Liviu Rebreanu, ION

Tipologie: roman social, obiectiv, înscris în realism, cu temă rurală; publicat în 1920.
Structură: două părţi (cu titluri metaforice „Glasul pământului” şi „Glasul iubirii”), sugerând
cele două coordonate ale vieţii ţărăneşti, între care se petrece zbuciumul eroului titular, Ion
Pop al Glanetaşului. Cele 13 capitole, fiecare cu un titlu laconic, dar sugestiv („Zvârcolirea”,
„Ştreangul”, „Blestemul”, „Nunta” etc.) cuprind toate momentele subiectului, în configuraţia
clasică.
Compoziţie: sferoidă, dată de prezenţa metaforei drumului (care intră în/ iese din Pripas,
satul năsăudean al acţiunii principale) la începutul cărţii, respectiv la sfârşit; stratificată, prin
focalizarea alternantă pe destinul ţăranilor, respectiv pe cel al intelectualităţii rurale, în
capitole succesive).
Subiect: intriga e dată de patima pt. pământ, absolutizată, a personajului principal. Pt. a-şi
atinge scopul, Ion al Glanetaşului o seduce pe Ana, o fată urâţică, fiica lui Vasile Baciu, unul
dintre „bocotanii” satului (un ţăran înstărit). Ca să evite ruşinea, tatăl fetei acceptă în final
căsătoria celor doi. Astfel, Ion intră în posesia zestrei Anei, aşa cum plănuise.
În tot acest timp, însă, bărbatul nu-şi poate lua gândul de la Florica, o fată frumoasă, dar
săracă, devenită între timp soţia lui George Bulbuc, rivalul lui Ion.
Pentru că înţelege în final mârşăvia şi pt. că duce o viaţă chinuită lângă Ion, Ana se sinucide.
La scurt timp, moare şi copilul ei şi al lui Ion, Petrişor.
Încercând s-o recâştige pe Florica, Ion o vizitează în taină, dar este surprins într-o noapte de
soţul femeii, George, şi ucis cu sapa. Pământul pt. care încălcase atâtea legi scrise şi nescrise
ajunge în patrimoniul bisericii din sat.
Aşadar, romanul ilustrează şi deznodământul tragic al unei căsnicii ţărăneşti atunci când
instinctul pământului degenerează, transformându-se în patimă şi dezumanizând. „Ion” este
un roman al destinului individual, iar finalul apare ca motivat etic, dar şi estetic.
În paralel, autorul surprinde şi condiţia intelectualului de ţară, reprezentat aici de învăţătorul
Zaharia Herdelea – figură patriarhală şi decentă , preotul Belciug – caracter adaptabil şi
zgomotos sau tânărul fiu al învăţătorului, Titu Herdelea – poet şi susţinător înflăcărat al
idealului naţional al ardelenilor.

Cartea lui L. Rebreanu are şi calităţile unei monografii, căci reflectă autentic universul satului
transilvănean de la începutul sec. al XX-lea, surprinzând şi realitatea istorică. Fresca amplă
cuprinde elemente precum: detalii ale vieţii ţărăneşti (credinţe, mentalităţi, familie),
obiceiuri şi ritualuri (hora, nunta, îngropăciunea, Crăciunul), imaginea satului în diferite
momente ale zilei, ierarhizarea socială a ţăranilor şi relaţiile ce derivă din aceasta,
raporturile cu autoritatea statului imperial.
Critica a remarcat de la început aspectul epopeic al romanului, virtuţile sale de roman –
fluviu care se datorează senzaţiei de viaţă degajate de scriere şi tragismului eroilor. Bogăţia
crescândă de fapte şi personaje, remarcată de exegeţi, se însoţeşte firesc cu „lipsa de
strălucire a stilului” (Lovinescu), creând impresia de viaţă adevărată.
„Ion” are şi elemente de analiză psihologică, analiză a resorturilor interne ale patimilor
omeneşti, puse într-o lumină tragică. Conştiinţa frământată a ţăranului se manifestă într-o
lume nedreaptă, de care autorul – narator se detaşează aproape întotdeauna. Totuşi, el
dedică romanul „celor mulţi, umili”.
Personajul

Epicul se organizează în jurul figurii simbolice a personajului eponim, un ţăran tânăr şi

ambiţios care acţionează sub impulsul ancestralei nevoi de a poseda, care la el e, însă,
exacerbată. Astfel, faptele lui Ion nu sunt determinate doar de realitatea socială (ai pământ –
eşti cineva, nu ai – nu exişti), ci şi de instinctele sale. De altfel, cele două subtitluri nu sunt
decât metaforele „vocilor” lăuntrice care îl macină pe protagonist şi care, aşa cum arată
Lovinescu, acţionează succesiv.
În consecinţă, personajul apare pendulând între două ipostaze: dorinţa permanentă de
acumulare funciară (împlinită în urma unui plan nedemn) şi împlinirea prin iubire.
Destinul lui Ion al Glanetaşului este dublu modelat: social şi psihologic şi stă sub semnul
tragicului, al obsesiei. Personajul a fost caracterizat fie ca o „brută” (Călinescu), fie ca un
„suflet rudimentar”(P. Constantinescu). El se caracterizează, dată fiind obiectivitatea şi
omniscienţa naratorului, mai ales prin faptele sale: e impulsiv, imprevizibil în situaţii – limită,
orgolios şi vindicativ (se simte „răcorit” după bătaia cu George). E animat de ură şi dorinţă de
răzbunare, aşa cum reiese din episodul cu pământul lui Simion Lungu; nu ţine seama de lege.
Ion e şi o personalitate frământată, lucru relevat de monologul interior (când preotul îl
dojeneşte în biserică de faţă cu consătenii, „îi ardeau obrajii de necaz”, căci crede că a avut
dreptate). Cele două coordonate ale destinului său îl definesc cel mai bine: chinuit de setea
de a poseda tot mai mult, dar şi chemat de „glasul iubirii” care revine tulburător.
Dacă luăm în discuţie planul pus la cale pt. a forţa mâna lui Vasile Baciu, personajul se
dovedeşte viclean întrucât premeditează; isteţimea e o caracteristică nativă recunoscută a
lui Ion, dar instinctele primare îl transformă în victimă.
Eroul dă impresia că se manifestă sub semnul fatalităţii, prin forţa destinului. Mesajul
romanului este de ordin etic, deci de factură clasicistă.

Aspecte ale stilului

- romanul se detaşează atât de lirismul sămănătorist, cât şi de eticismul poporanist (e

prima virtute remarcată de Lovinescu, elementul de noutate şi originalitate);
- autorul adoptă formula marilor romane realist – naturaliste (scenele tari nu sunt
puţine, patologia şi ereditatea sunt mai mult decât insinuate);
- ciclicitatea şi amploarea construcţiei („vast panou curgător de fapte învălmăşite” –
Lovinescu);
- autenticitatea discursului narativ, datorată mai ales lipsei de strălucire stilistică
(anticalofiliei);
- bogată galerie de tipuri umane convingătoare („oameni smulşi din umanitatea
înconjurătoare” – Lovinescu);
- preocuparea pt. aspectele psihologice;
- lipsa oricărei intenţii intelectualiste;
- limbajul: caracterizat de proprietatea termenilor, concizie, sobrietate („stilul
cenuşiu”).