezvoltarea normală.
Bismutul a fost găsit în 10,71°/o din probele de miere cercetate. Canitatea în care se
găseşte este de la 0,0002 până la 0,0003%. În probele de miere de mană cercetate nu s-a găsit
bismut. Sărurile bismutului au o influenţă astringentă asupra organismului, combat înfeţiile
produse de protozoare şi agentul sifilisului.
Bariul se găseşte în 78,55% din sorturile de miere de nectar şi le mană cercetate, şi
anume în mierea de nectar de la 0,01 până la 0,1%, iar în cea de mană între 0,01 până la 0,03%.
Importanţa bariului pentru regnul vegetal şi animal nu este studiată suficient.
Vanadiul este un element rar, a fost descoperit în 42,85% din probele de miere de nectar
şi de mană cercetate, în cantitatea de 0,001 – 0,003%. În organisme, vanadiul stimulează
sistemul generator sangvin şi măreşte eritropoeza.
Germaniul este un fel de element rar; a fost determinat în 14,28% din sorturile de miere
cercetate din R. P. Bulgaria, în proporţie de 0,0001% pentru mierea de nectar şi de 0,0003%
pentru mierea de mană. Importanţa germaniului pentru organismul uman nu este cercetată
suficient.
Galiul s-a găsit în 50% din probele de miere cercetate, mai ales in mierea de nectar
(52,17% din probe) şi mai puţin în cea de mană (40%). În mierea de nectar a fost găsit în
cantitate de 0,003 şi 0,0001%, iar în cea de mană 0,001%.
Fierul intră în componenţa organismului uman şi animal. El este necesar pentru
funcţionarea normală a ţesuturilor, celulelor şi întregului organism. În toate sorturile de miere
cercetate s-a constatat fier de la 0,01 până la 1%. La cercetarea compoziţiei în ioni a mierii s-a
găsit că 1 kg de miere bulgărească conţine în medie 11,05 mg fier (tabelul 2). Sărurile lui
stimulează funcţia sangvină a măduvei şi îmbunătăţeşte activitatea tuturor celulelor. Fierul intră
în compoziţia fermentului respirator, fără care respiraţia ţesuturilor este imposibilă. Schimbându-
şi cu o uimitoare rapiditate valenţa chimică, atomul fierului asigură încontinuu înglobarea şi
elominarea oxigenului, asigurând respiraţia celulelor. Fierul stimulează funcţiile sistemului
nervos, reglementează funcţia glandelor şi micşorează permeabilitatea endoteliului celular.
Aurul este conţinut de 4,34% din sorturile de miere de nectar cercetate, în cantitate de
0,0006%.

27
 În mierea de mană cercetată nu s-a găsit aur. Pătruns în organism, aurul activează funcţia
sistemului reticulo-endotelial şi în special pe cea a endoteliului capilar; are un efect specific de
vindecare în infecţia tuberculozei, activează funcţia de imunitate a manganului şi a magneziului,
acţionează favorabil în Psoriasis vulgaris, Lupus erythematodes, în artrite cronice etc.
Cositor conţin toate sorturile de miere în cantitate de 0,0001% până la 1%. Influenţa lui
asupra organismului nu este cercetată suficient.
Kaliul (potasiu) intră în componenţa organismului uman. Toate sorturile de miere
cercetate conţin în medie 1% Kaliu. Un kg miere din R.P. Bulgaria conţine în medie 495,35 mg
kaliu şi natriu. Kaliul (potasiul) este necesar la sinteza glicogenului şi a albuminelor. Are acţiune
diuretică şi expectorantă.
Cobalt conţin 31,13% din sorturile de miere cercetate, în can¬titate de la 0,001 până la
0,0003%. O diferenţă esenţială în ceea ce priveşte cantitatea de cobalt nu există între mierea de
nectar şi cea de mană. Cantitatea insuficientă de cobalt absorbit de organism duce la lipsa de
apetit, slăbiciune generală, dereglarea circuitului sangvin, îmbolnăvire cunoscută sub numele de
carenţă de cobalt. Cobaltul intră în componenţa vitaminei B12. În raioanele în care lipseşte
cobaltul se observă sterilitate, dereglarea creşterii, dereglări în dezvoltare. Lipsa cobaltului duce
la dezechilibrarea metabolismului calciului şi magneziului în organism. Cobaltul ajută la
formarea vitaminelor A, C şi E, influenţează fermenţii cu acţiune acidă, micşorează absorbţia
oxigenului de către ţesuturi.
Calciul intră în componenţa tuturor sorturilor de miere cercetate, în limitele de la 0,3
până la 1%.
Un kilogram de miere conţine în medie 40,42 mg calciu. Calciul este un element
indispensabil pentru existenţa plantelor şi a animalelor. El intră în compoziţia protoplasmei şi
este necesar în construirea ţesuturilor corpului. Intră în competenţa oaselor, susţine funcţiile
glandelor, muşchilor şi sistemului nervos. Ionii de calciu excită activitatea muşchiului cardiac şi
au acţiune aglutinantă. Calciul are de asemenea acţiune diuretică, înlocuieşte ionii de potasiu din
ţesuturi, limitează procesele inflamatorii, are acţiune antialergică şi antirahitică.
Litiul se găseşte în 14,28% din sorturile de miere bulgărească, în cantitate de 0,02 până la
0,03%. Sărurile de litiu dizolvă acidul uric, facilitează urinarea, ajută la primenirea azotului din
muşchi.
Magneziul se găseşte în toate sorturile de miere cercetate. Într-un kg miere, cantitatea

