PREFAŢĂ

Manualul de balneofizioterapie, destinat elevilor şcolilor de asistenţă medicală, a fost alcătuit nu jără să întâmpinăm o
serie de dificultăţi. Balneofizioterapia cunoaşte în ultimii ani o dezvoltare destul de rapidă, pe de o parte prin fundamentarea
ştiinţifică pe baze fiziopatologice, biochimice şi histochimice a efectelor terapiei cu agenţi fizici asupra organismului, pe de
altă parte prin descoperirea şi aplicarea în terapeutică a unor noi metode, a unor noi forme de curent electric, cîmpuri
electromagnetice etc, sau a unor complexe balneofizicale. în literatura de balneofizioterapie se face de mult resimţită lipsa unui
manual sau tratat şi dacă această lipsă a fost în parte înlăturată prin apariţia în 1957 a volumului I de Fizioterapie (partea
generală), partea specială a aceluiaşi tratat continuă să fie aşteptată de medicii specialişti şi de toţi cei care lucrează în
domeniul nostru de specialitate, în continuă dezvoltare. Un asemenea tratat cuprinzător nu există nici în literatura străină.
În aceste condiţii, necesitatea editării unui manual de balneofizioterapie de nivel mediu a reactualizat şi pe aceea a unui
manual sau tratat de nivel superior. Prin eforturile depuse de colectivul de autori ai prezentului manual, cadre didactice din
Clinica de balneofizioterapie a Institutului de medicină din Bucureşti, a rezultat o lucrare menită să umple acest gol existent în
literatura noastră de specialitate şi îndeosebi să satisfacă nevoile învăţămîntului nostru mediu medical. Cunoştinţele prezentate
în cadrul diferitelor capitole oferă principalele noţiuni teoretice şi practice necesare elevilor.
Dacă uneori aceste noţiuni depăşesc nivelul de pregătire necesar elevilor, ele vor putea fi însă folosite de cei care vor să
se dedice muncii într-un anumit domeniu din cadrul balneofizioterapiei.
5
Pentru redactarea acestui manual au fost folosite îndeosebi lucrările apărute pînă în prezent în ţara noastră, experienţa
cadrelor didactice şi de cercetare de la Catedra de balneofizioterapie a I.M.F. şi din Institutul de balneofizioterapie, precum şi
literatura sovietică de balneo fizioterapie. În plus, au fost consultate şi o serie de tratate şi monografii occidentale (de limbă
franceză şi germană).
Deşi manualul nostru are încă numeroase lipsuri, inerente oricărui început, considerăm că el va fi folositor elevilor şi, de
asemenea, şi studenţilor facultăţilor de medicină.
Considerăm de asemenea că acest prim pas deschide perspectiva editării unui tratat de balneofizioterapie mai bogat şi
mai larg, care să fie util şi medicilor de specialitate.
De aceea solicităm specialiştilor care vor binevoi să consulte acest manual să ne semnaleze lipsurile constatate si
observaţiile lor asupra diverselor capitole, asigurîndu-i că vom ţine seamă de ele la o viitoare ediţie, precum şi la editarea unui
manual de nivel superior.
Bucureşti, 20 august 1962
Prof. Tr. Dinculescu
6
I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
INTRODUCERE ŞI ISTORIC
Balneofizioterapia ocupă un loc important în cadrul terapiei complexe, deoarece se adresează organismului uman cu acei
factori care, în procesul dezvoltării evolutive, au avut o influenţă favorabilă sau defavorabilă asupra acestuia, condiţionată de
intensitatea lor şi de caracterul mecanismelor speciale de adaptare.
Spre deosebire de terapia chirurgicală şi medicamentoasă, care au un cîmp de activitate limitat la un anumit aspect al
procesului morbid, balneofizioterapia cuprinde toate fazele de dezvoltare ale acestuia: faza latentă (predispoziţională) sau
preclinică, faza aparentă cu modificări funcţionale, faza manifestă cu leziuni viscerale şi faza de postboală, care se referă la
terapia sechelelor sau la dezvoltarea unor funcţii noi de compensare.
Un lucru demn de remarcat este acela că terapia cu agenţi fizici, privită istoric, are un caracter constant, spre deosebire de
terapia medicamentoasă, care cunoaşte perioade de utilizare maximă, ca şi perioade de renunţare pentru unul şi acelaşi
medicament.
Această constatare aduce după sine concluzia că terapia cu agenţi fizici este cea mai veche.
Ea a evoluat în etape, pornindu-se de la o fază empirică şi dezvoltîndu-se paralel cu celelalte ştiinţe, cu care are mari
contingenţe, pînă la etapa actuală ştiinţifică.
După o lungă perioadă de dezvoltare, în care concepţiile mistice şi empirismul şi-au pus amprenta asupra balneofizio-
terapiei, apare Herodot, părintele istoriei, care pentru prima oară — acum 2500 de ani — pune bazele tratamentului balnear
raţional.
Grecii au apreciat în mod deosebit apele termale, influenţîndu-i şi pe romani, care le-au dat o dezvoltare deosebită.
 7
Mărturii ale acestei epoci sînt multe din staţiunile balneare din Italia şi Franţa, Austria şi Germania, iar la noi staţiunile
Herculane şi Geoagiu (Dodonae) şi Victoria (Felix).
Evul mediu este o piedică în calea dezvoltării staţiunilor balneare, pe de o parte din cauza prohibiţiei impuse de religie,
pe de altă parte din cauza bolilor contagioase — mai ales a ciumei — a cărei răspândire o favorizau.
Secolul al XVI-lea şi al XVII-lea cunoaşte o perioadă de înflorire a staţiunilor balneare, care culminează cu intrarea
balneoterapiei în rîndul specialităţilor medicale la jumătatea secolului al XVIII-lea.
O menţiune specială trebuie făcută pentru hidroterapie. La începutul secolului trecut, ţăranul silezian Vincenz Priessnitz
deschide la Graefenberg un stabiliment de hidroterapie. Deşi empiric utilizată, această terapie se impune şi se afirmă în cadrul
terapiei generale, datorită calităţilor deosebite ale acestui observator.
Winternitz (1877) pune bazele ştiinţifice ale tratamentului hidric, iar Sebastian Kneipp contribuie la răspîndirea aplica-
ţiilor reci fără presiune.
Descoperirile speciale ale lui Galvani şi Volta au atras atenţia asupra folosirii energiei electrice în scop terapeutic.
Cercetările ulterioare ale lui Du Bois-Reymond, Fl. Humbold, Purkinje, Balatov, Gruzinov, Beliavschi au pus bazele
fiziologice şi terapeutice ale curentului galvanic.
Descoperirea aparatului de inducţie a lui Faraday (1832) lărgeşte sfera electroterapiei în bolile sistemului nervos şi
muscular. Paralel cu electroterapia se dezvoltă şi electrodiagnosticul (Duchenne-Erb).
La începutul secolului al XX-lea se introduc în terapie curenţii de înaltă frecvenţă ai lui Tesla, cu ajutorul aparaturii lui
d'Arsonval.
Tot acum, Röntgen descoperă razele X (1896). Finsen studiază efectele diferitelor raze din spectrul solar.
Gimnastica şi masajul au fost apreciate din antichitate, mai ales de greci şi romani (Asclepiade, Celsius, Musa, Galen) şi
chiar şi în evul mediu.
Pneumatoterapia şi terapia de inhalaţie se impune la mijlocul secolului al XIX-lea.
Medicina rusă numără în rîndurile ei oameni de ştiinţă, care au adus un aport deosebit balneofizioterapiei: Nichitin în
1825, G. A. Zaharin, Botkin şi Ostroumov, Pirogov, Bechterev, Veliaminov etc. au îmbogăţit, atît metodologia, cît şi indicaţiile
terapiei cu agenţi fizici.
8
La noi în ţară, primele contribuţii în acest domeniu apar scrise la sfîrşitul secolului al XVIII-lea.
În lucrările lui Lukas Wagner (1773) şi Richard Haquet (1778) apar date în legătură cu apele minerale din Transilvania,
printre care şi acelea de la Şarul Dornei.
Francisc Nyulas (1804) şi Pluschk scriu despre izvoarele de la Borca (Neamţ).
Prima lucrare romînească de balneologie este tipărită în 1821, de Ladislau Pop, în Ardeal: ,,Despre apele minerale de la
Arpătac, Bodoc şi Covasna".
În 1857 doctorul Ştefan Vasile Episcopescu semnează lucrarea ,,Apele metalice ale Romîniei Mari", arătînd eficacitatea
acestora şi superioritatea lor faţă de unele din străinătate.
Anastasie Fătu publică, în 1851, cartea „Despre întrebuinţarea apelor simple şi apelor minerale ale Moldovei" şi în 1874
„Despre apele minerale din Romînia". În această carte considerată cea mai valoroasă lucrare de hidro- şi balneologie
romînească pînă la sfîrşitul secolului trecut, se arată, atît efectele fiziologice şi terapeutice ale apei în general, cît şi a apelor
minerale cunoscute pînă atunci. Tot la sfîrşitul secolului trecut apare o serie de lucrări semnate de Carol Davila, Şuţu,
Buţureanu, Poni, Istrati, Zorileanu, Mrazec, Bujor etc.
La începutul secolului al XX-lea apar două lucrări foarte valoroase: ,,Apele minerale şi staţiunile climatice din Romînia"
(în două ediţii, 1900 şi 1906) de Alexandru Saabner Tuduri si „Hidroterapia medicală" de Gheorghe Baiulescu (1904).
Monografia lui Saabner Tuduri cuprinde date asupra apelor minerale şi staţiunilor balneo-climaterice cunoscute în vechea
Romînie, consideraţii geologice, botanice şi zoologice, ca şi aprecieri chimico-fiziologice, deosebit de importante.
Prin această contribuţie deosebită la dezvoltarea balneofizioterapiei în ţara noastră, Saabner Tuduri este considerat
părintele balneologiei romîneşti.
Cercetările ştiinţifice experimentale introduse de A. Theo-hari în Institutul de balneologie, creat pe lîngă Clinica de
terapeutică de la Spitalul „Brîncovenesc" şi şcoala lui au însemnat un salt calitativ în dezvoltarea balneologiei romîneşti
(1923).
 Colaboratorii lui A. Theohari, Gh. Băltăceanu, Petre Niculescu. Gh. Tudoranu, Gh. Nicolau, E. Cociaşu, au studiat în
laborator şi în clinică un mare număr de izvoare minerale romîneşti, stabilindu-le indicaţiile.
9
Atît Gh. Băltăceanu la Bucureşti, cit şi I. Enescu şi Gh. Tudoranu la Iaşi au acordat balneofizioterapiei un rol important
în cadrul terapiei complexe.
În 1931 a fost înfiinţată prima catedră de balneologie şi fizioterapie la Facultatea de medicină din Cluj, iar conducerea ei
a fost încredinţată lui Marius Sturza, elevul lui I. Hozan. Activitatea rodnică a lui Marius Sturza a dus la crearea în Ardeal a
unei valoroase şcoli de balneofizioterapie.
În 1935 ia fiinţă şi la Bucureşti Catedra de balneologie şi dietetică, condusă de Gh. Băltăceanu.
Trebuie să mai amintim Societatea de hidrologie şi climatologie, fondată în 1922, al cărui organ oficial era „Revista de
hidrologie şi climatologie", care a avut de asemenea un rol stimulator şi propagator al balneofizioterapiei în ţara noastră.
Stadiul actual în balneofizioterapia din R.P.R. Realizările înaintaşilor noştri se datoresc numai iniţiativei proprii şi ca-
lităţilor deosebite ale acestor oameni de ştiinţă.
Regimul burghez n-a înţeles şi n-a sprijinit această specialitate. Abia după 23 August 1944, partidul şi guvernul nostru au
creat balneofizioterapiei — devenită problemă de stat — condiţiile necesare de dezvoltare.
Încă din 1949 s-au înfiinţat catedre de balneofizioterapie la toate institutele de medicină din ţară pentru pregătirea
cadrelor medicale, a luat naştere Institutul de balneologie şi fizioterapie din Bucureşti, au trecut în patrimoniul obştesc toate
staţiunile balneare.
Institutul de balneologie şi fizioterapie, for metodologic-ştiinţific pentru reţeaua balneară, se ocupă cu studiul factorilor
naturali existenţi în ţara noastră, cu descoperirea de noi factori, precum şi cu îmbunătăţirea metodologiei terapeutice.
Orientarea actuală pavloviană, bazată pe concepţia materialist-dialectică, duce la fundamentarea ştiinţifică a balneo-
fizioterapiei prin stabilirea mecanismelor fiziologice de acţiune a factorilor fizici asupra organismului.
Dezvoltarea crescîndă a reţelei de balneofizioterapie impune formarea unui număr mare de cadre medicale superioare,
medii şi elementare.
În scopul acesta s-au înfiinţat şcoli speciale, în care se pregătesc teoretic şi practic viitoarele cadre necesare secţiilor de
balneofizioterapie din oraşe, staţiunilor balneare şi secţiilor de fizioterapie din spitale.
Viitorii asistenţi de balneofizioterapie vor trebui să-şi însuşească bine tehnica procedurilor, pentru a corespunde obliga-
10
ţiilor pe care le au pe linie terapeutică şi vor trebui să înţeleagă bazele terapiei cu agenţi fizici, în vederea unei corecte
aplicări.
De tehnica de aplicare depinde reuşita tratamentului.
Manualul de faţă vine în ajutorul cadrelor de tehnicieni, elemente de bază ale terapiei cu agenţi fizici.

LOCUL FIZIOTERAPIEI ÎN TERAPEUTICA

Pentru a putea înţelege locul pe care îl ocupă terapia cu agenţi fizici în cadrul terapiei generale este bine să ne reamintim
concepţia despre boală în lumina teoriei pavloviene.
Potrivit concepţiei lui Pavlov, boala este expresia dereglării interacţiunii normale dintre organism şi mediu.
Aplicarea teoriei nerviste în studiul bolilor a dus la elaborarea, de către elevii lui Pavlov, a concepţiei cortico-viscerale,
care a permis să se pătrundă în mecanismul apariţiei şi dezvoltării fenomenelor patologice existente în unele boli, ca: boala
ulceroasă, boala hipertonica etc. Cum reiese din această concepţie, cauza acestor boli rezidă în ciocnirea proceselor nervoase
care duce la formarea unor focare de excitaţie şi inhibiţie în scoarţa cerebrală, cu iradiere în centrii subcorticali. Ca o
consecinţă a acestora apar în organe sau sisteme diferite focare, care la rîndul lor devin o sursă de impulsuri patologice şi
întreţin starea de excitaţie şi inhibiţie stagnantă din sistemul nervos central. Acest fapt duce la fixarea reflexului patologic şi la
producerea bolii.
Încă de pe vremea lui Hippocrat exista părerea că organismul uman posedă forţe interne de apărare, care sînt puse în
acţiune atunci cînd el este afectat de boală.
Lui I. P. Pavlov îi revine meritul de a fi explicat mecanismul intim al acestor procese. În concepţia sa, factorul
determinant al bolii, provocînd tulburări în funcţia organelor şi sistemelor, determină în acelaşi timp şi punerea în mişcare a
sistemelor de apărare ale organismului.
 Toate aceste reacţii au luat naştere în procesul filogenetic şi reprezintă mecanismul de adaptare a organismului la mediu,
sub acţiunea coordonatoare a sistemului nervos central.
Ele se împart în patru grupe: reacţii de apărare, de adaptare, de compensaţie şi reacţii de regenerare funcţională şi
structurală.
11
Schematic se poate considera că acest lucru se realizează pe trei căi: calea nervoasă, calea neuroendocrină şi calea
umorală. Dintre ele, cea mai importantă este calea nervoasă, avînd la bază actul reflex.
Actul reflex, dezvoltîndu-se în sfera sistemului nervos vegetativ, ia la început aspectul de reflex necondiţionat. Arcul lui
poate fi închis în porţiunile inferioare ale sistemului nervos central, în centrii subcorticali sau în scoarţa emisferelor cerebrale.
Calea neuroendocrină poate să aibă două aspecte: neuro-adrenocolinergică şi neuroadrenocorticoidă.
Primul aspect este legat de creşterea cantităţii de adrenalină în mediul intern. Sub influenţa ei sînt stimulate cîteva
sisteme şi funcţii ale organismului (fagocitoză, hiperglicemie, mărirea activităţii cardiace), precum şi activitatea scoarţei
cerebrale, prin ridicarea tonusului substanţei reticulate.
Al doilea aspect este legat de mărirea producerii de hormon adrenocorticotrop. Acesta determină o acţiune stimulatoare
puternică asupra corticalei glandelor suprarenale, unde se formează două grupe de corticoizi de adaptare : glicocorticoizii
(cortizon, hidrocortizon) şi mineralocorticoizii (dezoxicorticosteron, aldosteron). Ambele grupe au o influenţă puternică asupra
unui număr de sisteme ale organismului cu rol însemnat în procesele de însănătoşire.
Calea umorală determină stimularea mecanismelor de însănătoşire prin intermediul metaboliţilor tisulari, vitaminelor,
substanţelor biologice active şi al produselor de descompunere.
Balneofizioterapia este terapia de stimulare şi reglare a mecanismelor sus-menţionate.
Factorii fizici naturali, fiind în procesul evoluţiei excitanţi reflecşi pentru organism, se transformă în dezvoltarea
ontogénica în condiţionat-reflecşi. Ei constituie un tot unitar în dezvoltarea filoontogenetică şi acţionează în mod permanent
asupra sistemului nervos central prin intermediul aparatului receptor, dînd naştere unor mecanisme de reglare importante în
activitatea organismului. Dintre aceşti receptori, o importanţă deosebită o au cei cutanaţi, datorită proprietăţilor de recepţionare
tactile, termice şi dureroase, pe care le posedă.
Ca rezultat al activităţii vitale în organismul uman s-au dezvoltat nu numai aparate receptoare strict diferenţiate, ci şi
reacţii generale biologice pentru diferenţierea diferitelor
12
substanţe chimice. Acest lucru are o mare importanţă în balneologie. Organismul este capabil să deosebească substanţele
chimice şi chiar izotopii lor.
Fiziologia modernă consideră că la baza mecanismului de acţiune a factorilor naturali (nămol, ape minerale, climă) stau
reacţiile reflexe.
Procesele umorale sînt momente foarte importante ale acestor mecanisme.
Acţiunea factorilor balneari asupra organismului are un caracter fazic. Se disting o fază reflexă complexă şi una neu-
rochimică, urmată de o perioadă de postacţiune.
Faza reflexă complexă cuprinde reacţii reflexe necondiţionate şi condiţionate, precum şi toate transformările legate de
ele.
Faza neurochimică începe o dată cu pătrunderea în mediul lichid al organismului a substanţelor caracteristice factorului
utilizat sau a derivatelor lor şi se prelungeşte atît timp, cît în mediul lichid circulă aceste substanţe.
În decursul fazei neurochimice iau naştere procese legate în primul rînd de sistemul vascular.
Organismul supus acţiunii factorilor balneari se comportă conform legilor generale de fiziologie.
Unul şi acelaşi excitant balnear poate să fie slab sau puternic, depinzînd de starea funcţională a organismului.
În terapeutica balneară, la interpretarea mecanismului de acţiune a factorilor balneari trebuie să ţinem seama de două
elemente: mecanismele fiziologice generale şi acţiunea specifică a excitantului.
Factorii balneari, ca excitanţi fizici, se caracterizează printr-o serie de proprietăţi: temperatură, caractere mecanice,
chimice etc. Ei acţionează asupra organismului, care răspunde printr-o serie de reacţii de adaptare (schimburi metabolice,
dilatarea vaselor cutanate, sudaţie, mărirea frecvenţei respiratorii etc).
I. P. Pavlov a arătat că dintre terminaţiile foarte diferite ale nervilor centripeţi, unele sînt specifice, corespunzînd
terminaţiilor organelor de simţ şi specializate fiecare faţă de excitantul ei chimic sau fizic.
 Factorilor balneari şi mai ales unora dintre ei, cum sînt apele minerale, nu le pot corespunde pentru toate elementele
terminaţii nervoase specifice.
Totuşi, în funcţie de caracterele lor fizico-chimice aceste ape pot fi reunite în anumite grupe, care au o acţiune oarecum
specifică asupra organismului.
13
Unele ape minerale introduse în tubul digestiv măresc posibilităţile ţesuturilor de a fixa calciul, altele, dimpotrivă, scad
aceste posibilităţi.
Terapia cu agenţi fizici naturali face parte din terapia biologică. Ea nu acţionează etiologic asupra bolilor, ca terapia
medicamentoasă, ci acţionează asupra mecanismelor fiziopatologice de producere a lor.
Balneofizioterapia este deci o terapie patogenică şi uneori simptomatică. Boala, după cum se ştie, are un caracter general,
deci şi tratamentul va fi general şi nu local.
Un merit deosebit ce-i revine balneofizioterapiei este acela că se adresează bolii şi în faza de predispoziţie, în sensul că
poate influenţa terenul. Este deci pe lîngă terapie cu caracter curativ şi o terapie cu caracter profilactic.
Totuşi, terapia cu agenţi fizici nu poate fi ruptă din cadrul terapiei generale, mai ales în cadrul fazei funcţionale a bolii.
Tratamentul igieno-dietetic, medicamentos şi chiar chirurgical se vor asocia în funcţie de forma, evoluţia şi stadiul bolii.
Balneofizioterapia ocupă un loc important în cadrul terapiei generale, mai ales ca terapie preventiv curativă în stările
preclinice, patogenic-curativă în afecţiunile cronice şi de refacere în stările de convalescenţă.

DEFINIŢIA ŞI DIVIZIUNEA FIZIOTERAPIEI

Fizioterapia, în înţelesul larg al termenului, este o ramură a medicinei generale, care foloseşte în scop terapeutic agenţii
fizici naturali sau artificiali.
Varietatea mare a acestor agenţi fizici, modul lor diferit de aplicare şi de acţiune au făcut ca să se desprindă în timp, în
cadrul acestei specialităţi, o serie de ramuri a căror dezvoltare a atins în anumite perioade istorice un nivel important.
Astăzi sînt cuprinse în fizioterapie următoarele ramuri speciale: electroterapia, hidrotermoterapia, masajul şi mecano-
terapia, kinetoterapia şi gimnastica medicală, balneoterapia, helioterapía şi talasoterapia, climatoterapia, pneumatoterapia şi
inhalaţiile.
Definiţia şi obiectul acestor ramuri vor fi descrise pe larg la fiecare capitol în parte.
În afară de înţelesul larg al termenului de fizioterapie mai există şi un înţeles restrîns. Astfel sînt incluse în cadrul
14
fizioterapiei toate procedurile care folosesc agenţii fizici artificiali (electricitate, apă, masaj etc.); în balneoclimatoterapie
toate procedurile care folosesc agenţii fizici naturali.
La început, balneologia avea un sens şi mai restrîns limitîndu-se la „învăţătura despre băi". Astăzi, balneoclimatolo-logia
nu se ocupă numai cu băile, ci cu toţi factorii din staţiunile balneoclimatice folosiţi în scop terapeutic (ape minerale, nămoluri,
climă).
Aceşti factori trebuie bine cunoscuţi din punct de vedere al originii, compoziţiei chimice, al posibilităţilor de captare,
transport, condiţionare, îmbuteliere şi utilizare, al tehnicii balneare etc.
Aceasta face ca balneologia să aibă o sferă largă de acţiune, fiind strîns legată de o serie de specialităţi cum sînt
hidrogeologia, chimia, balneotehnica, microbiologia, climatologia.
Eficacitatea acestei terapii este în funcţie de o bună cunoaştere şi manipulare a factorilor naturali. De aceea, balneologia
cere un studiu complex şi vast, depăşind prin aceasta celelalte ramuri ale fizioterapiei.
15
 II. ELECTROTERAPIA
DEFINIŢIE, DIVIZIUNE
Electroterapia este acea parte a fizioterapiei, care studiază utilizarea acţiunii diverselor forme ale energiei electrice asupra
organismului, cu scop curativ sau profilactic.
Aplicarea energiei electrice se face, fie direct prin curentul continuu sau alternativ şi derivatele lor, fie indirect, trans-
format în alte forme de energie, ca cea radiantă, calorică sau luminoasă.

A. CURENTUL ELECTRIC CONTINUU

1. CURENTUL GALVANIC
Prin curentul electric înţelegem o deplasare de sarcini electrice de-a lungul unui conductor*, adică o scurgere de elec-
troni. Dacă sensul de deplasare al electronilor este acelaşi menţinîndu-se la o intensitate constantă, este vorba despre un curent
continuu constant.
Intensitatea curentului poate să varieze crescînd cu valori pozitive de la intensitatea zero pînă la un maxim şi apoi
descrescînd. Curentul continuu, a cărui intensitate este în creştere progresivă de la valoarea zero pînă la o valoare anumită
poartă numele de curent continuu ascendent. Descreşterea valorilor intensităţii de ia o cifră oarecare pînă la zero dă naştere
unui curent continuu descendent.
Dacă intensitatea curentului continuu creşte şi descreşte în mod ritmic, reprezentarea grafică a variaţiei valorilor
intensităţii in unitate de timp va fi o linie curbă ondulatoare, iar curentul se numeşte curent variabil.
* Conductor electric este un corp prin care poate să treacă un curent electric continuu. Se deosebesc conductoare metalice (de gradul I). prin care
curentul trece fără să provoace reacţii chimice; conductoare electrolitice (de gradul II), soluţii de acizi, baze sau săruri ; în ele are loc o electroliză prin trecerea
curentului şi conductoare gazoase (de gradul III). în conductoare metalice, curentul consistă numai în mişcarea electronilor, iar în celelalte două categorii, în
mişcarea ionilor şi a electronilor.

Întreruperi bruşte ale acestor patru forme ale curentului continuu determina forme derivate care pot să fie urmărite pe
figura 1.

Fig. 1. — Diverse forme de curent continuu:

a — constant; b — ascendent ; c — descendent; d — variabil ; e —
constant întrerupt; ; f — ascendent întrerupt; g — descendent întrerupt; h —
variabil întrerupt.

Curentul continuu este una din formele energiei electrice

foarte frecvent utilizată în terapeutică. Întrebuinţarea curentului
continuu în medicină aminteşte de numele lui Galvani care încă
în secolul al XVIII-lea a făcut experienţele sale renumite cu
acest curent. Aplicarea în terapeutică a curentului continuu se
numeşte galvanizare.
Metodele de producere a curentului electric continuu sînt diferite. Printre acestea amintim:
a) metode chimice: pile electrice (elemente voltaice, elemente Leclanché umede şi uscate, elemente Danieli, elemente
Weston neutre sau acide);
b) metode mecanice: dinam generator cu motor; convertizor cu dinam ;
c) metode termoelectronice: redresoare termoionice, electronice, cu semiconductori, cu arc în gaze rarefiate, electrolitice
şi cu cristal,
 a) Metode chimice. La nivelul de contact între două metale diferite se naşte o diferenţă de potenţial electric denumită
forţă electromotoare de contact. Această diferenţă de potenţial este extrem de mică şi diferă de felul metalelor utilizate şi de
condiţiile mediului în care se lucrează.
Acest potenţial electric devine cu mult mai mare, crescînd în unele cazuri de mii de ori, atunci cînd metalele sînt
introduse în soluţii apoase acide. în această situaţie, forţa electromotoare devine utilizabilă pentru diferite scopuri în industrie,
radiofonie, medicină etc.

Fig. 2. — Pila voltaică.

A _ electrod de zinc; B — electrod de cupru.

Pila Volta (fig. 2) a fost primul care a reuşit să producă curent electric continuu cu
metode chimice. El a folosit pentru aceasta ca electrozi o bară de zinc şi una de cupru,
pe care le.a introdus într-un vas izolat în soluţie diluată de acid sulfuric. Prin legarea cu
un conductor a capetelor exterioare ale barei de zinc cu cea de cupru s-a creat între
capetele libere ale electrozilor o diferenţă de potenţial egală cu 0,9 V. Diferenţa de
potenţial electric, creată astfel între barele de cupru şi zinc, care în mediul uscat era de
numai 0, 00003 V, în soluţie apoasă acidulată creşte de 3000 ori.
Forţa electromotoare a curentului continuu, care circulă prin conductor, se menţine atîta timp cît circuitul este închis. La
întreruperea contactului, neexistînd nici un fel de deplasare de electroni, nu se poate înregistra devierea acului unui voltmetru
intercalat. Acest fel de generator de curent electric poartă numele de pilă electrică sau element voltaic. Dintre metodele
chimice, acesta este cel mai simplu sistem de a obţine o deplasare de electroni de-a lungul unui conductor.
Producerea curentului electric se bazează pe reacţiile chimice survenite între soluţia de acid sulfuric şi electrozii introduşi
în vas. Soluţia de acid sulfuric se disociază electrolitic în ioni de H + şi radicalul SO42– . Reacţiile chimice au loc între ionii din
soluţie şi ionii de cupru şi zinc. Aceste reacţii chimice determină o eliberare de ioni cu semne diferite, care se acumulează la
nivelul electrozilor şi se creează în consecinţă între cei 2 electrozi o diferenţă de potenţial. Surplusul de electroni negativi de la
nivelul catodului, pentru a ajunge la anod cu scopul restabilirii stării de echilibru electric, îşi alege calea conductorului de
gradul I (firul de metal) în locul soluţiei electrolitice care este un conductor de gradul al II-lea.
Astfel, pe firul metalic (conductor) care uneşte cei 2 electrozi vor circula electroni dinspre catod spre anod, deci va
apărea un curent electric care curge într-un singur sens.
După un anumit timp de funcţionare a pilei voltaice se formează noi reacţii chimice în jurul electrozilor, care generează o
nouă forţă electromotoare contrarie celei existente şi care este în măsură să micşoreze sau chiar să anihileze diferenţa de
potenţial iniţial formată. Acest fenomen, care împiedică generarea de curent continuu şi care se întîmplă la nivelul electrozilor,
poartă denumirea de polarizare. Din cauza fenomenului de polarizare, elementele voltaice nu pot să debiteze timp îndelungat
curent electric de aceeaşi intensitate. Pentru înlăturarea acestui inconvenient se folosesc diferite sisteme depolarizante.
Elementul Leclanché este construit pe acelaşi principiu ca şi cel voltaic. Are electrodul negativ din zinc amalgamat, cel
pozitiv din cărbune de retortă, plasat în centrul unui vas poros de argilă, umplut cu granule de bioxid de mangan (MnO2) şi
cocs, cu rolul de depolarizare. Electrolitul este o soluţie apoasă de clorură de amoniu (ClNH 4).
Elementul Leclanché, deşi este polarizabil, nu poate fi utilizat în continuitate timp îndelungat, ci numai intermitent,
deoarece are nevoie de timp pentru ca să se poată regenera. Există elemente Leclanché umede (cele descrise mai sus) şi uscate.
În acestea din urmă, electrodul pozitiv este format dintr-o vergea de cărbune de retortă, care este înconjurată de un săculeţ cu
bioxid de mangan (MnO2). Electrolitul este clorura de amoniu (ClNH4); încorporată într-un gel de agar-agar sau amidon. Mai
multe elemente de acest fel la un loc constituie ceea ce cunoaştem sub denumirea de baterie de buzunar. Forţa electromotoare a
unui astfel de element este de 1,45 V.
Elementul Daniell are anodul format dintr-o placă de zinc amalgamat în soluţie de sulfat de zinc (SO4Zn), iar catodul o
placă de cupru (Cu) în soluţie de sulfat de cupru, despărţite între ele printr-un perete poros. La electrodul de zinc se generează
o diferenţă de potenţial de 0,51 V, iar la suprafaţa de contact a electrodului de cupru o diferenţă de potenţial de 0,60 V. Forţa
electromotoare a întregului element este deci de 1,11 V. Acesta este un element nepolarizabil, care se utilizează în special în
laboratoare la determinarea potenţiometrică a pH.
Pila cu bicromat are anodul format din două plăci de cărbune, iar catodul dintr-o placă de zinc. Electrolitul este o soluţie
acidă de bicromat de potasiu. Forţa ei electromotoare este de circa 2 V.
Pila Latimer-Clark este tot o pilă electrică, care însă nu se utilizează în practica de toate zilele pentru energia electrică
debitată ca forţă energetică, ci este o pilă-etalon. Are electrodul negativ din zinc amalgamat, cel pozitiv din mercur acoperit cu
o pastă de sulfat mercuros, iar electrolitul este o soluţie saturată de sulfat de zinc (SO 4Zn). La temperatura de 15° are o forţă
electromotoare de 1,4328 V.
 Elementul Weston este tot o pilă-etalon, în care elementele active sînt cadmiul şi mercurul şi care oferă o forţă
electromotoare constantă. Polul pozitiv are mercur acoperit cu o pastă de sulfat mercuros (SO 4Hg2) şi sulfat de cadmiu
(SO4Cd), iar polul negativ este un amalgam de cadmiu acoperit eu un strat de cristale de cadmiu. Electrolitul este format din
cristale de sulfat de cadmiu şi soluţie saturată de sulfat de cadmiu. Electrozii sînt de platină. Forţa electromotoare debitată la
temperatura de 20° este de 1,01839 V. Există tipuri neutre şi tipuri acide. Cele acide au sulfatul de cadmiu dizolvat în acid
sulfuric n/l ; ele sînt mult mai constante decît cele neutre.
Acumulatorii electrici sau pilele electrice secundare sînt generatori de curent continuu, care sînt de tip special, deoarece,
deşi bazaţi pe reacţii chimice, nu eliberează energie electrică decît după ce au fost încărcaţi cu curent electric.
Principiul de funcţionare este uşor de înţeles prin exemplul următor: prin introducerea a 2 electrozi identici de platină
într-un vas cu soluţie de sulfat de cupru nu se obţine nici o forţă electromotoare, în prima fază a
experienţei conectăm electrozii la o sursă de curent continuu şi vom constata că în interiorul
vasului se întîmplă o serie de reacţii chimice datorită curentului electric. Deconectînd electrozii
de platină de sursa de curent continuu şi închizînd ulterior circuitul constatăm de data aceasta
prezenţa unui curent electric continuu între capetele electrozilor de platină, în faza a doua s-a
produs deci fenomenul invers, adică prin reacţii chimice se produce curent electric.

Fig. 3. — Acumulator.

Există două tipuri de acumulatori, unul acid şi altul alcalin.

Un acumulator acid (fig. 3) se compune dintr-un vas de sticlă, ebonită sau alte materiale sintetice dielectrice şi
neatacabile de acizi, avînd electrozii din plăci de plumb antimoniat în formă de fagure, în ale căror depresiuni este substanţa
activă (oxidul de plumb). Electrolitul este o soluţie de acid sulfuric (SO 4H2) cu densitatea de 1,18.
Constantele acumulatorului sînt: capacitatea lui, care este cantitatea de electricitate pe care poate să o debiteze
acumulatorul pînă la limita permisă pentru descărcare şi se exprimă în amper, oră. Capacitatea depinde de numărul şi mărimea
plăcilor polare. A doua constantă este forţa electromotoare, care este dată de diferenţa de potenţial între borne şi se măsoară în
volţi. Un element de acumulator are în medie o forţă electromotoare de 2,5 V.
Acumulatorul alcalin, de construcţie ceva mai recentă, are ca masă activă pozitivă hidroxidul de nichel, ca masă activă
negativă fierul spongios, iar ca electrolit o soluţie de hidroxid de potasiu. Forţa lui electromotoare este de 1,5 V. Avantajele pe
care le prezintă faţă de cel precedent sînt: inerţie mai bună, durabilitate mai mare, suportare mai uşoară a unei suprasarcini sau
a unei scurtcircuitări, întreţinere mai uşoară şi lipsită de pericole, funcţionalitate bună, atît la temperaturi scăzute, cît şi la cele
ridicate. Aceste calităţi ale acumulatorilor alcalini au determinat utilizarea lor pe scară largă.
b) Metode mecanice. Dinamul este o maşină electrică generatoare, de curent continuu, care transformă energia mecanică
a unui motor (cu aburi sau combustie internă) în energie electrică. Principiul de funcţionare constă în producerea unui curent
electric într-un conductor care străbate un cîmp magnetic. În forma lui cea mai simplă, dinamul este alcătuit dintr-un
electromagnet puternic, între polii căruia se roteşte un conductor, format din mai multe spire electrice. Energia mecanică de
rotaţie este astfel transformată prin intermediul rotorului într-un curent electric care se captează la nivelul colectorului.
Convertizorul electric utilizat în fizioterapie este un aparat care transformă curentul electric alternativ în curent continuu.
în cazul nostru este vorba de un motor-generator, care transformă curentul alternativ de 110—220 V de la reţea în curent
continuu de circa 40—50 V, prin intermediul energiei mecanice de rotaţie. Se compune dintr-un electromotor de curent
alternativ, care este cuplat pe acelaşi ax cu un generator de curent continuu, adică cu un dinam.
Curentul electric obţinut prin metodele mecanice este un curent pulsator, din care cauză, în mod obligatoriu, la aceste
sisteme se ataşează un filtru electric cu ajutorul căruia curentul devine un curent continuu constant. Filtrele electrice sînt
dispozitive care servesc pentru egalizarea intensităţii curentului pulsator produs de un dinam sau cel redresat din curentul
alternativ. Ele sînt alcătuite dintr-un seif (bobină) cu miez de fier şi 2 condensatori care sînt legaţi în paralel între cei 2
conductori (fig. 4).

Fig. 4. Filtru electric pentru curent continuu.

C — condensatori; S — bobine.

c) Metode termoelectronice. În ultimul timp redresarea curentului

alternativ prin convertizoare a fost înlocuită cu alte mijloace. Tehnica
modernă şi în special electronica a găsit posibilităţi avantajoase de
redresare a curentului alternativ sinusoidal de la reţea. Ele înlătură o serie
de neajunsuri pe care le-am găsit la sistemele mecanice (greutatea aparaturii, întreţinere dificilă şi permanentă, inconstanţa
curentului, manevrarea greoaie, deplasare anevoioasă a aparaturii etc.).
 Redresoarele moderne sînt sisteme complexe de ventile, respectiv de supape electrice, care permit trecerea curentului
electric numai într-un singur sens, fapt prin care putem transforma curentul alternativ
în curent continuu. Există mai multe feluri de redresoare.
Redresorul termoionic cu mercur şi supape cu gaze este folosit în special în
industrie şi radiologie, funcţionînd la tensiuni mari între 20 şi 700 KV şi intensităţi
mari.
Redresorul cu arc sau redresorul cu gaze rarefiate sau sub presiune este acela în
care există la catod un arc electric menţinut în permanenţă incandescent. Şi acest sistem
este utilizat mai ales în industrie.
Redresorul electrolitic este utilizat tot în industrie. Are electrozi de aluminiu în
soluţie alcalină şi nu lasă să treacă curentul prin elec-trolit decît într-un singur sens.
Funcţionează la tensiuni de 1 000 volţi.

Fig. 5 — Tub electronic (dioda)

F — filament ; P — placă; Ej, P, — surse de energie electrică.

Redresorul cu cristal este constituit dintr-un vîrf metalic în atingere cu un cristal de galena. Este folosit în special în
radiofonie şi funcţionează la tensiuni foarte mici de 0,1—2 V şi la intensităţi mici pînă la maximum 10 mA.
Redresoare electronice sînt lămpile (tuburile) cu placă filament, adică tuburile cu 2 electrozi (diode, duble diode,
kenotroane).
Tubul electronic (fig. 5) este compus dintr-un balon de sticlă, în care s-a făcut vid şi în care există un anod (o placă) şi un
catod (un filament), în formă de spirală. Filamentul este legat separat de o sursă electrică de joasă tensiune de cîţiva volţi. Pe de
altă parte, filamentul şi placa au legături cu o sursă de curent electric continuu.
Principiul de funcţionare al tuburilor electronice constă în faptul că lampa permite deplasarea electronilor între cei doi
electrozi numai într-un singur sens, totdeauna numai dinspre filament spre placă.
Orice metal încălzit emite electroni, numărul acestora fiind direct proporţional cu
temperatura şi invers proporţional cu presiunea mediului înconjurător, care se exercită
asupra metalului. În cazul tubului electronic, filamentul este acela care este încălzit şi
care degajă electroni ce plutesc în jurul lui. Atîta timp cît nu există nici o diferenţă de
potenţial între filament şi placă, aceşti electroni nu se deplasează. Legînd filamentul cu
polul negativ, iar placa cu polul pozitiv al unei surse de curent electric continuu
constatăm o diferenţă de potenţial între placă şi filament. Ea va face ca electronii care
au fost eliberaţi de filament să străbată cu uşurinţă vidul din tub şi să ajungă la placă,
fiind atraşi de aceasta prin încărcarea ei pozitivă. Această migrare de electroni între
catod şi anod dă naştere la un curent electric continuu.

Fig. 6 Sistem de redresare cu două diode.

F - filament; P — placă; T — transformator.

Încereînd să inversăm polii vom constata că nu se mai produce acelaşi fenomen. Electronii (—) din jurul filamentului nu
vor fi atraşi de placă, care este tot negativă, iar placa nu este in stare să libereze electroni nefiind încălzită, deci nu apare o
degajare şi deplasare de electroni.

Fig. 6 Sistem de redresare cu două diode.

F - filament; P — placă; T — transformator.

Dacă în loc de baterii cu curent continuu vom racorda dioda la o sursă de

curent alternativ, atunci cele 2 faze descrise mai sus se succed în mod ritmic.
Curentul alternativ îşi schimbă sensul de 50 de ori sec. deci filamentul şi placa
vor deveni alternativ pozitiv şi negativ tot de a-tîtea ori. Această alternanţă va
face ca electronii să se îndrepte spre placă în mod întrerupt numai în momentul
cînd este dată situaţia care permite trecerea electronilor.
O astfel de redresare cu o diodă simplă (fig. 6) oferă o redresare de 50
semiperioade. Semiperioadele negative nu se redresează (fig. 7).
Folosind 2 diode vom obţine redresarea ambelor semiperioade, deci o redresare ele 100 impulsuri, jumătate sinusoidale.
 Aceeaşi funcţie poate să o îndeplinească şi dioda bianodică, adică dublă diodă, (duodiodă) (fig. 8).

Fig. 7. Fazele de redresare a curentului electric.

CS — curent sinusoidal ; CI/2S — curent jumătate sinusoidal; CR — curent
redresat; CC — curent crenelat

Redresorii cu semiconductori sînt dispozitive de redresare, la care utilizăm anumite corpuri cu proprietăţi electrice deo
sebite, în funcţie de care sînt denumiţi: cu seleniu, cuproxid, germaniu sau siliciu.

Fig. 8. Sistem de redresare cu o dioda biauodica.

F—filament; PP — plăci; C1, C2 —
condensatori; S — bobina; T — bobina cu curent
alternativ.

1. Redresorul cu oxid de cupru (fig. 9). întregul dispozitiv constă dintr-o serie de rondele de cupru şi plumb între care
există un strat subţire de oxid de cupru. La părţile exterioare ale rondelelor există 2 rondele de alamă traversate de un şurub
transversal izolat, cu ajutorul căruia se strîng toate rondelele.
Între conductorul de cupru şi semiconductorul de oxid de cupru ia naştere un strat foarte subţire de circa 10 mμ cu o
rezistenţă

Fig. 9. Secţiune printr-un redresor cu dioxid de cupru: Fig. 9. Secţiune printr-un redresor cu dioxid cu seleniu:
1 şi 5 — rondele de aramă; 2 — placă de plumb; 1 — placă de fier nichel; 2 — strat de seleniu;
3 — stratul de oxid de cupru; 4 — placa de cupru; 3 — aliaj de bismut, staniu, cadmiu; 4 — rondele de
6 — şurub. alamă; 5 — şurub de legătură.
mare, numit strat de blocaj (baraj), care permite trecerea curentului numai într-un singur sens. Trecerea curentului electric este
posibilă numai în situaţia în care placa de cupru este negativă, iar placa de plumb este pozitivă, electronii deplasîndu-se în
acest caz dinspre cupru spre plumb. Redresorul cu oxid de cupru lucrează cu un randament mediu de 70% la tensiunea maximă
de 4—5 V şi la intensitatea de 0,05 A pentru fiecare cm2 de placă. Greutatea şi dimensiunile lui sînt toarte mici, iar durata de
funcţionare este de circa 15 ani.
2. Redresorul cu seleniu (fig. 10) are o structură asemănătoare cu cel de mai sus. avînd următoarele rondele: una din fier-
nichel, pe care se aplică un strat subţire de seleniu şi a doua dintr-un aliaj (bismut, staniu, cadmiu). Peste ele se presează
rondelele exterioare de alamă. Între stratul de seleniu şi cel de aliaj se formează stratul de blocaj. Redresorul cu seleniu
lucrează la sarcina de 50 mA pe 1 cm2 şi la tensiunea maximă de 18 V.
Avantajele mari ale semiconductorilor sînt: în primul rînd nu se sparg, nefiind din sticlă ca tuburile electronice, iar uzura
lor este incomparabil mai mică decît a altor redresoare. Dimensiunile şi greutatea mică permit construcţia unor aparate uşoare
şi mici cu randamentul mare. Toate acestea vor face ca în curînd să fie introduse pe o scară tot mai largă în construirea
aparatelor electromedicale.
Aparatura pentru curent continuu. Aparatele electromedicale, care ne furnizează diferite forme de curent electric

Fig. 11. Pantostat cu convertizor.

folosite în fizioterapie, se numesc pantostate. Ele sunt în măsură să debiteze curent electric de forme diferite, cum ar fi: curent
continuu, curent continuu întrerupt, curent modulat şi chiar curent alternativ sinusoidal şi faradic.
a) Pantostate cu convertizor (fig. 11). Prin a-vantajele pe care le prezintă, pantostatele au reuşit să înlocuiască pilele
electrice şi acumulatorii din fizioterapie încă de la sfîrşitul secolului al XIX-lea. Introducerea lor în terapie şi înlocuirea
surselor învechite de curent continuu a constituit un pas înainte din punctul de vedere al progresului tehnic. Primele pantostate
au fost cele cu motor generator (dinam). Acestea sînt de o construcţie robustă, cu greutate mare (circa 40—50 kg), destul de
uşor de manevrat. Ele produc pe lîngă curent continuu şi curent alternativ de tip faradic pentru galvanizări, faradizări.
cauterizări, endoscopii. Deşi nu produc curent atît de
constant ca elementele galvanice pe care le-au
înlocuit, din cauza avantajelor pe care le prezintă, ele
reuşesc să asigure şi astăzi tratamentul în serviciile
de fizioterapie din spitale, policlinici sau sanatorii
balneare.
b) Pantostate cu lămpi (fig. 12). De un tip ceva
mai nou sînt pantostatele cu lampă, care reprezintă un
nou pas înainte în rezolvarea problemei dificile a
generatorilor de curent continuu constant. Prin
descoperirea diodelor şi a dublelor diode reînvie
interesul pentru construirea de noi aparate electrice
de tratament şi diagnostic, cu atît mai mult, cu cît
aceste aparate prezintă şi o serie de avantaje faţă de
modelele anterioare.

Fig.12. Pantostat Siemens

 În primul rînd, convertizorul mare şi greu aici este înlocuit printr-o singură lampă, care îl face mai uşor, cu dimensiuni
mai reduse; are un dispozitiv de reglare a tensiunii, astfel că poate să fie racordat la orice tensiune de reţea (120— 250 V). Se
foloseşte pentru galvanizări, faradizări, endoscopii şi cauterizări.
Dimensiunile reduse dau posibilitatea să fie transportate cu uşurinţă la patul bolnavului şi nu are nevoie de o întreţinere
atît de minuţioasă ca pantostatele cu motor.
În primul rînd, convertizorul mare şi greu aici este înlocuit printr-o singură lampă, care îl face mai uşor, cu dimensiuni
mai reduse; are un dispozitiv de reglare a tensiunii, astfel că poate să fie racordat la orice tensiune de reţea (120— 250 V). Se
foloseşte pentru galvanizări, faradizări, endoscopii şi cauterizări.
Dimensiunile reduse dau posibilitatea să fie transportate cu uşurinţă la patul bolnavului şi nu are nevoie de o întreţinere
atît de minuţioasă ca pantostatele cu motor.
Tipurile mai recente de aparate electromedicale sînt diferenţiate şi nu mai debitează curent pentru endoscopie şi cau-
terizări, aşa cum erau modelele anterioare; tendinţa este să se specializeze numai pentru anumite forme de curent electric
utilizat în electroterapie. Aşa, de exemplu, galvanostatul (fig. 13) produce numai curent galvanic. Galvanofaradul produce
numai curent galvanic şi faradic.
c) Pantostate cu semiconductori (fig. 14). Pentru a reduce mai mult dimensiunile aparatelor de terapie, în ultimii ani au
început să fie fabricate pantostate mici, de dimensiunile unei cărţi, a căror greutate ajunge pînă la maximum 2—3 kg. Aceste
aparate au sistemul de redresare cu semiconductori. De semnalat este faptul că, deşi de dimensiuni mici, ele sînt în măsură să
debiteze curent continuu bine filtrat, curent neofaradic şi au posibilitate să moduleze aceste două forme de curent, deci au
capacitatea de a produce patru forme diferite de curent electric.
Pantostatele existente în secţiile de fizioterapie ale policlinicilor, clinicilor sau staţionarelor din oraşe şi staţiuni balneare
nu sînt toate de acelaşi tip, fiind fabricate la întreprinderi diferite şi în ţări diferite. Această mare varietate de tipuri de aparate,
care diferă între ele prin mecanismele de generare a curenţilor, prin varietatea formelor de curenţi, prin forma lor particulară şi
prin diferenţa pieselor de manevrare de la o masă de comandă la alta, îngreuiază expunerea şi ne determină să renunţăm la
descrierea amănunţită a unui singur tip de aparat mai frecvent întâlnit.
Vom încerca să găsim elementele comune pe care le au majoritatea aparatelor.
Plecînd de la cel mai simplu pantostat pînă la cel mai complicat vom găsi următoarele părţi componente, indispensabile :
I. Sistem de alimentare cu curent electric de la reţea (cordon, întrerupător).
II. Dispozitiv de redresare (convertizor, tub sau semiconductor).
III. Aparat de reglare a intensităţii (potenţiometru).
IV. Comutator pentru forma curentului (G — galvanic. F = faradic).
V. Aparat de măsură (mA).
VI. Sistem de racordare cu bolnavul (borne, cabluri, electrozi).

Fig.13. Galvanostat (sovietic).

 Fig.13. Gymnostat 404.

Fără aceste dispozitive elementare, care constituie un minim obligatoriu pentru un aparat electromedical de terapie, nu
poate să fie conceput nici un fel de pantostat. De remarcat că la toate pantostatele vechi sau moderne, ale căror tipuri şi forme
sînt diferite, vom regăsi aceste dispozitive. Aparatele noi sînt mult mai complexe, totuşi, toate piesele acestora pot fi încadrate
în cele 6 categorii enumerate.
I. Sistemul de alimentare. Alimentarea pantostatelor se face cu curent alternativ sinusoidal de 50 Hz, de 110—220 V de
la reţea, prin intermediul unei prize simple sau a unei prize speciale Schuko, în care, pe lîngă cele două fire de contact, există şi
al treilea fir, care face legătura cu pămîntul.
1. Cordonul este confecţionat din liţă simplă sau este un cordon special fabricat cu izolaţie de cauciuc sau plastic, care
conţine trei fire. Are un stecker la un capăt, iar cu celălalt capăt este legat direct de aparat.
2. Dacă nu există cordon cu 3 fire şi nici priză specială, care să asigure legătura cu pămîntul, este necesar să se lege masa
aparatului cu ajutorul unui conductor izolat de un calorifer, robinet sau direct cu pămîntul.
3. Schimbătorul de tensiune dă posibilitatea ca aparatul să fie utilizat, atît la tensiunea de 110 V. cît şi 220 V, majoritatea
sistemelor dispunînd şi de valori intermediare: 125, 150, 170, 220, 250 V. El este situat de obicei la spatele aparatului.
4. Siguranţa fuzibilă deschisă (cu lamă) sau închisă (cu buşon) împiedică trecerea unui curent electric de intensitate prea
mare, în aparat. Ea este de obicei situată în spatele aparatului, în apropierea schimbătorului de tensiune, lîngă locul de intrare a
cordonului de alimentare în aparat.
5. Întrerupătorul central al curentului electric de la reţea poate să fie basculant sau rotator. situat de obicei pe masa
(faţada) de comandă a aparatului, avînd de cele mai multe ori în apropiere şi o lampă mică semnalizatoare (13), care indică
starea de funcţionare sau repaus a aparatului. Aparatele moderne au întrerupătorul în directă legătură şi cu un stabilizator de
tensiune montat în aparat (4 a).
II. Sistemul de transformare-redresare. 6. Redresarea curentului de la reţea se face cu convertizor, lămpi sau semi-
conductori şi a fost expusă la capitolul redresoarelor. Acolo s-a vorbit şi despre celula de filtraj a curentului redresat.
7. Instalaţiile speciale şi complexe de generare a diverselor forme de curent electric fiind de domeniul electrotehnicii nu
vor fi expuse aici.
III.Dispozitiv de reglaj al intensităţii.
8. Dispozitivul prin care putem să reglăm intensitatea este potenţiometrul, care are capacitatea să crească sau să
descrească în mod lent intensitatea de la 0 la o valoare oarecare în cadrul unei limite maxime date. Limita maximă a intensităţii
la pantostate, variază de la aparat la aparat, ajungînd în general la circa 100 - 500 mA.
Potenţiometrele pot să fie liniare, ca la majoritatea pantostatelor cu motor generator sau circulare (rotatorii) cum sînt la
aparatele cu lămpi. Poate să existe un singur potenţiometru pentru toate formele de curent pe care le debitează un aparat sau
pot să existe tot atîtea potenţiometre cîte forme de curent debitează acel aparat.
Manevrarea potenţiometrelor liniare se face prin fracţionarea tijei cînd intensitatea creşte şi prin împingerea ei înapoi
cînd intensitatea scade. Potenţiometrele rotative se manevrează prin exercitarea unei mişcări circulatoare; de obicei, în sensul
mişcării acelor de ceasornic, cînd intensitatea creşte, iar la mişcarea inversă, ea descreşte.
Diviziunile şi cifrele din jurul butoanelor de comandă sau gradaţiile de pe tijele pantostatelor cu motor nu indică valoarea
mA, aceasta trebuind să fie urmărită pe miliamper-metru (11).
IV. Comutator pentru diverse forme de curent. Majoritatea pantostatelor existente în funcţiune în diverse servicii
de sănătate publică debitează curent continuu şi curent alternativ faradic.
 9. Pantostatele cu dinam au un singur comutator pentru curent galvanic (G), faradic (F) şi galvanofaradic (GF). Curentul
debitat pentru galvanizare (G), faradizare (F), endoscopii (F) şi cauterizări (C) se obţine de la borne diferite (GF), (E) şi (C).
Aparatele însă nu sînt standardizate, din care cauza pentru aceste forme de curenţi nu există un principiu comun de reglare, iar
aranjamentul butoanelor de pe masa de comandă diferă de la aparat la aparat. Unele aparate au un singur comutator, care dă
posibilitatea să se aleagă forma curentului solicitat conform unui indicator, altele produc numai unul sau două feluri de curent,
care se manevrează de la comutatoare separate (fig. 15).
10.Pentru reglarea frecvenţei impulsurilor curentului faradic există ciocănelul Wagner-Neef sau un buton special.
V. Aparate de măsură şi semnalizare.
11. Miliampermetrul nu lipseşte la niciun pantostat. Fără el nu se poate preciza intensitatea curentului continuu, care
străbate bolnavul. El este de obicei montat în centrul mesei de comandă a aparatului şi are 2 sau 3 scări pe acelaşi cadran.
12. Un comutator cu şunt ne ajută să putem schimba scara miliampermetrului după nevoie. De exemplu: 1,5—15— 75;
5—50; 12—16; 5—50—500; 150—1 500; etc.
Cifrele indicatoare maxime de pe cadranele miliampermetrelor sînt diferite ele fiind dependente de tipul de fabricaţie al
aparatului.
Unele aparate au şi un „buton de reglaj", cu ajutorul căruia putem readuce acul miliampermetrului la zero, atunci cînd
acesta se dereglează.
13. Lămpile semnalizatoare în număr de una sau mai multe la acelaşi aparat sînt plasate de obicei lîngă butoanele de în-
trerupere-pornire a diverselor forme de curent, ele indicînd debitarea acelei forme de curent la bornele aparatului. Dacă este o
singură lampă semnalizatoare, ea indică funcţionarea pantostatului.

Fig. 15. Pantostat Tesla

VI. Racordarea cu bolnavul. 14. Bornele. Pantostatele cu

motor şi unele cu lămpi au borne separate pentru curentul GF.
pentru endoscopii (E) şi cauterizări (C).
Tendinţa este să se reducă numărul bornelor, astfel că la
aparatele moderne există o singură pereche de borne, prin care se
recepţionează toată gama de forme de curenţi debitată de aparat.
15. Schimbătorul de poli este un comutator basculant sau
rotator, cu indicaţie dublă ± şi ± sau N şi W, care ne dă posibilitatea
de a schimba chiar în timpul procedurii polaritatea electrozilor de la
N (normal) la W (Wechsel = schimbat).

Fig. 16.Cablu cu clemă şi banană

16. Cablurile sînt nişte conductori de liţă cu diametrul de

1—1.5 mm, izolaţi în cauciuc sau masă plastică, de circa 1,5—2
m lungime, care au la un capăt o banană ce face
contactul cu borna aparatului, iar la capătul celălalt un sistem de
racordare cu electrodul (banană, clemă sau direct lipit de el)
(Fig. 16).
Clemele de fixare a electrozilor sînt în formă de gură de
crocodil şi au un şurub de strîngere, cu care se fixează pe plăcile
de plumb sau aluminiu.
Există şi cabluri bifurcate. Ele se folosesc atunci cînd tre-
buie să aplicăm concomitent 2 electrozi de acelaşi semn pe părţi
simetrice ale corpului, ca: ochi, urechi, membre superioare sau inferioare etc.
 17. Distribuitorul de curent este o piesă separată sau direct montată la pantostatele pentru băile 4-celulare (fig. 17). Cu
ajutorul lor se dirijează curentul şi sensul acestuia în
cele 4 vane separate, avînd posibilitatea de a distribui
curentul electric în diverse circuite sau de a schimba
sensul curentului.

Fig. 17. Pantostat pentru băile 4 — celulare cu distribuitor

de curent:
LA — mîna dreapta + sau – ; LB — piciorul stâng + sau – ;
RB — piciorul drept + sau – ; RA — mâna dreaptă + sau – .

Tot un distribuitor de curent există şi la baia

Stanger, unde electrozii laterali de căi buni pot să
primească sarcini electrice de semne diferite sau pot să
fie scoşi din funcţie atunci cînd se cere acest lucru.
18. Electrozii sînt piese care se aplică direct pe
tegument şi care pun bolnavul în legătură cu energia electrică ce vine prin cablu de la pantostat.
Ei pot să fie flexibili sau rigizi. Cei flexibili sînt confecţionaţi din foaie de plumb de 0,3—0,5 mm, de forme şi dimensiuni
diferite. Ei sînt maleabili şi se mulează exact pe tegument după forma regiunii pe care se aplică, încît acelaşi electrod se poate
utiliza pe diferite părţi ale corpului. Forma lor poate să fie rotundă, ovală, dreptunghiulară, pătrată, în formă de pelerină etc,
formă care se taie cu foarfecă, după nevoie.
Dimensiunile lor variază de la cea a electrozilor rotunzi, care sînt de circa 20 cm2, pînă la aceea a electrozilor mari de 600
2
cm . Indiferent de formă şi mărime trebuie să avem grijă ca la confecţionarea lor să rotunjim colţurile ascuţite.

Fig.18. Electrozi punctiformi auriculari cu arc flexibil de fixare.

Există şi electrozi semiflexibili, confecţionaţi din foi de

aluminiu de circa 0,2—0,5 mm, care au ele la început forma şi
dimensiunile stabilite de fabrică. Ei se pot îndoi destul de uşor,
aproape ca cei de plumb, însă nu cu aceeaşi uşurinţă pot să fie
readuşi la forma lor plană. Există electrozi speciali pentru
diverse regiuni, avînd forme şi dimensiuni aparte (frunte, ceafă,
faţă. tălpi, lombe, membre etc). Pentru a-şi păstra suprafaţa
netedă, plăcile mari de 20 × 30 cm sînt montate pe placaj.
Electrozii rigizi sînt confecţionaţi de obicei din cupru (de grosimea de 1 —1,5 mm) şi sînt nichelaţi sau cromaţi. Ei sînt
de obicei electrozi speciali, cu o suprafaţă de contact mică; astfel: rulou, electrozi punctiformi şi cei rotunzi pentru ochi, urechi,
nas sau electrozi dreptunghiulari îndoiţi pentru degete sau antebraţ (fig. 18).
Electrozii punctiformi şi rotunzi al căror diametru este cuprins între
10 şi 40 mm au posibilitatea să fie înşurubaţi la nişte minere sau la nişte
sisteme de fixare cu arcuri sau cu pîrghii mobile de plastic.
19. Stratul hidrofil. Indiferent care ar fi forma, dimensiunea sau felul
metalului din care este confecţionat electrodul nu este permis ca acesta să
ia contact direct cu tegumentul, deoarece provoacă arsuri ; este absolut
necesar ca electrodul să fie îmbrăcat într-o ţesătură hidrofilă. Deci, între
electrod şi tegument este obligatoriu să existe totdeauna un strat de o
grosime cît mai mare de material hidrofil. În unele cazuri vom utiliza
tifonul ca material hidrofil, în special pentru electrozii mici, punctiformi
sau rotunzi. Recomandăm ca el să fie pus în cel puţin 4—8 straturi. Un
singur strat subţire de tifon nu este recomandabil să fie utilizat pentru
aplicarea pe electrozi. Pentru electrozi mai mari vom întrebuinţa pînză,
finet sau mai bine material pluşat (frotir) sau flanelă, împăturite în 6—8
straturi.

Fig.19. Baie 4 – celulara.

 Subliniem faptul că una dintre modalităţile de a evita arsurile este tocmai utilizarea unui strat cît mai gros (10—20 mm)
de material hidrofil. Acest lucru este realizat la anexele aparaturii moderne, prin acoperirea electrozilor cu un strat de burete de
plastic microporos de 10—15 mm.
20. Fixarea electrozilor se face în general cu saci de nisip sau cu feşi de tifon (faşă cu ţesătură elastică), cu benzi de
cauciuc, sau cu sisteme de pîrghii cu articulaţii din plastic. Toate aceste sisteme sînt bune; recomandăm ca mai practic, uşor de
realizat şi cel mai rapid de manevrat, sistemul benzilor elastice de cauciuc cu butoniere, aplicabile cu multă uşurinţă pe toate
părţile corpului.
VII. Accesorii. 21. Pentru băile parţiale 4-celulare se utilizează vane speciale din faianţă, porţelan sau masă plastică,
prevăzute cu cîte o despărţitură laterală, în care se pune electrodul.
Există vane diferite ca formă şi dimensiune, pentru membrele superioare şi pentru cele inferioare (fig. 19). Cele de mîini
sînt aşezate pe nişte suporturi care permit mobilizarea vanelor la poziţia corespunzătoare membrelor superioare.
Un taburet rotativ permite aşezarea bolnavului la înălţimea dorită.
Electrozii sînt din cărbune de retortă de formă dreptun ghiulară, groase de 10 mm. Lungimea lor este de 200 mm pentru
băile de mîini şi 400 mm pentru cele de picioare.

Fig.20. Baie generaă electrică Stanger.

22. Baia generală electrică (Stanger) (fig. 20) este o

vană mare de lemn sau material plastic izolator, cu
dimensiunile interioare de 200 × 90 × 65 cm, prevăzută pe
pereţii laterali cu electrozi. Electrozii pentru baia generală
sînt din cărbune de retortă şi au dimensiuni mari, tapetînd
toţi pereţii vanei. Ei sunt acoperiţi cu material dielectric,
astfel că bolnavul este izolat şi nu poate să-i atingă.
Instalaţia este prevăzută cu electrozi suplimentari
mobili, care se pot introduce în vană, atunci cînd dorim să
facem tratamente numai pe anumite părţi ale corpului.
De cele mai multe ori, aceste băi sînt livrate de
fabrică împreună cu generatorul de curent şi cu
distribuitorul constituind un singur bloc.

Nu este recomandabil să se încerce improvizarea unei băi galvanice într-o vană obişnuită de fontă faianţată.

Fig. 21. Pantostat 560.

Efectele fizico-chimice ale curentului electric

continuu. Proprietăţile fizico-chimice ale curentului
electric se studiază amănunţit în capitolele de fizică,
astiel că aici vom tace numai o scurtă trecere a lor în
revistă. Vom încerca apoi să studiem efectele pe care le
produce curentul electric asupra organismului prin
prisma proprie-tăţilor lui biofizice şi biochimice.
Se cunosc următoarele efecte fizico-chimice ale
curentului electric continuu:
1. Efectul termic constă în producerea de căldură,
la trecerea, curentului electric printr-un conductor care opune o oarecare rezistenţă. Acest fenomen este cunoscut sub
denumirea de efect Lenz - Joule. Energia electrică, care se transformă în energie calorică, se măsoară în Joule şi este direct
proporţională cu rezistenţa conductorului (R), cu pătratul intensităţii (I) şi cu timpul (t).
Q (calorii) = R (ohmi)×I2 (amperi)×t (secunde) ×0,24.
Efectul luminos constă în faptul că un conductor cu o rezistenţă, supus curentului electric într-un anumit mediu gazos sau
în vid, produce lumină. Intensitatea luminii depinde de intensitatea curentului, de compoziţia chimică a conductorului şi de
rezistenţa lui electrică.
 Efectul termic, în practica de toate zilele este folosit pentru degajare de căldură, iar cel luminos prin becurile electrice
pentru iluminare.
2. Efectul termoelectronic constă în emitere de electroni la încălzirea unui filament (catod) într-un spaţiu închis, în care
este vid, atunci cînd în apropiere există un electrod încărcat pozitiv (anod), care captează aceşti electroni. Acest efect stă la
baza tuturor lămpilor electronice. Fiind cunoscut nu-l vom mai discuta.
3. Efectul magnetic, inducţia electromagnetică. Un curent electric continuu determină în jurul conductorului prin care
trece un cîmp magnetic, care deviază acul unei busole. Valoarea cîmpului magnetic realizat de un curent electric care trece
printr-un conductor depinde de forma geometrică a circuitului, de distanţa punctului faţă de circuit şi de intensitatea curentului.
Efectele magnetice ale curentului sînt strîns legate de inducţia electromagnetică, fenomen pe care-l găsim la baza
construcţiei electromotoarelor şi a diferitelor aparate electrice de măsură şi terapie.
4. Electroliza. Efectele curentului electric asupra lichidelor sînt diferite, în funcţie de compoziţia lor chimică. Lichide ca
apa distilată nu reacţionează cu nimic la introducerea a doi electrozi cuplaţi la o sursă de curent continuu. Dacă însă în această
apă dizolvăm substanţe cristaloide (acizi, baze sau săruri) vom constata că o parte din molecule se disociază în atomi, care se
încarcă cu electricitate, devenind ioni. Fenomenul poartă numele de disociaţie electrolitică, iar lichidul devine clectrolit (de
exemplu. ClNa = Cl– şi Na+).
Fenomenul se explică prin faptul că atomul de sodiu pierde un electron, rămînînd ionul de Na +, iar electronul pierdut este
luat de clor, care devine ion negativ de Cl–.
Dacă în electrolit, în care s-a disociat ClNa, introducem 2 electrozi legaţi de o sursă de curent electric, vom constata că
ionii pozitivi de Na+ (cationii) se vor îndrepta spre catod (pol negativ), iar anionii (Cl –) se vor îndrepta spre anod (pol pozitiv).
La nivelul electrozilor, fiecare din ionii amintiţi îşi pierd sarcinile electrice, devenind radicali activi, se combina cu apa şi
dau :
4Cl + 2H2O = 4HCl + O2 Na + H2O = NaOH + H
Oxigenul produs se degajă în dreptul anodului, iar hidrogenul se captează la nivelul catodului.
Fenomenul poartă numele de electroliză şi se conduce pe baza celor 2 legi ale lui Faraday*.
În cazul cînd între electrozii din experienţa de mai sus introducem un perete poros, semipermeabil. vom constata că
schimburile se întîmplă în ambele sensuri, fenomen explicabil prin osmoza electrică.
*1. Masa de substanţă M, depusă la electrozi este proporţională cu cantitatea de electricitate Q, care străbate electrolitul, adică cu intensitatea curentului
şi cu timpul (Q=It, adică : M = K ; Q, în care K este un coeficient numit echivalent electrochimic al substanţei care se depune.
2. Cantitatea de electricitate care depune un atom-gram de element cu valenţa n, este de n ori mai mare decît cea care depune un atom-gram de element
monovalent, adică: K = C · A / n , unde C este un coeficient de proporţionalitate, A este greutatea atomică luată în grame, K este cantitatea de electricitate, iar
n este numărul valenţelor elementului considerat.

5. Electroforeza constă în efectul curentului electric asupra soluţiilor coloidale. Particulele substanţei în stare coloidală
atrag sarcini electrice pozitive sau negative, în funcţie de natura substanţei. Dacă într-un vas cu perete poros despărţitor
introducem o soluţie coloidală, la închiderea circuitului constatăm după un timp o denivelare a suprafeţelor lichidelor din cele
2 compartimente. S-a produs în acest caz o deplasare de molecule prin peretele poros. Unele substanţe trec spre catod, altele
spre anod. Acest fenomen poartă denumirea de electroforeză. Deplasarea particulelor spre anod se numeşte anaforeză, iar
deplasarea lor spre catod este cataforeză. Fenomenul nu trebuie confundat cu electroliza, moleculele rămînînd intacte în cazul
electroforezei, aici neproducîndu-se disocierea lor electrolitică.
Efectele biologice şi fiziologice ale curentului electric continuu. În funcţie de gradul de conductibilitate electrică, cor-
purile se împart în bune conducătoare (de gradul I). corpuri cu conductibilitate ceva mai slabă — electroliţii (de gradul al II-
lea), semiconductorii cu conductibilitate aparte şi cele rău conducătoare sau dielectrice.
Corpul omenesc este considerat un conducător de gradul al II-lea (electrolitic), ţinînd seama de faptul că el conţine 70%
apă din greutatea lui, în care sînt dizolvate numeroase săruri, ceea ce constituie un mediu electrolitic foarte bun. Corpul
omenesc însă nu este un mediu omogen, care să permită trecerea uniformă a curentului electric. în virtutea anumitor legi fizice,
ci este un mediu heterogen, avînd nespus de multe elemente cu conductibilităţi diferite. Krîlova şi Simanko au reuşit să
determine diferite grade de conductibilitate electrică în corpul omenesc. Ei au împărţit ţesuturile şi organele în următoarele
grade de conductibilitate:

Gradul I Foarte buni conducători Sînge, limfă, lichidul cefalorahidian, corp vitros

Gradul II-lea Buni conducători Glande sudoripare, muşchi, ţesuturi subcutanate, organe interne
Creierul, măduva spinării, nervii periferici, glandele sebacee, oasele, stratul
Gradul III-lea Răi conducători
adipos subcutanat
Gradul IV-lea Foarte răi conducători Părul şi epiderma
 Pînă acum nu avem încă date absolut sigure despre aceea ce se întîmplă în microfiziologia celulară, atunci cînd celula
este supusă la o diferenţă de potenţial.
Plecînd de la celulă şi ţesutul intercelular, care este mediul în care trăiesc celulele, din punct de vedere electric trebuie să
semnalăm existenţa unei diferenţe de potenţial la nivelul membranelor celulare. Acest lucru este cunoscut sub numele de
biocurenţi, care pot să fie captaţi, amplificaţi şi înregistraţi la electromiograf, electrocardiograf, electroretinograf,
electroencefalograf etc.
Diferenţele de potenţial de la nivelul membranelor celulare determină buna funcţionalitate, atît a membranelor (permea-
bilitatea lor pentru diferiţi ioni), cît şi a întregii celule (metabolismul intermediar, energetic etc. al ţesuturilor, organelor).
Unii autori sînt de părere că tocmai această diferenţă de potenţial biologic, caracteristică tuturor vieţuitoarelor, determină
buna funcţionalitate a întregului organism. Dereglarea acestui echilibru electric condiţionează starea de funcţionare
necorespunzătoare a diverselor sisteme, aparate, organe.
Studiul biocurenţilor constituie un capitol special al electrofiziologiei şi nu va fi expus în cadrul electroterapiei.
Din punctul nostru de vedere interesează reacţia organismului la efectele curentului electric şi studiul fiziologic al
efectelor fizico-chimice produse în corp.
Am amintit că organismul este considerat un conducător de gradul al II-lea, deci trecerea curentului va determina la
nivelul lui o serie de schimbări şi anume: la nivelul electrozilor, efecte polare, în restul corpului, efecte interpolare.
Efectele polare se rezumă la modificările survenite la locul de contact al tegumentului cu electrodul. Ele depind în primul
rînd de calitatea electrodului (forma, dimensiunea, compoziţia chimică), de calităţile curentului (intensitatea, direcţia, sensul,
densitatea şi durata) şi de anumite proprietăţi ale organismului (starea tegumentului, rezistenţa electrică, capacitatea,
conductibilitatea diverselor ţesuturi şi reactivitatea generală a corpului).
În caz de supradozare a curentului electric, efectele polare se traduc clinic prin fenomenul de arsură.
Efectele interpolare sînt acelea care se produc în interiorul organismului, în regiunea cuprinsă între cei doi electrozi. Ele
sînt cele mai însemnate efecte şi constau în procese de bioelectroliză, ionoforeză, electroosmoză, modificări de potenţial de
membrană, modificări de excitabilitate neuromusculară, efecte termice şi de inducţie electromagnetică, modificări în
compoziţia chimică a ţesuturilor.
Această delimitaie arbitrară (polar şi interpolar) este greu de determinat în practică, atunci cînd se lucrează la limita
fiziologică, deoarece efectele polare şi interpolare se manifestă concomitent, efectul total al curentului este suma celor două
efecte.
Din punct de vedere terapeutic contăm pe efectele interpolare, cele polare rezumîndu-se în special în cazurile patologice,
la arsuri.
Electroliza biologică este fenomenul de electroliză, care are loc în spaţii mici ale corpului omenesc, limitîndu-se la
deplasări de ioni în interiorul celulei şi în spaţiile intercelulare. Efectul elcctrobiologic constă în deplasarea cationilor şi a
ionilor de H+ spre catod şi deplasarea radicalilor metaloizi (anioni) şi a OH – spre anod. Ca fenomene secundare iau naştere
diverse reacţii chimice între ionii deveniţi atomi neutri. Prin deplasarea cationilor pozitivi spre catod şi a anionilor spre anod se
formează în apropierea electrozilor, paralel cu suprafaţa lor de contact a tegumentelor o concentraţie de sarcini electrice de
semn contrar cu electrodul. Aceste sarcini constituie în ţesuturi un electrod nou ,,virtual”, care va poseda la un moment dat o
diferenţă de potenţial egală cu a electrodului şi determină fenomenul de polarizare biologică asemănătoare cu polarizarea
elementelor voltaice.
Organismul nefiind o soluţie cristaloid omogenă şi avînd în compoziţia lui şi soluţii coloidale vom regăsi în el fenomene
de electroforeză (aneleetroforeză şi catelectroforeză) de electroosmoză, ca şi cele amintite, de ionoforeză, adică deplasarea de
ioni prin membrane semipermeabile celulare. Modificarea permeabilităţii membranelor celulare duce la rîndul ei la fenomene
secundare chimice.
S-a observat că în prezenţa sarcinilor negative, permeabilitatea membranelor celulare creşte, iar în prezenţa sarcinilor
pozitive ea scade.
Efectul termic nu este uniform în toate ţesuturile, fiind mai puternic în cele care opun o rezistenţă electrică mai mare la
trecerea curentului. El este mai intens la nivelul epidermei, a ţesutului celulogrăsos, la nivelul oaselor şi de-a lungul nervilor
periferici superficiali.
Efectele fiziologice. Modificările pe care le determină curentul continuu asupra diverselor sisteme şi aparate se pot
sistematiza astfel :
1. Tegumentul. Am amintit că primul strat al corpului este rău conducător de electricitate. Nu trebuie să uităm însă că
sîngele este un electrolit cu o conductibilitate foarte bună şi că în tegument există o reţea vasculară foarte bogată, în care încap
30% din cantitatea totală de sînge. De aici rezultă că la nivelul capilarelor şi venulelor tegumentare vor avea loc modificări
însemnate din punct de vedere electrolitic, electroosmotic, ionoforetic, electroforetic etc. Acestea se vor completa mai ales cu
modificări senzitive, care apar în reţeaua bogată a plexurilor nervoase cu care este dotată pielea.
 Modificările de la nivelul interstiţiilor aduc şi ele aportul lor pentru completarea tabloului. în tegument au loc reacţii
vasomotoare, caracterizate printr-o vasoconstricţie de scurtă durată, urmată de o vasodilataţie şi o hiperemie activă, manifestată
prin piele roşie-roză. caldă, mai accentuată la catod. Ea persistă cîteva ore, interesînd, atît vasele superficiale, cit şi pe cele
profunde. Vasodilataţia determină o activare a circulaţiei, avînd un rol trofic pentru ţesuturi.
Dacă procedura a fost generală, sub forma băilor 4-celulare sau mai ales a băii Stanger, se va produce o vasodilataţie
generalizată, care duce la o scădere a tensiunii arteriale.
Receptorii senzitivi din tegument înregistrează la aplicarea curentului electric continuu o senzaţie de furnicătură, care
creşte proporţional cu intensitatea curentului, transformîndu-se în înţepătură fină, apoi chiar în senzaţie de arsură, iar dacă mai
creştem intensitatea apare senzaţia de durere.
După mai multe şedinţe se constată o modificare în sensul creşterii pragului sensibilităţii tactile şi dureroase. Efectul
acesta analgezic ce se produce este mai accentuat la polul pozitiv, realizînd o hipoestezie sau uneori chiar o anestezie de scurtă
durată. Fenomenul are la bază modificarea excitabilităţii neuromusculare, care se numeşte electrotonus, puţind să îmbrace
aspectul de anelectrotonus sau catelectrotonus, în raport cu polul la nivelul căruia ia naştere.
Curentul de intensitate mare provoacă arsuri. Acestea prezintă caractere diferite, în funcţie de caracterul substanţei chi-
mice care se formează la cei doi poli. La negativ apare o arsură mare, cenuşie închisă, suplă, determinată de prezenţa hidroxi-
dului de sodiu (NaOH), iar la polul pozitiv o arsură de culoare brună închisă, provocată de acidul clorhidric (HCl).
2. Sistemul nervos reacţionează puternic la acţiunea curentului electric. Unii autori pretind că efectele asupra sistemului
nervos central depind de sensul de circulaţie a curentului în corp. Curenţii descendenţi, în care polul pozitiv este aplicat la cap
şi cel negativ la picioare, au efect sedativ, iar cei ascendenţi cu polaritate inversă au efecte stimulante, de excitare.
Sistemul neurovegetativ reacţionează în mod inconstant la aplicarea curentului în funcţie de polaritate, de locul de apli-
care, de predominanţa tonusului vagal sau simpatic al bolnavului.
Zona gulerului Scerbac (în regiunea cefei şi regiunea dorsală superioară) este regiunea electivă pentru influenţarea
sistemului nervos vegetativ.
Sistemul muscular şi nervii motori reacţionează împreună la excitaţiile curentului electric.
Pentru excitaţia motoare avem nevoie de curent continuu întrerupt. Forma pantei de creştere sau descreştere determină
efecte diferite asupra musculaturii striate sau netede. Cu cît panta de ascensiune a intensităţii este mai lentă, deci de durată mai
lungă, cu atît muşchiul sănătos nu va reacţiona prin contracţii ; în schimb, o creştere bruscă a intensităţii, ca şi o scădere bruscă
a ei, determină o contracţie musculară promptă.
Toleranţa la intensităţile mari depinde de panta de ascensiune a curentului. La o pantă de ascensiune lentă ajungem să
administrăm doze mari de curent, ţinînd seama de faptul că administrarea curentului sub această formă determină „aco-
modarea" la intensităţi crescute, fără ca să apară contracţia musculară.
În schimb, la creşteri şi descreşteri instantanee, cum este la impulsele rectangulare, vom obţine contracţii musculare chiar
la intensităţi mici.
3. Organele de simţ reacţionează specific faţă de curentul electric. Reacţiile vizuale (fosfenele sau senzaţii luminoase) pot
să aibă forma de puncte, bastonaşe, cercuri de culoare galbenă sau alte culori. Reacţiile auditive de obicei nu apar nici la
intensităţi mari. Dacă apar se manifestă ca fluerături, şuerături, sunete de diferite tonalităţi. Reacţia labirintică este ameţeala,
iar reacţia gustativă este aceea de gust metalic astringent, înţepător.
4. Aparatul cardiovascular. Am amintit că la locul de aplicare a electrodului apare o vasodilataţie. în baia electrică
generală apar efecte de vasodilataţie generală asemănătoare celor din hidroterapie. Sîngele fiind un bun conducător de elec-
tricitate în corp, cantitatea cea mai mare de curent va străbate corpul tocmai de-a lungul vaselor.
5. Tubul digestiv. Experienţele făcute arată o creştere a secreţiei gastrice la aplicarea curentului electric.
Tehnica de aplicare a curentului galvanic. În tehnica de aplicare a procedurilor de electroterapie trebuie să avem in
vedere : 1) bolnavul şi regiunea de tratat ; 2) aplicarea electrozilor şi legătura cu sursa ; 3) manevrarea aparatului.
1. Bolnavul va sta în poziţia cea mai relaxată şi mai comodă posibil, de obicei culcat pe o canapea de lemn, cu o saltea de
cauciuc îmbrăcată cu cearceaf curat. Folosim această poziţie ori de cîte ori ne va permite situaţia, chiar şi atunci cînd facem
ionizări pe suprafeţe mici.
Pentru băile parţiale, bolnavul va sta pe un scaun special de lemn, izolat electric de duşumea printr-o platformă de lemn.
Pentru baia electrică generală, bolnavul este culcat în vană specială. Pentru procedurile parţiale cu electrozi ficşi din plumb sau
zinc este necesar ca bolnavul să descopere părţile pe care se vor aplica electrozii. Trebuie evitat contactul direct care ar putea
să aibă loc între anumite părţi ale corpului şi calorifere, robinete de apă sau alte conducte care au legătură cu pămîntul, pentru
ca să nu dea posibilitate apariţiei unei scurtcircuitări.
Bolnavilor care fac pentru prima dată tratament electric li se va explica de asistenţi că procedura nu este periculoasă.
După aplicarea electrozilor acoperim bolnavul cu un cearceaf sau la nevoie cu o pătură.
 În tot timpul tratamentului, bolnavul va fi supravegheat şi întrebat de efectele subiective ale procedurii.
După procedură, tegumentul hiperemiat al bolnavului se va şterge cu un prosop curat, apoi se va pudra cu talc.
2. Electrozii vor fi aplicaţi totdeauna, fie numai prin intermediul unui strat hidrofil îmbibat cu apă, despre care s-a vorbit
(tifon, pînză, flanelă, frotir de 1 —1,5 cm grosime sau de preferinţă burete gros de 2 cm), fie prin intermediul apei în cazul
băilor electrice. Preferăm buretele de cauciuc poros, deoarece se adaptează mult mai bine pe neregularităţile tegumentului şi
este mult mai igienic, putîndu-se spăla cu uşurinţă.
Nu se va aplica niciodată electrodul de metal sau de cărbune direct pe tegument sau mucoase :
a) Electrozii solizi, confecţionaţi din foaie de plumb, trebuie să fie foarte bine neteziţi, ca să nu prezinte neregularităţi pe
suprafeţele lor, să nu aibă fisuri pe margini la locul în care se aplică clema şi să nu aibă nici un colţ ascuţit. Pentru a remedia
aceste inconveniente se taie cu foarfecă marginea an-fractuoasă (cu fisuri) a electrodului iar suprafaţa se netezeşte cu ruloul
metalic pe o masă netedă.
Mărimea electrozilor se va alege în funcţie de regiunea pe care se aplică şi de efectele de polaritate pe care le urmărim
(pozitive sau negative).
Există electrozi utilizaţi numai în cazuri speciale pentru anumite aplicaţii, ca pentru ochi (fig. 22), urechi, hemifaţă
(Bergonier) (fig. 23), ceafă şi dorsal superior (Scerbac), tălpi, palme, restul fiind foi dreptunghiulare de dimensiuni diferite, de
la 50 cm2 la circa .600 cm-. Vom alege forma şi dimensiunea în funcţie de locul unde se vor aplica.
La o galvanizare putem să aplicăm 2 electrozi egali sau unul mai mare şi altul mai mic. Este important acest lucru,
deoarece între electrozi egali puşi faţă în faţă. transversal pe o regiune oarecare a corpului (trunchi, coapsă etc), apare un cîmp
de acţiune electro-

Fig. 22 . Electrodul special pentru ochi. Fig. 23 . Hemimasca Bergonier

magnetic, ale cărui linii de forţă vor fi paralele, cu densitatea egală pe toată aria electrozilor. În acest caz acţionează ambii
electrozi la fel, metoda fiind denumită bipolară.
Dacă electrozii nu sînt egali, densitatea liniilor de forţă va fi mai mare în apropierea electrodului mic, care devine elec-
trodul activ; cel mare rămîne indiferent.
Pe acest principiu se bazează aplicarea dirijată a electrodului mic pe zonele pe care vrem să le influenţăm, fie cu polul
pozitiv, fie cu cel negativ, ştiind că există diferenţe între efectele celor doi poli. Această metodă este mai frecvent utilizată.
Alegerea stratului hidrofil se face în funcţie de dimensiunea electrodului. El va trebui să depăşească cu cel puţin 1—2 cm
marginile electrodului.
Kowarschik dă următoarele dimensiuni de pînză hidrofilă necesară pentru diverşi electrozi:
Pentru un electrod 6×8 cm este nevoie de o pînză de 26×42 cm.
Pentru un electrod 8×10 cm este nevoie de o pînză de 34×50 cm.
Pentru un electrod 12×17 cm este nevoie de o pînză de 44×66 cm.
Pentru un electrod 14×22 cm este nevoie de o pînză de 54×74 cm.
Bineînţeles că în practica de toate zilele, aceste cifre pot să fie rotunjite fiecare cu cîţiva cm în plus: 30×45, 40×50,
50×70, 60×80. Deşi dimensiunile par să fie cam mari, totuşi împăturite în cel puţin 4—6 straturi realizează o suprafaţă
 Fig.23. Banda elastică de cauciuc cu butoniera pentru fixarea electrozilor.

corespunzătoare cu a electrodului respectiv şi o grosime de circa

1,5—2 cm.

