SUBIECTUL I

1. Sintagma cheie din textul citat este ”ceva este în aparență frumos, dar
de fapt nu este”.
2. Fragmentul din text din care reiese subiectivitatea frumosului este: ”...
gustul presupune o sumă de alegeri fine ale unui individ, nu ale unei
comisii sau instituții”
3. O diferență dintre arta din Antichitate și cea modernă o reprezintă
obsesia originalității și paternității artiștilor moderni, total în contrast cu
cei din Antichitate.
4. Rolul artei în antichitate este de a instaura un spațiu civic sau sacru, de
asemenea, împlinește un ritual.
5. Semnificația textului citat este aceea că nu se poate vorbi de un ”gust”
colectiv, ci de unul individual. Așadar, gustul înglobează o multitudine
de preferințe, diferite, care variază de la persoană la persoană.

SUBIECTUL II
Prima parte a poeziei „Vară de noiembrie” începe cu o adresare directă a
eului liric către ființa iubita și se continuă cu rugămintea „Mută-mi cu mâna ta
în suflet lacul,/ Și ce mai vezi, văpaia și înghețul” oferindu-i puteri magice
iubitei. Dorința eului liric de a se păstra mereu tânăr, de a simți bucuria și
trăirile tinereții este îmbinată cu elemente din natură ce au puterea de a
renaște în fiecare anotimp.
În poezia lui Blaga, Vară de noiembrie, apar două trăsături specifice
modernismului și anume: ambiguitatea limbajului (se face apel la funcția
simbolică a limbajului) și principiul disonanței (eul liric este prizonierul unor
sentimente contradictorii). Incipitul poeziei are caracter confesiv, elementele
naturii și imaginea iubitei se contopesc într-o formă unitară, completă.
Proiecția estetică din prima strofă a poeziei are totuși un caracter ambiguu,
folosindu-se și un limbaj pe măsura reflectării artistice; În interiorul poetului,
elementele naturii se contopesc cu sinele acestuia sau cel puțin aceasta este
misiunea iubitei de a cumula în lăuntrul poetic, în suflet mai exact lacul,
văpaia, înghețul, dumbrava. Imaginea înghețului și a văpăii este una
dihotomică, căldură-lumină, sugerând faptul că elementele antinomice își vor
găsi un loc comun în lumea interioară a poetului.
Prima strofă conține, pe lângă caracterul confesiv, marcat prin indici
pronominali de persoana I și a II-a (mi, ta) și verbe la persoana a II-a (știi) și
unul ascendent prin termenul care conchide prima jumătate a strofei I veacul.
În strofa a II-a se insistă pe o disonanță de factură estetică, prozodică prin
exclamațiile retorice. Se renunță la o imagine particulară care tinde spre una
universală, într-o încercare de expansiune și se trece la un univers mai
abstract. Ultimele versuri ale poeziei au un caracter dionisiac prin energia
vibrantă a sensurilor ”O, lumea albastră haină,/în care ne cuprindem, strânşi în
taină,ca vara sângelui să nu se piardă, ca vraja basmului mereu să ardă”, dacă le-am
asocia cu versurile antitetice din primele două versuri ale strofei a II-a : ”O, lumea, dacă nu-i
o amăgire,ne este un senin veşmânt”. În aceste versuri, sentimentele contradictorii,
enunțate prin imagini de aceeași factură, diametral opuse.