Lombalgia la sportivi

Modificări ale coloanei vertebrale la sportivi - aspecte

radioimagistice

Rezumat. Există factori predispozanţi individuali cu

importanţă în apariţia modificărilor coloanei vertebrale la sportivi -
variaţiile filogenetice de dezvoltare a coloanei, cranială sau
caudală (dintre care cel mai frecvent întalnită a fost sacralizarea
vertebrei L5), spina bifidă ocultă S1 si L5, spondiloliza şi
spondilolistezisul congenitale – care, modificând biomecanica
coloanei vertebrale, favorizează leziunile degenerative într-o
proporţie mai mare decât la sportivii fără anomalii ale coloanei
vertebrale.Modificările coloanei vertebrale la sportivi sunt grupate
în leziuni traumatice (osoase, ligamentare, discale, medulare şi ale
părţilor moi paravertebrale), afecţiuni datorate
microtraumatismelor (maladia Baastroup, epifizita vertebrală
Scheuermann) şi afecţiuni cronice, sechele ale macro- şi micro –
traumatismelor (afecţiuni ale discului, spondiloliza şi
spondilolistezisul traumatice şi modificări de statică vertebrală)
evidenţiate prin imagini radiologice, computer tomografice(CT) şi
prin rezonanţă magnetică (IRM) ale sportivilor examinaţi în
Insitutul Naţional de Medicină Sportivă
Durerile de spate sunt frecvent inregistrate atat la cei ce
practica un sport, cat si la sedentari. Ele pot varia de la o durere
usoara, sacaitoare, pana la forme severe, incapacitante.
Cauzele durerilor de spate sunt complexe si
variate.Varietatea şi multitudinea ramurilor sportive, numarul mare
de tineri care le practică, precum şi solicitările deosebite, impuse
astăzi în vederea obţinerii performanţelor, au dus la apariţia unei
patologii specifice unor discipline sportive.
Datele statistice indică o strânsă interdependenţă între numărul şi
felul traumatismelor sportive şi caracteristicile disciplinelor
sportive. Tipul de efort, caracteristicile sale biomecanice,
echipamentul şi aparatura folosite, condiţiile de mediu şi
organizatorice în care se desfăşoară pregătirea sportivă sau
concursurile sunt principalele cauze care fac să varieze procentajul
de traumatisme sportive, localizarea şi felul lor.
Există factori predispozanţi individuali importanţi în apariţia
modificărilor coloanei vertebrale la sportivi: variaţii filogenetice de
dezvoltare a coloanei-cranială sau caudală, spina bifidă ocultă,
spondiloliza şi spondilolistezisul congenitale.
Varianta cranială cuprinde:
 coasta cervicală-apofiza transversă lungă la C7
 coasta XII scurtă sau lipsă
 L4 cu apofize transverse foarte scurte
 sacralizare L5 (sacru cu 6 vertebre)
 vertebra sacrată cu tendinţă la caudalizare.

Varianta caudală cuprinde:

 apofiza transversă scurtă la C7
 coasta XII lungă
 coasta sau apendice costiform la L1
 apofize transverse lungi la L4,ca şi la L5
 lombalizare S1
 sacralizarea primei vertebre coccigiene.

Frecvent întâlnită este sacralizarea vertebrei L5 care reprezintă

dezvoltarea exagerată a apofizelor transverse ale lui L5, care iau
caracter de aripioare sacrate: iau contact cu oasele iliace sau cu
sacrul, iar corpul vertebral poate fi unit cu corpul lui S1.
Exista 6 grade de sacralizare a vertebrei L5:
 mărirea de volum a apofizei transverse;
  mărirea de volum a apofizei transverse, cu posibilitatea de
contact a uneia cu aripioara sacrată;
 contact articular al apofizelor transverse L5, mărite, cu
aripioara sacrată;
 fuziune intimă cu aripioara sacrată şi cu osul iliac a unei
apofize transverse L5 şi a părţii corespunzatoare a corpului
vertebral. Sacralizarea fiind unilaterală determină scolioza;
 idem IV, dar bilateral.