Acest material hidrofil (şerveţele sau prosoape pluşate) se înmoaie în apă călduţă, se stoarce suficient, ca să nu se mai
scurgă apă din el şi se aplică pe regiunea solicitată, întins, în aşa fel ca să nu facă cute. Deasupra se pune electrodul de plumb,
care se acoperă cu o pînză cauciucată izolatoare, care va depăşi suprafaţa stratului hidrofil. Se fixează apoi cu una din metodele
amintite (faşă elastică, bandă de cauciuc sau sac de nisip) (fig. 24). Preferăm fixarea cu benzile de cauciuc cu butonieră. Vom
verifica să nu existe nici un contact direct între piele şi clemele cu care este fixat cablul de electrod. Pentru siguranţă, în
cazurile în care clemele au o dimensiune prea mare şi comprimă tegumentul sau acolo unde părţi grele ale corpului (fese,
trunchi), în poziţie clinostatică, apasă puternic asupra clemei situată sub corp, intercalăm ca strat izolator o bucăţică de cauciuc
sau pînză cauciucată.
Materialul hidrofil va fi spălat cu apă caldă după fiecare întrebuinţare, iar la 2—3 zile va fi sterilizat prin fierbere.
Cauciucul microporos va fi bine spălat, cu apă caldă şi săpun,, după fiecare bolnav.
După aplicarea electrozilor facem legătura lor cu aparatul prin intermediul cablurilor, ale căror banane le introducem în
bornele aparatului în dreptul notaţiei G (galvanic) la semnul ( + ) şi (–).
b) În cazul băilor electrice 4-celulare, mediul mijlocitor între tegument şi electrodul de cărbune este apa. Vom introduce
cu un furtun apă de 34—38° în cele 4 vase (celule) ale băii. Se prescrie ca apa să fie la temperatura corpului sau ceva mai
ridicată, deoarece apa rece accentuează senzaţia neplăcută dată de trecerea curentului; în apa caldă, senzaţia aceasta este mai
slabă; din această cauză se indică temperatura de 37—38° atunci cînd dorim să lucrăm cu intensităţi mari.
Afară de aplicarea 4-celulară putem să facem aplicaţii 3-celulare, bicelulare sau unicelulare. În cazul din urmă este
nevoie să aplicăm un electrod de plumb pe o regiune oarecare a corpului (de obicei un electrod mare pe regiunea dorsală,
lombară, sacrată sau pe abdomen).
Mărimea suprafeţelor de contact a tegumentului cu apa poate să fie variată, prin cantitatea ele apă din vase. Dacă dorim
să avem un pol mai activ reducem la minimum cantitatea de apă din vana membrului asupra căruia vrem să acţionăm.
Sensul curentului poate să fie de multe feluri, în funcţie de următoarele racorduri :
— membrele superioare la acelaşi semn, membrele inferioare la semn contrar :
— membrele drepte la acelaşi semn, membrele stîngi la semn contrar ;
— 3 membre la acelaşi semn, 1 membru la semnul contrar ;
— 2 membre la acelaşi semn, 1 membru ia semn contrar ;
— 1 membru pozitiv, alt membru negativ.
Aceste aplicaţii de bază ale băilor 4-celulare, 3-celulare sau bicelulare totalizează un număr de 24 variante derivate prin
diferitele lor combinaţii posibile. Ele ne ajută foarte mult la alegerea celei mai eficace variante în tratament.
Dacă sensul curentului este craniocaudal, adică polul pozitiv la membrele superioare şi cel negativ la cele inferioare, ob-
ţinem un curent descendent. în situaţia inversă, adică polul pozitiv la picioare şi cel negativ la cap, obţinem un curent
ascendent. Unii autori au constatat că efectele acestor curenţi sînt diferite. Ele se pot rezuma astfel (Schnee) :
I. Curentul descendent: 1) activează aportul sanguin din circulaţia mică spre inimă: 2) accelerează fluxul venos din
plămîn şi extremităţile superioare: 3) creşte aportul sanguin arterial spre organele abdominale şi membrele inferioare. Creşte
tensiunea arterială.
II. Curentul ascendent: 1) activează circulaţia de întoarcere venoasă dinspre extremităţile inferioare şi din abdomen spre
inimă: 2) creşte aportul de sînge arterial spre plămîn şi extremităţile superioare ; 3) intensifică fluxul venos pulmonar.
Aceste acţiuni ale curenţilor ascendenţi şi descendenţi au un caracter general. În practica de toate zilele ne vom orienta şi
după felul de reactivitate a bolnavului.
Legăturile electrozilor cu pantostatul se fac prin cablurile care duc, fie întîi la distribuitor (ca la modelele mai vechi), fie
direct la bornele aparatului, în care este montat şi distribuitorul.
Controlăm personal prezenţa curentului în apă, introducînd mîinile (+ şi –), apoi oprim curentul de la aparat şi solicităm
intrarea bolnavului în baie. Bolnavul se aşază pe scaun, introduce întîi picioarele în vană, astfel ca apa să ajungă sub genunchi,
apoi membrele superioare, apa ajungînd pînă la jumătatea braţului. Se va indica bolnavului să stea liniştit. Încercarea de a
scoate vreun membru din apă duce la producerea unui şoc electric.
c) Baia electrică generală se face în instalaţia specială denumită baie Stanger. Se umple vana cu apă la 36—37° sau,
dacă dorim să lucrăm cu intensităţi mari, la 38—39°.
Posibilităţile de dirijare ale curentului sînt multiple, deoarece în pereţii vanei avem electrozi ficşi, care pot să primească
semne diferite sau pot să fie scoşi din funcţie. Există şi electrozi mobili, care se pot aplica între membrele inferioare sau între
membrele superioare şi corp, oferind posibilitatea de a acţiona ca într-o baie parţială.
Sensul curentului poate să fie dirijat descendent, ascendent, transversal sau în diagonală. Efectele curenţilor ascendenţi
şi descendenţi au fost descrise la băile parţiale şi în mare parte par să fie valabile şi aici.
Intensitatea cu care se lucrează este mare, ajungînd să înregistrăm la miliampermetru pînă la 1000—1200 mA. Se pare că
din cantitatea mare de curent, numai circa 1/3 trece prin corp, restul străbate numai apa.
După pregătirea băii controlăm, prin introducerea mîinii în baie. prezenţa curentului electric, apoi oprim aparatul şi
solicităm pe bolnav să intre în baie.
Pentru o mai mare eficacitate putem să adăugăm băii diverse ingrediente ca plante medicinale sau diverse produse
farmaceutice.
Acţiunea acestor băi se bazează pe efectul termomecanic al apei, pe cel electric al curentului, care trece prin apă şi corp,
şi pe cel chimic al ingredientelor farmacologice adăugate.
3. Manevrarea pantostatului. Indiferent de tipul pantostatului, pe care-l avem în faţă, va trebui să procedăm în felul
următor:
a) controlăm ca schimbătorul de tensiune (3) să fie la cifra care indică tensiunea de la reţea;
b) controlăm ca toate butoanele potenţiometrelor (8, 8G, 8F, 8C, 8E), comutatoarelor (9, 10) şi întrerupătorul (5) să fie
puse la zero;
c) controlăm legătura cu pămîntul (2) (separat sau prin priză);
d) controlăm ca legăturile dintre bolnav şi bornele (16, 17) aparatului să fie corect făcute :
e) introducem ştecărul cordonului dc alimentare în priză (1);
f) închidem circuitul cu întrerupătorul principal (5) al aparatului şi aşteptăm circa 30 de secunde (la pantostatele cu
lămpi). Constatăm aprinderea lămpii de semnalizare generală (13);
g) la pantostatele cu motor trebuie trasă tija motorului la maximum, pentru a da o turaţie corespunzătoare electromo-
torului;
h) tragem lent, progresiv tija G a potensiometrului liniar (8G) la pantostatele cu motor şi urmărim miliarnpermetrul (11),
care este pus pe scala cea mai mică prin comutatorul 12. La pantostatele cu lămpi răsucim cu prudenţă butonul
potenţiometrului (G) în sensul acelor ceasornicului. La unele aparate vom auzi o pocnitură scurtă, care este sunetul
întrerupătorului şi concomitent se aprinde o lampă de semnalizare. Urmărim pe miliampermetru (11) creşterea intensităţii;
i) luăm legătura cu bolnavul, întrebîndu-l de senzaţia pe care o are. Vom creşte intensitatea progresiv, lent, pînă la
miliamperajul indicat de prescripţia medicală. Uneori, însă, aceste intensităţi nu sînt suportate de bolnav, pentru care
motiv ne vom orienta după sensibilitatea individuală;
j) după ce am stabilit intensitatea punem ceasul semnalizator, cu scopul determinării duratei precise a tratamentului
prescris.
După scurgerea timpului indicat vom proceda cu multă atenţie. În primul rînd, la readucerea potenţialului la 0.
Reducerea intensităţii trebuie să fie făcută lent, deoarece o manevrare bruscă a potenţiometrului este în măsură să deter-
mine în corpul bolnavului un şcc electric, care influenţează nefavorabil procedura.
După readucerea lentă a potenţiometrului la 0 (zero) vom întrerupe circuitul general al aparatului şi apoi procedăm la
desfacerea electrozilor de pe tegumentul bolnavului. Ştergem tegumentul cu un prosop şi pudrăm zona tratată cu talc.
În cazul băilor 4-celulare, după readucerea la zero a potenţiometrului, bolnavul este invitat să-şi scoată membrele din
vane, le ştergem cu un cearceaf şi lăsăm bolnavul să se odihnească pe o canapea circa 10—15 minute. După baia generală
Stanger, bolnavul se odihneşte 15—20 de minute.
Tehnica specială de aplicare după regiuni. Felul în care se fixează electrozii şi stratul hidrofil pe tegument este comun
pentru toate regiunile şi a fost expus la capitolul corespunzător, încercăm să sistematizăm întreaga tehnică specială de aplicare
sub forma unor tabele sinoptice, în care să fie arătate posibilităţile de aplicare pe cele 5 regiuni ale corpului: cap, gît, trunchi,
perineu, membre.
 Aceste tabele cuprind: denumirea procedurii aşa cum apare ea în prescripţia medicilor, locul de aplicare şi dimensiunile
electrozilor în cm2, separat pentru anod şi catod, intensitatea curentului electric utilizat, exprimat în mA, şi durata procedurii,
precum şi diverse observaţii.
Tabelele sînt valabile în general atît timp cît medicul nu prescrie o aplicare specială de galvanizare. În legătură cu semnul
electrozilor s-a dat indicaţia locului unde se aplică anodul şi catodul, în legătură cu modul cel mai frecvent utilizat, dar există
foarte multe cazuri în care polii pot să fie schimbaţi. Această inversare a polilor depinde, în cazul ionizărilor, şi de
medicamentul pe care-l utilizăm. Specificăm acest lucru de ia început, ţinînd seama de faptul că în practica curentă nu se
foloseşte frecvent o simplă galvanizare, ci, de obicei, se preferă aplicarea unor medicamente pe stratul hidrofil, ca să fie
introduse în tegument cu ajutorul curentului galvanic (ionoterapie).
Totuşi nu trebuie să se uite că pentru urmărirea efectelor analgezice vom folosi următoarele reguli generale: anodul (+)
cu suprafaţă mai mică va deveni electrodul activ; electrodul indiferent va avea o suprafaţă mai mare, va fi legat la polul negativ
şi, pe cît posibil, va fi situat distal de anod, pentru obţinerea unui curent descendent sedativ.
În cazurile în care solicităm efecte de stimulare vom aplica electrozii în aşa fel ca să obţinem un curent ascendent.
A. Galvanizarea capului se efectuează în foarte multe afecţiuni ale diverselor organe situate la extremitatea cefalică.
Tehnicile utilizate pentru galvanizarea capului folosesc părţile nepăroase ale tegumentului, ca loc de aplicare. Suprafeţele
netede şi fără păr sînt destul de limitate la extremitatea cefalică, din care cauză avem numai unele locuri precise pe care putem
aplica electrozii de dimensiuni reduse. Acestea sînt : fruntea, regiunile occipitală, temporală, maxiliară şi orbitară.
În unele proceduri aplicăm ambii electrozi la cap, iar în altele numai electrodul activ este pus pe tegumentul capului,
electrodul negativ fiind aşezat pe o altă regiune a corpului, la distanţă mai mică sau mai mare (fig. 25).

Fig. 25. Galvanizare frontooccipitală (fixarea Fig. 26. Galvanizare transorbitooccipitală.

se face cu o bandă de cauciuc).

Fixarea electrozilor se face cu benzi elastice de cauciuc sau cu feşi elastice (vezi tabelul 1, cu tehnica de aplicare a
galvanizărilor pe regiunea capului).
Trebuie să dozăm cu mare grijă intensitatea curentului, în special la aplicaţiile transorbitare (fig. 26). Semnalăm şi
valorile intensităţilor pentru galvanizări şi ionizări transorbitare (tabelul II).
B. Gîtul este regiunea corpului prin care se fac toate legăturile nervoase, vasculare etc. ale extremităţii cefalice cu restul
corpului, deci constituie zona în care putem influenţa bine aceste elemente.
Galvanizarea şi ionogalvanizarea regiunii gîtului este des folosită în procesele dureroase cu etiologie reumatică sau de
altă natură, care interesează ţesutul celular subcutanat (celu-litele), grupele musculare ale regiunii cervicale şi cervicodor-sale
(mialgii, miozite), precum şi în afecţiunile nervoase (nevralgii şi nevrite), care apar independente sau coexistente cu procese
artrozice ale coloanei cervicale.
Nevralgiile şi nevritele plexului cervicobrahial nu sînt strict localizate numai în regiunea cervicală, ci ele interesează
toată zona senzitivă a rădăcinii nervoase afectate de la nivelul umărului şi membrului superior.
 Tehnica de aplicare a galvanizărilor in regiunea capului Tabelul 1

Un electrod: locul de aplicare şi Un electrod: locul de aplicare şi Intensitatea în Durata în

Nr. crt. Denumirea precedurii
suprafaţa în cm2 suprafaţa în cm2 mA minute

Transversal anteroposterior
1 Frunte 40–50 cm Occipital 40–50 1–6 2–10
(Frontooccipital)
Transversal laterolateral
2 Temporal 20 Temporal 20 2–4 3–6
(temporotemporal)

3 Frontosacrat Frunte 50 Lombosacrat 150–200 5–15 8–15

4 Transorbitooccipital Ochi, bifurcat Occipital 40–50 0,1–1 2–10

5 Transorbitomedular Ochi. bifurcat Dorsal 100–200 0,l–5 5–15

6 Auriculare Urechi, bifurcat Frunte, ceafă sau stern 50–100 0,5–3 5–10

7 Pe hemifaţă cu masca Bergonier Electrod special Dorsal 100–200 3–10 10–20

8 Preauricular Preauricular 20–40 Dorsal 200 1–10 10–20

9 Endonazal Electrod special în nas Occipital 50 0,1–2 3–5

10 Oculare Electrod pahar pe ochiul afectat Occipital 50 0,1–1 2–10

53
Tiroida, laringele, traheea, ganglionii submaxilari, sinusul carotidian, lanţul ganglionilor simpatici, sînt elemente care se
pot aborda prin curent electric atunci cînd este nevoie să tratăm direct diverse procese patologice ale lor sau să influenţăm
reflex la distanţă funcţionarea diferitelor organe.

Numărul şedinţei Intensitatea (mA) Durata (minute)

În scopul acesta întrebuinţăm electrozi mici, punctiformi sau
1 0,5 5 rotunzi, aplicaţi exact pe zona limitată pe care vrem să o influenţăm.
2 0,6 6
În majoritatea cazurilor, activ (cel mic) este aplicat pe regiunea
3 0,8 6
gîtului, iar electrodul al doilea este pus la distanţă. La stabilirea locului
4 1 6 pe care se aplică al 2-lea electrod ţinem seama de traiectul nervilor sau al
5,6,7 1 7 vaselor, alegînd o zonă distală pe traiectul corespunzător (plex
8,9 1,5 7 cervicobrahial. nerv frenic etc).
10,11,12 1,5 8
13,14,15 1,5 9
Deoarece galvanizările regiunii anterioare şi laterale ale gîtului dau
reacţii prompte şi uneori puternice prin influenţa sinusului carotidian, a
16,17 1,5 10
ganglionului stelat (simpatic mferior). asistentul trebuie să fie prezent în
18,19,20 2 10
tot timpul procedurii şi să supravegheze îndeaproape bolnavul. Pulsul,
respiraţia şi tensiunea arterială trebuie urmărite şi chiar înregistrate, spre a se putea observa reacţia bolnavului (tahicardie-
bradicardie, hipo- sau hipertensiune etc).
La bolnavii labili neurovegetativi este bine să efectuăm înainte de procedură cîteva probe funcţionale pentru determinarea
reactivităţii neurovegetative (simpaticotonie, vagotonie etc). Mărimea, modul de aplicare a electrozilor şi dozarea se pot vedea
în tabelul III.
C. Trunchiul prezintă cele mai întinse suprafeţe netede pe care pot să fie aşezaţi electrozi mari, din care cauză, în majo-
ritatea cazurilor, electrozii indiferenţi de 400—500 cm- se aplică pe trunchi.
Electrozii se pot aplica transversal şi anume: asupra toracelui; antero-posterior (dorso-sternal) sau latero-lateral; asupra
abdomenului: lombo-abdominal, lombo-precordial, dorso-pelvian etc.
Deşi suprafeţele cutanate permit aplicarea ambilor electrozi mari vom folosi şi în aceste cazuri un electrod ceva mai mic,
care este cel activ, pe care-l aşezăm pe locul în care dorim să obţinem efectul maxim.
Procedurile transversale pe torace sau pe abdomen se fac cu electrozi de 200- 400 cm2, intensitatea curentului putînd să
fie de circa 8—12 mA.
Aplicarea gulerului galvanic Scerbac este procedura în care, folosind un electrod în formă de pelerină care acoperă
regiunea cervicală inferioară şi legiunea dorsală superioară, influenţăm favorabil sistemul nervos vegetativ.
Electrodul inactiv de 500 cm2, de formă dreptunghiulară, se aşază pe regiunea dorsală-inferioară sau mai bine pelombe.
Tehnica de aplicare se poate vedea în tabelul IV.
D. Membrul superior. Multe din afecţiunile centurii scapulare şi membrului superior pot să fie tratate prin galvanizări şi
ionizări. în raport cu localizarea proceselor patologice şi de

Fig. 27. Galvanizare Fig. 28. Galvanizare longitudinală a

transversala a umărului. braţului.

faza lor de evoluţie, procedăm la felul de aplicare a curentului continuu.

În sindroamele de umăr dureros utilizăm o aplicare transversală cu doi electrozi egali, unul anterior, altul posterior, (fig.
27), intensitatea curentului va fi mică, durata maximă 15—20 de minute. Această procedură este preferată faţă de oricare alta,
mai ales în P.S.H., unde se poate aplica şi în faza acută.
Tehnica de aplicare a galvanizărilor în regiunea gîtului Tabelul 3
Inten- Durata
Un electrod: locul de Un electrod: locul de
Nr. Denumirea galvanizării sitatea în Observaţii
crt. aplicare şi suprafaţa în cm2 aplicare şi suprafaţa în cm2
în mA minute
1 Laterolateral Laterocervical 50 Laterocervical 50 5–8 8–10
Palme bilateral sau vană (e)
2 Cervico-palmar Ceafă 100 8–15 10–40
100
Se controlează pulsul în
3 Pe sinusul carotidian Punctiform pe sinus 4 Cervicodorsal 100 1–2 2–3
timpul procedurii
Unii dau pînă la 20 de
4 Tiroidă Pe tiroidă 10–20 Cervicodorsal 100 2–15 6–10
minute
5 Cervicosacrat Ceafă 100 Sacrat sau fesier 200 8–12 10–15

6 Cervicosternal Ceafă 50–100 Presternal 200–400 5–10 20–30

Longitudinal pe plexul
7 Ceafă 100 Faţa internă braţ 100 5–15 10–15
cervicobrahial
Punctiform 3—4 cm2 pe
8 Ganglion stelat Dorsal 100 0,5–2 1–3
ganglionul stelat

Tehnica de aplicare a curentului galvanic la trunchi Tabelul 4

Inten- Durata
Nr. Un electrod: locul de Un electrod: locul de
Denumirea galvanizării sitatea în Observaţii
crt. aplicare şi suprafaţa în cm2 aplicare şi suprafaţa în cm2
în mA minute
Transversal torace pentru Dorsal electrod longitudi-
1 Presternal 200–300 8–12 10–12
coloana vertebrală dorsală nal pe coloană 5×30 cm
Electrod special în formă de
2 Gulerul Scerbak pelerină pe ceafă – dorsal Lombar 500 8–15 15–20
superior 300
3 Precordial Precordial 100 Dorsal 300 1–5 10–15
4 Transabdominal Abdomen 200 Dorsal inferior 500 10–20 10–30
Pe suprafaţa abdominală Pe suprafaţa abdominală
5 Abdominal paraumbilical 8–15 10–20
200 200
6 Lomboplantar Lombar 500 Plantar 100 8–10 10–40
Transversal abdomen pentru
7 Lombosacrat electrod 7×45 Abdominal 400 10–20 10–30
coloana lombosacrată
8 Sacropubiene Sacru 300–400 Simfiza pubiană 100 5–15 10–20 Pentru vezica urinară
 Aplicarea unui electrod pe umăr se poate face în cazurile în care dorim să facem o galvanizare longitudinală de-a lungul
traiectoriei unui vas sau nerv (fig. 28). În cazul acesta, electrodul al doilea va fi pus pe antebraţ (fig. 29), palmă sau vom utiliza
o vană de mîini (fig. 30).
În leziunile localizate la nivelul antebraţului, cotului, braţului facem galvanizări transversale ale acestor regiuni, apli-cînd
cei doi electrozi paralel pe două feţe opuse ale regiunii.
Prin introducerea ambelor mîini în două vane ale băilor celulare, curentul va trece de-a lungul membrelor superioare,
interesînd şi regiunea cuprinsă între cei doi umeri. în cazul în care dorim ca sensul curentului să fie acelaşi în ambele braţe vom
intercala un electrod pe regiunea cervico-dorsală, pe care-l legăm la un pol, iar cele două vane se leagă la polul celălalt printr-
un cablu bifurcat (tabelul V).

Fig. 29. Galvanizare longitudinală Fig. 30. Galvanizare longitudinală

ceafă – antebraţ. antebraţ

E. Membrul inferior. Orientîndu-ne după numeroasele indicaţii ale galvanizărilor în afecţiunile aparatului locomotor al
membrelor inferioare ne putem da uşor seama de importanţa mare pe care o prezintă acest fel de tratament în ameliorarea şi
chiar vindecarea acestor procese. Nevralgiile, nevritele, mialgiile, artralgiile, ca şi parezele şi paraliziile constituie pe scurt
domeniul vast al aplicării galvanoionizărilor membrelor inferioare.

Tehnica de aplicare a galvanizărilor asupra membrului superior Tabelul 5

Nr. Un electrod: locul de aplicare şi Un electrod: locul de aplicare şi Intensitatea Durata în

Denumirea galvanizării
crt. suprafaţa în cm2 suprafaţa în cm2 în mA minute
1 Transversal umăr Anterior 150 Posterior 150 8–10 10–20
Faţa externă a membrului superior Faţa internă a membrului superior
2 Transversal întregul membru 10–12 8–15
5×45 5×45
Transversal pe
– braţ Faţa internă 50 Faţa externă 50
4–6 10–20
– cot Faţa internă 50 Faţa externă 50
3 4–6 8–15
– antebraţ Faţa internă 50 Faţa externă 50
4–6 10–15
– palmă Faţa palmară 50 Faţa dorsală 50
4–6 10

4 Băi 2–3–4–celulare În vane pentru mîini În vane de mîini, picioare 10–25 15–20
Longitudinale
5 umăr-mînă (antebraţ) Umăr 50 Palmă sau antebraţ 8–10 10–15
umăr-baie celulară Umăr 200 Vană de mînă 10–20 10–15
Longitudinal
6 cervicodorsopalmar Cervicodorsal 400 Una vană celulară 10–15 10–15
în băi celulare Două vane celulare 15–25 10–40
 Procedurile folosite sînt locale, regionale,
băile 4-celulare sau băile generale Stanger.
Electrozii utilizaţi pot să aibă suprafeţe destul
de mari, deci şi intensităţile folosite vor fi ceva

Fig. 31. Galvanizare transversala a întregului

membru inferior.

mai mari decît cele de la membrele superioare,

în medie de 10—15 mA. În anumite cazuri, unde suprafaţa electrozilor ajunge pînă la 700 cm2, ca în cazul ionizărilor
transversale ale întregului membru inferior (sciatică), intensitatea este de 50—60 mA, pentru unii autori chiar 120 mA (fig.
31).

Fig. 32. Galvanizare Fig. 32. Galvanizare trans-

transversală a genunchiului. versala a gleznei.

Galvanizările transversale pe coapsă, genunchi (fig. 32), glezne (fig. 33) se fac prin aplicarea a doi electrozi egali, de
circa 80 -120 cm2, aşezaţi paralel, pe feţele laterale sau antero-posterioare ale regiunii de tratat. Procedura poate să fie efectuată
şi în baia Stanger prin folosirea electrozilor suplimentari mobili.
Galvanizările longitudinale ale membrului inferior se fac prin aplicarea unui electrod lombosacrat, af doilea fiind pe
gambă, gleznă, dosul labei piciorului-sau tălpă.
În unele cazuri, ea poate să fie combinată cu băile 2-celulare la membrele inferioare.
Cordonul Scerbac este o procedură în care un electrod de 75×75 cm este aşezat pe regiunea sacrolombară şi merge de-a
lungul crestelor iliace, în formă de cordon, iar doi electrozi de 14×22 cm sînt aşezaţi pe feţele anterioare ale coapselor.
Intensitatea utilizată este de 10—30 mA, durata fiind de 10—30 de minute.
O variantă a cordonului Scerbac o constituie metoda chiloţilor galvanici, în care cordonul este înlocuit cu un electrod
activ, reprezentat de o placă de 14×22 cm, aşezată pe regiunea lombosacrată (tabelul VI).
F. Unii autori recomandă şi ionizări perineale, vaginale, rectale, bucale, nazale sau chiar ureterale, care însă nu au reuşit
să intre în practica curentă de toate zilele. Ele au numai o importanţă teoretică şi experimentală.
Indicaţiile şi contraindicaţiile galvanoterapiei. Galvanizarea este una dintre procedurile cele mai des utilizate în elec-
troterapie, care are un cîmp foarte larg de aplicare.
Efectele analgezice, sedative, vasomotoare, trofice sau cele stimulante şi de creştere a excitabilităţii musculare determină
întrebuinţarea ei în foarte multe afecţiuni. De importanţă capitală este faptul că putem utiliza galvanizarea în oricare stadiu al
bolii, spre deosebire de alte proceduri electroterapeutice şi mai ales hidroterapeutice.
Indicaţii. I. Afecţiunile sistemului nervos. Nevralgiile şi nevritele periferice ale extremităţilor, plexagiile brahiale,
sciaticele, ca şi radiculitele care însoţesc afecţiunile inflamatoare sau degenerative ale coloanei vertebrale, răspund favorabil la
curentul continuu.
a) În nevralgia sciatică aplicăm galvanizările longitudinale lomboplantare, lombo uni- sau bicelulare, cordonul Scerbac
sau galvanizarea transversală pe sciatic. Dacă durerile sînt numai pînă la coapsă sau gambă aplicăm un electrod lombar, iar
celălalt pe faţa posterioara a coapsei sau externă a gambei.
Băile 2, 3 sau 4-celulare, prin care realizăm o galvanizare longitudinală a membrului bolnav, sînt de asemenea de mare
utilitate în aceste cazuri.
Tehnica de aplicare a galvanizărilor pe membrul inferior Tabelul 6
Inten- Durata
Nr. Un electrod: locul de aplicare şi Un electrod: locul de
Denumirea galvanizării sitatea în în Observaţii
crt. suprafaţa în cm2 aplicare şi suprafaţa în cm2
mA minute

Transversal întregul 50–60

1 Posterior 90×8 cm Anterior 90×8 cm 10–20
membru (120)

Transversal pe
– braţ Anterior 200 Posterior 200 8–15 10–15
2 – cot Anterior (lateral) 100 Posterior (lateral) 100 8–12 10–15
– antebraţ Intern 100 Extern 100 5–10 8–12
– palmă Intern 100 Extern 100 3–8 8–15
Longitudinal
3 lombounicelular Lombosacrat 200 -300 Vană un picior 8–12 10–40
lombobicelular Vană două picioare 10–15 10–40
Longitudinal pînă la Coapsa posterioară sau
4 Lombosacrat 200 15–20 10–20
coapsă sau gambă gamba externă

5 Băi 2–3–4–celulare În vane picioare În vane picioare şi mîini 10–20 10–20

Bifurcat pe coapsele
6 Cordonul Scerbak Cordon sacrolombar 75×15 cm 15–20 10–20
anterioare

Bifurcat pe feţe anterioare

7 Chiloţii Scerbak Lombosacrat 14×22 10–20 10–20
coapse

b) În nevralgia plexului cervicobrahial putem să utilizăm cu bune rezultate galvanizarea cervicopalmară, umăr anterior-
mîriă sau timăr-baie unicelulară-mînă.
c) În nevralgiile intercostale aplicăm electrodul pozitiv pe coloana vertebrală, în dreptul emergenţei nervului suferind, iar
electrodul negativ se pune sau de-a lungul nervului, sau pe marginea sternului de aceeaşi parte.
d) În nevralgia trigeminală se aplică de obicei o mască specială de faţă (Bergonier) sau simplu, un electrod mic, rotund,
activ, în regiunea preauriculară. De obicei se asociază şi aconitina, novocaina etc.
e) Nevralgia dentară se tratează cu galvanizări simple, sau cu masca Bergonier legată la polul pozitiv, Electrodul negativ
indiferent, mult mai mare, se pune pe regiunea dorsală sau pe torace. Unii autori recomandă utilizarea celor mai mari intensităţi
suportate, pînă la 60—80 mA. Durata va fi de 20—30 de minute. La început, şedinţele vor fi zilnice, apoi la 2 zile. Se fac şi
ionizări cu aconitină sau salicilat.
f) Nevralgia occipitală. Electrodul activ pozitiv se pune pe regiunea occipitală (zona de emergenţă a nervului Arnold),
celălalt pe frunte.
g) În nevralgia parestezică, nevralgia de femurocutanat, aplicăm cordonul Scerbac.
Pareze, paralizii. a) Paraliziile flaşte ale membrelor superioare şi inferioare, care se instalează după poliomielite, nevrite
toxice, infecţioase, reumatice sau posttraumatice, se tratează prin galvanizări, punînd electrodul activ (cel negativ) pe muşchiul
lezat. Galvanizările se fac cervico-palmar, băi 2—, 3—, 4-celulare. la nevoie lombo-plantar.
b) Parezele faciale, hemiplegiile după accidente vasculare cerebrale pot să înceapă tratamentul abia la 4—6 săptămînî
după accident. în aceste cazuri aplicăm masca Bergonier cu iodură de potasiu, legată îa polul negativ.
c) În pareza sfincterului anal aplicăm un electrod special negativ introdus în anus, iar cel pozitiv de 200 cm2 se pune pe
regiunea sacrală. Intensitatea folosită este de 2—20 mA, iar durata procedurii de 10—20 de minute.
d) În pareza sfincterului detrusor al vezicii urinare se indică galvanizările sacro-pubiene.
e) Paraliziile spastice vor fi tratate cu foarte mare prudenţă şi numai în mod selectiv, pe grupele musculare. Electrodul
activ este cel negativ, el se pune pe muşchi, iar cel indiferent (pozitiv) pe coloană.
Organele de simţ. a) Hipoacuziile, vîjîielile în urechi din cadrul otosclerozelor pot fi tratate cu electrozi speciali auri-
culari.
b) În afecţiunile oculare se fac mai ales ionizări.
4. Nevrozele astenice de suprasolicitare profită şi ele de efectul sedativ al curentului galvanic descendent transcerebral,
transcerebromedular, transorbitar, transorbitomedular, ca şi de băile descendente 4-celulare.
b) În nevrozele vegetative se fac galvanizări pe sinusul carotidian sau pe zonele laterocervicale. Gulerul galvanic Scerbac
este una din prescripţiile specifice tulburărilor neurovegetative.
 II. Afecţiunile aparatului locomotor. 1. Mialgii-neuromialgii cu localizări diferite. Electrodul pozitiv îl punem pe
coloana vertebrală în dreptul segmentului neuromuscular interesat, iar cel negativ pe zona musculară dureroasă. Există extrem
de multe modalităţi de aplicare a electrozilor. Amintim cîteva: cervico-palmar în vană, cervico-sacrat fesier, dorso-pectoral,
transabdo-minal-sacro-pubian, deltoid, braţ, antebraţ, coapsă, gambă, băi 2–, 3–, 4-celulare. Cordonul Scerbac şi gulerul
Scerbac.
2. Artrite, atroze cu diverse localizări mono- sau oligoarticulare. De obicei, pe articulaţiile mari se fac galvanizări
transversale (de exemplu, cot, genunchi, umeri, glezne). Pentru articulaţiile mici ale membrelor superioare sau inferioare se fac
băi parţiale 2–, 3–, 4-celulare. În spondiloze folosim galvanizări transcerebro-medulare, cervico-sacrate, transversale pe torace
cu polul activ mic dorsal, transabdominale cu electrodul mic activ în regiunea lombară.
3. În tendinite, bursite, periartrite, epicondilite aplicăm pe locul dureros electrodul mic, activ-pozitiv, iar electrodul
indiferent la distanţă.
4. În P.C.E. şi spondilită, galvanizarea este o indicaţie minoră, ea fiind numai antálgica în doze mici şi cu prudenţă. Vom
ţine seama de felul în care reacţionează bolnavul.
5. Afecţiuni ortopedice. Traumatisme, entorse, edeme posttraumatice pot să fie tratate cu galvanizări simple, dar mai ales
cu ionizări cu calciu, novocaina etc.
III. Afecţiunile aparatului cardiovascular. a) Tulburările circulatoare periferice, în care există şi o componenţă spastică,
sînt bine influenţate prin galvanizări. În aceste cazuri contăm pe efectul vasodilatator de lungă du iată al curentului continuu.
Se fac de obicei galvanizări longitudinale pe suprafeţe mari de contact cu tegumentul, cum ar fi băile 2—, 4-celulare.
Boala Raynaud, arterita obliterantă, acrocianoza, degerăturile beneficiază şi ele de acest fel de tratament. Se pot face
ionizări transversale, cu diverse medicamente vasodilatatoare.
b) Flebitele în faza subacută şi cronică şi tromboflebitele cronice ale membrelor inferioare profită de galvanizări longi-
tudinale cu un electrod în vana pentru membrul inferior şi un electrod lombar sau cu 2 electrozi pe traiectul vasului afectat. Se
pot face şi galvanizări transversale ale coapsei şi gambei.
c) Arteroscleroza generalizată şi în special cea cerebrală profită de galvanizări transversale la cap cu intensitate de 1—2
mA şi durata de 5—10 minute. în ateroscleroza generalizată putem să facem băi 4-celulare. În cefaleea vasomotoare facem
galvanizări transversale ale capului.
d) Boala hipertensivă în stadiul neurogen profită de băile 4-celulare şi de băile generale Stanger, ca şi de galvanizări
transorbitare, transcerebrale.
IV. Alte afecţiuni. Hipertiroidismul şi boala Basedow. Aici contăm pe efectele sedative cerebrale ale sistemului nervos
prin aplicaţii transcerebrale, transcerebro-medulare, transorbitare, transorbito-medulare, aplicaţii pe tiroidă, sub formă de
galvanizare simplă sau ionizare, cu diverse medicamente.
Contraindicaţii. Contraindicaţii speciale pentru curentul galvanic nu există afară de contra indicaţiile generale ale
electroterapiei. Acestea sînt, în primul rînd, afecţiunile care împiedică aplicarea electrozilor pe tegument ca de exemplu,
afecţiunile supurativa de toate felurile, stările alergice (urticarie), eczemă, tuberculoză şi neoplasmele cutanate.
Ionizările. Ionizarea este procedura prin care introducem, în organism, cu ajutorul curentului electric, diferite substanţe
medicamentoase cu acţiuni farmacologice.
În literatura medicală găsim multe sinonime pentru ionizări: ionoterapia, galvanoionoterapia, ionoforeza, iontoforeza.
electroionoterapia, dielectroliza etc. Pînă la ora actuală încă nu s-a adoptat o singură denumire pentru această procedură.
La noi, în practica de toate zilele, s-a încetăţenit termenul de ionizare. Principiul ionoterapiei se bazează pe disocierea
electrolitică a diverselor substanţe şi transportarea anionilor (–) şi cationilor ( + ) spre electrozii de semn contrar încărcării lor
electrice.
Vom înţelege mai bine mecanismul de pătrundere a ionilor în organism dacă ne vom imagina un corp poros oarecare,
îmbibat cu apă (electrolitul), acoperit cu o membrană semipermeabilă, pe suprafaţa căruia s-au pus 2 electrozi a căror ţesătură
hidrofilă a fost îmbibată cu aceeaşi substanţă chimică (de exemplu, ClNa). Realizînd o
diferenţă de potenţial între cei doi electrozi constatăm că ionii de Na+ de la electrodul
pozitiv vor fi respinşi de acesta, fiind de acelaşi semn, dar vor fi atraşi de electrodul din
partea opusă.
Şi ionii de Cl– de la electrodul negativ vor fi respinşi de acesta, dar vor fi atraşi de
polul pozitiv (fig. 34).

Fig. 34. Schiţă care reprezintă mecanismul de disociere de la nivelul electrozilor şi pătrunderea ionilor
în corp.
 Neexistînd alt drum cu o conductibilitate electrică potrivită decît tocmai electrolitul (masa poroasă), ionii vor străbate
membrana semipermeabilă şi vor intra în corpul poros. Trecerea curentului prin corpul omenesc determină deci o deplasare de
ioni. O parte din ionii de clor pătrund în corp la polul negativ, iar ionii de sodiu pătrund la nivelul polului pozitiv. Ionii de
semn contrar cu electrodul vor rămîne pe loc la nivelul stratului hidrofil pe care s-a pus soluţia de ClNa.
Respingerea de către electrod a ionilor de acelaşi semn cu el şi atragerea ionilor de semn contrar stau la baza
mecanismului de mobilizare a ionilor de pe stratul hidrofil, pe care am aplicat soluţia medicamentoasă.
O serie de substanţe, ca: acizi, baze, săruri, se disociază electrolitic în ioni simpli sau radicali, care pot să fie mobilizaţi
de curentul electric. Substanţele mai complexe, care nu se pot descompune în atomi se vor desface în radicali şi se încarcă cu
sarcini electrice pozitive sau negative, fapt care permite şi mobilizarea lor de către un curent electric.
Substanţele cu greutate moleculară foarte mare nu se pot disocia şi vor rămîne pe tegument fără să-l străbată.
În virtutea fenomenului de electroosmoză, atomii încărcaţi cu sarcini electrice pot să traverseze tegumentul. Calea de
pătrundere a lor o constituie orificiile glandelor sebacee şi sudoripare.
Pătrunderea ionilor în tegument depinde în primul rînd de greutatea lor atomică, cei cu greutatea mică traversînd cu mai
multă uşurinţă straturile superficiale ale pielii. Pătrunderea ionilor în tegument mai este determinată şi de concentraţia şi de
puritatea soluţiei utilizate, de intensitatea curentului, de mărimea electrozilor şi de durata procedurii.
Pentru a uşura pătrunderea ionilor se folosesc electrozi mici, activi, iar soluţia trebuie să fie făcută cu apă distilată, pentru
a evita prezenţa altor ioni (parazitari) care se găsesc în apa de robinet.
Ionii pătrunşi în organism iau două căi diferite. Metalele ca plumbul, zincul, magneziul, alcalinele teroase (calciul,
stronţiul, bariul) pătrunse în tegument îşi pierd sarcinile electrice şi intră în combinaţie cu proteinele celulare. în celulă, ei vor
înlocui cîte un atom propriu celulei, de aceeaşi valenţă care ia rîndul lui va deveni încărcat electric (ion) şi va fi transportat mai
departe de curentul electric.
Metalele ca sodiul, potasiul; halogenii clor, brom, iod, ca şi unii radicali acizi şi unii alcaloizi, ajung pînă la capilare,
străbat ertdoteliul acestora şi pătrund în circuitul sanguin.
Tehnica de aplicare. Pentru a putea face o ionizare avem nevoie de toată aparatura şi utilajele necesare pentru o gal-
vanizare. Avem deci un pantostat cu toate anexele lui (cabluri, electrozi, cordon, legătura cu pămîntul, ţesătura hidrofilă etc).
Ceea ce diferenţiază ionizarea de galvanizare este numai îmbibarea ţesutului hidrofil cu o soluţie medicamentoasă în loc
de apă. Pentru o eficacitate maximă vom folosi electrozi activi ceva mai mici decît în cazul galvanizărilor. Polul activ va fi
dependent de încărcarea electrică a soluţiei medicamentoase. Substanţele încărcate pozitiv deci cationii, se vor pune totdeauna
la polul pozitiv (anod), iar substanţele încărcate negativ, adică anionii, se vor pune totdeauna la polul negativ (catodul). Luăm o
bucată de ţesătură hidrofilă, o îmbibăm în soluţia de ionizat şi apoi o aplicăm pe tegument pe locul dorit. Lucrăm cu apă
distilată pentru a înlătura prezenţa ionilor paraziţi din apa de robinet. Ţesătura hidrofilă, la nevoie, poate fi înlocuită cu hîrtie de
filtru îmbibată cu soluţia pentru ionizare. Poziţia electrozilor este de preferinţă cea transversală. Vom evita aplicaţiile
longitudinale. După aplicare fixăm electrozii cu benzi de cauciuc, faşă elastică sau săculeţ de nisip şi controlăm încă o dată
toate contactele. Mai departe se procedează la manevrarea obişnuită a pantostatului.
Soluţiile de ionizare (pomezile, alifiile). Soluţiile cu care lucrăm pot fi foarte variate. Acţiunile lor farmacologice de-
termină utilizarea lor în diverse afecţiuni. în cazul ionizărilor se asociază efectul curentului electric (galvanizarea) cu efectul
farmacologic al medicamentului folosit. O constatare care trebuie semnalată este faptul că deşi prin ionizare pătrunde în corp o
cantitate minimă de medicamente, totuşi manifestă efecte farmacologice destul de puternice.
Principalele medicamente utilizate pentru ionizări Tabelul 7

Soluţia ± mA Minute Observaţii

Adrenalină hidroclorică 1:10000 (+)
Adrenalină + amoniac 5% (+) 5–10 5–10 Seboree, acnee, eczeme
Acetilcolină clorhidrat 0,1% (+)
Aconitină nitrat 0,02–0,05% (+) 5–8
1/20 000 pînă la 0,2%
Antipirină 2% ( –)
Atropină 0,01%
Butazolidină
Bromură de Na, K sau Ca 1%–5% ( –) 5–10 10 Prurit
Calciu clorat 1—10% (+) 5 6–8 Hemiplegii, nevralgii, reumatism,
procese inflamatoare acute
Codein fosforic 1% (+)
Carbain 5% (+) 4–8 5–10 Nevralgii
Chinină clorhidrică 2–5% (+) 5 10 Nevralgii
Cupru sulfat 0,5% (+)
Dionină 0,25 g% (+)
Dicaină 5% (+)
Ezerin salicilic (fisostignin) 1‰ (+)
 Hialuronidază (luronază, Hylase) 25 Cheloide, boala Dupuytren, artralgii
VRE la 100 ml de apă
Histamină hidroclorică 0,002%, (+) 5–10 2–5
1/10000—1/100000 (+) 5–10 2–10 Furunculoză, sechele, degeraturi, acnee,
2 ori/săptămînă în artralgii, mialgii

Hiposulfit de sodiu 2% ( –)
Hidrocortizon pentru ionizări 3–25
mg/şedinţă
Iodură de potasiu l%, 2%, 2–5% ( –) 20 20–30 Afecţiuni ale nervilor periferici, guşă,
artroze, ţesut cicatriceal
Iodură de sodiu 1–3% ( –) 5 5–20 Sclerodermie, boala Dupuytren,
nevralgii, sciatice, trigeminale.
(continuare tabelul 7)

Soluţia ± mA Minute Observaţii

Ihtiol 1–2% ( –)
Litiu clorurat 2–5% (+)
Litiu salicilat 1% (+) Gută
Clorură de magneziu 4% (+)
Magneziu sulfat 2%–10% (+) 2–3 15–20 Negi, hipertensiune.
Morfină hidroclorică 0,2% (+)
Nivalin 1–10% (+) 0,1mA/cm2 2–20 Afecţiuni traumatice şi inflamatoare ale
sistemului nervos periferic
Novocaină clorhidrat 1–5% (+) 5–10 10–15 Nevralgii, nevrite, artralgii, mialgii
Nitrat de argint 0,5–1% (+) 3–5 10–20 Vaginal, în leucoree
Natriu bicarbonic 2% ( –) Arterite obliterante, spasme vasculare
Piramidon 2% ( –)
Pilocarpină hidroclorică 0,1% (+)
Priscol 3–5%
Proserin 1% (5% în băile 2-celulare)
Penicilină 20 000 u. în 25 ml ser fiziologic
(50000–100000 în 15–20 ml apă) ( –)
Reopirin
Salicilat de sodiu 2— 4% ( –) 5 5–10 Afecţiuni reumatismale, artrite,
periartrite, neuromialgii
Streptomicină 1g la 20 ml ser fiziologic (+)
Stricnina nitrică 0,01% (+)
Sulfathiazol soluţie 2% ( –)
Violet de metil 1% ( –)
Vitamina B 1
Zinc sulfat 0,25, 2% (+) 30–40 La 2 zile – răni, cheloide, ulceraţii atone,
fistule

Aplicarea medicamentelor pe anumite zone, fie direct pe zona dureroasă, fie pe zonele reflexogene, ne îndreptăţeşte să ne
gîndim şi la o acţiune reflexă viscerocutanată, determinată, fie de drog, fie de curentul electric care pătrunde în corp.
Pregătirea soluţiilor. Soluţiile vor fi făcute cu apă şi nu cu alt solvent, apa fiind cel mai bun electrolit. Concentraţia
trebuie să fie cît mai mică. ţinînd seama de faptul că disociaţia electrolitică este cu atît mai puternică, cu cît soluţia este mai
diluată. În general indicăm soluţii diluate între 1 şi 3%, iar în unele cazuri, soluţii şi mai diluate.
Soluţiile utilizate le împărţim în funcţie de locul unde se aplică :
La anod aplicăm : a) metale (litiu, fier, cupru, mercur, zinc, calciu) ; b) radicali de metale (amoniu, NH 4); c) alcaloizi
(histamină, cocaină, chinină, stricnina, morfină, novocaină, atropină, pilocarpină, butazolidină).
La catod aplicăm : a) halogeni (clor, brom, iod) ; b) radicali acizi (sulfuric (–SO4), azotic (–NO2), salicilic).
În tabelul VII sînt indicate medicamentele utilizate cel mai frecvent pentru ionizări. Găsim aici concentraţia soluţiei,
polul la care se pune, durata de aplicare, ca şi indicaţiile ei.
Trebuie specificat faptul că ionizările se pot aplica în toate cazurile indicate pentru galvanizări.
 2. CURENŢII CU IMPULSURI
Introducere. Un capitol nou se deschide în electroterapie prin folosirea curenţilor cu impulse. Nu au trecut decît două
decenii de cînd s-au făcut primele încercări de a obţine curent continuu, ritmic, întrerupt prin alte mecanisme decît cele
efectuate cu mîna omului.
Întreruperile sacadate, aritmice sau ritmice ale operatorului la cheia Courtard, întrerupătorul rotativ Leduc sau cel de la
nivelul electrodului punctiform cu miner au făcut să se vorbească de curent întrerupt, iar ulterior de curent cu impulsuri, atunci
cînd întreruperile au fost ritmice.
Parametrii care variază la aceste forme de curent sînt intensitatea, ritmul întreruperilor, sensul şi semnul curentului, panta
de creştere sau de descreştere a intensităţii.
Aparatura modernă permite să se execute ritmic, exact şi cu regularitate operaţiile de întrerupere, cu mijloace automate.
Duensing, în 1942, reuşeşte să fabrice primele aparate cu impulse de joasă frecvenţă. Mai tîrziu, Le Gô reuşeşte să
realizeze impulsuri exponenţiale cu o durată minimă de 1—10 msec. a căror frecvenţă era de 1 impuls/sec. pînă la 500
impulsuri/sec.
În ultimul timp, Leduc, Kowarschik, Henssge, au reuşit să perfecţioneze aparatura producătoare de impulsuri, lărgind
scala de acţiune pînă la 2000 impulsuri/sec. şi scăzînd durata lor pînă la 0,01 msec. Kowarschik propune termenul de
Reizstrom pentru curenţii de excitaţii cu impulsuri, termen care s-a încetăţenit ca atare.
Aparatura modernă este de dimensiune mică, produce curent continuu, curent modulat, curent cu impulsuri, curent
neofaradic şi altele.
Curenţii cu impulse se caracterizează prin forma şi amplitudinea impulsurilor, frecvenţa lor, durata impulsului şi a
pauzei, ca şi prin modulaţia lor.
Din punctul de vedere al formei, impulsurile pot să fie rectangulare, triunghiulare, trapezoidale, sinusoidale, la care se
mai pot adăuga forme derivate.
1. Un impuls rectangular (fig. 35) se caracterizează printr-un front
anterior perpendicular pe linia izoelectrică, o platformă reprezentată printr-o
porţiune orizontală paralelă cu ordonata şi un front posterior tot perpendicular
pe linia izoelectrică. Impulsul este reprezentat grafic printr-o linie frîntă, care
formează unghiuri de 90° între segmentele lui. Distanţa t reprezintă durata
impulsului, tp durata pauzei, iar T durata întregii perioade (t + tp), iar i este
amplitudinea impulsului.

Fig. 35. Impulsuri rectangulare:

a) t — durata impulsului; tp — durata pauzei; T — durata perioadei de impuls (t+tp); i — in-
tensitatea (amplitudinea); b) o serie de impulsuri rectangulare.

Impulsurile rectangulare (dreptunghiulare) (curentul Leduc) provin din-tr-

un curent continuu, ritmic întrerupt, prin mecanisme cu totul automate, al cărui
număr de impulsuri poate să varieze în limite largi, fiind în medie în jur 100
impulsuri/sec. Acest curent determină efecte dureroase asupra nervilor senzitivi, chiar la o intensitate scăzută (3—8 mA) şi
devine de multe ori insuportabil la o intensitate de 20 mA. Muşchiul sănătos reacţionează cu o secusă fulgerătoare, iar cel
bolnav cu o secusă din ce în ce mai lentă, proporţional cu gradul de
degenerescentă. Din aceste motive se utilizează mai ales în
electrodiagnostic (cronaximetrie), iar în ultimul timp, autorii
sovietici în special, îl utilizează şi în terapeutică pentru realizarea
electrosomnului.

Fig. 36. Impulsuri triunghiulare:

a) i — durata impulsului {tc+id)\ tc — timpul de creştere; id — timpul dc
descreştere; tp — durata pauzei; T — durata perioadei (t+tp); i — intensitatea de vîrf
(amplitudinea maximă a impulsului); b) impuls cu pantă ascendentă exponenţială ; c)
impuls cu frontul anterior abrupt; d) impuls cu panta ascendentă şi descendentă
exponenţială; e) curent tip tiratron.

Din curentul rectangular putem să obţinem forme derivate prin

modificarea platformei superioare sau inferioare, prin creşterea sau
descreşterea intensităţii. Putem varia durata impulsurilor între 25 şi 600 msec, iar cea a pauzelor între 1 şi 5 secunde. în
consecinţă, variind şi numărul impulsurilor pe secundă, variaţia intensităţii ne oferă posibilitatea de a ne adapta la sensibilitatea
fiecărui individ şi a fiecărui grup muscular în parte. La nevoie se poate varia şi semnul, obţinînd un curent inversat sau unul
alternativ rectangular.
2. Impulsurile triunghiulare (fig. 36) se caracterizează printr-o pantă ascendentă şi una descendentă, adică un front
anterior şi unul posterior, care pot să fie mai lungi sau mai scurte, respectiv pot să formeze un unghi mai mare sau mai mic faţă
de orizontală. Un fapt important pentru terapeutică este tocmai înlocuirea frontului anterior cu o curbă convexă de formă
specială, care corespunde cu o funcţie matematică exponenţială, motiv pentru care şi impulsul a primit denumirea de
exponenţial.
Viteza de creştere a intensităţii se exprimă prin constanta de timp (RC), care este produsul dintre rezistenţa (R) şi
capacitatea (c) a circuitului generator de impulsuri. Cu cît constanta de timp este mai marer cu atît viteza de creştere va fi mai
mică, deci unghiul dintre frontul anterior şi linia izoelectrică va fi mai mică.
Nervii senzitivi din tegument se acomodează foarte bine la curentul exponenţial, spre deosebire de cel dreptunghiular.
Pentru a provoca o contracţie a muşchilor sănătoşi folosim intensităţi de 3—6 ori mai mari decît la curentul rectangular. Nernst
este de părere că această acomodare sau acomodabili-tate caracteristică cuplului neuromuscular intact, de a nu fi excitat de un
curent galvanic cu impulsuri a cărui intensitate creşte progresiv, se pierde proporţional cu gravitatea leziunilor neuromusculare,
astfel că muşchiul lezat se contractă chiar la intensităţi mici, prin curent exponenţial. Acest lucru permite o excitare selectivă a
muşchilor bolnavi. Acţiunile curentului exponenţial nu se limitează de altfel numai la funcţia motoare, ci au efecte multiple
asupra sensibilităţii.
O altă formă a impulsurilor triunghiulare sînt impulsurile în dinţi de ferăstrău. Sînt caracterizate printr-un front anterior:
creşterea (cursă directă) trebuie să fie liniară şi de o durată mai lungă decît frontul posterior (cursa de descreştere), care va fi o
curbă concavă.
Din acest tip de curent fac parte curenţii progresivi Lapique. Utilizarea lor în neurologie este limitată pentru excitarea
selectivă a muşchilor paralizaţi, care, pentru a se contracta, au nevoie de o intensitate mult mai puternică. Curenţii progresivi
Lapique se utilizează pentru a nu excita şi muşchiul sănătos, care, la o intensitate de peste 15 mA nu se contractă, atunci cînd
creşterea este progresivă. Muşchiul sănătos are capacitatea de a se acomoda la un curent cu intensitate progresiv crescîndă (tip
Lapique), fără să se contracte.
Frecvenţa impulsurilor pentru aceşti curenţi este cuprinsă între 1 impuls/secundă şi 10 impulsuri secundă, iar durata
impulsurilor este cuprinsă între 100 şi 1000 msec. Curentul progresiv Lapique permite deci o excitare selectivă a muşchilor
bolnavi, o excitare ritmică sub formă de gimnastică selectivă, neobositoare.
3. Impulsurile trapezoidale (fig. 37) rezultă din combinarea
celor triunghiulare cu cele rectangulare, ele formînd curentul cu
cea mai mare importanţă terapeutică. Parametrii acestui curent cu
impulsuri sînt : creşterea (frontul anterior),

Fig. 37. Impulsuri trapezoidale:

a) tc — timpul de creştere; ts — timpul de intensitate staţionară (platforma
impulsului); id — timpul de descreştere; t’ — durata impulsului (tc+ts+td); ip —
durata pauzei: T — durata perioadei (t'+tp); b) impuls trapezoidal exponenţial cu
timp de creştere scurt; c)impuls trapezoidal exponenţial cu timpul de creştere lung
şi cu căderea bruscă a pantei de descreştere.

descreşterea (frontul posterior), durata impulsului, intensitatea,

viteza de ascensiune şi de întoarcere, sensul, alternanţa, frecvenţa,
precum şi existenţa sau lipsa pauzelor.
Vom regăsi şi aici aceleaşi forme descrise la impulsurile
triunghiulare, care rezultă din variaţia frontului anterior şi posterior în mod oblic sau perpendicular, variaţia duratei
impulsurilor în perioada de maximă a intensităţii, variaţia pozitivă sau negativă a semnului, succesiunea de acelaşi semn sau
alternativă a impulsurilor.
4. Curentul sinusoidal redresat provine din curentul sinusoidal de 50 Hz de la reţea. Se face redresarea a uneia sau a
ambelor semiperioade, obţinînd astfel un curent ale cărui impulsuri au o frecvenţă de 50 sau 100 impulsuri/sec. Forma curbei
descrise de variaţia intensităţii este identică cu cea a fazei pozitive a curentului sinusoidal. Datorită stabilităţii formei, a
amplitudinii maxime constante, a ritmicităţii regulate, precum şi pentru faptul că parametrii acestui curent pot să fie măsuraţi
cu aparatura de pe masa de comandă, mulţi autori folosesc curentul sinusoidal în locul curentului faradic clasic produs de
bobina de inducţie.
 Din curentul sinusoidal redresat de 50 şi 100 impulsuri/sec. derivă
curentul tiratron şi curentul diadinamic (fig. 38).

Fig. 38. Curentul sinusoidal şi derivatele sale: a) – curentul sinusoidal; b) – curent

redresat; c) – curent tiratron; d) – curent diadinamic

Curentul tiratron utilizat în terapeutică se obţine cu ajutorul tuburilor

catodice tiratron şi este un derivat al curentului sinusoidal. Este un curent
redresat, din care lipseşte faza negativă, dar îi lipseşte şi partea ascendentă a
fazei pozitive. Este deci un curent care apare numai în a doua jumătate a fazei
pozitive a curentului sinusoidal. Prin el s-a încercat să fie înlocuit curentul
faradic, ale cărui mari defecte le-am amintit.
Curentul tiratron are multe avantaje în comparaţie cu curentul faradic. în
primul rînd este constant în ceea ce priveşte intensitatea, ritmicitatea, durata
impulsurilor, iar în al doilea rînd putem să cunoaştem precis diverşi parametri
prin aparatura de măsurat. Efectele terapeutice par să fie bazate pe stimuli mai
fiziologici ca la cei faradici, ţinînd seama că acest curent nu are o fază
negativă, deci nu este un curent alternativ, ci un curent continuu, cu impulsuri
ritmice, regulate.
Plecînd de la curentul sinusoidal redresat, P. Bernard reuşeşte să obţină alte forme de curent, numiţi diadinamici, care sub
acest nume generic cuprind multe variante, fiecare cu caracteristicile lor speciale tehnice şi terapeutice. Caracteristica esenţială
a curenţilor diadinamici este faptul că frontul posterior al impulsului sinusoidal redresat devine alungit, panta devine mai lină şi
revine la intensitatea de 0 abia la începutul impulsului următor, deci dispare pauza. Frecvenţa impulsurilor este fixă, fiind de 50
sau de 100 impulsuri/sec, fără să existe posibilitatea de a varia numărul lor.
În ceea ce priveşte frecvenţa impulsurilor, durata lor şi a pauzelor există anumite reguli în generarea curenţilor cu
impulsuri de joasă frecvenţă şi anumite limite.
Plecînd de la frecvenţa cea mai joasă de 1 impuls/min. care constituie limita inferioară, ajungem la frecvenţa de 500
impulsuri/sec, care, potrivit părerii unor autori ar fi limita superioară. Unele aparate pot să debiteze impulsuri cu o frecvenţă
chiar pînă la 2000 impulsuri/sec, adică 120000 impulsuri/min., depăşind limita mai sus amintită.
Durata cea mai lungă a impulsurilor este de 3 secunde, adică 3 000 msec, iar durata cea mai scurtă la care s-a ajuns cu
unele aparate este de 0,03 msec.
Aceste cifre extreme, atît de distanţate între ele, care exprimă limitele de frecvenţă şi durată ale impulsurilor, ne
orientează asupra posibilităţilor vaste pe care le oferă terapia cu impulsuri în alegerea celor mai potriviţi parametri în tratarea
diverselor afecţiuni.
Trebuie de pe acum să se specifice că aparatele generatoare de impulsuri existente în secţiile de terapie reproduc numai
parţial formele şi frecvenţele amintite. Ele au limite de frecvenţe şi de durată specifice fiecărui aparat în parte.
Modulaţia frecvenţei. Indiferent de forma impulsurilor şi de frecvenţa lor putem să obţinem forme derivate prin mo-
dulaţia lor.
Prin modulaţia impulsurilor înţelegem procesul de variaţie în timp a unuia din parametri (amplitudine, fază sau durată).
1. Modulaţia de amplitudine (intensitate) (fig. 39) este variaţia progresiv crescîndă şi descrescîndă a amplitudinii maxime
a impulsurilor, proporţională cu amplitudinea semnalului sinusoidal de modulaţie, care poate să aibă o frecvenţă de 10—50
oscilaţii/min. Modulaţia de amplitudine este foarte frecvent întîlnită la aparatele electromedicale cu impulsuri.
Curenţii modulaţi (ondulaţi) au o fază ascendentă, una staţionară (platou) şi una descendentă, urmate sau nu de o pauză.
În general, modulaţiile sînt destul de lente,
durata modulaţiei fiind de 0,05—1 secunde, iar
perioada pauzelor 3—5 secunde, astfel că un
ciclu întreg poate să dureze pînă la circa 6
secunde. Autorii germani denumesc acest fel de
curent Schwellstrom, iar autorii francezi
vorbesc despre unde de lungă perioadă.

Fig. 39. Modulaţia curenţilor cu impulsuri,

a) — modulaţia de amplitudine (intensitate); b —
modulaţia de durată; c) modulaţia de fază (ritmicitate).
 O variantă specială a acestui curent modulat este curentul ondulator, alternativ de lungă perioadă, Laquerrière. Autorul
propune utilizarea curentului modulat galvanic, a celui galvanofaradic şi a celui galvanic cu impulsuri fine, insistînd asupra
proprietăţilor deosebite asupra musculaturii hipotrofice sau atrofice. Curentul ondulator de lungă perioadă este utilizat în
paraliziile infantile, hemiplegii, tulburări circulatoare şi trofice, constipaţie, depresiune şi astenie, paralizii ale diverşilor nervi,
obezitate şi diverse afecţiuni ginecologice.
2. Modulaţia de fază (ritmicitate), denumită şi modulaţia de timp a impulsurilor, constă în deplasarea în timp a impulsu-
rilor faţă de poziţia lor medie (nemodulată). Deplasarea va fi spre înainte pentru un semnal pozitiv de modulaţie şi înapoi
pentru un semnal negativ. Deplasarea este cu atît mai mare, cu cît valoarea momentană a semnalului de modulaţie este mai
mare. Modulaţia de fază se realizează cu ajutorul dispozitivelor de întîrziere variabilă.
3. Modulaţia de durată se caracterizează printr-o creştere periodică progresivă a duratei impulsurilor pînă la un maxim şi
revenirea tot progresivă la durata iniţială a impulsului, corespunzător semnalului de modulaţie.
3. Supramodulaţia este dată de posibilitatea de a suprapune două feluri de modulaţii diferite. De exemplu, peste o
modulaţie de durată se suprapune o modulaţie de amplitudine, prin care impulsurile iniţiale şi cele de la sfîrşitul modulaţiei de
amplitudine vor fi de o durată scurtă, pe cînd cele de o amplitudine mare vor fi şi de o durată mai lungă.
4. Supramodulaţia poate să îmbrace caracterul de dublă modulaţie de intensitate, în sensul că peste un curent modulat de
scurtă perioadă se poate suprapune o modulaţie de lungă perioadă. Acest lucru este mai evident la curenţii de medie frecvenţă.
Afară de impulsurile amintite, cu o ritmicitate regulată, există şi impulsuri cu ritm neregulat, denumite aperiodice
(Adam). Acestea sînt impulsuri rectangulare şi trapezoidale, cu frecvenţa de 50 impulsuri/sec, despărţite prin pauze variabile în
trenuri de unde cu durata variabilă. Un ciclu aperiodic durează un minut, în care timp se succed 36 de trenuri, de unde de
lungimi diferite, întrerupte de tot atîtea pauze de durată variabilă. Neregularitatea cu care se succed trenurile de unde şi pauzele
lor amintesc de semnalele de telegraf Morse.
Efectele curenţilor aperiodici Adam sînt eutrofice, analgezice şi antiinflamatoare.
În rezumat se poate spune că există o varietate extrem de mare de curenţi cu impulsuri de joasă frecvenţă dacă vom ţine
seama de posibilităţile de combinare între formă, frecvenţă, durată şi modulaţia impulsurilor.
Aparatura. Aparatura electromedicală generatoare de impulsuri este foarte variată, existînd uneori diferenţe esenţiale în
fabricarea lor, în funcţie de scopurile terapeutice urmărite.
Nu există un tip standard de aparat, după cum nici toate aparatele nu produc aceleaşi forme de curenţi. Există modele
mici, portative, care produc numai un singur fel de impulsuri cu o frecvenţă limitată la două valori destul de apropiate (fig. 40,
41). Modelele mari, pe lîngă curentul continuu, debitează 3—4 forme diferite de impulsuri cu limite largi de frecvenţă, durată
şi modulaţie (fig. 42).
Întrerupătorul general, lămpile de semnalizare, poten-ţiometrele, butoanele de reglare a frecvenţei, duratei impulsurilor şi
a pauzelor sînt elementare pentru aceste aparate. Butoanele constantei de timp, ale descreşterii şi mo dulaţiei sînt diferite de la
aparat la aparat. Însăşi scala de alegere a frecvenţei şi duratei impulsurilor nu este aceeaşi la toate aparatele, existînd 2—4—7
scale diferite.

Fig. 40. Aparat pentru curenţi aperiodici Adam.

 Fig. 41. Impulsator.

79

Fig. 42. Generator de impulsuri.

Fig. 43. Generator de impulsuei TUR RS 2

Manevrarea aparatelor cu impulsuri necesită o cunoaştere intimă a construcţiei şi a modului de funcţionare a fiecărui
aparat în parte.

Fig. 44. Generator de impulsuri Neuroton.

În principiu se respectă regulile cunoscute de la mînuirea

pantostatelor, cu excepţia faptului că înainte de a proceda la
manevrarea potenţiometrului trebuie să ne asigurăm că am reglat bine
frecvenţa, durata, creşterea, descreşterea, forma şi modulaţia
impulsurilor.
Tehnica de aplicare este asemănătoare cu cea de la galvanizări,
faradizări (fig. 45, 46. 47. 48. 49, 50. 51, 52, 53, 54. 55, 56).
În tabelul VIII se pot urmări tehnica de aplicare şi indicaţiile diverselor forme de impulsuri.
 Curentul diadinamic. Curentul diadinamic este o formă derivată din curentul sinusoidal de 50 Hz, care a suferit o serie
de modificări.

Fig. 45. Aplicarea electrozilor pentru Fig. 46. Aplicarea electrozilor pentru
tratarea nervului cubital. tratarea nervului median

Fig. 47. Stimularea muşchilor braţului Fig. 48. Aplicarea electrodului punctiform pe
punctele de excitaţie motorie a coapsei anterioare.

Fig. 48. Tratamentul pectoralului mare Fig.50. Tratamentul dinţatului mare

prin curenţi cu impulsuri. prin curenţi cu impulsuri.
 Fig. 51. Aplicarea electrozilor în tratamentul muşchilor dorsolombari.

Fig. 52. Tratamentul deltoidului Fig.53. Tratamentul bicepsului brahial

prin curenţi cu impulsuri. prin curenţi cu impulsuri.

83

Fig. 54. Tratamentul cvadricepsului prin curenţi cu impulsuri.

Fig.55. Tratamentul cvadricepsului cu mişcări de rezistenţă.

Fig.56. Tratamentul tibialului anterior.

 Tabelul 8
Tehnica de aplicare şi indicaţiile curenţilor cu impulsuri (E. Henssge—Laborderie J.)

Durata / impuls
Frecvenţa Descreşterea Intensitatea Durata şedinţei
Boala Creşterea (msec.) i = impuls
(minute) (msec.) (mA) (minute)
p = pauza
Poliomielită, leziuni traumatice
nervoase (excitomotor pe membrul 0,3 c. progres. 2' de mai multe ori
bolnav)
Insuficienţă circulatoare venoasă — 15–20 2 CR i = 10 5–10 20
membre inferioare 15–20 700 i = 700 5–10 10
10–20
Paralizia nervului peronier, n.
p = 1000 – 5–30 10
tibial, pareza n. median, paraplegie
24–59 10–500 10–500 1500 10–30
p = 1500 –
Enuresis nocturna 29–39 10– 30 10– 30 10–20 10
2000
p = 1500 –
Spasm al musculaturii feţei 29–39 10–20 10–20 1–5 5–10
2000
20–30 2 CR i = 10 20
Atonia sfincterului anal, constipaţie 20 2 CR i = 10 5
rectală, constipaţie atonă stìnga 20 2 CR i = 10 25
30 250 i = 10 4- 6 10

Durata / impuls
Frecvenţa Descreşterea Intensitatea Durata şedinţei
Boala Creşterea (msec.) i = impuls
(minute) (msec.) (mA) (minute)
p = pauza
30–50 0,6 CR i=3 10
Hemoroizi interni, atonie vezicală
30–50 1,2–2 CR i = 5–10 20
Poliomielită (trofic muscular şi pe 10–500 i = 8–10
30–60 10–500 10–30 10–30
traiectul nervos) 1–2 CR p = 1000
p = 1000 –
Ptoză palpebrală; pentru facilitarea
38–60 10–30 10–30 1500 10 10
naşterii
30–75 100–200 200–400 500–1000 20–30 20–30
40–100 0,6–1 CR i = 3–5 20
Coccigodinie, PSH, epi- condilite,
40–100 0,6–1 CR i = 3–8 30
traumatisme musculo-articulare
40–60 0,2–1 CR i = 1–5 20
(entorse, contuzii, hematoame),
40–80 0,6–1 CR i = 5–8 20
edeme post- traumatice
40 0,6–1 CR i = 3–8 3×15
Atrofii musculare reflexe stadiul I 40 0,6–1 CR i = 3–8 1–5 20
Pareză sfincter 43–150 200–400 100–600 p = 500–400 2–10 10–40
Constipare cronică 43–100 200–400 200–400 p = 200–600 20–40 20–30
Pareza vezicii urinare, arterită
43–100 200–400 200–400 p = 200–600 10–20 20–30
obliterantă
Nevralgii, nevrite, (occipital, facial,
frenic, zona zoster, intercostal, plex
lombosacrat, plex cervicobrahial,
femurocutanat, sciatic)
50–250 0,2–1 CR i = 1–5 30
Nevralgie dentară
50–250 0,2–1 CR i = 1–5 15 min., de 3 ori/zi
50 0,20 20
Endarterita obliterantă, lumbago 0,25 i = 1–5 20
50 1 CR 20 min., de 2 ori/zi
Atrofii musculare (stadiul al II-lea) 50 1 CR i = 1–5 3 min., de 10 ori/zi
Tulburări vasomotoare posttra-
50 1 CR i=5 5 min., de 3 ori/zi
umatice, tulburări senzitive post-
50–150 0,2–1 CR i = 1–5 20
traumatice
Celulite, sidroame dureroase
1 CR i=5 15–20
periferice, periflebite
53 30 1000 p = 1000 2–5 10
Pareza muşchilor orbitari, pare-za
58–59 10–20 10–20 p = 1000 5–10 10–20
glotică, pareza de hipoglos,
55–58 20–50 20–50 p = 1000 5–20 10
hemiplegie, atrofii musculare de
59–60 1–10 1–10 p = 1000 5–10 15
inactivitate
58–60 1–20 1–20 p = 1000 5–20 10

Durata / impuls
Frecvenţa Descreşterea Intensitatea Durata şedinţei
Boala Creşterea (msec.) i = impuls
(minute) (msec.) (mA) (minute)
p = pauza
Hemiplegie, leziuni traumatice ale 60 i=8 30
1 CR
nervilor (pe cicatrice) 60 i=8 30
Paralizie de n. facial, n. circum-
flex, n. cubital, n. radial, n. median, 60 1 CR i=8 10–30 30
plex cervicobrahial, crural
Nevrite, nevralgii de plex brahial 60–100 1 CR i=8
30
Redori articulare, artrită
temporomandibulară, artrită sterno- 20
60–100 0,6–1 CR i = 3–8 2
sau acromioclavicu-lară, artroze 30
degete
Rizartroza policelui, artrite
sacroiliace, gonartroza, artrita 60–100 0,6–1 CR i = 3–8 30
gutoasă, tendinite, bursite, sinovite
Colecistite, pericolecistite, sechele
80–100 0,8–1 CR i = 4–5 30
postoperatorii
i=4 6 min., de 5 ori/zi
Ocluzii intestinale reflexe,
i=3 25
constipaţie spastică, arterite 600 25
i=5 20
obliterante, boala Raynaud, 600 10
i=5 20
vaginism, spasm esofagian
i=2 15
i = 30 2–6
Stare de nervozitate, insomnie 43–100 200–400 200–400 i = 50 0,02 15–20
i = 50 transorbital
Stări depresive, cefalee
vasomotoare, cauzalgie, nevralgie 545 10 50 p = 50 1–5–10 15
trigeminale, migrenă
Nevralgii orbitare, occipitale,
intercostale.
Nevrită n. optic, migrenă, vîjîieli
auriculare, otite medii, crampe
1000 20 20 p = 20 1–5 15
musculare (crampa scriitorilor),
boala hipertonă, impotenţă sexuală,
tulburări neurovegetative, boala
Basedow.
Artrite, artroze, spondiloze,
coccigodinii, pareze faciale, nevral-
gia duetului spermatic, meralgia
parestetică, reumatism muscular, 1000 20 20 p = 20 5–10 15–40
nevroame dureroase, nevrite
cervicobrahiale, nevralgii membre
amputate, radiculite, herpes zoster
Tulburări circulatoare periferice,
1000 20 20 p = 20 10–20 15
lumbago, mastodinie, polinevrite
Lombosciatică 1000 20 20 p = 20 15–40 15–30

Trecînd curentul sinusoidal de 50 Hz de la reţea printr-o lampă redresoare vom obţine anularea fazei negative, adică un
curent redresat cu 50 Hz 1/2 sinusoidale, iar dacă-l trecem printr-o dublă diodă obţinem un curent 1/2 sinusoidal de 100 Hz.
Ambele feluri de curent trec din categoria curentului alternativ în categoria curenţilor cu impulsuri, deoarece nu au fază
negativă. Forma acestor impulsuri pozitive este curbă, 1/2 sinusoidală, cu o durată de 1/100 sec. (0,01). La cei de 50 Hz
intervin pauze de 1/100 sec. (0,01), pe cînd impulsurile de 100 Hz nu mai prezintă nici un fel de pauze între ele.
Nefiind un curent alternativ, semnul curentului se menţine tot timpul acelaşi (pozitiv); ceea ce variază la el este
intensitatea care în mod ritmic creşte de la valoarea 0 la o valoare maximă şi apoi, descriind o curbă simetrică cu cea a
valorilor ascendente, ajunge din nou la valoarea zero. Aceste impulsuri se repetă de 50 sau de 100 ori/sec, dar nu avem
posibilitatea de a regla frecvenţa ca la curentul faradic. Aceste două cifre de frecvenţă sînt constante şi nu se modifică. Din
aceste două feluri de impulsuri 1/2 sinusoidale derivă curentul diadi-namic cu toate variantele lui.
De curentul diadinamic s-a ocupat în special Pierre Bernard, de la numele căruia curenţii au şi primit denumirea de
„curenţi Bernard". Ei se caracterizează printr-o frecvenţă de 50 impulsuri/sec. sau 100 impulsuri/sec. şi printr-o formă care se
aseamănă cu cea a curenţilor sinusoidali, în sensul că panta ascendentă a intensităţii este la fel cu cea sinusoidală, iar panta
descendentă în loc să cadă simetric cu cea ascendentă şi să revină la zero, în decurs de 1/200 sec. (0,005 sec.), descrie o curbă
lentă exponenţială, ajungînd la zero în timp dublu decît la curentul 1/2 sinusoidal. în felul acesta, la diadinamicul de 50 Hz,
partea descendentă acoperă şi perioada de pauză şi ajunge la zero abia la baza impulsului următor.
În funcţie de felul în care se pot combina diversele posibilităţi de succesiune şi de modulare a impulsurilor mai sus
descrise se pot obţine următoarele feluri de curenţi diadinamici (fig. 57).
1. Monofazat fix de 50 impulsuri/sec. (M.F.), a cărui formă am descris-o. Frecvenţa este exprimată în impulsuri pe se-
cundă, iar durata unui impuls este de 20 msec.; pauză nu există. Intensitatea vîrfurilor impulsurilor este constant aceeaşi.
2. Difazat fix (D.F.), care rezultă din suprapunere a doi curenţi monofazaţi cu un decalaj de 1/2 perioadă. Vîrfurile
impulsurilor sînt asemănătoare, însă intensitatea nu mai are posibilitatea să ajungă ia zero, rămînînd la un anumit nivel, de
unde rezultă o curbă asemănătoare cu aceea a unui curent continuu peste care se suprapun 100 de impulsuri, de formă 1/2
sinusoidală.
3. Scurtă perioadă (S.P.), în care, la intervale regulate de 1 secundă, se alternează brusc monofazatul fix de 50 im-
pulsuri/sec. cu difazatul fix de 100 impulsuri/sec. Putem să creştem după dorinţă durata perioadelor de impulsuri (MF ca şi DF)
de la 1 pînă la 10 secunde.
 4. Monofazat de 50 impulsuri/sec. modulat (M.M.) este tot curentul monofazat, dar ale cărui intensităţi de vîrf nu sînt
constant aceleaşi, ci variază în sensul modulaţiilor de lungă perioadă — Laquerrière a autorilor francezi, corespunzător
Schwellstromului autorilor germani.

Fig. 57. — Curenţi diadinamici

a — monofazat fix de 50 imp. sec; b — difazat fix cu 100
impulsuri /sec; c — scurta perioadă; d — lungă perioadă.

Aceste modulaţii sînt destul de lente, creşterea

este de circa 0,5 secunde, perioada de intensitate
constantă (platou) poate să ajungă pînă la 7 secunde.
Descreşterea lentă durează circa 1,5 secunde.
Socotind şi pauza care urmează, durata întregii
perioade de modulaţie poate să dureze între 3 şi 15
secunde. Impulsurile în acest caz sînt de 50/sec, du-
rata lor fiind tot de 20 msec.
92
5. Difazatul de 100 impulsuri sec. modulat
(D.M.) este suprapunerea unei modulaţii de
amplitudini (intensitate) peste curentul difazat de 100
Hz.
6. Perioada lungă (P.L.) este o formă specială
de suprapunere a doi curenţi de 50 de impulsuri.
La bază avem un curent monofazat fix de 50 de
impulsuri, peste care, cu un decalaj de 1/2 perioadă, se adaugă în mod lent (modulat) tot un curent monofazat de 50 de
impulsuri, care însă este modulat (suprapunere care dă caracterul de difazat). Durata modulaţiei de creştere a fazei a 2-a este de
0,5 secunde. Durata perioadei constante (platou) este variabilă între 1 şi 7 secunde, iar descreşterea este de 1,5 secunde.
Alternanţa dintre monofazat şi difazat, în cazul perioadei lungi, se face între 3 si 10 secunde.
7. Ritmic sincopat (R.S.) este un curent în care alternează la intervale de cîte 1 secundă monofazatul fix cu pauze de
aceeaşi durată.
Există multe tipuri de aparate de diadinamici, unele modele portative (tip geamantan), altele mari (tip clinic). Aproape
fiecare ţară a realizat cîte un model propriu. Astfel: Diadynamic (Physiotehnie), Ionomodulator (Mela K.G.), Neodynator
(Siemens Galvanomodulator Dinculescu-Mangesius), Bipulsator (Bulgaria) etc.
Pe masa de comandă (fig. 58) vom întîlni un întrerupător principal, cu sau fără stabilizator de tensiune, un comutator-
rotator sau tip claviatură pentru alegerea celor 7 feluri de curenţi care pot fi furnizaţi, cu caracter diadinamic sau 1/2 sinusoidal.
Comutarea pentru a obţine diadinamic sau sinusoidal se face printr-un comutator basculant. Majoritatea aparatelor debitează şi
curent continuu, manevrarea fă-cîndu-se la acelaşi comutator.
La aparatele la care alternarea dintre M.F. şi D.F. nu se face automat şi rigid la o durată dinainte fixată, durata poate fi
variată printr-un buton de reglaj, atît pentru unul, cît şi pentru celălalt tip de curent sau pentru pauze în cazul ritmului sincopat.
La unele modele poate fi reglată printr-un buton şi durata modulărilor (Schwellung), între 3 şi 10 secunde, cum este cazul
aparatului romînesc.
Unul sau două miliampermetre arată intensitatea maximă a
vîrfurilor şi intensitatea medie a curentului debitat.
Scala miliampermetrelor poate să fie modificată la fel ca la
oricare pantostat.
Butonul de reglare a intensităţii este un potenţiometru
asemănător cu cele întîlnite la pantostate.

Fig. 58. — ,,Bipulsator" generator de curenţi cliadinainici.

Osciloscopul catodic montat la mijlocul mesei de comandă

face ca să putem urmări vizual caracterul impulsurilor debitate
de aparat.
 Bornele, schimbătorul de poli, ceasul semnalizator, becurile semnalizatoare, schimbătorul de tensiune, siguranţa fuzi bilă,
cablurile şi legătura cu pămîntul sînt şi ele prezente şi completează necesarul aparatului.
Electrozii sînt la fel cu cei utilizaţi pentru galvanizări sau ionizări : punctiformi, medii şi mari. Şi aici electrodul mai mic
este cel activ, dar spre deosebire la galvanizare, acesta este legat de polul negativ.
Unele fabrici produc electrozi speciali cu fixatori sau cu minere, care utilizează un material spongios (microporos) de
burete sau plastic în locul pînzelor hidrofile (fig. 59).
Efectele curentului diadinamic. Acţiunea fiziologică a unui curent cu impulsuri de joasă frecvenţă este determinată de
mai mulţi factori: intensitate, forma impulsurilor, frecvenţa lor, durata impulsului, panta de creştere şi descreştere, durata
pauzelor, modulaţia de amplitudine, de durată sau de frecvenţă şi succesiunea variată a diverselor feluri de trenuri de impulsuri.
La curentul diadinamic se pot varia numai intensitatea şi succesiunea
diverselor trenuri de impulsuri, obţinînd cele 6 forme de curenţi, ceilalţi parametri
rămînind aceiaşi la frecvenţa fixă de 50 şi 100 impulsuri/sec.
Modul de acţiune în acest caz nu este dat deci de forma variată a impul-
surilor, de frecvenţa lor variabilă sau de durata impulsului sau a pauzelor, ci de
cele două frecvenţe fixe şi cele 6 forme de curent diadinamic.

Fig. 59. — Electrozi pentru curenţii diadinamici

a — cu mîner; b — cu fixator biarticulat din plrxiglas.

Majoritatea autorilor susţin că este vorba de o acţiune de acoperire a

excitaţiei dureroase prin stimuli electrici, de o blocare a conductibilităţii, în spe-
cial a sistemului nervos vegetativ şi de o ischemie periferică a teritoriului tratat
sau a receptorilor cu conductibilitate micşorată (Dinculescu).
Aceste efecte ar fi date prin suprapunerea unui curent continuu peste unul
alternativ (deci un curent cu impulsuri), care are o acţiune de creştere a pragului
de excitabilitate dureroasă. Ridicarea pragului de excitabilitate dureroasă se constată în special la difazatul fix de 100 de im-
pulsuri, monofazatul fix de 50 de impulsuri şi curentul alternativ sinusoidal de 50 Hz.
Prin excitaţia tegumentului cu orice mecanism, deci şi prin diadinamici se formează la acest nivel histamină şi
acetilcolină, care determină la rîndul lor efecte vasculare.
Curenţii diadinamici, în special cei cu frecvenţă de 50 impulsuri/sec. acţionează şi asupra musculaturii striate, provocând
contracţii musculare. Dacă se lucrează cu perioadă scurtă sau perioadă lungă se obţine o gimnastică electrică musculară,
urmată ulterior de o relaxare musculară şi un efect antispastic.
Anelectrotonusul şi catelectrotonusul cunoscute de la curentul continuu sînt şi ele prezente, cu deosebirea că aici efectul
analgezic revine polului negativ.
Prin mecanismele amintite se obţin o
înlăturare rapidă a durerilor, o acţiune trofică
marcată mai ales asupra celulite-lor, un efect
dinamogen asupra musculaturii striate şi un
efect resorbtiv al edemelor şi exsudatelor.

Fig. 60 şi 61. — Aplicarea electrozilor gemelari

pe diverse puncte.

Tehnica de aplicare. Curentul

diadinamic se aplică pe tegument prin
intermediul electrozilor care au fost descrişi.
Alegerea lor şi modul de aplicare depind de scopurile urmărite.
1. Aplicăm pe puncte dureroase elec-trozi mici gemelari cu polul negativ exact pe locul dureros, iar celălalt la depărtare
de 2—3 cm (fig. 60, 61).
2. Aplicaţiile longitudinale de-a lungul vaselor sau nervilor se fac cu un electrod mşre, proximal, la locul de emergenţă
(rădăcina membrului sau pe coloana vertebrală cervicală sau lombară) şi cu electrod ceva mai mic, distal, pe zona afectată.
3. Aplicaţiile transversale pe o articulaţie, pe membre sau pe trunchi, se fac cu electrozi mari, paraleli, antero-posterior
sau latero-lateral (fig. 62).
 4. Aplicaţiile paravertebrale pentru radiculite, mialgii se fac cu electrozi mijlocii, aşezaţi alăturat (fig. 63).
5. Aplicaţiile mioenergetice (de tonifiere a musculaturii) se fac cu un electrod mare indiferent, la locul de emergenţă a
nervilor motori, în general în dreptul coloanei cervicale sau a celei lombare, iar electrodul mic se aplică pe punctele motorii ale
muşchilor interesaţi.
În raport cu regiunea de tratat şi cu efectele urmărite folosim electrozi mai mici sau mai mari (fig. 64) Avem grijă să
umezim bine materialul spongios elastic sau ţesătura hidrofilă cu care lucrăm.
Înainte de a da drumul, la aparat trebuie-să controlăm ca toate butoanele să fie puse la zero, să
corespundă tensiunea cu cea a reţelei electrice cu care lucrăm, să aibă legătură cu pămîntul. Introducem
ştekerul în priză apoi aplicăm electrozii, stabilim la comutator felul de curent prescris, manevrăm după
aceasta potenţiometrul pentru stabilirea intensităţii pe care o urmărim la miliampermetru.

Fig. 62. — Aplicarea transversală a electrozilor pe genunchi

La curentul monofazat fix, cu frecvenţa de 50 de impulsuri, apare o senzaţie de pişcătură şi de vibraţie

profundă, chiar la intensităţi mici, pe cînd la difazat fix de 100 chiar la valori mai mari nu apar senzaţii
subiective neplăcute de arsură sau vibraţii profunde. Bolnavul simte o uşoară furnicătură şi fine înţepături.

Fig.63. — Aplicarea paravertebrală Fig.64.— Aplicarea electrozilor gemelari pe

a electrozilor. punctele dureroase la baza toracelui şi hipocondrul drept.

a) În mod obişnuit, dacă medicul nu prescrie altă indicaţie, vom începe cu difazatul fix de 100, timp de 15—20 secunde,
durată necesară pentru adaptare, după care conductibilitatea electrică a tegumentului ajunge la un maxim.
b) Reducem cu 1—2 mA intensitatea şi trecem la un curent monofazat fix de 50, timp de 15—20 de secunde. în acest
interval de timp creştem intensitatea cît se poate de mult, pînă aproape de pragul senzaţiei neplăcute. Este faza de adaptare a
sensibilităţii.
c) La sfîrşitul celor 30—40 de secunde se poate trece la curent diadinamic modulat cu lungă perioadă, fără să mai fie
nevoie să acordăm o atenţie deosebită intensităţii curentului.
O altă metodă este aceea de a trece direct la un curent cu perioadă scurtă, timp de 30 de secunde, în care timp reglăm
intensitatea pînă la un maxim tolerabil şi apoi trecem la curentul modulat cu perioadă lungă.
Durata tratamentului este un factor important în terapia cu diadinamici. În general nu este nevoie să se prelungească o
şedinţă peste 4—5 minute. Dacă avem de făcut mai multe aplicaţii succesive în aceeaşi şedinţă, scădem durata şedinţelor
următoare cu cîte 1 minut de la o aplicaţie la alta, adică prima durează 4 minute, iar cele ce urmează vor fi de 3 minute, 2
minute, 1 minut. De obicei facem o singură şedinţă pe zi, la nevoie putem să facem chiar 2 şedinţe pe zi.
În aplicaţiile curente obişnuite se fac 6—8 şedinţe, urmate de o pauză de 6—10 zile, după care eventual se poate începe o
a doua serie de 6—8 şedinţe.
Indicaţii. Indicaţiile majore ale curenţilor diadinamici sînt afecţiunile aparatului locomotor, în primul rînd procesele
reumatice şi traumatice articulare şi paraarticulam, nevralgiile cu diverse etiologii, ca şi unele sindroame vasculare, trofice şi
neurovegetative.
 1. Leziuni traumatice. Entorse, luxaţii: aplicaţii transversale (D.F.), (S.P.), (L.P.). În cazurile cronice: (M.F.) pe puncte
dureroase (D.F.), (S.P.), (L.P.). Traumatisme musculo-ligamentare: în cazuri acute (D.P.), (S.P.), (L.P.) aplicaţii transversale,
apoi (R.S.) (mioenergetic). Contuzii: D.F. S.P. L.P. Redori articulare: transversal M.F., L.P. şi mioenergetic R.S. Anchiloze
după imobilizări pentru fracturi, traumatisme ale umărului cu interesarea nervului spinal şi a nervului circumflex.
2. Afecţiuni reumatice. Mialgii, nevralgii: efect neurotrop şi analgezic (S.P.), (L.P.), paravertebral cu electrozi mici.
Lumbago: paravertebral (S.P.) (L.P.) şi (D.F.) ca şi mioenergetic (R.S.). Lombosciatică de orice natură: paravertebral D.F.,
S.P., L.P., de-a lungul nervului S.P., L.P. Nevralgii faciale, nevralgii de glosofaringian, occipitale (Arnold), nevralgii brahiale,
intercostale, epicondilite, PSH, zona zoster, tendinite, bursite, celulite, spondiloze, artroze de genunchi, artrozele altor
articulaţii.
3. Sindroame vasculare. Hipertensiunea arterială, tulburări circulatoare periferice: de-a lungul vaselor şi transversal D.F.,
S.P., L.P., ca boala Raynaud, acrocianoza, arterita obliterantă, varice.
4. Sindroame trofice. Sindromul fiziopatic, osteoporozele dureroase care apar după traumatisme vechi, retracţiile apo-
nevrozei palmare (boala Dupuytren), edeme Quincke, edeme posttraumatice, acroparestezii, atrofii musculare la sedentari.
5. Sindroame neurovegetative. Simpatalgia facială, epigastralgia, migrenele,
6. Afecţiuni abdominale. Atonii veziculare, constipaţia atonospastică.

B. CURENTUL ALTERNATIV

Generalităţi. Curentul alternativ este un curent de inducţie electromagnetică, care îşi schimbă periodic semnul, inten-
sitatea lui variind în permanenţă, trecînd de la valori pozitive la valori
negative.

Fig. 66. — Deplasarea unui circuit într-un câmp magnetic

Fenomenul de inducţie electromagnetică este proprietatea pe care

o are un cîmp magnetic sau electromagnetic de a genera prin influenţă
un curent electric într-un circuit închis (indus). Curentul electric apare în
indus (circuitul secundar) atunci cînd variem cîmpul electromagnetic din
inductor (circuit primar). Fenomenul de inducţie electromagnetică poate
să fie realizat în mai multe feluri:

1. prin deplasarea unui circuit într-un cîmp magnetic fix sau, invers, prin mişcarea cîmpului magnetic faţă de un circuit
(fig. 65);
2. prin apropierea şi îndepărtarea unui circuit închis faţă de circuitul primar, prin care trece un curent electric (inductor)
(fig. 66);
3. prin variaţia intensităţii curentului în circuitul inductor;
4. prin închiderea şi deschiderea circuitului în inductor;
5. prin variaţia permeabilităţii mediului care influenţează cîmpul electromagnetic.

Fig. 66. — Deplasarea unui circuit (B) faţa de un circuit

electric primar (A).

Tensiunea curentului indus este cu atît mai mare,

cu cît variaţia cîmpului electromagnetic este mai mare
(legea Faraday). Sensul forţei electromotoare din
circuitul indus este de sens invers faţă de cel din inductor (legea Lenz).
Aceste două legi ale inducţiei electromagnetice stau la baza tuturor fenomenelor care utilizează forţa electromotoare de
inducţie.
 Fig. 67. — Curentul alternativ sinusoidal.
O — linie izoelectrică; i — amplitudinea la un anumit moment; I —
amplitudinea maximă a oscilaţiei pozitive; T — perioada.

Generatori de curenţi de inducţie. A. Alternatorii.

Cei mai întrebuinţaţi generatori de curenţi alternativi sînt
maşinile de inducţie (alternatorii) care transformă energia
mecanică în energie electrică pe baza fenomenului de
inducţie.
Intensitatea curentului alternativ se schimbă în fiecare moment.
Variaţia intensităţii in timp poate să fie reprezentată grafic printr-o sinusoidă (fig. 67).
Fiecare buclă a sinusoidei se numeşte alternanţă, iar durata de timp necesară pentru producerea unei alternanţe pozitive
şi negative este perioada. Frecvenţa este dată de numărul de perioade, în unitate de timp (pe secundă). Frecvenţa cea mai
obişnuită pentru curentul de reţea este de 50 perioade pe secundă (50 Hz).
Herţul sau ciclul este unitatea de frecvenţă pe secundă. Curentul alternativ sinusoidal produs de reţea nu se utilizează ca
atare în terapeutica electromedicală, din cauza forţei electromotoare prea ridicate, de 110—220 V.
Prin reducerea acestei tensiuni mari, curentul sinusoidal poate să fie folosit în electroterapie.
B. Bobina de inducţie (Ruhmkorff) este un generator deosebit, care produce un curent alternativ de inducţie, de o formă
specială. Acest curent de formă specială a fost utilizat, în scopuri terapeutice, de Faraday, încă din 1831.

CURENTUL FARADIC

Clasic, reprezentarea grafică a curentului faradic este o curbă

neregulată, în care denivelări cu valori negative se alternează cu
creşteri mari ale valorilor pozitive (fig. 68).
Valorile pozitive şi negative ale intensităţii sînt date de în-
chiderea şi deschiderea contactului în bobina primară. La închiderea
contactului ia naştere în secundar o forţă electromagnetică de semn
contrar celei care a generat-o, iar la deschiderea contactului apare un
curent de semn invers.

Fig. 68. — Reprezentarea grafica a curentului faradic

a — curba clasică i corcii că; b — curba la suprafaţa de aplicare pe un metal; c —
curba complexă de la nivelul tegumentelor; d—curentul cu impulsuri din circuitul
primar.

Diferenţele intensităţilor pozitive şi negative sînt date de

inegalitatea dintre vitezele de întrerupere şi închidere a circuitului
prin sistemul mecanic al întrerupătorului cu arc.