28
medie este de 18,88 mg magneziu. O diferenţă esenţială în ceea ce priveşte conţinutul
(procentual) mierii de nectar şi al celei de mană nu există. Sărurile de magneziu acţionează ca
purgativ, liniştesc sistmul nervos, respirator şi convulsiile tetanice, încetinesc activitatea
cardiacă, favorizează metabolismul tisular, activează din arderea substanţelor, întăreşte
imunitatea şi fagocitoza.
Cupru conţin toate sorturile de miere cercetate din R. P. Bulgaria în cantitate de 0,001
până la 0,01%. Diferenţă între conţinutul procentual la mierea de nectar şi cea de mană nu s-a
constatat. Lipsa cuprului duce la îngroşarea firului de păr, depigmentare, anemie, tulburări în
formarea sângelui şi în reproducţie.
Mierea arc efect favorabil asupra greutăţii, a înălţimii, a activităţii fagocitozei sângelui,
ajută la titrarea aglutininelor, ajută la formarea glicogenului în ficat, apare ca un stimulator de
neînlocuit pentru fermenţii acizi. Insuficienţa cuprului întârzie transformarea aminoacizilor în
albuminc.
Mangan conţin toate probele de miere cercetate, de la 0,001 până la 1%. În medie 1 kg
de miere a conţinut 8,93 mg mangan. Insuficienţa manganului duce la tulburări în capacitatea de
creştere, de reproducţie, dificultăţi în eritropoeză. Manganul măreşte capacitatea de fagocitoză,
mobilizează capacitatea imunoreactivă specifică şi nespecifică a organismului, activează (prin
acţiunea de presare asupra fermentului hialuronidaza), acidul hialuronic care deserveşte
permeabilitatea celulelor.
Conţinutul scăzut de mangan în organism duce la tulburarea formării oaselor şi la
neasimilarea calciului şi a fosforului. Manganul de asemenea ajută la sinteza vitaminei C,
stimulează activitatea suprarenalelor, activează sistemul fermentativ.
Molibden conţin 25% din probele de miere cercetate, mai mult sorturile de nectar
(26,08%) decât cele de mană (20%), în cantitate de la 0,001 până la 0,003%. Molibdenul este
necesar atât animalelor, cât şi plantelor. El măreşte activitatea de fagocitoză a sângelului,
micşorează conţinutul în cupru din ficat şi sânge, ajută la sinteza vitaminei C din plante, ia parte
la reacţiile de fermentare în schimbul azotului, la plante şi animale. Pentru dezvoltarea normală a
organismului este nevoie zilnic de 1 – 2 mg molibden. Molibdenul intră în componenţa
fermenţilor, ia parte la formarea aminoacizilor şi alubuminelor. Adăugarea acestui element la
soluri sărace în molibden, măreşte substanţial productivitatea lor.
Nichelul se găseşte în 89,27% din sorturile de miere din R. P. Bulgaria, în cantitate de la

29
0,0001 până la 0,03%. Nichelul este necesar organismului, el măreşte cantitatea eritrocitelor şi a
hemoglobinei. Introducerea a 0,005 g nichel în organismele donatoare de sânge după donare,
timp de 24 de ore accelerează regenerarea eritrocitelor, a hemoglobinei, a albuminelor şi a
plasmei. Nichelul are acţiune hipotensivă, reduce zahărul din sânge.
Sodiul se întâlneşte în toate sorturile de miere de nectar şi mană cercetate, în cantitate de
cca 1%. Sodiul este un element indispensabil organismului, reglează presiunea osmotică, ia parte
la metabolismul apei în celule, accelerează mărirea volumului albuminelor, adică înlesneşte
absorbţia apei. Necesarul de sodiu pentru organism este 4 – 5 g pe zi. În caz de carenţă a sodiului
în organism se observă o slăbire a muşchilor, o oboseală generală, lipsa apetitului, vomă, sete,
deranjament funcţional al rinichilor etc.
Plumb conţin 89,28% din sorturile de miere bulgăreşti cercetate, în cantitate de la 0,001
până la 0,03%. Importanţa plumbului pentru organism, nu este încă suficient cercetată.
Argint conţin 89,28% din probele de miere cercetate şi acest procent pentru mierea de
nectar este 91,34%, iar pentru cea de mană 80%. Argintul s-a găsit în probele respective în
cantitate de la 0,0001 până la 0,02%. Argintul este necesar pentru organism, micşorează osmoza
celulară din ţesuturi şi măreşte activitatea adeno-zintrifosfatazei.
Siliciu conţin 75% din probele de miere cercetate, în limite de la 0,3 până la 1%. Se
întâlneşte mai des în sângele lehuzelor şi gravidelor. În formele grave de toxicoză la gravide,
conţinutul lui în sânge creşte.
Stronţiul s-a întâlnit în 85,71% din sorturile de miere analizate, în limite de la 0,01 până
la 0,03%. Ionul de stronţiu are acţiune echivalentă cu cel de kaliu, însă mai slabă şi mai lenta.
Are de asemenea acţiune diuretică, favorizează eliminarea prin rinichi a substanţelor rezultate în
urma metabolismului.
Titan se întâlneşte în 92,72% din probele de miere cercetate, de la 0,1 până la 0,3%.
Acest element este necesar organismului, participă la hematopoeză.
La excitarea sistemului nervos central, cantitatea lui se măreşte, iar la nou-născuţi şi la
gravide care suferă de toxicoză, cantitatea lui din sânge scade.
Fosfor conţin toate probele de miere cercetate, în cantitate de la 0,1 până la 1%. Fosforul
participă la formarea oaselor, în metabolismul grăsimilor, albuminelor şi hidrocarburilor, el este
parte componentă a sistemului fermentativ, se numără printre catalizatorii activi stimulatori din
organism.