Între L5 şi S1 se vede doar o linie mai clară pe locul discului. L5

încorporată în sacru,fără a se mai cunoaşte discul. Consecinţa
biomecanică a sacralizării este ca eforturile şi oboseala nu mai sunt
repartizate în mod egal la două discuri L5-S1 şi L4-L5, mişcarea
de balama fiind în discul L4-L5, care în timp suferă modificări
degenerative.
Spina bifidă ocultă, de obicei descoperire radiologică
întamplătoare, reprezintă dehiscenţa  arcului posterior vertebral.
25-35% din adulţi prezintă spina bifidă, frecvent la S1.
Radiologic,cel mai frecvent se evidenţiază o transparenţă mediaă
liniară sau mai largă,cu lamele vertebrale îndepărtate între ele sau
care lipsesc complet.
Spondiloliza reprezintă o soluţie de continuitate la nivelul istmului
vertebral ce determină separarea corpului vertebral împreună cu
apofizele transverse şi apofizele articulare superioare de lamele
vertebrale împreună cu apofizele articulare inferioare şi apofiza
spinoasă. Determină dureri rahidiene de ordin static, fiind frecvent
unilaterală.
Se evidenţiază cel mai bine pe radiografii ale coloanei în incidenţă
¾, tehnica Kovacs: configuraţia jumatăţii arcului posterior se
compară cu un « catelus ».Istmul alungit sau fracturat duce la
imaginea de căţel cu gât lung sau căţel cu zgardă. Uneori
spondiloliza se evidenţiază numai când se complică cu
spondilolistezisul. Discul vertebral subjacent leziunii este îngustat,
suferă în timp modificări degenerative, mai ales la sportivi, unde
solicitările coloanei sunt mari.
Spondilolistezisul reprezintă alunecarea înainte a corpului vertebral
ce prezintă spondiloliza la nivelul ambelor istmuri interarticulare
sau alterarea dispozitivului de fixare la nivelul apofizelor articulare
sau asocierea celor două cauze. Sediul frecvent este la nivelul
ultimelor vertebre lombare, 94% la nivelul L4 şi L5. Radiografia
coloanei vertebrale de profil ne furnizează maxim de informaţie
asupra spondilolistezisului iar cea în incidenşa ¾ cu dublă
oblicitate, asupra cauzelor.
Radiografiile în ortostatism sunt de preferat deoarece alunecarea
vertebrală se accentuează. Aprecierea gradului dislocării vertebrale
se face după schema Ulmann.
Depistarea unei spondilolize cu spondilolistezis la un sportiv de
performanţă, cu sau fără semne clinice, ridică probleme medico-
legale: poate continua activitatea sportivă, există pericolul unor
complicaţii grave, sunt necesare radiografii ale coloanei la debutul
activităţii sportive, ca teste screening eliminatorii, cine are dreptul
de a decide întreruperea activităţii competiţionale, în condiţiile în
care există precedente-sportivi cu performanţe extraordinare,
multiplii campioni mondiali care aveau spondilolistezis fără semne
clinice asociate, cărora li s-a permis să facă sport de performanţă,
este  necesara o legislaţie care să permită sportivului asumarea
riscului în ciuda indicaţiilor medicale,etc.