Închiderea contactului se face mai încet, din cauza arcului care opune rezistenţă faţă de cîmpul electromagnetic, care
atrage armătura de fier de pe el. Va apărea deci o undă cu valori mai mici.
Întreruperea circuitului se face extrem de repede, din care cauză valoarea intensităţii curentului în secundar va fi mare.
Intensitatea curentului faradic în general este echivalată la cîţiva mA, iar tensiunea lui ajunge pînă la 100—200 V; la
unele aparate chiar la 1000 V. Există o relaţie invers proporţională între valorile intensităţii şi ale tensiunii. La aparatele
medicale nu avem posibilitatea să dozăm intensitatea curentului cu vreun aparat de măsură.
Frecvenţa este variabilă şi poate să fie manevrată potrivit dorinţei, prin sisteme diferite, fiind în medie reglabilă între
limitele de 5 şi 150 de întreruperi pe secundă. Cel mai utilizat sistem de reglare a întreruperilor este ciocănelul Wagner, care se
găseşte la pantostatele cu motor şi unele tuburi electronice.
În urma cercetărilor făcute la oscilograful catodic s-a ajuns la concluzia că de fapt, la nivelul tegumentului, forma
curentului faradic nu este aceea clasică pe care o cunoaştem cu toţii şi pe care am descris-o la începutul acestui capitol. S-a
stabilit că este vorba de o serie întreagă de oscilaţii alternative, între care şi o bruscă trecere de la pozitiv la negativ, de
amplitudine mult mai mare decît cea considerată în trecut (fig. 71).
Totodată s-a observat că durata impulsului nu este de 1 msec, ci de fapt este numai 1/5—1/10 sigma, iar frecvenţa şi
intensitatea impulsurilor sînt neregulate.
Din cauza acestor neajunsuri, astăzi nu se mai construiesc generatori cu bobină de inducţie, ci aparatele moderne au
intercalat sistemul electric cu o lampă tiratron. Curentul obţinut are multe avantaje faţă de curentul faradic clasic. Unii au
propus numele de „curent neofaradic". Se compune din impulsuri pozitive, cu intensitatea, frecvenţa şi durata impulsurilor
reglate; diverşii parametri se pot cunoaşte prin aparate de măsură ; nu prezintă trecerea bruscă de la valori pozitive la cele
negative, ca cel faradic.
Aparate pentru curent faradic. Aparatul care este în măsură să genereze curentul faradic în scopuri terapeutice este
pantostatul, a cărui utilitate am văzut-o la curentul galvanic.
Pantostatul obişnuit debitează curent pentru galvanizări, faradizări, endoscopii, cauterizan.
Pentru generarea curentului faradic este nevoie de curent continuu. Pantostatul este acela care produce curentul continuu
necesar şi tot el îl transformă în curent faradic. Transformarea curentului continuu se face cu ajutorul unei bobine de inducţie
care se găseşte în aparat. Întreruperile din circuitul bobinei primare se pot face, fie cu metode mecanice, fie cu cele electronice.
Instalaţia pentru generarea curentului faradic se compune din: 1) sursa de curent continuu; 2) bobina de inducţie; 3)
sistemul de întrerupere; 4) dispozitivul de reglare a intensităţii; 5) sistemul de racordare cu bolnavul.
1. Sursa de curent continuu. Curentul continuu este produs, fie de un convertizor cu motor, fie de redresori cu tuburi
electronice sau cu semiconductori.
Curentul continuu de la pantostate este în medie de 30— 40 V. Pentru bobina de inducţie avem nevoie de un curent
continuu de numai 4—6 V.
2. Bobina de inducţie constă din două bobine de dimensiuni diferite, care se întrepătrund. Bobina primară de dimensiuni
ceva mai mici (inductor) are un miez de fier pe care sînt înfăşurate spire groase în număr mic. Bobina secundară este mai mare
şi în locul miezului de fier are un orificiu cilindric longitudinal, în care poate să pătrundă bobina primară. Spirele din fire
subţiri ale bobinei secundare sînt în număr mare, ceea ce face ca în secundar tensiunea curentului să fie mult mai mare ca în
primar.
3. Întreruperile curentului electric în circuitul bobinei primare şi reglarea frecvenţei la pantostatele cu motor generator se
realizează cu ajutorul ciocănelului Wagner-Neef.
Acest sistem se bazează pe principiul întrerupătorului mecanic cu arc al bobinei de inducţie. în plus, faţă de sistemul
simplu al întrerupătorului cu arc. aici există posibilitatea de a regla şi frecvenţa cu un dispozitiv mecanic, care scurtează sau
lungeşte spaţiul în care vibrează arcul întrerupătorului. Numărul întreruperilor în general nu este constant la toate aparatele. Ele
sînt cuprinse între 10 şi 150 întreruperi/sec. (în medie între 20 şi 60 /sec).
Dispozitivele mai recente de întrerupere a circuitului în bobina primară se bazează pe utilizarea tuburilor electronice. La
masa de comandă a acestor aparate nu mai găsim ciocănelul Wagner-Neef cu lamă vibratoare, ci există un simplu buton de
reglaj al frecvenţei.
Folosirea în circuitul primar a curentului alternativ sinusoidal de la reţea este un alt sistem pentru obţinerea curentului
alternativ. In acest caz nu mai este nevoie de sistem de întrerupere. Curentul obţinut în secundar va fi un curent sinusoidal cu
50 perioade/sec, a cărui frecvenţă este fixă şi nu poate să fie modificată.
4. Dispozitivul de reglare a intensităţii curentului. Reglarea intensităţii se face printr-un dispozitiv special în cazul
bobinei de inducţie. Am amintit că cele două bobine se întrepătrund de-a lungul axelor longitudinale. Bobina primară este fixă,
iar cea secundară este mobilă, alunecînd pe un sistem de glisieră. Prin această mişcare de translaţie a bobinei secundare se pot
acoperi parţial sau total spirele bobinei primare.
Cînd bobina secundară acoperă în întregime pe cea primară, acţiunea inductoare este maximă, iar cînd bobina secundară
este îndepărtată de pe spirele bobinei primare, valorile devin din ce în ce mai mici, ele fiind direct proporţionale cu numărul de
spire primare acoperite de secundar.
Această mobilizare a bobinei secundare se face cu o tijă, care poate fi manevrată într-un sens sau altul pe partea din faţă,
a pantostatelor cu motor.
La aparatele cu tuburi electronice, unde nu există nici ciocănelul Wagner, reglarea intensităţii se face cu un poten-
ţiometru rotativ.
Intensitatea, în cazul curentului faradic, nu poate să fie măsurată, dozarea făcîndu-se numai pe baza aprecierilor su-
biective făcute de bolnav în raport cu efectele produse. De altfel nu există aparate nici pentru măsurarea tensiunii şi nici a
frecvenţei.
5. Sistemul de racordare cu bolnavul. Racordarea cu bolnavul se face prin intermediul unui sistem care necesită: a)
borne; b) cabluri cu banane, cleme; c) electrozi; d) strat hidrofil pentru electrozi; e) fixatori de electrozi.
a) La majoritatea pantostatelor, bornele pentru curentul faradic sînt aceleaşi ca şi pentru cel galvanic. Există o serie de
aparate care au bornele separate pentru curent faradic (Tesla, Elmeco, Dozimed).
b) Cablurile sînt conductori de liţă cu diametrul de 1 — 1,5 mm, izolată în cauciuc, de circa 2 m lungime.
c) Electrozii în cazul faradizărilor sînt diferiţi, în funcţie de modul de aplicare. Pot să existe sau doi electrozi stabili, sau
unul fix şi unul mobil.
Electrozii stabili sînt identici cu cei pentru galvanizări, adică flexibili, din foi subţiri de plumb 0,4 mm, zinc 0,2 mm sau
rigizi din plăci mai groase de aluminiu 0,6 mm sau cupru nichelat 1 mm.
Forma lor poate să fie de cele mai multe ori rotundă, ovală sau dreptunghiulară. Dimensiunile variază, de asemenea, de la
1 la 4 cm2; cele rotunde, punctiforme pînă la 200—300 cm2.
Electrozii mobili sînt în formă de: a) pensulă; b) rulou; c) elipsoid.
Pensula constă dintr-un mănunchi de fire moi, metalice în formă de măturice, legate strîns la un capăt şi adaptate la un
miner izolator, cu sau fără întrerupător. Acest mîner are un şurub de contact pentru cablu.
Ruloul constă dintr-un cilindru metalic cu diametrul de 3 cm şi lungimea de 5 cm, care este fixat într-o furcă metalică, în
aşa fel încît să permită rularea cilindrului în jurul axei lui longitudinale. Furca metalică este fixată pe un mîner izolator, care
posedă un şurub de contact pentru cablu (fig. 69).
Elipsoidul este o sferă alungită, cu axa mare de 7 cm, axa mică de 4 cm. Este fixat pe un mîner izolator, care are un şurub
pentru cablu. Elipsoidul este constituit dintr-o placă de cupru de circa 1—2 mm grosime, cu o suprafaţă perfect netedă,
nichelată şi cromată.

Fig. 69. — Electrozi pentru faradizări.

Pensula şi elipsoidul se folosesc la aplicaţiile directe ale curentului

faradic, fără intermediul stratului hidrofil.
Restul electrozilor necesită un strat hidrofil de tifon, pînză de in, finet sau
frotir în strat de 0,5—1 cm grosime, care se pune între electrod şi tegument. La
electrozii mici, rotunzi sau rulou, unde spaţiul nu permite punerea unui strat
gros de frotir, vom folosi ţesătură de tifon pusă în 6—8 straturi.
Curentul faradic mai poate fi utilizat sub forma băilor parţiale sau
generale electrice. Instalaţiile sînt identice ca la galvanizări, cu condiţia ca
pantostatul să fie dotat cu un dispozitiv pentru debitarea curentului faradic.
Tehnica de aplicare a curentului faradic. La tehnica de aplicare ne vom
interesa de: 1) bolnav; 2) aplicarea electrozilor; 3) manevrarea aparatului.
1. Curentul faradic se utilizează în majoritatea cazurilor pentru tonifiere
musculară şi acţionează numai asupra muşchilor relaxaţi. De aceea bolnavul va
fi culcat pe o canapea, aceasta fiind cea mai relaxantă poziţie posibilă pentru
musculatura pe care o avem de tratat.
2. Electrozii. a) Unul din electrozi (+) este indiferent, are o suprafaţă mare şi va fi aplicat pe o zonă proximală faţă de
regiunea pe care o tratăm. El este confecţionat din plumb şi are o suprafaţă de 200—300 cm2. Se înveleşte într-un strat
hidrofil, îmbibat cu apă şi se aşază pe regiunea cervico-dor-sală în tratamentul membrelor superioare şi lombar pentru
tratamentul membrelor inferioare. Bolnavul se culcă pe electrod, astfel că nu avem nevoie de fixarea lui.
b) Electrodul activ este totdeauna cu o suprafaţă de contact mai mică. El este fix (rotund) sau mobil (pensulă, elipsoid,
rulou).
Pentru obţinerea efectelor motoare, electrodul trebuie să fie aplicat exact pe placa motoare a muşchiului de tratat sau pe
proiecţia tegumentară a nervului motor care inervează muşchiul în cauză. Este nevoie să cunoaştem cu multe amănunte
tabelele lui Erb (vezi capitolul de electrodiagnostic).
Pentru efectele revulsive folosim pensulările sau elipsoidul, care se aplică pe zonele metamerice reflexogene.
 În cursul băilor parţiale procedăm la umplerea vanelor cu apă de 35—36°, facem legătura electrozilor de grafit cu apa-
ratul şi după ce am controlat ca acesta să aibă toate butoanele puse la zero invităm bolnavul să introducă picioarele şi mîinile în
vane şi punem în funcţiune aparatele.
Baia generală se pregăteşte la fel ca cea galvanică. Punem apă de 36—37° în vană, verificăm ca toate butoanele apara-
tului să fie puse la zero. Bolnavul va intra în apă, fixăm după nevoie electrozii accesori pentru membrele superioare sau
inferioare.
3. Manevrarea aparatului se face în felul următor: a) controlăm ca schimbătorul de tensiune să corespundă voltajului
de la reţea;
b) controlăm legătura cu pămîntul (dacă aceasta se face cu fir separat) ;
c) controlăm ca toate butoanele aparatului să fie aduse la zero (potenţiometrele – galvanic, faradic, endoscopic, caustic);
d) comutatorul pentru diversele forme de curent va fi pus pe F (faradic);
e) controlăm ca legătura cu bolnavul să fie făcută de la bornele speciale (F= faradic) sau de la borna comună GF
(galvano-faradic);
f) introducem ştekerul cordonului de alimentare în priză şi închidem circuitul cu întrerupătorul principal al aparatului.
Aşteptăm să se aprindă lampa de semnalizare, punem comutatorul pe V (voltaj), iar cu stabilizatorul reglăm tensiunea ; cînd
acul voltmetrului se opreşte pe semnul roşu, îl punem pe mA.
La pantostatele cu motor tragem de tija motorului (M) la maxim, pentru a da turaţia corespunzătoare electromotorului.
Dozarea intensităţii se face prin tija sau potenţiometrul (8 F) pînă la pragul pe care-l suportă bolnavul. Frecvenţa o
stabilim la ciocănelul Wagner (10 a) sau la butonul de reglaj (10 a) al aparatelor cu tuburi electronice. în timpul tratamentului
întrebăm bolnavul dacă suportă intensitatea dată şi apoi punem ceasul semnalizator pentru dozarea timpului.
Oprirea aparatului se face prin operaţiile inverse. Împingerea înapoi a tijei (8 F) sau readucerea la 0 a butonului (8 F),
ridicarea de pe tegument a electrodului mobil, readucerea la zero a tijei motorului (M), întreruperea curentului la întrerupătorul
principal (4), îndepărtarea electrodului fix de pe tegumentul bolnavului.
Efectele fiziologice şi indicaţiile curentului faradic depind de felul de aplicare, de intensitatea şi frecvenţa întrerupe-
rilor.
Importanţa curentului faradic constă în special în acţiunea lui excitomotoare asupra sistemului neuromuscular. Pe lîngă
acest efect important putem să obţinem şi efecte analgezice, trofice, vasomotorii, revulsive, ca şi efecte de reglare a funcţiilor
unor glande endocrine.
1. Acţiunea excitomotoare. Efectul excitomotor al curentului faradic este dat în special de impulsul de mare intensitate şi
de scurtă durată, precum şi de alternanţa impulsurilor care împiedică efectele de electroliză, ionoforeză, electroforeză, pe care
le-am întîlnit la curentul continuu. In acest caz nu se fac deplasări de ioni în ţesuturi, ci numai oscilaţia lor pe loc, deoarece nu
se schimbă permeabilitatea membranelor celulare care să permită acest lucru.
Efectul de microşoc electric este recepţionat în special de fibrele nervoase motoare, de muşchi şi de plăcile neuromo-
toare, care prezintă o sensibilitate electivă pentru aceşti stimuli. Răspunsul dat de muşchiul şi nervul sănătos sau de cei foarte
puţin alteraţi este contracţia musculară. Frecvenţa trebuie să fie joasă, ca să permită relaxarea muşchiului între două impulsuri.
Atunci cînd frecvenţa depăşeşte limita superioară (40 impulsuri sec), muşchiul intră în stare de tetanie.
Asupra muşchilor cu degenerescentă totală sau parţială, a căror cronaxie este mărită peste 10 ori sau nu mai apare de loc,
curentul faradic nu are nici un fel de acţiune, indiferent de intensitatea pe care o administrăm.
2. Acţiunea analgezică. Curentul faradic aplicat cu pensula pe tegument determină la început o senzaţie deosebită de fur-
nicătură plăcută, nedureroasă, apoi prin mărirea intensităţii apare o senzaţie de înţepătură, care se transformă în durere.
Acţiunea analgezică se obţine asupra nervilor senzitivi din tegument la aplicarea curentului faradic cu o frecvenţă mare
(maximum posibil al aparatului, peste 60 impulsuri/sec.), în aceste cazuri folosim pensula faradică legată de polul negativ.
Electrodul indiferent este fixat pe regiunea dorsală sau lombară. Şedinţele vor fi de lungă durată (15—25 de minute, zilnic sau
la 2 zile).
3. Acţiunea vasomotoare. Faradizarea de scurtă durată provoacă o vasoconstricţie, iar cea prelungită o vasodilataţie.
Aceasta se referă, atît la tegument, cît şi la ţesuturile mai profunde, în special la muşchi. Vasodilataţia determină o circulaţie
periferică mai bună, o amelioarare a nutriţiei şi oxigenării ţesuturilor. Creşte viteza de circulaţie a fluxului sanguin, care
favorizează îndepărtarea substanţelor catabolice din ţesuturi.
4. Efectul trofic este strîns legat de efectul vasomotor al curentului faradic. Troficitatea ţesuturilor este îmbunătăţită în
special în muşchi, prin oxigenarea şi aportul nutritiv sporit. Curentul faradic favorizează circulaţia de întoarcere venoasă şi
limfatică, cu bune rezultate în resorbţia edemelor periferice de stază.
5. Efectul revulsiv asupra tegumentului se obţine prin scînteierile cu electrodul elipsoidal sau cu pensula metalică,
aplicate pe pielea unsă cu vaselină pentru a o proteja de arsuri. Eritemul puternic produs este rezultatul unei vasodilataţii
active, asemănătoare cu cea determinată de ionizarea cu histamină. Concomitent se manifestă şi un efect analgezic. Intensitatea
trebuie să fie la limita suportabilităţii, iar frecvenţa cît se poate de mare. Metoda este utilizată în scop de revulsie locală sau în
scop de reflexoterapie la distanţă.
6. Alte efecte. Ca efecte de importanţă mai mică amintim acţiunea de reglare a curentului faradic asupra unor glande
endocrine şi sistemului nervos vegetativ.
Indicaţiile faradizărilor. În baza efectelor fiziologice, curentul faradic se utilizează în mod special în diverse afecţiuni
ale aparatului locomotor, în care urmărim o gimnastică musculară. Pentru efectele lui trofice, analgezice, vasomotoare,
revulsive, curentul faradic se întrebuinţează în electroterapie ca procedură secundară.
Afecţiunile musculare ale aparatului locomotor. Înainte de a începe tratamentul vom cerceta excitabilitatea neuro-
musculară la curentul faradic şi cronaxia muşchilor pe care îi avem de tratat. Tratamentul se poate face numai la acele grupe
musculare care nu prezintă modificări prea evidente faţă de normal.
Vom face faradizări bipolare sau unipolare cu ruloul sau cu electrodul punctiform pe nervii motori şi pe punctele elective
ale plăcilor motoare. Sînt indicate pentru tratament hipotrofiile şi atrofiile musculare prin inactivitate, prin imobilizare la pat
datorită unor boli cronice, după aparate gipsate; hipotrofia musculară a celor care nu fac gimnastică, a sedentarilor şi a
persoanelor în vîrstă constituie o bună indicaţie a curentului faradic. Electrogimnastica musculară se recomandă şi în hipotrofia
muşchilor abdominali (după naşteri), în aceste cazuri folosim un ritm rar şi o intensitate mare. Gimnastica musculară se face
zilnic, în mod progresiv, crescînd durata de la 5 la 20 de minute.
Profită mult de curentul faradic parezele şi paraliziile flaşte şi paresteziile extremităţilor, de asemenea entorsele şi
contuziile difuze.
Afecţiunile sistemului nervos periferic. Nevralgiile şi nevritele (sciatice, intercostale, de plex brahial) beneficiază de
efectele analgezice prin revulsie ale curentului faradic, pe care le obţinem cu electrodul pensulă sau elipsoidal. Frecvenţa
impulsurilor este tetanizantă, durata de 5—10 minute, numărul total de şedinţe 10—12.
În tulburările circulatoare, de întoarcere venoasă şi limfatică, care sînt asociate cu edeme locale de stază şi cu tulburări
trofice, putem să prescriem băi parţiale faradice la 33—36°, la intensitatea maximă tolerată de bolnav.
Contraindicaţiile curentului faradic. Contraindicaţia majoră a faradizării o constituie paralizia spastică şi orice spasme
şi contracţii musculare. Acestea nu vor putea profita decît cu multă prudenţă de doze slabe de curent galvanic sau de curenţii
exponenţiali cu panta de creştere lungă, dacă mai sînt receptivi la aceste impulsuri.
Atrofiile musculare cu degenerescentă gravă care nu sînt excitabile la curent faradic, ca şi atrofiile musculare cu hiper-
excitabilitate marcată nu vor fi tratate cu faradizări.
Contraindicate mai sînt stările inflamatoare acute ale aparatului locomotor, nervos periferic şi circulator, ca: neuro-
mialgii acute, artrite şi poliartrite acute, flebite, tromboflebite, nevrite şi nevralgii acute, pareze şi paralizii recente după
accidente cerebrale.
Electrodiagnosticul. Definiţie. Prin electrodiagnostic înţelegem ansamblul metodelor de diagnostic bazate pe utilizarea
curentului electric.
Există două metode fundamentale de electrodiagnostic: prima este electrodiagnosticul prin stimulare, care se bazează pe
răspunsurile pe care le dă organismul la diverşi stimuli electrici şi cuprinde diagnosticul galvanofaradic, cronaximetria,
climaliza etc.
A doua metodă este electrodiagnosticul de detecţie, care — graţie unor tehnici recente — permite să studiem curenţii
electrici produşi de ţesuturi şi cuprinde electromiografia, electroencefalografia, electrocardiografía etc.
Principiile electrodiagnosticulai galvanofaradic. Dacă excităm un nerv sau un muşchi sănătos cu impulsuri produse de
un curent continuu sau cu curent faradic, la o anumită intensitate, obţinem o contracţie musculară. Contracţia este vie, bruscă
(secusă musculară). Dacă nervul este secţionat, după un timp de evoluţie suficient de 2—3 săptămîni, dacă excităm capul
periferic al nervului nu mai obţinem răspuns la excitaţia faradică sau galvanică. Dacă excităm direct muşchiul, el nu mai
răspunde la excitaţia faradică, în schimb răspunde la excitaţia galvanică printr-o contracţie lentă. Această contracţie lentă este
mai vizibilă dacă aşezăm electrozii pe cele două extremităţi ale muşchiului. în acest caz este vorba de o reacţie de încetinire
globală (în vechea terminologie, reacţie de degenerescentă totală).
Dacă nervul este numai parţial secţionat, excitabilitatea nervului va fi păstrată la curent galvanic sau faradic, dar con-
tracţia obţinută va fi diminuată ca amplitudine. Curentul faradic va da un răspuns viu. Curentul galvanic va da un răspuns
global heterogen. Fibrele denervate vor da o contracţie lentă, cu un prag de excitaţie mai scăzut, fibrele sănătoase vor reacţiona
viu. Astfel, la o mai mică intensitate de curent galvanic vom obţine numai o contracţie lentă, punînd în valoare aceste fibre
atinse. In acest caz este vorba de o reacţie de încetinire parţială (în vechea terminologie, reacţie de degenerescentă parţială).
Dacă excităm un muşchi la pragul de excitaţie obţinem o contracţie după stabilirea curentului; dacă mărim această exci-
taţie de 2—3 ori, contracţia se menţine cit timp trece curentul. Aceasta se numeşte galvanotonus fiziologic. In cazurile pato-
logice obţinem acest galvanotonus la intensităţi care se apropie de pragui de excitaţie (galvanotonus patologic).
 Aceleaşi manifestări le putem găsi şi în afară de secţionarea nervului, în alte atingeri ale neuronului periferic şi în bolile
musculare primitive.
Tehnica electrodiagnosticului galvanofaradic. Condiţii prealabile:
a) Trebuie să cunoaştem anatomia regională, topografia nervilor, teritoriul muscular corespunzător, fiziologia mişcă-
rilor, acţiunea fiecărui muşchi, precum şi noţiuni generale de neurofiziologie şi neuropatologie.
b) Să putem localiza punctele motoare (proiecţia pe piele a locului unde nervul pătrunde în muşchi) şi punctele de exci-
taţie a nervului respectiv (fig. 70 A, B. C, D, E, F, G, H şi I).

Fig. 70. a şi b.— Punctele motorii ale

capului.

1 – n. facial (trunchi); 2 – n. facial (r.

medie); 3 – m. splenius; 4 – m. sternocleido-
mastoidian; 5 – m. spinali; 6 – m. angular
omoplat; 7 – m. trapez; 8 – plex brahial (Erb.);
9 – n. frenic; 10 – m. sternocleido-hioidian; 11
– m. pielos; 12 – m. milohioidian; 13 – n. facial
(r. inferioară); 14 — m. triunghiular al buzelor;
15 – m. buccinator; 16 – m. ridicător al buzei;
17 – m. pătrat al bărbiei; 18 – m. orbicular al
buzelor; 19 – m. zigomatic; 20 – m. transvers al
nasului; 21 – m. ridicător comun al buzei şi
nasului; 22 – m. ridicător al buzei superioare;
23 – m. piramidal; 24 – m. articular al
pleoapelor; 25 – m. sprîncenei; 26 – m. fronlal;
27 – n. facial (r. superioară); 28 – m. temporal.
29 – m. maseter.

Fig. 70 c. — Punctele motorii ale membrului superior.

1 – m. coracobrahial; 2 – m. biceps; 3 – m. brahial anterior; 4 – m. median; 5 – m. rotund

pronator; 6 – m. flexor comun; 7 – m. mic palmar; 8 – m. cubital anterior; 9 – m. flexor superficial
al degetelor; 10 – m. median; 11 — m. scurt flexor al degetului mic; 12 – m. palmar cutanat; 13 –
m. scurt adductor al m. deget; 14 – m. lombricali; 15 – m. adductor al policelui; 16 – m. scurt
flexor al policelui; 17 – m. opozant al policelui; 18 – m.abductor al policelui; 19 – m. lung flexor al
policelui; 20 – m. mare palmar; 21 – m. lung supinator; 22 – n. radial; 23 – m. deltoid (mediu); 24
– m. deltoid (aut.). 1 – m. deltoid (post); 2 – m. triceps (vast ext.); 3 – m. 1 radial; 4 – m. scurt
supinator; 5 – m. 2 radial; 6 – m. extensor comun al degetelor; 7 – m. extensor al indexului; 8 – m.
lung adductor al policelui; 9 – m. scurt extensor al policelui; 10 – m. interosoşi dorsali; 11 – m.
adductor al degetului mic; 12 – m. lung extensor al policelui; 13 – m. extensor propriu al degetului
mic; 14 – m. cubital posterior; 15 – m. cubital anterior ;16 – m. anconeu; 17 – n. cubital; 18 – m.
triceps (vast int.); 19 – m. triceps (lunga porţiune).
 Fig. 70. d şi e.— Punctele motorii ale trunchiului.
Faţă: 1 – m. angular al omoplatului; 2 – n. plex brahial (Erb.); 3 – m. deltoid (anterior); 4 – m. deltoid (posterior); 5 – m. marele pectoral; 6 – n. marele dinţat;
7 – m. marele dinţat; 8 – m. marele oblic; 9 şi 10 – m. drept abdominal.
Spate:1 – m. trapez mijlociu; 2 – m. trapez; 3 – m. supraspinos; 4 – m. deltoid (posterior); 5 – m. subspinos; 6 – m. mic rotund; 7 – m. trapez inferior; 8 – m.
marile dorsal; 9 – m. sacrolombar; 10 – m. fesier mijlociu.

c) Să avem un aparat care să producă curent galvanic şi curent faradic, cu anexele (fig. 73).
Electrodul activ cu care facem explorarea este un electrod nepolarizabil, mic, pentru muşchii mari un tampon de 3 cm
diametru, pentru cei mici de 1—2 cm.

Fg. 70. f şi g — Punctele motorii ale coapsei.

Externă: 1 – m. tonsor fascia lata; 2 – m. croitor; 3 – m. drept anterior; 4 – m. vast extern; 5 – m. mijlociu fesier; 6 – m. mare fesier; 7 – n. sciatic; 8 – m.
biceps (1. porţiune); 9 – m. biceps (s. porţiune).
Anterioară: 1 – n. obturator; 2 – m. mediu adductor; 3 – m. drept intern; 4 – m. vast intern; 5 – m. tensor fascia lata; 6 – n. crural; 7 – m. croitor; 8 – m.
pectineu; 9 – m. drept ant.; – 10 ni. vast extern.
Posterior: 1 – m. mijlociu fesier; 2 – n. sciatic; 3 – m. biceps (l. porţiune); 4 – m. biceps (s. porţiune); 5 — n. tibial (sc. popl. ext.); 6 – m. mare fesier; 7 – m.
mare adductor; 8 – m. semitendinos; 9 – m. semimembranos.

Electrodul indiferent este constituit dintr-o placă de 300— 400 cm2, bine căptuşită cu ţesut hidrofil, îmbibat cu apă caldă
(eventual sărată).
 Explorarea se face de obicei în montajul monopolar expus mai sus. Alteori însă se utilizează montajul bipolar, cu elec-
trozi mici la cele două extremităţi ale muşchiului, un electrod pe punctul motor, celălalt pe tendon.
Un dispozitiv (cheia Courtaud) permite întreruperea curentului şi inversarea lui.
d) Operatorul este instalat confortabil ca să poată manevra aparatul cu mîna stingă şi ţine electrodul activ cu dreapta. Are
lîngă el un vas cu apă caldă sau sărată, pentru a umezi tamponul.
Subiectul este examinat numai după ce este încălzit, instalat comod, la lumină, relaxat.
Explorarea. Se începe cu explorarea faradică, apoi cu cea galvanică. Se examinează mai întîi nervul, apoi muşchiul.

Fig. 70. i si h — Punctele motorii ale gambei.

Faţa anterioară: 1 – m. gambier anterior; 2 – m. solear int.; 3 – m. flexor comun; 4 – m. lung peronier lat.; 5 – m. solear exterior; 6 – m. extensor propriu
haluce; 7 – m. peclios; 8 – m. interosoşi dorsali.
Fata posterioaru: 1 – m. solear intern; 2 – m. flexor comun; 3 – n. tibial posterior; 4 – m. adductor haluce; 5 – n. popliteu extern; 6 – m. gemen extern; 7 – m.
solear extern; 8 – m. lung flexor haluce; 9 – m. scurt fleesor al degetului mic; 10 – n. popliteu extern; 11 – m. gemen intern; 12 – m. lung peronier lat; 13 – m.
extensor comun; 14 – m. gambier ant.; 15 – m. extensor propriu al halucelui; 16 – m. scurt peronier lat; 17 – m. pedios; 18 – m. interosoşi dorsali.

Toate reacţiile se observă la prag. Se examinează mai întîi partea sănătoasă, apoi cea bolnavă. Se ţine seama de parti-
cularităţile patologice ale tegumentului, de contractura muşchilor.
Explorarea faradică se tace monopolar. Electrodul indiferent este plasat între umeri pentru membrul superior şi pe lombe
pentru membrul inferior.
Electrodul negativ este electrodul activ şi este ţinut cu mina dreaptă, in timp ce cu mîna stingă manevrăm aparatul.
Punem tamponul explorator pe punctul de elecţie, al nervului, apoi pe punctul motor al muşchilor corespunzători de partea
sănătoasă. Mărim voltajul pînă la pragul de excitaţie.
Repetăm aceeaşi operaţie pe membrul omolog bolnav. Observăm una dintre aceste trei eventualităţi pentru a obţine o
contracţie: un voltaj mai mic ca cel de partea sănătoasă (hiperexcitabilitate faradică), egal (reacţie normală) sau mai mare
(hipoexcitabilitatea faradică) sau, în sfîrşit, cu un voltaj mare nu obţinem nici o contracţie (inexcitabilitate faradică).
Explorarea galvanică se face cu electrodul activ negativ. Reglăm progresiv curentul, întrerupînd şi restabilind curentul;
La 1—3 mA apare o contracţie bruscă. Inversăm curentul; electrodul activ este cel pozitiv, la aceeaşi intensitate, muşchiul şi
nervii sănătoşi nu se mai contractă.
Observăm modificări cantitative şi calitative: a) modificări cantitative: hiperexcitabilitate, reacţie normală, hipo-
excitabilitate sau inexcitabilitate galvanică; b) modificări calitative: secusă lentă, contracţia galvanotonică, inversiunea
formulei (pol pozitiv mai activ), muşchiul nu reacţionează la punctul motor, ci mai jos spre tendon (reacţie longitudinală).
Cronaxia. Electrodiagnosticul prin stimulare galvanofaradică, care a constituit metoda clasică, a fost completat în timpul
din urmă printr-o mai profundă înţelegere a fiziologiei şi fiziopatologiei nervoase prin examenul cronaximetric.
Noţiunea de cronaxie a fost stabilită prin studiul excitaţiei electrice cu impulsuri rectangulare. Cînd aceste impulsuri sînt
de lungă durată (peste 10 m/sec), voltajul minim necesar pentru a provoca o contracţie poartă numele de reobază (sau voltaj
reobazic). Dacă utilizăm impulsuri rectangulare mai puţin lungi, voltajul liminar se ridică treptat şi din ce în ce mai net, pe
măsură ce impulsurile devin mai scurte. Durata minimă a acestor impulsuri rectangulare, care la un voltaj cu o valoare dublă
celui reobazic provoacă contracţia musculară, a fost numită cronaxie de un cercetător francez Lapique.
S-a stabilit ulterior că cronaxia este strîns legată de anumite proprietăţi fundamentale ale excitabilităţii nervoase şi
musculare. S-a stabilit astfel că muşchii care intră sinergie în contracţie într-o mişcare formează un grup omogen, caracterizat
prin aceeaşi cronaxie. Pentru ca un impuls nervos să treacă dintr-un nerv în muşchi trebuie să existe un izocronism
neuromuscular sau cel puţin un raport între cronaxia nervului şi cea musculară, cuprins între limitele 0,5 şi 2, altfel impulsul nu
mai trece. Aceeaşi regulă şi pentru cronaxiile senzitive şi cele motoare pentru a obţine contracţii reflexe prin excitaţii cutanate.
În sistemul nervos central, căile urmate de influxul nervos se fac între neuroni cu cronaxii apropiate. Această concepţie a izo-
şi heterocronis-mului, deşi depăşită în prezent de unele cercetări moderne, rămîne valabilă şi utilă pentru interpretarea unor
fenomene fiziologice şi patologice nervoase. Modificări ale excitabilităţii nervoase (şi ale ţesuturilor în general), lezionale sau
funcţionale, pot să fie puse în evidenţă prin modificări ale cronaxiei, care devine prin aceasta o măsură obiectivă valoroasă în
practică.
Tehnica cronaximetriei. Cronaximetria este realizată cu a-ajutorul unor aparate care provoacă închideri şi deschideri

Fig. 71. — Sigmatron. Aparat pentru cronaximetrie.

de curent galvanic realizînd impulsuri rectangulare. Aceasta se poate obţine în prezent cu ajutorul unor aparate electro-

Fig. 72. — Panou frontal.

nice moderne. Ne vom referi în expunerea tehnică la

aparatul electronic romînesc Sigmatron (fig. 71).
Cu acest aparat se pot obţine impulsuri singulare
şi autodeclanşate, de formă rectangulară. Durata
impulsurilor este reglabilă între 0,01 şi 200 msec., iar
amplitudinea lor regla-
116
bilă între 0 şi 20 mA. Frecvenţele de repetiţie a impulsurilor (în trenul de impulsuri) sînt de 1 şi 0,5 Hz, în raport cu durata
impulsurilor.

Fig. 73. — Sigmaflux. Aparat pentru cronaximetrie şi pentru

climaliză.

Pe panoul frontal al aparatului sînt prevăzute

elemente de conectare, control şi măsură, după cum
urmează (fig. 72):
1. borne de conectare a electrozilor la subiect;
2. instrument pentru măsurarea amplitudinii
impulsurilor (miliampermetru);
3. buton pentru reglajul amplitudinii impulsurilor;
4. bec indicator pentru lucru pe reobază;
5. claviatură cu clape pentru diferite manevre;
6. bec indicator pentru lucru pe cronaxie;
 7. buton pentru reglajul duratei impulsurilor;
8. tub indicator al frecvenţei şi duratei impulsurilor;
9. mînere;
10. scale pentru citirea cronaxiei în milisecunde (msec).
Aparatul este alimentat cu tensiune de la reţea (220 V, 50 Hz) şi trebuie legat cu pămîntul.
Examenul cronaximetric se face prin metoda monopolară, cu un electrod activ, explorator, fixat pe un miner de mică
dimensiune şi este legat de polul negativ al bornei. Acesta se aplică pe tegument (pe nerv, punct motor etc). Electrodul
indiferent, sub formă de plăci cu dimensiunea de 60 cm2 în medie, se leagă de polul pozitiv al bornei şi se fixează pe trunchi
(de exemplu, pe regiunea presternală).
Punerea aparatului în funcţiune se face prin legătura lui cu pămîntul şi conectarea lui la reţea. Se va avea grijă ca butonul
care reglează amplitudinea să fie rotit la stînga pînă la capătul cursei, iar clapa O, care întrerupe intrarea curentului în aparat,
apăsată. După conectarea la reţea se apasă pe clapa Re (reobază) şi se aşteaptă 10 minute pentru încălzirea aparatului.
Scoaterea aparatului de sub tensiune se face apăsînd pe clapa O.
Pentru determinarea reobazei se apasă pe butonul Re şi pe una din clapele Tr (tren de impulsuri cu frecvenţa 0,6 sau 1
Hz) sau S (impulsuri singulare). În acest din urmă caz, fiecare apăsare pe clapa 5 va declanşa un impuls.
Electrozii fiind aşezaţi pe subiect se roteşte butonul (3) de reglaj al amplitudinii pînă cînd se obţine cu un impuls o
contracţie musculară minimă. Pentru fiecare tehnician este necesar să-şi stabilească bine imaginea acestei contracţii minime,
care este simţită, fie palpînd pe tendon, fie percepută vizual pe masa muşchiului. Ea constituie un element oarecum subiectiv
de apreciere, care trebuie eliminat cu grijă, pentru a reduce coeficientul personal de apreciere la minimum. Contracţia este
verificată prin producerea ei de 2—3 impulsuri. Se apasă pe clapa M de citire şi se citeşte pe cadranul ampermetrului
intensitatea curentului (în mA). Această cifră reprezintă pragul de excitaţie sau reobaza.
Măsurarea cronaxiei se face în continuare, fără să se schimbe poziţia electrozilor sau a subiectului.
Pentru aceasta apăsam pe clapa Cr (corespunzător măsurării cronaxiei) şi pe una din clapele corespunzătoare celor 4
game ale scării de citire a aparatului: Cr 1 = 0,01—0,2 msec; Cr 2 = 0,2—2 msec; Cr 3 = 2—20 msec şi Cr 4 = 20—200 msec.
Se începe cu gama cronaxiilor celor mai mici (0,01—0,2 msec). Se roteşte butonul (7) prin care se stabileşte durata impul-
surilor spre dreapta, citindu-se pe scale durata dorită; indicele trebuie să fie plasat cu grijă pe indicatori. Se observă cu grijă
apariţia unei contracţii minime, egală cu cea apărută la determinarea reobazei. La apariţia acestei contracţii se citeşte cronaxia
în milisecunde (msec) pe scala aparatului.
La terminarea scalei Cr 1, dacă nu s-a obţinut nici o contracţie, se trece la scala Cr 2 şi aşa mai departe.
Valorile cronaximetrice motoare normale. Muşchii striaţi ai omului prezintă 3 grupuri de valori cronaximetrice, re-
partizate regional.
 Muşchi proximali Cronaxia σ

gît
muşchi anteriori
trunchi
0,06—0,14
umăr
braţ
muşchi posteriori
şold
0,16—0,34
coapsă

Muşchi distali Cronaxia σ

cap, faţă muşchi anteriori

antebraţ 0,16—0,34
mînă
gambă muşchi posteriori
picior 0,34—0,70

Muşchii anteriori nu au decît o cronaxie pe segment, iar cei posteriori două cronaxii (una pentru funcţionarea pos-turală
şi una pentru cea motoare). Alţi muşchi posteriori au trei cronaxii, corespunzînd una funcţiei posturale, alta asociaţiei cu
muşchii anteriori şi alta asociaţiei cu muşchii posteriori.
Astfel, contracţia flexorilor degetelor se însoţeşte de contracţia acelei părţi a extensorilor care au aceeaşi cronaxie cu ei.
În extensiunea antebraţului, bicepsul îşi dublează cronaxia şi egalează pe aceea a tricepsului.
Cronaxiile senzitive şi senzoriale. Pe suprafaţa corpului se găsesc puncte care excitate cu un electrod bipolar fin dau
senzaţii de şoc, altele de furnicături şi altele de căldură, corespunzînd celor trei forme de sensibilitate superficială : tactilă,
dureroasă şi termică. Cea mai mică cronaxie este cea tactilă, este cronaxia senzitivă de bază. în fiecare regiune, ea este egală cu
cronaxia fundamentală a muşchiului subiacent. Deci, cronaxia senzitivă are un aspect regional, funcţional, potrivit legii
generale: cronaxia are o distribuţie funcţională. Există deci o legătură strînsă, prin intermediul sistemului nervos, între
diferitele părţi care compun o regiune: tegument, muşchi şi oase. Una dintre condiţiile existente ale unui reflex este egalitatea
dintre cronaxia senzitivă şi cea motoare. Cronaxia dureroasă este de 5 ori mai mare ca cea senzitivă tactilă şi de 10 ori mai
mare decît cea termică.
Cronaxiile senzoriale sînt toate mai mari ca cele ale muşchilor şi ale sensibilităţii tactile.
Cronaxia optică se determină prin senzaţia de fosfene pe care o produc excitaţiile electrice. Este senzaţia unei stră-
fulgerări luminoase uşoare. Pentru determinarea ei se poate utiliza metoda bipolară sau monopolară. în primul caz, ambii
electrozi sint plasaţi pe globul ochiului, pleoapa fiind închisă.
În al doilea caz, electrodul activ ocular este aşezat pe unul din cele 4 sectoare ale globului sau pe linia mediană.
Fosfenele pot să fie locale sau la distanţă de electrod; vom căuta să obţinem pentru comparaţie aceeaşi localizare a
fosfenelor. Cronaxia optică normală variază între 1,2 şi 2,8 σ, dar diferit pentru fosfenul periferic, adică dacă străfulgerarea ia
naştere de la periferie, ea este cuprinsă între 1,2 şi 1.8 σ, pentru fosfenele centrale, care apar în centrul ochiului, între 2,2 şi 2,8
σ.
Cronaxia optică are corelaţii strînse cu excitabilitatea centrilor nervoşi superiori şi este utilizată ca mijloc de investigaţie
în nevroze.
Cronaxia vestibulară utilizează reacţia vertiginoasă voltaică. Electrozii sînt plasaţi, fie biauricular, fie un electrod la
intrarea conductului auditiv extern şi altul pe mastoidia omo-nimă. Se obţine în excitaţiile monoauriculare înclinarea capului de
partea excitată cînd electrodul plasat în ureche este pozitiv şi de partea cealaltă cînd electrodul este negativ. Este cea mai mare
cronaxie (între 13 şi 22 σ). Se constată diferenţe individuale mari în raport cu forma de reactivitate vegetativă. Relaţiile strînse
dintre nervul vestibular şi reacţiile vegetative fac din măsurarea acestei cronaxii un mijloc de investigaţie în acest domeniu.
Curba intensitate-durată. Dacă căutăm să obţinem pragul unei contracţii prin excitaţii cu impulsuri rectangulare vedem
că acestea apar în raport cu două coordonate: durata excitaţiei şi intensitatea ei. Există deci nu un prag de excitaţie, ci mai
multe praguri în raport cu aceste două coordonate şi ele pot să fie înscrise printr-o curbă de intensitate-durată în raport cu
apariţia contracţiei. Forma acestei curbe are o mare importanţă diagnostică. Există o curbă a excitabilităţii muşchiului normal,
o alta a muşchiului denervat şi a celui în curs de reinervare. Anumite reacţii generale ale organismului, echilibrul ionic,
oboseala, pot să fie studiate cu ajutorul curbelor intensitate-durată (fig. 74).
Pentru ridicarea curbei se lucrează ca pentru măsurarea cronaxiei, cu impulsuri autodeclanşate.
 Fig. 74. — Curba de intensitate-durată.

Determinările se fac începînd cu

durata maximă (gama Cr 4), căutîndu-se
— prin răsucirea butonului care variază
intensitatea (miliamperajul) —
intensitatea necesară pentru obţinerea
contracţiei minime. Se fac mai multe
determinări (4—5), la diferite durate ale
impulsurilor. Cifrele se înscriu pe un
grafic gradat în scară longitudinală.
Curbele exprimă aspectul general al
excitabilităţii neuromusculare.
Climaliză. Pentru examenele
precedente am întrebuinţat impulsuri
rectangulare. Pentru această metodă
electro-diagnostică utilizăm impulsuri
care se stabilesc progresiv la închidere şi
diminuează în acelaşi fel la deschidere.
Ele sînt produse prin descărcările de
condensatori de capacităţi variabile,
încărcaţi printr-o rezistenţă. Aceşti curenţi sînt numiţi curenţi progresivi (Lapique). S-a constatat astfel că dacă impulsul cu
care se obţine contracţia de prag a unui muşchi, în loc să se stabilească brusc se stabileşte lent, prin interpunerea unui
condensator, contracţia nu mai apare. Întârzierea produsă de un condensator de 2 microfarazi este suficientă la pragul de
excitaţie să suprime eficacitatea curentului galvanic pe un muşchi normal. în schimb, pe un muşchi degenerat, o întîrziere de
15 ori mai mare, determinată de introducerea a 30 microfarazi, nu schimbă cu nimic eficienţa impulsului.
În acest caz nu mai este vorba de obţinerea unui prag de contracţie; metoda electrodiagnostică se bazează pe dispariţia
acestei contracţii liminare.
Tehnica este următoarea: ne servim de un aparat care produce curenţi progresivi prin intercalarea de condensatori de
capacităţi diferite într-un circuit galvanic.
Excitaţia nu se face selectiv pe punctul motor, fiindcă în patologia neuromusculară maximum de excitabilitate se de-
plasează către tendonul distal al muşchiului, deoarece excitabilitatea nervului fiind abolită intră în joc numai aceea a
muşchiului, care este cu atît mai mare, cu cît intră în joc mai multe elemente.
Obţinem pragul de contracţie printr-un impuls rectangular de lungă durată, la o anumită intensitate. Introducem 2
microfarazi în circuit; dacă muşchiul este normal, contracţia dispare. Dacă nu introducem progresiv alţi microfarazi.
Numărul de microfarazi necesari pentru a face să dispară contracţia arată valoarea muşchiului.
Electrodiagnosticul de stimulare în patologia neuromusculară. a) Sindromul de hipoexcitabilitate galvanică şi faradică a
nervului şi muşchiului este caracterizat prin dificultatea de a obţine praguri de răspuns la excitaţii galvanice şi faradice pe nerv
sau muşchi; se întîlneşte în leziuni nervoase vechi fără participarea neuronului periferic.
b) Hiperexcitabilitatea galvanică şi faradică a nervului şi muşchiului se obţine în nevroze, în leziuni recente ale centrilor
nervoşi motori superiori (hemoragie cerebrală recentă) sau intoxicaţii cu contractură etc. Acest sindrom se întîlneşte asociat cu
lentoarea contracţiei musculare în sindroamele fiziopatice.
c) Sindromul de degenerescenţă se întîlneşte în leziunile de nerv periferic. Excitaţiile galvanice şi faradice pe nerv sînt
imperfect transmise sau nu mai sînt transmise de loc.
Excitaţia pe muşchi este diferită pentru curentul faradic şi galvanic. Există hipo- sau inexcitabilitate faradică. La curent
galvanic, răspunsul este lent în loc de a fi viu. La început întîlnim hiper- apoi hipoexcitabilitate galvanică, pentru ca în fazele
finale să găsim inexcitabilitate. în fazele finale de hipoexcitabilitate galvanică obţinem o contracţie mai puternică aplicînd
electrodul activ nu pe punctul motor, ci pe muşchi, spre tendonul periferic. Este ceea ce se numeşte reacţie longitudinală.
Se constată de asemenea că în loc să obţinem la închiderea curentului continuu o excitaţie mai mare cu electrodul negativ
faţă de cel pozitiv şi la deschiderea curentului o excitaţie mai mare la cel pozitiv, în caz de degenerescentă efectele sînt inverse.
Fenomenul poartă numele de inversiunea formulei Pfluger.
 În realitate, excitaţia este datorită numai electrodului negativ, dar ceea ce dă secusa sînt polii formaţi în intimitatea
ţesuturilor. Cînd contracţia are loc cu electrod negativ instrumental, ea este datorită electrodului fiziologic negativ apropiat ;
cînd excitaţia are loc cu electrodul pozitiv instrumental, contraţia se datoreşte electrodului negativ fiziologic situat la distanţă
de el.
Cronaxia este mărită şi atinge valoarea de 10—30. Climaliza arată valori de 10—30 microfarazi.
În cazul cînd există secţiune incompletă nervoasă întîlnim reacţie de degenerescentă parţială, cu încetinirea galvanică
numai a unei părţi a muşchiului. Vom avea deci o contracţie lentă si una vie, legate de cele două feluri de fibre denervate şi
sănătoase.
Vom creşte pentru aceasta intensitatea curentului plecînd de la 0; fibrele lente vor răspunde primele şi le punem selectiv
în valoare. Vom excita pentru aceasta, în afara punctelor motoare. Apoi, cu o intensitate crescîndă, vom excita pe punctele
motoare, pentru a obţine contracţia vie a fibrelor sănătoase. Cu un curent progresiv vom pune în evidenţă fibrele lente.
De asemenea întîlnim două cronaxii: una normală corespunzînd elementelor normale şi una mărită, corespunzînd
elementelor patologice.
În rezumat, semnele principale ale atingerii periferice cu degenerescenta walleriană la examenul calitativ sînt: lentoarea
contracţiei galvanice, excitabilitatea sau inexcitabilitatea muşchiului de către nerv, diminuarea amplitudinii contracţiei,
dispariţia excitabilităţii prin curenţi scurţi (mărirea cronaxiilor), menţinerea excitabilităţii la curenţi progresivi.
Aceleaşi manifestări le putem găsi şi în afara secţiunii nervului, în alte atingeri ale neuronului periferic (intoxicaţii,
contuzii, compresiuni progresive etc.). În contuzia unui nerv care se va vindeca vom găsi o lentoare globală a contracţiilor
galvanice cu o inexcitabilitate a nervului la impulsurile electrice.
Practicînd în serie examene, atingerea masivă de la început va face loc unei atingeri parţiale.
d) În bolile musculare progresive găsim semne caracteristice de diagnostic: sindromul miastenic Jolly-Bénédik. Cînd
supunem un muşchi normal la un curent faradic tetanizant sau la un tren de impulsuri galvanice frecvente, muşchiul rămîne
contractat atît timp cît trece curentul, oboseala apă-rînd numai după cîteva minute. Din contra, relaxarea muşchiului apare
aproape imediat şi o nouă contracţie nu apare decît după un repaus. Aceasta caracterizează miastenia gravă pseudoparalitică.
Apare şi în muşchii anemiaţi prin stază hi-peremică.
În miotonie, contracţia musculară persistă şi după închiderea curentului. În miopatii, în general, întîlnim un galvanotonus
patologic, adică persistenta contracţiei în timpul trecerii curentului la o intensitate sub dublul pragului (reobazei).
Cronaxia are două valori, una corespunzîncl elementelor normale şi una patologică corespunzînd celor alterate.
În miotonia atrofică (Steinert) 20—40 σ, în miotonia hipertrofica (Thomsen) 60—80 σ. În miastenie: pe muşchiul odihnit
valori normale, pe cel obosit 10—20 σ.
Între miliamperajul necesar obţinerii contracţiei la închiderea curentului cu electrod negativ şi cel necesar obţinerii ei la
deschiderea curentului cu electrod pozitiv, în mod normal este o diferenţă de 8—10 mA. Intensităţile prezintă foarte mici
diferenţe în jenele circulaţiei de întoarcere (sindrom Rich). Diferenţa dintre miliamperajul necesar contracţiei la închidere
negativă şi cel al închiderii pozitive este de 2 mA. în caz de iritaţie medulară, diferenţele sînt foarte mari (8—10 mA).
Cronaxia în sindroamele centrale. În sindromul piramidal asistăm la o inversare a raportului cronaxiilor motoare
anterioară şi posterioară. Cronaxia plantară rămîne nemodificată, de unde şi inversarea reflexului plantar, din flexiune în
extensiune. În sindromul talamic este mărită cronaxia plantară, care se apropie de aceea a extensorilor.
Electrodiagnosticul de detecţie. Electromiografia. Principiile electromiografiei (EMG). Unitatea motoare este formată
dintr-un cilindrax care inervează un număr mare de fibre musculare. Dacă înregistrăm în mod global curenţii de acţiune
aşezînd doi electrozi pe pielea care acoperă un muşchi obţinem o succesiune de unde de durată şi amplitudine diferite :
neregularitatea este datorită faptul că numeroase unităţi acţionează desincronizat. Aspectul curbei se schimbă cînd înregistrăm
activitatea electrică a unei singure unităţi motoare. Cînd muşchiul se contractă, influxul plecat de la o celulă motoare
acţionează simultan asupra tuturor fibrelor unităţii motoare. Detectăm astfel descărcări ale fibrelor acţionînd simultan.
Cînd subiectul contractă uşor muşchiul, unitatea motoare explorată emite unde de frecvenţă 3—60/sec. Fiecare descăr-
care se înregistrează ca un vîrf cu durata de cîteva miimi de secundă şi amplitudinea de cîteva sute de microvolţi.
Potenţialul elementar exprimă activitatea ritmică sincronizată a fibrelor musculare ale unei unităţi motoare.
Tehnica electromiografiei. Potenţialele care însoţesc activitatea musculară sînt culese de un fir izolat introdus în inte-
riorul corpului muscular. Se utilizează acul coaxial Bronk. Acesta este format dintr-un ac de injecţie intramusculară, în axul
căruia trece un fir izolat care îi atinge extremitatea. Unul din electrozii de derivaţie este constituit de acest fir, celălalt de ac. O
altă tehnică întrebuinţează acul dublu coaxial, în care acul intramuscular este legat cu pămîntul şi electrozii sînt două fire
izolate introduse în axul lui.
Potenţialele musculare sînt transmise la amplificatorii electronici. La ieşirea din amplificator, potenţialul obţinut este
transmis la perechea de plăci orizontale ale unui oscilograf catodic, aparat înregistrator fără inerţie.
 Deplasarea verticală este înregistrată, fie fotografic, fie cinematografic.
În practica clinică se utilizează un oscilograf catodic, destinat observaţiei imediate şi un difuzor de sunete. Sunetul este cu
atît mai intens, cu cît potenţialul este mai mare şi cu atît mai „sec", cu cît deflexiunea electrică este mai scurtă.
Electromiograma normală. Dacă se înregistrează simultan în mai multe unităţi motoare ale unui aceluiaşi muşchi,
activitatea electrică apare asincronă, pulsările electrice ale diferitelor unităţi sînt independente.
Amplitudinea undelor rămîne egală cit timp nu intervine oboseala; aceasta se evidenţiază prin diminuarea progresivă în
înălţime a răspunsurilor. Frecvenţa undelor creşte cu efortul de contracţie voluntară. Muşchiul gradează forţa prin două
mecanisme: variaţia frecvenţei în fiecare unitate motoare şi variaţia numărului fibrelor active.
Electromiograma fibrei bolnave. În poliomielită se întâlneşte aspectul sincronizat. Dacă înregistrăm simultan mai multe
derivaţii, care în mod normal se descarcă independent, în cazul atingerii coarnelor anterioare ele se descarcă sincron.
Unităţile motoare cu motoneuron distrus nu arată activitatea electrică sau o activitate cu descărcări spontane a fibrelor
musculare izolate.
În degenerescenţa walleriană, prin secţiune de trunchi nervos, descărcările regulate şi de amplitudine egală sînt înlocuite
prin descărcări neregulate ale unei singure fibre fără control neuronic; amplitudinea undelor este mult mai mică.
În miastenie există o mare neregularitate în amplitudinea descărcărilor neuromionice. La începutul contracţiei, descăr-
cările apar cu o înălţime sensibil egală, dar următoarele devin neegale şi diminuează pînă la dispariţie.
În miopatii se semnalează în momentul contracţiei apariţia unor serii de vîrfuri cu frecvenţă de 50—100/sec, cu durata
seriei de 1/2—2 sec.
Electromiografia şi electrodiagnosticul de stimulare. Electrodiagnosticul este o metodă unitară, în care, prin stimulare sau
detecţie, avem posibilităţi diferite de a prinde unele precizări în raport cu evoluţia fenomenului cercetat. El nu poate să dea
precizări însă decît confruntat cu datele clinice.
Electrodiagnosticul de detecţie prezintă unele inconveniente în stabilirea unui bilanţ complet al întinderii lezionale prin
necesitatea de a face explorări multiple cu acul coaxial. însă prezintă avantajul de a analiza desfăşurarea fenomenului cercetat,
filmîndu-1 şi pătrunzînd în intimitatea lui, de a prinde începutul unei reinervări, pe care stimularea nu o poate pune încă în
evidenţă.
Semnele electromiografice îşi găsesc corespondentul lor în electrodiagnosticul de stimulare. Fibrilaţia corelează cu lén-
toarea galvanică şi tendinţa la electrctonus a muşchiului de-nervat. Salvele miotonice obiectivizează contracţia galvanotonică
provocată electric prin stimulare.

CURENŢI DE MEDIE FRECVENŢĂ (MF)

Sub această denumire înţelegem o categorie de curenţi electrici alternativi sinusoidali, cuprinşi între grupa curenţilor de
joasă şi ţga a curenţilor de înaltă frecvenţă. Limitele largi ale frecvenţei sînt cuprinse între 3 000 şi 50 000 Hz. Ei sînt produşi
de aparatele de medie frecvenţă ca: Myodinaflux, (fig. 75), Vectodinaflux, Nemectron, Nemectrodin, Endógenos,, care
debitează un curent sinusoidal cu o frecvenţă cuprinsă între 5000 şi 10000 Hz.

Fig. 75. — Myodinaflux.

Fiecare perioadă a curentului sinusoidal produs de

aceste aparate are o durată foarte scurtă, egală cu 1/5000—
-1/10000 sec, ceea ce echivalează cu 0,2—0.1 msec.
Reprezentarea grafică a formei curenţilor de medie
frecvenţă este la fel cu cea a curentului alternativ
sinusoidal de la reţea, deosebirea constînd numai în
frecvenţa lor diferita. Instituirea ritmică a pauzelor într-un
curent MF cu intensitate constantă determină fragmentarea
sacadată a acestuia în trenuri de unde.
Prin variaţia ritmică a intensităţii curentului şi prin
intercalarea unor pauze ritmice de o durată variabilă se pot
obţine mai multe forme-de curenţi de medie frecvenţă :
1. Curentul de bază este cel cu amplitudinea constantă,
în care vîrfurile maxime ale intensităţilor pozitive, respectiv negative, se menţin la un nivel constant (fig. 76).
2. Curentul modulat cu lungă perioadă (LP) (Schwellstrom) este acela la care amplitudinea maximă a oscilaţiilor variază
de la o pe rioadă la alta, crescînd de la valoarea zero pînă la o valoare anumită, ca apoi să descrească din nou. Fiecare
modulaţie de acest fel, ca şi pauza care o urmează, poate să dureze de la 1 la 5 secunde (fig. 76).

Fig. 70. Diverse forme de curenţi de medie

frecvenţa.
a – amplitudine constanta; b – modulat cu lungă
perioadă urmat de o pauză; c – modulat cu lungă
perioadă fără pauze; d – modulat cu scurtă perioada; e –
supramodulat cu scurtă şi lungă perioadă urmate de
pauze; f – supramodulat, scurtă şi lungă perioadă fără
pauze.

3. La curentul modulat cu scurtă

perioadă (SP), variaţiile intensităţii fiecărei
perioade şi pauzele lor (adică modulaţiile) se
succed cu o viteză mai mare: 20—50—100
modulaţii/sec. La o modulaţie de 50/sec,
aceste trenuri de unde modulate durează
0,01 secunde, urmate de o, pauză de 0,01
secunde. Fiecare din aceste trenuri de uncie
cuprinde un număr de 50—100 oscilaţii
sinusoidale de cite 0,2—0,1 msec, în raport
cu frecvenţa de bază de 5 000 sau 10 000
Hz. Forma pantei de creştere a intensităţii
fiecărei modulaţii în parte este
exponenţiala.
4. Curentul modulat cu scurtă perioadă,
supramodulat cu lungă perioadă sau curent
dublu modulat (SP + LP suprapuse) este un
curent de MF modulat cu scurtă perioadă, în care trenurile de scurtă perioadă au amplitudini diferite, crescînde sau
descrescînde în limitele modulaţiei cu lungă perioadă (fig. 76).
Aceste 4 forme fundamentale ale curenţilor alternativi de medie îrecvenţă pot să fie dublate printr-un curent de MF
sinusoidal redresat.
Acestui curent îi lipseşte faza negativă, devenind astfel un curent continuu cu impulsuri de aceeaşi frecvenţă cu a formei
din care derivă. Diferenţa este deci transformarea curentului alternativ sinusoidal în curent continuu cu impulsuri sinusoidale,
redresate, care posedă unele caractere ale curentului galvanic.
O variantă terapeutică a curenţilor de medie frecvenţă este utilizarea lor interferenţială, adică încrucişarea în ţesuturile
profunde a două circuite de curenţi de medie frecvenţă cu diferite frecvenţe. Aceasta se realizează prin aplicarea a patru
electrozi în jurul regiunii de tratat, aşezaţi la fel ca pentru galvanizare transversală, însă racordaţi în paralel sau încrucişat, cîte
doi la fiecare circuit în parte. Diferenţa de frecvenţă între cele două circuite este de circa 100 impulsuri/sec.
Aparatul şi masa de comandă. Aparatul este compus din-tr-un generator de medie frecvenţă, care produce curent sinu-
soidal de 5000—10000 Hz. El este prevăzut cu dispozitive cu ajutorul cărora putem varia frecvenţa de bază, putem modula
curentul cu perioadă scurtă sau lungă, putem modifica raportul dintre durata trenurilor şi a pauzelor. Acestea fac posibil ca
aparatul să debiteze mai multe feluri de curenţi de MF. Există două circuite diferite, care funcţionează la frecvenţe diferite ; are
cîte două borne pentru fiecare circuit şi două potenţiometre, cu care reglăm intensitatea fiecărui circuit în parte.
Cele două circuite servesc, fie pentru aplicaţii bipolare, concomitent la doi bolnavi sau pe două locuri diferite ale aceluiaşi
bolnav, fie pentru a lucra cu patru electrozi pe aceeaşi regiune, folosind posibilitatea de interferenţă între cele două circuite.
Masa de comandă are: — un întrerupător general, care este în legătură cu o lampă principală de semnalizare ;
— un comutator de alegere a formelor de curent (selector de curent) pentru MR constant, scurtă perioadă {SP), lungă
perioadă (LP), supramodulat (SP + LP) interferenţiali;
— un comutator basculant pentru alegerea formei sinusoidale sau redresate;
— unul sau două potenţiometre, dependente de fabricaţia aparatului, pentru cele două circuite;
— unul sau două miliampermetre, pentru măsurarea intensităţii medii a curentului sinusoidal şi a celui redresat, prevăzute
cu un schimbător de scală (un şunt);
 — butoane separate pentru reglarea frecvenţei trenurilor de unde (unul pentru lungă perioadă şi unul pentru scurtă
perioadă);
— un buton serveşte pentru stabilirea raportului dintre trenurile de unde (impulsuri) şi pauzele alăturate (1:1 sau 1: );
— patru borne: două pentru un circuit şi două pentru al doilea circuit;
— schimbătorul de tensiune, siguranţa fuzibilă, legătura cu pămîntul, cordonul, cablurile sînt ia fel ca la pantostate.
Electrozii sînt asemănători cu cei utilizaţi pentru galvanizări. Dimensiunile mai frecvent întîlnite sînt: 4×6 cm, 6×8 cm,
8×12 cm, 12×20 cm, 6×16 cm şi 8×24 cm.
Cablurile de legătură sînt fire de liţă bine izolate cu cauciuc sau masă plastică, avînd la un capăt o banană, iar la celălalt
capăt o clemă de care se prinde electrodul.
Materialul hidrofil care acoperă electrozii este făcut din mai multe straturi de ţesătură pluşată sau material plastic spongios
(burete). Acest material se îmbibă cu o soluţie salină 4%. Fixarea electrozilor se face cu benzi elastice de cauciuc late de 5—7
cm, cu butoniere.
Efectele fiziologice ale curenţilor de medie frecvenţă. Curenţii de MF posedă două proprietăţi fundamentale, una
analgezică şi alta excitomotoare. Ele pot să fie scoase în evidenţă sau estompate în măsura în care variem parametrii im-
pulsurilor (intensitatea, durata impulsurilor, dimensiunea electrozilor, modul lor de aplicare) sau alegem o anumită formă de
curent din cele amintite. Efectele lor secundare sînt: cel trofic, decontracturant, spasmolitic, vasodilatator şi de influenţare a
sistemului neurovegetativ.
1. Un efect analgezic însemnat este obţinut cu ajutorul curentului MF sau modulat cu scurtă perioadă şi cu frecvenţa de la
10 la 100 Hz, putînd să meargă pînă la 500 Hz.
Atunci cînd durerea este intensă vom începe cu scurtă perioadă, a cărei frecvenţă este de 200—300 Hz, timp de 10—15
minute; în continuare reducem frecvenţa scurtei perioade la 100 Hz, fără să modificăm intensitatea. Rezultatele sînt mult mai
constante şi mai durabile cu această metodă, fiind totodată şi mult mai plăcută pentru bolnav.
Curenţii de MF cu lungă perioadă (1—5 secunde) şi cei supramodulaţi provoacă contracţii musculare puternice ne-
dureroase.
Şedinţa se începe prin aplicarea pe muşchiul striat a unui curent de MF redresat constant, timp de 5—10 minute, cu scopul
de a ameliora troficitatea generală a muşchiului. Aplicăm apoi curent MF cu LP, creştem progresiv durata modulaţiei de la 1 la
3 minute şi schimbăm alternativ raportul dintre durata trenurilor de impulsuri şi durata pauzelor alăturate. Avem grijă să nu
depăşim o secundă pentru durata unei contracţii a muşchiului striat. Trebuie evitate contracţiile musculare prelungite şi
puternice. De exemplu o şedinţă se compune din:
10 minute MF redresat + 1–2 minute MF·LP + 5 minute MF redresat + 1–2 minute MF·LP + 5 minute MF redresat la
intensitate scăzută.
Astfel de şedinţe de gimnastică musculară electrică se fac zilnic sau chiar de două ori pe zi.
Pentru contracţia musculaturii netede se foloseşte MF 4- LP eu o frecvenţă de bază ridicată, de 10 000 Hz, din cauza ac-
ţiunii mai profunde şi a lipsei de durere pe straturile superficiale.
Perioadele de excitaţie şi cele de repaus vor fi egale între ele şi vor dura în total 6—10 secunde (3 + 3 secunde, respectiv
5+5 secunde), timp de 10 minute.
Curentul MF redresat se foloseşte pentru efectele lui analgezice. Fiind un curent continuu cu impulsuri, cu el se pot face
foarte bine şi ionizări.
Potenţarea efectelor urmărite prin curenţii de medie frecvenţă redresaţi se poate obţine asociind unele substanţe
medicamentoase. Soluţiile medicamentoase sînt cele cunoscute de la ionizări şi se aplică selectiv la un anumit pol, în raport cu
încărcarea electrică pozitivă sau negativă a ionilor elementari sau a radicalilor (tabel VII).
Efectul trofic se obţine cu curent MF constant, de 10000 Hz. Se constată o îmbunătăţire a rezultatelor favorabile dacă
curenţii de MF se asociază cu alte proceduri de electroterapie ca: infraroşii, unde scurte etc.
Tehnica de aplicare. Pentru aplicarea curenţilor de medie frecvenţă, bolnavul poate să stea în decubit pe o canapea sau
poate să stea pe un scaun.
Aplicarea electrozilor depinde de regiunea şi afecţiunea tratată. Aceştia se aşază în aşa fel, ca liniile de forţă care se
formează între cei doi electrozi să intereseze zona procesului patologic. Aplicaţiile longitudinale şi transversale sînt cunoscute
de la ionogalvanizări. Aplicarea pe punctele motoare se face ca la faradizări. Utilizarea curenţilor MF interferenţiali necesită
patru electrozi, care se pot pune încrucişaţi sau paraleli, doi cîte doi, în jurul zonei pe care dorim să o influenţăm.
Electrozii se aplică pe tegument prin intermediul materialului hidrofil, pe regiunile indicate şi se racordează cu ajutorul
cablurilor de aparat. Ei se fixează cu benzi de cauciuc, cu feşi elastice sau cu săculeţe de nisip.
 După ce am fixat electrozii şi am stabilit legătura cu bornele aparatului vom controla ca toate butoanele de pe masa de
comandă să fie aduse la zero.
Manevrarea aparatului. Introducem ştecherul în priză, stabilim legătura cu întrerupătorul general şi aşteptăm pînă se
încălzesc lămpile. Apoi alegem la selectorul de curent forma indicată (constant, modulat cu lungă perioadă, cu scurtă perioadă
sau supramodulat).
În raport cu forma de curent aleasă manevrăm butonul pentru durata trenurilor de unde de scurtă sau lungă modulaţie.
Comutatorul care ne indică forma de bază a curentului va fi pus la „sinusoidal" sau „redresat", după cum este prescripţia
medicală. Manipulăm apoi comutatorul care indică raportul dintre durata trenurilor şi durata pauzelor pe 1:1 sau 1:2.
După ce butoanele amintite ele pe masa de comandă au fost reglate vom proceda la manevrarea potenţiometrului cu care
stabilim intensitatea curentului. Se poate lucra cu intensitate slabă, medie sau forte, dependent de efectele urmărite.
Intensitatea slabă se apreciază printr-o uşoară senzaţie de furnicătură, intensitatea medie printr-o senzaţie de vibraţie fină,
iar intensitatea forte provoacă contracţii musculare nedureroase în zona de influenţă a curentului.
Este greu să se indice cu precizie intensitatea curentului in miliamperi pentru anumite afecţiuni, ţinînd seama de faptul că
intensitatea este dependentă de rezistenţa electrozilor, rezistenţa electrică cutanată şi tisulară profundă, de reactivitatea şi
sensibilitatea generală a bolnavului. Aceşti factori variază mult, chiar la acelaşi bolnav, de la o şedinţă la alta, cu toate că
utilizăm electrozi de aceleaşi dimensiuni, aplicaţi cu aceeaşi presiune. Rezistenţa ţesuturilor scade în timpul şedinţei şi senzaţia
de curent se pierde progresiv.
Ne rămîne deci numai aprecierea subiectivă a bolnavului.
Pentru eficacitatea şedinţei vom creşte lent intensitatea curentului în timpul procedurii, pentru menţinerea senzaţiei
subiective iniţiale.
Durata unei şedinţe este de 15—30 de minute, în medie de 20 de minute pentru tratamentul durerilor. In tulburările trofice,
durata este de 30 de minute, dar poate să fie prelungită pînă la 45 şi chiar 60 dc minute.
În general, şedinţele se fac o dată pe zi, dar în unele traumatisme este necesar să. facem trei proceduri în prima zi şi două
proceduri în ?iua următoare.
Numărul de şedinţe este în funcţie de rezultatele obţinute. Efectul analgezic se prezintă în majoritatea cazurilor imediat
după primele aplicaţii, totuşi este nevoie să se facă circa 8—12 şedinţe. în măsura în care fenomenele se exacerbează după
primele şedinţe vom suspenda tratamentul.
Indicaţiile curenţilor de medie frecvenţă. Prin efectele lor analgezice, excitomotoare, trofice, decontracturante, spasmoli-
tice şi de influenţare a sistemului neurovegetativ, curenţii de medie frecvenţă au un domeniu vast de indicaţii.
1. Procese articulare şi abairiculare inflamatoare şi degenerative de natură reumatică: artrite, artroze cu diverse localizări
(genunchi, coxofemural, coloana vertebrală), nevralgii, nevrite (occipitale, cervicobrahiale. intercostale, sciatice), epi-condilite.
coccigodinii, celulite. periartrite (PSH).
2. Afecţiuni traumatice osoase, articulare, musculotendinoase: fracturi ale oaselor membrelor, redori articulare, entorse,
sechele pcsttraumatice (aigii rebele, edeme, hidartroze, atrofii şi hipotonii musculaie, instabilitate articulară, contracturi
musculare, osteoporoze hematoame, tulburări trofice). Traumatisme musculare (elongaţii musculoligamentare, contuzii).
3. Afecţiuni neuromusculare: neuromialgii, miozite cu diverse etiologii. contracturi musculare (torticolis). Atrofii mus-
culare, hipotonii şi atonii musculare (sfincter anal. musculatura feţei, abdomenului etc). Hemiplegii flasce şi spastice, paralizii
periferice după leziuni nervoase. Sechele după poliomielită. Acroparestezii, ca sechele după zona zoster.
4. Tulburări circulatoare periferice: arterite, sindrom Raynaud, acrocianoze, sechele după degeraturi, edeme postflebi-tice,
varice.
5. Tulburări digestive: spasme esofagiene, gastroduodenale, colitice, constipaţii atone şi spastice, diskinezii biliare,
aeroiagie, migrene de origine dispeptică.
6. Afecţiuni ginecologice: dismenoree, anexită, metrită, algii şi hiperestezii vulvo-vaginale, vaginism.
Contraindicaţii. Vom evita aplicarea curenţilor de medie frecvenţă pe regiunea precordială. Contraindicaţiile propriu-zise
se limitează la hipertensiuni arteriale înaintate, la cardiopatii decompensate, la stări febrile, procese inflamatoare acute, ca şi
procese neoplazice.
 CURENŢI DE ÎNALTĂ FRECVENŢĂ

Definiţie. Clasificare. Circuitul oscilant. Curenţii de înaltă frecvenţă sînt curenţi alternativi, a căror frecvenţă este în
medie mai mare de 500 000 oscilaţii/sec, a căror limită inferioară este de 100 000 Hz (λ=3 km), iar limita superioară de 300
000 000 Hz (λ = 1 m).
La baza primelor aparate de înaltă frecvenţă (fig. 77) stă circuitul oscilant în care s-a introdus un scînteietor.
Principiul de funcţionare a circuitului oscilant se bazează pe fenomenul de descărcare a condensatorului, atunci cînd
diferenţa de potenţial dintre armăturile condensatorului învinge rezistenţa stratului de aer cuprins între ele. Scînteia care apare
la nivelul scînteietorului, deşi pare să fie una singură şi de scurtă durată, în realitate se compune dintr-un număr mare de scîntei
care străbat dielectricul în ambele sensuri (asemănător cu oscilaţiile unui pendul) (fig. 78). Durata este extrem de scurtă, de
domeniul milionimilor de secundă. Rolul seifului în circuit este de a reîncărca, prin fenomenul de autoinducţie, condensatorul,
în sens invers decît a fost în clipa producerii primei scîntei.
Prin descărcările succesive într-un sens şi altul, intensitatea curentului scade pînă la zero, deci undele produse vor avea
amplitudini din ce în ce mai scăzute, se amortizează.

Fig. 77. — Un circuit oscilant. Fig. 78. — Unde electromagnetice amortizate.

C — condensator; L — bobină; S — scînteietor. T — perioada care este constantă;
i — amplitudinea care este în descreştere

Undele amortizate au aceeaşi lungime de undă pe tot parcursul lor. După un tren de unde amortizate, în număr de circa
16—20 oscilaţii, la fiecare descărcare a condensatorului urmează o pauză de circa 500 ori mai lungă, timp în care are loc
reîncărcarea condensatorului pînă la limita lui superioară. în această clipă apare scînteia şi din nou se formează un tren de unde
amortizate.
Acest sistem de producere a curenţilor de înaltă frecvenţă îl întîlnim la aparatele de d'arsonvalizare, care debitează curent
cu unde lungi (2 000—600 m). Aparatele D'Arsonval pot fi mari, fixe sau mici, portative.
În măsura în care singurul scînteietor al aparatelor de d'arsonvalizare a fost înlocuit cu un număr mai mare de scînteietori
(eclatori) s-a constatat că numărul trenurilor de unde amortizate a crescut proporţional cu numărul eclatorilor introduşi în
circuitul de derivaţie între armăturile interne ale condensatorilor. Cunoscînd acest lucru s-a trecut repede de la 2—4 eclatori la
8—12 şi chiar pînă ia 20 de eclatori.

Fig. 79.—Unde electromagnetice întreţinute.

Fig. 80.— Schema de principiu a circuitului oscilant cu lampă.
P – placa; F – filamentul; G – grila; L1, L2 – solenoid; C – con-
densator; E1, E2 – surse de energie electrică; S – întrerupător.

Aparatele cu eclatori debitează curenţi de înaltă frecvenţă (frecvenţă cuprinsă între 500 000 şi 2 000 000 oscilaţii/sec),
ceea ce corespunde la o lungime de undă între 600 şi 150 m = unde medii (diatermie cu unde medii).
Înlocuirea eclatorilor cu tuburi electronice cu 3 electrozi (triode) a schimbat cu totul caracterul undelor de înaltă frecvenţă
(fig. 79). Oscilaţiile obţinute prin intermediul triodelor au un caracter întreţinut, deci nu sînt amortizate, iar pe de altă parte sînt
în flux continuu, deci nu au pauze, iar frecvenţa lor a crescut considerabil.
De data aceasta, în circuitul oscilant există o triodă în locul eclatorilor, aceasta este legată după cum se vede în figura 80.
Circuitul este următorul: polul pozitiv este legat de placă; în continuare, catodul este legat în derivaţie de o ramură a circuitului
oscilant, iar ramura cealaltă stabileşte legătura cu polul negativ. Circuitul grilei, după ce trece printr-un seif care stă faţă în faţă
cu seiful circuitului oscilant, se leagă la negativ în continuarea catodului.
Oscilaţiile acestea au o frecvenţă cuprinsă între 10 milioane şi 100 milioane perioade/sec, ceea ce echivalează cu o
lungime de undă între 30 şi 3 m.
Oscilaţiile cu această lungime de undă sînt undele scurte şi din toată varietatea de curenţi de înaltă frecvenţă au cea mai
mare importanţă în fizioterapie. Undele scurte, pe lîngă faptul că sînt produse de aparate transportabile, prezintă efectele
fiziologice cele mai apreciate, avînd totodată un mod de aplicare foarte simplu.
Dorinţa de a reduce lungimea de undă sub undele metrice a devenit o realitate în momentul utilizării magnetronului în
locul triodelor. Cu ajutorul lui s-a trecut la unde decimetrice şi centimetrice, denumite microunde, a căror lungime de undă este
cuprinsă între 30 şi 1 cm.
Undele lungi, medii şi scurte, prin analogie, ne amintesc de radiofonie, în care întîlnim aceleaşi denumiri şi desigur nu
trebuie să ne mire acest lucru, deoarece şi acolo se lucrează cu unde electromagnetice de înaltă frecvenţă.
Trebuie totuşi să precizăm un lucru important. Dacă în ambele locuri este vorba de curenţi de înaltă frecvenţă, respectiv de
generatori de acelaşi fel, există totuşi o diferenţă între terapia cu înaltă frecvenţă şi undele din radiofonie.
Curenţii cu o frecvenţă mai mare de 10 000 perioade/sec. produc în jurul lor cîmpuri electromagnetice alternative, care se
propagă în atmosferă sub formă de unde. Aceste unde electromagnetice hiperfrecvente sînt capabile să străbată distanţe extrem
de mari şi sînt utilizate în radiofonie.
În schimb, în cazul terapiei cu curenţi de înaltă frecvenţă nu este vorba de aceste unde electromagnetice emise de
generatori la distanţă mare, ci este vorba de însuşi curentul de înaltă frecvenţă în circuitul căruia este introdus bolnavul.
Datorită faptului că generatoarele de înaltă frecvenţă funcţionează pe aceleaşi lungimi de undă ca şi aparatele de
radiodifuziune, ele sînt în măsură să tulbure recepţia aparatelor de radio. Pentru ca să nu se mai întîmple acest lucru s-a hotărît,
în 1947, ca aparatele de terapie cu unde scurte să fie fabricate numai pe lungimile de undă de 22,12 m, 11,062 m şi 7,3278 m,
iar microundele pe 0,1224 m.

Proprietăţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă

Curenţii de înaltă frecvenţă constituie o categorie de curenţi care prezintă, din punct de vedere fizic, anumite proprietăţi
comune, diferite faţă de curenţii galvanici şi faradici.
1. Frecvenţa lor este foarte mare. Ea se exprimă în kilohertzi (1 kHz = l 000 Hz), în megahertzi (1 MHz = l 000 000 Hz)
sau gigahertzi (1 GHz = 1 miliard Hz), lungimea lor de undă descrescînd : kilometru metri, decimetri, centimetri.
2. Curenţii de înaltă frecvenţă produc fenomene importante capacitive, fiind în măsură să străbată cu multă uşurinţă
capacităţi pe care curenţii de joasă frecvenţă nu pot să le străbată. Ei traversează deci cu multă uşurinţă condensatorii, putînd să
acţioneze în circuit deschis.
3. Fenomenele inductive produse de curenţii de înaltă frecvenţă sînt foarte marcate. Conform legii Faraday, forţa
electromotoare de inducţie este cu atît mai ridicată, cu cît variaţia cîmpului inductor este mai rapidă (adică are frecvenţă mai
mare). Această proprietate a curenţilor este folosită pentru cuplarea uşoară a diverselor circuite în electrotehnică, ca şi pentru
inducerea curentului în organismul nostru aşezat în solenoid sau lîngă solenoid.
4. Într-un cîmp electromagnetic de înaltă frecvenţă se produce, pe lîngă fenomenul de inducţie, şi o importantă transfor-
mare a energiei electrice în energie calorică.
Căldura produsă este, conform formulei Q—K.I2Rt, adică direct proporţională cu pătratul intensităţii, cu rezistenţa şi cu
durata. K este o constantă egală cu 0,24 (vezi încălzirea ţesuturilor). Pentru fenomenele calorice, curenţii de înaltă frecvenţă
sînt folosiţi frecvent în terapeutică.
5. Corpurile metalice şi soluţiile electrolitice sînt puternic încălzite în cîmpul de înaltă frecvenţă.
6. În medii metalice omogene, cu rezistenţă mică, curentul de înaltă frecvenţă se propagă la suprafaţă, aceasta cu atît mai
mult, cu cît frecvenţa este mai mare. Fenomenul prin care curentul de înaltă frecvenţă circulă pe suprafaţa conductorilor
metalici se numeşte efect pelicular.
7. Curenţii de înaltă frecvenţă traversează cu greu obstacolul pe care-l opune impedanţa unei bobine, chiar dacă aceasta
nu are un miez de fier.
 8. Propagarea curenţilor de înaltă frecvenţă într-un mediu eterogen nu urmează legile valabile pentru curentul continuu.
9. Neproducînd fenomene de ionizare, electroliză, electroforeză, fenomenele de polarizare în ţesuturi sînt în mod practic
nule.
10. Curentul de înaltă frecvenţă transmite în mediul înconjurător, la distanţe extrem de mari, unde electromagnetice de
aceeaşi frecvenţă cu a curentului care le-a generat. Acest fenomen stă la baza radiofoniei, televiziunii şi radiolocaţiei.
Acţiunile biologice şi fiziologice ale curenţilor de înaltă frecvenţă. Curenţii de înaltă frecvenţă sînt utilizaţi în te-
rapeutică pentru efectele lor fiziologice deosebite, care de altfel diferă cu totul de cele ale curentului galvanic sau ale curenţilor
de joasă frecvenţă. Acest lucru se datoreşte, în primul rînd, proprietăţilor fizice cu totul diferite ale curenţilor de înaltă
frecvenţă faţă de restul curenţilor. Uneori, diferenţele sînt atît de mari, încît se ajunge la stabilirea de legi noi care vin în
contradicţie cu legile curentului electric continuu sau alternativ de joasă frecvenţă.
Proprietăţile fizice ale curenţilor de înaltă frecvenţă aplicate la organism — adică folosirea lor în terapeutică — determină
efecte favorabile în procesele de vindecare, motiv pentru care sînt atît de utilizaţi în electroterapie. Ei nu influenţează sistemul
nervos senzitiv şi motor, puţind să pătrundă prin tegument fără să influenţeze terminaţiile nervoase şi să încălzească ţesuturile
profunde fără să încălzească tegumentul.
1. Inexcitabilitatea neuromusculară (fenomenul D'Arsonval) se caracterizează prin neinfluenţarea sistemului neuromus-
cular la trecerea curentului de înaltă frecvenţă prin corp. Nervii motori şi senzitivi sînt excitabili la impulsuri sau alternanţe de
curent electric de joasă frecvenţă, al căror număr de oscilaţii nu depăşeşte 3 000/sec. Peste această frecvenţă, excitabilitatea
neuromusculară diminuează.
În cazul curenţilor de înaltă frecvenţă nu apare nici o senzaţie de furnicătură şi nici contracţie musculară, ceea ce
dovedeşte o inexcitabilitate neuromusculară. Nernst şi Lazarev au dat explicaţia acestui fenomen, demonstrînd că prin creşterea
frecvenţei curentului peste 10000 Hz acţiunea excitantă a curenţilor alternativi scade simţitor. Începînd de la 150000
oscilaţii/sec, ea scade şi mai mult, iar peste frecvenţa de 500 000 nu se mai înregistrează nici un fel de excitaţie asupra nervilor
şi muşchilor. Lazarev susţine că acest lucru se datoreşte faptului că prin creşterea frecvenţei, ionii nu reuşesc să se acumuleze
în cantitate suficientă la nivelul membranelor celulare, adică nu se mai produce fenomenul de polarizare şi astfel nu se produce
nici excitaţia.
Fenomenul acesta determină posibilitatea întrebuinţării curenţilor de înaltă frecvenţă în terapeutică, la intensităţi extrem de
mari. Curentul faradic nu este folosit, din cauza durerilor, decît pînă la 2—3mA; cel continuu se foloseşte la intensitatea de
20—50 mA, în timp ce curenţii de înaltă frecvenţă se folosesc fără nici un pericol la o intensitate de 1 000—3 000 mA, fără să
determine efecte senzitive sau motorii.
2. Încălzirea profundă a ţesuturilor (endotermia) este procesul de încălzire profundă a ţesuturilor corpului prin curent de
înaltă frecvenţă.
Încălzirea ţesuturilor prin curenţii de înaltă frecvenţă se deosebeşte fundamental de încălzirea prin proceduri termice (baie
caldă, Sollux, baie de aer, termofor etc.). Curenţii de înaltă frecvenţă produc încălzirea profundă a ţesuturilor, temperatura
tegumentului rămînînd normală sau prea puţin crescută. După aplicare de curenţi de înaltă frecvenţă, temperatura corpului
rămîne ridicată timp de 48—72 de ore, spre deosebire de alte proceduri termoterapice, după care temperatura revine la normal
în scurt timp după procedură.
Încălzirea ţesuturilor ţine de mai mulţi factori: a) cu cît frecvenţa oscilaţiilor curentului este mai mare, deci lungimea de
undă mai mică, cu atît încălzirea este mai puternică; b) la undele amortizate cu pauze lungi nici nu apare fenomenul de
încălzire. Cînd pauzele sînt mai scurte şi amortizarea undelor este de durată mai lungă apare senzaţia de încălzire, care devine
maximă la undele întreţinute constant, furnizate de sistemele circuitelor oscilante, cu lămpi a căror alimentare se face prin
curent continuu; c) încălzirea profundă maximă se poate obţine în cîmp condensator cu electrozi mari, aşezaţi la distanţă de
tegument; d) gradul de încălzire a corpului depinde de intensitatea curentului cu care se lucrează. Cîmpul solenoid prin curenţii
turbionari dă o încălzire mai superficială, aceasta ţinînd şi de aplicarea electrozilor mai aproape de tegument; e) transformarea
energiei electrice în energie calorică se face conform legii Joule-Lenz (Q = 0,24 • I2 • Rt calorii mici); f) efectele termice
depind de densitatea curentului, deci de mărimea şi aşezarea electrozilor; g) gradul de încălzire a diverselor ţesuturi ţine de
rezistenţa pe care o opune ţesutul faţă de trecerea curentului; h) cantitatea de energie transformată în căldură depinde de
capacitatea electrică a organismului. Acest efect capacitiv intervine mai ales cînd se lucrează cu unde scurte, fapt care
diferenţiază încălzirea diverselor ţesuturi în raport cu lungimea de undă.
Undele medii încălzesc mai ales ţesutul celular subcutanat, măduva osoasă şi mai puţin pielea, muşchii, sîngele şi nervii.
Undele scurte încălzesc în special ţesuturile mai dense, ca oase şi ficat, apoi muşchii. Ţesutul celular subcutanat este cel mai
puţin încălzit. Numai pielea prezintă a-ceeaşi încălzire la unde medii şi unde scurte. Organele şi ţesuturile bogat vascularizate
se încălzesc mai greu, din cauza fluxului sanguin abundent, care transportă repede la distanţă căldura formată în ţesuturi.
3. Penetraţia curenţilor de înaltă frecvenţă în organism. Curenţii de înaltă frecvenţă pot pătrunde uşor în organism, tegu-
mentul neconstituind o rezistenţă de luat în seamă, aşa cum este în cazul curentului continuu. Dacă rezistenţa cutanată este
apreciată la circa 5 000 ohmi, în cazul galvanizărilor, ea este numai de 50 ohmi în cazul curenţilor de înaltă frecvenţă.
Procesul de pătrundere a curentului de înaltă frecvenţă în organism determină o serie de modificări ale diferitelor aparate
şi sisteme:
a) Sistemul nervos. Curenţii de înaltă frecvenţă cu unde lungi (d'arsonvalizare) produc efecte sedative marcate asupra
sistemului nervos central. Ei influenţează totodată şi sistemul nervos vegetativ. Efecte asemănătoare însă de intensitate mai
slabă au fost constatate şi la undele medii.
b) Aparatul cardiovascular. Atît la aplicaţiile generale, cît şi la cele locale apar reacţii vasomotoare care interesează mai
ales arteriolele şi capilarele. Vasodilataţia produce în scurt timp o hiperemie activă la nivelul tegumentului. Dacă aplicaţia a
fost generală, în urma vasodilataţiei tegumentare se-poate obţine o scădere a tensiunii arteriale. Curenţii de înaltă frecvenţă au
un efect antispastic pronunţat asupra musculaturii netede a vaselor, fapt care îndreptăţeşte utilizarea lor în tulburările
funcţionale angiospastice.
Dilatarea reţelei capilare şi arteriolare se menţine 2—3 zile după şedinţele cu doze slabe şi pînă la 2 săptămîni după doze
puternice.
c) Intensificarea fagocitozei se face, pe de o parte, prin creşterea circulaţiei locale, cu aport mai mare de globule albe la
nivelul hiperemiei active, ca şi prin acţiunea bactericida pe care o au curenţii de înaltă frecvenţă. Piontovski arată că undele
scurte provoacă o stimulare electivă a funcţiei elementare mezenchimale a ţesutului conjunctiv. Aceste elemente ar participa
intens la combaterea proceselor inflamatoare.
d) Glandele endocrine reacţionează şi ele la influenţa curenţilor de înaltă frecvenţă. În special, glandele sexuale feminine
sînt sensibile, chiar la doze slabe de unde scurte. În raport cu dozele administrate obţinem efecte de stimulare sau de inhibiţie.
e) Curenţii de înaltă frecvenţă cresc metabolismul tisular prin stimularea, proceselor enzimatice, în urma cărui fapt se
ameliorează starea generală şi creşte capacitatea de muncă a bolnavilor. S-au constatat modificări anabolice în epidermă,
manifestate prin înmulţirea celulelor prin diviziune directă. Sokolnikov constată la doze mici o intensificare a proceselor
proteolitice şi oxidative, cu predominanţa dezasimilării, iar la doze mari se constată predominanţa proceselor de asimilare.
Înalta frecvenţă cu unde lungi (d'arsonvalizarea). Cea mai veche metodă de aplicare a curenţilor de înaltă frecvenţă în
medicină poartă numele de d'arsonvalizare. Ea datează din 1892, cînd D'Arsonval, prin intermediul unui circuit oscilant, a
făcut primele experimentări cu curenţi de înaltă frecvenţă.
Aparatele pentru d'arsonvalizare sînt alcătuite dintr-un generator de înaltă frecvenţă, dintr-un transformator de înaltă
tensiune, din electrozi şi cabluri de legătură.
A. Generatorul de înaltă frecvenţă are ca element important indispensabil un circuit oscilant compus dintr-un condensator,
un seif şi un scînteietor. După felul în care sînt aranjate aceste elemente şi dupa sursa de alimentare cu energie electrică există
mai multe tipuri de generatori:
a) Generatorul Tesla (fig. 81) Alimentarea circuitului oscilant se face prin intermediul unei bobine de inducţie, iar drept
condensator se foloseşte butelia Leyda. Din cauza numeroaselor inconveniente, astăzi nu se mai întrebuinţează.
b) Generatorul D'Arsonval (fig. 82) are montaţi 2 condensatori pe două din ramurile circuitului oscilant, iar alimentarea
se face de la o bobină de inducţie. Scînteietorul este montat în derivaţie între cele două armături exterioare ale condensatorilor.