30
 Crom conţin 89,28% din probele de miere cercetate, în cantitate de la 0,0001 până la
0,06%.
Zinc conţin 78,57% din sorturile de miere cercetate în limitele de la 0,0001 până la 1%.
Absenţa zincului provoacă tulburări în funcţia de reproducere, în creşterea în înălţime, în
greutate, în formarea hemoglobinei şi eritropoezei. Zincul influenţează activitatea de fagocitoză a
sângelui, micşorează osmoza pielii. Sub influenţa lui, grăsimile din ficat şi din organele interne
scad, se reduce şi zahărul din sânge. Zincul intră în componenţa fermentului respirator, anhidrida
carbonică (carboanhidraza).
Zirconiul a fost identificat în 53,42% din probele de miere cercetate, în cantitate de la
0,0003 până la 0,001%. Importanţa lui pentru regnul animal şi vegetal nu este cercetată suficient.
Clorul se întâlneşte în toate sortimentele de miere cercetate, în cantitate care depinde de
felul mierii. Organismul simte nevoia de un aflux continuu de ioni de clor. Clorul acţionează
direct asupra metabolismului.
Sulful a fost identificat în 90,99% din sorturile de miere cercetate, în special sub formă
de sulfat. Sulfatul apare ca un excitant, ajută la dezintoxicarea organismului în otrăvirea cu
metale grele (plumb, cupru, mercur), activând funcţia antitoxică a ficatului, îmbunătăţeşte sinteza
glicogenului, acţionează favorabil în artrite, are acţiune keratolitică şi antiprotozoică.
Aceste date arată de fapt că mierea este cel mai bogat produs animalo-vegetal, în
microelemente. Aceasta o face aplicabilă la îmbolnăviri, care se pretează la tratament cu
microelemente. Aşa de exemplu, cuprul, cobaltul şi fierul se aplică cu succes în tratamentul
anemiilor. Cobaltul ajută ca naşterea să decurgă normal, măreşte tonusul uterului, opreşte
hemoragiile uterine şi postnatale. Acţiune similară o au cuprul şi manganul.
Guşa endemică este influenţată favorabil de către cobalt şi cupru. Doze minime de cupru
influenţează metabolismul hidrocarbonaţilor, în diabetul zaharat. În polinevrite şi radiculite se
observă ameliorare, după administrarea manganului; în endoartrite după administrarea cuprului
şi manganului, în glaucom a cobaltului, în iridociclită a cuprului, în ateroscleroză şi în obezitate a
manganului etc.
În pediatrie, pentru tratamentul hipotrofiei şi al anemiei secundare se aplică cobaltul,
cuprul, manganul şi fierul. În bolile amintite, ca şi în multe altele, mierea de albine cu
microelemente descoperite în ea găseşte o aplicare largă în tratament.

31
 Fermenţi
În miere se găsesc următorii fermenţi (enzime): invertaza, diastaza, catalaza, oxidaza,
peroxidaza şi enzime proteolitice. Enzimele sunt substanţe elaborate de către celula vie. Ele
contribuie la descompunerea moleculelor complexe, în molecule mai simple, respectiv enzimele
contribuie la sinteza substanţelor simple în complexe, ajutând procesele de nutriţie şi respiraţie.
Enzimele au rolul de catalizatori (acceleratori) în toate procesele din organism, ele rămânâd
neschimbate sau suferă uşoare schimbări.
Încălzirea mierii peste 60°C duce la distrugerea fermenţilor, la evaporarea substanţelor
eterice volatile şi antimicrobiene, la sedimentarea unor substanţe compuse (observaţii personale
ale autorului), până la formarea unor săruri greu solubile, în care caz mierea îşi pierde aroma şi
se transformă într-un amestec simplu de zaharuri. La mărirea conţinutului în apă peste limitele
normale şi în special în timpul călduros, mierea fermentează, formându-se bule de bioxid de
carbon, care măresc considerabil volumul ei.
Mierea fermentată se lichefiază repede, pierde gustul său specific şi devine acră.
Fermenţii au o mare importanţă în determinarea provenienţei, a alterării şi a falsificării
mierii.
Fermentul principal al mierii este invertaza. Sub influenţa ei zaharoza se descompune în
glucoză şi fructoză. Invertaza din miere are o provenienţă dublă: din nectarul plantelor şi din
saliva albinelor.
Indiferent de concentraţia zaharozei din nectar, invertaza nu poate să provoace
descompunerea completă a zaharozei.
Albinele lucrătoare tinere şi în plină putere au glande salivare cu o producţie optimă de
salivă. Când în apropierea stupinei există nectar în abundenţă, albinele îşi umplu repede guşa şi-l
duc în stup. În acest caz, nectarul rămâne puţin timp în guşă şi nu se îmbogăţeşte suficient cu
salivă şi prin urmare, cu fermenţi. Albinele lucrătoare, care continuă prelucrarea nectarului în
miere, în stup, nu sunt în stare să completeze raportul enzimal şi mierea obţinută este săracă în
fermenţi, din care cauză conţinutul în zaharoză este mărit. Mierea obţinută dintr-o păşune
normală conţine mai mulţi fermenţi, deoarece ca să-şi umple guşa albina trebuie să viziteze mai
multe flori. În astfel de recoltare, nectarul se găseşte un timp îndelungat în guşă, unde este
amestecat cu o cantitate mare de salivă, care îmbunătăţeşte calitatea mierii.
Felul hranei adunată de albine are de asemenea mare importanţa: când ea este bogată în