Pentru a determina caracterul congenital sau post traumatic al

spondilolistezisului sunt necesare  radiografii efectuate la începutul
activităţii sportivă, la o vârstă fragedă.
Am avut un caz de spndiloliză cu spondilolistezis la o gimnastă de
7  ani, care nu prezenta nici un semn clinic de suferinţă vertebrală,
descoperirea fiind întâmplătoare. Alunecarea anterioară a corpului
vertebral L5 era mică, de 4 mm, confirmată IRM.
Anomaliile coloanei vertebrale enunţate anterior au fost
descoperite radiologic la sportivi care prezentau lombalgie, în
special de efort. În gimnastică şi lupte, unde antrenamentele încep
la o vârstă fragedă, se identifică o frecvenţă crescută a
modificărilor coloanei vertebrale, « durerile de spate » apar însă
mai frecvent la cei cu anomalii ale coloanei vertebrale. Într-un mic
studiu efectuat în INMS, în care s-au efectuat radiografii ale
coloanei dorso-lombare unui lot de 18 gimnaste cu vârste cuprinse
între 12-14 ani, pentru selecţie secundară, am constatat:
sacralizarea lui L5 la o gimnastă, spina bifidă ocultă S1 la trei
gimnaste, fără ca vreuna dintre ele să prezinte semne de suferinţă
lombară.
Modificările coloanei vertebrale, specifice activiăţii sportive
cuprind leziunile traumatice ale coloanei, afecţiuni datorate
microtraumatismelor şi afecţiuni cronice, sechele ale micro- şi
macrotraumatismelor.
Majoritatea leziunilor asociate cu activitatea sportivă implică
extremităţile corpului (65%) - leziuni acute sau cronice ale
membrelor. Aproximativ 5% din leziunile acute afectează coloana
vertebrală. Din totalul fracturilor, fracturile coloanei reprezintă în
jur de 0,5-1%. Înotul, călăria şi paraşutismul furnizează procentul
cel mai mare de fracturi ale coloanei. Sportul reprezintă a patra
cauză a fracturilor coloanei vertebrale şi a doua cauză a paraliziilor
asociate.
În INMS nu au fost întâlnite cazuri de traumatisme vertebrale
soldate cu fracturi, specifice serviciului de urgenţă, de aceea va fi
prezentat decât un singur caz de factura de vertebră cervicală C1-
C2, la un rugbyst, tratată chirurgical, cu material de osteosinteză.
Ca o clasificare generală, menţionăm în cadrul leziunilor
traumatice ale coloanei :
 leziuni osoase
 ligamentare şi discale
 leziuni traumatice medulare
 leziuni ale părţilor moi paravertebrale.

În traumatismele vertebrale cu suferinţă neurologică examinarea

prin rezonanţă magnetică nucleară (IRM) arată afectarea medulară,
cauza compresivă osoasă sau discală, leziunile ligamentare
asociate, stabilitatea focarului lezional, dar nu vizualizează
fragmentele osoase mici şi nici breşele durale.
În urgenţă, IRM, alături de radiologia standard, sunt examene de
elecţie. Computer-tomografia este examenul preferat în efectuarea
bilanţului osos, mai ales în fracturile de arc posterior vertebral,
fracturi cu fragmente de corp vertebral detaşate intracanalar si
hematoame acute.
Afecţiunile datorate microtraumatismelor includ leziuni de
suprasolicitare provocate de agenţi traumatici de intensitate
mică,dar frecvent repetaţi, care depăşesc potenţialul de regenerare
al ţesuturilor în cauză şi care produc microleziuni anatomice. De
exemplu, la nivelul suprafeţelor articulare, compresiunile mici, dar
frecvente, produc edeme ale cartilajelor, urmate de erodarea
acestora şi necrozarea ţesutului osos spongios subjacent.
Simptomatologia acestor afecţiuni constă în apariţia durerilor
legate de efortul fizic, dureri cu caracter progresiv, deşi au şi
perioade de remisiune.
Microtraumatismele repetate reprezentate de tracţiuni pe inserţiile
ligamentelor interspinoase şi frecarea vârfurilor apofizelor
spinoase prin extensii şi rotaţii exagerate ale coloanei vertebrale
duc la o afecţiune ce debuteazş ca o apofizitş interspinoasă -
leziuni ale ligamentelor interspinoase şi ale inserţiilor osoase ale
acestora şi mai apoi leziuni de tip artrozic la nivelul suprafeţelor
articulaţiilor interspinoase, determinând maladia Baastroup sau
neoartroza interspinoasă.
Boala afectează frecvent sportivii ce practică sporturile nautice, în
special caiac-canoe şi săriturile în apă. Am întâlnit-o şi la gimnaşti
şi fotbalişti. Clinic se manifestă prin dureri la nivelul apofizelor
spinoase, în special în regiunea dorso-lombară,dureri accentuate de
extensia coloanei şi de palparea apofizelor spinoase. Radiologic, pe
radiografia de profil se constată: latirea apofizelor spinoase, cu
venirea în contact a suprafeţelor vecine, pe radiografia de faţă,
neoarticulaţii cu procese de artroza, între două apofize spinoase
vecine, apofiza superioară având o adâncitură în formă de ,,V”
întors în care tinde să patrund marginea superioară a apofizei
inferioare.
Evoluţia acestei afecţiuni e lentă, cu perioade de acutizări şi de
remisiune, ceea ce permite continuarea activităţii sportive.