Fig. 82.— Generatorul D’Arsonval.

T – transformator; C1, C2 – condensatori;
Fig. 81.— Generatorul Tesla. S – bobină; E – seînteietor; B – bolnav.

c) Generatorul cu curent alternativ. Alimentarea circuitului oscilant al acestui fel de aparat se face prin intermediul unui
transformator de curent alternativ de la reţea.
Circuitul oscilant însuşi este mai complex, avînd mai mulţi condensatori, rezistenţe, eclatori. Legătura cu bolnavul se face
inductiv prin intermediul solenoidului de autoinducţie (fig. 83).
B. Drept transformator de înaltă tensiune poate să fie folosită o bobină de inducţie, o bobină bipolară Tesla sau un
rezonator Oudin.
Aceste aparate sînt în măsură să producă, cu ocazia fiecărei seînteieri, curenţi de înaltă frecvenţă şi înaltă tensiune, care
constau din trenuri de unde alternative amortizate, compuse fiecare din circa 15—20 de unde, a căror durată este de 1/50 000
sec. Pauzele dintre seînteieri sînt de 500 de ori mai lungi decît durata trenurilor de unde.
Numărul de seînteieri pe secundă este apreciat la circa 100.
Dacă undele nu ar fi amortizate şi dacă din această cauză nu ar exista
pauzele dintre trenurile de unde s-ar putea socoti că aparatele D'Arsonval
lucrează la o frecvenţă de 150 000—1 000 000 oscilaţii/sec, ceea ce corespunde
la o lungime de undă de 2 000—300 m.
C. Electrozii. I. Pentru aplicaţiile locale sînt mai multe categorii de
electrozi:
1. Electrozii pentru efluvii, suflu (vînt) electric, constau din ace metalice
ascuţite, fixate pe un disc metalic cu mîner izolator.
2. Electrozii pentru scînteieri (fulguraţii) sînt: a) pensula din fire moi meta-
lice; b) electrozi condensatori de forme diferite, din grafit sau aluminiu, îmbră-
caţi cu sticlă sau ebonită, ermetic închişi; c) electrozi de tuburi de sticlă de dife-
rite forme, în care s-a făcut vid (vacuumelectrozi). În ei se produce un fenomen
de luminescenţă de culoare albastră-violetă. Cei cu conţinut de neon se lumi-
nează în roşu-portocaliu. Ei pot să fie şi cu vapori de mercur.
Fig. 83.— Generator de înaltă frecvenţă
T – transformator; mA – miliampermetru; V – voltmetru; R1 – rezistenţă;
C – condensatori; R2, R3 drosere; Sc – seînteietor; B – bolnav.

II. Pentru aplicaţii generale există marele solenoid sau cuşca D'Arsonval şi
patul condensator.
a) Marele solenoid este făcut din 10—20 de spire de sîrmă groasă de cupru,
care delimitează un spaţiu în care încape un bolnav. Spirele sînt înfăşurate în
cercuri suprapuse, distanţate între ele, care formează un cilindru cu diametrul de
circa 70—80 cm şi înălţimea de circa 180—200 cm. Solenoidul este legat
unipolar de aparatul D'ArsonvaL
b) Patul condensator este o canapea care are o placă mare metalică, peste
care este aşezată o saltea izolatoare de cauciuc. Placa metalică este legată de
aparat. Al doilea electrod este un cilindru metalic, pe care bolnavul îl ţine în
mînă în timpul tratamentului.
Cablurile de legătură sînt constituite din fire groase, bine izolate în cauciuc şi ţesătură de bumbac sau masă plastică, lungi
de circa 1—2 m. La capete au cîte o banană mai mare, cu care se face legătura dintre aparat şi electrozi, marele solenoid sau
patul condensator.
Tehnica de aplicare. a) în cazul marelui solenoid (a autoinducţiei), bolnavul este aşezat în mijlocul spaţiului, înconjurat la
oarecare distanţă de spirele groase şi rare ale aparatului. Bolnavul poate să stea şi pe un scaun de lemn.
Se închide circuitul, se stabileşte rezonanţa la intensitate mică, apoi se creşte intensitatea. Şedinţele durează 10—15
minute.
b) Pentru patul condensator, bolnavul se culcă pe pat şi primeşte în mînă un electrod. Se stabileşte contactul, se reglează
intensitatea şi se acordează rezonatorul pentru a obţine efectul maxim solicitat.
c) Pentru tratamentul local alegem electrodul de forma, dimensiunea şi tipul potrivite pentru regiunea de tratat. Pacientul,
în poziţie şezîndă sau culcat, va dezbrăca hainele. Pe regiunea pe care se fac efluviile sau scînteierile vom unge pielea cu
vaselină sau o altă substanţă grasă.
Se fixează electrodul de minerul izolator, se face legătura cu rezonatorul şi după ce am închis circuitul, acordăm aparatul.
Descărcări electrice violete vor apărea între electrod şi tegument. Cu cît vom apropia electrodul de corp, cu atît
descărcările se vor concentra pe acea regiune, provocînd o senzaţie de căldură şi chiar înţepătură. Dacă apropiem electrodul
foarte mult de tegument apare chiar senzaţia de arsură, durerea.
Electrodul poate să fie fixat pe un suport special pentru cele 8—10—15 minute de tratament.
Pentru scînteieri alegem electrozi-pensulă, electrozi-condensatori de grafit sau electrozi de sticlă cu vid.
 Înainte de a face procedura, asistentul va încerca scînteierile pe tegumentul propriu pentru aprecierea intensităţii.
Se închide circuitul aparatului cu întrerupătorul şi se reglează apoi intensitatea.
Tratamentul cu electrozii-pensulă se face circa 2—3 minute, iar cu electrozii de sticlă cu vid (vacuumelectrozi) circa 10—
15 minute.
Efectele fiziologice. Datorită frecvenţei lor ridicate (peste 100 000 de oscilaţii), curenţii D'Arsonval nu produc efecte de
excitaţie asupra nervilor senzitivi şi motori, pe care le-am întîlnit la curenţii de joasă frecvenţă. O altă caracteristică a lor este
faptul că, deşi au o tensiune foarte mare, nu produc efecte dăunătoare organismului.
Este de remarcat că bolnavul nu înregistrează absolut nici un fel de senzaţie subiectivă la procedurile generale (solenoidul
mare sau patul condensator). Acest lucru se datoreşte şi rezistenţei scăzute a tegumentului faţă de curenţii de înaltă frecvenţă,
care este de numai 50 ohmi, faţă de curentul galvanic, pentru care tegumentul manifestă o rezistenţă de 5 000 ohmi.
La efluvii apare o senzaţie de adiere uşoară (suflu). Scînteierile pot să determine o uşoară furnicătură, o senzaţie de
pişcătură, apoi arsuri şi la urmă chiar dureri, în raport cu intensitatea dată.
Scînteierile mari, puternice, pe lîngă durerile pe care le provoacă, determină şi contracţii musculare. Excitarea
tegumentului făcută pe această cale provoacă la început o vasoconstricţie, apoi o hiperemie locală activă. Aceasta se instalează
în timpul procedurii şi durează 24—48 de ore, dependent de reactivitatea individuală. Hiperemia este maximă la terminarea
şedinţei, dar uneori ea se accentuează la cîteva ore după aplicaţie.
Un efect termic superficial sau de profunzime nu se produce, deşi este vorba de curenţi de înaltă frecvenţă. Acest lucru se
datoreşte pauzelor mari între undele amortizate care, cum am amintit, sînt de 500 de ori mai lungi decît trenurile de unde.
Ţesuturile au timp să se răcească în aceste pauze.
Se produce totuşi o influenţă electrică asupra celulelor, ţesuturilor şi în special asupra celulelor sistemului nervos. Se
constată o evidentă sedare generală a bolnavilor şi o calmare a durerilor. Sistemul nervos vegetativ este de asemenea influenţat.
Metabolismul creşte uşor. Se accentuează eliminarea substanţelor azotoase (uree, amoniac, în special creatinină etc.).
Indicaţii terapeutice. D'arsonvalizarea constituie un excelent tratament antialgic şi sedativ al sistemului nervos în baza
efectelor ei fiziologice mai sus amintite.
Indicaţiile cele mai importante vor fi deci în domeniul tulburărilor nervoase periferice dureroase sau stările de
excitabilitate, iritabilitate. Efectele secundare justifică utilizarea lor şi în alte cazuri.
Dependent de tehnica de aplicare vom avea următoarele indicaţii :
1. Utilizarea electrozilor condensatori în aplicaţia sub formă de neteziri: a) nevralgii superficiale (n. supraorbitar,
occipital, intercostal, cubital); b) hipoestezii şi parestezii cutanate (meralgia parestezică); c) prurit anal, genital; d) tulburări
circulatoare periferice şi tulburări trofice ale extremităţilor (degeraturi, boala Raynaud în faza incipientă, acrocianoza); e)
cicatrice mari şi dureroase postoperatorii.
2. Scînteieri cu electrozi, de sticlă cu vid, pensulări: a) nevralgii torpide ale nervilor mai
profunzi (sciatic, plex brahial) ; b) migrene, cauzalgia; c) mialgii, artralgii reumatice în faza
cronică; d) ulceraţii superficiale (ulcus crurale); e) adipozităţi localizate pe anumite regiuni,
fibrozite, celulite; f) dureri periostale (epicondilite, stiloidite, tarsalgii).
3. Duşuri, efluvii şi marele solenoid: a) nevroze astenice, nevroze vegetative; b) cefalee
rebelă, ameţeli, insomnii; c) ateroscleroză incipientă; d) hipertensiune arterială, faza neurogenă.
Înaltă frecvenţă cu unde medii (diatermia). Introducere. Aparatele de diatermie cu unde
medii folosesc curenţi de înaltă frecvenţă, a căror lungime de undă este cuprinsă între 600 şi 300 m
chiar pînă la 150 m; deci frecvenţa lor ajunge la 500000—2 000 000 oscilaţii/sec.

Fig. 84. — Schema de principiu a unui generator de înaltă frecvenţă cu eclatori.

T – transformator; E – eclatori; C1, C2 – condensatori; S1, S2 – solenoid; A – ampermetru.

Creşterea frecvenţei la cifre atît de mari, respectiv scăderea lungimii de undă la cîteva sute de
metri, se realizează cu circuite oscilante, în care scînteietorul este înlocuit cu mai mulţi eclatoii sau
cu tuburi electronice (triodă).
Există deci două feluri de aparate: cu eclatori şi cu lămpi.
A. Aparatele cu eclatori sînt construite din două circuite oscilante (fig. 84). Unul este circuitul oscilant generator, care
conţine seiful, condensatorii, eclatorii şi este alimentat de la reţea printr-un transformator. Al doilea este circuitul oscilant
rezonator, circuitul bolnavului; el este compus din seif, condensator şi pacient.
 Este vorba de două circuite separate, cel generator şi cel rezonator (al bolnavului), care sînt în legătură inductivă prin cei
doi solenoizi (seifuri) puşi unul lîngă altul (faţă in faţă).
1. Circuitul generator se compune din :
a) Transformatorul de curent alternativ, care creşte tensiunea curentului de la reţea pînă la 1 000—3 000 V şi serveşte la
alimentarea circuitului generator (încărcarea condensatorilor).
b) Condensatorii din plăci metalice, care au ca dielectric mica şi
posedă capacităţi mari pentru a permite păstrarea unei tensiuni ridicate.
c) Eclatorii, în număr de 2—4 la aparatele mai vechi, ajung pînâ la
20 la aparatele mai noi ; ei constau din plăci de tungsten care sînt aşezate
la distanţa de 0,1-0,18 mm între ele şi sînt în directă legătură cu un
sistem de răcire alcătuit din lame subţiri. Distanţa dintre plăcile de
tungsten este reglabilă.
d) Solenoidul (selful) este format din sîrmă groasă de cupru, care
arc cîteva spire. El induce curentul de înaltă frecvenţă între cele două
circuite oscilante.
2. Circuitul pacientului se numeşte circuit rezonator. Este compus
dintr-un self, un condensator variabil, un ampermetru şi bolnavul.

Fig. 85. — Aparatul de diatermie „Penetrotherm” cu eclatori

Circuitul rezonator trebuie să fie acordat, adică trebuie să

funcţioneze cu aceeaşi frecvenţă cu cel generator.
a) Selful alcătuit din fire groase de cupru este aşezat în faţa
solenoidului din circuitul generator. Prin inducţie, el primeşte curentul
de înaltă frecvenţă, produs de circuitul oscilant generator.
b) Condensatorul variabil are menirea să acordeze circuitul rezonator cu cel generator.
c) Ampermetrul este instrumentul de măsură care ne permite să apreciem intensitatea curentului; valorile lui mixte indică
4—5 A.
d) Pentru a asigura bolnavului o securitate împotriva accidentelor, circuitul rezonator are legătură cu pămîntul.
e) Bornele aparatului debitează curentul de înaltă frecvenţă. Ele sînt legate cu bolnavul prin intermediul cablurilor.
Masa de comandă a unde medii cuprinde:
1. întrerupătorul general, cu sau fără lampă semnalizatoare;
2. ampermetrul (aparat de măsură);
3. buton de acordare (o capacitate variabilă în circuitul bolnavului sau cu posibilitatea de a varia mecanic distanţa dintre
cele două seifuri) ;
4. bornele ;
5. butoanele de reglare a distanţelor dintre eclatori, care de obicei sînt pe partea laterală.
Aparatul cu eclatori debitează curenţi
de înaltă frecvenţă cu trenuri de oscilaţii
amortizate, care alternează cu pauze mai
mult sau mai puţin lungi, dependente de
numărul eclatorilor. Pentru reducerea cit
mai mare a pauzelor s-au construit aparate
cu 8—12 eclatori şi chiar pînă la 20.

Fig. 86. — Aparatul de diatermie cu tuburi

electronice.

B. Aparatele cu tuburi electronice (fig.

86). Aparatele cu eclatori, oricît de
perfecţionate ar fi, debitează curenţi a căror frecvenţă nu este constantă, undele sînt amortizate şi nu reuşesc să înlăture pauzele
dintre trenurile de oscilaţii. Tuburile electronice — triode — reuşesc să înlăture pauzele dintre trenurile de oscilaţii. Triodele
furnizea-ză un curent de înaltă frecvenţă, cu oscilaţii a căror intensitate maximă este constantă, nu au pauze şi care se numesc
oscilaţii întreţinute.
Electrozii. La diatermia cu unde medii se utilizează ca electrozi plăci din plumb cu grosime de 0,5 mm, a căror suprafaţă
variază de la 50 la 600 cm2. Ei au de obicei forma dreptunghiulară, iar colţurile lor sînt rotunjite.
Dimensiunile obişnuite ale electrozilor sînt
50 cm2 ( 8×8 cm) 300 cm2 (14X22)
100 cm2 ( 8X12 cm) 400 cm2 (16X25)
150 cm2 (10X15 cm) 500 cm2 (18X23)
200 cm2 (12X17 cm) 600 cm2 (20X30).
Există şi electrozi speciali, ca cei vaginali şi cei rectali, cu aspect de bujie Hegar, de calibre diferite.
Mărimile diferite permit alegerea electrozilor cu suprafaţa cea mai potrivită pentru diferitele regiuni ale corpului.
Spre deosebire de galvanizare, în diatermie electrozii se aplică direct pe tegument, fără intermediul stratului hidrofil.
Legătura cu aparatul se face prin cablul care are la un capăt o clemă cu şurub ce se fixează bine de electrod şi o banană
ceva mai mare (fişă pentru bornele aparatului.
Fixarea electrozilor pe corp se face cu feşi elastice pe membre şi cap şi cu saci de nisip sau prin aşezarea bolnavului pe ele
la celelalte aplicaţii.
În cazurile în care trebuie să aplicăm un electrod la extremităţi (pe degete), acolo unde suprafaţa tegumentului prezintă
multe neregularităţi pe care nu se poate adapta perfect foaia de plumb, vom utiliza electrodul pus într-o tavă cu apă sărată.
La fundul unei tăvi din material izolator electric se pune electrodul de plumb, peste care se toarnă un strat de apă sărată
2—4% de 2—3 cm grosime. Invităm bolnavul să-şi introducă mîinile sau picioarele în această tavă, în contact direct cu placa
(electrodul) de plumb, care stă complet sub apă, prin intermediul căreia se realizează contactul intim cu toată suprafaţa
neregulată a extremităţii puse în tavă.
Tehnica de aplicare. 1. Bolnavul stă culcat pe o canapea sau şade pe scaun. Se preferă în general poziţia culcată care poate
să fie folosită pentru majoritatea regiunilor, afară de aplicaţiile cu mîinile sau picioarele în apă, cînd bolnavul trebuie să şadă
pe scaun. Se atrage atenţia bolnavului că în timpul tratamentului nu este permis să se mişte sau să umble la electrozi, deoarece
riscă să-şi producă arsuri: de asemenea nu este permis să scoată mîinile sau picioarele din tăvile cu apă. În timpul procedurii
trebuie să aibă numai o senzaţie de căldură plăcută între cei doi electrozi. Orice senzaţie de căldură mai puternică sau senzaţie
de arsură şi durere vor fi semnalate. In aceste cazuri trebuie să se întrerupă procedura şi se va controla adeziunea dintre
electrozi şi tegument.
2. Aplicarea electrozilor. Electrodul trebuie să fie perfect neted, pentru ca să nu provoace arsuri. Acest lucru se realizează
prin netezirea electrozilor de plumb cu ruloul metalic, pe o suprafaţă perfect netedă (masă sau placă de marmură) înaintea
fiecărei aplicaţii.
De o margine a electrodului se fixează puternic prin înşurubare clema cablului. Acest lucru este important, pentru ca în
timpul tratamentului clema să nu scape, în care caz s-ar putea produce arsuri neplăcute.
Tegumentul se umezeşte cu apă caldă şi săpun, cu ajutorul unui burete. Electrozii se aplică pe tegument prin apăsare,
pentru a se mula perfect pe toate neregularităţile suprafeţei corpului şi se fixează cu benzi (feşi) elastice.
Avem grijă ca între clemă şi tegument să introducem o mică bucăţică de pînză cauciucată, pentru a evita arsurile în acest
loc.
Aplicăm electrozii mai ales pe masele musculare, evitînd locurile cu proeminenţe osoase (epifize, marginea tibiei, cla-
vicula etc), aceste locuri putînd să fie supraîncălzite datorită rezistenţei mari pe care o opun. Pentru a obţine cele mai
favorabile efecte de profunzime utilizăm de preferinţă doi electrozi de aceeaşi dimensiune, pe care îi aşezăm paralel, ţinînd
seama că în această poziţie liniile de forţă sînt paralele, regulate şi uniforme. Desimea liniilor de forţă (densitatea curentului)
constituie un criteriu de încălzire a ţesuturilor.
Utilizînd un electrod mare şi unul mic, liniile de forţă vor fi mai dese în dreptul electrodului mic, deci şi încălzirea va fi
mai puternică la acest nivel, dar şi mai superficială.
Dacă electrozii stau oblic unul faţă de celălalt, densitatea curentului va fi mai mare pe zona unde electrozii sînt mai
apropiaţi.
Dacă electrozii sînt puşi alături pe o suprafaţă se produce efectul de supraîncălzire pe marginile apropiate ale celor doi
electrozi. Evităm cu stricteţe acest efect de margine, fenomen nedorit care aduce după sine arsuri.
 Se pot face, ca şi la galvanizări, aplicaţii transversale (cap, trunchi, membre) sau longitudinale, de-a lungul unui membru.
Curentul trece prin corp de-a lungul ţesuturilor cu rezistenţa cea mai mică, adică prin sînge. Osul opune rezistenţa cea mai
mare încît curentul diatermic îl ocoleşte. Pielea se încălzeşte mult din cauza rezistenţei mari pe care o opune.
3. Manevrarea aparatului. După ce am aşezat electrozii, am fixat cablurile de legătură între aparat şi bolnav, procedăm la
manevrarea aparatului :
a) controlăm corespondenţa dintre tensiunea de reţea şi cea a aparatului :
b) controlăm legătura cu pămîntul;
c) controlăm ca toate butoanele să fie puse la zero;
d) introducem ştekerul în priză;
e) închidem circuitul prin întrerupătorul principal şi aşteptăm circa 10—40 secunde;
f) reglăm distanţa eclatorilor;
g) acordăm aparatul;
h) creştem intensitatea;
i) punem ceasul semnalizator pentru stabilirea duratei.
Aparatele de fabricaţie ceva mai veche sînt construite numai pentru tensiunile de 110 sau 220 V şi nu sînt prevăzute cu
dispozitiv de schimbare a tensiunii. în interiorul unor aparate este dată posibilitatea de a schimba tensiunea direct la
transformator. Pentru aceasta este nevoie să se demonteze placa de la spatele aparatului.
Legătura cu pămîntul se face printr-un cablu de sîrmă, izolată la calorifer sau conducta de apă, de la o bornă specială
notată cu 0 (zero), care se găseşte la majoritatea aparatelor pe partea lor laterală. La aparatele mai noi, legătura cu pămîntul este
asigurată prin cordonul de alimentare cu 3 fire şi prin priza specială Schuko care are un contact ce face legătura cu pămîntul.
La aparatul de diatermie există numai întrerupătorul principal, un buton de acordare şi un buton pentru reglarea in-
tensităţii. Ele trebuie controlate de la început şi puse la poziţia 0. La multe din modelele vechi acesta din urmă lipseşte.
Reglarea distanţei între eclatori nu trebuie să se facă prea des. Ea se reglează cu butoane sau cu o cheie specială şi se
recontrolează la cîteva zile. Nu este necesar să se umble în permanenţă la butoanele de reglare. Distanţa va fi astfel aranjată ca
între cele două suprafeţe ale eclatorilor să încapă o lamă de bărbierit, deci circa 0,10—0,15 mm.
Acordarea aparatului se face, fie printr-un condensator variabil montat în circuitul bolnavului, fie printr-un sistem
mecanic de apropiere şi îndepărtare a solenoizilor celor două circuite oscilante din aparat (generator şi rezonator).
Acordarea se face pentru a obţine rezonanţa cea mai bună în circuitul bolnavului, adică pentru a obţine aceeaşi frecvenţă a
oscilaţiilor în ambele circuite. Aceasta determină o intensitate maximă a cîmpului electric de înaltă frecvenţă, deci o încălzire
maximă a locului de tratat dintre electrozi. Determinarea precisă a acestui moment se face prin urmărirea luminii maxime date
de lampa de control.
Tehnica de aplicare a diatermiei Tabelul IX

Poziţia
Regiunea Electrod activ Electrod indiferent Amperi Durata Observaţii
bolnavului
Sagital Frunte 12×4 cm2
Culcat Ceafă 12×4 cm2 0,2–0,5 Electrozi egali
(frontooccipital)
CAP Frontal (bitemporal) Temporal 2,5×3,5
Culcat Temporal 2,5×3,5cm2 0,2–0,3 Electrozi egali
(oval) cm2
Faţă Culcat Hemifaţa interesată Spate 200 cm2 0,3–0,5
Torace Culcat Dorsal 300–400 cm2 Piept 300–400 cm2 1,5–2 Transversal
Inimă Culcat Precordial 200 cm2 Dorsal 200 cm2 0,6–0,8 Transversal
Stomac, vezică biliară,
Culcat Organ bolnav 200 cm2 Lombar 300 cm2 1–1,5 Transversal
apendice
Intestin Culcat Abdomen 300 cm2 Lombar 300 cm2 1,5–2 Transversal
TRUNCHI Rinichi Culcat Lombar 300 cm2 Abdomen 400 cm2 1,5 Transversal
Vezica urinară, uter,
Culcat Hipogastru 200 cm2 Sacrat 300 cm2 1 Transversal
anexe
Brîu de 8 cm lat, 100 Electrodul vaginal
Vaginal Culcat Vagin – 120 cm lung, 1–1,2 se sprijină cu un
suprapubian sac de nisip
Faţa extensorie ante-
Membru superior Şezînd Omoplat 200 cm2 0,5–0,6 Longitudinal
MEMBRU braţ 200 cm2
Degete pe placă 200 Antebraţe feţe exten-
Longitudinal – apă
SUPERIOR Mînă Şezînd cm2 soare cîte o placă de 0,3–0,6
+ ClNa 4‰
În tavă cu 1 cm apă 200 cm2
 Antebraţe feţe
Mînă Şezînd Un cilindru în mînă extensoare cîte o placă 0,3
de 200 cm2
Transversal; cot în
Cot Şezînd Plica cotului 100 cm2 Olecran 100 cm2 1
extensiune
Antebraţ (extensori) Braţ (extensori) 200
Cot Şezînd 0,5–0,6 Longitudinal
200 cm2 cm2
Deltoid anterior 100 Deltoid posterior 100
Umăr Şezînd 1 Transversal
cm2 cm2
Membru inferior Gamba externă 200 Coapsă anterior 400 Fesier şi gambă la
Culcat 1,3–1,5
cm2 şi fesier 300 cm2 cm2 acelaşi pol
MEMBRU Picior (gleznă, degete) Plantar 200 cm2 sau Gambă externă 200
Şezînd 0,5–1 Longitudinal
plantar în tavă cu apă cm2
INFERIOR Genunchi Genunchi medial cu Gambă lateral 100
Şezînd 1 Transversal
100 cm2 cm2
Şold (coxofemur) Şezînd Anterior 200 cm2 Fese 200 cm2 1–1,5

Reglarea intensităţii. La aparatele de construcţie veche nu există un dispozitiv special de reglare a intensităţii, aceasta f
ăcîndu-se numai cu butonul de acordare. La modelele mai recente, intensitatea se reglează printr-un potenţiometru şi se
urmăreşte pe ampermetrul de pe masa de comandă a aparatului. Intensitatea pe care trebuie să o dăm depinde de mărimea
electrozilor, ea fiind direct proporţională cu suprafaţa electrozilor şi cu sensibilitatea cutanată a .bolnavului.
Pentru electrozi paraleli şi de aceeaşi dimensiune, de 50 cm2, se calculează circa 0,5 A. Pentru cei de 100 cm2, 1 A;
pentru cei de 200 cm2, 1,5 A, iar pentru cei de 300 cm2, 2 A. Aceste cifre pot să varieze de la caz la caz, în funcţie de toleranţa
bolnavului.
Dacă electrozii sînt inegali, calcularea se face pe baza suprafeţei celui mic. Dozele urmărite de ampermetru vor fi
apreciate şi subiectiv de bolnav. Vom avea grijă să nu dăm doze mari în procese acute, ci numai cu prudenţă doze foarte mici şi
de scurtă durată.
Durata unei şedinţe de diatermie poate să fie numai de cîteva minute, dar ea poate să ajungă şi pînă la 20—30 de minute,
dependent de mai mulţi factori. Dintre aceştia, stadiul de evoluţie a bolii şi reactivitatea bolnavului joacă rolul cel mai mare.
Tehnica de aplicare pe regiuni. Cunoscînd regulile generale de aplicare a electrozilor pe tegument să trecem în revistă
sub forma unui tabel posibilităţile lor de aplicare pe diversele regiuni ale corpului (tabelul IX).
Indicaţiile undelor medii (diatermie). 1. Afecţiuni ale aparatului locomotor. — Procese articulare inflamatoare sub-acute
şi cronice, procese degenerative reumatice ale articulaţiilor (de tipul artrozelor deformante), coxofemurale, genunchi, spondi-
loze, reumatism secundar cronic, sechele după reumatismul Sokolski-Bouillaud. Leziuni traumatice (entorse). Artrita
gonococică poate să fie tratată şi în faza acută.
— Procese abarticulare cu etiologie diferită, mialgii acute, subacute şi cronice (lumbago acut), leziuni musculare trau-
matice (contuzii, rupturi musculare), spasme musculare de diverse etiologii, tenosinovite cronice (crampa scriitorilor,
pianiştilor, violoniştilor, dactilografelor etc).
152
2. Afecţiuni ale sistemului nervos. — Nevralgii, nevrite cronice (sciatice, cervico-brahiale, intercostale, trigeminale) în
care nu vom aplica diatermia în faza acută; paralizia facială.
— Nevrozele vegetative cu tulburări cardiace, gastrice, intestinale pot şi ele să fie favorabil influenţate.
3. Afecţiuni ale aparatului cardiovascular. — Angina de piept, nevrozele cardiace, spasme ale arterelor periferice, en-
darterita obliterantă (în care facem aplicaţii longitudinale cu doze mici), sindrom Raynaud.
4. Afecţiuni ale aparatului respirator. — Afecţiunile căilor respiratorii superioare, laringofaringite acute şi cronice, bron-
şite cronice, aderenţe pleurale.
5. Afecţiuni ale aparatului digestiv. — Influenţăm stările spastice ale musculaturii netede, spasmocardia, spasmul eso-
fagian, spasmul piloric, spasmele intestinului gros, aderenţele şi cicatricele postoperatorii.
6. Afecţiuni ale aparatuhii urogenital. — Glomerulonefrite acute cu retenţie urinară. în acest caz, diatermia ameliorează
funcţia renală (creşte diureza) printr-o bună irigaţie renală; tratamentul trebuie făcut 1—2 ore pe zi; unii autori recomandă
chiar 2—4 ore. Pielite, cistite, prostatite cronice, epididimita cronică, stricturile uretrale (sechele după gonoree); afecţiuni
cronice genitale feminine (metrite, cervicite, anexite cronice).
Contraindicaţii. Sînt contraindicate toate procesele acute, infecţioase, febrile, procesele tuberculoase active sau recent
stabilizate, stările care sînt însoţite de hemoragii interne sau externe, procesele purulente, indiferent de localizarea lor, proce-
sele neoplazice.
Terapia cu unde scurte
Progresele tehnice care permiteau producerea de unde electromagnetice cu frecvenţă foarte ridicată („unde scurte") au
fost încununate de succes şi în terapie, prin confecţionarea aparatelor de unde scurte. Acestea produc curenţi de înaltă frecvenţă
cu 10 milioane şi 100 milioane oscilaţii/sec. şi cu o lungime de undă cuprinsă între 30 şi 3 im
Metoda de tratament care foloseşte curenţii cu lungimea de undă atît de scurtă poartă numele de terapie cu unde scurte,
iar unii autori consideră lungimea de undă cuprinsă între 10 şi 1 m ca o subdiviziune şi anume „ultrascurtele". Considerăm că
este bine să utilizăm termenul de unde scurte, prefixul de „ultra" nu are nici un sens, cu atît mai mult, cu cît nu există aparate
care să lucreze cu lungimi de undă de 3 şi 1 m. Majoritatea lor lucrează cu 22, 11 şi 7 m.
Deoarece funcţionarea aparatelor cu lungimile de undă scurte între 3 şi 30 m deranja toată gama recepţiilor la posturile de
radio pe unde scurte au fost luate măsuri în 1947 ca toate fabricile de utilaje medicale din Europa să construiască aparate de
unde scurte pe următoarele lungimi de undă :
22,1238 m=13,65 MHz
11,062 m=27,12 MHz
7,32786 m=40.68 MHz.
Lungimea de undă este o constantă a fiecărui aparat în parte, existînd trei modele de aparate în funcţie de lungimea lor de
undă.
Au fost multe controverse în legătură cu lungimea de undă. consi-derîndu-se că efectele fiziologice ar fi diferite pentru
undele scurte de 25 m sau acelea de 6 m. Majoritatea autorilor sînt de părere că aceste diferenţe mici de lungimi de unda între
25 şi 6 m aproape că nu pot să fie luate în seamă şi nu se pot pune în evidenţă efecte fiziologice diferite. Diferenţele apar între
unde lungi (unde kilometrice), unde medii (diatermie), unde scurte (unde metrice) şi microunde (unde centimetrice), atît în pri-
vinţa construcţiei aparatelor, în modul lor de aplicare, c]t şi privitor la efectele lor fiziologice.
Spre deosebire ele tehnica de aplicare a diatermei cu unde medii, în care era
nevoie de un contact intim între electrod şi tegument, la undele scurte electrodul nu
se aplică direct pe piele.
Aparate de unde scurte (fig. 87). Aparatele de unde scurte au un circuit gene-
rator şi un circuit rezonator.

Fig. 87. — Aparat de unde scurte.

A. Circuitul generator posedă o triodă. Schema de principiu este aceea

prezentată în figura 88 şi cuprinde :
1. Transformatorul.
2. Trioda.
3. Condensatorul de blocare,
4. Mai multe bobine de şoc (drosere).
5. O rezistenţă mare de încărcare.
6. Miliampermetrul.
7. Potenţiometrul.
B. Circuitul rezonator (al bolnavului) cuprinde: 1) selful de inducţie; 2) condensatorul variabil; 3) bornele aparatului de
care leagă; 4) electrozii. Bolnavul este aşezat în acest circuit, constituind o capacitate care variază după rezistenţa electrică a
regiunii corpului de tratat. El face parte integrantă din acest circuit.
154

Fig. 88. — Schema de principiu a unui aparat de unde scurte.

 Fig. 88. — Masa de comandă a unui aparat de unde scurte.

Pentru aprecierea rezonanţei în timpul acordării celor două circuite ne folosim, fie de un joulemetru (4), fie de un
ampermetru termic (4 a) sau de o lampă de acord (ochi de pisică) (4 b).

Fig. 90. — Aparat de U.S. cu acordare automată „Ultratherm 603”

Rezonanţa este optimă atunci cînd aparatele de măsură, respectiv indicatoarele amintite, funcţionează la randamentul
maxim.
Modul de manevrare a aparatelor de unde scurte moderne a fost mult simplificat. Pe masa lor de comandă nu regăsim nici
butonul de reglare a capacităţii variabile, nici joulemetrul sau ampermetrul termic, acordarea făcîndu-se cu totul automat (fig.
89). Acest lucru înlătură multe inconveniente ale aparatelor cu acordare manuală, care de multe ori nu funcţionau perfect, cu
atît mai mult, cu cît la deplasări mici ale bolnavului rezonanţa se modifică.

Fig. 91. — Masa de comandă a aparatului de U S automatic.

1 – întrerupătorul principal, totodată buton de reglare a intensităţii; 2 –
schimbător de scală pentru intensitate; 3 – ceas semnalizator şi întrerupător de circuit;
4 – lămpi semnalizatoare pentru acordare automată; 5 – lampă de control; 6 –
întrerupător cu cordon pentru bolnav.

Aparatele moderne, ca Ultratherm 603 (fig. 90 şi 91), au un

singur întrerupător centra], cu care se reglează şi intensitatea. O
lampă semnalizatoare de control ne orientează asupra funcţionării şi
acordului. Restul operaţiilor se fac toate automat cu sistemul electronic Servomat.
Electrozii. Spre deosebire de diatermia cu unde medii, undele scurte se aplică fără contact direct între electrozi şi
tegument. Curenţii de înaltă frecvenţă cu unde scurte (între 30 şi 3 m) se pot aplica, fie în condensator, fie în cîmp inductor.
A. Aplicarea în cîmp condensator înseamnă introducerea bolnavului direct în circuitul rezonator între două plăci ale unui
condensator. Armăturile condensatorului sînt izolate in capsule de sticlă sau cauciuc, constituind electrozii.
1. Electrozii de metal cu izolaţii de sticlă sînt rigizi şi poartă numele de electrozi Schliephake (fig. 92). Ei sînt alcătuiţi
dintr-un disc metalic (grosime 1 mm), de mărimi diferite, avînd diametrul de 42, 85, 130 şi 172 mm.

Fig. 92. — Electrozi de sticlă în formă de disc (Schliephake).

Capsula izolatoare are o piesă de ebonită, pe care se gă-

seşte dispozitivul de fixare a electrodului, precum şi fişa de
racordare cu cablul. Faţa care vine spre bolnav este de sticlă
şi se înşurubează prin cîteva spire de filet la piesa de ebonită.
În afară de electrozii de sticlă în formă de disc putem
întîlni electrozi Schliephake de forme speciale, cu utilizare
pentru regiunea axilară şi pentru vagin (fig. 93). Mai există şi
forme speciale pentru tratamentul furunculilor.
a) Electrodul pentru regiunea axilară este un cilindru
metalic cu diametrul de 20 mm şi lungimea de 45 mm, îmbră-
cat în sticlă în formă de prismă triunghiulară, cu cele 3 laturi
de 70 mm, iar lungimea de 60 mm.
b) Electrodul vaginal este un cilindru metalic de cupru
sau aluminiu, cu dimensiuni diferite, lung de 15—17 cm, gros
de 15—25 mm. Este îmbrăcat într-un cilindru izolator de sticlă, de grosimi care variază între 20 şi 45 mm.
c) Electrodul pentru furunculi este o placă metalică în formă de disc mic, concav, cu diametrul de 30 mm. Izolatorul de
sticlă are formă de pîlnie cu un diametru exterior de 75 mm.
Electrozii de sticlă Schliephake se fixează de braţe (su porturi) pentru electrozi, care oferă posibilitatea aplicării
electrodului la distanţa de tegument dorită. Aceste suporturi sînt confecţionate din material izolant, lemn sau ebonită, avînd
mai multe articulaţii care le dau mobilitate în toate direcţiile.

Fig. 93. — Electrozi speciali de sticlă.

a — axilar; b — vaginal; c — pentru furunculi; d — obişnuit.

2. Electrozii flexibili din cauciuc vulcanizat sînt

formaţi dintr-o plasă flexibilă din sîrmă de cupru, peste
feţele căreia s-a vulcanizat un strat de cauciuc de circa
6—8 mm grosime. Plasa metalică nu are nici o legătură
cu exteriorul, decît prin fişa de contact care se leagă de
cablul dinspre aparat. Mărimile mai frecvent utilizate
sînt: 8×14 cm, 12×18 cm, 18×27 cm, 6×60 cm, 10×50
cm etc. Mărimile electrozilor, atît a celor de sticlă, cît şi
a celor de cauciuc, nu sînt dimensiuni standard; ele
variază de la fabrică la fabrică. în principiu putem spune
că există electrozi mari, mijlocii şi mici.
Pentru a împiedica încălzirea tegumentului, electrozii flexibili de cauciuc se izolează prin bucăţi de pîslă perforată •de
dimensiuni corespunzătoare cu cele ale electrozilor. O husă din pînză albă îmbracă electrodul acoperit pe cele două părţi cu
pîsla perforată. Husa se schimbă cu regularitate la cîteva zile sau cel puţin o dată pe săptămînă.
3. Electrozii semiflexibili. Există a treia categorie de electrozi denumiţi „semiflexibili", confecţionaţi din plăci subţiri de
aluminiu de 0,2—0,3 mm, cu suprafaţa de 25/40 cm2, acoperiţi pe cele două feţe cu pîslă groasă de 20 mm. Ei se utilizează la
procedurile generale de hipertermie, punîndu-se 1—2 electrozi pe faţa dorsală şi 1—2 electrozi pe faţa ventrală a corpului.
B. Aplicarea în cîmp inductor înseamnă tratarea bolnavului prin inducţia curentului de înaltă frecvenţă cu unde scurte, cu
ajutorul unui solenoid care se adaptează la aparat în locul celor două plăci condensatoare. Există posibilitatea de a pune
bolnavul lîngă un solenoid plan cu spirele în disc sau de a introduce o parte sau corpul întreg în interiorul spirelor so-
lenoidului.
1. Cablul de inducţie. Electrodul solenoid cel mai simplu este un cablu gros de cupru, bine izolat în cauciuc, lung de
1,5—2,5 m, ale cărui extremităţi completează prin contact direct circuitul rezonator. Bolnavul rămîne de data aceasta în afara
circuitului, spre deosebire de cîmpul condensator.
a) Există şi cabluri cu secţiune dreptunghiulară pentru terapia în cîmp solenoid, în care, pe o bandă subţire de metal, lată
de 3—5 cm, se vulcanizează o fîşie de cauciuc microporos gros de 2 cm. Lungimea cablului este de 2—3,5 m. Poate să fie
utilizat atît pentru înfăşurarea parţială a extremităţilor, cît şi pentru înfăşurarea completă a corpului (fig. 94).
b) Dacă facem cu cablul de inducţie o spiră pe care o introducem într-un sac de pîslă, vom obţine o nouă formă de
electrod „în disc". Discul se aplică cu una din suprafeţe pe părţile mari ale trunchiului (dorsolombar sau abdominal). Mai
recent se fabrică electrozi speciali de acest fel, vulcanizaţi în cauciuc, cu dimensiuni diferite: 20×26×7 cm, 36×50×5 cm,
50×75×4 cm. Ei se utilizează la procedurile generale de hipertermie, precum şi pentru readucerea temperaturii la normal după
hipotermiile făcute în vederea intervenţiilor chirurgicale.
2. Electrozi speciali de sticlă pentru aplicaţii unipolare (monode şi minode). Forma lor exterioară se aseamănă cu un
electrod de sticlă tip Schliephake, cu diametrul de 14 cm, grosimea fiind de 9 cm (monodă) şi cu diametrul de 8,5 cm,
înălţimea de 17 cm la monodă (fig. 95). În interiorul lor există 4—6 spire groase care se racordează cu bornele aparatului. Cu
aceşti electrozi obţinem curenţi turbionari Foucault.

Fig. 94. — înfăşurarea unui cablu inductor pe membrul inferior.

Tehnica pentru aplicaţii generale. Hipertermia generală cu

unde scurte se realizează în cîmp condensator sau în cîmp
inductor. Pentru aceasta avem nevoie de un aparat de o putere
mare (400—500 W) sau de două aparate mai mici (200 W) care să
lucreze concomitent.
1. Metoda în cîmp condensator se face cu doi electrozi mari
speciali de 20×30 cm, care se aşază pe regiunea dorsală şi pe
regiunea posterioară a coapselor, al treilea electrod de aceeaşi
dimensiune este pus pe abdomen.
2. Metoda solenoidului inductor se realizează cu un cablu
solenoid lung care se înfăşoară în jurul corpului. Bolnavul
îmbrăcat numai cu un maieu este împachetat în pături, peste care se înfăşoară solenoidul.
3. Metoda discurilor de inducţie constă în utilizarea unui disc mare anterior şi unul posterior. Bolnavul este tot aşa îm-
pachetat în pături.

Fig. 95. — Monodă.

4. Metoda dulapului de hipertermie este o construcţie specială

cilindrică, în care bolnavul stă culcat, avînd capul afară. In pereţii
dulapului este montat solenoidul, iar în interior este instalat un Fohn cu
aer cald pentru înlăturarea transpiraţiei.
La această procedură, bolnavul trebuie supravegheat în per-
manenţă. Asistentul trebuie să stea tot timpul lîngă aparat şi să
urmărească temperatura corpului, luată în gură. Creşterea temperaturii
corpului se constată abia după 15—20 de minute, timp după care aceasta
se ridică rapid, astfel că la 30 de minute ajunge la 39—40 grade. In
momentul cînd am ajuns la temperatura dorită, se opreşte amaratul de
unde scurte.
 Procedura de hipertermie devine primejdioasă atunci cînd temperatura bucală ajunge la 41°.
În clipa în care constatăm o creştere rapidă a temperatu rii, un puls tahicardie sau un puls prea slab, apariţia cefaleei sau a
cianozei, ca şi dispneei, vom întrerupe numaidecît tratamentul.

Fig. 96. — Tehnica de aplicare a undelor scurte. Bolnavul este culcat în

decubit ventral, îmbrăcat uşor.

Fig. 97. — Aplicarea transversală a etajului abdominal inferior cu un electrod de

sticlă şi unul de cauciuc.

Tehnica de aplicare. Pentru ca rezultatele să fie cît mai bune, în terapia cu unde scurte trebuie să efectuăm proce dura cu
multă atenţie. La aplicarea undelor scurte trebuie să se urmărească: bolnavul, electrozii şi aparatul.

Fig. 98. — Aplicarea longitudinala de-a lungul membrului superior cu doi

electrozi de cauciuc.
 Fig. 99. — Tratamentul afecţiunilor din Fig. 98. — Tratamentul unui lumbago cu monodă.
micul bazin cu doi electrozi de sticlă.

1. Bolnavul este culcat pe o canapea de lemn cu saltea de burete de cauciuc, (fig. 96). Canapeaua sau patul să nu aibă
piese mari metalice, deci evităm canapelele cu arcuri, cele cu somiere sau paturile de fier. Pentru procedurile care se fac la cap,
bolnavul stă pe un scaun de lemn. Ţinînd seama de faptul că undele scurte trec peste ţesătura de bumbac, lînă sau nylon, nu
este cazul să dezbrăcăm complet bolnavul, atunci cînd lucrăm pe regiuni limitate şi cu doze slabe. Se recomandă dezbrăcarea
atunci cînd administrăm doze puternice, care ar putea provoca o transpiraţie abundentă. Tegumentele trebuie totdeauna şterse,
deoarece picăturile de apă supraîncălzită ar putea să dea arsuri.
Trebuie înlăturate toate obiectele metalice de pe bolnav, deoarece ele
concentrează cîmpul electric şi ar putea provoca arsuri la locul de contact al
metalului cu tegumentul (ceas, chei, inele, brăţări etc).
Aparatele gipsate pot să rămînă pe bolnav, ţinînd seama de faptul că
razele trec prin ele.
Bolnavul este rugat să păstreze aceeaşi poziţie în tot timpul procedurii,
deoarece la fiecare mişcare se modifică rezonanţa, aparatul se dezacordează şi
scade intensitatea curentului din circuitul bolnavului, diminuîndu-se astfel
efectul (fig. 97).

Fig. 101. — Tratamentul hidrosadenitei cu monodă.

2. Aplicarea electrozilor. Putem să facem tratament local sau general în

cîmp condensator sau în cîmp solenoid (fig. 98—99). Pentru procedurile
locale, mai ales la cap şi extremităţi unde există multe neregularităţi în
suprafaţa cutanată, preferăm electrozii din sticlă Schliephake. Pentru membrele superioare şi inferioare, atunci cînd dorim un
efect de profunzime, utilizăm cîmpul solenoid. Aplicaţii transversale cu electrozi flexibili din cauciuc se fac în procesele locale
ale trunchiului (inşii ales abdomen). Electrozii speciali au utilizarea lor pentru axilă, vagin sau furunculi.
Pentru hipertermie generală folosim mai mulţi electrozi mari sau un solenoid mare.
Monodele şi minodele au utilitate în procesele paraarticulare locale, mai ales în miozite,- mialgii localizate, tenosinovite,
bursite, periartrite etc. (fig. 100—101).
Încălzirea omogenă şi profundă se realizează prin utilizarea electrozilor mari din sticlă Schliephake, aplicaţi transversal,
paralel şi la distanţă mare de tegument.
Electrozii oblici au liniile de forţă mai dese în zona lor mai apropiată. Electrozii inegali au liniile de forţă mai dese în
dreptul electrodului mic, deci acesta este electrodul activ (fig. 102). Cu cît apropiem electrozii mai mult de tegument, cu atît
efectul este mai de suprafaţă. Aplicarea electrozilor mici, apropiaţi de tegument şi cu întrebuinţarea intensităţilor mari, poate să
dea arsuri.
 Cu ocazia aplicării electrozilor avem grijă să nu se încrucişeze
cablurile, deoarece se pot scurtcircuita şi arde (tabelul X).
3. Manevrarea aparatului. Controlăm ca tensiunea de la reţea să
corespundă cu tensiunea aparatului, controlăm legătura cu pămîntul şi
poziţia tuturor butoanelor de la masa de comandă. Acestea trebuie să fie
puse la zero.
Introducem ştekerul în priză. închidem circuitul la întrerupătorul
general al aparatului şi aşteptăm cîteva minute pînă cînd se încălzeşte
filamentul. Nu vom da drumul aparatului în gol, prezenţa bolnavului în
circuit fiind obligatorie.

Fig. 102. — Efectul de profunzime a undelor scurte.

Fig. 103. — Masa de comandă a unui aparat de U. S.

Fig. 104. — asa de comanda a aparatului de unde TUR KW 3–2

1 – întrerupătorul principal şi stabilizatorul de tensiune; 2 –
voltmetru; 3 – scala intensităţilor; 4 – buton de reglarea intensităţii; 5 –
buton centru acordare manuală; 6 – rezonanţa; 7 – comutator basculant
pentru acord automat.
Distanţa Min
Aplica Indi ute Numă
Acti
Electr rea fe- Do Dur rul Rezu Observa
Boala v
ozii* Regiu rent za ata şedinţ ltate ţii
(cm
nea (cm şedi elor
)
) nţei
Artrite Mi, Pe 2–3 2–3 II, 10– 15–20 bune Dacă
APARATULU

LOCOMOTO

tratăm
AFECŢIUNI

reumati Mo, articul III 15–30

smale 2S, aţie lateral
ALE

cronice după sau ambii

R
I

mărim lipit genunchi

ea transv punem
articul ersal pîsle
 aţiei între ei
chiar
C.12×
18
Artroze Mi, Pe Lipi 2–3 III 10– 15– bune Se
deforma Mo, articul t 2– 20 20 combină
nte sau S, aţii 3 cu UUS
după sau şi curenţi
mărim transv cu
ea ersal impulsur
articul i
aţiei
Boala 2S. Longitu 2– 2– II, 10 20 bune Se
Bechter 8,5×13 dinal pe 3 3 III – combin
ew sau coloana 20 ă cu
2C. vertebr UUS
8×14 - ală
12×18s
au
2S. 13
şi 1.C
12×18
Bursite Mo, Pe Li 3 I, 5– 5–10 bune
Mi articula pi II 10
ţie sau t
transve
rsal
Entorse, Mo, Pe Li 3– II 5– 5–10 bune Se
luxaţii Mi sau articula pi 4 10 combin
2S. de- ţie sau t ă cu
penden transve 2– impulsu
t de rsal 3 ri
mărim
ea
articul
aţiei
Epicond Mo. Lateral Li II, 10 10 bune Se
ilite pi III – combin
t 20 ă cu
impulsu
ri
MialgiiMo. Pe Li 4– II, 10 bune Se
sau 2S. muşchii pi 5 III – combin
sau afectaţi t 20 ă cu
2C. 2 impulsu
12×18 ri
Lumbag Mo. Pe Li II, 10 Se
o sau regiune pi III – combin
disc a t 20 ă cu
inducţi lombar impulsu
e ă ri
PSH
—
Mo. Pe 5 I, 10 10– f. Asociat
acut sau 2S. umăr II – 15 bune cu
20 tratame
nt
— medica
cronic mentos
Mo. Pe Li 2– II, 5– f. Se
sau 2S. umăr, pi 3 III 20 bune combin
8,5×13 cervical t ă cu
UUS şi
curenţi
cu
impulsu
ri
Periostit 2S. Transv 2– 2– II, 5– 10 bune Se
e 8,5×13 ersal 3 3 III 10 combin
sau ă cu
2C. UUS
8×14 -
12×18
Osteom
ielite 2S. Transv II, 5– 10 Ajută la
— ersal III 15 înlătu-
acute rarea
sechelel
— or
 cronice S. sau Transv 2– 2– III, 10 20–
C. ersal 4 4 IV – 30
după 30
întinde
re
Spondil 2S. Pe 2– 2– II, 10 15–
oze 8,5×13 coloana 3 3 III – 20
deforma sau vertebr 20
nte 2C. ală –
8×14 - longitu
12×18 dinal
Tenosin Mo. Transv Li 2– I, 3– 10 bune
ovite sau 2S. ersal pi 3 II 10
8,5 t
2C.
8×14
Hidartr 2S., Transv 4 4 II, 5– 6–10 f. La 2
oze 2C. ersal III 15 bune zile sau
sau zilnic
Mo.
Pinteni Mi., — 2 — II, 3– 10– La 2
calcane Mo. III 10 12 zile sau
eni zilnic
Coccigo Mi., Transv 2 2 II, 3– 10 bune Zilnic
dinii Mo sau ersal III 10
S. + C.
Angină 2S. 13 Precord 2– 5– I, 3– 10 bune La
de piept sau ial - 3 6 II 5(10) început
2C. dorsal foarte
12×18 atent.
Dacă nu
se su-
portă,
se între-
rupe
imediat
Endocar 2S. 13 Precord 2– 5– I, 5– 20 La
dite sau ial - 3 6 II 10(2 început
Miocar 2C. dorsal 0) cu
dite 12×18 prudenţ
ă. Dacă
nu se
suportă,
AFECŢIUNI CARDIOVASCULARE

se
întrerup
e
imediat
Trombo Cablu Solenoi 2– 2– I, 5–10 10 f.
flebite inducţi d pe 3 3 II bune
superfice membr
iale 2S. ul
8,5×13 inferior
sau sau
2C. longitu-
8×14 - dinal
12×18
Angios 2S. sau Transv — I 5 5–10 varia
pasme S. şi C. ersal bile
Acrocia 2C. Transv 3 3 II 5–10 6–10 varia
noză sau S. ersal bile
+ C.
Aterosc S. sau Longitu 3 3 II 5 10 varia
leroză C. dinal bile
după
regiune
Arterită C. Longitu 3 3 I 5 10 varia
oblitera dinal bile
ntă
Degerăt
uri S. I 5–10 6 bune
S.— I, 10 10– varia
acute II 20 bile
—
cronice
 Distanţa Minute
Aplicarea Numărul
Boala Electrozii* Activ Activ Doza Durata Rezultate Observaţii
Regiunea şedinţelor
(cm) (cm) şedinţei
Bronşite
— acute 2 S. 13–17 sau Sternal 4 4 II 5–10 6
AFECŢIUNI ALE APARATULUI RESPIRATOR

— cronice 2 C. 12×18–18×27 Dorsal III, IV 10–15 10

Bronşiectazii — Transversal după 4 4 III, IV 10–30 10 variabile
localizare
Abcese pulmonare
— acute Transversal după 3–5 3–5 II, III 10–30 15–30 f. bune Zilnic
2 S. 13. 2 C. 12×18
— cronice localizare
6 8 II, IV 15–60 40–60 bune
Sechele după procese 2 S. 13–17 sau Transversal după 2–5 2–5 II, III 10–20
infiltrative pulmonare 2 C. 12×18–18×27 localizare
Pneumonii interstiţiale 2 S. 13. 2 C. 12×18 Transversal după 3–4 3–4 II, III 5(10) 10 f. bune
localizare
Pleurită netuberculoasă 2 S. 13–17 sau Transversal 3 3 II, III 5–15 10–20 bune
2 C. 12×18–18×27
Pleurezie netuberculoasă 2 S. 13–17 sau Transversal 4 4 II, III 10–15 10–20
2 C. 12×18–18×27
Empiem netuberculos 2 S. 13–17 sau Transversal 2–3 2–3 II, III 5–20 12–20 f. bune
2 C. 12×18–18×27 (IV) (30)
Mediastinite 2 S. 13–17 sau Transversal 6 7 III, IV 5–20 12–20 f. bune
2 C. 12×18–18×27
Astm bronşic 2 S. 13–17 sau Transversal 6 6 I, IV 5–20 10 variabile Depinde de re-
2 C. 12×18–18×27 acţia individuală
Cardiospasm 2S.13. 2C. 12×18 Pe xifoid şi dorsal. 4–5 4–5 II 10(15)
D10-D12
Constipaţie spastică 2S.13. 2C. 18×27 Transversal ab- 4–5 4–5 II 5–10 3–6 bune Combinat cu
AFECŢIUNI ALE APARATULUI DIGESTIV

dominal-lombar impulsuri. Nece-

sar să se repete
Colită mucoasă 2S.13. 2C. 18×27 Transversal ab- 4–5 4–5 II, III 10–20 6–10 bune
dominal-lombar
Periviscerite (peritiflite) 2S.13. 2C. 18×27 Transversal ab- 4 6 II, III 5 10 f. bune
dominal-lombar
Colită neulceroasă 2S.13. 2C. 18×27 Transversal ab- 4–5 4–5 II, III 5–20 10 variabile
dominal-lombar
Boala ulceroasă în faza 2C. sau S.+C. Transversal ab- 4 8 II, III 10–15 10 bune
cronică de ulcer calos dominal-lombar
Colecistite
— acute 2C. sau S.+C. Transversal ab- 3 6 II, III 5–10 10 f. bune
dominal-lombar
— cronice 2C. sau S.+C. Transversal ab- 3 6 III, IV 10 10 bune
dominal-lombar
Peritonite acute 2C. sau S.+C. Transversal ab- 4 6 I, II 20 6–10 bune
dominal-lombar
Status postlaparatomii
(Aderenţe peritoneale) 2C. sau S. + C. Mo. Transversal ab- 4 6 III, IV 15–20 15–20 f. bune
dominal-lombar
Anurie 2S.13. 2C. 18×27 Transversal în drep- 3 5 III, IV 30–60 1–2 bune
(Nefrite acute) tul rinichilor
—
AFECŢIUNI ALE APARATULUI

Epididimite, orhite Mo. Pe scrot aproape I 5–10 10

Pielite 2S.13–17 Transversal lombo- 3 5 II, III 15–30
2 C. 12×18–18×27 abdominal
Cistitopielite 2S.13–17 SAU Transversal hipogas- 3 6 I, III 10–20 10–20 bune
UROGENITAL

2C. 12×18–18×27 tru, lombe

Nefrite acute, cronice 2S.13–17 Transversal în drep- 3 5 II, III 15–30 10–20
2 C. 12×18–18×27 tul rinichilor
Prostatite 2S.13. Simfiza pubiană, 3 5 III 10–15 10 f. bune Se repetă după
perineu 6 luni
Hipertrofie de prostată 2S.13. Simfiza pubiană, 3 5 II, III 10 10 f. bune
perineu
Sechele postoperatorii 2S. 2C. Transversal 4 6 II, III 5–10 12–20 f. bune
(aderenţe)
Fistule, cicatrice 3 6 II, III 10–15 20–30 bune
Fisuri anale 3 6 I, II 5 10–15
 Distanţa Minute
Aplicarea Numărul
Boala Electrozii* Activ Activ Doza Durata Rezultate Observaţii
Regiunea şedinţelor
(cm) (cm) şedinţei
Anexite
— acute 2 C. 12×18–18×27 Hipogastru-şezut 2–4 2–4 II, III 5–10 6–10 f. bune
AFECŢIUNI GINECOLOGICE

2 S. 13–17
— cronice 2 C. 12×18–18×27 Hipogastru-şezut 2–4 2–4 III, IV 15–20 6–10 f. bune
2 S. 13–17
Dismenoree 2 C. 12×18–18×27 Hipogastru-şezut 2–4 2–4 II 10 În special
2 S. 13–17 premenstrual
Amenoree 2 C. 12×18–18×27 Hipogastru-şezut 2–4 2–4 II, III 10–15 15–20 bune
2 S. 13–17
Abcese în Douglas 2 C. 12×18–18×27 Hipogastru-şezut 2–4 2–4 II, III 5–20
2 S. 13–17
Metrite 2 C. 12×18–18×27 Hipogastru-şezut 4 6 II 5 10 bune
Parametrite, perimetrite 2 C. 12×18–18×27 Regiunea pubiană şi 2–4 2–4 II 5–10 10–20 f. bune
2 S. 13–17 sacrată
Mastite Mo. sau 2S. 13 sau Pe mamelă - regiunea 2 4 I, II 5–10
1S. 13 + 1C. 12×18 scapulară
Furuncul Mi. sau S. 4,2 Pe furuncul, transver- 1 3 II, III 3–5 3–4 f. bune Zilnic
sal
Carbuncul Mo. Mi. 2 S. 8,5–13 Pe carbuncul trans- 1 5 I, II 5–10 5–15 bune Zilnic, sau la 2
versal zile asociat cu
tratament medi-
AFECŢIUNI DERMATOLOGICE

camentos
Hidrosadenită Mo. Mi. sau S. 8,5 şi În axilă – şi pe umăr 1–2 5–6 I, II 3–10 5–10 f. bune
C. 8×14, C. 12×18
Panariţiu Mi. Mo. sau 2 S. 4,2 Transversal şi pe 1 4–5 I, II 5–10 5–12 bune Zilnic
panariţiu
Mastită Mi. Mo. sau 2 S. Transversal 3 6 I, II 3–10 3–6 f. bune Zilnic, sau la 2
zile asociat cu
tratament medi-
camentos
Erizipel 2 S. Transversal 2 2 I 10 10 f. bune În asociere cu
medicamente
Eritema induratum 2. S. sau S. şi C. Transversal 1–2 I, II 5–10 10 bune La 2 zile
nodosum
Eritema exsudativa 2. S. sau S. şi C. Transversal 1–2 4–5 I, II 5–10 10 bune La 2 zile
multiforme
Eczema seboreia 2. S. sau S. şi C. Transversal 1–2 4–5 I, II 5–10 6 bune La 2 zile
Hematoame 2. S. sau S. şi C. Transversal 4 6 II, III 10–15 5–10 f. bune Tot la 2 zile
Laringite Mi. sau S. 4,2–13 1. în dreptul larin- 1,5 5–10 I, II 3–5 10 bune
OTORINOLARINGOLOGICE

gelui 2. Ceafă
Otite externe Mi. sau S. 4,2–13 Laterolateral 1–2 5–10 I, II 5 10 bune
(biauricular)
AFECŢIUNI

Otite medii cronice S. 4,2–8,5–13 Biauricular 1–2 5–10 I, II 5–10

Parotidite Mi. Mo. sau S. 4,2– Preauricular 1–2 5–10 I, II 5
13
Sinuzite frontale şi S. 4,2–8,5–13 sau Frunte-ceafă 1–2 5–10 I, II 5 10 f. bune
maxilare Mo. Mi. Bilateral pe feţe 20
Guturai (rinită acută) Mo. 2 S. Frunte-ceafă 4 4 I, II 5 2–3
Amigdalită acută 2 S. 4,2–8,5 Laterocervical 2 2 I, II 5 2–4 f. bune
Amigdalită acută 2 S. 4,2–8,5. Mi. Laterocervical 2 2 I, II 5 2–4 f. bune
pultacee
Dentiţie dificilă
AFECŢIUNI STO-

Mi. sau S. 4,2—13 Lateral pe ambele 1,5–2 5–10 I, II 5–10

OFTALMOLOGICE MATOLOGICE

maxilare
Dureri postextractive Mi. sau S. 4,2—13 Pe locul extracţiei şi 1–2 5–10 I, II 5–10
pe partea opusă
Gingivite, stomatite 2 S. 8,5 Bilateral maxilar 1–2 5–10 I, II 5–10 5–15 bune
Paradentită Mi. sau S. 4,2—13 Pe locul afectat 1–2 5–10 II 5–10
Parulis Mi. sau S. 4,2—13 Pe locul afectat 1–2 5–10 II 5–10 5–10
Coroidite 2 S. 4,2–8,5–13 Bitemporal sau 1–3 3–6 I, II 5 — variabile Hipertermal
frontooccipital
AFECŢIUNI

Orgelet (urcior) S. 4,2–13 Frontooccipital 1–3 3–6 I, II 5–10 3 f. bune

Iridociclite 2 S. 4,2–13 Bitemporal sau 1–3 3–6 I, II 5 10–20 bune
frontooccipital
Cheratită parenchima- 2 S. 8,5 Bitemporal 1–2 2–3 I, II 5 10–20 variabile
toasă
Ulcer cornean 2 S. 8,5 Bitemporal 1–2 5–10 I, II 5 10 f. bune
Dacriocistita 2 S. 8,5 Mi. Bitemporal 2 6 I, II 5–10 6 f. bune
 Distanţa Minute
Aplicarea Numărul
Boala Electrozii* Activ Activ Doza Durata Rezultate Observaţii
Regiunea şedinţelor
(cm) (cm) şedinţei
Mielite transversale Transversal 4 8 II, III 5–20 20 f. bune 6 săptămîni
Meningite seroase 5 5 II, III 10 6 f. bune
Migrene, choreea 5 5 I, II 5–10 6 f. bune Trebuie repetat
Sindrom Ménière 5 5 I, II 5–10 6 f. bune
Pareză facială Mi. Mo. sau Pe cele 2 feţe 1 6–8 II, III 5–20 10 f. bune Se combină cu
2 S. 8,5–13 impulsuri. La
2zile
Nevralgie sciatică Se combină cu
— acute 2 S. 13 sau Longitudinal lombar 3 3 I, II 5–10 10 f. bune impulsuri. La
2 C. 12×18 sau şi genunchi sau tălpi 2zile
— cronice 2C. 12×18+1S. 13 3 3 II, III 10–30 10 f. bune La 2 zile
Nevrite
— acute 2 S. 8,5–13 sau Pe aria tegumentară a 1–3 1–3 I, II 5–10 10
— cronice 2 C. 8X14 nervului afectat 1–3 I, III 10–30 10 f. bune La 2 zile

*Mi. = minodă
Mo. = monodă
S. = electrod de sticlă
C. = electrod de cauciuc
**Tabel după

Acordăm aparatul, urmărind joulemetrul, ampermetrul termic sau lampa de acord.

Dozăm intensitatea şi durata. Creştem intensitatea pînă la cea indicată de medic. Scala de dozare a intensităţii nu este
gradată la fel pentru toate aparatele, unele din ele nu au decît o săgeată care indică prin grosimea ei creşterea intensităţii; altele
au o gradaţie cu sau fără cifre, acestea nefiind uniforme la toate tipurile de aparate. Intensitatea poate să fie urmărită şi în mod
indirect, prin citirea tensiunii curentului de la filament de pe voltmetrul care se găseşte pe masa de comandă (fig. 103 şi 104).
Aparatura nouă tinde să aibă o scală gradată în 6—12 trepte care ar corespunde cu necesităţile practice. Majoritatea
prescripţiilor sînt făcute pe o scară de 3 sau 4 gradaţii (doze). La noi s-a obişnuit indicarea dozei prin unde reci (aterme), unde
oligoterme (unde medii) şi unde calde (hiper-terme), ceea ce corespunde cu notaţia diverşilor autori care utilizează notaţia de :
doza I, a Il-a, a IlI-a şi a IV-a.
Doza I (reci) corespunde la 14—16 V tensiune filament. Bolnavul nu are nici un fel de senzaţie de căldură.
Doza a II-a (oligoterme) corespunde la tensiunea de 17— 18 V la filament; apare o foarte slabă senzaţie de căldură.
Doza a IlI-a, corespunzătoare la 19—20 V la filament, dă o senzaţie de căldură plăcută.
Doza a IV-a (calde) provoacă o senzaţie de încălzire puternică şi corespunde la un voltaj de 20—25 V la filament.
Succesul unui tratament cu unde scurte depinde de felul în care ştim să alegem şi să localizăm electrozii, precum şi de
felul în care dozăm intensitatea şi durata. Dozarea corectă constituie un tratament raţional. Nu pot să fie date tabele precise cu
toate amănuntele în acest domeniu, ci numai jaloane de orientare, care trebuie adaptate în mod individual de la caz la caz.
Greutatea dozării corecte mai constă în faptul că bolnavii, în general, fiind obişnuiţi cu procedurile termoterapice de la
hidro- şi fototerapie, solicită şi în acest caz doze calde, fapt care de multe ori declanşează reacţii nefavorabile în evoluţia unor
boli. Deci nu este voie să ne conducem după dorinţa bolnavilor.
În general vom ţine seama de faptul că, dacă undele scurte sînt bine dozate, pot să fie folosite şi în tratamentul multor
afecţiuni acute. în aceste cazuri însă lucrăm totdeauna cu doze reci, iar durata va fi de 2—3 minute, o dată sau de două ori pe
zi. Se va urmări reacţia bolnavului după fiecare şedinţă.
Procesele cronice, torpide, stabilizate vor profita de doze calde (IV), în aplicaţii locale sau generale, cu o durată care
poată să ajungă la 1—2 ore, în unele cazuri chiar pînă la 4 ore, zilnic sau la 2 zile. Durata medie de tratament este socotită între
10 şi 20 de minute.
Gradaţia intensităţii şi a duratei ne oferă un spectru foarte larg de posibilităţi, de la 2—3 minute, cu intensităţile cele mai
slabe, pînă la cîteva ore, cu intensităţile cele mai puternice. Nici o altă procedură din fizioterapie nu oferă posibilităţi atît de
largi de dozare, ceea ce de altfel a determinat şi folosirea atît de răspîndită a undelor scurte în afecţiunile acute, subacute şi
cronice, în nenumărate procese inflamatoare, traumatice, din toate specialităţile medicale.
Terapia cu microunde. Introducere. Prin tratament cu microunde înţelegem aplicarea în terapeutică a oscilaţiilor
electromagnetice de înaltă frecvenţă cu lungime de undă foarte mică, măsurabilă în centimetri.
 Microundele, denumite şi unde centimetrice, unde hiperfrecvente sau unde radar, au o frecvenţă cuprinsă între 1000 şi
30000 MHz, ceea ce corespunde la o lungime de undă de 30—1 cm.
Locul ocupat de microunde în spectrul undelor electromagnetice este între undele scurte cu lungimi de undă metrice (30
m—1 m) şi radiaţiile infraroşii cu lungimi de undă exprimate în fracţiuni de milimetri.
În terapeutica medicală se folosesc efectele oscilaţiilor cu lungimea de undă de 12,5 cm, egală cu aceea folosită şi în
radiolocaţie (RADAR), motiv pentru care terapia cu microunde se numeşte şi radarterapie.
Generatorul de microunde se compune dintr-un post de alimentare cu energie electrică, dintr-un magnetron şi din piese
intermediare.
a) Postul de alimentare este compus dintr-un sistem de transformare, care este racordat la reţea şi debitează un curent de
1100— 1500 volţi necesar pentru magnetron. Transformatorul principal mai debitează curent electric de tensiuni mai joase,
necesar pentru unele dispozitive din aparat.
b) Magnetronul constituie partea cea mai importantă a generatorului. El este un tub electronic special, cu catodul cilindric
situat central, înconjurat de anod, în care intensitatea şi direcţia curentului de electroni între catod şi anod sînt comandate de un
cîmp magnetic ale cărui linii de forţă sînt perpendiculare pe direcţia traiectoriilor electronilor. În interiorul magnetronului este
vid.
Aparatele medicale au o frecvenţă constantă de 2450 MHz stabilită prin construcţie, corespunzătoare la lungimea de undă
egală cu 12,5 cm. Acestea lucrează în regim continuu şi nu întrerupt (impulsuri), aşa cum lucrează aparatele RADAR.
Undele electromagnetice hiperfrecvente astfel generate sînt radiate printr-un emiţător şi dirijate pe regiunea de tratat prin
intermediul unui localizator. Răcirea magnetronului este asigurată printr-un ventilator.
c) Piesele intermediare sînt constituite dintr-un cablu flexibil blindat, care face legătura între sistemul de transformare şi
magnetron, transportînd curentul de înaltă tensiune. Un braţ cu articulaţii mobile susţine emiţătorul şi face ca acesta să poată fi
orientat în orice direcţie.

Dintre aparatele de microunde folosite în

electroterapie amintim: Radiatus, Therma Radar 12,
Raythron, Thermatron, Blaupunkt, a căror formă exterioară
şi masă de comandă diferă de la un tip la altul (fig. 105,
106, 107).
Pe masa de comandă vom găsi: întrerupătorul princi-
pal, comutatorul pentru reglarea intensităţii de radiaţie, un
aparat de măsurat care poate să fie un miliampermetru sau
un wattmetru şi un ceas semnalizator. Acesta din urmă este
conectat în circuit şi îndeplineşte şi serviciul de
întrerupător (la expirarea timpului de tratament).

Fig. 106.— Aparat de microunde Radiatus. Model staţionar.

Fig. 107. — Aparat de microunde Radiatus. Model portativ.

A. Proprietăţile fizice ale microundelor. Proprietăţile

fizice care prezintă o importanţă deosebită în terapeutică şi
în tehnica de aplicare a microundelor sînt cele optice şi cele
termice.
Datorită frecvenţei foarte ridicate, propagarea
microundelor nu se face prin cîmp condensator sau
inductor la fel ca la restul undelor de înaltă frecvenţă, ci
prin iradiere, asemănător cu propagarea razelor luminoase.
Acest lucru face, ca şi la microunde, să regăsim
fenomenele optice ale razelor lumi-noase ca: reflexia,
refracţia, difracţia, polarizarea şi focalizarea. Aceste
proprietăţi sînt folosite în tehnica de aplicare a undelor
centimetrice pentru dirijarea fasciculului de unde asupra regiunii de tratat.
B. Acţiunile biologice ale microundelor sînt legate în special de efectele lor termice. în cazul microundelor, încălzirea
corpului se face în profunzime, în mod selectiv nentru diferitele ţesuturi. Un rol important în această acţiune îl joacă factorii de
penetraţie, absorbţie şi localizare a undelor.
Razele infraroşii au posibilitatea să pătrundă în tegument numai pînă la o profunzime de 0,1 mm, ceea ce înseamnă că în
mod practic ele nu ajung pînă la derm ; microundele în schimb sînt capabile să pătrundă la o adîncime de cîţiva centimetri. La
profunzimea de 3 cm găsim încă 1/10 parte din energia iniţială iradiată la nivelul tegumentului. Făcînd o comparaţie cu razele
infraroşii, putem să afirmăm că microundele au o capacitate de penetrare de circa 100 de ori mai mare. Această capacitate de
penetrare este însă mai redusă decît cea a undelor scurte.
Pătrunderea microundelor în ţesuturi depinde de profunzimea de înjumătăţire a energiei iradiate. Aceasta se exprimă în
centimetri şi reprezintă grosimea stratului de ţesut la care energia iradiată pierde 50% din energia iniţială. Pentru microunde cu
lungimea de undă de 21 cm, profunzimea stratului de înjumătăţire este 1,2—1,7 cm. Această grosime este în funcţie de
lungimea de undă şi diminuează o dată cu micşorarea acesteia. La o lungime de undă de 12,5 cm, profunzimea de înjumătăţire
este de 1 cm, iar la lungimea de undă de 3 cm abia atinge cifra de cîţiva milimetri.
Capacitatea de penetrare a microundelor în straturile neomogene ale corpului nu este egală în toate ţesuturile, fiind în
funcţie de capacitatea de absorbţie a stratului prin care trec. Astfel, ţesutul adipos este de 5 ori mai puţin absorbant pentru
microunde decît pentru infraroşii ; undele centime-trice străbat deci cu uşurinţă straturile de grăsime, fără să le încălzească.
Profunzimea de înjumătăţire în ţesutul muscular este de circa 1 cm, în timp ce în ţesutul celuloadipos este de 7 cm, ceea
ce înseamnă că musculatura absoarbe mult mai intfcns microundele, acest ţesut încălzindu-se selectiv.
Energia calorică profundă produsă de microunde provine din absorbţia şi transformarea energiei oscilaţiilor electro-
magnetice, încălzirea selectivă a ţesuturilor bogat vascula-rizate, în special a musculaturii, se datoreşte marii capacităţi de
absorbţie a acestor straturi. Ţesutul osos, ca şi cel adipos, prezintă o absorbţie mai slabă decît restul ţesuturilor, din care cauză
ele nu se încălzesc prea mult.
Un factor care contribuie la încălzirea diferenţiată a diverselor straturi este diferenţa fiziologică de temperatură e-xistentă
între piele şi planurile profunde.
Încălzirea neuniformă a diverselor ţesuturi este determinată şi de modul în care ele sînt irigate. În zonele cu o
vascularizaţie bogată, microundele determină o vasodilataţie arterială, cu accelerarea fluxului sanguin. Acest lucru face ca
energia calorică ce se formează în ţesuturi să fie imediat transportată în restul corpului, astfel că nu se poate ajunge niciodată la
o supraîncălzire profundă a ţesuturilor bine irigate.
Supraîncălziri se pot realiza numai în regiunile slab irigate.
Efectul termic maxim al microundelor este la o profunzime de 2—2,5 cm. Pînă la această adîncime, ca şi după ea,
temperatura ţesuturilor este mai mică. La profunzimea de peste 4—5 cm, microundele sînt complet absorbite, astfel că efectul
lor de adîncime este limitat, spre deosebire de undele scurte.
Tehnica de aplicare. Avantajul pe care-1 prezintă microundele faţă de terapia cu unde scurte este simplitatea cu care se
face aplicarea lor. Nu sînt necesari doi electrozi, nu este nevoie să se facă acordarea aparatului, nu trebuie să avem grijă că se
poate modifica rezonanţa prin mişcarea cît de mică a bolnavului în timpul şedinţei.
Bolnavul va fi dezbrăcat parţial, culcat pe o canapea sau va sta pe un scaun într-o poziţie comodă, care să permită ira-
dierea regiunii de tratat. Apropiem emiţătorul prin mobilizarea braţului de susţinere. Alegem un localizator circular cînd dorim
o încălzire maximă la periferia suprafeţei iradiate, unul dreptunghiular cînd dorim o încălzire maximă la centrul zonei iradiate
sau unul cilindric atunci cînd urmărim o încălzire uniformă.
Distanţa de la faţa inferioară a localizatorului pînă la tegument va fi de circa 2—5—10 cm în raport cu mărimea
suprafeţei pe care o iradiem.
Direcţia localizatorului va fi de preferinţă perpendiculară pe suprafaţa tegumentului.
După ce am aşezat şi emiţătorul cu localizatorul pe regiunea de tratat, procedăm la manevrarea aparatului.
Răsucim comutatorul de pe poziţia „oprit" pe poziţia „filament" şi aşteptăm circa un minut. Concomitent se aprinde un
bec semnalizator, care indică conectarea aparatului la reţea. Răsucim apoi comutatorul pe poziţia „atenţiune", după care
aşteptăm 4—5 minute pînă se aprinde al doilea bec de semnalizare care indică punerea lui în stare de funcţionare.
Dozarea intensităţii este în funcţie de tensiunea curentului electric aplicat pe magnetron, de suprafaţa secţiunii şi
dimensiunea localizatorului, de distanţa faţă de tegument, de direcţia fasciculului de unde, de grosimea stratului celulo-adipos
al regiunii de iradiat şi de durata iradierii.
Unitatea de măsură, care poate să fie urmărită pe aparatul de pe masa de comandă, este miliamperajul sau wattul pe cm2.
Dozele obişnuite cu care se lucrează sînt cuprinse între 40 şi 150 W, respectiv 20—74 mA.
 În general se păstrează şi aici, ca la unde scurte, patru doze care corespund subiectiv la: I (reci) sub limita senzaţiei de
căldură; II (slabe) căldură abia perceptibilă; III (medii) o căldură plăcută bine suportată; IV (calde) căldură puternică la limita
suportabilităţii.
Tehnica de aplicare a microundelor Tabelul XI

Distanţa de
Nr. Direcţia Intensita- Durata în Numărul şi ritmul
Afecţiunea Forma emiţătorului tegument în Poziţia bolnavului
crt. radiaţiilor tea W/cm2 minute şedinţelor
cm
1 Anexite, salpingite Proces unilateral 5–15 Decubit dorsal Dinspre ventral 80–150 10–15 8–15 şedinţe la fie-
= rotund 5–20 pe peretele –200 care 2 zile
proces bilateral abdominal etaj
= liniar inferior
2 Afecţiuni pelviene Decubit dorsal cu Dinspre ventral 40–60 5–10 6–10 şedinţe,
spastice Rotund 10 semiflexiu-nea pe peretele zilnic sau la 2 zile
— transcutanat coapselor pe ab- abdominal etaj
domen inferior
— intravaginal Electrod special Aceeaşi Intravaginal sau 5–10 5–10 4–10 şedinţe, zilnic
vaginal rectal sau la 2 zile
3 Parametrite Rotund 10 Aceeaşi Dinspre ventral 5–10 3–7 4–10 şedinţe, la 2
— transcutanat pe abdomenul zile
inferior
— intravaginal Electrod special Aceeaşi Intravaginal 5–10 3–7 4–10 şedinţe
vaginal
4 PSH, epicondilite Rotund 10 Şezînd sau culcat Dinspre dorsal 40–60 5–10 10–12 şedinţe,
sau lateral zilnic sau la 2 zile
5 Spondiloze cervicale Rotund 8–10 Şezînd sau în Dinspre dorsal 40–60 10 5–10 şedinţe în 10–
decubit ventral pe ceafă 12 zile
6 Spondiloze Liniar 10–15 Şezînd sau în Dinspre dorsal 80–150 5–10 5–10 şedinţe, zilnic
dorsolombare decubit ventral pe regiunea sau la 2 zile
dorso-lombară
7 Lumbago Rotund 10 Şezînd sau în Dinspre dorsal 40–200 5–10 6–12 şedinţe la 1–2
decubit ventral pe regiunea zile
dorso-lombară
8 Artroze deformante ale Rotund 10 Şezînd sau în Lateral sau an- 40–60 10 5–10 şedinţe, zilnic
genunchiului decubit lateral teroposterior sau la 2 zile
9 Artroze coxofemurale Rotund 10–15 Decubit dorsal sau Peste trohan- 60–100 5–15 10–12 şedinţe la 1–
lateral terul mare 2 zile

Durata iradierii variază în limite destul de largi, de la 5 la 30 de minute, media fiind între 10 şi 15 minute. Se pot face
aplicaţii pe o singură regiune sau aplicaţii succesive pe mai multe locuri. Şedinţele se fac zilnic sau la două zile. Numărul total
de şedinţe pe serie va fi de 7—15, după care urmează o pauză de 2—3 săptămîni ; apoi se poate începe o nouă serie de şedinţe.
În tabelul XI indicăm tehnica de aplicare a microundelor în afecţiunile cele mai frecvent tratate.
Indicaţiile. Microundele produc aceleaşi efecte, ca şi aplicaţiile unipolare de unde scurte cu monode şi minode, ceea ce
face ca şi indicaţiile lor să fie asemănătoare.
1. Afecţiuni ale aparatului locomotor. a) Procese reumatice: artrite, artroze, mialgii (lumbago), spondiloze, epicondilite,
PSH, tenosinovite, sindrom Dupuytren, celulite.
b) Procese traumatice: stări după fracturi, luxaţii, contuzii, entorse, anchiloze.
2. Afecţiuni ale sistemului nervos periferic: nevralgii, nevrite superficiale, prurit, contracturi musculare.
3. Afecţiuni ale aparatului circulator: sindrom Raynaud, claudicaţia intermitentă, tulburări vasomotoare funcţionale
(spasme), ulcere varicoase.
4. Afecţiuni ale aparatului urogenital: cistite, pielite,anexite, salpingite, spasme pelviene, parametrite.
5. Alte afecţiuni: laringite, furunculi, sechele după degeraturi, otite medii; sinuzite, hipotiroidism.
Contraindicaţii. Nu vor fi tratate cu microunde toate afecţiunile pentru care termoterapia este contraindicată .
1. Nu vor fi iradiate regiunile corpului prea puţin sau defectuos irigate. În aceste cazuri vom putea da doze moderate
pentru a înlătura arsurile pe proeminenţe osoase, epifize, nas, testicule, vezică biliară, ţesuturi ischemice.
2. Se va evita iradierea epifizelor osoase la copii.
3. Nu se vor iradia globii oculari, deoarece microundele pot să dea cataracte.
4. O contraindicaţie absolută o constituie procesele neoplazice.
5. Se va evita expunerea sistemului nervos central şi periferic la temperaturi de la 42° în sus, putînd să apară leziuni
distructive ireversibile.
 6. Nu vom face tratament cu microunde, atunci cînd există corpi străini sau fire metalice în ţesuturi.

C. FOTOTERAPIA
(actinoterapia, terapia cu lumină)

Generalităţi asupra luminii. Prin fototerapie, actinoterapie sau terapie cu lumină se înţelege un capitol de fizioterapie
care utilizează acţiunea asupra organismului a energiei radiante luminoase. Energia radiantă luminoasă folosită în fototerapie
poate fi naturală — lumina solară sau artificială — lumina furnizată de spectrele de iradiere emise în anumite condiţii de
corpurile încălzite.
Utilizarea în scop terapeutic a luminii naturale (a soarelui) este denumită helioterapie (terapia cu lumină solară).
Aparatele medicale care furnizează energia radiantă luminoasă pentru tratamente au o caracteristică comună, şi anume
transformarea energiei electrice în energie luminoasă. Deci aceste aparate folosesc curentul electric, însă indirect, transformat
în energie luminoasă.
Energia radiantă luminoasă reprezintă obiectul de studiu al opticii, capitol de fizică. Optica studiază lumina, pe de o parte
natura luminii (optica fizică), pe de altă parte fenomenele de propagare a luminii (optica geometrică). Prin termenul de
„lumină", în fizică se înţelege un ansamblu de fenomene obiective (deci independente de simţurile noastre), fenomene care au
aceeaşi natură şi care constau în propagarea unor unde transversale electromagnetice, care transportă energie sub formă de
fotoni. Această definiţie sintetizează două teorii asupra naturii luminii care, luate în parte, nu pot să dea răspunsuri
satisfăcătoare la toate problemele pe care le pune studiul luminii, şi anume teoria emisiunii, sau corpusculară, sau cuantică şi
teoria electromagnetică a luminii.
În fizica clasică şi modernă, lumina se prezintă sub aceste două aspecte: aspectul corpuscular şi aspectul ondulatoriu. O
serie de proprietăţi ale radiaţiilor luminoase se explică numai prin teoria ondulatorie, electromagnetică, altele numai prin teoria
corpusculară sau cuantică.
Înainte de a vedea care este natura luminii, să vedem mai întîi proprietăţile ei fundamentale. În optica geometrică se
consideră că proprietatea fundamentală a luminii este propagarea ei rectilinie într-un mediu omogen. Propagarea rectilinie a
luminii reiese din faptul că, în cazul unei surse mici de lumină, obiectele opace lasă umbre cu un contur bine definit. Forma
umbrei pe ecran corespunde cu forma proiecţiei geometrice obţinută cu ajutorul unui fascicul de drepte care pornesc dintr-un
centru situat în locui sursei de lumină. Dreapta geometrică ce porneşte de la sursa de lumină este denumită în optică rază de
lumină, noţiune abstractă, deoarece în realitate nu există „rază de lumină", ci numai fascicule înguste de lumină. Un alt fapt
care dovedeşte propagarea rectilinie a luminii este posibilitatea de a obţine imaginea unor obiecte cu ajutorul unui mic orificiu
în aşa-numita „cameră obscură", o cutie care are pe unul din pereţi un mic orificiu, prin care, pătrunzînd razele de lumină de la
un obiect luminos, reproduc pe peretele opus al camerei imaginea răsturnată a acelui obiect.
Lumina se propagă deci rectiliniu, cu o viteză de aproximativ 300 000 de km/sec. în vid (viteza luminii în vid este o
constantă în fizică c=3·1010 cm/sec). în trecerea prin diferite medii (aer, apă, sticlă etc.) lumina se propagă cu viteze mai mici,
însă tot în linie dreaptă. Cînd fasciculul de lumină întîlneşte însă suprafaţa de separare a două medii transparente cu densităţi
diferite, atunci o parte din fascicul este reflectată, iar o parte se refractă.
Reflexia luminii este reîntoarcerea ei în mediul din care provine, raza reflectată fiind în acelaşi plan cu raza incidenţă, iar
unghiul de reflexie este egal cu unghiul de incidenţă.
Refracţia este deviaţia pe care o suferă raza de lumină la trecerea ei prin suprafaţa de separare a două medii cu densităţi
diferite. Conform legii refracţiei, raza refractată se află în acelaşi plan cu raza incidenţă, însă unghiul de refracţie este diferit de
unghiul de incidenţă, raportul dintre sinusurile lor fiind o mărime constantă pentru două medii date, denumită indice de
refracţie.
O altă proprietate a luminii este capacitatea razelor luminoase de a nu se perturba reciproc, atunci cînd se intersectează,
fiecare rază propagîndu-se independent de celelalte.
La aceste proprietăţi ale luminii se adaugă fenomenele de interferenţă, difracţie şi polarizare a luminii. Fenomenul de
interferenţă este fenomenul de suprapunere, de compunere a undelor luminoase coerente, cu aceeaşi direcţie de propagare, care
duce la formarea de franjuri alternativ luminoase şi întunecate, iar fenomenul de difracţie este fenomenul de curbare a
traiectoriei luminii în regiunea umbrei geometrice. Aceste două fenomene de interferenţă şi difracţie se obţin de exemplu la
trecerea luminii prin orificii foarte înguste, practicate la camera obscură sau într-un ecran opac, precum şi în cazul în care
fasciculul de raze de lumină întîlneşte obstacole submilimetrice (fire de păr etc). Fenomenul de polarizare presupune o
anumită dependenţă a intesităţii razelor de lumină reflectate, după prima reflectare, faţă de orientarea planului de incidenţă.
Lumina care posedă această proprietate se numeşte lumină polarizată.
Cunoscînd acum proprietăţile fundamentale ale luminii, să vedem cum au fost explicate ele de fizica clasică şi modernă.
Propagarea rectilinie a luminii a dus în mod firesc la ideea că lumina este un flux de particule emise de o sursă şi care, într-un
mediu omogen, se deplasează rectiliniu şi uniform. Această ipoteză a emisiunii sau „corpusculară" nu putea însă să explice
proprietatea razelor luminoase de a nu se perturba reciproc, atunci cînd se intersectează şi nici fenomenele de inferferenţă şi
difracţie. De aceea, pentru explicarea acestor fenomene, Huygens a elaborat teoria ondulatorie a luminii, considerînd că lumina
este propagarea unor unde în eter, un mediu elastic care umple tot spaţiul accesibil observaţiilor noastre. Aceste două teorii au
apărut către sfîrşitul secolului al XVII-lea. Nici una din ele însă nu reuşea să explice toate proprietăţile fundamentale,
cunoscute pe atunci, ale luminii. De aceea, Newton, în lucrarea sa „Optică", apărută în 1704, a încercat să unească ambele
teorii — ondulatorii şi corpusculară — a-supra luminii. Nici Huygens şi nici Newton însă nu au reuşit să explice corect
fenomenele de difracţie şi de interferenţă, aceasta datorită caracterului limitat al cunoştinţelor din vremea lor. Abia în secolul al
XlX-lea, o dată cu descoperirea şi descrierea undelor electromagnetice de către Maxwell, în 1873, s-a putut da o explicaţie
fenomenelor de difracţie şi interferenţă, luînd naştere teoria electromagnetică a luminii, care a jucat un rol important în
dezvoltarea fizicii. Teoria electromagnetică ondulatorie a luminii explică un mare număr de proprietăţi ale radiaţiilor
luminoase (reflexia, refracţia, interferenţa, difracţia, difuziunea fără schimbarea lungimii de undă etc), însă cu toate acestea o
serie de fapte experimentale ale fizicienilor de la sfîrşitul secolului al XlX-lea şi începutul secolului al XX-lea (fenomenele de
emisie şi absorbţie, legile experimentale ale corpului negru, emisiunile de raze spectrale, efectul fotoelectric, difuziunea cu
schimbarea lungimii de undă etc.) nu pot să fie interpretate prin natura ondulatorie a radiaţiilor. Aceste fenomene nu au putut fi
explicate decît admiţînd că energia radiantă are o structură discontinuă. Aceasta a dus din nou la concepţia existenţei unor
particule de lumină, care au fost denumite fotoni.
Fiecare foton posedă o anumită energie şi o anumită cantitate de mişcare. Energia fotonilor este în funcţie de frecvenţa
luminii şi de o anumită constantă (denumită constanta Planck). Această teorie fotonică, cuantică, deci corpusculară a luminii,
se bazează pe faptul că lumina este emisă în cantităţi discrete (discontinue) de energie, aşa cum a stabilit Planck în opoziţie cu
noţiunile clasice, precum şi pe fenomenele fotoelectrice, care denotă că lumina este absorbită de
asemenea în aceleaşi cantintăţi discrete. Ipoteza privind natura corpusculară a luminii a fost elaborată de Einstein. El a
admis că lumina este un flux de particule discrete, denumite la început „cuante de lumină", apoi fotoni.
Din cele de mai sus rezultă deci două aspecte oarecum diferite ale luminii : aspectul ondulatoriu şi aspectul corpuscular.
Vom vedea in continuare fiecare din aceste aspecte.
1. Aspectul ondulatoriu al luminii, aşa cum este dezvoltat de fizica modernă, are la bază radiaţia electromagrtetică.
Radiaţia electromagnetică sau radiaţia monocromatică sau simplă este o vibraţie sinusoidală electromagnetică transversală care
se propagă în vid cu o viteză constantă de 3.10 10 cm/sec. în spaţiu, această radiaţie este constituită dintr-un cîmp electric şi un
cîmp magnetic perpendicular între ele şi pe direcţia de propagare. Caracteristicile calitative ale radiaţiei electromagnetice se
exprimă prin :
a) lungimea de undă (λ) care reprezintă perioada ei în spaţiu, în unităţi Ångström (1 Ångstrom = a zecea milioana
parte dintr-un milimetru) ;
b) frecvenţa sau numărul de vibraţii pe secundă ;
c) perioada de timp ;
d) numărul de unde, sau numărul de lungimi de undă pe centimetru.
Cantitatea radiaţiei sau intensitatea ei este caracterizată prin cantitatea de energie transportată pe unitatea de timp şi se ex-
primă în ergi secundă sau în waţi.
Fizica modernă cunoaşte o gamă deosebit de vastă de unde electromagnetice. Aceste unde sînt emise de oscilatori foarte
diferiţi, se înregistrează prin metode foarte diferite, dar ele alcătuiesc un tot unitar, deoarece toate sînt de natură electromag-
netică, se propagă în vid cu aceeaşi viteză şi produc fenomene de interferenţă şi difracţie. În funcţie de lungimea lor de undă,
aceste radiaţii au însă o serie de deosebiri calitative.