32
zaharoză, este necesar să fie amestecată cu multă salivă; o astfel de miere este bogată în enzime.
În cazul hrănirii cu sirop de zahăr, albinele se mobilizează pentru prelucrarea acestei
hrane artificiale. O astfel de miere conţine mai multe enzime decât mierea obţinută din sursă
naturală, totuşi încă insuficiente pentru descompunerea totală a zaharozei.
Amilaza (diastaza) este fermentul care participă la descompunerea amidonului. Şi
amilaza ca şi invertaza are provenienţă animalo-vegetală. Prezenţa diastazei în miere ajută la
stabilirea dacă este curată, alterată sau falsificată. Cantitatea ei este socotită ca un indiciu esenţial
pentru aprecierea mierii şi depinde de aceiaşi factori, care au fost pomeniţi la invertază.
În mierea alterată, cantitatea de diastază este mărită şi este direct proporţională cu
descompunerea ei. Ar fi greşit dacă o astfel de miere s-ar socoti de calitate bună. Această
majorare a diastazei se datorează substanţelor sedimentate, care provoacă descompunerea ei.
După cercetătorii români, mierea de albine normală trebuie să aibă un indicativ al
diastazei care să nu fie sub 10,9. Ceilalţi fermenţi au o importanţă mai mică pentru calitatea şi
aprecierea mierii.

Aciditatea mierii
În miere s-au determinat în cantităţi minimale unii acizi organici: acidul malic, acidul
lactic, acidul oxalic, acidul citric, acidul acetic etc. Ei se găsesc de obicei sub formă de săruri.
Aceşti acizi provin din nectar, din mană şi din glandele albinei. Aciditatea mierii exprimată în
cifre este 3,78 însă ea variază în raport cu felul mierii, calitatea şi timpul conservării.
Mierea veche sau care a început să se altereze, ca şi mierea falsificată cu zahăr invertit
artificial, au aciditate mărită. Mierea falsificată cu zahăr neinvertit are un indice foarte scăzut de
aciditate. La încălzirea puternică a mierii, fructoza se descompune luând naştere acidul formic şi
acidul levulinic, care măresc aciditatea ei. Acidul formic normal nu se găseşte în miere, cum s-a
crezut până acum, ci numai când ea a început să se altereze.

Substanţe azotoase şi proteine

Se găsesc în cantităţi foarte mici. După autorii români P. Gavril, P. Nicolae şi col. (1965)
în mierea de nectar sunt în cantitate de la 0,2 până la 0,3°/0, iar în cea de mană de la 0,3 până la
0,5%. Procentul lor depinde de cantitatea de polen şi de alte amestecuri organice din miere,
ajunse aici din timpul recoltării nectarului sau în timpul centrifugării. Mierea obţinută prin

33
presarea fagurilor vechi din faguri cu larve şi polen, are o cantitate mărită de substanţe proteice.
În mierea falsificată cu zahăr, substanţele proteice sunt absente sau se găsesc numai urme.
Cercetătorii români au stabilit că aproximativ 1/10 din azotul din miere îl reprezintă aminoazotul.
Aceasta le-a servit ca un indiciu preţios pentru identificarea mierii naturale faţă de cea falsificată
cu zahăr. Ei au găsit că 100 g miere de nectar conţin în medie 5 mg aminoazot, iar 100 g miere
de mană 4 mg. În 100 g miere falsificată cu zahăr, nu se găseşte mai mult de 1 mg aminoazot.

Radioactivitatea mierii
În anul 1908, chimistul francez Allain Caillas a făcut o comunicare despre substanţele
radioactive din miere. După părerea lui, mierea strânsă din diferite localităţi conţine diferite doze
substanţe radioactive, care depind de radioactivitatea locului, unde albinele adună nectar. Autorul
a stabilit că cea mai mare radioactivitate o are mierea obţinută în unele ţinuturi din Tunis.
Autorii români recomandă să se facă în prealabil un control al radioactivităţii mierii, mai
ales că după natura şi provenienţa sa, în ea ajung foarte uşor particule radioactive.

Vitamine
Paralel cu elementele enumerate, fermenţi şi acizi, în compoziţia mierii s-au descoperit şi
unele vitamine.
Chimistul francez Allain Caillas a constatat prezenţa vitaminei B1. Ştiind că absenţa
acestei vitamine din alimente provoacă boala beri-beri, el a hrănit porumbei cu orez lipsit de
vitamina B1, până a apărut boala. După aceea, el a adăugat în alimentaţia porumbeilor miere de
nectar şi ei s-au vindecat.
Haydak, Palmer Tankari şi Berghin etc., au dovedit că mierea conţine 6 feluri de
vitamine.
Have, Smith şi Berghin au făcut experienţe cu şoareci, la care timp de 5 săptămâni au
aplicat un regim alimentar fără vitamina A. În hrana şoarecilor din grupa de control au adăugat
miere. Şoarecii din grupa de control nu s-au îmbolnăvit, cei din grupa experimentală s-au
îmbolnăvit de avitaminoza A.
Ca rezultat al cercetărilor făcute în Institutul unional de cercetări ştiinţifice pentru
vitamine (cit. după N. P. Ioiris – 1064) în miere s-au stabilit următoarele vitamine: B1; B2; B3;
B5; B6; Bc; E; K; C şi caroten.