Tot o afecţiune datorată microtraumatismelor este şi epifizita

vertebrală Scheuermann sau osteocondrita vertebrală.
La sportivi e mai frecvent întâlnită la cei ce practică gimnastică,
atletismul şi jocurile sportive.
Apare la copii, în perioada de creştere, cel mai frecvent între 12-15
ani. Afectează în special coloana vertebrala
toracală - forma clasică a maladiei Scheuermann, localizată
frecvent la nivelul  vertebrelor T7-T10.
Există şi forma dorso-lombara a maladiei, asociată mai frecvent cu
traumatismele şi cu durerile de spate. Apare la sportivi ce practică
gimnastica, fotbalul, tenisul.
În timpul creşterii, vulnerabilitatea la microtraumatisme a
organismului e mai mare, ceea ce duce la apariţia acestei maladii.
Simptomele constau în dureri la nivelul coloanei vertebrale,
accentuate de efort, stare marcată de oboseală şi apariţia cifozei.
Radiologic se evidenţiazşă modificări caracteristice: noduli
Schmorl anomalii de conformaţie ale corpurilor vertebrale,
modificări ale listelului marginal anterior, cifoza rotundă. Nodulii
Schmorl - herniile intraspongioase - apar prin prolabarea de ţesut
discal favorizată de soluţii de continuitate ale plăcii cartilaginoase
de acoperire a corpului vertebral. Nodulii determină zone de atrofie
prin presiune, traduse radiologic prin adâncituri circumscrise ale
contururilor corpurilor vertebrale, delimitate uneori de un lizereu
opac fin. Uneori, nodulii herniari pot crea lipsuri de substanţă la
nivelul unghiurilor anterioare ale corpurilor vertebrale sau dislocari
ale unor porţiuni din creasta osoasă marginală, cu aspect radiologic
de traiecte de fractură. Corpul vertebral în jumatatea anterioară e
uşor redus în înălţime, în fazele iniţiale, apoi reducerea în înălţime
poate fi considerabilă. Platourile vertebrale sunt neregulate,
condensate. Maladia îşi încetează evoluţia la terminarea creşterii
organismului. Consecinţele după această perioadă constau în
apariţia artrozei deformante în special la nivelul vertebrelor T7-
T10.
Descoperirea maladiei la un sportiv în creştere implică încetarea
activităţii sportive şi tratament de urgenţă pentru stabilizarea
coloanei vertebrale.
Afecţiunile cronice la sportivi sunt rezultatul acţiunii în timp a unor
micro- şi macrotraumatisme la nivelul unor ţesuturi sau formaţiuni
anatomice ce prezintă şi alte afecţiuni preexistente (reumatism,
boli dismetabolice, etc.). Nu se poate preciza exact rolul factorilor
ce intervin în activitatea sportivă deoarece aceste afecţiuni se
întâlnesc şi la indivizii ce nu fac sport.
Există puţine studii privind corelaţia activitate sportivă –
modificări degenerative ale coloanei vertebrale.
Ridicarea greutăţilor a fost asociată cu mari modificări
degenerative, mai ales dacă activitatea sportivă de acest gen a
început la o vârstă fragedă.
Fotbalul este incriminat în unele studii de apariţia modificărilor
degenerative ale coloanei lombare, predominant inferior. Halterele,
fotbalul şi gimnastica pot determina modificări degenerative
spinale prin traumatisme directe cât şi prin inducerea unor tulburări
de creştere vertebrale. Într-un studiu pe gemeni monozigoţi, Battie
şi colaboratorii (1995) au demonstrat importanţa factorului genetic
în apariţia degenerărilor discale la cei cu activitate sportivă. Am
inclus în cadrul afecţiunilor cronice sechele ale macro- şi
microtraumatismelor afecţiunile discului intervertebral,
spondiloliza şi spondilolistezisul traumatice şi modificările de
statica vertebrală.
Structurile discale, în special nucleul pulpos, pot suferi alterări
însoţite de dislocarea lor parţială, care se poate produce spre corpul
vertebrelor vecine – hernii intraspongioase, sau spre regiunile care
înconjoară discul. Leziunea iniţială constă în separarea platoului
cartilaginos hialin de corpul vertebral adiacent. ,,Stresurile “
următoare duc la fisurarea şi slăbirea inelului fibros discal.
Consecutiv, are loc protruzia nucleului pulpos, printre fibrele rupte