Fig. 108. — Gama undelor

electromagnetice

Spectrul undelor electromagnetice cunoscute se întinde de la radiaţii cu lungimi de undă de kilometri, pînă la radiaţii cu
lungimi de undă de 0,00001 mu, sau de la radiaţii cu frecvenţe apropiate de 0, adică 0,1 cicli /secundă, cum este de exemplu
cazul undelor electrice de frecvenţă foarte joasă, pînă la frecvente de ordinul 1022/sec, adică 10 urmat de 22 de zerouri, cum se
întîlneşte la unele radioţii cosmice. în figura 108 este prezentat spectrul undelor electromagnetice. Din această figură se ob-
servă că lumina vizibilă., care cuprinde un domeniu foarte limitat al spectrului undelor electromagnetice, este încadrată pe de o
parte de domeniul radiaţiilor ultraviolete, dincolo de care se găsesc razele X. razele gama şi razele cosmice, iar în cealaltă parte
de domeniul radiaţiilor infraroşii, dincolo de care se găsesc undele herţiene şi undele electrice.
Radiaţiile luminoase propriu-zise, care fac obiectul fototerapiei, cuprind din întregul spectru electromagnetic numai
zonele radiaţiilor infraroşii, radiaţiile vizibile şi radiaţiile ultraviolete.
Fasciculul radiaţiilor infraroşii, denumite şi radiaţii calorice, ocupă domeniul spectrului electromagnetic cuprins între λ
= 760 mμ (deci dincolo de culoarea roşie) pînă la λ = 50 μ sau cîteva zecimi de mm. Aceste radiaţii nu impresionează ochiul.
Ele sînt emise de aceleaşi surse, ca şi cele vizibile, adică de corpuri incandescente, de gaze aduse la luminescenţă prin
descărcări electrice etc. Razele infraroşii pot fi puse în evidenţă : cele mai mici, mai apropiate de roşu prin metode fotografice
şi fotoelectrice, iar cele mai mari prin metode termice. Fasciculul radiaţiilor calorice este împărţit în: infraroşul apropiat
(intern), situat imediat lîngă razele vizibile, cuprins între 760 mμ (roşu) şi 5 μ ; infraroşul îndepărtat sau extern, cuprins între 5
μ şi 50 μ (unele cercetări au găsit chiar 1/3 mm), dincolo de care se află domeniul undelor herţiene.
Fasciculul radiaţiilor vizibile, undele luminoase, care impresionează retina, cuprind zona spectrului electromagnetic între
760 şi 770 mμ şi 390—400 mμ , deci un domeniu relativ limitat. În spaţiul acestor lungimi de undă se găsesc benzile celor 7
radiaţii care formează culorile componente ale luminii albe. Aceste radiaţii monocro-matice au lungimile de undă consemnate
în tabelul XII.
Radiaţiile vizibile se pot înregistra şi prin metode obiective: fotografică, fotoelectrică şi termică.
Fasciculul radiaţiilor ultraviolete sau chimice se întinde dincolo de violet, către lungimile de undă mici, de la 400 mμ —
100—10 mμ. Radiaţiile ultraviolete mari se înregistrează cu aceleaşi metode obiective, ca şi lumina vizibilă. însă cele mai
mici, dat fiindcă sînt absorbite de toate substanţele inclusiv aerul, nu pot fi înregistrate decît cu aparate speciale (spectrografe
cu vid). în terapeutică se utilizează de fapt numai radiaţiile ultraviolete cu lungimi de undă cuprinse între aproximativ 400 şi
180 mμ. Acest domeniu ultraviolet, care se mai denumeşte şi ultraviolet obişnuit, se subîmparte în 3 regiuni :
— ultravioletul A (UV cu unde lungi sau UV I), între 400—315 mμ, care este relativ abundent în radiaţiile solare:
— ultravioletul B (UV cu unde medii sau UV II), între 315 şi 280 mμ, produs mai ales de lămpile cu mercur şi lămpile cu
arc voltaic;
— ultravioletul C (UV cu unde scurte), între 280 şi 180 mμ produse numai prin descărcări electrice în vapori de mercur
sub presiune joasă. Între 180 şi 10 mμ radiaţiile ultraviolete sînt absorbite de aer şi deci nu fac obiectul studiilor medicale.
2. Aspectul corpuscular sau fotonic al luminii este dovedit de fenomenele de emisiune şi absorbţie a luminii, precum şi de
fenomenele fotoelectrice. Fizica a stabilit că emisiunea de energie de către corpuri se face prin incandescenţă şi luminescenţă.
Emisiunea prin incandescenţa materiei sau emisiunea termică apare în cazul încălzirii corpurilor, adică atunci cînd ele
absorb energie calorică. în funcţie de gradul de încălzire a corpului, acesta emite radiaţii cu diferite lungimi de undâ. Au fost
stabilite numeroase legături precise intre temperatura corpului şi lungimea de undă a radiaţiilor emise, cunoscute sub
denumirea de legile experimentale ale corpului negru (se numeşte „corp negru" orice corp care absoarbe complet toate
radiaţiile pe care le primeşte). Studiul distribuţiei ener giei după lungimile de undă în spectrul corpului absolut negru a permis
să se stabilească că lumina este emisă în cantităţi discrete de energie, deci emisiunea este corpusculară.
Tabelul 12
Spectrul luminii (Holtzer şi Kowarschik

Lungimea de undă
de la pînă la

50 μ (sau Infraroşul îndepărtat (extern)

cîteva zecimi 5μ
de mm) Infraroşu
5μ 760 mμ Infraroşul apropiat (intern)
760 – 650 m μ — roşu
650 – 600 m μ — portocaliu
600 – 560 m μ — galben
760 mμ 400 mμ 560 – 530 m μ — verde Lumina
vizibilă
530 – 490 m μ — albastru
490 – 450 m μ — indigo
450 – 400 m μ. — violet
 400 mμ 313 mμ Ultraviolet I sau A sau cu unde lungi Ultraviolet apropiat (intern)
313 mμ 296 mμ Ultraviolet II sau B sau cu unde medii sau banda Dor no Ultraviolet
296 mμ 100 – 10 mμ Ultraviolet C sau cu unde scurte Ultraviolet îndepărtat (extern)

Absorbţia luminii de către corpuri se face de asemenea discontinuu, în cantităţi discrete de energie. Unele corpuri opresc în
totalitate sau în parte radiaţiile, proprietate utilizată şi în terapeutică. Deoarece sticla ordinară nu permite trecerea radiaţiilor
ultraviolete cu lungimi de unde mai mici de 10—15 m \i lămpile cu mercur emiţătoare de ultraviolete sînt făcute din sticlă de
cuarţ, care permite trecerea radiaţiilor ultraviolete pînă la lungimea de undă de 150 m u. Sticla de plumb opreşte o mare can-
titate din radiaţiile infraroşii. Există sticlă care absoarbe selectiv anumite radiaţii vizibile. Cu ajutorul unor filtre de sticlă
specială (cu săruri de cobalt, cupru, crom etc.) se poate aplica numai un anumit tip de radiaţii luminoase în terapeutică.
Emisiunea prin luminiscenţă sau emisiunea rece nu se face prin consum de energie calorică de către corpul emiţător, ci pe
baza unor procese chimice, electrice, mecanice sau biologice. Indiferent de tipul de energie care stă la baza fenomenelor de
emisiune, energia este necesară pentru a smulge moleculelor sau atomilor electroni care sînt expulzaţi sub formă de particule
elementare de energie luminoasă — fotoelectroni sau fotoni. Fizica modernă, care a dovedit natura corpusculară a luminii
(teorie elaborată de Einstein), a stabilit că particulele de lumină — fotonii — au energii diferite. Cea mai mică energie o au
fotonii corespunzători razelor infraroşii îndepărtate, cu lungimi de undă mari. iar cea mai mare energie o au cei corespunzători
razelor Rontgen şi razelor gamma ale elementelor radioactive. De aceea, proprietăţile corpusculare ale luminii se manifestă
slab în cazul radiaţiilor cu lungimi de undă mari şi pot fi puse în evidenţă mai ales la radiaţiile cu lungimi de undă foarte mici.
Proprietăţile corpusculare ale luminii au fost confirmate şi de cercetările făcute asupra fenomenului fotoelectric. Efectul
fotoelectric sau actinoelectric este acţiunea pe care o are lumina de a smulge electroni corpurilor; altfel spus, este emiterea de
electroni de către un corp sub acţiunea radiaţiilor electromagnetice (luminoase). Numărul de electroni emişi depinde de
intensitatea radiaţiei luminoase, iar viteza maximă a electronilor de frecvenţa radiaţiei luminoase. Efectul fotoelectric are
numeroase aplicaţii, între care celula fotoelectrică, utilizată în cinematografia sonoră, televiziune etc.
Aceste fenomene nu pot să fie interpretate prin natura ondulatorie a radiaţiilor. Ele nu pot să fie explicate decît admiţînd
pentru energia radiantă o structură discontinuă. Cercetările de fizică ce au dus la descoperirea fotonilor, mecanica cuantică,
observaţiile asupra efectului fotoelectric, au stabilit natura corpusculară a luminii, formată din fotoni, care posedă o anumită
energie şi o anumită cantitate de mişcare. Energia fotonilor este egală cu hv, unde v este frecvenţa luminii, iar h este o
constantă (aşa-numita constantă Planck) egală cu 6,624·10-27 ergi pe secundă. În cazul radiaţiilor de frecvenţă joasă (razele
infraroşii), deoarece frecvenţa este foarte mică, energia fotonilor este atît de mică, încît nu poate să fie pusă în evidenţă struc-
tura discontinuă a acestor radiaţii, apărînd numai proprietăţile lor ondulatorii.
Aceste două teorii asupra luminii — teoria ondulatorie sau electromagnetică şi teoria corpusculară, fotonică sau cuantică
— nu trebuie privite izolat, pentru că nici una nici cealaltă nu pot să dea explicaţii satisfăcătoare tuturor fenomenelor fizice de
manifestare a luminii.
În opoziţie cu concepţiile mecaniciste, metafizice ale unor fizicieni care nu admit decît teoria ondulatorie sau, dimpotrivă,
teoria cuantică asupra luminii, deoarece concepţiile lor mecaniciste îi împiedică să înţeleagă o astfel de dualitate, fizica
modernă, care are la bază materialismul dialectic, concepe lumina ca o undă transversală electromagnetică ce transportă
energie sub formă de fotoni, deci lumina posedă în acelaşi timp proprietăţi corpusculare şi ondulatorii. Dezvoltarea fizicii
moderne a precizat că această dualitate este proprie nu numai luminiii, ci oricărui flux de particule elementare (atomi, electroni
etc). Fizica atomică modernă a dovedit justeţea acestei concepţii, a cărei verificare în practică, prin aplicarea ei într-o serie de
domenii ale tehnicii, este criteriul adevărului ei.
Acţiunea fizicochimică a luminii. Proprietăţile fizice ale luminii. a) Efectul termic. Atît radiaţiile infraroşii cît şi cele
vizibile şi radiaţiile ultraviolete au proprietatea de a fi absorbite de ecrane sau corpuri interpuse şi de a se transforma în căldură
prin transformări energetice. Aspectul termic al radiaţiei infraroşii este mai accentuat decît la radiaţiile luminoase şi
ultraviolete. Radiaţia termică este legată de oscilaţiile particulelor încărcate din atomi şi molecule. De aspectul energetic al
fenomenelor de absorbţie şi emisiune a luminii se ocupă capitolul din fizică de termodinamica radiaţiei. Orice radiaţie a unui
corp este însoţită de o pierdere de energie. Corpurile emit energie radiantă în două feluri : prin incandescenţă şi prin luminis-
cenţă. Emisiunea prin incandescenţă sau emisiunea termică se produce prin încălzirea corpului emiţător. Energia radiantă
emisă de corpurile incandescente, prin consumarea energiei calorice, se numeşte radiaţie termică.
Emisiunea de radiaţii diferite: infraroşii, vizibile sau ultraviolete este în funcţie de gradul de încălzire a corpurilor,
respectiv de temperatura lor. Gradul de încălzire a corpului emiţător determină lungimea de undă a radiaţiei şi deci şi tipul de
radiaţie luminoasă, precum şi intensitatea acestei radiaţii.
În general se poate admite că orice corp poate să emită radiaţii la orice temperatură. Corpurile cu temperaturi foarte joase,
apropiate de 0 absolut (—273°) emit şi ele radiaţii infraroşii cu efect termic, care pot încălzi corpurile vecine cu temperaturi
mai joase decît ele. Cu cît corpurile au temperaturi mai ridicate, cu atît şi puterea lor de radiaţie termică este mai mare.
Corpurile incandescente emit radiaţii termice (infraroşii) în cantitate din ce în ce mai mare, iar la anumită temperatură încep să
emită şi radiaţii vizibile, la început roşii, apoi din ce în ce mai albe. Paralei cu ridicarea temperaturii în continuare, corpul
incandescent respectiv poate să emită alături de radiaţiile infraroşii, radiaţii vizibile si ultraviolete (stare de incandescenţă
albă).
 În general, corpurile emit şi absorb energie radiantă. Dacă corpul primeşte de la corpurile înconjurătoare, prin absorbţia
de radiaţii, o cantitate de căldură care compensează exact pierderea de energie datorită radiaţiei proprii, atunci procesul de
radiaţie este un proces de echilibru şi corpul este in echilibru termic, avînd o temperatură constantă. Cînd cantitatea de căldură
primită de corpul respectiv din afară nu este suficientă pentru a compensa complet energia de radiaţie, atunci se consumă din
energia internă a corpului, care nu mai este în echilibru, ci îşi scade temperatura.
Fenomenele de absorbţie şi emisiune a energiei radiate de către corpuri au fost studiate cu ajutorul aşa-numitului „corp
negru" (un corp care poate să absoarbă complet, la orice temperatură, orice energie radiantă luminoasă de orice compoziţie) şi
s-a stabilit că ele se petrec conform anumitor legi, cunoscute sub denumirea de legile experimentale ale corpului negru.
Potrivit legii lui Kirchhoff, raportul dintre puterea de emisiune şi puterea de absorbţie nu depinde de natura corpului, ci
este pentru roate corpurile aceeaşi funcţie de lungime de undă a şi de temperatura T. Există de asemenea 3 legi ale radiaţiei
corpului negru.
Prima lege sau legea lui Stefan-Boltzman stabileşte că radiaţia totală a coi pul ui negru creşte proporţional eu puterea a
patra a temperaturii absolute a corpului. De exemplu, dacă un corp se încălzeşte de două ori valoarea totală a energiei lui
radiante creşte de 16 ori.
Legea a doua sau legea lui Wien susţine că lungimea de undă λ corespunzătoare maximului puterii de emisiune a corpului
negru variază invers proporţional cu temperatura lui absolută. Deci, cu cît temperatura corpului negru este mai înaltă, cu atît
maximul puterii sale de emisiune corespunde unei lungimi de undă mai mici (de exemplu, radiaţii ultraviolete cu lungime de
undă mică).
Legea a treia arată că puterea de emisiune maximă a corpului negru creşte direct proporţional cu puterea a cincea a
temperaturii lui absolute.
Din legea lui Kirchhoff am văzut că există anumite legături matematice între puterea de emisiune şi puterea de absorbţie
a corpului negru. Principalele surse de lumină moderne nu sînt însă corpuri negre. Puterea de emisiune a tuturor corpurilor care
nu sînt negre este mai mică decît puterea de emisiune a corpului negru, la aceeaşi temperatură. în afară de aceasta intervine şi
aspectul suprafeţei corpului (lucie sau rugoasă, aspră), influenţînd reflectarea sau difuzarea radiaţiilor luminoase. S-a stabilit că
cea mai avantajoasă sursă termică de lumină este un corp cit mai apropiat ca proprietăţi de corpul negru şi încălzit pînâ la
temperatura de aproximativ 6 000°. Cele mai răspîndite surse tehnice de lumină sînt becurile electrice cu incandescenţă, care
au un filament de metal, de obicei wolfram, într-o atmosferă de gaz inert (argon, kripton) la o presiune de aproximativ 1/2
atmosferă. în aceste becuri, filamentele ajung la temperaturi de aproximativ 3 000°, iar randamentul acestor surse nu trece de
13%.
Se pot obţine randamente mai mari cu ajutorul luminii produse de descărcări electrice in atmosferă de vapori la presiuni
joase. Lămpile moderne de acest tip utilizează tuburi de descărcare ce conţin un amestec de argon cu vapori de mercur la
presiune joasă. La trecerea curentului electric, stratul subţire de pulbere de pe suprafaţa interioară a tubului devine luminiscentă
sub acţiunea radiaţiei ultraviolete emisă de vaporii de mercur. Lumina luminiscentă dată de aceste surse are o compoziţie
apropiată de lumina albă. Randamentul acestor corpuri este de aproape 100%, adică aproape întreaga energie electrică este
transformată în energie luminoasă.
b) Absorbţia. Radiaţiile termice sînt legate de emisiune şi de absorbţie. Dacă un corp primeşte un flux radiant, o parte din
energia acestui flux este absorbită, o altă parte transmisă şi o altă parte reflectată sau difuzată. Corpul care reflectă difuz toate
radiaţiile, independent de lungimea de undă. se numeşte corp alb. Unele corpuri absorb parţial şi selectiv radiaţiile, acestea
fiind corpurile colorate. Corp absolut negru este, aşa cum am văzut mai sus, corpul care absoarbe toate radiaţiile pe care le
primeşte. Corpul care reflectă parţial şi cu aceeaşi intensitate toate undele este corpul cenuşiu.
Mecanismul absorbţiei constă în „activarea" atomilor şi moleculelor şi în „ionizarea" unor atomi. Energia radiantă poate
să activeze moleculele, acţionînd asupra electronilor cu diferite niveluri de energie, mai ales asupra acelor electroni moleculari
a căror dispoziţie caracterizează proprietăţile chimice ale moleculei. Această activare exaltă deci unele proprietăţi de reacţie ale
moleculei, ceea ce explică reacţiile fotochimice declanşate de radiaţiile ultraviolete (care au energie mai mare), pe care le vom
vedea mai departe.
Fenomenul de absorbţie a radiaţiilor luminoase de către diferite corpuri este studiat cu ajutorul metodelor spectrografice.
Unele corpuri absorb în parte sau în totalitate anumite radiaţii, în funcţie de lungimea lor de undă. Radiaţiile sînt de obicei
complexe; pentru fiecare tip de radiaţie, pentru fiecare lungime de undă, corpurile au anumiţi coeficienţi de absorbţie.
Ansamblul valorilor coieficienţilor de absorbţie pentru diferite lungimi de undă este reprezentat grafic prin curba spectrală de
absorbţie a corpului.
Proprieatea de a absorbi selectiv radiaţiile, pe care o prezintă diferite corpuri, este utilizată în practică şi în terapeutică.
Aerul este opac pentru radiaţiile cu λ sub 193 mμ. Cercetările radiaţiilor mai mici de 180 mμ se fac în vid. Ultravioletele
cu λ între 80 şi 105 mμ sînt oprite de urme de atmosferă terestră şi nu se găsesc decît la 127 km deasupra nivelului mării. Sub
acţiunea radiaţiilor cu λ mică, oxigenul din atmosferă se transformă în ozon (fenomen constatat la lămpile cu ultraviolete).
Ozonul atmosferic se comportă ca un strat subţire de 2 mm, opac pentru ultraviolete sub 310 mμ, cu maximum de
absorbţie pentru cele de 258 mμ. Hidrogenul absoarbe ultravioletele sub 130 mμ azotul pe cele ceva mai mari, oxigenul cele
sub 190 mμ. Amoniacul din atmosferă opreşte de asemenea radiaţiile ultraviolete. Din aceste cauze, din spectrul luminii solare
ajung la pămînt numai radiaţiile cu λ mai mari de 290 mμ. Apa este practic opacă sub 180 mμ. Radiaţiile infraroşii sînt oprite
de apă în mică măsură. Dacă apa este caldă sau sărată, atunci absorbţia radiaţiilor infraroşii este mai mare.
Sticla ordinară lasă să treacă toate radiaţiile vizibile şi pe cele infraroşii pînă la 3—4 μ, însă opreşte radiaţiile ultraviolete
cu λ mai mică de 315 mμ. în tehnica aparatelor de raze ultraviolete se foloseşte o sticlă specială (uviol), care lasă să treacă
radiaţiile cu λ mai mici. Sticla de plumb opreşte o mare cantitate de infraroşii. În industrie şi optică se folosesc diferite varietăţi
de sticlă cu săruri de cobalt-crom, cupru etc, care opresc în totalitate sau în majoritate radiaţiile infraroşii. Sticla neagră
absoarbe toate radiaţiile vizibile, dar lasă să treacă majoritatea radiaţiilor infraroşii.
Cuarţul tăiat, sticla de cuarţ, lasă să treacă radiaţiile ultraviolete cu λ sub 180 mμ, cînd are o grosime de cîţiva cm, iar la o
grosime sub 0,2 mm este transparent chiar pentru ultraviolete cu λ de 145 mμ. De aceea sticla de cuarţ este folosită la
fabricarea becurilor lămpilor cu vapori de mercur. În cercetări este folosită sticla Wood, cu oxid de nichel, care lasă să treacă
numai radiaţiile ultraviolete cu λ între 380 şi 330 mμ. Din sticlă Wood se fac anumite filtre.
Fluorina este foarte transparentă pentru ultraviolete pînă la 120 mμ, motiv pentru care este utilizată în optica unor
spectrografe cu ultraviolete. Sarea gemă este permeabilă, ca şi cuarţul, pînă către 175 mμ. Mediile biologice sînt în general
absorbante: albuminele absorb toate radiaţiile sub 230 mμ. Substanţele coloidale organice sînt opace pentru ultraviolete.
Gelatina este permeabilă pînă la 220 mμ. Grăsimile sînt de asemenea opace pentru ultraviolete sub 220 mμ. Epidermul are o
absorbţie selectivă pentru radiaţii cu λ între 320 şi 265 mμ. Pielea este foarte opacă : radiaţiile cu a de 313 mμ ajung numai în
proporţie de 30% la o adîncime de 0,1 mm, iar cele de 289 mμ numai pînă la 0,05 mm. Cristalinul şi corneea transparentă sînt
foarte opace la ultraviolete. Celofanul, în anumite condiţii, este permeabil pentru ultravioletele A şi B. Substanţele plastice pot
fi permeabile. Unele filtre de material plastic argintat nu opresc decît radiaţiile ultraviolete sub 320 mμ.
Fenomenul de absorbţie permite filtrarea radiaţiilor de la o sursă. Filtrele, care sînt de obicei amestecuri de substanţe
chimice, au o grosime şi concentraţie determinată, servesc pentru selecţionarea anumitor radiaţii care ne sînt necesare în
terapeutică sau în industrie.
c) Reflexia şi refracţia. Razele infraroşii se reflectă. Materialele lucioase reflectă 10% din razele infraroşii incidente. De
asemenea, razele infraroşii suferă fenomenul de refracţie, ca şi radiaţiile luminoase vizibile. Pentru refracţia radiaţiilor
infraroşii cu λ mai mici de 3 μ se folosesc lentile de sticlă obişnuite, pentru cele cu λ între 3 şi 20 μ lentile de sare gemă, iar
pentru cele cu λ pînă la 300 μ lentile de cuarţ.
Razele ultraviolete au totdeauna o reflexie inferioară faţă de radiaţiile vizibile şi infraroşii. Corpurile metalice lucioase
reflectă numai 30—40% din ultravioletele incidente. Excepţie face siliciul, care reflectă 76% din radiaţiile ultraviolete.
Urmează aluminiul, cromul electrolitic şi unele metale cromate — oţel cromat etc. Argintul, care este cel mai mult folosit
pentru reflectarea luminii vizibile, are un factor de reflexie foarte mic pentru radiaţiile sub 400 mμ.
În ce priveşte reflexia altor corpuri, magnezia are cel mai mare factor de reflexie difuză pentru lumina vizibilă şi pentru
ultraviolete, între 92 şi 95%. Dintre ţesături, mătasea albă are factorul de reflexie cel mai ridicat pentru ultraviolete şi de aceea
în ţările cu insolaţie puternică este foarte mult folosită la confecţionarea îmbrăcămintei. Zăpada are un factor de reflexie foarte
mare (35% pentru radiaţiile între 400 şi 300 mμ), ceea ce explică oftalmia de zăpadă întîlnită la alpinişti, exploratori în
regiunile polare etc.
d) Efecte fotoelectrice. Influenţa luminii asupra desfăşurării proceselor electrice a fost descrisă pentru prima dată de
Hertz, care a observat că producerea scînteii electrice între 2 bile de zinc este mult uşurată, dacă una din bile este luminată cu
lumină ultravioletă. Cercetările ulterioare privitoare la influenţa luminii asupra corpurilor încărcate au dus la stabilirea a 3
tipuri de efecte fotoelectrice :
— Efectul fotoconductor, fenomen prin care se înţelege scăderea rezistenţei electrice a unor corpuri sub acţiunea unor
radiaţii. Acest, efect este întîlnit mai ales la seleniu şi oxisulfura de taliu şi se manifestă prin variaţia unui circuit care se
înregistrează cu galvanometrul. Efectul este în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei, fiind maxim pentru partea roşie a
spectrului vizibil.
— Efectul de fotoemisie este un efect fotoelectric propriu-zis, adică ionizarea unui atom prin smulgerea unui electron
periferic sub acţiunea unei cuante de energie radiantă, a unui foton. Acest efect este specific radiaţiilor ultraviolete. În plus,
numai unele metale alcaline, cum este potasiul, cu potenţial de ionizare scăzut permite realizarea aceluiaşi efect cu extremitatea
scurtă a spectrului vizibil (partea dinspre violet). Cercetătorul rus Stoletov a stabilit următoarele legi fundamentale ale efectului
fotoelectric: 1) corpul îşi pierde sarcina sub influenţa luminii, numai cînd este încărcat negativ; 2) efectul este produs îndeosebi
de radiaţiile ultraviolete; 3) efectul de descărcare a radiaţiilor este proporţional cu energia lor; 4) efectul de descărcare datorit
radiaţiilor se manifestă chiar în cazul unei iluminări extrem de scurte.
Fenomenul are loc şi cu radiaţiile vizibile şi infraroşii, însă radiaţiile cu lungime de undă mai mică, deci cu energie mai
mare, dau o viteză mai mare electronilor smulşi şi pot să scoată electronii din substanţe din care radiaţiile cu A mai mare nu o
pot face.
— Efectul fotovoltaic este apariţia unei diferenţe de potenţial electric între un metal şi un semiconductor (corpuri a căror
rezistenţă electrică este mare) sub acţiunea luminii aplicată pe suprafaţa de contact dintre aceste două corpuri. Acest efect este
în funcţie de λ a radiaţiilor, fiind mai intens la ultraviolete.
 e) Dezactivarea este procesul pe care-l suferă atomii sau moleculele activate (deci procesul invers activării lor).
Dezactivarea se poate face pe 3 căi :
— degradarea energiei în energie termică. Energia eliberată măreşte energia cinetică de agitaţie termică a moleculelor,
care redevin deci stabile ;
— transferul de activare. Moleculele activate revin la starea de stabilitate, cedînd energia lor altor molecule pe care le
activează. Aceste fenomene au importanţă deosebită în fotochimie ;
— fluorescenţa: moleculele activate de radiaţii incidente reprezentate de fotoni revin la starea stabilă, restituind această
energie in totalitate sau în parte sub formă de fotoni de energie inferioară sau cel mult egală. Aceasta este „radiaţia de
fluorescentă". Lungimea de undă a emisiunii maxime a radiaţiei de fluorescentă este mai mare decît aceea a absorbţiei maxime
a radiaţiei excitatoare. De aceea, dacă maximul de emisie este în ultraviolete, maximul de absorbţie poate să fie vizibil, ceea ce
explică fenomenul de fluorescentă.
Fenomenele fotochimice. Sînt produse numai de radiaţiile ultraviolete, care au proprietatea de a determina transformări
fotochimice foarte variate. Razele infraroşii au numai un efect secundar fizic, de intensificare a proceselor fotochimice, prin
acţiunea lor termică. Moleculele activate de radiaţiile ultraviolete pot să cedeze energia primită fie printr-un proces de
dezactivare, fie cedînd această energie pentru producerea unei reacţii chimice.
Reacţiile fotochimice pot să fie simple şi caracterizate prin simple disocieri ale moleculelor sau, dimpotrivă, pot să fie
mai mult sau mai puţin complexe, energia cedată de moleculele activate de ultraviolete servind la declanşarea unui lanţ de
reacţii, aşa cum se întîmplă în cazul proceselor fotochimice biologice.
Procesele fotochimice sînt supuse unor legi fundamentale :
1. Legea lui Grotthus-Drager precizează că numai radiaţiile absorbite de o substanţă pot să determine în această substanţă
o reacţie chimică.
2. Legea echivalenţei fotochimice (Einstein) exprimă faptul că o moleculă este descompusă ori de cîte ori ea absoarbe un
foton, deci numărul de molecule descompuse dintr-o substanţă trebuie să fie egal cu numărul de fotoni absorbiţi de această
substanţă.
Autorii anglo-saxoni au stabilit noţiunea de randament cuantic al unei reacţii fotochimice, care exprimă raportul
dintre numărul de molecule descompuse şi numărul de fotoni absorbiţi. Potrivit legii echivalenţei, randamentul cuantic este
totdeauna egal cu 1. Aceasta este valabil în cazul reacţiilor fotochimice simple. în general însă, randamentul cuantic este diferit
de 1, fie mai mare, ca în cazul în care activarea iniţială a unei molecule declanşează un lanţ de reacţii între mai multe molecule,
fie mai mic de 1, cînd activarea provocată de o parte din fotonii absorbiţi dispare prin diferite procese de dezactivare:
degradare termică, fluorescentă etc.
3. Legea reciprocităţii (Bunsen şi Roscoe) stabileşte că reacţia fotochimică iniţială este independentă de intensitatea
radiaţiei şi nu depinde decît de produsul dintre această intensitate şi timpul de expunere. La toate acţiunile biologice ale
radiaţiilor ultraviolete, acest produs este constant. Din această lege derivă concluzia practică că, la o dublare a intensităţii,
timpul de iradiere se va reduce la jumătate.
Rolul temperaturii. Cinetica reacţiilor chimice termice obişnuite este foarte mult influenţată de temperatură. Viteza unei
reacţiei se dublează în general cînd temperatura creşte cu 10°. Aceasta are importanţă practică în cazul iradierilor cu
ultraviolete în prezenţa şi a unor expuneri la infraroşii (expuneri la soare sau iradierile cu lămpi care emit şi infraroşii şi
ultraviolete).
Procesele fotochimice pot să dea naştere unor reacţii ireversibile sau reversibile.
Reacţiile ireversibile au loc sub acţiunea directă a luminii asupra unor substanţe, în unele numai în timpul cît lumina
acţionează asupra lor (unele fineturi care se decolorează la lumină), în altele procesele chimice sînt grăbite sub acţiunea
luminii. Însă au loc şi la întuneric (oxidarea chininei în prezenţa acidului cromic).
Reacţiile reversibile se petrec la unele substanţe care sub acţiunea luminii trec dintr-o stare în alta, pentru ca apoi, după
suprimarea luminii, să revină la starea iniţială (antracenul se transformă la lumină în diantracen, iar la întuneric revine la starea
de antracen).
Radiaţiile ultraviolete acţionează ca nişte catalizatori (Berthelot). Sub acţiunea lor se pot produce o serie de procese
chimice de oxidare, reducere, polimerizare, fotosinteză, fotoliză, disociere şi alte reacţii biochimice.
Radiaţiile vizibile pot şi ele să provoace reacţii fotochimice de cataliză directă sau indirectă, dar numai în prezenţa unui
catalizator (descompunerea la rece a ozonului sub acţiunea luminii vizibile, în prezenţa clorului, catalizatorul), sau
descompunerea peroxidului de hidrogen în prezenţa ferocianatului de K, care este declanşată de lumină, dar se continuă apoi şi
în întuneric.
Radiaţiile ultraviolete acţionează însă, aşa cum am arătat, ca adevăraţi catalizatori.
Reacţiile de oxidare se observă la nitrificare, adică la transfor marea compuşilor amoniacali în compuşi azotaţi, la
punerea iodului în libertate prin oxidarea iodurii de potasiu, la transformarea acetonei în acid acetic etc. Tipul de oxidare este
formarea apei oxigenate sub acţiunea ultravioletelor. în cazul iradierii corpului uman se găsesc anumiţi indici de oxidare :
mirosul pielii expuse mult timp la ultraviolete, albirea dinţilor.
Reacţiile de reducere se întîlnesc la sărurile metalice, îndeosebi cele de argint folosite în fotografie, la substanţele
aromatice, substanţele aminate.
Reacţiile de polimerizare cele mai banale sînt cele de formare a ozonului în atmosferă. O reacţie de polimerizare este
fotosinteza glucidelor din aldehidă formică sau fotosinteza aldehidei formice din apă şi gaz carbonic sau a substanţelor
cuaternare din gaz carbonic şi amoniac.
Reacţiile de fotoliză, inverse faţă de cele de fotosinteza, produse sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, sînt de exemplu,
dedublarea zaharurilor, decolorarea huilelor, a albastrului de metilen etc.
Reacţiile de disociaţie sînt întîlnite, de exemplu, în cursul descompunerii acidului clorhidric, bromhidric sub acţiunea
ultravioletelor de 300 mu, ca şi sub acţiunea căldurii.
Reacţiile biochimice. În această categorie de reacţii intră transformarea oxihemoglobinei din sînge în methemoglobină
sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, alterarea soluţiilor apoase de nicotină, activarea ergosterolului sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete cuprinse între 280 şi 310 mμ etc.
Acţiunea biologică a luminii. Efectele generale ale luminii asupra celulelor. Absorbţia radiaţiilor luminoase de către
diferite substanţe este selectivă, de aceea este de reţinut că acţionează asupra diverselor celule numai radiaţiile luminoase
absorbite de acestea.
Acţiunea radiaţiilor asupra celulelor nu se manifestă asupra întregului lor volum. Există un anumit volum al celulei direct
interesat de şocul de fotoni, repartizaţi la întîmplare, conform legilor calculului probabilităţilor. Este aşa-numitul ,.efect de
ţintă", deoarece şocul fotonilor este asemănător cu un bombardament cu fotoni, particule de energie. Efectul de ţintă apare la
macromolecule, la bacterii,, unde se poate stabili matematic cîte „impacte" sînt necesare pentru lezarea unei bacterii sau a unui
bacteriofag.
Efectul direct, imediat, este însă continuat de efectele indirecte, de vecinătate, plurimoleculare, precum şi în timp, prin
existenţa unei perioade de latenţă a manifestărilor.
Radiaţiile infraroşii şi ultraviolete determină modificări coloidale ale protoplasmei celulare. S-a constatat că absorbţia
radiaţiilor ultraviolete este diferită la nivelul protoplasmei şi nucleelor celulare. Radiaţiile cu λ de 280 mμ au acţiunea cea mai
intensă asupra protoplasmei, pe cînd radiaţiile cu λ de 254 mμ exercită o acţiune intensă asupra moleculei celulare. Lumina
vizibilă nu este absorbită de elementele constitutive ale celulei vii. Cu cît radiaţiile au lungime de undă mai mică, cu atît au
efecte mai mari şi sînt mai nocive. Organismele inferioare şi bacteriile nu sînt influenţate de radiaţiile vizibile, dar sînt distruse
de cele ultraviolete. Lumina acţionează şi. asupra permeabilităţii celulelor vegetale, iar la om au loc modificări importante ale
permeabilităţii tisulare sub acţiunea, radiaţiilor ultraviolete. De asemenea, lumina modifică echilibrul electric local şi măreşte
schimburile osmotice.
1. Acţiunea chimică primară a luminii asupra celulelor. Au fost descrise numeroase fenomene din ce în ce mai
complexe, care însă se pot simplifica la procese de oxidare şi reducere.
Procesele de oxidare. Cîteva efecte ale luminii sînt identice cu acelea ale peroxizilor organici şi amintesc efectele apei
oxigenate. Se presupune că ultravioletele denumite eritematoase (290—300 mμ) acţionează direct prin liberarea de peroxizi, în
timp ce radiaţiile cu lungime de undă mai mare nu acţionează decît în prezenţa oxigenului disociat şi prin intermediul unei
substanţe fotocatalizatoare.
Procesele de reducere. S-a observat că radiaţiile ultraviolete au efecte de reducere, al căror substrat îl reprezintă grupările
SH (sulfhidril) care se găsesc în unele substanţe din piele. Unii autori insistă asupra tiolilor care activează enzimele, catalizează
oxidările biologice, accelerează procesele fermentaţi ve. S-a dovedit că ultravioletele, atacînd proteinele cutanate, dau naştere
în piele unei substanţe reductoare. în piele, combinaţiile pe bază de metale grele sînt reduse sub acţiunea ultravioletelor.
Aceasta explică de ce depozitele medicamentoase cutanate de aur sau de argint pot să fie relevate de lumină. De asemenea s-a
dovedit că zaharurile, glicerina pot să fie reduse în piele. Mecanismul acestor procese de reducere nu este încă binecunoscut.
Fermenţii. Diastazele sînt în general alterate sau distruse de ultraviolete, iar procesele fermentaţi ve inhibate.
Acţiunea asupra acizilor aminaţi. Proteinele sînt degradate: suferă procese de hidroliză, dezaminare, polimerizare.
Efectele sînt proporţionale cu doza de ultraviolete. Cea mai importantă acţiune se vădeşte a fi aceea asupra acidului
dezoxiribonucleic (ADN). ADN este un constituent al nucleului, indispensabil pentru diviziunea celulară. Denaturarea lui sub
acţiunea ultravioletelor se traduce prin oprirea dezvoltării coloniilor celulare. S-a constatat de asemenea la ADN sub acţiunea
ultravioletelor, ruptura lanţurilor de nucleotizi, precum şi procese de dehidroxilare, cu dezaminare. Sinteza ADN, plecînd de la
acidul ribonucleic, este inhibată de ultraviolete cu X mică şi, dimpotrivă, ajutată de radiaţiile vizibile şi ultraviolete mari
(360—490 mμ) Alterările ADN pot să fie determinate de procese de oxidare prin liberarea de peroxizi organici.
Acţiunea asupra histaminei a fost presupusă, atribuindu-se histaminei eritemul actinic, histamină care s-ar forma în piele
sub acţiunea iradierii cu ultraviolete. Faptele experimentale permit astăzi să se considere că sub acţiunea ultravioletelor se
formează în piele o substanţă histaminică, apropiată de histamină, fără să fie însă identică cu histamină, care este responsabilă
într-o oarecare măsură de eritemul prin ultraviolete.
Acţiunea asupra sterolilor. Ergosterolul din epiderm este modificat sub acţiunea ultravioletelor şi dă naştere vitaminei D.
Aceasta este creată de ultraviolete cu λ între 270 şi 310 mμ. Vitamina D se formează în stratul cornos, deci foarte superficial în
tegument. Ex-folierea acestui strat reduce producerea de vitamină D. Transformarea în piele a sterolilor are 2 consecinţe
fiziologice cunoscute : formarea vitaminei D şi inducerea keratinizării.
Acţiunea asupra riboflavinei (vitamina B2 sau fermentul respirator). S-a presupus că ultravioletele acţionează asupra
vitaminei B2, o activează şi, prin aceasta, intervine în respiraţia celulelor cutanate.
2. Acţiunea asupra organismelor monocelulare, bacterii, bacteriofagi, virusuri. Este cunoscută de multă vreme acţiunea
bactericidă a luminii. Dintre toate radiaţiile luminoase, cele care au putere bactericidă mai întinsă sînt radiaţiile ultraviolete cu
lungime de undă sub 280 mμ. Puterea bactericidă se recunoaşte prin oprirea dezvoltării culturilor. Toate bacteriile sînt
sensibile, însă în grade diferite. Germenii gram-negativi sînt cei mai sensibili. Cei sporulaţi sînt cei mai rezistenţi.
Frigul, umiditatea înainte de iradiere fac ca bacteriile să fie mai sensibile la ultraviolete. Lungimile de undă dotate cu cea
mai mare putere bactericidă sînt cuprinse între 240 şi 260 mμ. În domeniul ultravioletelor. Această putere scade de 20 de ori
către 300 mμ. Datorită acestor caractere, unii au împărţit radiaţiile ultraviolete în biotice şi abiotice. Radiaţiile ultraviolete cu
lungimile de undă cele mai mici au cea mai mare putere bactericidă, deoarece ele sînt cele mai absorbite de protoplasma
celulelor microbiene, asupra căreia acţionează prin procesul de coagulare.
Distrugerea bacteriilor este supusă unei legi exponenţiale. Dacă o doză dată lasă în viaţă 10% din bacterii, o doză dublă
nu mai lasă decît 1%, o doză triplă numai 1%0 etc.
Puterea bactericidă a radiaţiilor ultraviolete poate să fie normată biologic cu ajutorul abiofotometrului, un aparat care
măsoară numărul de colonii de stafilococi supuse acţiunii ultravioletelor.
Autorul sovietic Troiţki împarte acţiunea bactericidă a radiaţiilor ultraviolete în 4 grade, pe baza acţiunii lor asupra
bacteriilor :
— acţiune subbactericidă, care nu provoacă moartea bacteriilor ci, dimpotrivă, uneori poate să le stimuleze creşterea şi
înmulţirea;
— acţiune bactericidă incompletă, care distruge bacteriile sensibile, dar nu are o acţiune asupra celor rezistente;
— acţiune bactericidă completa, care sterilizează complet toate culturile microbiene;
— acţiune litică, care provoacă liza bacteriilor.
Ultravioletele distrug de asemenea bacteriofagii, dar în doze mai mari decît pentru bacterii. Ele distrug de asemenea şi
virusurile. O doză ceva mai mică le atenuează. S-au putut prepara astfel vaccinuri contra rabiei, psittacozei, febrei aftoase. în
acelaşi mod se atenuează culturile bacteriene. De exemplu, s-au obţinut culturi de bacili căr-bunoşi atenuaţi, care au putut să
fie utilizaţi ca vaccin, sau culturi de bacili Koch cu virulenţă atenuată.
Acţiunea bactericidă a luminii explică sterilizarea apelor naturale, mai intensă în timpul verii. De aici s-a dedus şi
acţiunea determinantă a luminii solare asupra apariţiei sezoniere a unor boli infecţioase (cu pneumococi, meningococi,
streptococi etc).
Efectul favorabil al fototerapiei se explică însă nu numai prin acţiunea asupra bacteriilor, ci mai ales prin creşterea
capacităţii de apărare a organismelor, prin creşterea rezistenţei nespecifice faţă de boală. Pielea pigmentată capătă o rezistenţă
mai mare la infecţii (acnee, furuncule).
Razele ultraviolete sînt folosite pentru acţiunea lor bactericidă la sterilizarea şi dezinfectarea aerului în spitale, în sălile de
operaţie, în camerele de nou-născuţi, şcoli, creşe etc, precum şi pentru sterilizarea apei.
Acţiunea luminii asupra tegumentului. Acţiunea luminii asupra tegumentului diferă în funcţie de lungimea de undă a
fasciculului de radiaţii care cade pe tegument. Tegumentul permite pătrunderea în profunzime numai a anumitor tipuri de
radiaţii, pe cînd altele sînt oprite la suprafaţă sau la adîncime foarte mică. Puterea de pătrundere a radiaţiilor în ţesuturile
organismului este în funcţie de lungimea lor de undă. Radiaţiile vizibile şi infraroşii pot să pătrundă prin tegument către
straturile profunde. Radiaţiile infraroşii sînt oprite în straturile profunde şi transformate în căldură. Radiaţiile ultraviolete nu
pătrund decît cîteva zecimi de mm, fiind oprite în straturile superficiale ale epidermului. Hasselbach a constatat că radiaţiile
ultraviolete cu λ=313 mμ străbat 1/10 mm numai în proporţie de 30%, 3% dintre ele ajung la ½ mm; iar 6% la 1 mm
profunzime. Stratul cornos absoarbe 35% din radiaţiile ultraviolete de 300 mμ 75% din cele de 250 mμ în primii 20 microni de
la suprafaţa tegumentului. în următorii 40 microni absoarbe 40% din radiaţiile ultraviolete de 300 mμ şi 24% din cele de 250
mμ, în aşa fel că după o traversare de (50 microni nu mai rămîn decît ¼ din ultravioletele mijlocii şi 1/100 din cele scurte.
Saidman a constatat că există o absorbţie selectivă a radiaţiilor cu diferite lungimi de undă de către diferitele straturi ale
tegumentelor : radiaţiile de 250 mμ sînt cele mai penetrante, stratul cornos absoarbe selectiv radiaţiile de 280 mμ, stratul mucos
pe cele de 300 mμ. Radiaţiile scurte între 240 şi 270 mμ au deci acţiunea cea mai profundă.
În ce priveşte puterea de pătrundere a radiaţiilor infraroşii s-a stabilit că pielea reprezintă un complex : epidermul (a cărui
permeabilitate variază cu gradul de uscăciune), pigmenţii, ţesutul celular etc, formînd un ecran fiziologic a cărui permeabilitate
variază în funcţie de lungimea de undă a radiaţiei, cu grosimea pielii şi cu condiţiile de umiditate. Pentru lungimile de undă
mai mari de 5 μ. pielea este practic cu totul opacă. În terapeutică se foloseşte următoarea clasificare :
a) radiaţiile infraroşii cu lungimi de undă mai mare de 5 μ sînt absorbite la suprafaţă ;
b) radiaţiile infraroşii cu lungimi de undă cuprinse între 1,5 şi 5 μ sînt absorbite de epiderm şi derm ;
c) radiaţiile cu λ între 0,76 şi 1,5 μ sînt penetrante. Puterea de pătrundere a acestor radiaţii este în funcţie de pigmentaţie,
de gradul de imbibiţie şi de temperatură.
Efectul radiaţiilor infraroşii. Radiaţiile infraroşii au acţiune calorică ; aceasta determină unele manifestări trecătoare la
nivelul tegumentului. Aceste modificări sînt mai ales vasculare şi constau din-tr-o vasodilataţie arteriolară şi capilară (eritem
caloric). Se mai produce un uşor edem al stratului mucos, edemaţierea papilelor dermice şi infiltraţii leucocitare perivasculare.
Aceste modificări sînt date de acţiunea radiaţiilor infraroşii moderate, cu lungimi de undă scurte. Radiaţiile infraroşii cu λ mai
mari de 1,5 μ şi la temperaturi mai ridicate pot să provoace alterări sau chiar distrugeri ale celulelor, în aceste cazuri, leziunile
au caracter de arsură şi se însoţesc de alterări ale epidermului (corpul mucos), cu condensarea protoplasmei celulare, infiltraţii
seroase pericelulare, vacuolizare şi distrugere a celulelor (apariţia flictenelor). În derm apare o distrucţie vasculară, edem
pericapilar şi infiltraţii polinucleare abundente. La acţiuni şi mai prelungite ale radiaţiilor infraroşii sau la temperaturi mai mari
se produc leziuni şi mai grave, formînd escare, cu necroza ţesuturilor, distrugeri vasculare şi o puternică vasodilataţie în dermul
vecin, precum şi creşterea temperaturii umorilor, cu modificări biologice ale substanţelor din umori.
Din cele arătate privitor la puterea de pătrundere a radiaţiilor infraroşii prin tegument reies cîteva concluzii practice :
pentru a acţiona asupra pielii se folosesc razele infraroşii cu lungimi de undă mari, iar pentru a activa în profunzime, se
folosesc radiaţiile cu lungime de undă mică, cuprinse între 0,76 şi 1,5 μ în ţesuturi, energia radiantă se transformă în căldură.
Cu ajutorul unor ace termoelectrice s-a stabilit că iradierile ţesuturilor cu infraroşii duc la creşteri ale temperaturilor tisulare,
care variază cu λ. Limita de toleranţă a tegumentului este de 43,8° pentru radiaţiile infraroşii cu lungime de undă mică şi merge
pînă la 45,5° pentru radiaţiile infraroşii lungi, ceea ce indică o acţiune deosebită a acestor tipuri de radiaţii, temperatura mai
ridicată în cazul infraroşiilor lungi fiind explicată prin pătrunderea lor în profunzime.
Radiaţiile infraroşii acţionează asupra circulaţiei din derm, provocînd o vasodilataţie subpapilară, intensificarea
schimburilor dintre celule prin creşterea fenomenelor osmotice şi creşterea debitului sanguin.
Radiaţiile infraroşii au acţiune şi asupra nervilor cutanaţi. Activitatea nervoasă a pielii este stimulată de radiaţiile
infraroşii, iar durerile se calmează.
Radiaţiile infraroşii activează glandele sudoripare.
Iradierile moderate cu infraroşii accelerează formarea pigmentului melanic şi regenerarea celulelor epidermice.
Radiaţiile infraroşii care pătrund în profunzime în sistemul lacunar acţionează asupra circulaţiei şi asupra sistemului
nervos, ducînd la modificări ale secreţiilor glandulare şi ale metabolismului general.
Efectul radiaţiilor ultraviolete. Am văzut că radiaţiile ultraviolete sînt oprite în straturile cele mai superficiale ale
tegumentului. Datorită însă energiei lor mari, aceste radiaţii dau naştere unor procese chimice importante, care au drept
consecinţă îndeosebi eritemul ultraviolet sau actinie şi pigmentaţia melanică. Eritemul este un efect fotochimic precoce, iar
pigmentaţia un efect tardiv.
Eritemul actinic sau dermatita fotoelectrică este o reacţie de intensitate diferită provocată la nivelul tegumentului de
radiaţiile ultraviolete şi caracterizată prin debutul ei după cîteva ore de la iradiere, atingerea unui maximum în 24 de ore şi
dispariţia lentă, urmată de pigmentaţie, care se dezvoltă în timp ce eritemul se şterge şi epidermul se exfoliază. Apariţia
eritemului este în funcţie de sensibilitatea individuală a pielii la ultraviolete. În ce priveşte intensitatea eritemului, se deosebesc
4 grade :
— gradul I — eritemul apare pe o suprafaţă mai mică decît suprafaţa tegumentului expus, este roz, uşor sau de loc
pruriginos, dispare după 1—3 zile, prin exfoliere, pigmentaţie posibilă către a 3-a — a 5-a zi, dar inconstantă, în general puţin
marcată ;
— gradul al II-lea — eritemul apare pe suprafaţa de tegument expusă, este roşu viu, persistent mai multe zile, contactul
cu îmbrăcămintea este penibil, prurit moderat, exfoliere lamelară puţin aparentă, dispariţia eritemului mascată de o
pigmentaţie întinsă ;
— gradul al III-lea — eritemul depăşeşte suprafaţa expusă, este cianotic, apare edem şi prurit dureros, contactul cu
îmbrăcămintea insuportabil, exfoliere masivă către a 15-a zi, pigmentaţie care începe în a 4-a zi prin puncte roşii-brune, apoi
pigmentaţie întinsă care maschează eritemul şi durează mai multe săptămîni ;
— gradul al IV-lea — caracterizat prin apariţia de flictene, cu roşeaţă cianotică, edem, durere, decolorarea epidermului,
cu exfoliere masivă care se termină către a 20-a zi, iar pigmentaţia este inhibată, putînd să apară porţiuni fără pigment,
înconjurate de un halo pigmentar.
Eritemul actinic variază cu lungimea de undă a radiaţiilor ultraviolete. Există 2 zone ale spectrului ultravioletelor care
provoacă eri-tem: o zonă a ultravioletelor între 240 şi 270 mμ, care este specific emisiunilor lămpilor cu mercur şi o a doua
zonă între 290 şi 310 mμ în ultravioletul mijlociu, care se întîlneşte în radiaţiile solare. Între cele 2 tipuri de eritem provocat de
aceste 2 tipuri de radiaţii ultraviolete există unele deosebiri : eritemul provocat de ultravioletele scurte ale lămpilor cu mercur
este precoce, cu debut în primele 3—6 ore, atinge maximul în cîteva ore şi nu ajunge niciodată la intensităţi mari, se şterge în
2—4 zile, urmat de o slabă descuamare periferică si de o pigmentaţie precoce, puţin intensă, cenuşie şi puţin durabilă (2—4
săptămîni) ; eritemul ultravioletelor mijlocii solare, începe după 4—8 ore, este stabil, nu se atenuează decît după mai multe zile
şi este urmat de o pigmentaţie la început punctată, apoi întinsă în suprafaţă.
Reacţia vasculară participă în mare măsură la efectele produse de radiaţiile ultraviolete asupra pielii. Se observă la nivelul
tegumentului o vasodilataţie capilară importantă şi o labilitate a capilarelor, precum şi o creştere a debitului capilar. Aceste
modificări persistă jnultă vreme, ceea ce explică efectele biochimice prelungite ale razelor ultraviolete asupra pielii.
În apariţia eritemuîui intervine o serie de factori care măresc sau reduc sensibilitatea pielii la ultraviolete. Intervenţia
acestor factori nu este binecunoscută pînă acum şi de aceea, pentru a preîntîmpina apariţia unor accidente, fototerapia cu
ultraviolete trebuie aplicată cu foarte mare prudenţă, ţinînd seamă de reacţiile fiecărui bolnav în parte. Vom vedea mai departe
importanţa stabilirii dozei biologice la fiecare bolnav înainte de începerea tratamentului.
Există anumite raporturi statistice între eritem şi pigmentaţie: la soare, 67% din indivizi reacţionează prin eritem şi
pigmentaţie, 13% fac numai eritem fără pigmentaţie (de obicei blonzii), 20% numai pigmentaţie tara eritem (in general
indivizii hiperpigmentaţi). Nu există însă c corelaţie directă între apariţia şi intensitatea eritemuîui şi apariţia pigmentaţiei,
chiar la indivizi sănătoşi, normali,, iradiaţi prin aceeaşi metodă. Rost împarte indivizii din acest punct de vedere în 3 categorii:
1) indivizi la care eritemul şi pigmentaţia apar la doze obişnuite; 2) alţii la care apare eritem puternic la doze mici de
ultraviolete, însă fără pigmentaţie; 3) alţii la care eritemul apare după doze forte de ultraviolete, iar pigmentaţia este foarte
slabă sau lipseşte complet.
Acesre variaţii ale reacţiilor pielii la ultraviolete sînt puse pe seama sensibilităţii individuale, a echilibrului nervos
vegetativ, a stării funcţionale a glandelor endocrine.
Sensibilitatea pielii este în funcţie pe de o parte de sursa generatoare de ultraviolete, de intensitatea, de calitatea
emisiunii, iar pe de altă parte de doza şi tehnica iradierii.
Sensibilitatea pielii este în funcţie însă şi de o serie de alţi factori :
— vîrsta: copiii mici au o sensibilitate redusă, care creşte cu vîrsta şi scade din nou la bătrîni ;
— sex: femeile au o sensibilitate mai mare decît bărbaţii ;
— rezistenţa cîştigată: cei care trăiesc sau lucrează în aer liber sînt mai rezistenţi ;
— anotimp şi climă: sensibilitatea este mai mare primăvara decît vara, mai mare la altitudini decît la şes etc. ;
— regiunea corpului expusă la ultraviolete: s-a stabilit un indice de sensibilitate regională a pielii corpului uman. Potrivit
gradaţiei lui Keller, spatele, pieptul, abdomenul, regiunea lombară au o sensibilitate de 100—75% (pielea spatelui fiind
considerată ca avînd o sensibilitate de 100%), coatele, faţa externă a braţelor 50—74%, gîtul, fruntea, genunchii şi coapsele
25—50%, iar gambele şi dosul mîinilor 10—25%.
De asemenea, sensibilitatea pielii la ultraviolete este în funcţie şi de unele stări fiziologice sau patologice ale
organismului: la femei, în epoca premenstruală, în timpul sarcinii, precum şi la bolnavii hipertensivi, basedowieni, cu
endarterită obliterantă cu ciroză ascitogenă există o sensibilitate crescută la ultraviolete, pe cînd la bolnavii hipotiroidieni, cei
cu lichen şi alte afecţiuni dermatologice, dimpotrivă, există o scădere a sensibilităţii la aceste radiaţii.
Există de asemenea şi obişnuinţă la ultraviolete. Obişnuinţa ridică pragul de eritem sau reduce timpul de expunere
(biodoza). Obişnuinţa la iradieri cu ultraviolete cu lungime de undă mijlocie şi mare (solare) este persistentă, pe cind la cele
scurte (lămpi cu mercur) nu durează decît cîteva zile.
Mecanismul de producere a eritemului nu este încă cunoscut. Există cîteva explicaţii bazate pe fapte de observaţie:
— există o vasodilataţie prin paralizie a vasomotorilor în raport cu o hipotonie simpatică;
— ultravioletele exercită o acţiune fotochimică asupra unui acid aminat, histidina, care dă naştere histaminei (această
teorie este infirmată de o serie de alte fapte) sau asupra altor substanţe proteice care au efect vasodilatator;
— în pielea iradiată cu ultraviolete cresc peroxizii lipidici, care ar avea un rol în apariţia eritemului actinie;
— unii autori sînt de părere că ar exista două substanţe erite-matogene care sînt lizate sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete
: una este o proteină, care îşi are sediul în corpii mucoşi Malpighi, fiind eventual o nucleoproteină, alta legată probabil de
steroli, care se găseşte în stratul cornos.
Pigmetaţia melanică a pielii este un fenomen obişnuit care apare după expunerea la soare, la ultraviolete artificiale
infraroşii sau raze X. Lumina activează pigmentaţia. Aceasta se observă în două condiţii : iradiaţie directă cu doze
neeritematoase, care dă naştere unei pigmentaţii rapide (2—4 zile), fără eritem şi pigmentaţie tardivă, după eritemul actinie.
Există o pigmentaţie fiziologică la om, care se observă-în regiunea genitală, a sinilor, în sarcină, precum şi o pigmentaţie pato-
logică în unele boli endocrine (boala Addison, boala Basedow). Razele infraroşii pot să producă pigmentaţie numai în doze
foarte puternice. Apar pigmentaţii şi după unele medicamente rubefiante sau revulsive.
Pigmentaţia este un proces pur chimic, cu mecanisme de producere complexe, care poate să fie total independent de
acţiunea luminii.
Pigmentaţia melanică se datoreşte prezenţei în pielea omului a unei substanţe, melanină, care se găseşte sub formă de
granulaţii fine, de culoare brună-închisă, cu compoziţie necunoscută precis, abundentă în celulele bazale şi ramoase
(melanoblaşti) ale epidermului şi foarte rară în unele celule (melanofore) din derm.
Concepţiile actuale asupra formării pigmentului melanic au ca punct de nlecare un acid aminat. tirozina, care se găseşte
în melanoblaşti. Tirozina este oxidată de un ferment endocelular, tirozinaza, în prezenţa unui catalizator metalic (un ferment
cupric), rezultînd o substanţă denumită DOPA (dioxifenilalanină). DOPA se oxidează la rîndul ei sub acţiunea aceluiaşi
ferment, tirozinaza, care acţionează-deci pe două trepte ale melanogenezei.
Prin oxidare, DOPA dă naştere unor substanţe intermediare, do-pachinonele, care se nolimerizează sub influenţa
catalizatorului cupric şi formează melanină. Reacţia de oxidare a dioxifenilalaninei de către tirozinaza este inhibată în prezenţa
unor substanţe reducătoare, în special dacă există un exces de grupări SH libere în piele, ceea ce împiedică deci formarea
pigmentului melanic. Deci, pentru ca pigmentaţia să aibă loc, este necesară acţiunea tirozinazei asupra tirozinei (propigmentul
melanic), apoi asupra DOPA, în prezenţa catalizatorului cupric şi inhibiţia puterii reducătoare antagoniste a grupărilor SH
(sulfhidril) din piele.
În aceste procese complexe, lumina ar interveni, potrivit părerii unor autori prin excitarea acţiunii tirozinazei pe treapta
tirozină-DOPA sau prin excitarea catalizei cuprice, precum şi pe a doua treaptă, DOPA-substanţe intermediare-melanină,
blocînd acţiunea antagonistă a grupărilor SH şi blocînd cuprul catalizator.
Pigmentaţia pielii, provocată de iradiaţia solară sau artificială, este un fenomen trecător. După un timp, pigmentul dispare
din piele, în special prin îndepărtarea lui o data cu celulele ciescuamante ale epidermului.
Rolul biologic al pigmentului. S-a crezut multă vreme că pigmentul melanic ar avea un rol protector asupra organismului
faţă de razele ultraviolete. S-a dovedit însă că rezistenţa pielii la ultraviolete nu este în funcţie de cantitatea de pigment
melanic. Ultimele cercetări au stabilit că acest rol de protecţie a tegumentului faţă de radiaţiile ultraviolete revine cheratozei.
Pielea iradiată îngroaşă stratul cornos de cheratină, paralel cu creşterea mai accentuată a părului.
S-a mai atribuit pigmentului melanic un rol biologic în reglarea căldurii transmise corpului de radiaţiile vizibile şi
infraroşii, pigmentul melanic mobilizînd mai rapid mijloacele de apărare împotriva căldurii, respectiv transpiraţia. Pigmentul
melanic fixează energia radiaţiilor solare neeritematoase între 310 şi 550 mμ.
S-a mai atribuit pigmentului melanic rolul de factor excitant al activităţii pielii şi de creştere a puterii antiinfecţioase a
pielii faţă de diferiţi microbi.
Toate aceste roluri ale pigmentului melanic nu sînt complet dovedite. Problema rolului biologie al pigmentului melanic
nu este încă cunoscută.
Acţiunea fiziologică a luminii. După studiul acţiuni luminii asupra tegumentului, la nivelul căruia se petrec cele mai
importante procese fizicochimice, urmează efectele luminii asupra diferitelor aparate, sisteme şi funcţiuni ale organismului.
Acţiunea luminii asupra proceselor de metabolism. Metabolismul general al organismului este influenţat direct de
regimul de lumină. Razele vizibile şi ultraviolete măresc procesele de oxidare din organism, în ansamblu se observă o
modificare a consumului de oxigen şi a eliminării de CO2. La doze moderate, la simpaticotonici metabolismul este scăzut, iar
la vagotonici este crescut. Dacă se asociază infraroşiile şi ultravioletele, variaţiile metabolismului sînt mai accentuate.
Echilibrul acidobazic este de asemenea influenţat. După iradieri cu ultraviolete se observă imediat o acidoză, urmată de o fază
prelungită de alcaloză. Aceste modificări ale echilibrului acidobazic sînt însoţite de modificări ale echilibrului hidric din
ţesuturi, în timpul acidozei se observă o hidremie marcată, iar în alcaloză, invers, o trecere a apei din sînge în ţesuturi.
Metabolismul mineral este de asemenea influenţat de iradierile cu ultraviolete atît în ce priveşte variaţiile cantitative ale
compoziţiei minerale a sîngelui şi ţesuturilor, cît şi eliminarea diferitelor elemente minerale.
Calcemia şi fosforemia cresc sub influenta razelor ultraviolete, mai ales în stările de hipocalcemie şi calcemie normală. în
rahitism, în care calcemia şi fosforemia sînt scăzute, iradierile cu ultraviolete fac ca valorile calciului şi fosforului în sînge să
revină la normal, în timpul iradierilor eu ultraviolete se observă o scădere a eliminării calciului şi o absorbţie mai intensă a lui
de către ţesuturi. Aceste efecte observate în rahitism în urma curei cu ultraviolete sînt determinate de producerea sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete a vitaminei D2 în epiderm din ergosterol. Ergosterolul este o substanţă biologic inactivă, lipidică,
neazotată. El este de origine vegetală. A fost denumit provitamina D2. Sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete cu lungime de undă
între 270 şi 310 mμ este transformat în vitamina D2, denumită şi vitamina D2 antirahitică.
Există mai multe provitamine D. Provitamina D3 sau 7-dehidro-colesterolul corespunde vitaminei D3, căreia îi dă naştere
sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Iradierea tegumentului cu raze ultraviolete provoacă mai ales transformarea provitaminei
D3 în vitamina D3. Singura însă care are proprietăţi antirahitice este vitamina D 2 (calciferolul), care provine din ergosterol,
trecînd printr-o serie de etape intermediare: lumistero, protahisterol, tahisterol şi, în sfîrşit, vitamina D 2 (calciferol). Vitaminele
din grupul D au o acţiune importantă asupra metabolismului mineral fosfocalcic.
Metabolismul glucidelor este de asemenea influenţat de acţiunea luminii. Curba glicemiei la sănătoşi şi diabetici scade în
cursul eritemului actinic, apoi creşte, fără să ajungă însă la valoarea iniţială. Scăderea glicemiei este proporţională cu
intensitatea iradierii. La diabetici scade, paralel cu glicemia şi glicozuria, şi eliminarea corpilor cetonici. Creşte de asemenea
sub acţiunea luminii depunerea de glicogen în ficat şi muşchi.
Metabolismul proteinelor suferă anumite modificări sub acţiunea iradierilor moderate. Se observă o creştere a eliminării
urinare de azot, fosfor şi sulf. La iradieri intensive, dimpotrivă, scade eliminarea azotului total. Sub acţiunea luminii se
accentuează metabolismul proteinelor, se modifică funcţia de sinteză a ureei în ficat. Paralel scade eliminarea de acid uric prin
urină.
Langendorf şi Lorenz au observat la şoareci un adevărat „stress" actinic sub influenţa iradierii cu ultraviolete, manifestat
prin reacţii histologice ale suprarenalei, modificări umorale: volumul plasmatic, lipidele, apa etc.
Acţiunea luminii asupra sîngelui şi circulaţiei. Razele ultraviolete acţionează asupra sîngelui şi circulaţiei generale. Ele
determină modificări ale circulaţiei superficiale din tegument, precum şi modificări ale circulaţiei profunde, însoţite de
hipotensiune. Aceste modificări ale circulaţiei şi ale tensiunii arteriale sînt explicate de unii prin acţiunea reflexă asupra
simpaticului şi parasimpaticului, de alţii prin scăderea cantităţii de adrenalină sub acţiunea ultravioletelor. De asemenea,
scăderea tensiunii arteriale este pusă în legătură cu formarea substanţelor de tip histaminic în piele sub acţiunea radiaţiilor
ultraviolete.
În afară de scăderea tensiunii arteriale s-a mai observat că, sub acţiunea luminii, se accelerează pulsul şi creşte debitul
inimii drepte cu 10% în perioada apariţiei eritemului.
Radiaţiile infraroşii acţionează circulaţia din tegument, direct prin efectul căldurii pe care o provoacă, precum şi
circulaţia profundă, fapt explicat printr-o serie de reflexe neurovegetative la distanţă pe care le produce căldura prin excitarea
zonelor simpatice profunde.
În afară de influenţa radiaţiilor luminoase asupra circulaţiei, radiaţiile ultraviolete influenţează direct sîngele, acţionînd
asupra diferitelor componente ale acestuia.
Radiaţiile cu lungime de undă de 250—300 mμ reduc hemoglobina în methemoglobină, accelerînd disocierea
carboxihemoglobinei.
Ultravioletele provoacă hemoliza in vitro, mai ales radiaţiile cu lungime de undă sub 310 mμ. Unii autori susţin că poate
să fie provocată chiar şi hemoliza in vivo sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete. Este vorba de un proces de oxidare.
Coagularea este influenţată de ultraviolete după o perioadă de latenţă de 5—10 ore, numai în caz de apariţie a eritemului.
Creşte numărul trombocitelor şi scade timpul de coagulare la cei cu tendinţă la hemoragie.
Viteza de sedimentare este accelerată de lumină, mai ales la bolnavii tuberculoşi, şi încetinită în cazul menţinerii
organismului la întuneric.
Globulele roşii şi valoarea globulară nu suferă modificări cînd sînt normale. în caz de anemie însă, radiaţiile ultraviolete
sînt urmate de reveniri la normal ale numărului de globule roşii cu apariţia de forme tinere, care denotă o excitare a funcţiei
hematopoetice. Dacă însă organismul este supus la iradieri ultraviolete zilnice şi intense, numărul eritrocitelor şi valoarea
globulară scad.
Modificările sanguine observate sînt puse pe seama stimulării organelor hematopoetice de unele produse care iau naştere
sub acţiunea iradierilor ultraviolete si care trec în circulaţie.
Globulele albe se modifică de asemenea sub acţiunea iradierilor cu ultraviolete. Numărul leucocitelor creşte în sîngele
venos şi capilar, creşterea fiind maximă în primele 30 de minute după iradiere iar după 5—6 ore se revine la normal. Formula
leucocitară se modifică în sensul unei polinucleoze, cu creşterea monocitelor şi eozinofilelor.
Asemenea modificări ale globulelor roşii şi albe au fost observate după expuneri la soare mai ales la copii.
Acţiunea luminii asupra respiraţiei. Sub influenţa radiaţiilor ultraviolete cu lungime de undă mică (sub 320 mμ) se
modifică schimburile gazoase, prin mărirea cantităţii de O2 absorbit, care este şi mai importantă, dacă ultravioletele sînt
însoţite şi de infraroşii. De asemenea, mişcările respiratorii devin mai rare şi mai profunde.
Toate aceste modificări au loc pe cale reflexă, prin excitarea centrului respirator, reflexele avînd ca punct de plecare
modificările de la nivelul pielii.
Acţiunea radiaţiilor ultraviolete asupra aparatului digestiv. Secreţia gastrică este influenţată de radiaţiile ultraviolete în
sensul creşterii acidităţii, mai ales la cei cu secreţie scăzută. Această influenţă a fost explicată prin histamina care ar lua naştere
în piele sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete.
S-au mai observat modificări ale funcţiilor glandelor salivare şi ale pancreasului sub acţiunea eritemului ultraviolet?
Radiaţiile ultraviolete au de asemenea influenţă asupra funcţiilor motoare ale stomacului şi intestinului, în sensul creşterii
motilităţii. Creşte de asemenea pofta de mîncare.
Acţiunea luminii asupra sistemului nervos şi glandelor cu secreţie internă. Lumina influenţează în mare măsură sistemul
neurovegetativ. Acest fapt este dovedit de o serie de probe care se modifică sub acţiunea luminii în general sau a radiaţiilor
ultraviolete în special.
Radiaţiile infraroşii aplicate în doze moderate au o acţiune la început excitantă asupra sistemului nervos, urmată de o fază
de calmare, de sedare prelungită, care poate să ajungă chiar pînă la somn. Sub acţiunea radiaţiilor infraroşii scade cronaxia
nervilor, iar contractilitatea musculară creşte la temperaturi normale şi scade la temperaturi ridicate peste 44°.
Radiaţiile vizibile influenţează de asemenea sistemul nervos. Prin intermediul ochiului, lumina influenţează centrii
vegetativi subcorticali din hipotalamus şi neurohipofiză. Culoarea roşie are o influenţă net excitantă, putînd să fie utilizată
pentru efectele ei stimulante la bolnavii deprimaţi. Culoarea albastră, dimpotrivă, are un efect sedativ şi analgezic, motiv
pentru care poate să fie aplicată la bolnavii cu astenie nervoasă sau pentru producerea somnului.
Radiaţiile ultraviolete au o serie de acţiuni care au ca efect scăderea tonusului simpatic. Unii autori atribuie acest efect
unei acţiuni imediate a radiaţiilor ultraviolete asupra terminaţiilor nervoase din epiderm. Alţi autori explică efectul radiaţiilor
ultraviolete asupra sistemului neurovegetativ prin excitarea parasimpaticului de către substanţele de tip histaminic care iau
naştere în piele în cazul eritemului ultraviolet.
Scăderea tonusului simpatic explică hiperemia, hipotensiunea, hipoglicemia şi pigmentaţia care apar după expuneri la
ultraviolete. Această scădere a tonusului simpatic poate să fie pusă în evidenţă şi printr-o serie de teste, dintre care cele mai
importante sînt reflexul oculocardiac, influenţat net de iradierile cu ultraviolete în sensul inversării lui, cu accelerarea pulsului,
proba cu atropină, de asemenea modificată, prin scăderea treptată a pulsului în timpul iradierii, proba cu adrenalină, care arată
creşterea progresivă şi accelerarea pulsului etc. Aceste modificări ale sistemului neurovegetativ sînt specifice iradierilor cu
ultraviolete şi nu se obţin cu radiaţii infraroşii sau luminoase vizibile.
Razele ultraviolete au şi o acţiune netă de scădere a sensibilităţii dureroase a nervilor periferici. Această atţiune
analgezică periferică poate să meargă pînă ia analgezii asemănătoare acelora date de substanţele narcotice neurotoxice : eter,
cocaină, morfină. Însă după radiaţiile ultraviolete, curenţii de acţiune din terminaţiile nervoase revin la amplitudinea lor
iniţială, spre deosebire de substanţele toxice narcotice, după care aceşti curenţi de acţiune nu mai revin la amplitudinea lor
iniţială. Dozele eritem puternice de ultraviolete au efecte analgezice importante, motiv pentru care se pot aplica cu bune
rezultate într-o serie de nevralgii, îndeosebi nevralgia sciatică, nevralgii intercostale etc. Efectul analgezic al radiaţiilor
ultraviolete asupra nervilor periferici se explică prin acţiunea asupra firişoarelor simpatice vasomotoare din derm şi asupra
capilarelor şi vaselor superficiale, precum şi printr-o serie de reflexe cu punct de plecare la nivelul pielii şi cu efect în
profunzime la nivelul circulaţiei şi motilităţii organelor profunde. Mai intervin probabil şi alte mecanisme, umorale
(modificările calciului şi fosforului din sînge. care au la rîndul lor efecte asupra sistemului nervos) şi endocrine.
Lumina şi razele ultraviolete au şi o acţiune asupra glandelor cu secreţie internă prin intermediul substanţelor chimice
produse în tegument în urma iradierii, care ar stimula unele glande endocrine, în felul acesta se explică acţiunea favorabilă a
radiaţiilor ultraviolete în rahitism, unde substanţele de tip histaminic care iau naştere în epiderm influenţează glandele
paratiroide care, producînd o hipersecreţie de hormon paratiroidian, normalizează metabolismul calcic. Tot astfel, sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete, pancreasul endocrin, excitat de produsele histaminice. îşi măreşte funcţia glicoreglatoare, ducînd la
hipoglicemie.
În concluzie se poate spune că lumina şi îndeosebi radiaţiile ultraviolete manifestă o serie de acţiuni fiziologice
importante asupra organismului, atît asupra metabolismului general şi mineral, cît şi asupra sistemului nervos, glandelor
endocrine, funcţiilor digestive, sîngelui etc. Toate aceste efecte fiziologice cunoscute servesc pentru explicarea efectelor
terapeutice ale diferitelor proceduri bazate pe lumină şi pentru stabilirea indicaţiilor terapiei cu lumină.
Aparate pentru radiaţii infraroşii. Sursele de radiaţii infraroşii. În afară de lumina solară, care este deosebit de bogată
în radiaţii infraroşii şi care este utilizată în terapeutică sub forma aşa-numitei helioterapii (terapie mixtă cu radiaţii infraroşii şi
ultraviolete), în practica medicală au fost folosite o serie întreagă de aparate care produc radiaţii infraroşii: lămpi cu arc, lămpi
cu descărcări în gaze, tuburi cu neon, lămpi electrice cu incandescenţă, radiatoare cu rezistenţe etc. Dintre toate aceste
numeroase tipuri de aparate şi lămpi de infraroşii, cele mai folosite în prezent sînt lămpile cu incandescenţă şi radiatoarele cu
rezistenţe metalice.
Lămpile cu incandescenţă sînt lămpi electrice (becuri) cu filament de cărbune sau cu filament metalic. Principiul de
funcţionare a acestor lămpi este deosebit de simplu, şi anume: la trecerea curentului electric, filamentul se încălzeşte, devine
incandescent şi emite diferite radiatii luminoase. Spectrul de incandescenţă conţine aproximativ 95% radiaţii roşii şi infraroşii,
iar în rest radiaţii vizibile şi foarte puţine radiaţii ultraviolete. Acestea din urmă sînt absorbite de sticla becurilor care este sticlă
obişnuită.
Lămpile cu filament de cărbune, care au fost construite pentru prima oară de fizicianul rus Lodîghin şi folosite pentru
iluminatul public în 1873, au emisiuni de radiaţii mult mai slabe decît lămpile cu filament metalic. Radiaţiile infraroşii emise
de aceste lămpi au putere de pătrundere mică şi dau o lumină roşiatică, din care cauză se mai numesc şi lămpi roşii. Prima
lampă cu filament de cărbune folosită în practica medicală a fost lampa Minin, care are un bec cu o putere de 50—100 W,
montat într-un reflector.
 Lămpile cu filament metalic utilizează de obicei metale greu difuzibile ca tungstenul sau wolframul. La aceste lămpi,
filamentul ajuns la incandescenţă atinge temperaturi mult mai ridicate decît acelea ale filamentelor de cărbune şi de aceea şi
emisiunile lor de radiaţii luminoase sînt mult mai puternice. Din cauza temperaturii lor mai ridicate, ele emit şi radiaţii vizibile
în cantitate mult mai mare. Radiaţiile infraroşii emise de lămpile cu filament metalic au o putere de pătrundere mult mai mare
decît cele emise de lămpile cu filament de cărbune. Radiaţiile emise de ele au lungimea de undă între 0.76 şi 2.5 μ. Pe de altă
parte, lămpile cu filament metalic au o putere mult mai mare decît cele cu filament de cărbune, de aproximativ 30—40 de ori
(iradiaţia obţinută cu o lampă cu filament de wolfram de 1 500—2 000 W este echivalentă cu iradiaţia emisă de 30—40 de
lămpi cu filament de cărbune). Becurile utilizate în terapeutică sînt de diferite mărimi : există becuri de 300—500 W utilizate
pentru lămpile mici portative, cu bec mic, altele de 1 000—1 500— 2 000 W pentru lămpile mari ; de asemenea, la instalaţiile
cu becuri numeroase se folosesc becuri mai mici, de 25—40—60 W (ca în cazul băilor de lumină).
Radiatorul cu rezistenţă este alcătuit dintr-un fir metalic neizolat, înfăşurat pe un suport de material izolant, rău
conducător de căldură şi electricitate (ceramică, steatită, şamotă sau alte materiale refractare), pus în legătură cu o sursă de
curent (de obicei de la reţea). Firul este făcut dintr-un metal sau aliaj inoxidabil la temperaturi corespunzătoare : nichel, crom
sau aliaje de crom-nichel, fero-nichel, cupru, mangan, constantan etc. Aceste metale au şi o rezistivitate mare şi de aceea, la
trecerea curentului electric, capătă o temperatură ridicată, conform legii Joule-Lenz. Temperaturile la care ajung aceste
radiatoare sînt inferioare temperaturilor becurilor cu incandescenţă. Aceste radiatoare dau radiaţii infraroşii bogate, cu
lungimea de undă între 2 şi 8 μ, care nu au o putere de pătrundere mare.
Aplicaţiile de radiaţii infraroşii în-terapeutică se pot face în două moduri principale : în spaţiu închis, sub forma aşa-
numitor băi de lumină proceduri intense termoterapice sau în spaţiu deschis, în aer liber, sub forma aşa-numitelor aplicaţii de
sollux.
Băile de lumină sînt proceduri care utilizează acţiunea asupra organismului a radiaţiilor infraroşii şi vizibile emise de
lămpi cu incandescenţă şi aplicate în spaţiu închis în dispozitive speciale. Datorită faptului că radiaţiile infraroşii pe de o parte
acţionează direct asupra organismului, pe de altă parte, încălzind aerul, au şi o acţiune indirectă prin intermediul aerului cald,
determină o încălzire importantă a corpului bolnavului cu transpiraţie şi scădere în greutate. De aceea baia de lumină este
considerată o procedură de termoterapie intensă şi este descrisă şi la capitolul corespunzător alături de băile de aburi, băile de
aer cald etc. În băile de lumină se realizează o încălzire a aerului pînă la temperaturi ridicate (60—70—80°). Aceste
temperaturi nu sînt necive pentru organism, adică nu provoacă arsuri, deoarece aerul are o capacitate termică relativ redusă şi
deci cantitatea de căldură cedată organismului pe unitatea de suprafaţă şi pe unitatea de timp este mică, neputînd să realizeze
combustii ale ţesuturilor, spre deosebire de apă care, avînd o capacitate calorică mare, cedează rapid o cantitate mare de calorii,
ceea ce explică de ce apar combustii la temperaturi ale apei în jurul a 45°. Popoarele nordice obişnuiesc un anumit tip de baie
de aer cald, aşa-numita sauna, în camere cu aer încălzit pînă la 100° şi peste 100° cu ajutorul unor pietre încinse. Asemenea
temperaturi se pot suporta de organisme an-
trenate, cu condiţia ca aerul să fie foarte uscat,
deoarece prezenţa vaporilor de apă încălziţi la
asemenea temperatură ar provoca arsuri.

Fig. 109 — Baie de lumină generală (detaliu).

Dispozitivele utilizate pentru băile de

lumină sînt diferite, în funcţie de destinaţia
lor: unele sînt adaptate pentru băi de lumină
generale sau complete, în care acţiunea
luminii să cuprindă întregul corp al
bolnavului, altele mai mici ffen-tru băi de
lumină parţiale, care să cuprindă numai
anumite regiuni ale corpului bolnavului.
Băile de lumină complete utilizează
dispozitive de forma unor dulapuri
hexagonale, prevăzute pe una din laturi cu un
perete mobil, o uşă prin care intră bolnavul şi
un capac ce lasă un orificiu circular pentru
capul bolnavului (fig. 109). În interiorul băii
se află un scaun care se adaptează la înălţimea
bolnavului.

Fig. 110. — Baie de lumină parţială.

 Pereţii interiori sînt căptuşiţi cu un material izolant şi prevăzuţi cu aproximativ 40 de becuri cu filament de cărbune sau
metalic de 25—60 W. Pe unul din pereţii laterali sa află un tablou de distribuţie a curentului electric şi comutatoarele
corespunzătoare, iar pe peretele superior există un termometru al cărui rezervor se află în interiorul dispozitivului, pentru a
indica temperatura aerului din interior.
Băile de lumină parţiale utilizează dispozitive mai mici, care au forma unor jumătăţi de cilindru, de asemenea căptuşite
pe peretele interior cu materiale izolante şi prevăzute cu un număr de 12—16 becuri cu filament de cărbune sau metalic de
25—60 W (fig. 110).
Tehnica băilor de lumină. Pentru baia de lumină generală, bolnavul trimis de medic se dezbracă complet şi se aşază pe
scaunul din interiorul băii de lumină, după ce îl adaptează la înălţimea potrivită, apoi se închide uşa şi se lasă cele două
jumătăţi ale capacului, adaptîndu-se în jurul gîtuiui bolnavului un cearceaf, în aşa fel încît aerul cald din interiorul băii să nu
poate ieşi prin spaţiul rămas liber. Se aplică o compresă rece pe fruntea sau pe ceafa bolnavului sau, eventual, o compresă cu
termofor rece pe cap. Se aprind apoi becurile, manipulînd comutatoarele de pe peretele lateral, fie în totalitate, fie numai o
parte din becuri, în funcţie de efectul pe care-1 urmărim la bolnav. Se lasă bolnavul în baia de lumină pe durata prescrisă de
medic, care poate să fie între 10 şi 20 de minute. Uneori, dacă procedura este indicată ca procedură de încălzire în vederea altui
tratament (de exemplu, vertebroterapie), atunci durata indicată de medic poate să fie şi mai scurtă, de numai 5 minute. Alteori,
la bolnavi rezistenţi, la care se urmăreşte o sudaţie abundentă sau scăderea bruscă în greutate (dacă starea generală permite şi
numai la indicaţia medicului), baia de lumină poate să fie prescrisă şi pe o durată mai mare de 20 de minute. În timpul
procedurii se urmăreşte temperatura din interiorul băii şi starea bolnavului. După trecerea timpului prescris, se va aplica
bolnavului o procedură de răcire, de obicei spălarea cu apă la temperatura de 22°.
Băile de lumină parţiale pot să fie superioare, cînd se aplică în regiunea superioară a corpului, sau inferioare, cînd se
aplică în regiunea inferioară a corpului, inclusiv partea proximală a membrelor inferioare şi bazinul. Bolnavul dezbrăcat se
aşază pe pat în decubit ventral sau dorsal, după scopul urmărit şi se aşază baia de lumină pe regiunea indicată. Pentru a crea un
spaţiu închis, se acoperă baia împreună cu bolnavul cu un cearceaf şi o pătură. Bolnavul de asemenea trebuie să fie complet
acoperit, inclusiv membrele superioare şi umerii (în cazul anei băi de lumină inferioară) şi se aplică o compresă rece pe frunte.
în funcţie de scopul urmărit, bolnavul va sta în baie între 5 şi 20 de minute în funcţie de starea generală, boala de care suferă
etc. După expirarea timpului prescris se aplică bolnavului o procedură de răcire parţială (spălare cu apă la 22°). În afară de
aceste dispozitive care se utilizează în mod obişnuit, mai există unele adaptate special pentru aplicaţii la ceafă, la cap, la umeri,
la membre, care nu diferă de cele descrise decît prin dimensiunile şi forma lor.
Aparate pentru aplicaţii de radiaţii infraroşii în aer liber. Cel mai frecvent utilizate în practica medicală sînt lămpile
Sollux, Vitalux şi altele de acelaşi tip, precum şi radiatoarele de infraroşii. Aplicaţiile de radiaţii infraroşii sub această formă în
spaţiu deschis nu provoacă transpiraţie deoarece nu se acţionează ca în cazul băilor de lumină şi prin încălzirea aerului. La
aceste aparate acţionează asupra tegumentului numai radiaţiile infraroşii directe, care sînt trimise de lampă sau reflectate de
reflectorul lămpii Sollux. În felul acesta se ridică temperatura locală a tegumentului iradiat, bolnavul avînd senzaţia de căldură
progresivă urmată de o roşeaţă neuniformă în cazul expunerilor prelungite şi chiar de pigmentaţie.
219
Lampa Sollux este formată dintr-un bec cu filament de tungsten sau wolfram de putere diferită, la aparatele mici de
300—500 W, la aparatele mari, aşa-numite Sollux mare, de 1000—1500—2000 W (fig. 111). Lampa are, de asemenea, un
reflector sferoid, care concentrează radiaţiile şi le reflectă, pe o suprafaţă restrânsă,
precum şi un localizator, sub formă de trunchi de con, care are în porţiunea lui
distală un dispozitiv pentru interpunerea de filtre. Lampa este fixată prin intermediul
unor pîrghii cu diferite articulaţii pe o tijă metalică, ce are un piedestal. Diferitele
articulaţii şi glisorul cu care este ataşată lampa la tijă permit mişcarea lămpii în toate
planurile, in aşa fel încît fasciculul de radiaţii infraroşii să poată fi proiectat asupra
regiunii dorite a corpului bolnavului, practic asupra oricărei regiuni. Cu ajutorul
filtrelor de care dispune lampa se pot selecţiona anumite fascicule de radiaţii
infraroşii, în funcţie de scopul urmărit. Filtrele cu oxid de mangan lasă să treacă
numai radiaţiile infraroşii cu lungime de undă între 0,8 şi 2,5 μ, iar cele de cobalt,
radiaţiile infraroşii cu lungime de undă între 0,76 şi 5 μ. De asemenea, atunci cînd
dorim să asociem efectul sedaţiv al luminii albastre, se utilizează filtre care lasă să
treacă numai radiaţiile albastre sau, cînd dorim să asociem efectul excitant al culorii
roşii, filtre care lasă să treacă radiaţiile luminoase roşii etc.