34
 Vitamina B1 (anevrin) se găseşte până la 0,1 mg într-un kg de miere. Ea reglează
activitatea sistemului nervos, întreţine tonusul tubului digestiv, reglează metabolismul
hidrocarbonaţilor, ajută la eliminarea acidului uric din organism, menţine dantura sănătoasă şi
are o acţiune antidureroasă.
Vitamina B2 (riboflavina) se găseşte pînă la 1,5 mg într-un kg miere. Intră în componenţa
fermentului galben respirator, favorizează metabolismul hidrocarbonaţilor, grăsimilor şi fierului,
fereşte de îmbolnăviri alergice.
Vitamina B3 (acid pantotenic) se găseşte până la 2 mg într-un kg miere. Participă la
constituirea şi funcţia pielii, a părului şi mucoaselor.
Vitamina B5 (P. P. – acid nicotinic) ajunge până la 1 mg într-un kg de miere. Participă în
procesele celulare legate de metabolismul hidrocarbonaţilor, reglează funcţia pielii, sistemului
nervos, îmbunătăţeşte circulaţia sangvină periferică, influenţează favorabil parenchimul ficatului
şi ajută procesele de oxido-reducere ale organismului.
Vitamina B6 (piridoxina) se întâlneşte până la 5 mg la 1 kg de miere. Are efect tonic
asupra sistemului nervos, pielii şi asupra or¬anelor digestive.
Vitamina Bc (acid folic) stimulează maturarea hematiilor din mălduva osoasă.
Vitamina C (acid ascorbic) se găseşte în cantitate de 30 – 50 mg la 1 kg miere. Este
necesară în metabolismul ţesuturilor din organism, activează formarea protrombinei, ia parte la
metabolismul pigmenţilor şi la formarea capacităţii de apărare a organismului, menţine structura
oaselor, a muşchilor, dinţilor, vaselor sangvine, reglând osmoza endoteliului vascular, are funcţia
de desensibilizare, măreşte tonusul vital al organismului, stimulează creşterea, activează
circulaţia sangvină.
Vitamina K (vitamină antihemoragică) ajută la coagularea sângelui, luând parte la sinteza
protrombinei.
După părerea academicianului Fi1atov, în miere se găsesc şi stimulatori biogenici, care
măresc vitalitatea organismului. S-au făcut experienţe în grădina botanică a universităţii din
Lvöv, găsindu-se substanţe care stimulează creşterea celulei. Ramuri de la diferiţi copaci, care au
stat în soluţie de miere şi după aceea au fost plantate, cresc mai repede decât cele martor.

Sorturi de miere de nectar

Când în componenţa mierii există nectar de la un singur fel de plante, mierea se numeşte

35
monofloră, iar când nectarul este obţinut din florile a mai multor feluri de plante, mierea este
polifloră. Mierea monofloră se găseşte foarte rar. În practică, trecerea mierii într-o categorie sau
alta se face pe baza culorii, aromei şi gustului nectarului predominant.
În ultimii ani s-au găsit diferenţe nu numai în compoziţia chimică şi fizică a diferitelor
sorturi de miere, ci s-au găsit şi sorturi de miere cu proprietăţi curative şi antimicrobiene,
exprimate mai mult sau mai puţin intens (M1adenov, St., 1962). Aceasta impune să se determine
mai exact felul mierii.
Cel mai exact sortul de miere poate fi determinat după aşa-zisă analiză a polenului, pe
baza descrierii granulelor de polen (Invizibile cu ochiul liber, granule care intră în componenţa
polenului). De aceea, este necesar sa se cunoască morfologia granulelor de polen la plantele
melifere şi unele particularităţi ale albinelor, în legătură cu prepararea mierii.
Primele cercetări microscopice ale mierii au fost făcute în anul 1895 de elveţianul Pfister.
În anul 1960 A. Maurizio a propus următoarea metodă pentru analiza polenului din
miere: se iau 10 g miere şi se dizolvă în 20 ml apă distilată. Soluţia se încălzeşte în bain-Marie
până la 45°C. După aceea se pune la centrifugă timp de 10 minute, la 3.000 de turaţii pe minut.
Peste sediment se toarnă 10% KOH până se acoperă, se pune din nou la centrifugă şi lichidul se
varsă. Sedimentul se usucă la 35°C şi se introduce în glicero-gelatină. În loc de KOH se poate
folosi 95% alcool etilic. În aceste preparate se păstrează atât învelişul, cât şi structura granulei de
polen.
Până de curând, în R.P. Bulgaria nu s-a făcut analiza polenului mierii de albine. Abia în
anul 1963 s-a început prepararea etaloanelor din polenul florilor de la plantele melifere. Astfel,
cercetând forma şi construcţia granulelor de polen, se poate face analiza experimentală a
polenului de la diferite sorturi de miere. Pe lângă catedra pentru „Sistematizarea plantelor şi
geografia plantelor― de la Facultatea de botanică a Universităţii din Sofia, în anul 1968 M.
Anghelov a terminat lucrarea de diplomă cu tema „Analiza polenului din miere―. Laboratorul
catedrei dispune de 820 etaloane din granule de polen de la diferite plante, majoritatea fiind
melifere şi un album cu 310 file cu fotografii ale granulelor de polen.

Analiza polenului din mierea de albine

Analiza polenului din mierea de albine constă în pregătirea de etaloane de polen, în
pregătirea de preparate incolore de miere şi eventual în pregătirea de preparate colorate de miere.