ale inelului, cel mai frecvent în porţiunea postero-laterală. Herniile
de disc, cel mai frecvent posterioare se manifestă radiologic prin
semne indirecte, de probabilitate, alcătuind ,,triada Barr”: scolioza,
reducerea lordozei cervicale sau lombare şi micşorarea în înălţime
a spaţiului intervertebral. Mai rar, în unele forme recente, prezenţa
nucleului herniar în vecinătatea unghiurilor posterioare ale
vertebrelor poate produce demineralizarea sau atrofia prin presiune
a acestora. Diagnosticul de hernie de disc se stabileşte cu
cretitudine prin CT sau IRM. Hernia discală mediană şi/sau
paramediană subligamentară, prezenta în 80% din cazurile întâlnite
în practică, apare la IRM ca un debord discal asimetric
paramedian, situat în contact cu discul de origine, ce poate
comprima rădăcina nervoasă vecină la emergenţa ei din sacul
dural, radacina având acelaşi număr cu cel al discului Degenerarea
discală are ca manifestare radiologică pregnanţa osteofitoză,
consecinţa a degenerării inelului fibros marginal, care suferă
tracţiuni neobişnuite la locul de inserţie pe corpul vertebral,
datorită solidarităţii lui cu aparatul ligamentar vecin. Osteofitele
produc deformări prin exces de os ale unghiurilor vertebrale.
Frecvenţa lor e mare la nivelul regiunilor intens solicitate:
cervicală şi lombară. Degenerarea discală se traduce în unele
cazuri prin diminuarea înălţimii spaţiului intervertebral. În etapele
evolutive avansate, procesul degenerativ se  extinde la nivelul
plăcii cartilaginoase de acoperire realizând aspectul radiologic de
osteocondroză vertebrală: diminuarea în înălţime a spaţiului
intervertebral şi condensarea prin osteoscleroză a platourilor
vertebrale adiacente, care capătă şi contururi neregulate. În cazuri
mai rare apar calcificări discale.
Rezultatele studiilor recente asupra degenerării discale la sportivi
sunt contradictorii:
- Tertti susţine ca nu există diferenţe semnificative între
degenerarea discală la sportivi comparativ cu populaţia normală,
- Goldstein arată o frecvenţă crescută a degenerării discale la
sportivi comparativ cu populaţia normală, în special la gimnaşti şi
înotători,
- Sward susţine ca există o scădere a intensităţii semnalului IRM la
nivelul discului intervertebral la gimnaşti comparativ cu non-
atleţii,
- Hellstrom evidenţiază o scădere a înălţimii discurilor
intervertebrale la gimnaşti comparativ cu populaţia normală.
Aceste neconcordanţe se datoresc vârstelor diferite a subiecţilor
incluşi în studii -în timpul creşterii vulnerabilitatea la stresul
mecanic fiind mult mai mare. Cauzele spondilolistezisului pot fi
grupate în:
- leziuni istmice:-congenitale- dehiscenţa istmică sau alungire şi
subţiere istm, traumatice şi trofostatice;
- modificări ale apofizelor articulare posterioare intervertebrale:
încovoierea înainte, datorită osteomalaciei, a apofizei articulare
superioare a vertebrei subjacente vertebrei ce va aluneca şi, mai
rar, agenezia congenitală a apofizelor articulare sau ruptura lor
traumatică;
- asocierea celor două cauze anterior descrise-alungire istm plus
îndoire a apofizelor articulare (consecinţa unui proces de
demineralizare). Spondilolistezisul se poate produce şi când scade
rezistenţa discală prin leziuni degenerative şi sunt slăbite
ligamentele vertebrale prin întindere,cel mai frecvent ca urmare a
unor traumatisme. Prezenţa anomaliilor congenitale că spina bifidă
sau sacralizarea ultimei vertebre lombare favorizează apariţia
dislocărilor vertebrale. Spondilolistezisul e frecvent în sporturile în
care sunt pregnante mişcările de hiperextensie şi rotaţie. Repetate
mişcări de ridicare a greutăţilor pot produce fracturi de ,,stress” sau
de ,,oboseală”(microfracturi) la nivelul părţilor interarticulare,
până la separarea lor. Aceste aspecte ar putea explica frecvenţa mai
mare a spondilolizei la atleţi comparativ cu populaţia normală.
Modificările de curbură ale coloanei vertebrale pot fi în plan
frontal sau sagital.