Fig. 111. Lampă Sollux mare (1000 W)

Lampa Vitalux este construită în acelaşi fel ca şi lampa Sollux, cu deosebirea

că becul ei, care are filament de tungsten, este format din sticlă uviol. Lampa Vitalux
emite radiaţii luminoase, ultraviolete şi, în mai mică măsură, radiaţii infraroşii. Ca şi
lampa Sollux, are un reflector care concentrează radiaţiile emise.
 Lampa Novolux are ca sursă de emisie un tub de sticlă spiralat umplut cu neon. Principiul este altul decît al lămpii cu
incandescenţă, şi anume principiul ionizării gazelor (neonul din tub) la trecerea unui curent de înaltă frecvenţă. Această lampă
emite radiaţii infraroşii cu acţiune mare de pătrundere, cu lungimea de undă între 0,76 şi 1,5 μ.
Radiatoarele de infraroşii au fost descrise. Radiatorul propriu-zis, prevăzut cu un reflector, este fixat pe o tijă prin
intermediul unui cursor. Prin articulaţiile cu care este fixat, se poate asigura concentrarea radiaţiilor infraroşii pe care le emite
asupra unei anumite regiuni a corpului bolnavului. Aparatul mai are un reostat, cu ajutorul căruia se poate mări sau micşora
intensitatea radiaţiilor emise.
Tehnica de aplicare a radiaţiilor infraroşii în spaţiu deschis cu ajutorul acestor aparate este relativ . simplă. în prescripţia
medicului este trecută durata tratamentului, distanţa, intensitatea radiaţiilor şi regiunea asupra căreia se aplică. Se descoperă
regiunea indicată, de exemplu toracele, se fixează lampa la distanţa indicată de asemenea de medic (de exemplu, 60 cm), cu
reflectorul direcţionat în regiunea de aplicat, prin manevrarea diferitelor articulaţii ale aparatului, după care se stabileşte
circuitul electric, aprinzîndu-se lampa care începe să emită astfel radiaţii infraroşii. Pe durata aplicaţiei se supraveghează
bolnavul pentru ca să nu se producă eventuale arsuri. Durata şedinţelor este de 5—15 minute, iar distanţa obişnuită 40—60 de
cm. La unele regiuni se poate face indicaţia de exemplu, de 2×10 minute, ca în cazul toracelui, ceea ce înseamnă că se aplică
10 minute pe faţa anterioară şi 10 minute pe faţa posterioară a toracelui.
Aparate pentru radiaţii ultraviolete. În practica medicală terapeutică se utilizează ca surse de radiaţii ultraviolete "
lămpile cu arc electric şi diferite lămpi cu mercur.
Lămpile cu arc electric (voltaic) au fost construite şi utilizate în practica medicală încă de la sfîrşitul secolului trecut.
Finsen a construit o lampă cu arc pentru fototerapie locală, care se utilizează şi astăzi, numită lampa Finsen, iar tratamentul se
numeşte finsenterapie.
Principiul lămpilor cu arc voltaic: între doi poli de cărbune sau metalici ai unui circuit electric, situaţi la anumită distanţă
unul de altul, se formează o descărcare electrică sub forma unui arc strălucitor între cei doi poli de cărbune sau metalici. Acest
arc strălucitor ia naştere în urma bombardării cu electroni a polului pozitiv, care devine incandescent.
Atingînd temperaturi de incandescenţă, cărbunele sau metalul emit radiaţii luminoase, deci originea acestor radiaţii este
pur termică. Proporţia de radiaţii ultraviolete la aceste lămpi este relativ mică, majoritatea radiaţiilor fiind infraroşii.
Unele lămpi de construcţie specială cu amperaj mare (250— 300 A) ajung la temperaturi de 5800°, ceea ce face ca spectrul
emis să fie bogat în ultraviolete. în mod obişnuit, lămpile cu arc electric au electrozi de cărbune sau metalici. Electrozii de
cărbune pot să fie puţin mineralizaţi sau mineralizaţi. La lămpile cu arc electric pentru curent continuu, în care deci curentul
circulă într-un singur sens, între cei doi electrozi de cărbune puţin mineralizaţi se realizează la anod o temperatură de 3500°, iar
la catod 2800°, în timp ce flacăra însăşi a arcului (amestec de gaze şi particule incandescente) corespunde unei temperaturi de
3600—4000°. La acest tip de arc, energia radiantă provine în proporţie de 85% de la anod, 5% de la catod şi 10% de la flacără.
Electrodul pozitiv se uzează de 2 ori mai repede decît cel negativ, care din această cauză are un diametru de 2 ori mai mic decît
anodul. La lămpile cu arc voltaic pentru curent alternativ, la care sensul curentului între cei doi poli se schimbă continuu,
electrozii de cărbune vor emite radiaţii în aceeaşi proporţie, deoarece ambii se încălzesc egal, polaritatea lor schimbîndu-se o
dată cu sensul curentului. Consumarea lor va fi de aceea egală. Deoarece cei doi electrozi se consumă, atît la lămpile cu arc
pentru curent continuu, cît şi la cele pentru curent alternativ, este necesar ca arcul să fie reglat permanent, pe măsura
consumării electrozilor, care în felul acesta, depărtîndu-se unul de altul, creează o rezistentă mai mare pentru curentul electric.
Pentru învingerea acestei difcultăţi există dispozitive speciale care reglează distanţa dintre cărbuni automat, în funcţie de
variaţia tensiunii dintre cei doi poli.
Electrozii de cărbune mineralizaţi sînt formaţi din cărbune de retortă extrem de pur, compact şi rezistent, umplut cu un
miez format dintr-un aglomerat de cărbune şi pulbere metalică. La aceste aparate cu asemenea electrozi, sursa principală de
radiaţii este constituită de însăşi flacăra dintre electrozi, care dă 85% din radiaţia totală. Se obţin spectre de radiaţii proprii
metalelor utilizate la confecţionarea electrozilor. Toate dau radiaţie ultravioletă mai bogată decît lămpile cu electrozi de
cărbure pur. Dacă se utilizează pulbere de magneziu, lampa emite ultraviolote de 280 mμ, pulberea de nichel emite ultraviolote
de 350 şi 230 mμ, iar cea de cobalt de 300 şi 240 mμ. S-au realizat electrozi polimetalici care dau radiaţii de 250 şi 300 mμ
(ultraviolete eritematoase) mai intense decît lămpile cu mercur.
Electrozii metalici sînt în general instabili şi improprii pentru aplicaţii prelungite în terapeutică.
Lămpile cu arc voltaic cu electrozi de cărbune sînt înlocuite astăzi în practica medicală de lămpile cu mercur, care sînt
mult mai puţin costisitoare şi se manipulează mai comod. Dintre lămpile cu arc voltaic se mai utilizează astăzi, mai ales în
dermatologie, lămpile Finsen sau lămpi Finsen modificate, perfecţionate.
Lampa Finsen este o lampă cu arc voltaic pentru curent continuu cu electrozi de cărbune polimetalizaţi. Aceste lămpi
emit radiaţii ultraviolete în cantitate mare, însoţite însă de infraroşii. De aceea spectrul emis de arcul voltaic al acestor lămpi
este filtrat prin tuburi de cupru prevăzute cu lentile de cuarţ la capete şi umplute cu apă distilată. Filtrele sînt situate în
apropierea arcului, captează aproape toate radiaţiile emise, absorb majoritatea radiaţiilor infraroşii şi dirijează radiaţiile
ultraviolete cu ajutorul sistemului de lentile de cuarţ către o placă lenticulară care se aşază pe pielea bolnavului care urmează
să fie iradiată, comprimînd-o, cu scopul de a permite pătrunderea mai in profunzime a radiaţiilor ultraviolete în tegument. La
această lampă, descrisă mai sus s-au adus modificări care constau în utilizarea unor filtre absorbante pentru anumite radiaţii
(infraroşii în special), sisteme de răcire, deci de înlăturare a infraroşiilor, însă toate aceste lămpi cu arc voltaic funcţionează
conform aceluiaşi principiu.
Lămpile cu mercur se împart în trei grupe, în funcţie de presiunea mercurului : lămpi cu presiune medie, în jurul a o
atmosferă, care emit radiaţiile mercurului, lămpi cu presiune mare sau foarte mare, între 30 şi 100 de atmosfere, care emit, în
afară de radiaţiile mercurului, numeroase radiaţii cu atît mai importante cu cît presiunea este mai mare şi lămpi cu presiune
foarte joasă, de ordinul a cîţiva milimetri de mercur, care emit ultraviolete de 253 mμ.
Lămpile cu presiune medie sînt cele mai utilizate în terapeutică. Există 2 modele :
a) primul model este format dintr-un tub de cuarţ vid, cu diametrul de 1,5—2 cm, care are la cele 2 capete ale lui alte 2
tuburi mai mici perpendiculare pe primul, umplute cu mercur lichid şi care formează electrozii. Tubul este situat într-un circuit
electric. Pentru ca circuitul să se închidă, este necesar ca mercurul de la anod să vină în contact cu cel de la catod. Pentru
aceasta tubul este aşezat într-un reflector sferoid cu capac, tot acest dispozitiv fiind fixat pe o tijă cu picior. Intre aceste piese
există mai multe articulaţii care permit ca lampa cu mercur să poată fi „basculată" prin cîteva mişcări imprimate de tehnician,
în aşa fel încît mercurul de la anod să se scurgă către catod, închizînd circuitul. Prin trecerea curentului electric prin mercurul
metalic, acesta se încălzeşte (prin efect Joule) şi se vaporizează în parte. Basculînd din nou în sens invers, întrerupînd deci
circuitul prin mercurul metalic, descărcarea electrică se va face în vaporii de mercur dintre cei doi electrozi, adică electronii
emişi de catod izbesc moleculele de vapori de mercur şi le ionizează. Acestea la rîndul lor, fiind încărcate pozitiv, sînt atrase de
catod, pe care, izbindu-l îl menţin în stare de incandescenţă. În felul acesta se creează deci un arc de vapori de mercur ionizaţi
intre cei doi electrozi de mercur lichid. Tubul descris mai sus poate fi folosit numai la curent continuu, deoarece curentul
alternativ, prin schimbarea frecventă a sensului lui, nu poate să menţină mai mult timp incandescenţa catodului. Acest
inconvenient a fost înlăturat prin construirea unor becuri cu trei electrozi sau tripolare, în Y, care au dublu anod şi un catod
comun. în felul acesta la o alternanţă a curentului se face o descărcare în una din ramurile tubului, la cealaltă o descărcare în
cealaltă ramură.
Un model de lampă cu mercur metalic pentru curent continuu utilizată în practică pentru iradieri locale este lampa
Kromayer. Această lampă este utilizată pentru iradieri locale ale pielii sau mucoaselor. Este formată dintr-un tub în U, cu
capetele îndoite în unghi drept. Tubul este aşezat într-o armătură metalică ce are pe unul din pereţi un orificiu acoperit cu o
placă de cuarţ. între armătura metalică şi placa de cuarţ circulă un curent de apă care răceşte aparatul, iar cuarţul are rolul de a
absorbi radiaţiile calde şi vizibile. Pentru funcţionare se înclină lampa cu 70—30°, mercurul face în felul acesta contact şi va
da naştere la vapori care vor forma arcul respectiv care va emite radiaţii ultraviolete şi infraroşii. Radiaţiile ultraviolete care
singure pot să treacă prin sticla de cuarţ sînt concentrate prin intermediul unor localizatoare asupra tegumentului de iradiat.
Aceste tuburi utilizează cantităţi de mercur de cîteva sute de grame. Ele nu funcţionează decît în poziţie orizontală. Ele sînt
fragile, datorită masei mari a mercurului pe care-l conţin. Pot să se fisureze şi, de asemenea, pot să explodeze.
Toate tipurile de lămpi descrise mai sus, datorită acestor inconveniente pe care le prezintă, au cedat locul altor tipuri de
lămpi, în special celor descrise mai jos, adică :
b) lămpile cu descărcare electronică, care diferă mult de cele precedente. Tubul drept sau în potcoavă conţine o cantitate
foarte mică de mercur de cîteva centigrame. Electrozii sînt metalici şi sudaţi la cele două capete ale tubului. Ei sînt activaţi de
un depozit de bariu, care uşurează aprinderea acestor lămpi, adică emisiunea termoionică a electronilor. în tub se află un gaz
nobil, argonul, sub presiune joasă de ordinul a 4 mm de mercur. La stabilirea curentului electric are loc o descărcare
luminiscentă în gazul nobil, care face ca temperatura să se ridice în tub, să vaporizeze mercurul, iar vaporii încălziţi dau o
emisiune termoionică de electroni, care formează un arc în vaporii de mercur, ce emite radiaţii ultraviolete. Această lampă
funcţionează la curent alternativ. Tubul ei este uşor, rezistent şi uşor de transportat. El funcţionează în orice poziţie. Lămpii
descrise i-au fost aduse unele perfecţionări, în special pentru aprinderea ei automată.
Lămpile cu presiune mare sau foarte mare sînt formate din tuburi mici de cuarţ, cu pereţi subţiri, care conţin o cantitate
infimă de mercur. Deoarece tubul are dimensiuni foarte mici, se obţin vapori de mercur la presiuni de ordinul a 30 de
atmosfere în lămpile cu presiune mare sau de 100 de atmosfere în lămpile cu presiune foarte mare, la care tuburile au
dimensiuni şi mai mici. La asemenea presiuni, randamentul energiei radiante este foarte mult mărit, ele avînd o intensitate mult
crescută. Pentru răcirea lămpilor care se încălzesc foarte mult în timpul funcţionării există dispozitive de răcire cu curent de
apă.
Lămpile cu presiune foarte joasă, denumite şi lămpi germicide, sînt formate din tuburi de 40—80 cm lungime, care
conţin o cantitate foarte mică de mercur, astfel că presiunea vaporilor de mercur este foarte joasă, nedepăşind 1/10000 dintr-o
atmosferă. Electronii de descărcare au o energie foarte slabă, de aceea aceste lămpi dau o emisiune de radiaţii ultraviolete cu
lungimea de undă de 253 mμ şi cîteva radiaţii infraroşii şi vizibile.
Lămpi speciale. În afară de lămpile cu arc voltaic şi lămpile cu mercur, mai există unele lămpi speciale cu diferite gaze,
în special gaze nobile, sau la care mercurul este înlocuit cu alte metale.
Lampa cu hidrogen emite un spectru ultraviolet continuu. Ea este formată dintr-un tub plin cu hidrogen pur sub o pre-
siune de cîţiva mm de mercur.
Lampa de xenon are un arzător de cuarţ, plin cu gaz sub presiune mare. Aceste lămpi dau un spectru ultraviolet cu
maximul între 400 şi 500 mμ şi cea mai mare cantitate de ultraviolete de 300 mμ. Spectrul este asemănător celui solar..
 Lampa cu cadmiu, la care cadmiul înlocuieşte mercurul, dă o emisiune dominantă de ultraviolete A.
Lămpile cu incandescenţă cu electrozi de tungsten emit şi ele radiaţii ultraviolete. Se utilizează becuri de sticlă specială,
în care se pune şi o cantitate minimă de mercur ce se volatilizează. Unele lămpi asociază o lampă incandescentă de tungsten cu
un arc cu mercur, ceea ce face ca ultravioletele A emise de vaporii de mercur să se îmbogăţească cu radiaţii vizibile şi
infraroşii date de tungsten, apropiindu-se de spectrul solar.
Toate aceste lămpi servesc pentru iradieri individuale, însă unele dintre ele pot să fie utilizate pentru iradieri colective, în
grup. Iradierile colective pot să fie făcute pe bolnavi imobili, întinşi pe paturi aranjate în cerc sau în lung, în centrul camerei
sau mai multe în şir drept. În felul acesta se pot trata concomitent mai mulţi bolnavi. Există însă şi metoda iradierilor colective
pe bolnavi liberi, în mişcare în aşa-numitele fotarii, încăperi special amenajate, în care copiii fac gimnastică, se joaqă, în aşa fel
încît este expusă radiaţiilor ultraviolete toată suprafaţa corpului. în funcţie de sensibilitatea la ultraviolete, fiecare copil este
lăsat un anumit timp în fotariu. Sursele de ultraviolete în fotarii sînt de obicei multiple, lămpi cu mercur sau cu arc voltaic cu
electrozi polimetalici, situate la colţurile încăperii, la anumită înălţime, calculat în aşa fel ca doza de ultraviolete să fie aceeaşi
în orice punct al camerei. Există lămpi construite special pentru iradieri colective, cu becuri alungite şi cu reflectoare speciale
care să disperseze radiaţiile (de exemplu, reflectorul este acoperit cu un strat de oxid de magneziu şi aluminiu, care reflectă
pînă la 75% din totalitatea radiaţiilor ultraviolete emise).
Ţinînd seama de acţiunea deosebit de importantă pe care radiaţiile ultraviolete o au asupra organismului, se utilizează
metoda iradierilor colective a unor grupuri de muncitori, în special pentru cei care lucrează în mine şi sînt lipsiţi de
posibilitatea de a beneficia de radiaţiile solare. De obicei aceşti muncitori trec un anumit timp înaintea începerii programului de
muncă printr-o încăpere (vestiare) sau prin culoare în care se găsesc surse bogate în ultraviolete.
Tehnica aplicării radiaţiilor ultraviolete. S-a arătat mai înainte că sensibilitatea la radiaţii ultraviolete este foarte
diferită, în funcţie de individ, de regiunea corpului, de vîrstă şi de o serie întreagă de alţi factori. Această sensibilitate
individuală a bolnavilor la ultraviolete ne obligă să alegem cu deosebită atenţie doza necesară pentru tratamentul general sau
pentru aplicaţiile locale de ultraviolete la fiecare bolnav în parte.
Tot din noţiunile prezentate anterior a reieşit că radiaţiile ultraviolete au diferite lungimi de undă, diferite intensităţi, deci
şi acţiuni biologice inegale. Pentru ca două radiaţii să dea acelaşi efect biologic, trebuie ca ele să aibă aceeaşi activitate.
Activitatea unei radiaţii este egală cu doza pe unitatea de timp. Deci doza unei radiaţii este egală cu produsul dintre activitatea
ei şi timpul de iradiere. Deoarece însă radiaţiile ultraviolete sînt foarte complexe, aşa cum am arătat mai sus, problema
măsurării radiaţiilor ultraviolete a rămas încă nerezolvată, deşi s-au propus numeroase metode.
Metodele de măsurare a radiaţiilor ultraviolete se împart în metode fizico-chimice, care folosesc unităţi fizice ale altui tip
de energie (calorii sau ergi), în care se transformă energia radiantă, şi metode biologice în care se apreciază reacţia biologică,
doza eritem sau biodoza.
Metodele fizico-chimice utilizează diferite dispozitive care pot să dea un răspuns sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, aşa-
numiţii „receptori". Receptorii folosiţi sînt termici, fotoelectrici şi fotochimici.
Receptorii termici sînt dispozitive care absorb radiaţiile ultraviolete şi le transformă în căldură. Răspunsul este pro-
porţional cu cantitatea de căldură produsă pe unitatea de timp. Aceste dispozitive sînt denumite termopile sau termoelemente.
O pilă termoelectrică este formată dintr-o serie de cupluri de metale diferite care, sub acţiunea radiaţiilor ultraviolete, dau
naştere unui curent electric care se măsoară cu un galvanometru.
Receptorii fotoelectrici sînt de două feluri: a) celulele fotoemiţătoare sau fotoelementele, care se bazează pe efectul
fotoelectric al luminii; b) celule fotoelectrice cu strat de închidere sau cuplul fotoelectric, care se bazează pe efect fotovoltaic.
Receptorii fotoelectrici sînt în general selectivi pentru radiaţiile ultraviolete de diferite lungimi de undă.
Receptorii fotochimici se bazează pe acţiunea luminii de a declanşa reacţii chimice. Se utilizează diferite substanţe
chimice care sub acţiunea luminii îşi schimbă culoarea: săruri de argint, care se înnegresc, ferocianură de potasiu etc.
Receptorii fotochimici sînt selectivi pentru ultraviolete cu diferite lungimi de undă.
Metoda spectrală, prin care se determină curba repartiţiei spectrale a energiei radiaţiei cu ajutorul unui spectrograf cu
prismă de cuarţ, se utilizează numai în laboratoare cu înaltă specializare.
Aparatele care permit măsurarea globală a radiaţiilor ultraviolete sînt actinometrele, bazate fie pe termoelemente, fie pe
fotoelemente, fie pe procese fotochimice. Aceste aparate permit măsurarea radiaţiei globale, fără precizarea repartiţiei spectrale
a radiaţiei, ceea ce face ca, din punct de vedere medical, să nu fie utile, deoarece, aşa cum am mai arătat, există diferenţe mari
în ce priveşte eficacitatea biologică a radiaţiilor cu diferite lungimi de undă.
Metodele biologice de măsurare a radiaţiilor ultraviolete se bazează fie pe efectul lor bactericid, fie pe efectul de
producere a eritemului tegumentului.
Măsurarea puterii bactericide se recunoaşte prin oprirea dezvoltării culturilor bacteriene. O anumită doză de radiaţii
inhibează multiplicarea bacteriilor. Toate bacteriile sînt sensibile la ultraviolete, cel mai mult germenii gram-negativi. Puterea
bactericidă a radiaţiilor ultraviolete poate să fie măsurată cu ajutorul unui dispozitiv numit abiofotometru.
Măsurarea eritemului se face prin diferite metode, unele folosind celule fotoelectrice, etaloane de culoare etc. pentru
aprecierea obiectivă a gradului de eritem al pielii. Insă toate aceste metode sînt greoaie, necesită aparatură suplimentară şi de
aceea astăzi se foloseşte o metodă foarte simplă care constă în măsurarea timpului necesar pentru obţinerea celui mai slab
eritem pe tegument. Această metodă se numeşte biodo-zimetrie şi se utilizează în practica medicală curentă a aplicaţiilor de
ultraviolete, precedînd în mod obligatoriu orice tratament cu ultraviolete. Biodozimetria este deci o metodă care stabileşte
biodoza. Biodoza sau doza biologică este timpul minim necesar pentru apariţia celui mai slab eritem ultraviolet (care dispare
după 24 de ore) la un anumit bolnav, cu o anumită lampă sursă de ultraviolete de la o distanţă fixă de 50 de centimetri. Pentru
stabilirea biodozei se folosesc dispozitive numite senzitometre sau biodozimetre, care sînt prevăzute cu o serie de orificii de
forme diferite, care se descoperă succesiv în timpul expunerii la ultraviolete. In practică se utilizează biodozimetrul Gorbacev
şi metoda sa, pentru simplitatea dispozitivului şi metodei. Biodozimetrul Gorbacev este format dintr-un material opac (material
plastic sau carton) dublu, de formă dreptunghiulară, prevăzut cu 6 orificii pătrate şi o altă bucată din acelaşi material interpusă
între celelalte, care lunecă, descoperind succesiv orificiile.
Tehnica biodozimetriei. Bolnavul fiind culcat, se aşază biodozimetrul pe tegumentul abdomenului sau toracelui^ sau în
regiunea lombară, toate orificiile fiind acoperite. Restul tegumentului, precum şi faţa bolnavului se protejează cu cearşafuri
albe şi ochelari. Se aşază lampa la o distanţă de 50 cm de tegument, se aprinde şi, după ce se lasă să funcţioneze 5 minute, se
descoperă pe rînd, la interval de cîte un minut, cele 6 orificii ale biodozimetrului. în felul acesta, durata de iradiere va fi de 6
minute pentru primul pătrat de tegument, de 5 minute pentru al doilea, 4 minute al treilea etc. ultimul pătrat fiind expus un
minut. Se citeşte eritemul apărut după 8—12 ore şi se ia în consideraţie primul pătrat la care a apărut cel mai slab eritem,
durata lui de expunere fiind biodoza pentru acel bolnav. Dacă de exemplu se constată că cel mai mic eritem a apărut la al 5-lea
pătrat, care ştim că a fost expus 2 minute, înseamnă că biodoza este de 2 minute. Ţinînd seamă de biodoză, medicul poate să
facă apoi prescripţia la bolnav în funcţie de scopul urmărit. Dacă, de exemplu, se urmăreşte aplicarea locală a unor doze
puternic eritematoase, atunci se prescriu două biodoze, în cazul nostru 4 minute sau 3 biodoze, adică 6 minute. Dacă
dimpotrivă, medicul doreşte să aplice doze suberitematoase, prescrie jumătăţi sau sferturi de biodoză,, respectiv în cazul nostru
un minut sau jumătate de minut. Cu ajutorul biodozimetriei se pot evita dozele prea mari, care dau arsuri neplăcute la bolnavii
sensibili sau dozele prea mici, ineficace.
Tehnica de aplicare a tratamentului. Iradierile generale, care au o serie de indicaţii, aşa cum vom vedea mai departe,
se pot aplica individual sau la colective de bolnavi.
Puterea lămpii fiind cunoscută de cel care aplică tratamentul, bolnavul va fi complet gol şi protejat numai cu ochelari
coloraţi. Aplicaţiile pot să fie făcute fie la bolnavul aşezat, imobil, fie în picioare şi cu mişcare. Cînd se aplică la bolnavul
aşezat şi imobil, în jumătate din şedinţă aplicaţia se face pe faţa anterioară a corpului, în cealaltă jumătate pe faţa posterioară.
Se caută ca radiaţiile ultraviolete să cadă cît mai perpendicular posibil în acest caz. O bună iradiere se poate face, dacă
bolnavul este culcat pe o parte, în arc de cerc, cu fasciculul de radiaţii centrat spre mijlocul curbei pe care o face trunchiul.
Pentru spate, bolnavul stă cît mai drept.
Aplicaţiile la bolnavul în picioare şi în mişcare se fac în felul următor : bolnavul stă în picioare pe un covor mic de 30/40
cm, la anumită distanţă de sursa de ultraviolete (în prima şedinţă la 1,5 m, la ultima de 60 cm) şi face în timpul expunerii o
serie de mişcări de gimnastică şi mişcări respiratorii, flexiuni pe genunchi, mişcări ale braţelor, rotindu-se treptat pentru a
expune întreaga suprafaţă a corpului la ultraviolete. În iradierile generale se aplică de obicei doze progresive, în funcţie de
sensibilitatea individului. De obicei se începe cu un minut, crescîndu-se la fiecare şedinţă durata cu cîte un minut, pînă se
ajunge la 15 minute. Există diferite alte scheme de tratament, unii susţinînd că este necesară creşterea dozei cu 30% la fiecare
şedinţă, alţii cu 20%. Şedinţele pot să fie aplicate zilnic, la 2 zile, la 3 zile sau chiar mai rar. Oricum, şedinţele se întrerup, cînd
apare o pigmentaţie netă. Numărul şedinţelor variază între 10 şi 20. Repetarea seriilor nu se admite decît după minimum 4—6
săptămîni.
Iradierile colective se pot face şi ele, de asemenea, la bolnavii culcaţi şi imobili sau la bolnavi în mişcare. Şi în aceste
cazuri se ţine seama de aceiaşi factori : puterea surselor de ultraviolete, distanţa de sursă, expunere progresivă etc.
Iradierile locale sau aplicaţiile de doze-eritem sau eritematoterapia sînt aplicaţii în cîmpuri, deci pe suprafeţe limitate, de
doze mari de ultraviolete, care provoacă un puternic eritem al pielii. Dozele-eritem în cîmpuri se aplică totdeauna după
posibilitatea biodozei. În funcţie de biodoză şi de scopul urmărit, medicul prescrie durata aplicaţiei care poate să ajungă pînă la
3—4—5 biodoze. Bolnavul este culcat în decubit ventral sau dorsal, în funcţie de suprafaţa care trebuie iradiată şi se acoperă
cu carşaful, lăsînd descoperită numai suprafaţa de tegument care reprezintă cîmpul care trebuie iradiat, cu dimensiunile
indicate de medic în prescripţie (de exemplu 10/10 cm). Cele mai frecvente aplicaţii de doze-eritem în cîmpuri se fac pe torace
în bolile respiratorii (astm, bronşite cronice etc.) sau pe lombe şi pe faţa postea rioară şi laterală a coapsei şi gambei în
lombosciatică. Cîmpurile se aplică succesiv de la o şedinţă la alta pe altă suprafaţă de tegument, de exemplu în lombosciatică
pornind din regiunea lombară şi coborînd de-a lungul sciaticului.
Indicaţiile tratamentului cu radiaţii ultraviolete şi infraroşii. Indicaţiile radiaţiilor ultraviolete. Radiaţiile ultraviolete
au numeroase indicaţii de tratament, în boli foarte diferite.
Sindroame neurovegetative şi endocrine. Ultravioletele au un efect de normalizare în tulburările neurovegetative. Dintre
acestea: hipersimpaticotonii manifestate prin tahicardie, extrasistole, sindroame spastice viscerale, gastrointestinale şi vezi-
culare, cum sînt colitele spastice şi altele. sau tulburări endocrine: uşoare hipertiroidii, unele tulburări endocrine ca obezitatea
de anumit tip, menopauza etc. Tehnica de aplicare în aceste cazuri poate să fie prin aplicaţii generale, în doze sedative, adică
doze foarte slabe, în asociere cu infraroşii, în şedinţe la 2—3 zile, în număr mare de 15—20 ; sau aplicaţii de doze-eritem slabe
pe regiunea coloanei vertebrale la bolnavii cu stare generală bună, care reacţionează bine la ultraviolete.
Tulburări ale stării generale la bolnavii surmenaţi, după boli infecţioase, prin carenţe alimentare, la bolnavii anemici,
inapetenţi, care scad în greutate, la cei cu insomnii, cu oboseală care scade capacitatea de muncă fizică şi intelectuală. La aceşti
bolnăvi se pot face aplicaţii de ultraviolete, la început în doze mici, care se măresc progresiv din 2 în 2 zile, 10—20 de şedinţe,
în asociere cu tratamente cu vitamine şi calciu.
Bolile alergice beneficiază de tratamente cu ultraviolete, mai ales de aplicaţiile de doze-eritem, care atenuează
fenomenele alergice. Dintre bolile alergice, cel mai mult beneficiază astmul bronşic, la care se aplică cîmpuri de eritem pe
torace fie pe faţa anterioară, fie pe faţa dorsală, repetate la 2—3 zile. Uneori este întreruptă starea de criză astmatică de la
prima şedinţă.
Boli infecţioase. Deşi tratamentul major este cel cu antibiotice, iradierile cu ultraviolete joacă un rol important, mai ales
în tuberculoză, infecţii stafilococice şi sifilis. În tuberculoza ganglionară şi osteoarticulară, lupus tuberculos, tuberculoza
peritoneală, expunerea la ultraviolete dă rezultate favorabile. În tuberculoză se aplică iradierile generale cu doze progresive fie
naturale (helioterapie), fie artificiale. Tuberculoza pulmonară este în general contraindicată pentru fototerapie. Infecţiile
stafilococice, mai ales datorită rezistenţei la antibioticele obişnuite şi variabilităţii foarte mari a stafilococilor, sînt boli care
beneficiază mult în urma tratamentului cu ultraviolete. În furunculoză se aplică ultravioletele în felul următor : pentru
furunculele mici neinflamate, deci la început, se fac aplicaţii de doze mari pe suprafeţe mici, direct pe zona inflamată, protejînd
zona vecină; în furunculoza regională, de exemplu axilară sau lombară, se aplică şedinţe de ultraviolete eritematoase pe
suprafaţă mare; în cazurile de furuncule mari antracoide, care sînt pe cale de eliminare, se aplică doze moderate pe suprafeţe
mari; concomitent, în furunculoze este indicată aplicarea de radiaţii ultraviolete generale, îndeosebi la bolnavii supraalimentaţi,
cu tendinţă la hiperglicemie sau surmenaţi, cu stare generală alterată.
Iradieri cu scop antialgic, bazate pe acţiunea antiinflama-toare, antinevralgică şi desensibilizantă a radiaţiilor ultravio-
lete, în aceste cazuri se aplică doze eritem, adică doze mai mari decît biodoza de 2, 4, 6, 8 ori, în funcţie de scopul urmărit, în
cîmpuri de diferite dimensiuni.
În artropatii, afecţiuni articulare reumatismale, se pot aplica doze mici şi intense în regiunile vecine articulaţiilor
dureroase: pentru articulaţia umărului se aplică pe faţa anterioară a articulaţiei, pentru cot pe regiunea olecraniană, pentru
pumn pe faţa dorsală, pentru articulaţia coxofemurală pe regiunea trohanteriană, pentru articulaţia tibiotarsiană lateral.
Aplicaţiile de ultraviolete se asociază în aceste cazuri cu aplicaţii de infraroşii.
În nevralgii se aplică doze eritem moderate (2—3 biodoze). În sciatică se aplică şedinţe de ultraviolete în cîmpuri în
doze-eritem, la 2—3 zile, începînd în regiunea lombosacrată dureroasă" şi coborînd"" de-a lungul zonei dureroase pe fesă,
coapsă, şi molet, fără să se aplice de două ori în acelaşi loc. În nevralgii intercostale se aplică doze-eritem în cîmpuri mici cu
diametrul de 5 cm de-a lungul spaţiului dureros. De asemenea în diferite alte nevralgii, ca nevralgia cervicobrahială, se aplică
cîmpuri de eritem pe ceafă, regiunea supraclaviculară, regiunea deltoidiană etc. Aplicaţiile de ultraviolete în scop antialgic se
pot face de asemenea cu rezultate bune în numeroase alte cazuri ca periartrite, epicondilite, sechele de entorse ale genunchiului
sau gleznei, sinovite, durerile sacroiliace, lombalgii cu dureri localizate. În toate aceste cazuri se aplică ultraviolete, doze
eritem în cîmpuri cît mai precis pe zona dureroasă.
Aplicaţii în pediatrie. În ce priveşte aplicaţiile de ultraviolete la copii, trebuie să avem în vedere cîteva chestiuni
importante, în primul rînd sensibilitatea diferită a copiilor faţă de ultraviolete în comparaţie cu adulţii. Copiii foarte mici nu se
pigmentează sau se pigmentează foarte puţin. Pragul lor de eritem este foarte ridicat, însă toleranţa lor nu este pe măsura
reacţiei eritematoase, adică este mult mai mică decît pragul, aşa că, la copii, vom începe tratamentul cu un sfert de biodoză, iar
mărirea duratei va fi lent progresivă. Copiii sînt foarte sensibili la ultraviolete, eritemul îi oboseşte, nu pot să doarmă, în timp
ce dozele mici suberitematoase îi calmează şi le îmbunătăţeşte starea generală. De aceea tratamentul va fi condus cu prudenţă
în şedinţe mai rare şi mai numeroase.
Principala indicaţie a ultravioletelor în pediatrie o constituie rahitismul, bineînţeles că asociate cu administrarea de
vitamină D2. În rahitism se aplică doze mici, dozele antirahitice suficiente fiind de 1/10 din biodoză, pe o suprafaţă de 25 cm2.
Deci nu sînt necesare doze mari, iar eritemul este cu totul inutil. Alte indicaţii sînt tetania şi spasmofilia, care de obicei
însoţesc rahitismul. Alte indicaţii în pediatrie: tulburările generale la copii cu rinofaringite repetate, cu ade-nopatii cervicale,
hipotro-fiile primei copilării, enterocolitele spastice etc.
Aplicaţii în dermatologie. Principalele indicaţii în dermatologie sînt psoriazisul, alopeciile şi cicatricele, iar în al doilea
rînd tulburările de pigmentare: vitiligo, lupusul tuberculos, piodermitele şi eczematizările.
În psoriazis se utilizează 3 metode: ultraviolete locale în doze exfoliante, pe placardele psoriazice; tratamente locale cu
adaos de substanţe chimice modificatoare (gudron de huilă, eozină etc.); iradieri generale.
Ultravioletele sînt de asemena indicate într-o serie de alte boli dermatologice: alopecii (boli însoţite de căderea părului),
vitiligo (boală caracterizată prin pete albe, fără pigment, înconjurate de zone de tegument intens pigmentate), cicatrice
superficiale, piodermite, micoze cutanate, eczeme subacute, foliculite, acnee etc.
În toate aceste boli, tehnica de aplicare a radiaţiilor ultraviolete şi dozele sînt indicate de medicul specialist.
Contraindicaţiile aplicării de radiaţii ultraviolete. Iradierile generale energice sau cele locale pe suprafeţe mai mari sînt
contraindicate la bolnavii cu tuberculoză pulmonară, la cei cu neoformaţii maligne (cancere), cei cu tendinţă la hemoragii sau
bolnavii cu tromboflebită. De asemenea trebuie avută totdeauna în vedere sensibilitatea deosebită a anumitor bolnavi faţă de
ultraviolete, la care administrarea tratamentului poate să ducă la apariţia de accidente. Dintre accidentele care pot să fie
provocate de lumină amintim cîteva :
— eritemul actinie acut, care este intens, neaşteptat, precoce şi prelungit şi urmat de edem şi veziculaţie ;
— urticaria actinică;
— fotodermatozele sau lucitele, care pot să fie acute sau cronice, unele ajungînd pînă la forme eczematoase ; unele apar
datorită unor factori endogeni (pelagra, efelidele sau pistruile, cloasma etc), altele, datorită unor factori exogeni (alimentari sau
medicamentaşi);
— tulburările de pigmentaţie: melanodermii, acromii etc.
Indicaţiile terapeutice ale radiaţiilor infraroşii. Aplicaţiile de radiaţii infraroşii se pot face în spaţiu deschis (sollux) sau
în spaţiu închis (băile de lumină).
Indicaţiile radiaţiilor infraroşii în aer liber (sollux) sînt în primul rînd, afecţiunile locale însoţite de edeme inflamatoare
şi stază superficială, în care căldura are efect vasodilatator care face să retrocedeze edemul. De exemplu: afecţiunile
inflamatoare ale pielii, furunculele, foliculitele, plăgile superficiale pe cale de cicatrizare etc. De asemenea sînt indicate în
afecţiuni însoţite de reacţii inflamatoare ale ţesuturilor interstiţiale sau în celulite care însoţesc numeroase stări patologice
dureroase. Dintre acestea amintim sindroamele dureroase din spondiloză, diferitele tipuri de nevralgii, mialgii, tendinite,
tenosinovite, artralgii, periartrite etc. Radiaţiile infraroşii în tulburări ale circulaţiei periferice: cianoze ale extremităţilor,
arterite obliterante însoţite de tulburări trofice şi răcirea extremităţilor, acrocianoze etc.
Indicaţiile băilor de lumină, proceduri care reprezintă în acelaşi timp şi o termoterapie de sudaţie, sînt mult mai nu-
meroase decît ale aplicaţiilor de sollux, deoarece băile de lumină, atît cele locale, cît mai ales cele generale, sînt proceduri
intense care solicită organismul. Dintre indicaţiile băilor de lumină amintim :
— boli cu metabolism încetinit : obezitate, hipotiroidie (fără interesarea inimii), diabet, diateze urice etc. ;
— boli reumatismale, îndeosebi formele de reumatism degenerativ : artroze, spondiloze, periartrite, reumatism muscular,
nevralgii ;
— intoxicaţii cronice cu metale, sudaţia intensă permiţînd eliminarea substanţelor toxice ;
— boli cronice şi subacute inflamatoare ale organelor genitale la femei : metroanexite, perimetrite etc. (îndeosebi băile de
lumină inferioare) ;
—boli cronice ale aparatului respirator : astm bronşic, bronşite cronice, scleroemfizem pulmonar (băi de lumină su-
perioare).

D. SONOTERAPIA

Un capitol nou al fizioterapiei este sonoterapia, în care sînt utilizate oscilaţiile (vibraţiile) mecanice pendulare. Frecvenţa
lor variază în limite destul de largi, de la cîteva oscilaţii pînă la milioane de oscilaţii pe secundă.
Orice vibraţie mecanică a unui obiect elastic (lamă de oţel, coardă etc.) este capabilă să producă sunete. Frecvenţa
oscilaţiilor determină înălţimea sunetelor. Cele ca o frecvenţă mică au o tonalitate joasă. Cu cît frecvenţa creşte, cu atît sunetul
are o tonalitate mai ridicată.
Din toată gama sunetelor existente în natură, urechea omului poate să recepţioneze numai vibraţiile de o anumită
frecvenţă şi de anumite intensităţi, pe care le percepe sub formă de sunete. în acest cadru sînt delimitate încă două sfere, una
pentru sunetele muzicale şi alta pentru vorbire. Figura 115 ne orientează asupra limitelor de frecvenţă şi intensitate ale vorbirii,
sunetele muzicale şi limitele capacităţii de percepţie a urechii.
Limita inferioară a frecvenţei percepute de urechea omului este de 16 oscilaţii pe secundă, iar limita superioară este
apreciată la circa 20000 de oscilaţii. Vibraţiile mecanice sub limita inferioară şi cele peste limita superioară nu mai pot să fie
percepute de organul receptor auditiv.
În cadrul sonoterapiei, undele sonore percepute de receptorii auditivi din ureche reprezintă numai cîteva octave ale
oscilaţiilor (vibraţiilor) mecanice, restul neputînd să fie percepute de urechea omului.
Cele cu o frecvenţă mai mică poartă numele de infrasunete, iar cele cu frecvenţa peste 20000 poartă numele de
ultrasunete.
Fizioterapia utilizează toată gama acestor oscilaţii mecanice. Infrasunetul este folosit sub formă de masaj vibrator local,
manual sau cu aparate, şi a masei vibrante (vibroterapie), a căror oscilaţii rare ajung la un maximum de 50 de vibraţii/secundă,
deci unele din ele pot să fie şi auzite, fiind şi unde sonore percepute de urechea omului.
Undele sonore propriu-zise sînt cuprinse între limitele amintite. Undele muzicale sînt utilizate în medicina modernă sub
denumirea de sono- sau meloterapie.
Undele ultrasonore sau ultrasunetele sînt utilizate în fizioterapie. Ele au o frecvenţă foarte mare apreciată de unii autori
între 500 000 Hz şi 3 000 000 Hz, aparatele noi fiind construite între 800000 şi 1000000 Hz (1 000 KHz = l MHz).

INFRASUNETUL (VIBROTERAPIA)

Folosirea în terapeutică a vibraţiilor mecanice de o frecvenţă foarte joasă constituie una din manipulaţiile des utilizate ale
masajului manual. Tendinţele de mecanizare a masajului vibrator datează de mult timp, cunoscînd că în permanenţă a existat
preocuparea să se folosească aparate mai simple sau mai complexe.
Aparatele mici de masaj vibrator sînt deseori întîlnite în serviciile de fizioterapie, dar mai ales în cele de cosmetică, ele
aducînd aportul lor în menţinerea troficităţii tegumentului. Dintre numeroasele modele amintim cîteva: Vibrion, Wico-Neo
Schall, Punkt Masseur, M.III 627, Vibrotype Em, Maspo etc. Aparatele ceva mai mari destinate în special serviciilor de
fizioterapie sînt : aparatul de masaj tip G 5, Metromassage, Vibrax 3D, despre care se va discuta la capitolul de masaj.
În ultimul timp au început să fie mai bine studiate efectele vibraţiilor mecanice asupra organismului, ceea ce a dus la
înţelegerea rezultatelor favorabile din tratamentul vibrator al unor afecţiuni.
Paralel cu studiile experimentale şi clinice au fost confecţionate aparate mai mari, a căror acţiune generală interesează
întregul organism. Astfel de aparate de vibroterapie generală sînt : platformele vibratoare, fotoliile, canapelele şi mesele
vibrante. Vom descrie masa vibrantă a Institutului „Pirogov" din Bucureşti (fig. 112).
Masa vibrantă este metalică, lungă de 2 m, lată de 65 cm şi înaltă de 85 cm. Platforma orizontală a mesei este segmentată
în 3 părţi, corespunzînd membrelor inferioare, abdomenului şi toracelui. Aceste 3 plăci (platane) ale platformei vibrează
independent una de cealaltă, avînd fiecare montat pe faţa sa inferioară cîte un electromotor. Fixarea platanelor pe cadrul
metalic se face prin intermediul unor arcuri cu amortizare de cauciuc. Pentru cap există montat un suport special, care nu
vibrează. Platanele şi suportul special pentru cap sînt capitonate cu un strat gros de plastic microporos. Vibraţiile platanelor
sînt produse de funcţionarea electromotoarelor, care sînt prevăzute cu cîte o elice, cu o paletă care se poate mobiliza.
Frecvenţa şi amplitudinea vibraţiilor sînt reglabile pentru fiecare platformă în parte prin reostatele de pe masa de
comandă şi prin paleta reglabilă a eliciei electromotoarelor.

Fig. 112. — Masă vibranta.

Cele 8 gradaţii ale butoanelor reostatelor permit reglarea treptată a frecvenţei vibraţiilor de la 15—50 Hz, dependent de
amplitudinea cu care se lucrează. În tabelul alăturat se poate urmări frecvenţa oscilaţiilor la un regim „normal".

Gradaţia de pe reostate
Amplitudinea
1 2 3 4 5 6 7 8
Mica 0,8 mm 17 18 23 24 26 28 33 37
Medie 1,2 mm 20 22 25 27 29 32 35 42
Mare 1,7 mm 23 25 29 3o 37 41 44 49
 În regim „lent", frecvenţa minimă scade pînă la 8 Hz.
Reglarea amplitudinii se face prin mobilizarea paletei de pe elicea electromotorului. Adusă la poziţia exterioară, obţinem
amplitudini mici. pe cînd mutată central spre axa electromotorului obţinem amplitudini mari. Poziţia intermediară dă vibraţii
cu amplitudini medii.
Amplitudinea vibraţiilor depînde în parte şi de greutatea bolnavului. Pentru un bolnav în greutate de 60 kg, valorile
amplitudinilor mici sînt de 0,8 mm, a celor medii de 1,2 mm, iar a celor forte de 1,7 mm.
Masa de comandă situată la una din extremităţi are un întrerupător general, cîte un întrerupător pentru electromotoarele
celor 3 platane (torace, abdomen şi membre inferioare), un comutator basculant pentru regim „normal" şi „lent", un ceas
semnalizator conectat în circuit, care opreşte automat aparatul la terminarea procedurii, trei butoane ale reostatelor cu cîte 8
gradaţii pentru reglarea separată a frecvenţei celor trei platane şi trei becuri semnalizatoare, care indică funcţionarea sau starea
de repaus al platanelor.
Indiferent de modul lor de generare şi de aparatul folosit, vibraţiile mecanice realizează un micromasaj asupra ţesuturilor
de suprafaţă şi a celor profunde, prezentînd marele avantaj că nu exercită nici un fel de presiune asupra musculaturii sau
organelor, spre deosebire de unele manipulaţii ale masajului manual.
Acţiunile fiziologice ale vibroterapiei, ca şi răspunsul organismului faţă de vibraţii, sînt în funcţie de frecvenţa şi am-
plitudinea oscilaţiilor, de durata de aplicare şi de reactivitatea organismului.
Dependent de frecvenţa utilizată, obţinem efecte sedative cu frecvenţe mari, efecte tonifiante neuromusculare cu frec-
venţe medii şi efecte excitante ale sistemului nervos cu frecvenţe joase.
Gradul de excitabilitate neuromusculară este în raport cu amplitudinea vibraţiilor. Amplitudinile mici au efecte sedative,
iar cele mari efecte de stimulare-excitare.
Durata joacă de asemenea un rol important în obţinerea anumitor efecte urmărite. Iată corelaţia dintre frecvenţă, am-
plitudine şi durată, în funcţie de efectele urmărite.
Prin acţiunea fiziologică a vibroterapiei generale sînt influenţate toate sistemele şi aparatele corpului :
 Frecvenţă Amplitudine Durata
Efect sedativ, calmant Mare Mică Lungă
Efect tonifiant Medie Medie Mijlocie
Efect excitant, stimulant Joasă (rară) Mare Scurtă

a) Sistemul nervos central periferic şi neurovegetativ este primul care recepţionează undele vibratoare şi răspunde în
funcţie de dozare prin efecte de excitaţie sau inhibiţie, de sedare sau stimulare, de modificare a pragului de excitabilitate
neuromusculară, ca şi de echilibrare a sistemului nervos vegetativ.
b) Acţiunile undelor vibratoare asupra aparatului cardiovascular se orientează în special asupra circulaţiei periferice; prin
efectele vasomotoare de vasodilataţie arterială şi arteriolară şi prin cele de tonifiere a elementelor contractile din pereţii venelor
şi vaselor limfatice, mobilizează stazele şi favorizează resorbţia edemelor şi exsudatelor. Ca o consecinţă este stimulată viteza
de circulaţie periferică, sînt uşurate schimburile nutritive şi gazoase în ţesuturi şi troficitatea acestora este îmbunătăţită.
c) Musculatura striată şi netedă hipertonă răspunde prin scăderea tonusului muscular, iar cea atrofică prin tonifierea ei
dependent de dozele folosite. De cele mai multe ori se urmăreşte efectul antispastic, decontracturant muscular şi de relaxare
generală.
d) Pentru a obţine cele mai bune rezultate în vibrotera-pie este necesar ca să se ţină seama de starea psihosomatică a
bolnavului, de reactivitatea sa şi de diagnosticul precis.
Procedura de vibroterapie raţional aplicată nu va provoca niciodată, o senzaţie dezagreabilă, dimpotrivă, bolnavul se va
simţi bine cu o stare generală euforică, o senzaţie plăcută de uşurare, de relaxare musculară si psihică. Efectele tardive constau
în reglementarea tulburărilor de somn.
Tehnica de aplicare. După ce bolnavul s-a aşezat pe masă, se stabileşte legătura cu reţeaua de curent electric, se trece-la
bascularea în jos a întrerupătorului general şi a celor de torace, abdomen sau membre şi se fixează regimul normal sau lent. Se
întoarce apoi ceasul semnalizator şi se stabileşte frecvenţa, manevrînd butoanele reostatelor pe cele 8 gradaţii.
La regimul ,,lent", electromotoarele nu vor funcţiona totdeauna, din care cauză vom da o intensitate mai mare de la.
început, doză pe care o scădem progresiv, pînă la limita la care aparatul funcţionează.
Dozele folosite sînt în funcţie de frecvenţă, de amplitudinea şi durata procedurii şi de reactivitatea bolnavului. Vom
începe şedinţele cu regimul .,lent" cu doze mici şi durată scurtă, întrerupte de pauze. Prin tatonare creştem dozele: în general,
şedinţele de 15—20 de minute vor fi fracţionate-în secvenţe de 3—4 minute urmate de pauze de 2—3 minute.
Ritmul şedinţelor depinde de felul de reacţie a bolnavului. In general se vor prescrie la fiecare 2 zile, evitînd prescrierea
zilnică.
Indicaţiile vibroterapiei sînt :
1) traumatisme recente şi sechele după entorse, luxaţii repuse, fracturi cu aparate gipsate ;
2) tulburări circulatorii: staze venoase periferice prin hipotonii vasculare, sechele după flebite uşoare, varice cu edeme
de stază, arterite obliterante în faza I, staze şi congestii pelviene ;
3) tulburări ale motilităţii tubului digestiv: atonii şi hipotonii gastrointestinale, spasme intestinale, constipaţii ;
4) reumatisme abarticulare: sechele după periartrite, ne-uromialgii difuze, celulite, tenosinovite, miozite ;
5) tulburări metabolice: obezitate, hipotiroidism ;
6) afecţiuni nervoase: sechele după nevrite, nevralgii, stări de tensiune nervoasă, anxietate, insomnie.
Contraindicaţii. Sînt: fazele acute şi febrile ale diverselor boli, tuberculoza pulmonară activă, diatezele şi sindroamele
hemoragipare, anevrismele vaselor mari, hipertiroidismul, ginecopatiile acute şi subacute, sarcina, aterosclerozele înaintate,
hipertensiunile arteriale organizate, cardiopatiile decompensate, tumorile maligne.

UNDELE ULTRASONORE (ULTRASUNETUL) U.U.S.

Tratamentul cu ultrasunete este una din cele mai recente proceduri ale fizioterapiei, în care este vorba de transmiterea
vibraţiilor mecanice pendulare de o frecvenţă deosebit de mare, produse de un generator de ultrasunete, penetrarea şi absorbţia
acestora în corpul omenesc. Efectele lor sînt deosebite faţă de cele ale diverselor forme de curenţi electrici (faradic, galvanic
sau de înaltă frecvenţă), ca şi faţă de energia calorică sau luminoasă a surselor de energie radiantă.
Mecanismul de producere. Ultrasunetele pot să fie produse prin mai multe mecanisme: 1) mecanice, 2) magnetice şi 3)
piezoelectrice.
1) Procedeele mecanice cele mai simple sînt cele de punere în vibrare a unei lame metalice sau a unui diapazon care
trebuie însă să aibă anumite dimensiuni (de exemplu : o lamă de oţel de 10 cm fixată la mijloc produce ultrasunete cu o
frecvenţă de 25 KHz).
2) Procedeele magnetice au fost amintite şi constau din generatorul magnetostrictiv, la baza căruia stă principiul de
240
schimbare a dimensiunilor unor metale prin magnetizare periodică cu ajutorul unui curent alternativ. Efectul magneto-
strictiv este deosebit de puternic la un aliaj de fier (49%), cobalt (49%), vanadiu (2%), numit „permendur”.
Dacă frecvenţa curentului utilizat este mică, vom obţine unde sonore, iar dacă acestea depăşesc 20 000 Hz, vom obţine
ultrasunete. Obţinerea amplitudinii maxime a barei de metal se realizează lucrînd cu frecvenţa de rezonanţă; adică, frecvenţa
curentului trebuie să fie egală cu frecvenţa proprie a barei metalice. Aceasta din urmă depinde de lungimea barei (cu cît bara
este mai scurtă, cu atît frecvenţa ei de rezonanţă este mai înaltă).
Frecvenţa maximă înregistrată prin procedeul magneto-strictiv este de 175 KHz.
3) Procedeul piezoelectric se bazează pe proprietatea unor cristale ca cele de
cuarţ, tur-malină, sare Seignette, blendă sau titanat de bariu, tăiate într-un anumit fel, de
a se comprima şi dilata într-un anumit sens dacă sînt supuse la variaţii de potenţial elec-
tric. [Efect piezoelectric invers, descoperit la Langevin si Kilovski (1916—1918).]

Fig. 113 — Modul de taiere a lamelor piezoelectrice din cristalul de cuarţ

Lama de cuarţ se taie din cristalul de cuart. Ea trebuie să aibă suprafeţele

perpendiculare pe axa electrică a cristalului. Un cristal are o axă optică (z) lon-
gitudinală, 3 axe electrice (x) şi 3 axe mecanice (y) (fig. 113). Explicaţiile la figură:
modul de tăiere a lamelor, dreptunghiulară şi circulară, din cristalul de cuarţ: X = axa
electrică (piezoelectrică) uneşte muchiile; y = axa mecanică uneşte mijlocul feţelor
opuse, z = axa optică (longitudinală).
Există o relaţie de proporţionalitate între gradul de vibraţie a lamei de cuarţ şi
intensitatea curentului utilizat.
Fraţii Curie au observat că, prin comprimarea suprafeţelor lamei de cuarţ tăiate în
felul indicat, apar sarcini electrice pe feţele perpendiculare pe axa electrică (axa de comprimare).
Acelaşi fenomen se întîmplă şi atunci cînd se exercită o tracţiune de-a lungul axei mecanice y.
Dacă exercităm o tracţiune pe axa electrică, vom obţine schimbarea polarizării electrice. Deci efectul mecanic poate să
fie transformat în efect electric prin intermediul fenomenului piezoelectric direct al lamei de cuarţ.
Fenomenul invers de transformare a variaţiilor de potenţial electric în efecte mecanice prin intermediul cristalului de
cuarţ poartă numele de efect piezoelectric inversat şi stă la baza construirii aparatelor de ultrasunete.
Comprimarea sau dilatarea lamei de cuarţ este foarte mică, de domeniul zecimilor de milionimi de centimetru, adică o
distanţă pe care se pot aşeza numai circa 10—15 atomi.
Amplitudinile pot să fie mărite, dacă vom ţine seama de faptul că fiecare plăcuţă de cuarţ are o frecvenţă de rezonanţă
proprie. Dacă frecvenţa oscilaţiilor curentului electric alternativ utilizat corespunde cu frecvenţa proprie de vibraţie a
cristalului, lama de cuarţ intră în rezonanţă şi amplitudinile vibraţiilor cresc foarte mult, atingînd valorile maxime posibile.
Aceste valori maxime sînt în raport cu dimensiunile lamei de cuarţ.
Cu cît lama de cuarţ este mai subţire, cu atît frecvenţa ei de rezonanţă este mai înaltă. De exemplu : o plăcuţă groasă de
14 mm are o frecvenţă de 200 KHz, una de 1 mm execută 2,88 milioane vibraţii pe secundă, iar una de 0,5 mm execută 5,76
milioane vibraţii pe secundă.
Pentru un număr atît de mare de vibraţii se folosesc drept sursă de potenţial electric curenţii de înaltă frecvenţă.
Aparate de ultrasunete. Aparatul de ultrasunete se compune dintr-un generator de înaltă frecvenţă, un cablu de racord şi
un cap emiţător (proiector, traductor sau localizator), în care este cristalul piezoelectric.
Generatorul de înaltă frecvenţă este identic cu cel descris la capitolul corespunzător. El este alcătuit dintr-un circuit
oscilant cu lampă şi produce unde întreţinute cu o frecvenţă de 800—1 000 KHz. Manevrarea aparatului este la fel cu cea a
aparatului de ultrascurte.
Există aparate de ultrasunete mari, de tip clinic cu randament mare şi aparate mici portative, care pot să fie deplasate la
patul bolnavului. Aparatele mari de tip clinic „Mediton sau „TUR" U.S. 2—2 (fig. 114) au formatul obişnuit al aparatelor de
unde scurte pe rotiţe, ajungînd să cîntărească circa 50—60 kg. Aparatele mici portative „So-nostat 631, Impulsaphon",
„Sonotherm" au forma unui pantostat portativ paralelipipedic sau a unei maşini de scris portative, ajungînd să cîntărească circa
10—15 kg.

Fig. 114. Aparat de ultrasunet TUR U.S. 2—2.

Conform schemei de principiu alăturate, indiferent de tipul lor, aparatele au un

sistem de redresare, de transformare a curentului, un circuit oscilant cu trio-dă şi un
circuit rezonator cu un condensator variabil. în cîmpul condensator (constituit din la-
mele de pe cristal) este intercalat cristalul piezoelectric. care se află în capul
emiţător.
Alimentarea se face de la curentul alternativ de 50—60 Hz, de 110—220 V, de
la reţea, cu sau fără posibilitate de schimbare a tensiunii. Unele aparate au şi
stabilizator de tensiune. Siguranţa fuzibil este fie pe masa de comandă, fie la spatele
aparatului.
Frecvenţa curentului alternativ obţinut este o constantă de fabricaţie a
aparatelor, fiind ia majoritatea aparatelor stabilita la 800 sau 1 000 KHz. Singurul
aparat cu frecvenţă variabilă construit pînă azi este „Sonothermul" de fabricaţie
ungurească.
Masa de comandă este foarte simplă, la unele aparate avînd numai un între-
rupător general, un buton de intensitate, unul pentru acord (rezonanţă) şi un aparat de măsură. Altele sînt ceva mai
complexe.
1. Întrerupătorul general poate să fie simplu sau cuplat cu stabilizatorul de tensiune. La unele aparate o lampă semna-
lizatoare indică, prin aprinderea ei, funcţionarea aparatului. Stabilizatorul de tensiune este în directă legătură cu un volt-metru,
la care citim tensiunea.
2. Butonul de acordare a rezonanţei, la fel ca la aparatele de unde scurte, este în legătură cu condensatorul variabil.
3. Butonul de reglare a intensităţii este gradat în 10—13 diviziuni, de la 0.05 W/cm2 pînă la 3—4 W/cm2. Citirea se face
fie direct lîngă buton, fie pe un watmetru alăturat.
4. Ceasul semnalizator întrerupe automat funcţionarea aparatului după expirarea duratei procedurii.
5. Unele aparate (ca TUR US 2-2) au şi un miliampermetru, care indică intensitatea curentului anodic de la trioda
generatorului de înaltă frecvenţă. Altele (Mediton) au numai acest miliampermetru fără să posede un watmetru, intensitatea
fiind reglată numai prin variaţia curentului anodic. în aceste cazuri există tabele de echivalare a intensităţii cu W/cm 2.

Fig. 115.—Domeniul de percepere pentru urechea omeneasca.

2
Unitatea de măsură de „W/cm " nu reprezintă de fapt cantitatea exactă de energie ultrasonică absorbită de organism, ci
este numai o apreciere prin etaionarea energiei, care este emisă de proiector pe suprafaţa de 1 cm 2.
Dacă la început au fost încercate în terapie doze destul de mari de UUS, astăzi majoritatea autorilor este de acord că
dozele mici sînt cele mai eficace. Doza maximă prescrisă pe toată suprafaţa proiectorului (debitul ultrasonic maxim) se
apreciază la 10—12 W. Debitul ultrasonic maxim al unui aparat se calculează înmulţind suprafaţa de emisie a proiectorului cu
watajul/cm2. (De exemplu: 1,2 W/cm2×l0 cm2 = 12 W.) Dozele obişnuite încep de la 0,05 W/cm2 şi ajung pînă la 1,5—2
W/cm2. Numai în foarte rare cazuri se lucrează cu 3 W/cm2.
Majoritatea aparatelor produc unde ultrasonice continue, constante, dar există posibilitatea să se obţină şi unde cu
impulsuri sau unde modulate.
Pentru diminuarea efectului termic şi pentru punerea accentului pe efectul mecanic al UUS au fost confecţionate aparate
cu impulsuri „Impulsaphon".
Impulsurile care se obţin sînt rectangulare, regulate, ritmice şi se succed la intervale de 1/100 sec. Ele au o durată
variabilă de 1/500 sec, 1/1000 sec. sau 1/2000 sec. Este dată deci posibilitatea să se utilizeze impulsuri cu o anumită durată
care în raport cu durata pauzelor se exprimă prin : 1 : 5, 1 : 10 şi 1 : 20.
Terapia cu impulsuri de UUS se foloseşte în acele cazuri în care efectul termic este nedorit. Această situaţie apare în
procesele patologice în care efectul mecanic este indicat, iar căldura este contraindicată, precum şi în acele cazuri în care
terapia cu UUS în doze mari, mai ales asupra extremităţilor, prin efectul termic, provoacă dureri periostale. Utilizarea
impulsurilor este justificată şi în cazurile la care dorim să obţinem un efect de profunzime asupra diverselor regiuni ale
trunchiului, pentru care este nevoie de un debit ultrasonic maxim. Această doză mare, de profunzime, ar avea şi un efect termic
accentuat, nedorit, asupra tegumentului, efect care poate să fie înlăturat prin impulsuri cu pauze mari.

Fig. 116. — Proiectorul de ultrasunet.

Capul emiţător al aparatului, denumit şi proiectorul de UUS, era foarte mare la aparatele vechi ; avea o capacitate de
peste 1 litru şi era umplut cu ulei pentru răcirea cristalului piezoelectric.
Aparatele mai recente au un proiector de forma unui ciocan cu mîner şi capul propriu-zis (fig. 116).
Acest proiector (emiţătorul de unde ultrasonore) se răceşte cu un curent de apă, fiind racordat prin două tuburi de cauciuc
la reţeaua de apă.
Modelele şi mai noi, care utilizează cristale de titanat de bariu-ceramică, nu mai au nevoie de nici un fel de răcire, fiind
prin aceasta mult mai uşoare şi uşor de transportat.
Lama de cristal piezoelectric, care este montată în capul emiţător, este prinsă între două lame metalice inoxidabile, care
sînt legate printr-un cablu de bornele generatorului de înaltă frecvenţă. Grosimea ei este de 3,6 mm la aparatele cu o frecvenţă
de 800 KHz, grosime care corespunde la o frecvenţă proprie de rezonanţă egală cu cea a sursei de înaltă frecvenţă.
Capul propriu-zis (proiectorul) are o formă de elipsoid, secţionată transversal la unul din capete. Secţiunea formează
suprafaţa emiţătoare de unde ultrasonice. Această suprafaţă diferă de la un aparat la altul, fiind între circa 3 şi 10 cm2.
Nu toată această suprafaţă emite omogen UUS. Zona centrală care este în dreptul cristalului piezoelectric emite cu
intensitate mai mare, pe cînd zona periferică emite neomogen, inegal şi cu intensitate mult mai slabă, mai ales la proiectoarele
cu o suprafaţă mare. întregul cap este foarte etanş, montat astfel încît poate să fie scufundat sub apă fără ca aceasta să pătrundă
în el.
Mînerul izolator împiedică propagarea vibraţiilor ultrasonice în mîna operatorului. Acolo unde se fac foarte multe
tratamente cu UUS, este necesar să se folosească mănuşi protectoare de bumbac sau lînă, a căror ţesătură să fie laxă, pentru ca
să cuprindă mult aer, cunoscînd că UUS nu se propagă prin aer. Se pot folosi şi mănuşi de cauciuc, care şi ele sînt izolante
pentru UUS.
În poziţie de nefuncţionare, capul emiţător (proiectorul) se sprijină pe un suport care se găseşte pe partea laterală a
aparatului.
În timpul tratamentului, proiectorul este luat în mîna operatorului şi este plimbat pe tegumentul regiunilor bolnave, sau
este fixat cu ajutorul braţului fixator, care este asemănător cu cele întîlnite la aparatele de U.S. (unde scurte). Este vorba de un
braţ izolator cu mai multe articulaţii, care permit mobilizarea lui în toate direcţiile şi face posibilă aşezarea proiectorului în
orice poziţie solicitată. De cele mai multe ori însă, pentru aplicaţiile directe nu se utilizează acest braţ, folosindu-se metoda de
mişcare a capului emiţător. Folosim braţul fixator, mai ales atunci cînd facem aplicaţii în apă.
Există vane speciale pentru mîini, picioare şi şezut, în care se fac astfel de aplicaţii. Ele sînt din porţelan, faianţă sau
masă plastică. În apă folosim deseori şi metoda prin reflectare şi concentrare a undelor UUS cu ajutorul unei oglinzi concave,
care poate să fie alăturată proiectorului.
Cu această instalaţie se fac tratamente pe regiunea perineală în apă, ţinînd seama de faptul că reflectarea undelor UUS se
face în unghi de 90° faţă de fasciculul de unde emise de proiector. Oglinda va avea o înclinaţie de 45° faţă de suprafaţa de
emisie a proiectorului.
Pentru tratamente locale, care se fac prin intermediul apei, există pîlnii speciale cu membrană de cauciuc în partea lor
mai îngustă, care vine în contact cu tegumentul, iar prin partea mai largă se introduce proiectorul în pîlnia plină cu apă.
Acţiunea undelor ultrasonore (UUS). Ultrasunetele, ca şi restul vibraţiilor mecanice pendulare au efecte fizico-chimice,
biologice şi fiziologice.
A. Efectele fizico-chimice pot să fie grupate în efecte mecanice, termice, de cavitaţie, de difuziune şi chimice.
1. Efectele mecanice sînt legate de propagarea, absorbţia şi amortizarea UUS.
Spre deosebire de undele sonore, cele ultrasonice nu se propagă decît în linie dreaptă, sub forma unui fascicul de raze,
sînt transmise numai prin solide şi lichide, aerul oprind UUS. Undele ultrasonore se pot genera la intensităţi foarte mari, care
depăşesc de sute de ori intensitatea undelor sonore. La o frecvenţă constantă, lungimea de undă variază în raport cu calităţile
mediului prin care trece.
Propagarea depinde de felul şi forma sursei de producere, de cuplarea cu mediul în care se propagă şi de frecvenţă (cu cît
frecvenţa este mai ridicată cu atît penetrarea ei este mai mare).
Propagarea UUS poate să fie modificată de dimensiunea mediului prin care trece (mică sau mare), de suprafaţa lui
(netedă, rugoasă). de forma lui (sferă, tub etc), ca şi de structura lui (omogen sau neomogen).
Efectul mecanic al UUS este cel de vibraţie, care poate să fie observat foarte bine în apă prin ridicarea nivelului de lichid
şi apariţia unei coloane de apă în dreptul suprafeţei proiectorului. Vibraţiile se transmit din aproape în aproape, fiecare
moleculă fiind pusă în mişcare cu o frecvenţă egală cu cea a sursei. Amplitudinile acestor vibraţii moleculare depind de
intensitatea energiei transmise.
Prin viteză de undă se înţelege propagarea energiei ultrasonice într-un mediu oarecare, în unitatea de timp.
Viteza de propagare a undelor ultrasonice este în funcţie de rezistenţa sonicâ a mediului şi de densitatea acestuia.
Viteza de oscilaţie este viteza maximă de vibraţie (deplasare pendulară) a fiecărei particule în parte, în sens transversal
faţă de sensul de propagare a UUS. Ea depinde de intensitatea energiei ultrasonice.
In vivo, efectul vibraţiilor mecanice este de importanţă deosebită în terapeutică.
2. Efectele termice. O parte din energia ultrasonică se transformă în interiorul mediului traversat de UUS în energie
calorică. Căldura obţinută are 2 origini: 1) prin absorbţia energiei UUS de către mediile neomogene, cu degajare de căldură şi
amortizare a amplitudinilor vibratorii; 2) prin fricţiunea particulelor mediului cu o frecvenţă mare, care se întîmplă mai ales la
nivelurile de separare a două medii cu densităţi diferite.
Efectul termic evident se remarcă în special în mediile neomogene, deci şi în corpul omenesc.
3. Efectul de cavitaţie. Un fenomen caracteristic şi important pentru înţelegerea efectelor fizico-chimice ale UUS este
fenomenul de cavitaţie, care constă în formarea de goluri (rupturi, fisuri) în interiorul lichidului traversat, manifestate vizibil
prin formare de bule de gaz. UUS exercită compresiuni şi dilatări (tracţiuni) succesive asupra lichidului.
Ruperea (fisurarea) lichidului are loc în momentul dilatărilor. În perioadele de comprimare, cavităţile dispar şi, prin
reunirea lichidului, se liberează mari cantităţi de energie, care au efecte distructive. Presiunea în aceste puncte poate să crească
la mii de atmosfere, iar temperatura la cîteva sute de grade.
Fenomenul de cavitaţie apare la intensităţi ultrasonice foarte ridicate în medii lipsite de aer sau gaze. El depinde de
frecvenţa, intensitatea, vîscozitatea, temperatura şi presiunea lichidului. Apare mai ales la nivelul de separare între 2 medii cu
densităţi diferite.
Fenomenul de pseudocavitaţie apare în lichidele în care există dizolvate aer sau alte gaze şi care se caracterizează prin
degazeificarea lichidului prin ultrasunet.
În practica terapeutică curentă, cu dozele utilizate nu s-a putut pune în evidenţă fenomenul de cavitaţie în ţesuturi sau
sînge.
 4. Efectul de difuziune. Accelerarea difuziunii, creşterea permeabilităţii membranelor au putut să fie puse în evidenţă,
prin numeroase experienţe.
5. Efecte chimice. Se constată oxidarea, reducerea, depolarizarea şi denaturarea substanţelor chimice supuse acţiunii
UUS. Mecanismele de acţiune încă nu au putut să fie elucidate.
B. Efecte biologice. Studiul acţiunii UUS asupra ţesuturilor vii constituie o problemă destul de dificilă şi complexă,
ţinînd seama de variaţiile multiple ale parametrilor UUS ca şi de heterogenitatea şi modificările permanente ale ţesuturilor.
a) În piele, chiar în doze mici, UUS cresc permeabilitatea membranelor celulare şi fac ca o serie de substanţe, pentru care
pielea în mod normal este impermeabilă, să traverseze tegumentul. Fenomenul a fost denumit sonoforeză, în contraparate cu
ionoforeza prin curent galvanic. Dozele medii provoacă o hiperemie tegumentară. Dozele mari dau eritem puternic, flictene,
peteşii, în special dacă se întrebuinţează frecvenţe medii de 175 KHz.
b) În ţesutul conjunctiv are loc o vasodilataţie, o hiperemie şi extravazare sanguină care pot să meargă chiar pînă la
rupturi capilare, dacă energia transmisă este mare.
c) În muşchi apar reacţii exsudative şi de degenerescentă edematoasă. Pe miocard pot să fie semnalate chiar leziuni de
tipul infarctului. Muşchii se încălzesc mai ales la nivelul de separaţie cu oasele şi aponevrozele.
d) Osul reacţionează diferit la intensităţi mari sau mici. La doze joase, osul reacţionează constructiv, prin formare de
osteofite (Naumann). La doze mari apar edeme hemoragice, necroze osoase şi necroze tendinoase. Osul prezintă importante
zone de încălzire prin fricţiune directă şi prin reflexia UUS, mai ales în zonele de joncţiune dintre os şi ţesuturile moi, în baza
fenomenului de interferenţă. Acelaşi lucru se întîmplă şi în canalul medular şi în toată zona spongioasă a osului. La nivelul de
separare între muşchi şi os, unde absorbţia este foarte mare, se formează mari acumulări de energie calorică. Astfel, suprafaţa
osului se încălzeşte cu UUS de 5 ori mai mult decît muşchiul, pe cînd cu unde scurte muşchiul se încălzeşte de 16 ori mai mult
decît osul. Încălzirea nu este la fel în toate straturile: la braţul supus la UUS tegumentul se încălzeşte cu 0,2°, muşchiul cu 1,7°,
osul cu 3,2° iar tegumentul de partea opusă cu 0,7° (Tomberg). Datorită importanţei încălzirii oaselor şi măduvei, Rogovski
propune utilizarea UUS în stările patologice medulare.
e) Sistemul nervos central şi vegetativ reacţionează prin modificări funcţionale care au putut să fie puse în evidenţă prin
studii cronaximetrice, electromiografice şi electroencefalografice. Sistemul nervos central reacţionează prin excitaţii sau
inhibiţii trecătoare. Dozele mari determină torpoare deosebit de accentuată după o scurtă fază de agitaţie. Unii autori susţin că
celulele sistemului nervos sînt foarte sensibile la doze mari de UUS.
f) În sîngele supus iradierii cu UUS scade proteinemia totală, cresc γ-globulinele, scad α-globulinele. Eritrocitele se
concentrează în grupuri. În soluţii mult diluate, hematiile sînt distruse chiar cu doze foarte mici de 0,1 W/cm 2. În sîngele
nediluat, eritrocitele nu suferă nici o modificare. Sîngele oxalatat se hemolizează în 10 minute, dacă este tratat cu UUS în doze
de 40 W/cm2, pe cînd la 20 W/cm2 nu apare hemoliza. Leucocitele sînt distruse după circa 10 minute. Rezistenţa leucocitelor
faţă de UUS este mai mare la copii decît la adulţi. Cogularea sanguină este încetinită, viteza de sedimentare scade sau poate să
rămînă neinfluenţată.
g) Mucoasa gastrică reacţionează la doze mari, prin formare de ulceraţii (Schliephake).
C. Efectele fiziologice. Tratamentul cu energie ultrasonică este o terapie nespecifică, de altfel ca majoritatea procedurilor
de fizioterapie. UUS aplicate asupra organismului provoacă efecte mecanice manifestate sub forma unui micromasaj la nivelul
ţesuturilor, celulelor şi chiar al moleculelor, efecte termice, caracterizate prin încălzirea ţesuturilor, datorită absorbţiei energiei
ultrasonice. Se pare că efectele chimice, deşi prezente, au o importanţă mai mică. Micromasajul acţionează prin excitaţia
proprie a pielii ca organ endocrin, prin excitarea terminaţiilor senzitive şi simpatice din ţesuturile interesate şi prin vibrarea
celulelor şi a conţinutului spaţiilor intercelulare. Aceasta influenţează circulaţia limfatică, ceea ce are drept consecinţă
modificări de echilibru chimic şi coloidal tisular. Efectele sînt în funcţie de capacitatea de propagare prin tegument şi cea de
absorbţie din ţesuturi. Absorbţia depinde de frecvenţa UUS, de calitatea mediului traversat, ca şi de reacţia internă proprie a
ţesuturilor.
Propagarea şi absorbţia în corpul uman sînt dependente de noţiunea de „Halbwertschicht", înjumătăţirea energiei în
unitatea de spaţiu, ceea ce, exprimat sub altă formă, reprezintă : profunzimea exprimată în cm, la care energia UUS de la 1 W
administrat la suprafaţă, devine 1/2 W.
De exemplu: UUS de la 1 W la suprafaţă devine 1/2 W, la adîncimea de 2 cm, devine 1/4 W, la adîncimea de 4 cm,
devine 1/8 W la adîncimea de 6 cm. Această scădere a energiei în raport cu adîncimea poate să fie reprezentată printr-o curbă
exponenţială.
„Halbwertschicht" este în funcţie de frecvenţă :
la o frecvenţă de 400 KHz grosimea stratului de înjumătăţire este de 11,6 cm
la o frecvenţă de 800 KHz grosimea stratului de înjumătăţire este de 5,8 cm
la o frecvenţă de 1500 KHz grosimea stratului de înjumătăţire este de 2,8 cm
la o frecvenţă de 4500 KHz grosimea stratului de înjumătăţire este de 0,9 cm
 (Schliephake)
UUS suferă modificări însemnate de reflexie, interferenţa, dispersie, transformări şi absorbţie de energie ultrasonică, mai
ales la nivelul de trecere între 2 medii cu densităţi diferite (ca trecerea dintre muşchi şi oase şi la nivelul aponevrozelor şi
tendoanelor).
Dacă în calea fasciculului de unde ultrasonice apare un obstacol, mai mic decît lungimea de undă a UUS, acesta îl
ocoleşte, iar în urma lui rămîne o „umbră sonică".
Dacă obstacolul este mare, UUS se reflectă în parte, iar în parte trec prin obstacol. Penetrabilitatea depinde de rezistenţa
mediului faţă de UUS şi este exprimată prin produsul dintre viteza undelor şi densitatea mediului. Dacă obstacolul este un
perete, cantitatea undelor care-l străbat este în funcţie de penetrabilitate şi de grosimea peretelui.
UUS determină asupra ţesuturilor şi organelor: 1) efecte fibrolitice şi de reavivare celulară; 2) efecte analgezice-anti-
spastice; 3) efecte de stimulare a sistemului neurovegetativ; 4) efecte antiinflamatoare şi hiperplazice şi 5) efecte vasculare.
1. Efectele fibrolitice ale UUS sînt legate de fenomenele distructive de rupere şi fragmentare ale ţesutului, de per-
meabilizare a membranelor celulare, de creştere a metabolismului local celular, prin fragmentarea moleculelor mari şi prin
creşterea proceselor de oxidoreducţie însoţite şi de efecte de vasodilatare locală.
2. Efectele analgezice sînt cele mai evidente şi mai prompte acţiuni ale UUS. Ele dau rezultate bune în nevralgii, în
cazurile în care nu există vreo compresiune mecanică pe nerv. Richardson susţine că mecanismul se poate explica prin acţiunea
antispastică pe care o au vibraţiile ultrasonice asupra arterelor de nutriţie a nervilor. Efectele antispastice obţinute în mialgii se
explică, chiar cu doze extrem de mici care nu determină încă efecte termice, prin acţiunea asupra terminaţiilor nervoase, cu
scăderea cronaxiei neuromusculare.
3. Stimularea sistemului nervos vegetativ se manifestă prin efecte simpaticomimetice sau simpaticolitice, dependent de
terenul pe care se acţionează, ca şi de intensitatea undelor.
4. Efectele antiinflamatoare se explică prin efectul vibrator mecanic, prin efectele de creştere a metabolismului local
celular, prin micromasajul care se exercită asupra ţesuturilor şi spaţiile interstiţiale, cu eliminarea produselor catabolice prin
sistemele circulaţiei de întoarcere limfatice şi venoase, precum şi prin efectele vasomotoare capilare şi arteriolare. Este vorba
deci de o accentuare a resorbţiilor şi îndepărtarea produselor catabolice şi patologice.
5. Efectele vasculare se manifestă printr-o vasodilatare locală, o stimulare a circuitului sanguin în capilare, arteriole, deci
o accentuare a circulaţiei periferice si de întoarcere. Efectul vasodilatator se instalează în special prin suprimarea spasmului
musculaturii vasculare.
Tehnica de aplicare a undelor ultrasonore. Rezultatele favorabile sau nefavorabile ale ultrasonoterapiei depind de felul
în care, în baza cunoştinţelor exacte asupra datelor tehnice ale aparatului folosit, medicul prescrie cel mai potrivit tratament.
Trebuie să ţinem seama de faptul că există diferenţe între diversele tipuri de aparate.
Pe de altă parte, eficacitatea şedinţelor de ultrasunet depinde şi de exactitatea cu care se execută tratamentul indicat. La
o indicaţie corectă, printr-o bună selecţionare a bolnavilor, rezultatele pot să fie numai atunci bune, cînd şi tehnica de aplicare
a fost corectă.
Este important deci să se cunoască modul în care se execută corect prescripţia medicală.
La tehnica de aplicare, vom urmări în timpul procedurii manipularea proiectorului (capului emiţător) şi manevrarea
aparatului.
Am amintit că, în capul emiţător (localizator), este aşezat cristalul piezoelectric care generează undele ultrasonice.
Acestea sînt proiectate în linie dreaptă sub forma unui fascicul, perpendicular cu suprafaţa de emisie a localizatorului.
Deoarece propagarea UUS se face numai în solide şi lichide, este necesar ca, între proiector şi tegument, să nu existe nici
un strat (nici chiar subţire) de aer, care ar putea să oprească transmiterea undelor spre bolnav. Pentru aceasta este nevoie de un
contact intim între suprafaţa emiţătoare a proiectorului şi tegument, care se realizează fie printr-o soluţie vîscoasă (cum este
cea de ulei de parafină ; gelatină 10% sau glucoza), fie cu un strat de apă degazeificată, fie cu vaselină simplă sau un alt
unguent.
Tratamentele se pot efectua aplicînd capul emiţător: 1) prin contact direct asupra tegumentului, cînd folosim o soluţie
vîscoasă; 2) la distanţă, sub apă, indirect, cînd între tegument şi proiector există un strat de apă de o grosime de cîţiva
centimetri (regiunea bolnavă şi proiectorul fiind scufundate într-un
vas cu apă).
 Fig. 117. — Tehnica de aplicare directă a proiectorului asupra regiunii frontale

1) Aplicarea prin contact direct. Pe tegumentele de tratat se întinde un strat subţire de ulei de parafină sau o soluţie de
gelatină 10%, glucoza, vaselină simplă sau alt unguent, pe care plimbăm proiectorul fără să apăsam prea tare, în sens circular
sau liniar, dependent de zona pe care o tratăm (fig. 117). Viteza de deplasare a proiectorului trebuie să fie foarte mică, astfel ca
un cerc mic să se descrie în 2—3 secunde şi o linie de circa 10—12 cm în 30 de secunde. Important este să urmărim în
permanenţă ca proiectorul să aibă contact intim cu toată suprafaţa emiţătoare cu tegumentul, deci să nu formeze un oarecare
unghi între suprafaţa tegumentelor şi suprafaţa proiectorului. La nevoie se poate exercita o presiune slabă pentru realizarea
contactului intim cu toată aria localizatorului.
Alegem de obicei părţile moi cu musculatură multă pentru tratament, evitînd să trecem cu proiectorul pe zonele cu
proeminenţe osoase, unde pot să aibă loc concentrări de energie şi pot să apară dureri periostale (fig. 118 şi 119).
2) Cuplajul subacval, indirect, se face mai ales acolo unde avem de tratat extremităţile care au multe suprafeţe neregulate
şi multe proeminenţe osoase. într-o baie parţială de mînă sau picioare se pune apă călduţă şi se introduce mîna sau piciorul
bolnav împreună cu capul emiţător. Asistentul va executa mişcări lente liniare sau circulare la circa 1—3 cm distanţă de
tegument. Avem grijă ca suprafaţa emiţătoare a capului să fie totdeauna paralelă cu suprafaţa tegumentului pe care îl tratăm.
Pentru tratamentul regiunii perineale există o baie specială de şezut. Proiectorul este montat de data aceasta cu oglinda
reflectoare, care face ca fasciculul de unde să fie reflectat în unghi de 90º exact spre regiunea solicitată, ceea ce s-ar putea
face extrem de greu fără oglindă. La nevoie putem uza în aceste cazuri şi de braţul fixator pentru imobilizarea capului.

Fig. 118.—Tehnica de aplicare directă a proiectorului ultrasonic.

a — pe regiunea cervicală posterioară şi laterocervicală; b — pe
regiunea paravertebrală dorsală; c — pe musculatura paravertebrală
lombară.

Fig. 119. - Tehnica de aplicare directă a proiectorului pe regiunea

umărului şi a cotului.

Aplicaţia subacvală cu proiecţie directă sau reflectată cu oglinda se execută ceva mai greoi decît cea precedentă, în care
folosim uleiul de parafină şi aplicăm capul direct pe tegument, totuşi prezintă multe avantaje în anumite situaţii. Ea se
utilizează pe zone cu suprafeţe neregulate, pe ulceraţii sau pe zone tegumentare cu o sensibilitate crescută la presiune.
La efectuarea unei şedinţe de ultrasunet ne interesăm de-bolnav, de aparat şi de proiector.
Bolnavul va fi pus într-o poziţie comodă (în decubit sau şezînd), care să permită expunerea optimă a zonei de tratata
Manevrarea aparatului. Înainte de a face orice altă manoperă, vom controla legătura cu pămîntul, care este obligatorie,
fie prin priza Schuko, fie printr-un cablu separat, legat la instalaţia de apă sau calorifer. Atunci cînd se lucrează în mediu umed
(băi, secţii de hidroterapie), este nevoie să se dubleze cablul la pămînt.
La aparatele care au răcire cu apă, vom da drumul unui curent de apă rece sa să treacă prin capul emiţător.
 Controlăm ca toate butoanele să fie aduse la zero şi apoi introducem ştekerul aparatului în priză (de preferinţă Schuko).
Manevrăm butonul de pornire care poate să fie un simplu întrerupător basculant sau rotativ, sau poate să fie în legătură
cu stabilizatorul de tensiune. In acest caz, butonul trebuie învîrtit pînă obţinem tensiunea solicitată, manevră care se urmăreşte
pe voltmetru.
Aşteptăm circa un minut pînă se încălzesc lămpile şi acordăm aparatul, adică aducem generatorul de înaltă frecvenţă în
rezonanţă cu frecvenţa cristalului piezoelectric. Acest lucru se urmăreşte la miliampermetrul de rezonanţă, sau la o lampă de
acord (ochi de pisică).
Rezonanţa o mai putem controla punînd o picătură de ulei de parafină pe suprafaţa de emisie a proiectorului. Vom
constata o fierbere a acestei picături în clipa în care cristalul este în rezonanţă cu generatorul de înaltă frecvenţă. Aplicăm
imediat proiectorul pe tegument, respectiv în vasul cu apă. Manevrăm butonul de intensitate, urmărind wattmetrul care indică
în cifre etalonate energia ultrasonică exprimată în W/cm2.
Ceasul semnalizator ne indică durata procedurii, care va fi între 3 şi 10 minute. Se începe în general cu şedinţe de scurtă
durată, care pot să fie prelungite, în funcţie de toleranţa şi reacţia bolnavului.
Se va evita mersul în gol al aparatului.
Dozarea. Dozele utilizate sînt date de intensitatea şi durata procedurilor. Ca principiu general la care s-a ajuns după o
îndelungată experienţă, putem să spunem astăzi că se folosesc în general doze mici. Intensitatea exprimată în W/cm2 ne
orientează asupra densităţii undelor, iar atunci cînd o raportăm şi la suprafaţa de emisie a capului, ne orientează asupra
cantităţii totale emise de întreaga suprafaţă.
Important este să se găsească doza minimă care să realizeze efectele optime. Aceasta se găseşte prin tatonare, fiind
dependentă de sensibilitatea şi reactivitatea bolnavului, de natura bolii şi de stadiul ei de evoluţie, ca şi de profunzimea
procesului. Afecţiunile cronice torpide reacţionează mai încet, deci este necesar să se administreze doze ceva mai mari.
Bolnavul nu are voie să înregistreze subiectiv nici un fel de senzaţie. Dacă apare durerea periostală, se va reduce in-
tensitatea sau se trece la UUS cu impulsuri.
La obezi, unde trebuie să se traverseze un strat destul de gros de grăsime pînă să se ajungă la zona musculotendinoasă
interesată, va fi nevoie să dăm doze mai mari.
Suprafaţa obişnuită de tratat va fi apreciată la un maxim de circa 100 cm2 pentru o şedinţă. Suprafeţe ceva mai mari vor
fi tratate timp mai îndelungat.
Începem de obicei cu intensitate mică (0,1—0,2 W/cm2) şi durată scurtă (3—4 minute), pentru ca, în măsura în care
aceste doze sînt bine tolerate, să creştem intensitatea în mod normal pînă la doza totală pe suprafaţa capului de 10—15 W şi la
o durată medie de 5—6 minute, aceste cifre putînd să fie depăşite de la caz la caz.
Numărul şi ritmul şedinţelor sînt variabile. În majoritate se fac şedinţe la 2—3 zile, în afara cazurilor particulare. Nu este
necesar să se depăşească un total de 4—6 şedinţe, atunci cînd nu se constată nici o ameliorare.
În procesele cronice se fac aplicaţii locale în serii de 10—15 şedinţe zilnic sau la 2 zile, urmate de o pauză de 2—3
săptămîni.
Pentru creşterea eficacităţii UUS este bine să se asocieze şi alte proceduri fizioterapice, în care caz se va face o singură
procedură pe zi. În asociere cu US, intensitatea UUS va fi redusă la 1/2—1/3 din doză.
Alegerea frecvenţei potrivite are importanţă, pentru ca să se poată introduce energia ultrasonică la diverse profunzimi. O
frecvenţă de 500—800 KHz permite pătrunderea pînă la o profunzime de peste 6 cm. Frecvenţa de 1000 KHz ajunge la circa
3—6 cm, iar frecvenţa peste 1500 KHz are, o acţiune superficială sub 3 cm profunzime.
Alegerea regimului de emisie. Pentru prevalarea efectelor termice folosim undele continue constante. Impulsurile permit
utilizarea intensităţilor mai mari, fără ca să apară efecte termice importante.
Pentru acţiunea fibrolitică trebuie să predomine efectul mecanic; vom face deci aplicaţii sub apă sau directe, la intensitate
mare şi de durată lungă (10—15 minute), impulsuri cu frecvenţă medie.
Pentru acţiunea analgezică facem aplicaţii mobile de-a lungul nervului, cu intensităţi forte, însă timp foarte scurt (1—3
minute) şi cu impulsuri distanţate şi de scurtă durată.
Pentru acţiunea neurosimpatică folosim aplicaţii de scurtă durată (2—3 minute) cu impulsuri distanţate.
Indicaţiile şi contraindicaţiile ultrasunetului. După o perioadă de peste 30 de ani de tratament cu UUS s-au cristalizat
indicaţiile, care la început erau foarte vaste. Se ştie azi că domeniul în care UUS dau rezultatele cele mai bune sînt afecţiunile
reumatice şi traumatice ale aparatului locomotor, unele afecţiuni dermatologice şi tulburări circulatorii periferice.
A. Afecţiunile reumatice ale aparatului locomotor sînt bine influenţate prin efectul analgezic imediat, prin efectul
antispastic evident asupra contracturilor, musculare, ca şi prin efectul fibrolitic şi de recîştigare a elasticităţii ţesuturilor
periarticulare şi musculotendinoase. În urma acestui fapt, redorile articulare cedează, articulaţiile recîştigîndu-şi mobilitatea.
 Artritele cronice, artrozele reactivate în faza subacută, sînt tratate în primul rînd, deşi rezultatele în artroze nu sînt
totdeauna mulţumitoare. Este de remarcat faptul că majoritatea autorilor insistă asupra asanării focarelor de infecţie înainte de
tratament, rezultatul fiind negativ în caz contrar.
În artrite dăm 0,1—1,5 W/cm2, 3—4 minute zilnic, sau chiar de două ori pe zi. Artrozele suportă o intensitate mai mare,
de circa 1—2 W/cm2, tratamentul făcîndu-se cu impulsuri, 3—6 minute, 10—20 de şedinţe. Dozele mari sînt dependente şi de
localizare.
Artritele genunchilor se tratează cu 0,2—0,5 W/cm2, 3—5 minute în faza subacută şi 0,5—1 W/cm2, 5—10 minute în
faza cronică.
Articulaţia coxofemurală se tratează cu 0,4—1 W/cm2 3—5 minute în faza subacută şi 0,6—1,5 W/cm2 în faza cronică.
Articulaţiile mici ale mîinii se tratează sub apă cu 0,05— 0,3 W/cm2, 3—4 minute în faza subacută şi 0,1—0,6 W/cm2,
3—6 minute în faza cronică, la distanţa de 1 cm de tegument. Pentru articulaţiile mici ale labei piciorului, tratate tot sub apă, se
adaugă cîte o zecime de wat la fiecare din cifrele de mai sus şi cîte un minut în plus.
Epicondilitele şi coccigodiniile sînt destul de bine influenţate de doze de 0,1—0,5 W/cm2 în cazurile subacute şi 0,5—
1,2 W/cm2 în cazurile cronice, 3—6 minute, în cercuri mici în jurul articulaţiei cotului, respectiv în regiunea coccigiană.
Periartrita scapuloumerală subacută este bine influenţată, dacă este tratată în baie generală în asociaţie cu kinetoterapie.
Se dau 0,5—2,5 W/cm2, 15—20 şedinţe UUS cu impulsuri.
În spondilitele ankilopoetice, rezultatele sînt favorabile, dar de scurtă durată. Totuşi UUS sînt indicate pentru efectul
antispastic şi fibrolitic care ajută la mobilizarea într-o oarecare măsură a coloanei vertebrale.
Mialgiile cu orice localizare, în special dorsolombar, sînt afecţiunile cel mai bine influenţate dintre toate indicaţiile. În
regim continuu, cu intensitatea de 1—2 W/cm2, 4—5 minute zilnic, rezultatele sînt rapide şi de durată.
Neuromialgiile şi radiculitele asociate spondilozelor cervicodorsolombare răspund prompt la UUS. Nevralgiile şi
nevritele, de orice natură ar fi, afară de procese compresive, se tratează cu intensitate mică de 0,2—1 W/cm2, 3—4 minute, cu
impulsuri, zilnic sau chiar de 2 ori pe zi. Şi în aceste cazuri se vor înlătura focarele de infecţie, dacă ele sînt prezente.
În nevralgia trigeminală, dozele sînt de 0,05—0,2 W/cm2, 1—3 minute în faza subacută şi de 0,2—0,5 W/cm2 în faza
cronică, pe cele 3 ramuri ale nervului.
Nevralgia occipitală (Arnold) se tratează cu doza de 0,05— 0,3 W/cm2, 2—4 minute în faza subacută şi 0,4—0,6 W/cm2
3—6 minute în faza cronică.
Nevralgia plexului brahial se tratează pe cîte 3 linii bilateral, pe zonele paravertebrale şi laterocervicale, cu 0,1— 0,6
W/cm2, 3—6 minute în faza subacută şi 0,5—1 W/cm2, 3—6 minute în faza cronică, ca şi de-a lungul pachetului vas-
culonervos supraclavicular, axilar şi pe faţa internă a braţului, cu aceleaşi doze.
Ganglionul stelat îl influenţăm prin aplicare laterocervicală inferioară, imediat supraclavicular, în dreptul C8—T1; cu
doze de 0,025—0,3 W/cm2, 1—3 minute.
Lanţul ganglionilor simpatici dorsali poate să fie influenţat prin aplicări de linii paravertebrale dorsale la circa 1— 5 cm
de linia mediană, proiectorul fiind înclinat uşor central (30—35°), în direcţia ganglionilor simpatici; 0,6— 1,2 W/cm2, 4—8
minute.
Nevralgia sciatică se tratează prin aplicaţii locale în regiunea sacrolombară şi de-a lungul traiectului pe coapsa posteri-
oară prin linii la 0,1—1 W/cm2, 3—6 minute în faza subacută şi 0,8—1,5 W/cm2 în faza cronică.
B. Afecţiunile traumatice ale aparatului locomotor sînt şi ele bine influenţate, oferind uneori rezultate spectaculare, în
special în contuzii şi entorse. Sînt indicate şi în sechelele posttraumatice ca: contracturi vicioase, fracturi greu vindecabile,
retracţii fibroase, cicatrice vicioase.
Aplicaţiile sînt aceleaşi ca tehnică cu cele din diversele localizări ale proceselor reumatice.
C. Afecţiunile dermatologice care pot să profite de pe urma tratamentului cu UUS sînt cicatricele cheloide, procese
scleroase locale dureroase, ca sechele postoperatorii sau după plăgi, procese pruriginoase localizate, ulcere trofice,
plăgi atone, ulcere varicoase, hiperhidroza plantară, boala Dupuytren, herpes zoster.
D. Afecţiuni ale aparatului circulator. Unele tulburări circulatorii periferice ca arterita obliterantă, boala Raynaud, pot să
fie tratate cu UUS. Sechelele după flebite, ca şi fenomenele inflamatoare periflebitice se pot trata prudent cu doze slabe de-a
lungul traiectului dureros. Rezultatele însă nu sînt totdeauna cele aşteptate.
Unii autori semnalează rezultate favorabile în prostatite, boli ulceroase, colecistopatii, astm etc.
O statistică cu peste 103000 de cazuri arată următoarele rezultate în ordinea eficacităţii tratamentului cu UUS, care ar
putea să constituie un rezumat al indicaţiilor.
1) Cele mai bune rezultate: lumbago, mialgii, contuzii. entorse, afecţiuni inflamatoare ale tegumentului, nevralgii
sciatice, P.S.H., herpes zoster.
2) Rezultate bune: tenovaginite, schele după degeraturi, ulcere gastroduodenale, artrite, boală Raynaud, epicondilite,
sindrom Sudeck, ulcere crurale, nevralgii de plex.
3) Rezultate mai puţin favorabile: boala Bűrger, artroze deformante, brahialgia nocturnă, nevrom de amputaţie.
4) Rezultate inconstante, neconcludente: negi, prostatite, sclerodermie, boala Bechterew, colecistite, astm.
Contraindicaţii. Toate procesele tumorale, afecţiunile cardiace manifeste sau latente, sindroamele anginoase,
anevrismele, fragilitatea capilară, hipertensiunea arterială, tulburările de sensibilitate, toate procesele inflamatoare acute de
orice natură şi zonele de creştere a oaselor la copii.