36
După aceea se compară preparatul din mierea cercetată cu cele martor şi sunt examinate la
microscop, cu scopul de a se stabili natura şi cantitatea granulelor de polen, în vederea stabilirii
sortului de miere.
Pregătirea preparatului etalon microscopic din polen proaspăt, de la o anumită plantă, se
obţine punându-se pe un geam de ceas polen, peste care se toarnă eter pentru îndepărtarea
grăsimilor, după care se include în glicero-gelatină. Se acoperă cu balsam de Canada sau cu
parafină şi se obţine un preparat rezistent.
Pregătirea unui preparat rezistent din miere se face luând 10 g miere încălzită în bain-
Marie până la 45°C şi se adaugă 20 ml apă distilată. Diluţia se supune la centrifugare 3-5 minute,
la 2.500 – 3.000 turaţii/minut, după care lichidul de deasupra sedimentului se aruncă.
Se ia o picătură de sediment, se pune pe o sticlă cu suprafaţa de 1-1,5 . Se usucă la
35-40°C, se include într-o picătură de glicero-gelatină şi se acoperă cu sticlă. După acoperirea cu
parafină sau balsam de Canada, se obţine un preparat rezistent.
Colorarea granulelor de polen din mierea de albine se face supunându-se la centrifugă
diluţie apoasă de miere şi o picătură din sediment, se include în glicero-gelatină lichidă, prealabil
decolorată. Colorarea se poate face adăugându-se la picătură de sediment o picătură de fuxină
soluţie (alcalină) şi se include în glicero-gelatina lichidă. Dupa acoperirea cu parafina, preparatul
este gata. La o astfel de prelucrare a granulelor de polen, învelitoarea şi structura lor se păstrează.
Granulele de polen rămân clare.
Numărul granulelor de polen din diferite sorturi de miere este diferit trecând câteodată
peste 16.000 în 10 g de miere. Monofloră se socoteşte mierea în care granulele de polen sunt
dintr-un fel de plante. Astfel de miere se poate găsi rar. S-a hotărât să fie recunoscută ca
monofloră, mierea în care numărul granulelor de polen de la un fel de plantă trece de 50% din
numărul total de granule din sediment.
Apicultura contemporană, aşezată pe baze ştiinţifice, dă posibilitatea obţinerii mierii
monoflore. După ce au fost cercetate reflecte condiţionate ale albinelor, s-a descoperit metoda
pentru dirijarea zborului şi strângerea nectarului de la plantele dorite.
Această dirijare sau „dresare" a albinelor se obţine prin hrănirea în prealabil cu sirop, care
este aromatizat cu mirosul florilor respective.
Sorturile de miere de nectar sunt atâtea, câte plante melifere sunt. Ne vom opri pe scurt
numai asupra unora care se găsesc în R. P. Bulgaria.

37
 Mierea de salcâm se obţine în cantităţi mari, cel mai mult în ţinuturile dunărene.
Face parte din sorturile de miere de calitate superioară. Proaspăt pusă, imediat după
recoltare (tragere) în vase de sticlă, ea este transparentă, cristalizează greu în granule mici şi
capătă o culoare albă (lăptoasă). Are gust şi aromă plăcute. Conţine 40,35% fructoză şi 35,98%
glucoză; pH = 4.
În sedimentul mierii de salcâm predomină granulele de polen de la salcâm (fig. 1).

Fig. 1 – Granule de polen din Robinia

pseudoacacia L., în sedimentul mierii de
salcâm, observate la microscop, mărite de
500 ori.

Ea are însuşiri moderate antimicrobiene şi protistocide.

Este folosită ca întăritor general, la insomnii, la îmbolnăviri ale tubului digestiv, ale
vezicii biliare şi ale rinichilor.
Mierea de tei este trecută în categoria celor mai bune şi mai apreciate sorturi de miere.
Are aromă plăcută de tei, gust dulce şi culoare uşor gălbuie. Cristalizează repede în granule mici.
Conţine 39,27% fructoză; 36,05% glucoză; pH=3,7. Are proprietăţi nutritive şi terapeutice
evidente. Activitatea ei antibacteriană este exprimată faţă de microorganismele grampozitive şi
gramnegative. Are de asemenea acţiune protistocidă faţă de infuzorii, amoebe şi trichomonade.
Conţine substanţe antimicrobiene volatile, greu volatile şi nevolatile. Are o acţiune expectorantă,
antiinflamatorie şi acţiune redusă (slabă) pentru slăbire. Găseşte aplicare în tratamentul anghinei,
la guturai, laringită, bronşită, traheită, astm bronşic, bronhectazie, tuberculoză pulmonară, abces
pulmonar. Este de asemenea un bun fortificant pentru cord, se mai utilizează în tratarea
inflamaţiei tubului digestiv, în îmbolnăviri ale vezicii biliare şi ale rinichilor. Are o influenţă
favorabilă în rănile purulente şi în arsuri. În sedimentul mierii de tei, granulele de polen ajung
până la 70 – 80% (fig. 2).

38
Fig. 2 – Granule de polen din Tilia
Grandifolia Meilr, în sedimentul mierii de
tei, observate la microscop, mărite de 500
ori.

Mierea de câmp este socotită tot ca o miere de calitate bună. Întrucât R. P. Bulgaria este
bogată în variate plante melifere de câmp (muştar galben de câmp, păpădie, pălămidă, nalba
mică, părăluţe, măcriş, zarna sau umbra nopţii, cărmaz, ciulin, traista ciobanului, coada vulpii,
zorele, margarete, cicoare, valeriană etc.) este greu să i se facă o descriere. Culoarea variază de la
incoloră la galbenă-portocalie. Cristalizează repede, are aromă plăcută şi gust dulce. În mierea
provenită din stupine aşezate lângă locuri populate, câteodată se pot găsi urme de granule de
polen din cicoare (fig. 3).

Fig. 3 – Granule de polen din Cichorium

intybus L., în sedimentul mierii de câmp,
observate la microscop, mărite de 500 ori.

Mierea în care predomină granule de cicoare are o culoare cafenie, gust dulce, cu o
acţiune accentuată antimierobiană. Câteodată, în sedimentul mierii de câmp poate să predomine
granule de ciulin (fig. 4). O astfel de miere are culoarea galbenă, gust dulce şi o acţiune
accentuată antimicrobiană şi protistocidă.

39
Fig. 4 – Granule de polen din Grandus
nutans L., în sedimentul mierii de câmp,
absente la microscop, mărite de 500 ori.