Scolioza este o curbură laterală a coloanei vertebrale în plan

frontal, mai mare de 10 grd. E o deformare complexă, evolutivă,
care cuprinde şi rotaţia corpurilor vertebrale.
Cifoza e o înclinare anterioară, în plan sagital, a coloanei. Există o
cifoză fiziologică de 20-40grd. Poate fi rotundă - în maladia
Scheuermann, sau unghiulară - în traumatisme care afectează de
obicei un corp vertebral sau, mai rar la sportiv, consecinţa
discitelor. Scoliozele se întâlnesc frecvent în sporturile care solicită
inegal unele parţi ale corpului, ca de exemplu în tenis, unde
membrul superior drept (la dreptaci) sau stâng (la stângaci) este
mai intens solicitat, comparativ cu celălalt, dezvoltarea inegală a
musculaturii membrului superior şi a centurii scapulare
determinând solicitarea asimetrică a coloanei, cu tulburări de
statică consecutive. Încărcarea asimetrică a trunchiului şi umerilor
apare şi la aruncătorii cu suliţa, scolioză fiind o modificare
frecvent întâlnită la aceştia. În gimnastică am întâlnit destul de
frecvent scolioze ale sportivilor, de obicei moderate. Unii autori
susţin că acestea se datoresc suprasolicitării coloanei vertebrale în
perioada de creştere a organismului, extrem de vulnerabilă.

Concluzii: Accidentele traumatice la sportivi prezintă o serie de

caracteristici ce pot să le deosebească, în unele privinţe, de restul
accidentelor:
- se produc la grupe de vârsta tinere, la indivizi cu un potenţial
biologic crescut şi care nu prezintă afecţiuni associate, de ordin
local sau general;
- mecanismele de producere şi formele anatomo-clinice au o
oarecare specificitate, în funcţie de disciplina sportivă ;
- diagnosticul trebuie să fie precoce, tratamentul intensiv şi
complex, pentru recuperarea cât mai rapidă a sportivului, în
vederea reluării activităţii competiţionale.
În cadrul Institutului Naţional de Medicina Sportivă Bucureşti
(INMS) se efectuează controale medicale periodice sportivilor de
performanţa. Examenul radiologic e indicat ori de câte ori
simptomatologia clinică o impune, cel mai frecvent după
traumatisme sau când apar modificări de suprasolicitare. La nivelul
coloanei vertebrale am pus în evidenţă la aceşti sportivi modificări
radiologice diverse, dintre cele expuse anterior. Uneori, pentru
confirmarea diagnosticului sau completarea lui am apelat la
examinări suplimentare ale coloanei vertebrale: CT, IRM,
mielografie etc., efectuate în clinici din Bucureşti.

În anul 2000 s-au efectuat în INMS radiografii ale coloanei

vertebrale unui număr de 158 de sportivi din cei 731 care au
necesitat radiografii ale diferitelor segmente ale scheletului, în
circuitele medicale. În anul 2001 au fost 92 de sportivi care au
efectuat radiografii ale coloanei din totalul de 463 cărora li s-a
indicat efectuarea unei radiografii. Se constată că în aceşti ani
ponderea afecţiunilor coloanei vertebrale a fost de 20%, respectiv
21% din totalul afecţiunilor care au necesitat control radiologic.
Modificările de statică vertebrală, anomaliile congenitale ale
coloanei, modificările degenerative discale sunt cel mai frecvent
întâlnite (în anii 2000-2001 în INMS frecvenţa cea mai mare fiind
la fotbal- 3,39%, atletism- 3,1%,gimnastica- 2,9%,tenis- 2,6%).
Traumatismele grave, cu leziuni importante vertebro-medulare, nu
sunt examinate în INMS datorită situaţiilor de urgenţă ce presupun
transportul şi tratamentul de urgenţă în spital.