E. SINCARDONUL
Sincardonul este un aparat folosit în electroterapie, pentru tratamentul tulburărilor trofice şi circulatorii periferice.
Principiul de funcţionare constă într-o gimnastică ritmică a sistemului vascular periferic, sincronă cu ritmul cardiac. Aceasta se
realizează prin intermediul unor manşete de cauciuc puse în jurul membrelor, în care au loc, în mod ritmic, alternanţe de
presiune ridicată şi scăzută, care activează în acest fel circulaţia undelor sanguine arteriale.
În perioada creşterii presiunii, pereţii elastici ai venelor din zona distală se dilată, patul vascular periferic se măreşte şi se
înmagazinează o mai mare cantitate de sînge arterial.
În perioadele de relaxare a manşetelor, neexercitîndu-se nici un fel de presiune, arterele elastice de sub manşetă, care
fuseseră comprimate, revin la forma iniţială şi, prin unda pulsatilă, sistolică, se umplu din nou cu sînge; la periferie sîngele este
împins spre arteriole, capilare şi spre circulaţia de întoarcere.
Prin acest joc ritmic de presiune şi depresiune a manşetelor, sincronizat cu bătăile inimii şi cu undele pulsatile de la
nivelul manşetei, se ajunge să se îmbunătăţească în special circulaţia arterială periferică.
Aparatul este compus din trei părţi distincte: 1) Sistemul de recepţionare a biocurenţilor muşchiului inimii (EKG),
necesar pentru obţinerea undei R, care serveşte drept impuls de comandă pentru stabilirea ritmului de lucru al aparatului.
2) Un sistem de amplificare, sincronizare şi temporizare a stimulului cardiac obţinut, un dispozitiv de recepţionare a
undei pulsatile de la nivelul manşetei şi cu posibilitatea de a proiecta ambele semnale pe ecranul oscilografului catodic.
3) Un sistem pneumatic complex compus din manşete, compresor, filtru, ventil electromagnetic şi tuburi de legătură.
Contactul cu bolnavul se face prin doi electrozi, care se fixează pe tegument, în una din cele 3 derivaţii pentru
înregistrarea EKG şi prin manşetele pneumatice care sînt fixate cu feşi elastice pe membrele bolnave. Aparatul permite
măsurarea duratei de timp de la producerea stimulului cardiac (unda R), pînă cînd unda pulsatilă sanguină ajunge în dreptul
manşetei. Cunoaşterea exactă a duratei de timp de la producerea undei sistolice pînă la apariţia undei la manşetă este
importantă atît pentru tratament, cît şi pentru diagnostic ; prelungirea duratei indică o încetinire a fluxului sanguin pe traiectul
arterial.
Pe masa de comandă există un număr însemnat de butoane care servesc la punerea în funcţie a aparatului : buton de
amplificare pentru EKG; ecranul oscilografului catodic: butonul amplificator al undei pulsatile de la nivelul manşetei ; buton
pentru reglarea intensităţii spotului pe ecranul oscilografului; buton pentru temporizarea (deplasarea în timp) a undei R
(impulsului de comandă); manometru cu mercur; întrerupătorul principal; lampă de control; buton pentru punerea în funcţie a
compresorului ; ventil pentru reglarea presiunii aerului din manşetă; comutator pentru reglare-tratament; buton de focalizare a
spotului; buton pentru reglarea duratei impulsului; priză de racord pentru electrozi.
Piesele accesorii ale sincardonului sînt: cordonul de legătură cu reţeaua de curent electric, firul de legătură cu pă-mîntul,
cablul şi electrozii pentru EKG, tuburi de cauciuc, bifurcatorul, manşetele de cauciuc pentru aer şi feşile elastice.
Pentru buna funcţionare a aparatului este necesară o cameră separată, izolată de zgomot şi mai ales de o reţea electrică
prea încărcată.
Tehnica de aplicare. 1. Bolnavul va fi culcat pe o canapea de lemn, în decubit dorsal, într-o poziţie comodă. El trebuie
să stea liniştit în tot timpul tratamentului.
2. Electrozii se aplică pe tegumente prin intermediul unei paste speciale sau a unei ţesături hidrofile îmbibată cu o soluţie
de ClNa. Electrozii se fixează cu cîte o bandă de cauciuc cu butonieră. Legăturile se pot face : braţ drept — braţ stîng ; braţ
drept — picior stîng ; braţ stîng — picior stîng.
3. Manşetele de cauciuc se pun pe tegument prin intermediul unei bucăţi de hîrtie albă creponată (din motive igienice)
sau al unui strat de tifon. Peste manşete se aplică o faşă elastică, în aşa fel încît să nu exercite asupra regiunii tratate o presiune
prea mare, care ar putea să împiedice circulaţia de întoarcere.
Locul de aplicare a manşetei poate să fie pe coapsă, 1/3 superioară sau inferioară a gambei, pe gleznă sau pe laba
piciorului, pe părţile similare ale membrului superior (braţ, antebraţ, mînă), unilateral sau bilateral, în funcţie de porţiunea
bolnavă.
În tratamentul afecţiunilor circulatorii arteriale, manşetele se aşază proximal, pe cînd în tulburările circulatorii de
întoarcere (venoase, limfatice) se aplică distal.
Uneori putem să aplicăm două şi chiar trei manşete pe diferite părţi ale aceluiaşi membru. Tratamentul în acest caz nu se
face concomitent, ci succesiv, începînd cu manşeta pro-ximală şi terminînd cu cea distală, dacă este vorba de tulburări arteriale
sau invers, atunci cînd este vorba de tulburări venoase.
4. Manevrarea aparatului. După ce electrozii şi manşetele de cauciuc au fost aplicate pe locurile indicate, se va face
racordarea lor la aparat. Introducem fişa cordonului în priză şi întoarcem comutatorul principal (7). Concomitent se va aprinde
lampa semnalizatoare (8). Apăsam apoi pe butonul (9) de punere în funcţie a compresorului şi umplem manşetele cu aer,
reglînd presiunea cu ajutorul ventilului (10). Presiunea va fi urmărită la manometru (6). După ce am stabilit presiunea necesară,
liberăm butonul 9. De obicei tratamentele vor fi începute la presiuni ceva mai joase (20—30 mm Hg), putînd să ajungă în
şedinţele următoare pînă la cel mult cifra de tensiune minimă (diastolică) a bolnavului. Pentru afecţiunile venoase, presiunea va
fi mai mică decît pentru cele arteriale. Butonul 1 va fi răsucit spre dreapta pînă la apariţia spotului pe ecranul oscilografului
catodic. Cu ajutorul butoanelor 4 şi 12 reglăm intensitatea şi claritatea spotului pe ecran. Prin răsucirea progresivă a butonului
3 obţinem pe ecran curba undei pulsatile sanguine, de la nivelul manşetei.
Manevrăm apoi butonul 5 cu care putem să mobilizăm în timp impulsul de comandă obţinut din unda R de la EKG, pe
care îl putem urmări pe ecran. Diviziunile de timp notate în jurul butonului ne vor indica durata de timp necesară pentru ca
impulsul sistolic să ajungă pînă la manşetă. Impulsul de comandă va trebui să fie totdeauna situat pe panta descendentă a undei
pusatile, pentru ca manşeta să fie comprimată numai după ce unda sanguină a trecut sub ea.
Răsucim comutatorul 11 pe poziţia „tratament" şi numărăm bătăile cardiace care se aud prin aparat. în raport cu frecvenţa
ritmului cardiac vom stabili şi durata impulsului de comandă pe butonul 13.
Pentru o frecvenţă de 50 de bătăi min., durata va fi de 0,27 secunde, iar pentru o tahicardie de peste 100 de bă-tăi/min.,
durata va fi sub 0,15. Există la aparat un tabel care stabileşte şi valorile intermediare.
La început, şedinţele vor fi de scurtă durată, 5—7 minute, ulterior durata lor creşte pînă la 10—15 minute.
Indicaţiile şi contraindicaţiile. Pentru tratament cu sin-cardon sînt indicate următoarele afecţiuni: tulburările circulatorii
periferice funcţionale, claudicaţia intermitentă, boala Raynaud, algodistrofiile extremităţilor, sindromul Siideck, ateroscleroza
în faza incipientă, arterita obliterantă, ,,mal perforant", gangrena diabetică, boala Burger, stările posttrombotice şi
postflebitice, tulburările circulatorii şi trofice după arsuri şi după degeraturi, sindromul varicos, ulcerele varicoase, edemele
limfatice ale extremităţilor.
Contraindicate pentru tratamentul cu aparatul sincardon sînt: tromboflebitele acute, toate procesele inflamatoare, acute
care interesează membrele, gangrenele cu evoluţie rapidă, insuficienţa aortică, caşexia, procesele metastatice.
 III. HIDROTERAPIA
1. GENERALITĂŢI
DEFINIŢIE ŞI OBIECT
Prin hidroterapie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativ a unui număr foarte variat de proceduri, care au la
bază apa la diferite temperaturi şi sub diferite stări de agregaţie (solidă, lichidă, gazoasă), ca şi unele tehnici strîns legate de
aceasta.
Astfel, în afară de procedurile care folosesc apa simplă, aşa cum se întîmpla la începuturile hidroterapiei, astăzi sînt
incluse în acest capitol şi acelea care utilizează unele ingrediente ca: bioxidul de carbon, hidrogenul sulfurat, radonul, diferite
extracte de seminţe, plante medicinale şi substanţe chimice.
Unele proceduri termice, cum sînt aerul cald, lumina, nămolul, parafina etc, a căror tehnică de aplicare este în strînsă
legătură cu procedurile hidrice, intră de asemenea în cadrul hidroterapiei, care, în felul acesta, îşi lărgeşte şi mai mult sfera,
căpătînd denumirea corectă de hidrotermoterapie.
Factorul cel mai activ, care intră în consideraţie în hidroterapie, este factorul termic. Se adaugă acestuia, la unele
proceduri factorul mecanic şi, într-un grad mai puţin important, factorul chimic.
Aceşti factori influenţează numeroasele terminaţii nervoase din piele, iar impulsurile reflexe care iau naştere ajung pe
căile centripete pînă în sistemul nervos central, de unde, pe căi centrifuge, se răspîndesc în organism, variatele reacţii de
răspuns.
Hidroterapia, ca şi celelalte ramuri ale balneofiziotera-piei, este o terapie nespecifică, cu ajutorul căreia putem să obţinem
fie aceeaşi reacţie de răspuns la diferite proceduri, fie diferite reacţii uneori contrarii, la una şi aceeaşi procedură, în funcţie de
dozarea excitantului şi de reactivitatea bolnavului.
Luînd drept criteriu temperatura, putem să împărţim hidroterapia în 3 ramuri :
1. crioterapia sau terapia prin frig, care utilizează temperaturi sub 0°;
2. hidroterapia propriu-zisă, care foloseşte temperaturile cuprinse între aproximativ 5 pînă la 42° şi
3. termoterapia, care cuprinde procedurile situate între 45 şi 80°.
Istoric. Privită istoric, hidroterapia cunoaşte 2 etape: o etapă empirică prepavloviană, în care, deşi s-au remarcat unele
figuri medicale importante care au pus bazele tehnice ale acestei specialităţi, nu s-a reuşit să se depăşească cunoaşterea
empirică a fenomenelor, şi o a doua etapă, etapa pavloviană, care a trecut la adîncirea ştiinţifică şi explicarea fiziologică a
mecanismului de acţiune a hidroterapiei, bazată pe concepţia materialist-dialectică.

BAZELE FIZICE ŞI FIZIOLOGICE ALE HIDROTERAPIEI

I. Proprietăţile fizice ale apei importante pentru hidroterapie. Apa este mediul fizic indispensabil în hidroterapie. De
proprietăţile ei depind caracterul excitantului termic şi gradul influenţei pe care acesta îl are asupra organismului.
Proprietăţile fizice cele mai importante ale apei sînt următoarele :
1. Capacitatea termică mare. Cantitatea de căldură necesară încălzirii cu un grad a 1 Kg de apă (1 calorie mare) este
suficientă pentru a încălzi cu 1 grad, 33 kg de mercur sau 8 kg de fier, fapt care demonstrează superioritatea capacităţii calorice
a apei faţă de cele două medii.
Aceasta înseamnă că putem să transportăm cantităţi mari de energie calorică, cu cantităţi mici de apă.
2. Termoconductibilitatea mare. Se înţelege prin aceasta capacitatea pe care o are apa de a transmite energie calorică. În
unitatea de timp, apa cedează sau primeşte o cantitate mare de căldură. În comparaţie cu aerul, apa are o termoconductibilitate
de 25 ori mai mare. Aceasta explică de ce la o temperatură de 50° de exemplu, apa aplicată pe tegument provoacă arsuri, pe
cînd aerul este bine suportat.
În tabelul XIII (E. J. Paşînkov şi L. P. Rubin) se pot vedea proprietăţile fizice cele mai importante ale apei, în comparaţie
cu alte medii folosite în scop terapeutic.
3. Temperatura de indiferenţă mare este a treia proprietate fizică a apei, condiţionată de primele două.
Temperatura indiferenţă a unui mediu fizic extern asupra organismului este aceea care nu dă nici senzaţia de frig, nici de
cald.
Ea depinde de proprietăţile mediului fizic şi de temperatura tegumentelor.
Temperatura de indiferenţă a apei este de 34—35° şi este condiţionată de starea de nutriţie a organismului şi de irigaţia
tegumen tului. Astfel, la indivizii eutrofici, temperatura de indiferenţă este mai joasă, iar la cei nutriţi necorespunzător este mai
ridicată.
Greutatea specifică, capacitatea termică şi capacitatea de reţinere a căldurii mediilor fizice folosite în scop terapeutic Tabelul XIII

Capacitatea calorică Termocon- Reţinerea căldurii

Mediul fizic Greutatea specifică
în calorii ductibilitatea în secunde
Apă 1 1 0,00148 —
Nămol sapropelic 1,20—1,60 0,800 0,00179 450
Turbă 1,05—1,15 0,790 0,00108 800
Lut 1,40—1,70 0,420—0,740 0,00183 380
Parafină 0,9 0,775 0,00059 1190
Ozocherită 0,9 0,797 0,00038 1875

Pentru stabilirea temperaturii trebuie să ţinem seama de consecutivitatea acţiunii termice. În sensul acesta se remarcă
faptul că, după o baie fierbinte, baia de temperatură indiferentă determină senzaţia de rece şi invers, după o baie rece, baia la
temperatura indiferentă dă senzaţia de cald.
Temperatura de indiferenţă diferă pentru fiecare mediu, fiind condiţionată de termoconductibilitatea şi termocapacitatea
fiecăruia.
Orice temperatură superioară sau inferioară faţă de temperatura de indiferenţă a mediului fizic corespunzător reprezintă
un excitant faţă de care organismul reacţionează într-un anumit fel.
II. Funcţiile tegumentului. Pielea reprezintă primul organ influenţat de hidroterapie. Structura şi funcţiile ei explică
relaţiile dintre mediul extern şi mediul intern al organismului.
Proprietăţile cele mai importante ale pielii sînt următoarele :
1. Proprietatea de a recepţiona cu ajutorul unui bogat aparat neuroreceptor tegumentar excitaţiile termice care, transmise
sub formă de stimul nervos pe căile aferente, ajung la creier, şi de acolo, prin căile eferente, se întorc la organele efectoare
determinînd fenomene vasomotorii, secretoare şi trofice.
2. Proprietatea de a influenţa schimburile de căldură. Prin tegument, organismul cedează mediului exterior 80% din
caloriile lui. In-fluenţînd deci tegumentul prin aport sau import de căldură cu ajutorul unei proceduri de hidroterapie, putem să
influenţăm metabolismul general.
3. Proprietatea de a influenţa termoreglarea prin funcţia glandelor sudoripare care se adaptează nevoilor acesteia, în
sensul creşterii sau scăderiii pierderilor de apă din tegument.
4. Proprietatea de a influenţa schimburile minerale, prin eliminarea mai ales a substanţelor minerale şi acizilor aflaţi în
straturile superficiale ale tegumentului. Acest lucru este în mare măsură determinat de creşterea secreţiei sudorale, care poate
să atingă, după unele proceduri termice, cantitatea de 1—2 litri/zi.
Apa eliminată provine din întregul depozit hidric al organismului, şi anume din plasmă, spaţii intercelulare, substanţa
coloidală, piele, ţesutul celular subcutanat.
5. Proprietatea de a participa în procesele de imunitate. Datorită bogăţiei în ţesut reticuloendotelial, pielea joacă un rol
important în metabolismul intermediar şi procesele imunologice.
6. Proprietatea de a absorbi anumite gaze şi substanţe organice cu acţiune locală şi generală importantă.
Cu ajutorul ionilor marcaţi s-a pus în evidenţă resorbţia SO4, SH, I etc. Dintre gaze se cunoaşte sigur absorbţia CO 2,
radonului.
7. Proprietatea de a influenţa repartiţia sîngelui. Datorită bogatei sale reţele vasculare, mai ales subpapilare, tegumentul
poate să cuprindă pînă la o treime din masa totală de sînge, în cazul cînd vasele se află în stare de dilatare accentuată.
Procedurile hidroterapeutice, în funcţie de temperatura lor, influenţează repartiţia sîngelui şi, ca atare, relaţiile dintre circulaţia
periferică şi cea centrală.
Funcţiile normale ale pielii asigură succesul reacţiilor determinate de hidroterapie asupra organismului.
Hidroterapia influenţează la rîndul ei în bine troficitatea pielii.
Învelişul cutanat are o importanţă hotărîtoare atît pentru efectele imediate, cît şi pentru cele îndepărtate ale hidroterapiei.
De aceea, în aplicarea procedurilor hidroterapiei trebuie să acordăm o atenţie deosebită stării tegumentelor, temperaturii lor,
aspectului şi reacţiei la diferiţii excitanţi.
Tegumentul este oglinda reacţiei dermovasculare, care ne va conduce în dirijarea şi dozarea procedurilor aplicate.
 BAZELE FIZIOLOGICE ALE ACŢIUNII TERMICE A APEI

Acţiunea hidroterapiei asupra organismului se datoreşte factorilor termic, mecanic şi chimic.

Dintre aceştia, factorului termic îi revine rolul cel mai important.
Acţiunea temperaturilor ridicate şi coborîte în general şi modificările umorale. Pielea reprezintă o verigă de legătură
foarte importantă între mediul extern şi intern al organismului. Ea participă la reacţiile acestuia faţă de diferiţi excitanţi şi în
procesele de adaptare faţă de modificările mediului exterior.
Sub acţiunea excitantului termic se modifică temperatura tegumentului, volumul vaselor, viteza de circulaţie, presiunea
capilară.
Reacţia vasculară generală de răspuns se datoreşte excitării elementelor contractile ale vaselor, realizată prin intermediul
termoreceptorilor. Arcul reflex se produce la nivelul centrilor nervoşi superiori şi în scoarţa cerebrală.
Experienţe cu excitant termic cald sau rece, pe diferite regiuni ale corpului, au precizat modul în care este influenţată
temperatura cutanată. Astfel, sub acţiunea excitantului rece, temperatura cutanată scade brusc în cursul primului minut. în
următoarele două minute, temperatura continuă să scadă însă mult mai puţin, iar după aceasta se menţine cam la acelaşi nivel.
Acest lucru s-a putut urmări pe antebraţ cu un excitant termic de 10°, temperatura iniţială a pielii fiind de 31,6°. După un
minut, temperatura era de 20,8° după 2 minute 19,2°, după 3 minute 18°, după 4 minute 18°, după 5 minute 18°.
Restabilirea temperaturii cutanate după acţiunea excitantului rece se face destul de repede. în genere, după 20—30 de
minute, temperatura se apropie de cea iniţială. Creşterea cea mai mare se înregistrează în 1—2 minute, după care se constată o
ridicare lentă şi treptată a temperaturii.
Sub influenţa excitantului termic cald, temperatura cutanată creşte. Că şi la cel rece, ridicarea cea mai importantă are loc
în primul minut, în minutele următoare înregistrîndu-se chiar un oarecare grad de scădere a temperaturii.
După îndepărtarea excitantului cald, temperatura pielii revine spre normal, scăderea cea mai marcată înregistrîndu-se în
primele 2 minute.
Creşterea temperaturii în ţesuturi este cu atît mai rapidă, cu cît ţesutul este mai superficial, stratul adipos mai slab
reprezentat, iar aportul sanguin mai deficient.
Menţinerea temperaturii ridicate determinată de băi este de durată mai lungă în muşchi, în comparaţie cu stratul
subcutanat, din cauza izolării termice mai bune a muşchilor.
Sub influenţa excitaţiei termice se eliberează în tegument substanţe cu caracter de mediatori chimici.
Excitantul rece determina apariţia histaminei în piele, iar excitantul cald apariţia acetilcolinei.
Eliberarea acetilcolinei în ţesuturi se face sub acţiunea unui tonus crescut al parasimpaticului, în timp ce procedurile reci
ar acţiona în sensul unui tonus crescut al simpaticului.
Excitantul termic determină în organism modificări umorale importante.
Hipertermia se foloseşte în hidroterapie cu scopul de a mări apărarea organismului. Modificările pe care ea le determină
s-ar datora influenţei pe care o are asupra regiunii subtalamice, pentru care diferenţele de temperatură constituie un excitant
potrivit.
Acţiunea excitaţiei mecanice asupra organismului. Excitantul mecanic ocupă locul al doilea în ordinea importanţei, în
cadrul hidroterapiei. Totuşi, el nu este un factor neglijabil şi uneori imprimă procedurii căreia îi este asociat caractere
deosebite, care influenţează reacţia de răspuns al organismului.
Acţiunile mecanice legate de procedurile de hidroterapie se împart în: acţiunea de împingere în sus, presiunea hidrosta-
tică şi factori mecanici adăugaţi procedurilor.
Acţiunea de împingere în sus a corpului cufundat într-un lichid potrivit legii lui Arhimede duce la diminuarea greutăţii
acestuia. Astfel, un om de 70 kg cufundat în apă dulce cîntăreşte numai 7,9 kg, iar în apă sărată pierde şi această greutate,
căpătînd una negativă de 2,8 kg. Aceasta explică de ce se pot executa sub apă mişcări care nu se pot efectua în aer, în cazul
unor leziuni ale aparatului locomotor.
Organismul reacţionează împotriva acestei împingeri din apă — mai ales în apele sărate concentrate — şi aceasta se
traduce prin mărirea frecvenţei ritmului inimii, amplitudinii respiratorii şi mărirea debitului pe minut.
Presiunea hidrostatică concomitentă cu acţiunea de împingere măreşte efectul mecanic, exercitîndu-se asupra părţilor
compresibile ale organismului, cavităţilor şi circulaţiei venoase.
Presiunea hidrostatică face să scadă circumferinţa toracelui cu 1—3,6 cm, iar presiunea intrapleurală să crească cu 2,2—
10 cm H2O, în funcţie de înălţimea coloanei de apă.
 Circumferinţa abdominală scade cu 2,7—6,5 cm, iar presiunea intraabdominală creşte cu 18 mm Hg (nivelul apei la
simfiza pubiană) pînă la 33 mm Hg (nivelul apei la înălţimea omoplatului).
La extremităţi are loc de asemenea o micşorare a volumului, mai ales la cele inferioare cu 0,6 pînă la 3,1%.
Acţiunea mecanică a presiunii hidrostatice asupra toracelui, cavităţii abdominale şi asupra extremităţilor are drept
consecinţă modificări importante asupra respiraţiei, circulaţiei şi metabolismului.
Factori mecanici adăugaţi procedurilor. În această categorie intră o serie de manevre realizate de obicei în mod artificial,
care favorizează, datorită reacţiei vasculare puternice pe care o determină, efectuarea procedurilor la o temperatură cu 2—3°
mai scăzută decît cea posibilă, fără adăugarea factorilor amintiţi.
Se folosesc în acest scop valurile artificiale, curgerea continuă a apei în baie, presiunea duşurilor, fricţiunea, periatul,
bulele de diferite gaze (aer, CO2,O), curent de aer etc.
Acţiunea excitaţiei chimice. Excitantul chimic ocupă în hidroterapie locul al treilea. Se obţine pe cale artificială şi constă
(aşa după cum se va vedea la capitolul băilor) din introducerea în apă a diferite substanţe.
Se folosesc: decocturi de plante medicinale (flori de muşeţel, frunze de brad etc), care acţionează, prin uleiurile eterice pe
care le conţin, unele plante cu efect astringent (coaja de stejar), iar altele cu efect iritant (hrean, muştar).
Se mai întrebuinţează diverse substanţe chimice şi medicamentoase ca: săpun, sare, iod, sublimat etc.

ACŢIUNEA PROCEDURILOR DE HIDROTERAPIE ASUPRA DIVERSELOR APARATE ŞI FUNCŢII

Procedurile de hidroterapie, prin factorii descrişi, determină asupra diferitelor organe şi sisteme, reacţii de răspuns.
Acţiunea asupra sistemului nervos se traduce prin influenţarea celor 3 sisteme: sistem nervos central, periferic şi
vegetativ.
Sistemul nervos, prin reţeaua de receptori cutanaţi, este primul care sesizează excitanţii termici. Aceştia ajung la sistemul
nervos central pe căile fibrelor aferente sub formă de stimul nervos, iar de aici sub formă de impuls se întorc prin căile
eferente, determinînd manifestări funcţionale atît în sistemul nervos, cît şi în alte sisteme şi funcţii.
Reflexele vasculare şi trofice care iau naştere pot să fie folosite în scop terapeutic în anumite stări patologice.
I. P. Pavlov a stabilit, în laboratoarele sale, acţiunea excitanţilor termici asupra sistemului nervos. El a arătat că aplicarea
repetată sau neîntreruptă a unui excitant termic cald pe aceeaşi suprafaţă cutanată produce somn. Aceste date ilustrează cît de
uşor se poate realiza inhibiţia corticală prin excitarea receptorilor cutanaţi.
Dacă blocăm sectoarele periferice ale analizorilor, excitanţii termici cutanaţi pot să micşoreze şi, uneori, să întrerupă total
senzaţiile dureroase, împiedică pătrunderea impulsurilor patologice în sistemul nervos central, fapt care are o influenţă
favorabilă asupra stării scoarţei cerebrale şi, în consecinţă, asupra evoluţiei procesului patologic.
Temperatura cutanată oscilează în limite destul de mari la unul şi acelaşi individ. În opoziţie cu aceasta, temperatura
internă se caracterizează printr-o constanţă remarcabilă. Aceasta este condiţia obligatorie a evoluţiei normale a proceselor
vitale din organism.
În decursul evoluţiei, organismul uman s-a acomodat la anumite oscilaţii ale mediului înconjurător.
Acomodarea se realizează cu ajutorul unor mecanisme fiziologice care intră imediat în acţiune, cînd temperatura
mediului înconjurător depăşeşte limitele optime.
Sistemul nervos central este acela care asigură termoreglarea, pe cale reflexă, ca rezultat al excitaţiei terminaţiilor
nervoase corespunzătoare şi, în mod direct, sub influenţa modificărilor de temperatură a sîngelui care îl irigă.
Orice excitaţie locală provoacă reacţii de răspuns, care se extind la regiunea corespunzătoare şi chiar asupra organismului
întreg. Sînt unele regiuni mai sensibile care, excitate, determină reacţii mai puternice din partea sistemului nervos central ;
acestea sînt partea posterioară a gîtului (zona gulerului Scerbak) şi regiunea dorsală superioară.
În funcţie de temperatura şi durata lor, procedurile hidroterapice pot să fie excitante sau calmante pentru sistemul nervos.
Căldura şi răceala aplicate scurt timp cresc excitabilitatea nervilor senzitivi periferici şi a sistemului nervos central.
Căldura aplicată o durată mai mare diminuează sensibilitatea nervoasă, iar răceala aplicată îrî aceleaşi condiţii poate să ducă la
anestezie.
Între sistemul nervos vegetativ şi procedurile de hidroterapie există relaţii strînse, în sensul că procedurile calde cresc
tonusul vagului, iar cele reci pe ale simpaticului.
În afară de reflexele necondiţionate, care caracterizează reacţiile sistemului nervos la excitantul termic absolut,
hidroterapia poate să provoace şi reflexe condiţionate. Apariţia lor depinde de structura nervoasă a bolnavului, de condiţiile de
mediu şi de corectitudinea tehnicii de aplicare.
Acţiunea asupra sistemului circulator. Excitanţii termici determină asupra sistemului circulator reacţiile de răspuns
cele mai intense şi mai complexe.
Se ştie că o procedură caldă face să apară coloraţia roşie a tegumentului, ca rezultat al vasodilataţiei reactive, în timp ce o
procedură rece determină apariţia palorii tegumentare, ca rezultat al vasoconstricţiei.
Reacţia la cald sau la rece nu are totuşi loc totdeauna astfel. Ea este determinată de gradul temperaturilor. În funcţie de
aceasta, băile fierbinţi, de exemplu, pot să determine vasoconstricţii, în timp ce băile reci pot să determine apariţia
vasodilataţiei.
În general, reacţia dermovasculară la excitantul termic se caracterizează prin apariţia succesivă a trei faze. Sub acţiunea
excitantului rece apar: faza I de vasoconstricţie, care durează 1—2 minute la omul normal, caracterizată prin apariţia palorii şi
anemiei; faza II-a de vasodilataţie a arteriolelor, capilarelor şi venulelor. Pielea este caldă, are o coloraţie roz-roşiatică, ca
rezultat al hiperemiei active, torentul circulator este intensificat iar tonusul vascular păstrat; faza a III-a, de stază, cu vasodi-
lataţie capilară, concomitentă cu vasoconstricţia arteriolelor şi venulelor. Pielea este rece şi de culoare violacee din cauza
schimbului crescut de gaze dintre sînge şi ţesuturi.
Sub acţiunea excitantului cald (40°—42°) are loc, de asemenea, o reacţie dermovasculară în trei faze, care diferă însă de
cea descrisă numai din punct de vedere cantitativ.
Faza I de vasoconstricţie durează 10—20 de secunde ; faza a. Il-a de hiperemie activă durează şi ea foarte puţin, iar faza a
IlI-a de hiperemie pasivă se caracterizează prin apariţia coloraţiei roşii a tegumentului.
Reacţiile dermovasculare se răspîndesc pe cale reflexă pe toată suprafaţa tegumentului ca şi asupra circulaţiei mucoa-
selor (Brown-Séquard).
1. Mecanismul de reglare a circulaţiei. Dilataţia vaselor periferice ca rezultat al excitaţiei termice transpune la periferie o
cantitate mare de sînge, ceea ce ar determina o anemiere a organelor interne, scăderea tensiunii arteriale şi colaps.
Aceste accidente nu apar în mod normal, deoarece organismul uman pune în funcţie mecanismele lui de reglare.
2. Mecanismul mobilizării sîngelui din depozitele sanguine. Mărirea sau micşorarea bruscă a masei torentului sanguin din
tegument este combătută prin eliberarea sîngelui din depozite (ficat, splină, plex venos subpapilar) în timpul vasodilataţiei
tegumentare sau împingerea acestuia din circulaţia periferică în depozite, în timpul vasoconstricţieîj tegumentare.
3. Schimbarea temperaturii pielii la distanţă. Primul contact cu excitantul rece sau cald face ca temperatura restului
tegumentului care nu vine în legătură directă cu excitantul, să scadă brusc la început, iar apoi să crească treptat tot timpul băii.
O creştere paralelă a temperaturii pielii, cu cea a băii are loc numai în timpul băilor parţiale ascendente (Hauffe).
4. Rezistenţa periferică scade proporţional în timpul procedurilor calde şi creşte în timpul celor reci, în funcţie de
temperatură.
5. Viteza de circulaţie. În arterele periferice, viteza de circulaţie creşte puternic în băile calde şi se micşorează în cele
reci.
6. Timpul de reîntoarcere a sîngelui. În comparaţie cu valoarea medie de repaus (22 de secunde), timpul de reîntoarcere a
sîngelui scade în funcţie de temperatură; cu cît aceasta creşte, cu atît timpul se scurtează.
7. Viteza undei pulsatile în aortă. Sub influenţa diferitelor temperaturi, viteza undei pulsatile se modifică. Sub influenţa
excitantului cald creşte cu 17—18% iar sub influenţa excitantului rece scade cu 4—5%.,
8. Munca inimii. Excitantul cald măreşte munca inimii prin creşterea volumului-bătaie şi a minut-volumului. Se
înregistrează o creştere cu aproximativ 30% în băile de 39° şi cu 40% în cele hiperterme. În băile reci de 28°, minut-volumul
scade cu 25%.
Creşterea şi scăderea minut-volumului depind de frecvenţa pulsului, fiind direct proporţionale cu creşterea lui în băile
calde şi scăderea în cele reci.
Tensiunea arterială. În funcţie de temperatură, tensiunea arteriala suferă o serie de modificări:
— în băile calde (36—40°), tensiunea sistolică scade cu valori neînsemnate, iar cea diastolică marchează coborîri
importante;
— în băile fierbinţi cu peste 40°, tensiunea sistolică creşte proporţional cu creşterea temperaturii, iar cea diastolică
rămîne neschimbată sau creşte într-o măsură foarte mică ;
— în băile reci cresc ambele tensiuni, dar cel mai mult creşte cea diastolică ;
— în băile parţiale ascendente, tensiunea sistolică şi diastolică rămîn neschimbate.
Acţiunea asupra sîngelui. Procedurile de hidroterapie influenţează compoziţia sîngelui, modificînd elementele figurate.
 Procedurile generale reci fac să crească numărul hematiilor cu valori pînă la 800 000, hemoglobina cu 14%, iar
leucocitele pînă la de 3 ori valoarea iniţială.
Procedurile generale calde determină scăderea hematiilor, hemoglobinei şi creşterea leucocitelor pînă la 30000—40000
în baie fierbinte.
Aceste fenomene s-ar explica printr-o serie de mecanisme reflexe determinate de factorii termici, care duc la mobilizarea
sîngelui din depozite.
Coagulabilitatea sîngelui este de asemenea influenţată. Procedurile fierbinţi măresc coagulabilitatea, iar cele reci o
micşorează.
Băile reci realizează o acidifiere a sîngelui prin creşterea CO 2 arteriolar şi alveolar, ca rezultat al amplificării proceselor
de ardere a grăsimilor şi hidraţilor de carbon prin termoreglarea chimică.
Băile calde şi fierbinţi fac să crească alcaloza prin scăderea CO 2, datorită hiperventilaţiei, pierderii unor anioni acizi prin
transpiraţie şi diureza crescută, ca şi eliminării CO2 prin piele.
Sub influenţa băii calde are loc o diluare a sîngelui datorită trecerii unor lichide sărace în albumină din spaţiile
interstiţiale, la care se adaugă şi mobilizarea depozitelor sanguine, determinînd o creştere a masei.
Sub influenţa procedurilor reci are loc o concentrare a sîngelui în scopul împiedicării pierderilor de căldură.
Acţiunea asupra aparatului respirator. Excitanţii termici influenţează în mod reflex ritmul şi amplitudinea respiratorie,
în cadrul mecanismului complex al termoreglării.
Aplicaţii reci sau fierbinţi (45°) de scurtă durată, care interesează regiuni întinse ale pielii sau zone deosebit de sensibile
(ceafa, regiunea dorsală superioară, abdomenul şi toracele), provoacă în primul moment o inspiraţie profundă, apoi o oprire
scurtă în inspiraţie, urmată de respiraţii sacadate, superficiale şi neregulate, asemănătoare unei stări de anoxemie. În continuare
se măresc frecvenţa şi amplitudinea mişcărilor respiratorii şi apoi totul reintră în normal.
Băile de diferite temperaturi determină diferite tipuri de respiraţie :
— băile hipoterme (31°—32°) determină o respiraţie superficială şi neregulată ;
— băile reci (18°—28°) determină o creştere a volumului respirator;
— băile calde determină apariţia unei respiraţii profunde, care se accentuează pe măsura creşterii temperaturii, fără ca
frecvenţa să se mărească apreciabil;
— băile fierbinţi (42—44°) determină apariţia unei respiraţii de tip Cheyne-Stokes. Aerul respirator şi minut-volumul
cresc foarte mult;
— băile ascendente parţiale determină apariţia unei respiraţii profunde şi rare.
În general, mecanica respiratorie influenţează prin intermediul diafragmului circulaţia abdominală şi, în mod special,
ficatul.
Factorul termic influenţează funcţia respiratorie şi schimbul de gaze.
Sub influenţa procedurilor reci, datorită pierderii căldurii corpului se declanşează termoreglarea chimică, care face să
crească consumul hidraţilor de carbon şi al grăsimilor, ceea ce se manifestă prin creşterea CO 2 eliminat şi a O2 absorbit.
Procedurile cuprinse între 35—38° („zona de temperatură metabolic indiferentă") fac ca volumul respirator şi consumul
de oxigen să atingă valorile minime.
Procedurile foarte calde fac ca tensiunea parţială a CO2 în aerul alveolar să scadă pînă la 16 mm, datorită hiperpneei şi
hiperventilaţiei care survin.
Sub acţiunea băilor de diferite temperaturi au loc modificări şi în valorile coeficientului respirator. Acestea se explică atît
prin modificările în consumul de O2 şi a eliminării de CO2, cît şi prin natura substanţelor arse în organism.
Un rol important îl au efectele mecanice şi circulatorii ale băilor, respectiv golirea depozitelor sanguine.
Coeficientul respirator scade în băile reci moderate (31—32°) pînă la 0,7, iar în cele fierbinţi pînă la 1,2.
Acţiunea asupra sistemului muscular. Excitanţii termici influenţează atît musculatura netedă, cît şi pe cea striată.
Aplicaţiile reci de scurtă durată cresc randamentul muşchilor striaţi, înlăturînd oboseala.
Aplicaţiile fierbinţi de scurtă durată au efecte asemănătoare, dar mai puţin intense.
Procedurile calde diminuează forţa musculară. Sub acţiunea prelungită a răcelii, musculatura striată îşi măreşte tonusul,
apar contracţii cloni ce exteriorizate sub formă de tremurături involuntare, iar tegumentul ia aspectul caracteristic de „piele de
găină", datorită influenţei elementelor lui contractile.
 Aplicaţiile calde de 36—37° au o acţiune calmantă asupra sistemului nervos, determinînd scăderea tonusului
musculaturii. Ele înlătură spasmele musculaturii striate.
Excitaţiile termice locale sau generale influenţează musculatura netedă a tubului digestiv, în funcţie de starea funcţională
normală sau patologică a organelor.
În stare normală, aplicaţiile calde pe pielea abdomenului, ca şi baia caldă determină o creştere a tonusului gastric şi
intestinal şi o mărire a vitezei mişcărilor peristaltice, însoţită de o hiperemie a mucoaselor. Excitaţiile reci au efecte contrarii.
La bolnavii cu tonusul crescut apar, dimpotrivă, efecte de scădere a tonusului şi motilităţii sub acţiunea căldurii şi de
creştere sub acţiunea frigului.
Starea funcţională a proceselor corticale condiţionează modul de răspuns al organelor digestive la excitanţii termici.
Acţiunea asupra termoreglării. Temperatura organismului uman este în medie de 37—37°,2 în interior şi de 36°,4 in
axilă. Ea prezintă variaţii pînă la 1° în 24 de ore legate de activitatea ritmică a organismului, cu un maximum între orele 16 şi
18 şi un minimum noaptea între 1 şi 4.
Orice excitant termic din mediul exterior, mai mare sau mai mic decît temperatura de indiferenţă, declanşează, prin
excitarea termoreceptorilor funcţia de termoreglare.
Procedurile de hidroterapie, datorită variaţiilor termice, pun organismul în situaţia de a se apăra. Mecanismele de apărare
sînt următoarele: termoreglarea chimică, care constă în creşterea sau diminuarea producerii de căldură proprie şi
termoreglarea fizică, care constă în creşterea sau scăderea pierderii de căldură în mediul exterior.
Termoreglarea chimică. De cîte ori temperatura organismului tinde să scadă, se declanşează intensificarea proceselor
metabolice din organism, mai ales din musculatura scheletică şi ficat. Metabolismul creşte în timpul scăderii temperaturii
mediului înconjurător.
La creşterea temperaturii externe, prin diminuarea metabolismului, termoreglarea nu are loc decît în foarte mică măsură,
deoarece metabolismul nu poate să scadă decît cu cel mult 10% sub metabolismul de bază.
Termoreglarea fizică. Se înţelege prin termoreglare fizică reglarea schimburilor calorice dintre organism şi mediu.
Schimburile de căldură se fac prin convecţie, radiaţie şi evaporare.
Dacă temperatura corpului este mai mare decît a mediului, pierderea de căldură a organismului se face prin convecţie şi
radiaţie.
Dacă temperatura mediului este mai mare ca a organismului, pierderea de căldură se face prin evaporarea lichidelor din
piele şi mucoase.
Termoreglarea este un proces fiziologic complex, în care rolul principal revine scoarţei cerebrale. Participă în mod
obligatoriu pielea în calitate de organ principal al schimburilor calorice, cu aparatele ei nervoase şi vasculare.
Termoreglarea fizică necesită o bună funcţionare a sistemului cardiovascular; termoreglarea chimică necesită o stare
normală a funcţiei metabolice şi neuroumorale.
Acţiunea asupra metabolismului. Procedurile hidroterapeutice influenţează metabolismul în sensul creşterii sau
scăderii in luncţie de creşterea sau scăderea temperaturii ţesuturilor.
Procedurile cuprinse în aşa-zisa „zonă metabolică indiferentă" (35—38°) şi cu o durată de 10—15 minute nu modifică
metabolismul oamenilor sănătoşi. Ele influenţează favorabil metabolismul convalescenţilor.
Procedurile calde (38—40°) determină uşoare creşteri ale metabolismului, pe seama arderilor hidraţilor de carbon şi ale
grăsimilor. Procedurile calde prelungite (39—40°) sau cele fierbinţi duc la creşterea temperaturii corpului şi, prin aceasta,
măresc considerabil metabolismul, pe seama atît a consumului mărit de hidraţi de carbon şi grăsimi, cît şi a arderilor
substanţelor proteice.
Procedurile reci, chiar de scurtă durată (fricţiuni complete, duşuri generale), determină o foarte accentuată creştere a
metabolismului.
Modificările metabolice se traduc prin variaţii ale volumului respirator, ale consumului de O2 şi eliminarea de CO2.
Urcarea metabolismului are loc într-o măsură mai mare, dacă procedurile termice se combină cu manopere mecanice mai
intense.
O cură hidroterapeutică mai prelungită face să crească asimilarea proteică, fapt care se pune în evidenţă prin conţinutul
mai puţin azotat al fecalelor.
În acelaşi timp creşte şi dezasimilarea, care se traduce prin creşterea considerabilă a azotului ureic din urină.
Eliminările de acid uric cresc pînă la 20% Şi de asemenea cele ale amoniacului. În sînge creşte Ca şi scade Na. Prin urină
se elimină, mai ales după procedurile hiperterme, fosfaţii, sulfaţii, clorurile.
 Acţiunea asupra sistemului endocrin. Excitantul termic cald sau rece din hidroterapie are de asemenea o influenţă
asupra sistemului endocrin.
Se pot obţine atît accentuarea funcţiilor unor glande cu hipofuncţie secretoare, cît şi reducerea producerii de hormoni la
cele cu hiperfuncţie.
În hiperfuncţiile tiroidiene se obţin ameliorări evidente prin proceduri de hidroterapie care se traduc mai ales prin
echilibrarea diferitelor mecanisme vegetative dereglate.
Metabolismul bazal şi iodocaptarea vor pune în evidenţă şi modificările cantitative ale glandei în caz de hiperfuncţie sau
hipofuncţie tiroidiană.
Suprarenala reacţionează şi ea la tratamentul hidroterapie, printr-o eliminare crescută de 17-cetosteroizi.
Hipofuncţia glandelor sexuale poate să fie ameliorată simţitor cu ajutorul procedurilor de hidroterapie.
Se remarcă de asemenea o mai bună toleranţă la hidraţii de carbon, la bolnavii diabetici, fapt care explică o bună
influenţă a hidroterapiei asupra pancreasului.
Reacţia în hidroterapie. Prin reacţie în hidroterapie se înţelege totalitatea răspunsurilor organelor şi diferitelor sisteme
la acţiunea excitanţilor termici.
Oglinda reacţiei întregului organism este reacţia dermovasculară. Din această cauză, ea ne serveşte ca indicator şi ne
orientează în aplicarea practică a hidroterapiei.
Manifestarea unei bune reacţii dermovasculare ne arată că modificările funcţionale ale celorlalte organe, sisteme şi funcţii
au loc şi se dezvoltă în sens fiziologic. Obţinerea ei este deci obligatorie.
Obiectiv, o bună reacţie dermovasculară se manifestă prin apariţia unei coloraţii roz-roşietice a tegumentului, însoţită de
încălzirea pielii.
Subiectiv se traduce printr-o senzaţie de căldură plăcută, bună dispoziţie, apetit crescut şi dorinţă de mişcare. Lipsa de
reacţie dermovasculară se traduce :
Obiectiv, prin apariţia palorii tegumentare şi a „pielii de găină"; aspectul albăstrui sau albastru-marmorat şi răceala
tegumentelor.
Subiectiv, senzaţia de frig, frison sau tremurături, cefalee, nervozitate, moleşeală, scăderea apetitului.
Asistentul trebuie să urmărească cu atenţie bolnavul şi să evite această a doua posibilitate, prin adăugarea la procedurile
de hidroterapie a manevrelor mecanice ajutătoare.
O metodă pentru punerea în evidenţă a reacţiei vasculare este cea descrisă de Dalmady. Se comprimă cu degetul
tegumentul iar apoi se urmăreşte timpul scurs pînă la dispariţia petei palide produsă de apăsare. Se apreciază înainte şi după
procedură.
Considerăm că reacţia este bună, dacă dispariţia petei palide a avut loc în 2—5 secunde şi ca reacţierea, dacă dispariţia a
avut loc după 8—10 secunde. în timpul curei hidroterapeutice se observă o scurtare a timpului, ca urmare a îmbunătăţirii
reactivităţii şi a unei mai bune circulaţii.

REGULI GENERALE ALE PRACTICII HIDROTERMOTERAPICE

Pentru ca hidrotermoterapia să realizeze maximum de efecte curative şi profilactice, trebuie să ţinem seama în aplicarea
ei de anumite reguli.
1. Bolnavul va fi amănunţit examinat înainte de aplicarea oricărei proceduri de hidroterapie, chiar dacă nu este la primul
său tratament. Apariţia pe parcurs a unor fenomene supraadăugate sau boli intercurente impun întreruperea curei, contrar
insistenţelor bolnavului care, de obicei, doreşte să o continue.
2. Procedurile de hidroterapie nu vor fi aplicate imediat după mese abundente. Este bine ca bolnavul să fi luat o gustare
uşoară cu cel puţin 1/2 oră înainte de aplicarea procedurii.
3. Procedurile mari se vor indica obligatoriu în orele de dimineaţă.
4. Dacă se vor aplica în cursul aceleiaşi dimineţi 2 proceduri, este obligatoriu ca, între ele, să existe un interval liber de
cel puţin două ore.
5. Se va evita prescrierea unui număr prea mare de proceduri, pentru ca reacţiile unei noi proceduri să nu se suprapună pe
acţiunea unei proceduri deja administrate.
6. Este contraindicat să se aplice tratamente hidrotera-peutice mari după eforturi intelectuale şi fizice importante, nopţi
nedormite, colici, stări de enervare etc.
7. Apariţia menstruaţiei este o indicaţie de întrerupere totală a tratamentului hidroterapie în prima zi. în ziua a doua se pot
indica proceduri parţiale, care se referă la trunchi şi membrele superioare.
8. Înaintea procedurilor mari, bolnavul îşi va goli vezica urinară şi intestinul.
9. Asistentul va putea să adauge de la sine proceduri suplimentare, cum sînt fricţiunea sau periatul, pentru a grăbi apariţia
reacţiei dermovasculare.
În schimb nu-i va fi permis să treacă din proprie iniţiativă la excitanţi mai puternici, deoarece el nu este suficient de bine
informat asupra stării generale a bolnavului.
10.Procedurile hidroterapeutice reci nu se vor aplica bolnavilor cu tegumente reci, decît după o prealabilă procedură de
încălzire.
11. După procedurile calde şi fierbinţi şi de sudaţie este obligatoriu să se aplice o scurtă procedură de răcire, pentru
combaterea relaxării şi atoniei vasculare periferice determinată de căldură.
12. După procedurile de hidroterapie este obligatoriu să se facă ştergerea tegumentului cu un cearşaf, încet sau energic, în
funcţie de intenţia de a atenua sau amplifica reacţia.
13. Asistentul trebuie să respecte cu stricteţe indicaţiile din prescripţia de cură, în ceea ce priveşte temperatura, durata,
intensitatea, topografia procedurii şi să aplice o tehnică corectă.
14. Asistentul trebuie să asigure bolnavului în timpul efectuării tratamentului condiţii optime de confort. Să se evite
discuţiile nepotrivite, zgomotul, mirosurile neplăcute, aşteptatul etc.
15. Dacă în timpul procedurii apare un accident — o intoleranţă, asistentul trebuie să explice bolnavului cauza celor
întîmplate şi să-i recîştige încrederea în terapia aplicată.
Sala de hidroterapie şi dotarea ei. O secţie de hidroterapie trebuie să fie foarte bine împărţită pentru ca munca teh-
nicianului şi condiţiile de confort pentru bolnav să fie optim realizate.
În linii mari, o secţie de hidroterapie trebuie să cuprindă: cabina pentru dezbrăcare, camere pentru diferite proceduri
generale şi parţiale hidrice şi termice. Este bine ca diferitele puncte de tratament în interiorul unei aceleiaşi camere să fie
separate prin pereţi incompleţi, pentru a se crea bolnavului condiţii cît mai bune de confort.
Suprafaţa necesară pentru o baie este de 8 m2. Băile au dimensiunile de 80×175 cm şi de 100×190 cm, în funcţie de felul
procedurii executate.
Sala de duşuri trebuie să asigure o distantă de 3—3,5 m între duşul fulger şi bolnav. Pentru fiecare duş este nevoie de 3—
4 m2.
La camerele pentru împachetări se calculează cîte 3,5— 4 m2 pentru fiecare pat de 0,8 m2.
Înălţimea încăperilor trebuie să fie de 3,50 m. Pereţii trebuie să fie căptuşiţi cu faianţă pînă la o înălţime de 2 m. Culoarea
pereţilor este bine să fie albă. Duşumeaua trebuie să fie din mozaic de culoare deschisă, cu pantă de scurgere şi grătare de
lemn.
Iluminatul trebuie să fie foarte bun. Dacă nu se poate realiza o bună lumină naturală, atunci vom pune lămpi fluorescente
pentru ca reacţia dermovasculară să fie bine vizibilă.
Temperatura încăperilor de tratament trebuie să fie de 22—23°, iar a sălii de dezbrăcat şi eventual de odihnă în po-
liclinică trebuie să fie de 20°.
În fiecare încăpere trebuie să existe termometre de cameră.
Ventilaţia încăperilor trebuie să asigure un mediu favorabil. Umiditatea nu trebuie să depăşească 75%.
Alimentarea cu apă rece şi fierbinte trebuie să fie în permanenţă asigurată.
Conductele trebuie să fie larg dimensionate pentru a asigura un debit constant, iar scurgerile căzilor şi robinetele de
umplere trebuie dimensionate mai mari pentru a asigura umplerea şi golirea lor în 3—4 minute.
Ceasuri semnalizatoare şi ceasuri de nisip trebuie să fie prezente lîngă fiecare punct de tratament.
În pavilionul de hidroterapie trebuie păstrată o curăţenie şi o ordine desăvîrşite.
Asistentul. Asistentul care lucrează în secţia de hidroterapie este figura cea mai importantă şi cu rolul cel mai mare în
bunul mers al acestei secţii şi în reuşita tratamentelor aplicate.
1. Asistentul trebuie să aibă o ţinută corespunzătoare: halat alb şi bonetă pe cap, şorţ de cauciuc pentru procedurile care
necesită acest lucru. Bărbaţii trebuie să poarte şi pantaloni albi. În picioare pantofi de tenis.
Îmbrăcămintea asistentului trebuie să fie sclipitor de curată. Aspectul exterior neglijent are o influenţă nefavorabilă
asupra psihicului bolnavului.
2. Asistentul trebuie să vorbească politicos cu bolnavii, să nu arate o figură plictisită sau enervată, atunci cînd aceştia îi
cer lămuriri.
3. Asistentul nu trebuie să aibă discuţii — indiferent pe ce teme — cu tovarăşii lui, în timpul lucrului.
4. Planificarea procedurilor trebuie foarte bine respectată, pentru a se evita aglomerarea bolnavilor sau golurile de
producţie, care creează nemulţumiri în rîndurile bolnavilor.
Respectarea regulilor expuse face ca prestigiul asistentului care lucrează în secţia de hidroterapie să crească în faţa
bolnavului ş. o dată cu aceasta, şi încrederea acestuia în tratamentul aplicat.
Reuşita terapiei cu agenţi hidrotermoterapici depinde în mare măsură de tehnica şi condiţiile de aplicare a tratamentului,
deci depinde de asistent, care le are în mînă pe amîndouă.

TEHNICA SPECIALĂ DE HIDROTERAPIE

COMPRESELE

Definiţie. Compresele sînt cele mai simple şi mai răspîn-dite proceduri de hidroterapie. Ele se realizează cu ajutorul unor
bucăţi de pînză, variate ca formă şi dimensiune, înmuiate în apă de diferite temperaturi şi aplicate asupra diverselor regiuni ale
corpului.
Clasificare. În clasificarea compreselor folosim două criterii, şi anume temperatura şi regiunea pe care se aplică.
În funcţie de temperatură, compresele se împart în: reci, calde, alternante, stimulante şi cu aburi.
În funcţie de regiune, compresele se împart în: compresă la cap, compresă la ceafă, la gît, la torace, la abdomen, la
trunchi, compresă genitală, comprese la gambe şi comprese longhete.
Tehnica de aplicare. A. Reguli generale. Pentru ca efectele compreselor să fie bune trebuie să ţinem seama în tehnica de
aplicare a lor de o serie de reguli generale :
1. Compresa trebuie să fie intim aplicată pe tegumente şi să nu permită pătrunderea aerului.
2. Umiditatea trebuie să fie corespunzătoare felului compresei: cele reci şi calde vor fi semistoarse, în aşa fel ca apa să nu
se scurgă spontan pe tegument; cele stimulante vor fi stoarse bine, astfel ca să se evite urnezirea compresei de acoperire.
3. Compresele uscate de acoperire trebuie să depăşească compresele subiacente cu 1—2 cm.
4. Compresele nu trebuie să fie prea strînse pentru a nu da tulburări de circulaţie: compresiuni venoase la extremităţi sau
senzaţii de opresiune pe torace.
5. Dacă compresele stimulante nu se încălzesc după 10— 15 minute sau aplicarea lor provoacă frisoane, se întrerup,
putînd să fie aplicate din nou pe aceeaşi regiune numai după fricţionarea sau perierea acesteia.
6. Compresele nu se aplică decît pe tegument sănătos, deoarece umezeala şi aplicaţiile repetate ar putea să provoace
maceraţii, favorizînd pătrunderea microbilor piogeni, în cazul unor piodermite existente.
B. Tehnica de aplicare a compreselor în juncţie de temperatura lor şi modul de acţiune.
I. Compresele reci. Materiale necesare: bucăţi de pînză de diferite forme şi mărimi, găleată cu apă rece. pat sau canapea,
ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare propriu-zisă. Se înmoaie compresa în apă rece, se stoarce şi se împătureşte de 5—6 ori, apoi se
aplică pe regiunea interesata. Din 5 în 5 minute, compresa se schimbă, menţinîndu-se astfel temperatura scăzută. Acest lucru se
poate realiza şi dacă combinăm compresa cu hidrofor sau aplicare de pungă cu gheaţă.
Durata totală a unei comprese variază în raport cu boala, încadrîndu-se între limitele de minim 20 minute şi maximum 60
de minute.
Modul de acţiune. Afară de unele comprese aplicate pe anumite zone, a căror acţiune are un caracter general, majoritatea
compreselor au acţiune locală, limitîndu-se la organele şi ţesuturile subiacente pe care sînt aplicate.
Acţiunea compreselor se bazează pe factorul termic.
Compresele reci îşi bazează efectul pe proprietăţile următoare : vasoconstricţie, antihemoragică, antiinflamatoare,
antitermică.
II. Compresele calde. Materiale necesare: aceleaşi ca mai sus. în plus un termometru. In ceea ce priveşte temperatura
apei din găleată, aceasta va fi între 38 şi 43° pentru compresele calde şi 45—55° pentru cele fierbinţi.
 Tehnica de aplicare este ca şi pentru compresele reci, cu particularitatea că, spre deosebire de acestea, compresele calde
sînt totdeauna acoperite pentru a li se menţine temperatura.
Compresele se schimbă din 5 în 5 minute. Durata totală de aplicare este de minimum 20 de minute şi de maximum 60—
90 de minute.
Modul de acţiune a compreselor calde: antispastice, analgezice, hiperemiante, resorbtive (mai ales in inflamaţiile
cronice).
III. Compresele alternante. Materiale necesare: aeeleaşi ca şi mai sus.
Tehnica de aplicare. Se aplică conform tehnicii expuse o compresă caldă la temperatura de 40—50° pe o durată de 2—3
minyie, după care, pe acelaşi loc, se aplică o compresă rece de 12—16° .pe o durată de 1/2—1 minut.
Aceste comprese se alternează de 5—6 ori. Se.începe totdeauna cu compresa caldă şi se termină cu cea rece.
Modul de acţiune: stimularea circulaţiei sanguine şi tonifierea sistemului neuromuscular, mai ales local.
IV. Compresele stimulante sau compresele Priessnitz. Materiale necesare: 2 bucăţi de pînză de formă asemănătoare, una
dintre ele fiind ceva mai mare şi dintr-un material mai plin (niciodată impermeabil); o găleată cu apă la temperatura camerei.
Tehnica de aplicare. Se moaie bucata de pînză mai mică în apă, se stoarce bine şi se aplică pe regiunea interesată. Peste
aceasta se aplică a doua compresă, uscată, în aşa fel ca să depăşească cu 2—3 cm compresa umedă.
Durata de aplicare este 2—6 ore sau pînă la uscare.
Modul de acţiune. Stimularea activităţii nervoase şi a aparatului circulator cu modificarea proceselor biologice.
V. Compresele cu aburi. Materiale necesare: 2 bucăţi de flanelă, o bucată pînză simplă sau un prosop, o pînză imper-
meabilă, 1 găleată cu apă la temperatura de 60—70°.
Tehnica de aplicare. Se plasează pe regiunea interesată o flanelă uscată peste care se aplică o bucată de pînză sau
prosopul muiat în apă fierbinte (60—70°) şi bine stoarsă, iar peste aceasta se aplică cealaltă flanelă. Totul se acoperă cu pînza
impermeabilă sau se aplică un termofor.
Durata totală a procedurii este de minimum 20 de minute şi de maximum 60 de minute.
Modul de acţiune: resorbtiv, analgezic, antispastic.
C. Tehnica de aplicare a compreselor în funcţie de regiuni, modul de acţiune, indicaţii şi contraindicaţii.
Indiferent de regiunea la care ne referim, tehnica generală de aplicare a compreselor în funcţie de temperatură rămîne
aceeaşi.
I. Compresele la cap se subîmpart în: complete şi parţiale. Cele parţiale
interesează regiuni limitate ale capului: frontală, temporală, occipitală.

Fig, 120. — Compresă pentru cap.

Materiale necesare: o bucată de pînză de formă triunghiulară cu latura de 60 cm (fig. 120), termofoare sau pungi cu
gheaţă (fig. 121).
Tehnica de aplicare. Pentru compresa completă se aplică pînza astfel ca să acopere capul şi fruntea. Cele 2 capete se trec
pe deasupra urechilor, înnodîndu-se la spate deasupra capătului rămas liber.
Pentru regiunea frontală, temporală şi occipitală se poate întrebuinţa acelaşi material, împăturindu-se potrivit regiunii pe
care se aplică.
II. Compresa la ceafă se aplică bolnavului culcat pe spate, cu capul sprijinit pe pernă, astfel ca să se adapteze cît mai bine
regiunii occipitale.
Compresele la cap pot să fie calde, reci sau stimulante. Cele mai frecvent aplicate sînt primele două.
Modul de acţiune. Indiferent de regiunea pe care se aplică, modul de acţiune al compreselor este acelaşi.
 Fig, 121. — Termofor

Indicaţii. Compresele reci la cap se indică în: congestii cerebrale, hemoragii cerebrale, meningite, în timpul procedurilor
de termoterapie pentru evitarea congestiei cerebrale.
O remarcă pentru compresele reci la ceafă este aceea că, pe lîngă acţiunea locală, au şi o acţiune generală, reflexă, la
distanţă, asupra activităţii inimii, respiraţiei şi sistemului nervos, în sensul sedării.
Compresele calde la cap se indică în nevralgii acute sau cronice, migrene, datorită angiospasmelor, dureri cu caracter
reumatismal.

Fig. 122. — Compresă specială pentru gît.

III. Compresele la gît. Materiale necesare: compresă cu dimensiunile 7 × 60 cm sau prosoape scurte.
Cînd dorim să acţionăm şi pe regiunea auriculară folosim o compresă de formă specială (fig. 122).
Tehnica de aplicare. Bolnavul poate să stea pe scaun. In cazul acesta se aplică compresa în jurul gîtului, fixîndu-se la
spate cu un ac de siguranţă. Partea care vine în contact cu regiunea cefei nu se umezeşte.
282
Cînd bolnavul este în poziţie culcată, compresa se aplică pe faţa anterioară a gîtului, fără să se mai prindă la ceafă.
Compresele la gît pot să fie calde, reci şi alternante.
Indicaţii. Compresele reci se indică în inflamaţiile. acute ale regiunii amigdaliene: amigdalite acute, flegmoane, larin-
gite, difterie etc.
Compresele calde se indică în: inflamaţii ale regiunii amigdaliene însoţite de edem şi cianoză.
IV. Compresele la torace. Materiale necesare: bucăţi de pînză de formă triunghiulară cu latura de 130 cm.
Tehnica de aplicare. Se aplică compresa pe spatele bolnavului cu un unghi în jos. Celelalte două unghiuri se trec peste
umeri, traversează în diagonală pieptul şi sînt înnodate la spate peste unghiul rămas liber.
Compresele la torace pot să fie reci, calde, stimulante.
Indicaţii. Compresele reci la torace se indică în: hemoptizii, procese acute ale organelor din cutia toracică ca bronşite,
congestii pulmonare, pneumonii etc.
Compresele calde la torace se aplică potrivit aceleiaşi tehnici, cu ajutorul pînzei triunghiulare înmuiată în apă caldă. Sînt
indicate în mialgii şi nevralgii cronice intercostale, bronşite şi pleurite cronice cu resturi de exsudate şi aderenţe pleu-rale,
spasme ale organelor abdominale (colite, colecistite etc).
Compresele stimulante la torace (comprese cruciate). Materiale necesare: două bucăţi de pînză de 3,1/2 m lungime şi
28—30 cm lăţime sau 6 prosoape de aproximativ 120/30 cm.
Tehnica de aplicare. Se ia una din comprese, se moaie în apă şi se stoarce, se rulează sub formă de sul (faşă), se apucă în
mîna dreaptă iar cu mîna stingă se ţine capătul liber. Ne aşezăm în faţa bolnavului, aplicăm capătul liber al compresei în axila
dreaptă, trecem compresa în diagonală peste piept şi umărul stîng (fig. 123 a), apoi oblic peste spatele bolnavului, se ajunge în
axila dreaptă, apoi trecem transversal pe partea anterioară a toracelui spre axila stingă (fig. 123 b). De acolo, în diagonală
ducem compresa peste umărul drept pe faţa anterioară a toracelui. Aici se face o cută apoi se continuă aplicarea orizontală pînă
la capăt. Acesta se introduce sub tura orizontală precedentă sau, mai bine, se leagă cu un şiret.
Peste compresa umedă se aplică în acelaşi mod compresa uscată.
În lipsa compreselor putem să folosim 6 ştergare. În cazul acesta, tehnica de aplicare este următoarea : acoperim în ace-
laşi timp spatele şi partea anterioară a toracelui în diagonală, aplicînd un prosop peste umărul drept şi celălalt peste umărul
stîng. Al treilea prosop îl trecem orizontal sub axile, fixînd în acelaşi timp capetele prosoapelor atît pe faţa anterioară, cît şi pe
cea posterioară. Peste aceste prosoape aplicăm în aceeaşi ordine pe cele uscate.

Fig. 123. — Aplicarea compreselor

cruciate.

Compresele cruciate trebuie să fie corect aplicate, astfel ca ele să acopere întreg toracele, lăsînd libere mîinile şi gîtul.
Indicaţii. Compresele cruciate sînt indicate în : bronşite acute şi cronice, pleurezii acute şi cronice, tuberculoză pulmo-
nară, diverse pneumopatii.
V. Compresele precordiale. Materiale necesare: bucăţi de pînză de dimensiuni 20/30 cm.
Tehnica de aplicare. Se împătureşte compresa în 5—6 straturi, se moaie în apă, se stoarce şi se aplică pe regiunea pre-
cordială.
De obicei se aplică reci. Se pot combina cu pungi de gheaţă sau hidrofoare cu apă rece.
În timpul aplicării, bolnavul stă în poziţie culcata, este împachetat într-un cearşaf uscat şi este bine acoperit..
Compresele reci se aplică la început pînă se stabileşte felul de reacţie a bolnavului, de 2—3 ori pe zi, timp de 10—15 mi-
nute, apoi de 1—2 ori pe zi cîte 1 — 1½ oră, dacă răspunsul este corespunzător.
Modul de acţiune: întăresc sistola, lungesc diastola, fac să dispară aritmiile.
Indicaţii: aritmii funcţionale, palpitaţii, miocardite însoţite de tahicardie în cursul bolilor infecţioase, în reumatismul
Sokolski-Bouillaud.
Contraindicaţii: leziuni miocardice avansate.
VI. Compresele la trunchi pot să fie reci, calde şi stimulante.
Materiale necesare: pentru compresele reci şi calde un prosop sau una compresă de 120/40 cm, una canapea.
Tehnica de aplicare. Se ia prosopul sau compresa şi se înmoaie în apă rece sau caldă, se stoarce şi se aplică pe trunchi,
cuprinzînd regiunea dintre axilă şi pubis, bolnavul fiind culcat.
Mod de acţiune. Acţiunea este asemănătoare cu a compreselor reci şi calde aplicate pe torace, cu deosebirea că aici
suprafaţa interesată este mai mare.
Indicaţii: compresele reci la trunchi sînt indicate în stări febrile, hemoptizii, inflamaţii acute ale organelor toracice.
 Compresele calde la trunchi au aceleaşi indicaţii ca şi compresele calde la torace.
Compresele stimulante la trunchi (fig. 124). Materiale necesare: un cearşaf obişnuit, un prosop de 120/70 cm, una
canapea.
Tehnica de aplicare. Se acoperă canapeaua cu o pătură. Peste aceasta se aplică cearşaful împăturit de 5—6 ori. Se ia apoi
prosopul, se înmoaie în apă rece, se stoarce bine şi se aplică transversal pe lungimea patului, astfel ca cearşaful uscat să
depăşească atît sus, cît şi jos marginea compresei umede ; bolnavul este invitat să se culce pe spate, astfel ca marginea de sus a
prosopului ud să ajungă pe linia axilară, apoi ridică braţele în sus ; se acoperă cu prosopul ud faţa anterioară a trunchiului de la
axile pînă la pubis, şi peste prosopul ud aşezăm cearşaful uscat.
Modul de acţiune. Aceste comprese se mai pot combina cu hidrofoare pe abdomen şi pe regiunea precordială.
Indicaţii: stări febrile, bronşite acute, boli acute infecţioase, pneumonii, pleurite acute, mialgii, nevralgii intercostale.
VII. Compresele abdominale cel mai frecvent folosite sînt reci, calde, stimulante.
Materiale necesare: compresă de 40/60 cm,
canapea.
Tehnica de aplicare. Se înmoaie compresa în
apă rece sau caldă, se stoarce şi se aplică conform
tehnicii compreselor la trunchi, cu deosebirea că aici
se prinde numai regiunea dintre mamele şi pubis. Se
poate asocia cu hidrofor.

Fig. 124. — Compresa la trunchi.

Indicaţii. Compresele reci abdominale sînt

indicate în inflamaţii acute ale organelor abdominale (peritonite acute, apendicite, colecistite, anexite) sau hemoragii
abdominale.
Compresele calde abdominale sînt indicate în colici hepatice sau intestinale, inflamaţii cronice ale sferei genitale femi-
nine ca: periuretrite, parametrite, salpingite, salpingoovarite etc.
Compresele abdominale stimulante — Priessnitz. Materiale necesare: una compresă de 3½ m lungime pe 28—30 cm
lăţime sau 2 prosoape de lungime potrivită, o canapea.
Tehnica de aplicare. Dacă întrebuinţăm compresa lungă, se procedează astfel : se moaie un capăt în apă, atît cît este ne-
cesar să cuprindă abdomenul aproximativ o dată şi jumătate, se stoarce bine şi se aplică astfel: la bolnavii care nu se pot mişca
se aşază compresa transversal pe pat. La bolnavii mobili, compresa se poate aplica în poziţie şezîndă, în genunchi sau stînd în
picioare. Aplicăm capătul ud al compresiei pe abdomen, trecem apoi la spate ridicînd uşor bolnavul, continuăm cu cealaltă
parte a compresei uscate pînă la terminarea ei, după care acoperim bolnavul cu pătura.
Cînd nu avem la dispoziţie compresă lungă, întrebuinţăm cele 2 prosoape. întindem un prosop umed şi stors transversal
peste un prosop uscat ceva mai mare. Aşezăm bolnavul pe prosop şi trecem părţile laterale ale acestuia pe abdomen, aco-
perindu-1 cu cel uscat.
Durata compreselor abdominale Priessnitz este de la 2—3-ore pînă la 5—6 ore ; se aplică de obicei în cursul nopţii, men-
ţinîndu-se pînă dimineaţa.
VIII. Compresele genitale sau compresele în „T" (fig. 125) pot să fie reci, calde şi stimulante.
Materiale necesare: compresă de formă specială în „T" sau două comprese de 140/20 cm.

Fig. 125. Compresă genitală în T.

 Tehnica de aplicare. Se ia una din comprese, uscată, şi se fixează în jurul crestelor iliace prinzîndu-ise cu un ac de
siguranţă. După aceea se ia compresa a doua, se moaie în apă, se stoarce şi se prinde cu un ac de siguranţă pe faţa anterioară a
compresei orizontale; se merge în jos de-a lungul regiunii interfesiere, fixînd celălalt capăt al compresei de compresa
orizontală în partea anterioară, în regiunea suprapubiană.
Indicaţii: atît compresa rece, cît şi compresa stimulantă, cele mai des folosite, sînt indicate în: hemoroizi, orhite, epi-
didimite, prurit vaginal, vulvite şi alte inflamaţii acute ale sferei genitale.
287
IX. Compresele la gambe. Cel mai des folosite sînt cele stimulante.
Materiale necesare: bucăţi de pînză de 1,50 m/20 cm.
Tehnica de aplicare. Se moaie o treime din lungimea compresei în apă rece şi, după ce se stoarce bine, se înfăşoară în
jurul gambelor de la maleole spre genunchi. Peste compresa udă se înfăşoară restul compresei uscate.
Indicaţii. Compresele la gambe sînt indicate în astenie nervoasă, insomnii, flebite şi varice, afecţiuni congestive ale
creierului.
X. Comprese longhete. Cele mai folosite sînt cele reci şi stimulante.
Materiale necesare: 2—4 comprese lungi de 1 m şi late de 5 cm.
Tehnica de aplicare. Se înfăşoară fiecare deget în parte şi antebraţul cu compresa umedă, bine stoarsă, în aşa fel ca palma
să rămînă complet liberă.
În cazul compresei stimulante, peste compresa umedă se aplică una uscată.
Indicaţii. Compresele reci se aplică în combustii ale degetelor, fenomene inflamatoare în cadrul reumatismului Sokol-ski-
Bouillaud etc.
Cele stimulante se aplică în artritele reumatice însoţite de limitarea mişcărilor, în scopul stimulării circulaţiei.

HIDROFOARELE
Definiţie. Hidroafoarele sînt nişte dispozitive de cauciuc sau de metal, formate din tuburi aranjate circular sau paralel, cu
ajutorul unor benzi de pînză sau tablă elastică. Unul din capetele hidroforului se pune în legătură cu o sursă de apă (vas sau
robinet), situat la un nivel mai ridicat, aproximativ 1 m, iar celălalt cu un vas de scurgere, situat la un nivel mai coborît.
Clasificare. Pentru clasificare se folosesc 2 criterii: regiunea pe care se aplică şi forma hidroforului.
În funcţie de regiunile pe care se aplică, hidrofoarele se împart în următoarele categorii : hidrofoare pentru cap, hi-
drofoare pentru ceafă, gît, coloana vertebrală, hidrofoare pentru inimă, pentru abdomen, pentru spate, pentru extremităţi,
psihrofor uretral, hidrofor vaginal şi hidrofor rectal.
În funcţie de formă, hidrofoarele se împart în: hidrofoare de formă circulară (pentru cap), de formă rotundă (pentru
inimă), de formă dreptunghiulară (pentru coloana vertebrală), de formă ovală (pentru abdomen) şi hidrofoare de formă specială
(pentru uretră, vagin, rect).
Tehnica de aplicare. Principii generale. Principiul de funcţionare a
hidroforului se bazează pe scurgerea continuă a apei prin tuburi la teperatura do-
rită. Temperatura folosită este identică cu a compresoarelor cu care se aplică de
obicei pentru menţinerea temperaturii acestora.

Fig. 126. — Hidrofor pentru cap.

Factorul pe care se bazează acţiunea hidrofoarelor este factorul termic.

Hidrofoarele se aplică reci în afecţiunile acute, calde şi fierbinţi în afecţiunile
cronice şi alternante cînd urmărim stimularea funcţiei organelor dintr-o anumită
regiune.
Modul de acţiune, durata de aplicare şi indicaţiile sînt identice cu ale
compreselor.
Tehnici speciale. I. Hidroforul la cap. Se aşază bolnavul pe un pat, i se
aplică compresa la cap conform tehnicii obişnuite, apoi i se plasează hidroforul de formă circulară deasupra compresei şi se
păstrează durata prescrisă (fig. 126).
 II. Hidroforul pentru inimă. Se procedează ca şi pentru compresa precordială. adăugîndu-se deasupra un hidrofor circular
cu diametru de 15—20 cm.
III. Hidroforul pentru abdomen. Se procedează, ca şi pentru compresa abdominală, aplicîndu-se deasupra un hidrofor de
formă ovalară pentru stornac şi dreptunghiulară pentru întreg abdomenul (fig. 127).

Fig. 127. — Hidrofor abdominal.

IV. Hidrofoarele pentru coloana vertebrală au aceeaşi formă ca şi cele abdominale.

V. Psihroforul uretral (fig. 128). Este format dintr-o sondă ureterală bifurcată.
Tehnica de aplicare. Se aşază bolnavul în decubit dorsal, se evacuează mai întîi vezica, apoi se introduce psihroforul

Fig. 128. — Psihroforul uretral.

sterilizat, de-a lungul uretrei, pînă la prostată. Se adaptează un capăt al psihroforului la sursa de apă, iar celălalt la un vas de
scurgere. Durata procedurii este de 20—-60—90 de minute.

Fig. 129. — Hidrofor vaginal. Fig. 130. — Hidrofor rectal

Indicaţii: psihroforul uretral cald şi fierbinte în prosta-ţite cronice; psihroforul rece în uretrite şi prostatite acute, iar
psihroforul alternant în impotenţă sexuală.
VI. Hidroforul vaginal (fig. 129) este format dintr-un tub vaginal cu dublu curent, funcţionînd pe baza aceloraşi principii
ca şi psihroforul.
Tehnica de aplicare. Înainte de a aplica hidroforul se face evacuarea vezicii, toaleta vulvei şi vaginului şi apoi se intro-
duce hidroforul pînă la nivelul colului uterin. Se fixează cele 2 capete, unul la sursa de apă, celălalt la un vas de scurgere.
Durata procedurii : 20—60—90 de minute.
Indicaţii. Hidroforul cald şi fierbinte în metrite subacute şi cronice, perimetrite şi salpingoovarite cronice : hidroforul
rece în perimetrite şi salpingoovarite acute şi hidroforul alternant în hipofuncţii ovariene.
VII. Hidroforul rectal (fig. 130) este format dintr-o sondă rectală de aproximativ 10 cm lungime, de forma unui tub anal
închis şi rotunjit la vîrf, avînd 2 orificii pentru intrarea şi ieşirea apei.
Tehnica de aplicare. Se aşază bolnavul în decubit dorsal, se evacuează rectul, apoi se introduce hidroforul rectal. Unul
din capete se pune în legătură cu sursa de apă. celălalt cu un vas de evacuare.
Indicaţii: hidroforul rece în hemoroizi, prostatite acute ; hidrcforul cald în prostatite cronice şi hidroforul alternant în
impotenţă sexuală.
Avantajele hidrofoarelor faţă de alte proceduri care se aplică în acelaşi scop (punga cu gheată, termofor) constau în faptul
că ne permit să menţinem asupra unei regiuni date, o anumită temperatură caldă sau rece timp mai îndelungat.

CATAPLASMELE

Definiţie. Cataplasmele sînt proceduri care constau din aplicarea pe diferite regiuni ale corpului a diverselor substanţe de
natură organică sau anorganică, la o anumită temperatură.
Clasificare. Cataplasmele se împart în 2 categorii: umede şi uscate. în ceea ce priveşte temperatura pot să fie calde şi
reci. Cele mai folosite sînt cataplasmele umede şi calde.
I. Cataplasmele umede. Materiale necesare: substanţe organice variate sau diverse plante medicinale, care capătă prin
preparare un aspect păstos (cele mai folosite sînt: pîinea, tarifele, seminţele de in, făina de grîu, orz, ovăz sau porumb,
muşeţelul, florile de fîn, malva. menta, althea, muştarul, hreanul etc), 2 bucăţi de pînză sau un săculeţ, o sursă de căldură —
reşou.
Cataplasme cu pîine. Mod de preparare. Se ia o anumită cantitate de miez de pîine în raport cu mărimea regiunii, se
fărîmiţează, se moaie cu apă şi se încălzeşte conţinutul pe foc, amestecîndu-se pînă se obţine o pastă. Aceasta se introduce între
două bucăţi de pînză sau într-un săculeţ. Se uniformizează într-un strat de aproximativ 2—4 cm grosime. Se elimină prin
presiune lichidul în exces şi se aplică apoi pe regiunea interesată. Pentru a se împiedica răcirea, se aplică peste aceasta o bucată
de pînză, flanelă sau lînă. Cataplasma se menţine pînă începe să se răcească.
Cataplasme cu tărîţe. Mod de preparare. Se iau 1/2 sau 1 kg tărîţe de grîu, secară, porumb, în raport cu mărimea regiunii
pe care dorim să aplicăm cataplasma, se fierb pînă se obţine o pastă şi se aplică cu aceeaşi tehnică.
Cataplasme cu seminţe sau făină de in. Se ia 1/3 sau 1/4 seminţe de in, 2/3 sau 3/4 apă şi se fierb bine pînă se face o
pastă consistentă. Se aplică la fel ca şi celelalte cataplasme.
Cataplasmele cu seminţe de in sînt preferate altor cataplasme, deoarece au o termopexie mare.
Cataplasme cu făină integrală. Se prepară cu făină de grîu, orz, ovăz, secară, porumb la fel ca cele descrise anterior.
Cataplasme cu muşeţel. Se ia o cantitate potrivită de muşeţel, se fierbe în apă, apoi se introduce în săculeţ. Acesta se
leagă la gură, se stoarce prin presare între 2 capace şi se aplică pe regiunea indicată.
Se poate fierbe muşeţelul direct în săculeţ.
Cataplasme cu flori de fîn. Modul de preparare şi tehnica de aplicare sînt identice cu a cataplasmelor de muşeţel.
Cataplasme cu malvă. Se folosesc frunzele de Malva silvestri şi Malva rotundifolia care se prepară identic cu cele expuse
înainte.
Cataplasme cu mentă. Se folosesc frunzele de Menta piperita (izmă bună) sau Menta crispa (izmă creaţă), se opăresc sau
se umezesc numai cu apă caldă pentru a nu lăsa să se volatilizeze uleiurile eterice. Tehnica de aplicare este identică cu a
celorlalte cataplasme cu plante medicinale.
Cataplasme cu althaea. Se folosesc frunzele de Althaea officinalis (nalbă mare, nalbă albă sau nalbă de luncă). Se
prepară şi se aplică la fel ca şi cataplasmele de muşeţel.
Cataplasmele cu muştar. Se foloseşte făina de muştar (Sinapis nigra sau Sinapis alba), se amestecă cu apă la temperatura
camerei pînă se realizează o pastă, se adaugă înainte de aplicare puţină apă caldă pentru a nu provoca bolnavului o senzaţie
neplăcută, se introduce între două bucăţi de pînză sau un săculeţ şi se aplică pe regiunea indicată. Durata procedurii este în
funcţie de apariţia senzaţiei de arsură. Se înlătură înainte de a se forma bule pe locul de aplicare.
Cataplasme cu hrean. Se ia o anumită cantitate de rădăcină de hrean, se rade, se amestecă cu apă şi o cantitate oarecare
de făină integrală; se introduce într-un săculeţ care se leagă la gură şi se aplică pe regiunea interesată.
Cataplasme cu nămol şi lut. Modul de preparare şi tehnica de aplicare sînt identice cu ale împachetărilor cu aceleaşi
substanţe (vezi împachetări cu nămol).
II. Cataplasme uscate. Cataplasmele uscate sînt proceduri care se realizează cu ajutorul unor substanţe cum sînt : tă-rîţele
de grîu, de secară, de porumb, sare, nisip.
Modul de preparare. Materialele enunţate se încălzesc într-un vas, la o temperatură suportabilă, se introduc între 2 bucăţi
de pînză sau în săculeţe şi se aplică pe regiunea interesată.
 Ele sînt impropriu numite cataplasme, deoarece nu sînt aplicaţii sub formă de pastă.
Modul de acţiune. Acţiunea cataplasmelor se bazează pe factorul termic; efectul lor este mai mult local.
Efectele cele mai importante ale lor sînt: hiperemizant şi resorbtiv, antispastic şi analgezic.
La cataplasmele cu plante medicinale, pe lîngă factorul termic, se adaugă şi cel chimic, reprezentat de diferitele uleiuri
eterice pe care le conţin.
Indicaţiile cataplasmelor sînt identice cu ale compreselor.
Indicaţiile cele mai frecvente sînt: mialgiile, nevralgiile cu diverse localizări, artralgiile în cadrul afecţiunilor reuma-
tismale subacute şi cronice, perivisceritele abdominale etc.
Cataplasmele cu muştar şi hrean se indică pentru efectul lor derivativ important, mai des în afecţiunile cu caracter
inflamator acut şi cronic ale organelor abdominale şi toracice, în nevralgii, spasme şi contracturi musculare etc.

ÎMPACHETĂRILE

Definiţie. împachetările sînt proceduri de hidroterapie care constau din învelirea unei părţi sau în întregime a corpului
conform unei anumite tehnici.
Clasificare. În funcţie de tehnica de aplicare, împachetările se împart în: împachetări umede, uscate, cu parafină, cu
nămol şi împachetări cu nisip.