Se foloseşte în tratamentul maladiilor căilor respiratorii. Adeseori în mierea de câmp

predomină granule de polen din traista ciobanului (fig. 5). O astfel de miere are culoarea galbenă,
este plăcută la gust, având acţiune antimicrobiană, de slăbire, de coagulare a sângelui, în
inflamaţia organelor respiratorii. La analiza mierii de câmp din regiunile Pervomaisk, Kazanlâc
şi Sliven, câteodată se găsesc granule de polen de odolean (fig. 6)

.
Fig. 5 – Granule de polen din Capsella
bursa pastoris Monch, în sedimentul
mierii de câmp, observată la microscop,
mărită de 500 ori.

Fig. 6 – Granule de polen din Valeriana

officinalis L., în sedimentul mierii de
câmp, observate la microscop, mărite de
500 ori.

40
 O astfel de miere are gust plăcut, este dulce şi are miros de odolean (valeriană). La
consumare este suportată bine. Are un efect calmant asupra sistemului nervos. Se recomandă în
dureri de cap, insomnii, palpitaţii cardiace şi dureri nervoase la stomac.
Mierea de floarea-soarelui are culoarea galbenă-aurie. Din cauza suprafeţelor mari de
floarea-soarelui, care se cultivă în numeroase raioane din R. P. Bulgaria, această miere se
întâlneşte tot mai des pe piaţă. Cristalizează în granule mici. La gust e dulce, cu o aromă
nedefinită. În sediment predomină granulele de polen de floarea-soarelui (fig. 7), care adesea
ajung până la 100%; pH=3,5. Din cauza calităţilor nutritive şi terapeutice, mierea de floarea-
soarelui este căutată tot mai mult.
Mierea de fructe se adună din nectarul pomilor furctiferi, înfloriţi. Când este proaspătă, ea
are culoare galbenă-roşiatică, transparentă şi după cristalizare devine galbenă deschis. Are aromă
plăcută şi gust dulce. Conţine 42% fructoză şi 31,60% glucoza. Cristalizează sub formă de
granule mici; pH=3,5. Pentru că în sediment predomină polen de mere, pere, cireşi sau alte feluri
de pomi fructiferi, mierea de fructe este trecută în categoria monofloră (fig. 8).

Fig. 7 – Granule de polen de Helianthus

annuus L., în sedimentul mierii de floarea-
soarelui, observate la microscop, mărite de
500 ori.
Fig. 8 – Granule de polen de Pyrus L.
Malus Mill, în sedimentul mierii de fâneţe,
observate la microscop, mărite de 500 ori.

În regiunea Kiustendil adesea se găseşte la piaţă miere de mere, care are aroma florilor de
măr şi după gust şi calităţi nu se deosebeşte de mierea de câmp.
Mierea de fructe în care să predomine granulele de polen de pere se găseşte mai rar (fig.
9). Ea are o aromă caracteristică, plăcută şi gust dulce. Este suportată bine de stomac. În unele
raioane din R. P. Bulgaria, există suprafeţe mari cu plantaţii de cireşi. De la familiile de albine
care se găsesc acolo se obţine miere de cireşi (fig. 10).
Ea are un gust caracteristic dulce-acrişor, culoare albă-gălbuie, cu aromă plăcută. Se
suportă bine de către organism. Are însuşiri antimicrobiene şi protistocide.
Mierea de castani are culoare închisă, uşoară aromă de floare de castan şi gust amărui. În
R.P. Bulgaria se obţine în regiunea Blagoevgrad şi Vraţa, unde există păduri întinse de castani.
Cristalizează lent, căpătând iniţial un aspect uleios, după care se transformă în cristale mari;
pH=3. Are însuşiri pregnante antimicrobiene, faţă de bacteriile grampozitive şi gramnegative. Se
recomandă în maladiile gastrointestinale şi ale rinichilor.
Mierea de muştar are o culoare galbenă-aurie, când este lichidă, după care capătă o
nuanţă crem. Cristalizează în granule mici; pH = 3,5. Are o aromă plăcută şi gust dulce. Posedă
însuşiri nutritive şi terapeutice bune, din care cauză se recomandă în afecţiunile aparatului
respirator. Astfel de miere se obţine în toate regiunile din R.P. Bulgaria.
Mierea de rapiţă cristalizează repede în cristale mari, începând chiar din celulele
fagurelui. Are un gust amărui şi miros de rapiţă. Întrucât rapiţa este o bună plantă meliferă, este
răspândită în toată ţara (R. P. Bulgaria) şi acest fel de miere se întâlneşte din ce în ce mai des în
pieţe. Are calităţi nutritive şi terapeutice bune. În sedimentul ei, granulele de polen de rapiţă
ajung până la 90% (fig. 11).

1
Fig. 9 – Granule de polen din Pyrus
communis L. în sedimentul mierii de
fructe, observate de microscop, mărite de
500 ori.

Fig. 10 – Granule de polen din Prunus

avium L. în sedimentul mierii de fructe,
văzute la microscop, mărite de 500 ori.

Fig. 11 – Granule de polen din Brassica

napus L. var. oleifera L. în sedimentul
mierii rapiţă, văzute la microscop, mărite
de 500 ori.