Kinetoterapia in durerile coloanei vertebrale lombare.

Programul Williams

Lombosacralgia (low back pain sau durere de mijloc) este o

durere lombara inferioara de cauza mecanica si poate fi
generata atat de suferinta tesuturilor moi lombare, cat si de
afectarea structurilor vertebrale (disc, ligamente, pediculi
vertebrali, articulatii vertebrale posterioare).  Tratamentul
acestor afectiuni poate fi medicamentos, de posturare,
fizioterapie si kinetoterapie.Programul Willliams este unul din
programele kinetoterapice utilizate in patologia coloanei
vertebrale lombare, se realizeaza in trei etape si variaza de la
un pacient la altul, in functie de localizarea afectiunii, varsta si
profesia lui.

Fazele durerilor lombosacrale:

 In perioada acuta cand durerile lombosacrale sunt intense, cu

sau fara iradiere, pacientul nu isi poate calma durerile nici
intins in pat si prezinta contractura musculara lombara.

 In perioada subacuta cand durerile au mai cedat, cele de

repaus au disparut, bolnavul se poate misca in pat fara dureri,
se poate deplasa prin camera, poate sa stea pe scaun un timp
mai mult sau mai putin limitat. Durerea este suportabila daca
nu isi mobilizeaza coloana.

 Perioada cronica in care pacientul isi poate mobiliza coloana,

durerile fiind moderate. In timpul mersului si a
ortostatismului, durerile pot aparea dupa o perioada mai
lunga de timp.

 Perioada de remisiune completa, cand pacientul nu mai are

simptome, dar oricand se poate repeta un episod dureros.

Programul Williams cu cele trei faze ale sale (I, II, III) este orientat
in functie de starea clinica a pacientului.

In perioada acuta, cele mai importante obiective sunt posturarea in

pozitii antalgice (pozitii in care durerea sa se amelioreze),
relaxarea generala si a contracturii musculare lombare. Nu se
recomanda inceperea exercitiilor din programul Williams in
aceasta perioada.

In perioada subacuta se initiaza exercitiile Williams cu faza I a

acestui program pentru a asupliza trunchiul inferior, constand in
exercitii de remobilizare a coloanei lombare, basculari de bazin,
intinderea musculaturii paravertebrale.
Faza I Williams cuprinde urmatoarele exercitii care trebuie
facute de doua ori pe zi, de cate trei-cinci ori fiecare exercitiu.

Exercitiul 1: Intins pe spate, genunchii indoiti si incet permitandu-

le sa ‘’cada’’ pe podea in pozitia intinsa, relaxat; se repeta de cinci
ori (pentru promovarea flexibilitatii lombare si a ischiogambierilor
– musculatura posterioara a coapsei).

Exercitul 2: Intins pe spate, se flecteaza si se extind genunchii.

Exercitiul 3: Intins pe spate, flecteaza genunchii, apoi se aduc

ambii genunchi deasupra pieptului si cu ambele maini se trage de
genunchi spre piept, se mentine aceasta pozitie pana se numara la
zece, apoi se revine la pozitia de start cu picioarele intinse; se
repeta de trei ori (pentru promovarea flexibilitatii lombare si a
ischiogambierilor).

Exercitiul 4: Intins pe spate cu picioarele pe podea, mainile unite

in spatele gatului, se ridica un genunchi cat se poate de aproape
catre piept; se mentine pozitia cat se numara pana la zece; se revine
in pozitia neutra initiala si se repeta cu piciorul opus pana fiecare
picior a fost indoit de cinci ori (pentru elasticitatea lombara,
ischiogambieri, iliopsoas, pentru a creste puterea musculaturii
abdominale).

Exercitiul 5: Intins pe spate cu mainile deasupra capului si cu

genunchii indoiti, se incearca lipirea zonei lombare de podea si in
acelasi timp se contracta musculatura abdominala; se mentine
aceasta pozitie pana la zece si se repeta de cinci ori (pentru
cresterea puterii musculaturii abdominale superioare si inferioare).

Exercitiul 6: In sezut pe scaun cu mainile pe langa corp, aplecarea

capului intre genunchi, permitand mainilor sa ajunga pe podea; se
mentine pozitia pana se numara la trei; se aduce corpul in pozitia
initiala; se repeta de cinci ori (pentru elasticitate lombara si a
ischiogambierilor, se creste forta musculaturii lombare inferioare).
Faza a II-a a programului Williams. Exercitiile din faza a II a
trebuie facute de doua ori/zi timp de patru luni; daca la
sfarsitul acestei faze totul se desfasoara confortabil, se poate
trece la faza III.

Exercitiul 7: Intins pe spate, se indoaie ambii genunchi, picioarele

sunt pe podea; se roteste bazinul si picioarele spre stanga si apoi
spre dreapta; se repeta de cinci ori (pentru promovarea elasticitatii
lombare si a ischiogambierilor).

Exercitiul 8: Pe spate cu ambele mebre inferioare intinse, se aduce

piciorul drept pe genunchiul stang; se roteste genunchiul flectat
spre dreapta si apoi spre stanga in masura confortului; se repeta
apoi cu membrul inferior opus, de cinci ori de fiecare parte (pentru
elasticitatea rotatoare a soldurilor).

Exercitiul 9: Intins pe spate, se ridica un picior deasupra podelei,

se mentine pana numarati la zece, apoi se revine cu piciorul pe
podea; se repeta de cinci ori (pentru cresterea fortei musculaturii
abdominale).

Exercitiul 10: In ortostatism: genoflexiuni cu mainile in sprijin pe

spatarul scaunului, spatele perfect drept, calcaiele raman pe sol.

Exercitiul 11: In picioare, tinand mainile pe un scaun/masa,

genoflexiune cu revenire in pozitia initiala (pentru cresterea fortei
musculaturii anterioare a coapsei-cvadriceps).

Exercitiul 12: In picioare, relaxat prin inspir si expir amplu, se

apleaca in fata usor trunchiul din solduri, cu genunchii intinsi; se
incearca atingerea podelei cu degetele mainilor; se repeta de cinci
ori (pentru elasticitatea lombara).

In perioada cronica se continua cresterea supletii lombare si

tonifierea musculaturii slabe, cresterea supletii lombare prin
exercitii de basculare a bazinului cu Faza III a programului
Williams care cuprinde urmatoarele exercitii:

Exercitiul 13: Intins pe spate cu o perna sub cap, soldurile si

genunchii sunt flectati, picioarele pe podea, cu calcaiele destul de
apropiate de fese; pacientul preseaza ferm lomba pe podea,
contractand muschii fesieri si abdominali. Apoi este basculat
bazinul prin ridicarea feselor de pe podea, dar cu mentinerea
contactului lombei aplatizate; cea mai frecventa eroare este
reprezentata de ridicarea si a zonei lombare impreuna cu fesele,
crescand astfel curbura lombara si obtinand efectul contrar –
accentuarea durerii; se efectueaza de zece ori de doua ori/zi, treptat
ajungandu-se la 20 de doua ori/zi la cei peste 50 ani, respectiv 40
de doua ori/zi la ceilalti.

Gradat, dupa o perioada de timp, flexia soldurilor si a genunchilor

este redusa pana ajung sa fie intinse complet, iar dupa patru
saptamani se poate trece la exercitiile din picioare.

Exercitiul 14: In picioare, cu spatele la perete si calcaiele la 25-30

cm de acesta; se aplica sacrul si lomba aplatizate pe perete; se
apropie treptat calcaiele de perete, mentinind contactul lombei cu
acesta.

Exercitiul 15: Decubit dorsal: se executa bicicleta, cu pelvisul

mult basculat inainte.

Este important de mentionat ca aceste exercitii nu sunt standard si

se recomanda ca ele sa varieze in functie de pacient si anume: de
localizarea afectiunii, varsta si profesia pacientului. De exemplu,
pentru cei a caror activitate profesionala consta in utilizarea
mainilor si aplecarea in fata a trunchiului, programul trebuie sa
fie axat pe consolidarea sistemului vertebral si a
ischiogambierilor. Pentru cei care stau mult in picioare,
programul se orienteaza pe tonifierea musculaturii de sustinere pe
verticala a coloanei vertebrale.