Mierea de tutun se obţine din nectarul culturii de tutun. Are culoare maro-închis, gust
amărui şi cristalizează lent. Aroma este asemănătoare aromei de tutun. în sediment se descoperă
granule de polen de tutun (fig. 12). Pentru albine este un aliment bun; pH=3. Însuşirile nutritive
şi terapeutice nu sunt suficient cercetate. Are o acţiune slabă antimicrobiană şi protistocida.
Mierea de trifoi este de calitate bună, deschisă la culoare şi cu aromă plăcută. Are gust

1
dulce şi culoare roz-pal. Cristalizează în cristale foarte mici.
Întrucât în multe raioane din R.P. Bulgaria a început să se semene pe suprafeţe întinse
trifoi ca plantă furajeră şi ca păşune pentru albine, acest fel de miere, în viitorul apropiat, se va
găsi în cantităiţi suficiente.
Mierea de sulfină are calităţi gustative superioare. Are culoarea chihlimbarului deschis
până la alb, cu nuanţă verzuie. Are un gust specific, câteodată slab amărui şi o aromă specifică.
Conţine 39,59 % fructoză şi 36,78% glucoză. Din cauza calităţilor bune nutritive şi terapeutice,
acest sort de miere este căutat. În sedimentul ei se găsesc granule de polen de sulfină (fig. 13).
Mierea de mentă are aroma mentei şi gust dulce. Cristalizează în granule mărunte. Are
culoarea galbenă-deschis. Din cauza calităţilor bune nutritive şi terapeutice, se caută pentru
consum. Ea conţine o cantitate mare de vitamină C. În sedimentul ei predomină granule de polen
de mentă, care sunt deosebit de caracteristice (fig. 14). Mierea de mentă are următoarele efecte:
liniştitoare, contribuie la eliminarea bilei, contra durerilor, la eliminarea gazelor şi antiseptic.

Fig. 12 – Granule de polen de Nicotiana

tabacum L. în sedimentul mierii de tutun,
văzute la microscop, mărite de 500 ori.

Fig. 13 – Granule de polen de Melilotus L.

în sedimentul mierii de sulfină, văzute la
microscop, mărite de 500 ori.

2
Fig. 14 – Granule de polen de Mentha piperita
L. în sedimentul mierii de mentă, văzute la
microscop, mărite de 500 ori.

Mierea de munte se obţine în locurile împădurite şi la periferia pădurilor, din nectarul

arbuştilor, care înfloresc şi din ierburi (păducel, scai, curpănul de pădure, cununiţa, zanoveţ,
cioboţica cucului, podbal, toporaş, păştiţe, urzică moartă, căpşună sălbatică, şovar, cimbrişor,
lăcrămioare, răchiţică, albăstrea, cimbru etc.). Are culoare galbenă şi aromă plăcuta. La gust e
dulce, cristalizează în cristale mici şi mijlocii. Are însuşiri antimicrobiene bine determinate faţă
de bacteriile grampozitive şi gramnegative. Din cauza însuşirilor sale nutritive şi terapeutice este
foarte căutată. În compoziţia ei intră nectar de la multe plante melifere. În raport cu granulele de
polen care predomină în miere, ea poate să ia numele plantei respective. Aşa, de exemplu, în
mierea balcanică (de munte) obţinută în regiunea Rodopilor, predomină polen de cimbrişor (fig.
15), de aceea ea se vinde pe piaţă sub denumirea „cimbrişor―. Are însuşiri bine determinate,
antimicrobiene, contra tusei, antiinflamatorii şi antidureroase. Are un gust plăcut. În unele sorturi
de miere din zona Pirinului şi Osogovului, predomină granule de polen de şovar (fig. 16).
Această miere are de asemenea acţiune expectorantă şi antimicrobiană.
În unele ţinuturi ale muntelui Osogov, de exemplu, Kalade argint şi Sajdanie se întâlneşte
o plantă erbacee „răchiţica―. În mierea din acest raion adesea predomină granule de polen din
această planlă (fig. 17).
Această miere se caracterizează prin aromă şi gust plăcute şi calităţi nutritive şi
terapeutice superioare. Găseşte aplicaţie în afecţiunile inflamatorii şi alergice ale căilor
respiratorii şi la răni purulente.
Mierea de fâneţe se obţine din florile de fâneţe (păpădie, traista ciobanului, orhidee,
cimbrişor, cicoare, ciocul berzei, trifoi, lucernă, cimbru, ceasornic, plante erbacee mirositoare
etc.).
 Culoarea este de la galbenă-deschis până la galbenă-închis, aromă plăcută şi gust dulce.
Cristalizează în cristale mici şi mijlocii; pH=3,5. Are calităţi nutritive şi terapeutice superioare.
Are o acţiune antimicrobiană faţă de mai multe microorganisme. Când în miere predomină
nectarul de păpădie (fig. 18), mierea are o culoare mai galbenă. O astfel de miere are o acţiune
emolientă, antiinflamatorie şi calmantă.
Lucerna a început să acopere suprafeţe mari din fâneţele din R.P. Bulgaria, din care cauză
tot mai des se întâlnesc în miere granule de polen de lucernă (fig. 19).
În mierea de fineţe din regiunile mai înalte, câteodată predomină nectar de ciocul berzei
(fig. 20). O astfel de miere este plăcută la gust şi are însuşiri bune nutritive şi terapeutice.
Există încă multe feluri de miere de nectar. Însuşirile nutritive şi terapeutice ale fiecărui
fel, nu sunt însă suficient cercetate.

Fig. 15 — Granule de polen de Thymus L.

sp. în sedimentul mierii de cimbrişor,
văzute la microscop, mărite de 500 de ori.

Fig. 16 — Granule de polen de Origanum

vulgare L. în sedimentul mierii de şovar
văzute la microscop, mărite de 500 de ori.

1
Fig. 17 – Granule de polen de Epiobium
angustifolium Scop. în sedimentul de
miere balcanică de răchiţică îngustă,
privite la microscop, mărite de 500 de
ori.

Fig. 18 – Granule de polen de Tussilago

farfara L. în sedimentul mierii obţinută
din păpădie, văzute la microscop, mărite
de 500 de ori.

Fig. 19 – Granule de polen de Medicago

sativa L. în sedimentul mierii de fâneţe
(lucernă), văzute la microscop, mărite de
500 de ori.

2
Fig. 20 – Granule de polen de Geranium
macrorrhizum L. în sedimentul mierii de
fâneţe, văzute la microscop, mărite de
500 de ori.