TEHNICA DE APLICARE A ÎMPACHETĂRILOR

A. Împachetările umede. Împachetările umede constau în învelirea unei părţi întinse sau a corpului în întregime, într-un
cearşaf muiat în apă la temperatura de 18—20°, bine stors, peste care se aplică o pătură.
În funcţie de regiunea pe care se aplică, împachetările sînt de mai multe feluri: împachetări umede complete, trei sferturi,
inferioare, modificate, superioare şi împachetări la trunchi.
1. Împachetarea umedă completă. Materiale necesare: un pat sau o canapea, una pătură mare de lînă 220 250 sau două
pături obişnuite, un cearşaf de aceleaşi dimensiuni, un cearşaf obişnuit, una găleată cu apă rece, una compresă pentru cap, un
termometru de baie şi un ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare. Se aşterne pătura de lînă pe pat, la picioarele bolnavului, se întinde bine pătura trăgînd de ea, apoi

Fig. 131. Împachetarea umeda completa.

se răsfrînge sub călcîie sau peste labe, aşa cum s-a procedat şi cu cearşaful. Dacă nu există o pătura de dimensiuni mari,
folosim 2 pături obişnuite pe care ie aşezăm astfel: una din pături se aşază cu lungimea pe lăţimea patului. A doua se îndoaie şi
se aşază în continuare, sub pătura mare. Împachetarea se face la fel ca şi mai înainte.
Se aplică un cearşaf uscat, îndoit sub bărbie, pentru a evita frecarea de pătură şi apoi o compresă rece pe frunte. Se lasă
bolnavul împachetat după durata prescrisă, care poate să atingă 60—80 de minute, după care se aplică o scurtă procedură de
răcire (spălare, duş. baie etc.) ca după orice aplicaţie hipertermică.
Pentru ca procedura să-şi atingă scopul, ea trebuie să se execute într-un timp foarte scurt şi aplicînd tehnica corectă. Nici
cearşaful şi nici pătura nu trebuie să facă cute.
În cazul cînd dorim să obţinem o încălzire mai rapidă şi mai importantă, împachetarea poate să fie asociată cu aplicaţii de
termofoare, hidrofoare, sau sticle calde, aşezate între cele două porţiuni ale păturii, la gambe şi tălpi.
Dacă în timpul curei apar fenomene de intoleranţă, bolnavul va fi despachetat, i se aplică o procedură de răcire şi va fi
lăsat în repaus.
2. Împachetarea umedă trei sferturi se întinde de la axilă în jos, cuprinzînd trunchiul şi membrele inferioare şi lăsînd
libere membrele superioare.
Tehnica este aceeaşi ca şi pentru împachetarea umedă completă. La terminarea procedurii se aplică pe faţa anterioară a
bolnavului un cearşaf uscat. Invităm bolnavul să-şi încrucişeze mîinile pe piept şi răsfrîngem cearşaful peste umeri şi braţe,
trecînd capetele lui la spate.
Durata procedurii este cea prescrisă.
3. Împachetarea umedă inferioară este identică cu precedenta; dar se întinde numai de la ombilic în jos. Şi aici braţele
sînt învelite într-un cearşaf uscat.
4. Împachetarea umedă modificată constă dintr-o împachetare de jumătate combinată cu o compresă cruciată conform
tehnicii descrise. Braţele se învelesc în cearşaf uscat.
5. Împachetarea umedă superioară cuprinde braţele şi partea superioară a corpului pînă la nivelul la care degetele ating
coapsele. În rest, bolnavul este învelit în cearşaf şi pătură.
Împachetarea umedă la trunchi cuprinde numai porţiunea dintre axilă şi pubis. Tehnica este identică cu a celorlalte
împachetări, membrele superioare şi inferioare rămînînd neîmpachetate.
Modul de acţiune a împachetărilor umede. Împachetările umede sînt proceduri care au o acţiune generală importantă
asupra organismului. Factorul pe care se bazează acţiunea lor este cel termic. Schematic, acţiunea împachetărilor se poate
diferenţia în 3 faze, care depind de durata procedurii şi de reactivitatea bolnavului.
Faza iniţială numită şi fază de excitaţie apare datorită contactului dintre tegument şi cearşaful rece, contact care
determină o excitaţie a sistemului nervos.
La nivelul vaselor cutanate se produce vasoconstricţia, contracţiile inimii devin mai puternice, respiraţia devine mai
profundă şi mai accelerată, temperatura creşte uşor. Bolnavul are senzaţia de frig.
După aproximativ 1—3 minute, vasoconstricţia este înlocuită cu vasodilalaţie periferică activă, viteza de circulaţie a
sîngelui creşte.
Senzaţia de frig este înlocuită cu senzaţia de căldură plăcută. Corpul cedează treptat căldură cearşafului. Aceasta face ca
la bolnavii afebrili, prin acţiune de termoreglare, arderile să fie stimulate, iar la cei febrili, temperatura să scadă cu 1—2 grade,
dacă schimbăm împachetarea de cîteva ori.
Aceste modificări au loc pînă ce temperatura corpului şi a cearşafului se egalează.
Dacă în timpul împachetării apare frisonul, procedura trebuie întreruptă.
Această primă fază durează 15—20 de minute şi are un efect tonifiant asupra organismului.
Faza a doua apare ca un rezultat al continuării procedurii. Cearşaful se încălzeşte mai departe. Căldura umedă moderată
determină o dilataţie a vaselor cutanate, care are ca rezultat scoaterea sîngelui din organele interne şi trimiterea lui la periferie,
scăderea temperaturii, rărirea pulsului şi a respiraţiei. Bolnavul are o senzaţie de căldură plăcută, tendinţă la somn. Faza
aceasta are caracterul de fază sedativă. Ea apare după aproximativ 15 minute şi se menţine un interval de aproximativ 50 de
minute.
Faza a treia are loc cînd bolnavul rămîne împachetat în continuare. Cearşaful continuă să se încălzească, căldura se
acumulează din cauza păturii, iar procedura devine hiper-termă. Bolnavul transpiră abundent. Procedura devine excitantă
pentru sistemul nervos. Pulsul şi respiraţia se accelerează.
Durata acestei faze este 50—90 de minute.
Indicaţiile şi contraindicaţiile împachetărilor. În funcţie de durata lor şi deci de fază, au indicaţii diferite.
Cele de scurtă durată (pînă la 10—15 minute) sînt indicate pentru acţiunea lor antitermică la bolnavii febrili, în cursul
bolilor infectocontagioase. Ele se repetă în cazurile acestea de 1—2 ori.
Se indică, de asemenea, ca procedură de tonifiere la bolnavii cu tulburări funcţionale ale sistemului nervos central, stări
depresive, astenie generală şi în cadrul complexelor terapeutice de stimulare a metabolismului. Împachetările umede de durată
medie (între 20 şi 50 de minute) se indică pentru efectul lor calmant, bolnavilor obosiţi, în caz de insomnii, în caz de nevroze
motorii (coree; ticuri, constipaţii spastice, boala ulceroasă, prurit etc).
 Împachetările umede de lungă durată (50—90 de minute) se recomandă bolnavilor cu tulburări metabolice, obezitate,
gută, celor intoxicaţi cu metale grele, în unele polinevrite, neuromiozite etc.
Contraindicaţiile împachetărilor umede: boli de inimă decompensate, boală hipertonică în faza înaintată, tuberculoză
pulmonară şi boli de piele cu caracter inflamator.
B. Împachetările uscate constau în învelirea unei părţi întinse sau a corpului în întregime într-o pătură de lînă, aplicată
direct pe corp.
Ele pot să fie parţiale sau complete. Cele mai folosite sînt cele complete.
Împachetarea uscată completă. Materiale necesare: una canapea, una pătură de lînă de 220/250 cm sau 2 pături
obişnuite, hidrofoare, sticle cu apă caldă, un cearşaf, una compresă pentru cap.
Tehnica de aplicare. Împachetările uscate se efectuează numai cu pătura care se aplică direct pe corp, fără cearşaf, în
acelaşi mod ca şi la împachetarea umedă.
Durata procedurii este de aproximativ o oră şi jumătate.
Deoarece împachetarea uscată este o procedură de sudaţie, putem să mărim retenţia de căldură determinată prin împa-
chetare, prin adăugarea pe părţile laterale ale corpului, peste pătură, de termofoare sau sticle cu apă caldă. Dacă vrem să
stimulăm şi mai mult sudaţia, dăm bolnavului în timpul împachetării un pahar cu apă rece.
Împachetarea se termină totdeauna cu o procedură de răcire (spălare, duş sau baie rece de scurtă durată).
Împachetarea uscată este o procedură energică şi de aceea bolnavul trebuie să fie supravegheat în permanenţă.
În caz de apariţie a fenomenelor de ameţeală, cefalee, palpitaţii, nelinişte, despachetăm repede bolnavul şi îi administrăm
o procedură de răcire; spălare, fricţiune, compresă precordială.
Împachetările uscate pot să fie şi parţiale şi se execută conform aceleiaşi tehnici.
Mod de acţiune. Împachetările uscate sînt proceduri cu acţiune generală. Efectul lor terapeutic se datoreşte elementului
termic important realizat prin acţiunea mecanică a păturii aplicată direct pe tegument, ca şi prin retenţia de căldură realizată de
aceasta.
Aceste procedeuri de sudaţie cresc metabolismul, măresc arderile ; sub influenţa lor, pulsul şi respiraţia se accelerează.
Indicaţii: hipotiroidism, obezitate, diateză cronică, intoxicaţii cronice, reumatism cronic.
Contraindicaţii: toate bolile caşectizante acute sau cronice, tuberculoza, sindroame miocardice.
Împachetarea cu parafină constă în aplicarea, conform unei anumite tehnici pe o regiune limitată de corp, a parafinei
topite.
Materiale necesare: canapea sau scaun, parafină albă de parchet, un vas pentru topit, tăvi de tablă, pensule late de 8 cm,
bucăţi de flanelă, una pătură, manşoane pentru articulaţiile mari, baie de apă, reşou, una găleată cu apă la temperatura camerei
şi un prosop.
Tehnica de aplicare. Împachetarea cu parafină se aplică conform mai multor tehnici. Preferarea uneia sau alteia este
determinată de forma regiunii asupra căreia trebuie să acţionăm.
Se ia o cantitate potrivită de parafină (aproximativ 150— 200 g) şi se topeşte într-un vas la temperatura de 65-—70°, în
aşa fel ca să mai rămînă cîteva bucăţi netopite, în scopul evitării supraîncălzirii.
Dacă regiunea pe care dorim să
aplicăm parafina este păroasă, se rade sau se
unge cu ulei.
Cu ajutorul unei pensule late (8 cm) se
pensulează regiunea interesată.
Pentru a avea o temperatură constantă,
vasul cu parafină se introduce într-un vas
mai mare cu apă fierbinte. Ca să evităm
senzaţia neplăcută dată de primul strat de
parafină care este puţin cam fierbinte, se
suflă asupra regiunii, grăbindu-se astfel
solidificarea. Ulterior se poate continua
pensula-rea, fără ca bolnavul să mai acuze
vreo senzaţie neplăcută.
Fig. 132. — Împachetarea cu parafina pe
regiunea genunchiului.
 Grosimea stratului este de 0,5—1 cm. Peste stratul de parafină se aplică bucăţi de vată sau flanelă şi apoi se acoperă
regiunea cu pătura.
Durata împechetării este de 20 — 60 de minute. Înlăturarea parafinei se face cu uşurinţă din cauza transpiraţiei care are
loc sub stratul de parafină. Procedura se termină cu o spălare la 20—22°.
Pentru articulaţii (genunchi, cot) se pot. folosi manşoane potrivite regiunii, legate deasupra şi dedesubtul articulaţiei (fig.
132), prevăzute cu un orificiu prin care se toarnă, cu ajutorul unei plinii, parafina topită. Ele sînt confecţionate din pînză
cauciucată şi permit realizarea unui strat mai gros de parafină. Peste manşoane se aplică o flanelă şi apoi o pătură conform
tehnicii cunoscute.
Pentru mîini şi picioare se folosesc băile de parafină. Bolnavul introduce extremitatea pentru scurtă vreme în parafină
lichidă, în care mai înoată bucăţi netopite. Se scoate apoi şi se aşteaptă pînă ce parafina s-a solidificat pe tegument. Se repetă
manevra de 2—3 ori, introdueîndu-se de fiecare dată pînă la un nivel inferior precedentului. Cînd temperatura devine
suportabilă, extremitatea se lasă în parafina topită timpul indicat.
Pe articulaţiile mici se pot aplica feşi parafinate (fig. 133). O tehnică mult mai simplă pentru aplicarea parafinei, care se
foloseşte pe scară largă astăzi, este tehnica sovietică. Parafina topită se toarnă într-o tavă de tablă cu dimensiunile 60/25 cm şi
înălţimea de 5 cm, într-un strat de aproximativ l,5 cm. Tava se lasă puţin de o parte, pînă cînd stratul superficial se solidifică.
Cu ajutorul unui cuţit se desprinde de pe pereţi şi se aplică pe regiunea
interesată.
Parafina se poate folosi de mai multe ori cu condiţia să se sterilizeze în
prealabil la 110—120°, timp de 10 minute.
Înainte de sterilizare, parafina trebuie spălată bine şi i uscată, evitîndu-
se urmele de apă din parafină, care ar provoca arsuri în timpul aplicării pe
tegument.

Fig. 133. Faşă cu parafina la mînă.

Deoarece parafina îşi pierde din plasticitate după ce a fost încălzită de

2—3 ori, trebuie să adăugăm cam 20—25% parafină proaspătă la cea
întrebuinţată.
Modul de acţiune. Împachetarea cu parafină are o acţiune locală, care
se datoreşte pe de o parte factorului termic, pe de altă parte compresiunii
vaselor superficiale. Ea provoacă o încălzire profundă şi uniformă a
ţesuturilor în timpul procedurii, suprafaţa pielii se încălzeşte pînă la 38—40°.
La locul de aplicare se produce o hiperemie puternică şi transpiraţie
abundentă.
Indicaţii. Boli ale aparatului locomotor: contuzii, osteomielite cronice,
artrite subacute şi cronice, artrite infecţioase şi deformante. Boli ale aparatului digestiv, şi glandelor anexe : hepatite cronice,
periviscerite, boală ulceroasă, gastrite. Boli ale sistemului nervos periferic: nevralgii, nevrite. Afecţiuni ginecologice: anexite
cronice.
Contraindicaţii. Piodermite, eczeme, tuberculoză, neoformaţii maligne, tendinţe la hemoragii.
Împachetarea cu nămol. Împachetarea cu nămol constă în aplicarea pe o regiune limitată sau pe întreg corpul a
nămolului, încălzit la o anumită temperatură.
Materialele necesare: un pat sau o canapea, una pătură, o pînză impermeabilă, un cearşaf, una compresă, un duş, un
termometru şi un ceas semnalizator.
Tehnica de aplicare. Se aşază pătura pe pat, peste aceasta pînza impermeabilă, iar apoi deasupra cearşaful. Nămolul pre-
gătit la temperatura prescrisă (prin încălzire electrică, cu aburi sau amestec cu apă fierbinte) se pune pe cearşaf într-un strat de
2—3 cm. Bolnavul este invitat să se aşeze cu regiunea pe care vrem s-o împachetăm peste acest strat. Se aplică repede nămolul
şi pe faţa anterioară şi pe părţile laterale ale regiunii. Se înveleşte cu cearşaful, apoi cu materialul impermeabil şi la urmă cu
pătura. Se aplică o compresă rece cap pentru evitarea congestiei cerebrale.
Temperatura la care se poate aplica nămolul oscilează între 38 şi 44°. Durata împachetării este între 20 şi 40 de minute.
După terminarea procedurii, bolnavului i se aplică duş cald.
Modul de acţiune a împachetărilor cu nămol. Potrivit părerii lui Aleksandrov, mecanismul de acţiune a nămolurilor se
datoreşte mai multor factori, şi anume: excitării nervilor cutanaţi de către factorul termic, reacţiilor reflectorii, formării în piele
de substanţe de tip H (histamină), creşterii permeabilităţii cutanate şi acţiunii specifice a substanţelor resorbite în organism.
 Indicaţiile cele mai importante le constituie afecţiunile aparatului locomotor şi afecţiunile ginecologice.
Dintre afecţiunile aparatului locomotor beneficiază: reumatismul secundar, reumatismul degenerativ, celulitele, bursi-
tele, mialgiile, sechelele rahitice, poliomielitice etc.
Dintre bolile aparatului genital beneficiază afecţiunile cronice inflamatoare uteroanexiale şi sterilitatea.
Contraindicaţii. În afară de contraindicaţiile generale mai sînt contraindicate formele reumatismale cu evoluţie febrilă,
hipertensiunea şi hipotensiunea arterială, astmul bronşic, afecţiunile renale.
Băile de nămol sînt aplicaţii generale de nămol care se realizează în căzi.
Materialele necesare: 2 căzi din lemn, faianţă sau beton cu capacitatea de 250 de litri, instalaţie de duş, termometru,
compresă pentru cap, ceas semnalizator, pernă de cauciuc sau termofor cu apă rece.
Tehnica de aplicare. Se pregăteşte în una din căzi, prin amestec cu apă, nămol într-o concentraţie care creşte progresiv de
la 10 la 25%, încălzit la temperatura de 36—44°, în funcţie de indicaţie.
Bolnavul este invitat să se aşeze în baie. Durata procedurii este de 15— 30—40 de minute. Cantitatea de nămol din baie
creşte progresiv, în sensul că bolnavul începe cu o baie de jumătate, apoi de trei sferturi şi mai tîrziu i se indică baia completă,
regiunea precordială rămînînd descoperită. Capul se sprijină pe o pernă de cauciuc sau un termofor. în tot timpul procedurii,
bolnavul are o compresă rece pe frunte.
După terminarea băii, bolnavul face o baie de curăţenie, după ce în prealabil s-a îndepărtat nămolul, sau un duş cald de
37—38°.
După procedură i se indică timp de 60 de minute odihnă pe o canapea sau pat, într-o cameră special amenajată.
Modul de acţiune este asemănător cu al împachetărilor cu nămol, la care se mai adaugă acţiunea presiunii hidrostatice.
Băile de nămol sînt proceduri foarte solicitante şi de aceea trebuie indicate cu prudenţă şi urmărite cu atenţie.
Indicaţiile şi contraindicaţiile sînt identice cu ale împachetărilor de nămol. Se mai adaugă la contraindicaţii : vîrsta
înaintată, stările de denutriţie, convalescenţa după anumite boli.
Ungerile cu nămol. Aceste proceduri sînt mult practicate pe litoralul nostru, pe lingă lacurile sărate din Transilvania şi
Cîmpia Dunării.
Tehnica de aplicare. Bolnavul complet dezbrăcat stă cî-teva minute la soare pînă i se încălzeşte pielea, apoi se unge cu
nămol proaspăt complet sau parţial. Se expune din nou la soare timp de 20—60 de minute, pînă cînd nămolul începe să se
usuce. In acest interval de timp va purta o compresă rece pe frunte iar capul îi va fi apărat de soare cu o pălărie sau umbrelă.
După aceasta va face o scurtă baie în lac sau în mare, se va şterge, se va îmbrăca şi se va odihni la umbră sau într-o
cameră, aproximativ o oră.
Modul de acţiune. Ungerile cu nămol îşi bazează acţiunea pe elementul termic alternant, rece la început, apoi cald,
datorită încălzirii nămolului la soare şi din nou rece, datorită băii din lac şi reacţiei vasculare la acesta ; al doilea element este
reprezentat de acţiunea specifică a substanţelor resorbite în organism.
Sînt proceduri de călire, destul de solicitante şi, ca atare, trebuie indicate cu precauţie.
Indicaţii: atrofii musculare după aparate gipsate, artroze neactivate, obezitate, hipotiroidism, psoriazis etc.
Contraindicaţii: vîrstă înaintată, ateroscleroză, hipertensiune arterială, afecţiuni renale, afecţiuni reumatismale în faza
activă etc.
Împachetarea cu nisip sau baia cu nisip este o procedură de hidroterapie care constă în învelirea corpului cu nisip, la o
anumită temperatură.
Materiale necesare: una cadă, instalaţii speciale pentru încălzit nisipul, compresă pentru cap, găleată cu apă rece şi
prosop.
Tehnica de aplicare. Bolnavul aşezat într-o cadă este acoperit parţial sau total cu nisip încălzit la temperatura de 45—
50°. La cap i se aplică o compresă rece.
Procedura durează 20—40 de minute şi se termină cu o-spălare la 20—22° sau duş.
Modul de acţiune. Factorii pe care se bazează acţiunea acestei proceduri sînt: factorul termic şi cel mecanic, realizat de
iritaţia pe care o provoacă firicelele de nisip pe tegument.
Procedura se încadrează în categoria procedurilor termo-terapice. Influenţa asupra organismului este generală şi ase-
mănătoare cu a procedurilor hiperterme.
Indicaţiile şi contraindicaţiile sînt identice cu ale acestora.
Nisipul absoarbe transpiraţia care are loc. Pentru a putea fi reutilizat, se spală cu ajutorul unor instalaţii speciale. în lipsa
acestora se aruncă.
Împachetările cu nisip se pot realiza în locurile călduroase, pe malul mării sau al unui rîu, cu nisip încălzit la soare. După
procedură se poate face o baie în mare sau în rîu.

FRICŢIUNILE

Definiţie. Fricţiunile sînt proceduri de hidroterapie cu acţiune tonifiantă, al căror efect se bazează pe factorul termic şi
mecanic.
Clasificarea. În funcţie de temperatură, fricţiunile se împart in reci şi alternante, niciodată calde.
În funcţie de regiunea pe care se aplică fricţiunile pot să fie: parţiale, cînd interesează separat sau împreună membrele
superioare şi inferioare, şi complete, cînd interesează întreaga suprafaţă a corpului.
Acestea din urmă. în funcţie de tehnica de aplicare, se împart în fricţiuni parţial complete, care realizează funcţionarea
întregului corp prin fricţionarea separată a diferitelor segmente şi fricţiuni complete propriu-zise.
Tehnica de aplicare. 1. Fricţiunile parţiale. Materialele necesare: un pat sau o canapea, una pătură, un cearşaf, un
prosop sau o bucată de pînză de 100 70 cm, una găleată cu apă, un termometru de baie.
Se aşază pe pat sau pe canapea pătura şi cearşaful. Bolnavul, complet dezbrăcat, este invitat să se culce cu faţa în sus şi
este învelit. Se lasă descoperit numai membrul asupra căruia vrem să acţionăm. Se moaie prosopul în apă rece, se stoarce şi se
acoperă segmentul interesat.
Bolnavul sau o altă persoană fixează bine prosopul la rădăcina membrului, sprijinind în acelaşi timp extremitatea
fricţionată de pieptul celui care efectuează procedura. Se fricţionează cu amîndouă mîinile peste prosop, cu mişcări lungi,
cuprmzînd întreaga regiune cu palmele, pînă ce simţim că prosopul s-a încălzit.
Învelim apoi regiunea cu cearşaful uscat şi fricţionăm peste acesta membrul corespunzător. După aceea extremitatea se
acoperă şi cu pătura, trecîndu-se la descoperirea unui alt membru a cărui fricţionare se execută conform aceleiaşi tehnici.
Fricţiunile parţiale alternante se efectuează conform aceleiaşi tehnici, începînd cu fricţionarea peste un prosop muiat cu
apă caldă (38—40°) şi terminînd cu apă rece (16—18°). După ce prosopul rece s-a încălzit, se îndepărtează, iar extremitatea
respectivă se acoperă ca mai sus, cu cearşaful uscat peste care se execută cîteva fricţiuni. Se continuă fricţionarea în acelaşi fel
şi a celorlalte extremităţi indicate.
2. Fricţiunile complete. a) Fricţiunile parţial complete. Materiale necesare sînt aceleaşi ca şi pentru fricţiunile parţiale.
Tehnica de aplicare. Fricţiunea parţial completă se execută conform aceleaşi tehnici, expuse la fricţiunile parţiale, respectînd o
anumită ordine. Tehnicianul stă în partea dreaptă a bolnavului şi începe fricţionarea membrului inferior din partea opusă, apoi
membrul inferior de aceeaşi parte, spatele (fig. 134), pieptul (fig. 135), cu părţile laterale ale trunchiului.
Abdomenul (fig. 136), se fricţionează în sensul evacuării
intestinale. La urmă se fricţionează membrul superior de partea
opusă tehnicianului, apoi cel de a-ceeaşi parte (fig. 137).

Fig. 134. — Fricţiune transvaersală a spatelui.

Fiecare regiune, după ce a fost fric-ţionată, se acoperă cu

cearşaful şi pătura. După terminarea procedurii, bolnavul este lăsat
în repaus timp de 15— 20 de minute.
b) Fricţiunile complete. Materialele necesare: un cearşaf
1,5×2,5—3 m, una compresă pentru frunte, una găleată cu apă la
temperatura de 18—20°.
Tehnica de aplicare. Înainte de a începe procedura, i se
recomandă bolnavului să se spele pe faţă cu apă rece şi i se aplică o
compresă rece pe frunte sau la ceafă (pentru a evita congestia
cerebrală).
Tehnicianul ia cearşaful, îl moaie în apă la temperatura camerii
îl stoarce, îl scutură bine ca să nu aibă cute, apoi ţine cu o mînă un
colţ al cearşafului, iar cu cealaltă face cute pînă ajunge la capătul opus. Se aşază în faţa bolnavului şi procedează astfel:
bolnavul, stînd în picioare, este invitat să ridice braţele în sus şi i se aplică un colţ al cearşafului în axila dreaptă, se trece apoi
cearşaful peste piept, în axila stingă. Bolnavul coboară mîinile.
 Tehnicianul trece cearşaful pe spate, peste umărul drept, îl aduce din nou pe faţa anterioară a toracelui trecînd apoi

Fig. 135 — Fricţionarea transvaersală a

pieptului.

Fig. 136 — Fricţionarea transvaersală a

pieptului.

peste umărul stîng, iar marginea superioară a cearşafului se aplică bine în jurul gîtului (fig. 138). După aceasta se face
fricţionarea din partea dreaptă sau din cea stingă a bolnavului, executînd fricţiuni repezi şi lungi, cu o mină pe faţa

Fig. 137 — Fricţionarea membrului superior stîng. Fig. 138—Fricţiune completă

 anterioară într-un sens, cu cealaltă pe faţa posterioară în sens opus, de la ceafă şi gît pînă la picioare, pînă simţim că
cearşaful s-a încălzit.
Trecem apoi în faţa bolnavului şi executăm aceleaşi fricţiuni pe părţile laterale ale corpului, de sus pînă jos. Se trece apoi
în faţa bolnavului, executîndu-se fricţiuni pe părţile laterale ale corpului. Se insistă la gambe, şi labă, deoarece se încălzesc mai
greu. Procedura, fiind greu de executat, este bine să se execute de 2 persoane.
După terminarea procedurii se şterge repede bolnavul cu un cearşaf uscat şi este lăsat să se odihnească învelit sau i se
recomandă o plimbare de 1/2 oră.
La persoanele cu picioare reci sau circulaţie defectuoasă, după aplicarea cearşafului umed, învelim picioarele într-un
prosop muiat în apă fierbinte sau aşezăm bolnavul de la început cu picioarele într-un lighian mare cu apă caldă.
Reuşita acestei proceduri depinde de aplicarea unei tehnici corecte. Bolnavul cu reacţie bună nu are de loc senzaţia de
frig, simţindu-se reconfortat.

Fig. 139 — Baia de cearşaf.

Cînd dorim o reacţie mai puternică, fricţiunea completă poate să fie

completată prin baia de cearşaf, baia de curent de aer sau ambele.
Baia de cearşaf. Fără a scoate cearşaful după terminarea fricţiunii, se toarnă
concomitent, pe faţa anterioară şi posterioară a bolnavului, de jos în sus, de la o
distanţă de 1—2—3 m cîte o găleată cu apă rece (fig. 139). După aceea se execută
lovituri cu palmele pe întreaga suprafaţă de jos în sus şi de sus în jos, pînă ce
simţim că pielea bolnavului s-a încălzit din nou. Se şterge apoi cu un cearşaf uscat,
apoi bolnavul stă în repaus 1/2 oră sau face o plimbare.
Baie prin curent de aer. La terminarea fricţiunii, urmată sau nu de baie de
cearşaf, se lasă bolnavul neşters. I se aplică pe ceafă un cearşaf uscat, cu colţurile
peste umeri, care se dau bolnavului să le ţină cu ambele mîini sau unui ajutor, în
cazul cînd acesta nu poate.
Tehnicianul apucă cele 2 colţuri opuse ale cearşafului şi, prin ridicări şi coborîri repezi, executate cu mîinile concomitent,
cu flectări şi ridicări ritmice de genunchi, face o vînturare întîi pe faţa posterioară apoi pe faţa anterioară şi părţile laterale, pînă
ce pielea se înroşeşte.
Dacă baia prin curent de aer a determinat o reacţie slabă, ea poate să fie completată astfel: se ia un cearşaf şi se aşază de-a
latul pe spatele bolnavului, prinzîndu-se în faţă cele 2 colţuri ale lui. Se întinde bine şi apoi se execută mişcări ritmice de
vînturare, apropiind şi îndepărtînd mîinile. Tehnicianul se roteşte în jurul bolnavului, executînd mereu aceste mişcări pînă ce
pielea acestuia s-a uscat complet.
Modul de acţiune a fricţiunilor. Factorii pe care îşi bazează acţiunea fricţiunile sînt factorul termic şi factorul mecanic.
Excitantul rece (sau alternant cald şi rece) provoacă o excitaţie a sistemului nervos, creşterea numărului mişcărilor
respiratorii şi profunzimea lor. Are loc de asemenea o creştere uşoară a activităţii cardiace, intensificarea circulaţiei cu tendinţa
la pierdere de căldură, uşoară stimulare a metabolismului.
Fricţiunile parţiale şi parţial complete sînt considerate proceduri de tonifiere a aparatului neuromuscular; în afară de
aceasta, ele au o acţiune sedativă generală, reglează somnul.
Indicaţiile lor sînt: surmenajul, asjeniile jiervoase, stările febrile nediagnosticate (favorizînd apariţia exantemu-lui),
convalescenţă după boli febrile. Pentru favorizarea circulaţiei periferice sînt indicate în bolile de inimă compensate şi
tulburările circulaţiei periferice, mai ales acrocianoze.
Fricţiunile alternante sînt indicate în atrofii musculare de diferite etiologii, redori articulare, pareze şi paralizii.
Fricţiunile complete. Reacţiile organismului sînt asemănătoare cu acelea determinate de fricţiunile parţiale şi parţial
complete, dar mult mai intense.
În prima fază, sub influenţa excitantului rece, pe o suprafaţă întinsă, apare o vosoconstricţie tegumentară intensă, care are
drept consecinţă îngreunarea activităţii inimii şi accelerarea ritmului.
În faza a doua, vosoconstricţia este urmată de o vasodilataţie, care uşurează activitatea inimii, favorizează pierderile de
căldură şi stimulează metabolismul.
Fricţiunea completă cere o rezistenţă mai mare din partea organismului. Spre deosebire de fricţiunea parţială, aceasta este
considerată o procedură puternic excitantă.
 Indicaţiile ei sînt: obezitatea, diateza urică, hipertiroidism, neurastenia depresivă, bronşitele cronice, emfizem pulmonar.
Contraindicaţiile fricţiunilor. Fricţiunile atît parţiale, cît şi complete sînt contraindicate în: hemoragii, afecţiuni dermato-
logice, nevralgice şi nevrite acute şi cronice, arterio-scleroza generalizată, boala hipertonică, afecţiuni ale inimii decompensate.

PERIERILE

Definiţie. Perierile sînt proceduri care se adresează circulaţiei periferice şi al căror efect se datoreşte factorului mecanic,
realizat cu ajutorul unor perii.
Clasificare. Perierile se împart în uscate şi umede. Ele pot să fie executate de tehnician sau de bolnav. Pot să fie
complete sau parţiale.
Tehnica de aplicare a perierilor. Perierile uscate complete. Materiale necesare: una canapea, una pătură, un cearşaf, 2
perii cu păr natural (moi sau aspre).
Se aşază pe pat pătura şi cearşaful. Bolnavul complet dezbrăcat este invitat să se culce cu faţa în sus, este învelit, lăsîndu-
i-se descoperit segmentul asupra căruia vrem să acţionăm. Tehnicianul stă de partea dreaptă a bolnavului şi începe perierea
membrului inferior de partea opusă cu două perii acţionînd cu mişcări ritmice şi uniforme în ambele sensuri şi cu o anumită
presiune, în funcţie de starea bolnavului.
Dacă întîlneşte ectazii venoase, le evită. Perierea se începe cu gamba, apoi se periază talpa şi dosul piciorului, cu mişcări
circulare se periază glezna, apoi se trece la coapsă, unde se foloseşte aceeaşi tehnică ca şi pentru gambă.
După aceasta se face perierea membrului inferior de aceeaşi parte, apoi a membrelor superioare, în aceeaşi ordine, adică
întîi membrul superior de partea opusă şi apoi membrul superior de aceeaşi parte. Pe măsură ce se periază un segment, se
înveleşte cu cearşaful şi pătura.
Bolnavul este invitat să se aşeze: se trece la perierea spatelui. Se porneşte de la occiput, pe trapez şi spre atnăr cu mişcări
liniare. Pe coloana vertebrală se fac mişcări longitudinale, iar cutia toracică se oerie cu mişcări laterale de-a lungul coastelor,
din spate spre faţă.
În regiunea feselor se fac perieri ovalare. Se trece la perierea părţii anterioare a trunchiului, bolnavul reluîndu-şi poziţia
culcat.
Întîi se perie circular în regiunea mamelonară, apoi pe părţile laterale ale toracelui, spre stern.
La nivelul abdomenului se execută mişcări circulare, în sensul evacuării intestinale.
Autoperierile sau perierile executate de bolnav, se execută în picioare, cu excepţia perierii piciorului pentru care este
obligat să se aşeze. Se folosesc 2 perii pentru regiunea şoldurilor, iar pentru rest o singură perie.
Spatele poate să fie periat cu o perie de formă specială (fig. 140).
Perierile parţiale se fac conform aceleiaşi tehnici, pe zone limitate.
Perierile umede. Sînt proceduri excitante, la care se adaugă pe lingă factorul mecanic şi cel termic. Bolnavul este periat
alternativ cu periile muiate în apă caldă şi rece.

Fig. 140. Perii de diferite forme.

Bolnavul poate să stea şi într-o cadă sau un

lighean cu puţină apă (circa 5 cm înălţime), în care se
moaie peria. După terminarea perierii cu apă caldă se
face o spălare cu apă rece sau un duş scurt, apoi o
fricţiune uscată.
O altă posibilitate este să invităm bolnavul să stea
pe o seîndură aşezată transversal pe marginile căzii sau pe un scaun de lemn pus în cadă. Tehnicianul ia în mîna stingă
dispozitivul pentru duş, proiectînd apa caldă pe segmentul pe care în acelaşi timp îl perie, ţinînd peria în mîna dreaptă.
Procedura se termină cu un duş scurt rece, urmat de fricţiune uscată.
Perierile sînt proceduri de sine stătătoare, dar pot să fie folosite şi ca proceduri care preced fricţiunile, în scopul măririi
efectului dermovascular.
 Durata totală a procedurii este de 8 —10 minute ; de la caz la caz poate să fie prelungită pînă la 30—45 de minute.
Modul de acţiune. Perierile acţionează asupra circulaţiei tegumentare provocînd o vasodilataţie care uşurează munca
inimii, scoţînd o parte de sînge din circulaţia centrală.
Perierea completă este o procedură excitantă atît pentru sistemul nervos, cit şi pentru aparatul cardiovascular.
Se foloseşte ca procedură de călire, deoarece, prin pierderea de căldură care are loc datorită vasodilataţiei periferice, duce
la creşterea metabolismului.
Indicaţii. Perierile sînt indicate în tulburările de circulaţie periferică din cadrul afecţiunilor reumatismale, în insuficienţele
cardiace uşoare (preferind să le indicăm parţiale),, în convalescenţa după boli febrile, la bolnavii cu astenie nervoasă, în
obezitate şi hipotiroidism.
Contraindicaţii. Hipertiroidism, eczeme, varice, insuficienţă cardiacă pronunţată, arterioscleroză generalizată,
hipertensiune.

SPĂLĂRILE

Definiţie. Spălările sînt proceduri de hidroterapie cu acţiune moderată, al raror efect se bazează pe factorul termic.
Clasificare. In funcţie de temperatură spălările se împart în recitii8—22°), calde şi alternante. Aceste ultime două ca-
tegorii sînt rar folosite. In funcţie de regiunile corpului pe care le aplicăm, spălările se împart în :
1. Spălări parţiale — interesînd următoarele regiuni: extremităţile superioare şi inferioare, jumătatea superioară a corpu-
lui, jumătatea inferioară a corpului.
2. Spălări complete — interesînd întreaga suprafaţă a corpului.
Tehnica de aplicare. 1. Spălările parţiale. Materiale necesare: un pat sau o canapea, una pătură, un cearşaf, un prosop
sau o bucată de pînză 100/70 cm, una găleată cu apă, un termometru de baie.
Spălările extremităţilor. Se aşază pe pat sau pe canapea pătura şi cearşaful. Bolnavul complet dezbrăcat este invitat să se
culce cu faţa în sus şi este învelit. Se descoperă extremitatea indicată şi cu un prosop muiat în apă la temperatura prescrisă,
puţin stors, se spală membrul interesat pe faţa anterioară şi posterioară, de jos în sus şi de sus în jos, cu mişcări lungi, de 5—6
ori. Se şterge cu cearşaful de pe pat şi apoi se acoperă cu cearşaful şi pătura. Se procedează la fel şi pentru celălalt membru.
Cînd în prescripţie este indicată spălarea la toate extremităţile, se efectuează mai întîi asupra membrelor inferioare, după
care se trece la membrele superioare.
Spălările superioare se execută asupra membrelor superioare şi trunchiului pînă la ombilic, iar în spate pînă la regiunea
lombară.
Se aşază bolnavul în poziţia şezîndă. Se spală spatele de 5—6 ori, pînă în regiunea lombară, se şterge cu cearşaful şi apoi
se culcă bolnavul pe acelaşi cearşaf.
Se spală apoi faţa anterioară şi părţile laterale ale trunchiului şi membrele superioare, iar la urmă adbomenul, a-supra
căruia se execută mişcări circulare, de la dreapta la stingă bolnavului (în sensul acelor de ceasornic). Se şterge bolnavul, se
înveleşte în acelaşi cearşaf şi pătură. Se lasă în repaus pînă se încălzeşte.
Spălările inferioare se execută asupra membrelor inferioare, regiunii lombare şi abdomen, folosind aceeaşi ordine şi
tehnică, ca şi pentru spălările superioare. Bolnavul poate sta fie culcat, fie în picioare.
2. Spălările complete. Spălările complete pot să fie aplicate bolnavului culcat sau în picioare.
Pregătirea bolnavului se face identic ca pentru spălările parţiale.
Se ia prosopul muiat în apă şi stors puţin şi se spală de 5—6 ori partea posterioară a bolnavului de la călcîie la ceafa, (în
sensul circulaţiei de întoarcere), acesta fiind culcat cu faţa în jos pe pat sau stînd în picioare. Trebuie să avem grijă să prindem
şi faţa posterioară a membrelor superioare.
Întoarcem apoi bolnavul cu faţa în sus sau cu faţa spre noi (în cazul că stă în picioare) şi procedăm la fel pentru faţa
anterioară a corpului de la vîrful degetelor spre bărbie. Trecem apoi pe părţile laterale ale trunchiului, prinzînd şi axila şi partea
internă a membrelor superioare şi sfîrşim cu spălarea părţilor interne ale membrelor inferioare.
La terminarea procedurii se acoperă bolnavul cu cearşaful şi pătura; rămîne în repaus sau îl îmbrăcăm repede şi îl punem
să facă 20—30 de minute mişcare în aer liber.
În caz de febră, după spălare nu ştergem bolnavul pentru a favoriza pierderea de căldură.
Modul de acţiune. Modul de acţiune al spălărilor se aseamănă cu al fricţiunilor cu deosebirea că, aici, lipsind factorul
mecanic, acţiunea este mult mai blîndă.
Indicaţii. Spălările sînt indicate ca proceduri de sine stătătoare pentru bolnavii cu reactivitate mărită, în stări febrile, la
bolnavii foarte slăbiţi după anumite boli.
Ele se mai indică, pe scară largă, ca proceduri de răcire după procedurile termice importante, cu scopul de a restabili
tonusul vascular şi de a transforma vasodilataţia paralitică care are loc după acestea într-o hiperemie activă.

AFUZIUNILE

Definiţie. Aluziunile sînt proceduri care constau în proiectarea, fără presiune, a unor coloane de apă asupra diverselor
regiuni ale corpului. Efectul lor se bazează pe factorul termic.
Clasificare. În funcţie de temperatură, afuziunile sînt reci (18—20°) şi alternante (38—42° şi 18—22°).
În funcţie de regiunea pe care se aplică afuziunile se împart în parţiale şi complete.
În cadrul afuziunilor parţiale sînt cuprinse: afuziunile la picioare, la genunchi, la coapse, inferioare,. la braţe, afuziunile
superioare, afuziunile la spate şi la ceafă.
În cadrul afuziunilor generale intră : afuziunea generală şi afuziunea fulger.
Tehnica de aplicare. Materiale necesare: 2 furtunuri lungi de aproximativ 1,5 m cu un diametru de 3—5 cm, o baterie
de apă caldă şi rece şi un grătar de lemn.
În lipsa unei instalaţii speciale, se pot folosi stropitorile de grădină, de la care s-a scos rozeta.
Cele mai des folosite sînt afuziunile reci.
Afuziunea la picioare (labe) se aplică asupra piciorului pînă la articulaţia tibiotarsiană.
Bolnavul stă în picioare pe grătarul de lemn cu spatele spre tehnician. Afuziunea se începe la articulaţia
astragalocalcaneană şi pe partea distală a tendonului lui Ahile întîi la un picior, apoi la celălalt, de cîteva ori. Apoi bolnavul se
întoarce cu faţa şi se continuă turnarea, începînd cu degetul mare. apoi pe marginea internă a piciorului, pînă la articulaţia
tibiotarsiană, se coboară pe partea externă pînă la degetul mic. Se execută alternativ la fiecare picior, pînă se înroşeşte
tegumentul.
Dacă bolnavul are picioarele reci, se va aplica afuziune alternantă.
Afuziunea la genunchi. Bolnavul stă cu spatele la tehnician. Acesta dirijează coloana de apă mergînd de jos în sus pe faţa
internă a călcîiului pînă la spaţiul popliteu, de unde coboară pe partea externă pînă la călcîi (fig. 141). Se continuă în aceiaşi
mod asupra celuilalt membru şi se repetă de cîteva ori pînă la apariţia reacţiei dermovasculare. Bolnavul este invitat să se
întoarcă cu faţa şi se continuă pro314
cedura aplicînd turnări pe faţa anterioară a gambelor, plecînd de la haluce, pe marginea internă a gambei pînă la genunchi, de
unde se coboară pe marginea externă a gambei. Se repetă şi aici de cîteva ori.
Afuziunea la coapse se aplică conform aceleiaşi tehnici, ca şi cele la ge-
nunchi, cu deosebire că posterior se urcă pînă la fesă, iar anterior pînă în regiu-
nea inghinală.
Afuziunea inferioară se începe de la partea posterioară a călcîiului, urcă
pe mijlocul gambei şi al coapsei pînă în regiunea sacrolombară. Aici se fac
cîteva turnări transversale, apoi se coboară pe fesa opusă şi pe mijlocul
membrului inferior corespunzător pînă la călcîi. Operaţia se repetă de cîteva
ori. Apoi se trece pe partea anterioară urcînd pe faţa anterioară a membrului
pînă la ombilic şi coborîm de aici pe celălalt membru inferior.
Afuziunea la membrele superioare. Bolnavul este invitat să se sprijine cu
mîinile întinse pe marginea unui scaun sau peste un mic paravan. Se începe
aplicarea afuziunii de la police. se urcă pe faţa internă a unui membru superior,
pînă la articulaţia scapulohumerală, apoi coborîm pe faţa externă. Se trece apoi
la celălalt membru şi se repetă aceeaşi operaţie de cîteva ori, pînă apare reacţia
dermo vasculară.

Fig. 141. — Afuziune la genunchi.

 Afuziunea superioară. Bolnavul se sprijină cu mîinile pe scaun, ca şi pentru afuziunile la membrele superioare sau peste
un paravan special, în aşa fel ca spatele să fie ceva mai ridicat decît umerii.
Se începe afuziunea din regiunea lombară de-a lungul coloanei vertebrale pînă la ceafă, făcînd concomitent mişcări de
lateralitate cu tubul, pentru ca apa să se scurgă pe părţile laterale ale toracelui.
În acelaşi timp, tehnicianul apără capul bolnavului cu mina aplicată pe ceafă.
Afuziune a posterioară (sau la spate). Pentru realizarea ei, bolnavul trebuie să stea în poziţie ortostatică. Se începe
turnarea de la nivelul călcîiului, urcînd pe membrul inferior pînă la nivelul spinei omoplatului. Ne oprim la nivelul regiunii
interscapulare. apoi coborînd încet pe cealaltă parte a spatelui şi membrul inferior, pînă la călcîi. Se repetă procedura ca şi la
celelalte afuziuni.
Afuziunea la ceafă. Poziţia bolnavului este aceeaşi ca la afuziunea superioară, doar capul este ceva mai ridicat pentru a
evita scurgerea apei peste păr. Se face turnarea la nivelul cefei cu o cană de 2—3 litri sau un tub.
Procedura se poate efectua şi la patul bolnavului. Bolnavul este aşezat cu faţa în jos şi cu capul depăşind marginea
patului, peste un lighean.
Cu mîna stîngă i se sprijină fruntea ridicîndu-se în acelaşi timp în sus, iar cu mîna dreaptă se toarnă pe ceafă 2—3 litri de
apă la 18—20°.
Afuziunea completă sau generală se aplică pe întreaga suprafaţă a corpului, mai întîi partea posterioară conform tehnicii
afuziunii la spate şi apoi pe partea anterioară, începînd de la degete şi urcînd pînă la gît, de unde coborîm pe cealaltă parte.
Afuziunea fulger. Această procedură, incorect numită afuziune, este un duş şi se aplică de la o distanţă de 3—6 m şi sub o
presiune de 1,5 atmosfere. Ea poate să fie aplicată pe regiuni limitate ale corpului sau general.
În acest din urmă caz se începe cu planul posterior, apoi se trece la cel anterior, ca la afuziunea generală. Se evită
regiunea genitală şi sînii. După aceasta, bolnavul este invitat să se întoarcă cu partea laterală spre asistent, ridi-cînd membrul
superior. Se continuă aplicarea jetului de apă pornind de la partea laterală a labei piciorului, pînă la axilă şi coborînd apoi pînă
jos. Bolnavul este invitat să lase braţul în jos şi se repetă procedura, aplicînd de data aceasta duşul peste braţ ; apoi se trece pe
cealaltă parte.
Afuziunile alternante se aplică pe aceleaşi regiuni şi cu aceeaşi tehnică, ca şi afuziunile reci, cu deosebirea că se folosesc
aici temperaturi alternante.
Se începe întotdeauna cu turnarea caldă (38—40°), după care urmează turnarea rece (18—20°), aproximativ de 3 ori.
Modul de acţiune. Afuziunile îşi bazează efectul pe factorul termic. La locul de aplicaţie are loc o vasoconstricţie pu-
ternica şi bruscă, după care urmează o vasodilataţie imediată.
Pentru ca afuziunea să poată fi considerată eficace, apariţia acestor fenomene este obligatorie. În cazul cînd nu apare
senzaţia de căldură plăcută, afuziunea este contraindicată.
Afuziunile inferioare determină o descongestionare temporară a circulaţiei cerebrale şi a organelor pelviene şi ab-
dominale.
Afuziunile superioare au efecte generale importante, stimulînd procesele metabolice, mărind debitul respirator şi
modificînd ritmul inimii. În afară de aceasta au şi acţiune locală influenţînd în bine circulaţia, tonifiind musculatura, sti-
mulînd peristălţismul intestinal.
Ele se pot aplica ca proceduri de sine stătătoare sau ca proceduri de răcire după procedurile termoterapiei.
Indicaţiile şi contraindicaţiile afuziunilor. Afuziunile sînt indicate în staze circulatorii periferice (varice), acrocianoză,
pareze şi paralizii aje musculaturii membrelor inferioare, stări depresive, surmenaj fizic şi intelectual, aderenţe pleurale şi
pericardice, astm bronşic.
Contraindicaţiile afuziunilor sînt: metroragiile, anexitele subacute şi acute, cistitele acute, graviditatea, nefritele, pielitele,
calculoza renală şi biliară.

DUŞURILE

Definiţie. Duşurile sînt proceduri de hidroterapie reprezentate prin coloane de apă, aburi sau aer cald, de diferită
temperatură şi presiune, proiectate de la o anumită distanţă, pe anumite suprafeţe ale corpului sau pe tot corpul.
Factorii pe care îşi bazează acţiunea sînt factorul termic şi cel mecanic.
Clasificare. În clasificarea duşurilor se folosesc mai multe criterii. În funcţie de temperatură, duşurile se îrnpart în: duş
rece, cald, alternant, duş cu aburi şi duş cu aer cald.
 În funcţie de forma jetului, duşurile se împart în: duş rozetă, duş sul şi duş evantai.
În funcţie de direcţia coloanei de apă, se împart în: duş vertical (descendent sau ascendent), duş orizontal şi duş circular.
Mai există şi duşuri speciale. În această categorie intră duşul masaj şi duşul subacval.
Tehnica de aplicare. Materialele necesare: catedră de duşuri, duşuri fixe sau mobile (fig. 142), grătar de lemn, cearşaf.
Duşuri în funcţie de temperatură. Duşul rece se face cu apa la temperatura de 15—20° cu o durată de 1—3 minute.
Duşul rece se poate aplica pe toată suprafaţa corpului sau pe regiuni limitate.
Duşul cald se face cu apă la temperatura de 38—40—45°.
Duşul alternant constă în aplicarea unui duş cald rozetă la temperatura de 38° şi cu o durată de 40 de secunde, urmat de
unul rece la o temperatură de 18—20°, cu o durată de 10—15 sercunde.
Duşul cu aburi constă în proiectarea vaporilor supraîncălziţi asupra unor regiuni limitate. Tehnicianul trebuie să fie atent
ca nu cumva să stropească bolnavul cu picături de apă fierbinte provenită din condensarea vaporilor pe furtun şi pe porţiunea
metalică a duşului. Este nevoie ca insta-

Fig. 142 — Diferite forme de duşuri.

laţia pentru duşul cu aburi să fie prevăzută cu dispozitive de separare a apei de condensare şi cu supraîncălzitoare pentru aburi.
Înainte de a aplica jetul de vapori asupra bolnavului, tehnicianul şi-l proiectează pe palmă pentru a se asigura de lipsa
picăturilor de apă fierbinte.
Durata duşului cu aburi este de 3—6 minute şi poate să fie dat ca procedură de sine stătătoare, poate să preceadă o baie
generală sau se poate asocia cu masaj.
La sfîrşit se aplică o procedură de răcire-spălare sau duş de 18—20°.
Modul de acţiune. Duşul cu aburi are o acţiune puternică, asupra circulaţiei, provocînd hiperemie şi resorbţie locală.
Indicaţii. Spondiloze, nevrite, nevralgii, mialgii, tendinite, entorse, luxaţii etc.
Duşul cu aer cald constă în proiectarea aerului cald furnizat de un generator (Phön) pe o anumită porţiune a corpului. De
obicei se asociază cu masaj, avînd avantajul că se poate aplica la patul bolnavului.
Indicaţiile sînt asemănătoare cu ale duşului cu aer cald; preferăm să-l indicăm bolnavilor cu sensibilitate mai accentuată a
pielii.
Duşuri în funcţie de forma jetului. Duşurile-rozetă, numite astfel de la forma dispozitivului; se efectuează mai frecvent
în aplicaţii generale. Duşul-rozetă poate fi rece, cald sau alternant.
Duşurile-rozetă reci se practică la temperatura de 18—20° cu durata de 0,5—1,5 minute.
Modul de acţiune. Factorii pe care se bazează acţiunea sînt factorul termic şi mecanic moderat. Duşurile au o acţiune
excitantă asupra sistemului neervos.
Indicaţii. Neurastenii depresive şi ca procedură generală, de călire.
Duşurile rozetă calde folosesc apa la temperatura de 38—40°, atunci cînd sînt calde, şi de 45°, atunci cînd sînt fierbinţi.
Modul de acţiune. Duşurile calde au acţiune calmantă asupra sistemului nervos. Cele fierbinţi de durată mai lungă au un
efect calmant, iar cele de durată scurtă sînt excitante.
Indicaţii. Neurastenia cu agitaţie, afecţiuni inflamatoare cronice cu diferite localizări.
 Duşurile-rozetă alternante constau în aplicaţii succesive, repetate de mai multe ori, a unui duş cald (38—40°) urmat de
unul rece(13—20°). Durata duşului cald este de 40 de secunde, iar a celui rece de 10—15 secunde. Conform tehnicii
procedurilor alternante, procedura se începe întotdeauna cu cald şi se termină cu rece.
Modul de acţiune. Duşurile alternante sînt excitante asupra sistemului nervos, tonifiază musculatura şi măresc tonusul
vascular.
Indicaţii. Neurastenii, miastenii, tulburări în circulaţia venoasă etc.
Duşul sul. Datorită formei lui şi presiunii coloanei de apă, duşul sul are, comparativ cu celelalte duşuri, acţiunea
mecanică cea mai importantă.
El se poate aplica rece, cald, sau alternant, fiind cunoscut, în acest din urmă caz, sub denumirea de duş scoţian.
Duşul scoţian se practică cu ajutorul a două tuburi de cauciuc prevăzute cu capete metalice de îngustare a coloanei.
Temperatura apei calde folosite este de 40—45°, iar a apei reci de 18—20°. Bolnavul este invitat să stea în faţa duşului, pe un
grătar de lemn, la o distanţă de 2—4 metri. Jetul de apă se proiectează la o presiune de 1,5—2 atmosfere.
Se aplică pe regiunea prescrisă mai întîi coloanajie apă caldă, timp de 10—15 secunde, apoi cea rece, timp de 5—10
secunde, aproximativ de 2—4 ori. Ordinea în care aplicăm duşul scoţian este următoarea : bolnavul este invitat să se întoarcă
cu spatele şi tehnicianul proiectează duşul cald pe membrul inferior stîng începînd de la călcîi pînă în regiunea lombară, unde
face cîteva mişcări transversale, apoi continuă să proiecteze jetul pe partea stîrigă a spatelui pînă în regiunea omoplatului; face
cîteva mişcări transversale în regiunea interscapulară, apoi coboară pe partea dreaptă a spatelui şi coboară în jos pe mijlocul
membrului inferior drept. Repetă de trei ori această manevră, apoi face acelaşi lucru de 3 ori cu duşul rece. Această alternanţă
de cîte 3 proceduri calde şi 3 reci se face de 3 ori.
Bolnavul este invitat să se întoarcă cu faţa. Se proiectează coloana de apă caldă pe faţa anterioară a membrului inferior
drept, apoi se proiectează pe abdomen în direcţia evacuării colonului ; bolnavul este rugat să-şi umfle puţin abdomenul, se urcă
pe torace (la femeie se evită sînii), se fac mişcări transversale.
Pentru a se proteja faţa, bolnavul este rugat să-şi pună mîinile sub bărbie, aplecînd uşor, în acelaşi timp, capul pe spate.
Se continuă procedura coborîndu-se duşul pe membrul inferior stîng. Se evită regiunea scrotală. Ca şi pentru spate, aceste
manevre se execută de trei ori cu duş cald, apoi de trei ori cu duş rece. Alternanţa are loc de trei ori.
Spre deosebire de afuziunea fulger, la duşul scoţian coloana de apă nu se proiectează pe părţile laterale ale corpului.
Modul de acţiune. Duşul scoţian îşi bazează acţiunea pe factorul mecanic important, ca şi pe cel termic alternant.
El are acţiune excitantă asupra sistemului nervos, tonifică sistemul neuromuscular şi activează foarte intens circulaţia,
creşte metabolismul.
Indicaţii. Ca procedură parţială este indicat în: acrocianoze, parestezii, pareze, paralizii, constipaţii, atone, meteorism.
Ca procedură generală, în obezitate, hipotiroidism şi ca procedură de călire.
Duşul-evantai se numeşte astfel din cauza formei dispozitivului care-l produce. Ca şi duşurile expuse mai sus, duşul-
evantai poate să fie cald, rece sau alternant.
Modul de acţiune este asemănător cu al duşului-rozetă.
Indicaţiile sînt în funcţie de temperatura la care se dă, în genere asemănătoare cu acelea ale duşului-rozetă, avînd
avantajul că se poate proiecta mai exact asupra unor regiuni limitate.
Duşurile în funcţie de direcţie pot fi verticale sau orizontale. Cele verticale pot să aibă direcţia ascendentă sau des-
cendentă.
Între duşurile ascendente, cel mai cunoscut este duşul de şezut.
Duşurile verticale se pot aplica reci, calde sau alternante, general sau local.
Modul de acţiune. Acelaşi ca şi pentru celelalte duşuri la temperaturi corespunzătoare.
Indicaţiile duşului vertical sînt identice cu cele expuse la duşurile-rozetă.
Pentru duşul ascendent (duşul de şezut) se adaugă următoarele: duşul rece de şezut, de durată scurtă se indică pentru
efectul lui tonic, în incontinenţa de urină, impotenţa sexuală; hemoroizi; cele călduţe şi cu durată mai lungă, în afecţiunile
cronice ale sferei genitale; cele fierbinţi se recomandă în pruritul vulvei şi regiunii perineale; cele alternante în amenoree,
oligomenoree, metrite cronice.
Duşuri de formă specială. Duşul-masaj constă în aplicarea mai multor duşuri-rozetă la temperatură de 38—40°,
concomitent aplicîndu-se şi masajul, conform tehnicii obişnuite. Mai frecvent se aplică parţial, rareori general. Pentru aplicarea
lui există instalaţii speciale cu 4—6 duşuri verticale, în rozetă, situate unul lîngă altul, care se pun simultan sau separat în
funcţie. În lipsa unei instalaţii speciale, se poate efectua şi cu un duş mobil, la capătul căruia se aplică o rozetă. Durata
masajului este de 8—15 minute.
Bolnavul este culcat dezbrăcat complet pe un pat special de lemn. Se deschid duşurile şi, în timp ce apa curge pe corp,
tehnicianul execută masajul conform tehnicii cunoscute.
Modul de acţiune. Factorii pe care îşi bazează acţiunea duş-masajul sînt factorul termic şi cel mecanic. Duş-masajul
provoacă o hiperemie importantă, fnai ales în regiunea tratată; are un important efect resorbant şi tonifiant.
Indicaţii. Mialgii, sechele după fracturi, entorse şi luxaţii, spondiloze, nevralgii, constipaţia spastică şi atonă, procese
aderenţiale postinflamatoare din cavitatea abdominală etc.
Duşul subacval constă în aplicarea unui duş la presiune mare (1—8 atmosfere), la o temperatură diferită 1—3° mai
ridicată decît apa din baie, sau la aceeaşi temperatură. Duşul subacval are o instalaţie specială. Folosim instalaţiile romîneşti
fabricate de întreprinderea „Pirogov".
Această instalaţie este alcătuită dintr-un motor electric cuplat cu o pompă aspiratoare-respingătoare, montată într-o
carcasă de protecţie. Instalaţia este dotată cu un sorb şi un furtun cu mîner prevăzut cu 4 diuze variate care dau forma jetului
proiectat de aparat.
Tabloul de comandă al aparatului este prevăzut cu un şalter (comutator) şi un manometru cu cadran circular, care
înregistrează presiunea jetului de apă la ieşirea din diuză.
Reglarea presiunii se face prin învîrtirea unui robinet montat sub cadranul manometrului. Pe cadran sînt notate cifrele de
la 1 pînă la 8, care exprimă presiunea în atmosfere
Aparatura auxiliară: o vană mare sau bazin în treflă cu o capacitate de 300—400 de litri (fig. 143).
Tehnica de aplicare. Se leagă aparatul la reţeaua electrică prin priza trifazică. Se umple bazinul cu apă la temperatura de
37—38°, lăsîndu-se un spaţiu de cîţiva cm de la marginea superioară pentru a se evita revărsarea apei peste margini. Bolnavul
este invitat să se aşeze în baie cu faţa în jos.
Se introduce în bazin sorbul, care trece apa prin aparat şi o pasează tubului al doilea care o va proiecta cu presiune, pe
principiul pompei aspiratoare-respingătoare.
Furtunul la care s-a anexat diuza sită sau punctiformă este introdus în apă cu mîna dreaptă spre peretele interior al
bazinului. Se deschide comutatorul, se reglează presiunea 1-2-3-4 etc. atmosfere prin manevrarea la dreapta sau stînga a
robinetului care se găseşte sub cadranul manometrului de presiune.
Se apucă duşul cu ambele mîini, se dirijează oblic de jos în sus pe tegument, cu o înclinaţie de aproximativ 35°, iar la
nivelul articulaţiilor se dirijează vertical.
Se procedează exact ca la masaj, adică se începe de jos în sus în sensul circulaţiei venoase. Diuza se ţine sub apă la o
distanţă de 20—30 de cm de bolnav. Se proiectează coloana de apă pe partea posterioară a membrului inferior stîng

Fig. 143 — Duş subacval.

în regiunea lombară, face cîteva mişcări

transversale între omoplaţi, se aduce
prin apă în afara bolnavului pînă la
nivelul membrului inferior drept, unde
se aplică aceeaşi tehnică, ca şi mai sus.
La urmă se aplică pe membrele
superioare de jos în sus, întîi pe membrul situat între tehnician, apoi pe cel de partea opusă. Bolnavul este invitat să se întoarcă
cu faţa în sus şi se procedează în acelaşi mod. În regiunea abdominală se merge în sensul evacuării intestinale. Se evită sînii şi
regiunea scrotală.
Coloana de apă este dirijată oblic pe tegument cu excepţia articulaţiilor, unde mişcările se fac circular.
Durata totală a duşului subacval este de 5—15 minute.
Modul de acţiune. Duşul subacval îşi bazează acţiunea pe factorul termic şi factorul mecanic foarte intens (presiunea
utilizată nu s-ar putea suporta în aer). Are acţiune asemănătoare cu a duşului-masaj, dar este tolerat mult mai bine din cauza
băii calde.
Indicaţii. Mialgii, pareze, paralizii, periviscerite, constipaţii atone, atrofii musculare, obezitate, hipertiroidism.
Contraindicaţii. Duşurile reci sau alternante vor fi recomandate cu prudenţă sau se vor evita la bolnavii cu debilitate
fizică înaintată, la bolnavii cu arterioscleroză înaintată. Femeilor gravide nu li se vor aplica duşuri reci de şezut sau pe regiunea
abdominală.
Se vor evita presiunile mari la cei cu hipersensibilitate cutanată sau cu fragilitate vasculară.

BĂILE

Definiţie. Băile sînt proceduri de hidroterapie care se practică cu apă simplă la diferite temperaturi sau cu apă la care se
adaugă diferite ingrediente
Clasificare. Băile se clasifică pe mai multe criterii în funcţie de caracterul lor, se împart în băi simple şi băi medicinale;
ca temperatură, ele se împart în: băi reci (sub 20°), răcoroase (între 21 şi 33°), indiferente (între 34 şi 35°), calde (între 36 şi
40°) şi fierbinţi (peste 40—45°).
În raport cu durata, băile se pot împărţi în băi de scurtă durată (pînă la 5 minute), băi de durată medie (între 10 şi 20 de
minute) şi băi de durată lungă (peste 20 de minute), în legătură cu suprafaţa de corp interesată se împart în băi generale şi
parţiale.
Tehnica de aplicare. Băile simple sînt proceduri care se execută cu apă simplă, la temperaturile expuse, durează un
anumit interval de timp, se execută cu o anumită tehnică şi se referă la întregul organism, încadrîndu-se în grupul băilor
generale, sau unei părţi din organism, încadrîndu-se în categoria băilor parţiale.
În cadrul tehnicii generale de aplicare se folosesc manevre speciale, care dau proceduri cu caracter deosebit.
A. Reguli generale. Pentru ca efectul băilor să fie optim trebuie să ţinem seama în aplicarea lor de o serie de reguli
generale.
1. Băile generale sînt proceduri majore şi ca atare vor fi administrate numai în prima parte a zilei, pînă la prînz.
2. Băile se vor indica după o jumătate de oră de la micul dejun sau, în cazul cînd bolnavul a consumat o cantitate mai
mare de alimente, numai la interval de 2—3 ore după aceasta.
3. Nu sînt indicate băile imediat după un efort fizic prelungit de muncă sau sport, sau după stări de tensiune nervoasă
importantă.
4. Bolnavul trebuie să se aşeze încet în baie, apa acoperindu-i umerii sau atingînd un nivel inferior în funcţie de
indicaţiile din prescripţie.
5. În baie, bolnavul trebuie să stea liniştit şi comod şi, în acest scop, este necesar să i se pună sub cap — care se sprijină
pe marginea băii — un prosop împăturit sau o pernă cu aer sau din material plastic ; picioarele le va sprijini de pereţii băii sau,
în cazul cînd aceasta este prea mare, se va introduce un dispozitiv special pentru picioare.
6. Bolnavului i se va aplica pe frunte o compresă rece pentru a evita congestia cerebrală, în cazul băilor cu o temperatură
mai ridicată.
7. Bolnavul nu va intra în baie pînă ce temperatura nu a fost verificată cu termometrul.
8. Tehnicianul va supraveghea cu atenţie bolnavul în timpul procedurii şi. la apariţia unor senzaţii, chiar slabe de
ameţeală, palpitaţii, frison etc, întrerupe baia.
9. După baie, bolnavul se şterge cu un cearşaf, se îmbracă şi se odihneşte de preferinţă 10—15 minute.
10.După fiecare bolnav, cada se spală cu apă clocotită sau se dezinfectează.
B. Tehnica specială de aplicare a băilor, modul de acţiune, indicaţii şi contraindicaţii. Băile generale, indiferent de
tehnica de aplicare, se încadrează din punctul de vedere al temperaturii în una din cele trei grupe de băi generale:
a) băi de temperatură indiferentă (34—35°);
b) băi sub temperatura de indiferenţă (sub 34° răcoroase şi reci);
c) băi peste temperatura de indiferenţă (între 38 şi 45° calde şi fierbinţi).
Băile la temperatura de indiferentă. Materiale necesare: cadă de faianţă cu o capacitate de cel puţin 250 de litri, termo-
metru de baie, pernă de material plastic sau cauciuc pentru cap, dispozitiv pentru picioare, ceas semnalizator, cearşaf.
Tehnica de aplicare. Se deschid robinetele situate la unul din capetele căzii. Cu ajutorul termometrului ţinut sub apă se
pregăteşte apa la temperatura de 34—35c.
Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, luînd în consideraţie regulile generale expuse înainte.
Durata băii este de 10—15 minute pînă la 35—60 de minute, în funcţie de indicaţie.
Modul de acţiune. Factorii pe care îşi bazează acţiunea băile la temperatură indiferentă sînt presiunea hidrostatică şi, în
mică măsură, factorul termic.
Excitaţia provocată de masa de apă asupra organismului se execută prin intermediul circulaţiei cutanate şi se traduce
printr-o uşoară accelerare a bătăilor inimii şi o creştere a numărului de respiraţii.
Această stare este de scurtă durată şi este urmată, dacă baia se prelungeşte, de revenirea la starea iniţială, sau survine
chiar o stare de sedare. De aceea băile indiferente cu o durată de 10—15 minute au o acţiune de înviorare şi tonifiere, iar cele
cu o durată de 15—35—60 de minute sînt calmante.
Indicaţii. Nevroze, nevrite, nevralgii, afecţiuni dermatologice cu prurit, boala hipertonică în faza neurogenă.
Băile sub temperatura de indiferenţă. Materiale necesare: aceleaşi ca la procedura anterioară.
Tehnica de aplicare diferă de la o procedură la alta.
Modul general de acţiune. Băile sub temperatura de indiferenţă, sub 34°,—răcoroase (28—32°) şi reci (18—22°), îşi
bazează acţiunea pe factorul termic mai mult sau mai puţin accentuat.
La intrarea bolnavului în baie, în contact cu apa rece, are loc un vasospasm cutanat, datorită căruia pierderile de căldură
din organism diminuează: concomitent creşte tensiunea arterială, bătăile inimii devin mai intense şi mai accelerate. Se produce
o excitaţie a sistemului nervos.
Urmează apoi o a doua fază, numită fază reactivă, care apare cu atît mai repede cu cît temperatura este mai scăzută.
Vasele cutanate se dilată, făcînd să apară în felul acesta o hiperemie activă, care la rîndul ei determină o pierdere de căldură;
aceasta este cu atît mai intensă cu cît temperatura apei este mai scoborîtă.
Pierderile de căldură stimulează metabolismul, intensificînd producerea de căldură. Vasodilataţia face să scadă tensiunea
arterială şi duce la rărirea contracţiilor inimii.
Ca să grăbim apariţia fazei a doua, putem asocia băii reci o manevră mecanică, de exemplu fricţiunea.
În hidroterapie se folosesc unele manevre în aplicarea băilor reci şi răcoroase, care dau un caracter deosebit procedurii şi
modului ei de acţiune. în sensul acesta vom deosebi: băile reci complete în cadă, piscină sau bazin; baie cu imersiune rece; baie
cu apă curgătoare; baie cu valuri, halbbad (baie de jumătate) şi baie cu peria.
Băile reci complete, în cadă, piscină sau bazin. Tehnica de aplicare. Procedura se efectuează în cadă, bazin sau piscină,
în apă la temperatura de 15° sau inferioară acesteia.
Se recomandă bolnavului, înainte de a intra în apă, să-şi spele faţa cu apă rece, pentru a se evita congestia cerebrală care
s-ar putea produce datorită excitaţiei intense a tegumentului.
Procedura durează 10—30 de secunde, maximum un minut, şi se aplică de obicei după o procedură termică.
Se recomandă bolnavului să execute mişcări repezi ori fricţiuni puternice în timpul băii, iar la sfîrşit să se şteargă rapid cu
un cearşaf uscat şi să se fricţioneze. După aceasta se indică o scurtă odihnă sau o plimbare în aer liber.
Modul de acţiune. Factorul pe care îşi bazează acţiunea este factorul termic, puternic excitant.
Indicaţii: Obezitate, hipotiroidism, diabet, adipozitate, ca procedură reconfortantă în stările de oboseală fizică etc.
Contraindicaţii: arterioscleroză, nevroză cu excitaţie, hiposistolie.
Baie de imersiune rece. Procedura se efectuează într-o cadă obişnuită cu apă de 15—18°. Se umple baia, bolnavul este
aşezat pe un cearşaf în decubit dorsal, iar 4 persoane apucă capetele cearşafului, ridică bolnavul şi-1 introduc în apă timp de
3—10 secunde, apoi îl ţin deasupra apei tot atîta timp, repetînd această operaţie de 3—5 ori.
La sfîrşitul procedurii, bolnavul este repede şters şi lăsat să se odihnească, învelit în cearşaf şi pătură.
Mod de acţiune: asemănător cu al băilor reci complete.
Indicaţii: boli infecţioase cu febră, astenie nervoasă, după procedurile de termoterapie sau ca procedură de reconfor-tare
în stări de astenie fizică.
Baia cu valuri. Tehnica de aplicare. Această baie se practică într-o vană obişnuită care are adoptat un dispozitiv special
pentru producerea valurilor. Se umple cada cu apă la temperatura de 23—32°, pe jumătate sau trei sferturi. Bolnavul stă culcat
în baie, cu picioarele îndepărtate şi îndoite din genunchi.
La nivelul picioarelor bolnavului, dispozitivul se scufundă şi se ridică ritmic, producînd valuri, care pornesc de la pi-
cioare spre umeri. În lipsa acestora, valurile se pot provoca de tehnician prin mişcarea apei cu palmele, de la picioare spre
piept.
Procedura durează în medie 3—4 minute.
Mod de acţiune. Pe lîngă factorul termic se adaugă uşor şi cel mecanic, reprezentat de valuri.
Indicaţii. Convalescenţă, debilitate, astenie nervoasă.
Baia de jumătate (Halbbad). Tehnica de aplicare. Această baie se efectuează într-o vană, mai mare decît cele obişnuite,
în apă la temperatură de 32°.
Se umple vana cu apă pînă la înălţimea de aproximativ 25—30 cm (înălţimea unui termometru de baie obişnuit). Apa
trebuie să acopere jumătatea inferioară a bolnavului pînă la ombilic. Bolnavul se aşază în aşa fel încît în spatele lui să rămînă
un spaţiu suficient pentru manipulaţiile tehnicianului (fig. 144).

Fig. 144 — Halbbad.

Bolnavul este invitat să-şi spele faţa şi să se fricţioneze uşor pe mîini, torace şi abdomen. Tehnicianul se aşază la stînga şi
puţin în spatele bolnavului, ia în mîna dreaptă un vas special (şiştar) sau o oală de 1—1½ litri şi face 10—15 turnări repezi
asupra spatelui şi umerilor bolnavului, realizate prin lovirea şi proiectarea în acelaşi timp a apei din cadă. După aceea execută
fricţiuni rapide cu apă pe spate-şi părţile laterale ale toracelui în direcţia verticală de sus în jos şi invers. Apoi ia vasul în mîna
dreaptă, trece la picioarele bolnavului şi puţin la dreapta lui, îl invită să se culce pe spate şi să-şi îndepărteze picioarele şi
execută tot atîtea turnări şi tot prin aceeaşi manevră şi în partea anterioară a corpului. După aceea trece din nou la capul
bolnavului, se aşază în spatele lui, fricţionează sub apă partea aftterioară şi părţile laterale ale toracelui şi apoi abdomenul,
circular, în direcţia evacuării intestinale. Fricţionează apoi membrul superior de partea opusă, apoi membrul superior de partea
celui care execută mişcarea, după aceia membrul inferior, de partea opusă, urmat de membrul inferior de aceeaşi parte. Toate
fricţiunile se fac sub apă. Astfel se încheie timpul I al procedurii.
Dacă în prescripţie nu este prevăzută răcirea, după terminarea timpului I se repetă procedura în aceeaşi ordine.
Dacă în prescripţie este prevăzută baia de jumătate cu răcire de exemplu de la 32° în jos (30—-29°), atunci după
terminarea timpului I deschidem robinetul cu apă rece situat la picioarele bolnavului, se ia în mîna dreaptă vasul, iar în stînga
termometrul de baie şi se face turnare pe partea anterioară a corpului, controlîndu-se cu termometrul răcirea apei pînă la
temperatura prescrisă. Cînd s-a ajuns la această temperatură, se încep fricţiunile sub apă invers ca la timpul I, mai întîi
membrul inferior de partea opusă, apoi cel de partea tehnicianului, abdomenul şi toracele. Invităm bolnavul să se ridice în
poziţia şezîndă şi se continuă cu fricţiuni repezi pe spate; procedura se termină cu 10—15 turnături pe spate. Se scoate
bolnavul din baie, se înveleşte cu un cearşaf uscat şi se şterge bine.
Răcirea apei se mai poate face şi turnînd 2—3 găleţi cu apă rece la nivelul picioarelor, amestecînd în acelaşi timp apa, iar
după aceea executăm fricţiunile conform tehnicii arătate.
Halbbadul mai poate fi completat cu o turnare energică, executată cu o găleată de la 1—1½ m asupra toracelui şi
abdomenului. Turnarea are ca scop stimularea respiraţiei şi circulaţiei sau mărirea tonicităţii din regiunea interesată.
Baia de jumătate durează 3—5 minute, în mod excepţional 10 minute (boli infecţioase acute).
Procedura este destul de obositoare şi reuşita ei depinde de o tehnică corect aplicată. De aceea este bine să fie executată
de 2 tehnicieni.
Mod de acţiune. Acţiunea se bazează pe factorul termic şi pe cel mecanic. Are acţiune excitantă, tonifiantă, sedativă şi
antitermică.
Indicaţii. Sechele după hemiplegii, astenie nervoasă, atonii gastrice şi intestinale, enterite, hemoroizi, boli infec-ţioase
febrile (10—12 minute) cu răcire pînă la 25°. Se poate repeta de 2—3 ori pe zi.
Ca procedură de răcire după procedurile termoterapeutice.
Contraindicaţii. Stări de debilitate accentuate, reacţii dermovasculare patologice, frisoane etc.
Baia cu peria. Această procedură se execută într-o vană umplută 3/4 cu apă la o temperatură de 33—34°.
Invităm bolnavul să stea şi, cu ajutorul unei perii mai mari şi mai aspre, se începe periatul spatelui cu mişcări lungi muind
de fiecare dată peria în apă cînd coborîm. După ce se obţine o hiperemie invităm bolnavul să se culce pe spate şi trecem, la
perierea toracelui pe faţa anterioară şi părţile laterale, cu linii verticale, apoi abdomenul circular, de la dreapta bolnavului la
stînga. Bolnavul, fiind în aceeaşi poziţie, se continuă periajul sub apă al membrelor superioare, întîi braţul de partea opusă,
apoi cel de aceeaşi parte, pe faţa anterioară şi posterioară, inclusiv palmele. Urmează periajul părţilor anterioare şi posterioare
ale membrelor inferioare şi, la urmă, regiunea fesieră după ce l-am invitat să se ridice puţin.
Se repetă aceste manevre încă o dată. Durata totală a procedurii este de 3—5 minute.
Mod de acţiune. Elementele pe care îşi bazează acţiunea sînt cel mecanic, reprezentat de periaj şi termic moderat. Baia cu
periere are o acţiune mai puternică decît halbbadul.
Indicaţii. Tulburări circulatorii, boala hipertonică în faza neurogenă, nevroze etc.
Băile peste temperatura de indiferenţă. Materiale necesare: aceleaşi ca şi la celelalte două categorii.
Tehnica de aplicare prezintă particularităţi în funcţie de procedură.
Mod general de acţiune. Băile peste temperatura de indiferenţă (calde şi fierbinţi) provoacă reacţii dermovasculare foarte
importante. Sub acţiunea băilor calde generale (37°—40°) are loc o vasodilataţie periferică însoţită de accentuarea şi
accelerarea circulaţiei, creşterea curentului sanguin. Băile care depăşesc temperatura de 40° au o acţiune net excitantă asupra
sistemului nervos, cardiovascular şi asupra metabolismului.
Băile calde se indică sub formă de băi simple, băi kinetoterapeutice şi băi cu masaj.
Baia caldă simplă. Această procedură se execută într-o cadă obişnuită, la temperatura de 36—37° şi cu o durată totală de
15—30—60 de minute.
Mod de acţiune. Factorul activ în cursul acestei proceduri este factorul termic şi presiunea hidrostatică a apei. Are o
acţiune antispastică şi sedativă generală.
Indicaţii. Prurit, nevralgii, astenie nervoasă, insomnie.
Baia kinetoterapeutică sau baia cu mişcări este o baie caldă, la care se asociază mişcări în toate articulaţiile bolnavului.
Se efectuează într-o cadă mai mare ca cele obişnuite, care se umple 3/4 cu apă la temperatura de 36—37° şi mai rar 38°.
Bolnavul este invitat să se urce în cadă şi, timp de 5 minute, este lăsat liniştit. După aceasta, tehnicianul execută (sub apă)
la toate articulaţiile, toate mişcările posibile. Tehnicianul stă la dreapta bolnavului.
Se începe cu degetele membrului inferior de partea opusă, apoi pe rînd se imprimă mişcări şi celorlalte articulaţii; se trece
la membrul inferior de aceeaşi parte. Manevrele se continuă apoi la membrele superioare, întîi cel de partea opusă, apoi cel de
aceeaşi parte, pornindu-se tot de la degete. La urmă se trece la mobilizarea trunchiului şi la mişcări în articulaţiile capului şi ale
coloanei cervicale.
Toate aceste mişcări se execută într-o perioadă de timp de 5 minute. După aceea bolnavul stă în repaus, după care este
invitat să repete singur mişcările imprimate de tehnician.
Durata băii este de 20—30 de minute, după care bolnavul este şters şi lăsat să se odihnească. Se poate executa şi pe
segmente limitate în vane mici corespunzătoare.
Mod de acţiune. Factorii pe care se bazează efectele băii kinetoterapeutice sînt: factorul termic şi factorul mecanic.
Mobilizarea în apă este mai puţin dureroasă din cauza relaxării musculare care se produce sub influenţa apei calde şi
pierderii greutăţii corpului, conform legii Arhimede.
Indicaţii. Redori articulare cu tendinţă la anchiloză, poliartroză, spondilită anchilopoetică, paralizii, pareze.
Baia cu masaj. Într-o baie umplută aproximativ 3/4 cu apă la temperatură de 36—39°, se execută masajul asupra regiunii
indicate, prin tehnica cunoscută. Durata variază în funcţie de regiunea pe care se face masajul.
Modul de acţiune şi indicaţiile. Sînt identice cu ale băii kinetoterapeutice.
Băile fierbinţi se practică sub formă de băi ascendente complete şi băi simple fierbinţi.
Băile ascendente complete sau piretoterapice. Se umple vana cu apă la temperatura de 35°. Bolnavul este invitat să se
aşeze în baie, în aşa fel ca să-i acopere umerii. După 2 minute, temperatura băii se creşte treptat prin adăugarea de apă
fierbinte. Din minut în minut se creşte cu 1°. În tot timpul cît durează baia, bolnavul stă cu termometrul în gură (sub limbă) şi
tehnicianul îi urmăreşte temperatura. Concomitent se urmăreşte şi pulsul. Se poate ajunge la o temperatură de 39—40° cu o
temperatură a băii de 41—43°. Durata este de 1—1½ oră.
La bolnavii mai rezistenţi, procedura se poate completa şi cu o împachetare uscată şi completă (cu sau fără termo-foare),
avînd grijă să urmărim în continuare temperatura bolnavului şi pulsul.
Mod de acţiune. Baia hipertermă provoacă o vasodilataţie tegumentară importantă, care duce la supraîncălzirea orga-
nismului, din cauza pierderilor mici de căldură care au loc numai la nivelul regiunilor neacoperite (faţa, capul, partea,
superioară a pieptului).
Supraîncălzirea duce de asemenea la creşterea oxidaţiilor, fapt care are drept consecinţă creşterea metabolismului.
Ca rezultat ai supraîncălzirii se produce şi excitaţia sistemului nervos şi cardiovascular.
Indicaţii. Bolile reumatismale cronice, nevralgii şi nevrite cronice, obezitate, intoxicaţii cronice, astm bronşic.
Băile simple fierbinţi se folosesc mai ales în Japonia şi China. Au o durată de 5—10 minute, au efecte excitante
puternice. Cele scurte de un minut au efecte calmante.
Băile parţiale se împart în funcţie de temperatură în: reci, calde, alternante şi ascendente (băile Hauffe).
În funcţie de regiunea corpului pe care se aplică, cele mai frecvent folosite sînt: băile de mîini, de picioare şi şezut.
Băile de mîini. Materiale necesare: vane mici, de formă ovalară sau un lighean mai adînc. Bolnavul stă pe un scaun şi
este invitat să introducă ambele mîini în vană (fig. 145), în aşa fel ca apa să acopere mîinile şi antebraţele pînă peste cot. Băile
de mîini se fac reci, calde alternante sau ascendente.
Băile reci de mîini se efectuează la o
temperatură mai mică de 15°.
Mod de acţiune. Cele de durată scurtă
(1—2 minute) au o acţiune descongestionantă
asupra organelor toracice şi creierului. Cele cu
durată mai lungă (5—10 minute) au acţiune
antiinflamatoare şi antisudorală.

Fig. 115 — Baie de mîini.

Băile calde de mîini se efectuează cu apă

de 38—40°, iar cele fierbinţi de 40—45°, cu o
durată de 10—20 de minute.
Mod de acţiune. Acestea provoacă o
vasodilataţie periferică şi influenţează reflex
circulaţia coronariană, înlăturînd spasmul vascular. Ele determină de asemenea, tot pe cale reflexă, o relaxare a musculaturii
netede a bronhiilor.
Indicaţii: angină pectorală, astm bronşic, boli reumatismale subacute şi cronice cu localizare predominantă pe articulaţiile
membrelor superioare.
Băile alternante de mîini se execută în două vane potrivite, una cu apă caldă la temperatură de 40°, a doua cu apă la
temperatura de 15—18°. Se introduc la început mîinile in apă caldă, 2—3 minute, pînă la apariţia reacţiei dermovasculare,
apoi. În apă rece, timp de 20—30 de secunde.
Se repetă această manevră de 3—5 ori, terminîndu-se obligatoriu cu baia rece.
Mod de acţiune. Efectul băilor alternante de mîini se bazează pe alternanţa factorului termic, cald şi rece, care activează
circulaţia periferică şi descongestionează organele toracice.
Indicaţii. Tulburări vasomotorii locale, acrocianoză, transpiraţii, atrofii musculare, pareze şi paralizii, tonifierea mus-
culaturii.
Băile ascendente de mîini (Hauffe), Se foloseşte vana pentru mîini, în care se pune apă la temperatură de 35°. La
intervale de 1—2 minute se urcă temperatura cu 1°, treptat, prin turnare de apă fierbinte. În 5—5 minute se ajunge la
temperatura dorită 40—44°. După ce am ajuns aci, recomandăm bolnavului să mai stea în această situaţie încă 15—30 de
minute.
Mod de acţiune. Procedura, deşi îşi bazează acţiunea pe factorul termic, provoacă un minim de excitaţie termică,
deoarece se pleacă de la o temperatură de 35°.
La nivelul extremităţilor are loc în mod lent o hiperemie. Pe lîngă vasodilataţia vaselor superficiale se produce şi cea a
celor mai profunde, iar pe cale reflexă, chiar a celor din regiuni mai îndepărtate.
Indicaţii: arterioscleroză, scleroza miocardului, astm bron-şic etc.
Băile de picioare. Materiale necesare: vane speciale sau găleţi obişnuite. Aceste proceduri pot fi reci, calde, alternante
ori ascendente.
Bolnavul stă pe un scaun şi introduce picioarele în apă în aşa fel ca nivelul acesteia să fie pînă la un lat de palmă sub
genunchi.
Băile reci de picioare se prescriu la o temperatură inferioară lui 15° şi durează 1—2 minute.
Băile calde de picioare se prescriu la 35—40°, durează 10—15—20 de minute.
Băile alternante de picioare se practică cu ajutorul a două vase, unul cu apă la temperatura de 38—42°, celălalt la tem-
peratura de 18—20°, conform tehnicii băilor alternante de mîini (fig. 146).
Băile ascendente de picioare se execută identic cu băile ascendente de mîini.
Plimbatul prin rouă sau rîu. Se recomandă bolnavului ca timp de 5—10 minute să
se plimbe în picioarele goale, dimineaţa, printr-o livadă udată de rouă său în rîul unei
ape curgătoare cu o adîncime de 10—20 cm.
Călcatul prin apă se execută într-o cadă mai mare, în care se toarnă apă rece sub
15°, pînă la o înălţime de 10—15 cm. Bolnavul este invitat ca timp de 1 — 5 minute
să calce apa cu picioarele goale.
Modul de acţiune şi indicaţiile băilor de picioare sînt asemănătoare cu ale băilor de
mîini. Se mai adaugă pentru băile de picioare reci, plimbatul prin rouă şi călcatul prin
apă (migrene, ce-falee, picior plat).
Băile de şezut. Materiale necesare: baie de formă specială, una pătură, un cearşaf,
una compresă pentru frunte.
Tehnica de aplicare. Băile de şezut se pot aplica : reci, calde, alternante şi ascen-
dente.
Băile reci de şezut. Se pune apă în vasul special pînă la o înălţime de 15— 20 cm
si la o temperatură de 18°.
Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, în aşa fel ca apa să ajungă pînă la nivelul
ombilicului.
Picioarele şi le sprijină pe un scaun'mic situat în faţa băii. Este acoperit cu un
cearşaf, apoi învelit cu o pătură. La frunte i se aplică o compresă rece. Durata băii este
de 1—5 minute.
Este bine ca bolnavul să-şi fricţioneze abdomenul şi coapsele în cursul băii.
Mod de acţiune. Factorul pe care se bazează acţiunea băilor de şezut reci este factorul termic.
Sub influenţa temperaturii reci are loc o vasoconstricţie a vaselor din cavitatea abdominală care se poate traduce clinic
prin senzaţia de greutate şi căldură în cap, ameţeli etc.
Concomitent creşte temperatura axilară. După o baie scurtă de 1—5 minute apare vasodilataţia cu hiperemie activă.
După o baie de lungă durată 5—10—25 de minute, apariţia vasodilataţiei are loc după cîteva ore.
Indicaţii: constipaţii, amenoree, impotenţă, incontinenţă urinară, stări congestive ale creierului, insomnii: cele de durată
mai lungă se indică în enterocolite acute, inflamaţii subacute ale organelor genitale, hemoragii.
Contraindicaţii. Cistite, colici uterine.
Băile de şezut răcoroase (26—32°), cu durata de 15 minute, se execută în acelaşi fel şi sînt indicate în: metrite, ovarite,
epididimite etc.
Băile de şezut calde se practică la temperatura de 36—40° şi durează 10—20 de minute.
Mod de acţiune. Factorul activ este cel termic, cald, care scade excitabilitatea mărită, combate spasmele, accelerează
procesele de resorbţie, micşorează tonusul vaselor.
Indicaţii. Dismenoree, colici uterine, colici vezicale şi intestinale, insuficienţă ovariană, prostatite cronice, artrite
sacroiliace.
 Băile alternante de şezut se execută în două vane cu apă la 18—20° şi 38—40°, conform tehnicii băilor alternante de
mîini şi de picioare.
Mod de acţiune. Băile alternante sînt stimulente şi tonifiante ale organelor genitale.
Indicaţii. Atonii uterine, prolapsuri uterine, insuficienţă ovariană.
Băile ascendente. Se procedează exact conform tehnicii expuse la băile ascendente de picioare şi mîini.
Băile medicinale diferă de celelalte băi enumerate pînă acum prin aceea că, pe lîngă factorii termic şi mecanic, se mai
adaugă aici şi factorul chimic.
În funcţie de compoziţie, băile medicinale se împart în: băi cu ingrediente chimice, băi cu plante medicinale şi substanţe
organice înrudite, băi cu diverse gaze, băi cu substanţe radioactive.
În raport cu regiunile corpului asupra cărora se aplică, aceste proceduri se împart în complete şi parţiale.
Băile cu ingrediente chimice se practică conform tehnicii obişnuite a băilor, temperatura folosită este de 35—37°;
durata de 10—20 de minute.
Băile cu iod. Mod de preparare. Pentru pregătirea lor este necesară o cantitate de 50—100 g iodură de potasiu pentru o
baie completă sau 5—10 g pentru o baie parţială.
Se pot utiliza: iodura de potasiu 20 g 4 + iod pur 10 g, care se dizolvă mai întii într-un litru de apă şi apoi se adaugă ia
toată cantitatea din baie.
Se mai foloseşte în acest scop sarea de Bazna, care conţine iod. Se adaugă la o baie 250 g pînă la 1 kg, completîndu-se în
părţi egale cu sare de bucătărie.
Băile cu iod se fac numai în vane de lemn acoperite cu un capac sau cu o pătură, în aşa fel ca numai capul bolnavului să
rămînă afară. Aceasta pentru a evita acţiunea nocivă a vaporilor de iod.
Mod de acţiune. Iodul are o acţiune importantă asupra organismului : micşorează vîscozitatea sîngelui, provocînd o
vasodilataţie şi scăzînd în felul acesta tensiunea arterială, măreşte puterea de apărare a organismului, determină reacţii locale la
nivelul ţesuturilor şi organelor, contribuind la reducerea fenomenelor infamatoare.
Indicaţii. Artrite cronice, scrofuloză, afecţiuni inflamatoare cronice genitale la femei şi bărbaţi, arterioscleroză cu
hipertensiune, nevralgii, pitiriazis verzicolor etc .
Băile cu sublimat. Mod de preparare. Se folseşte o diluţie de sublimat de 1 : 10 000 — 1 : 20 000, care se dizolvă într-o
cantitate de apă călduţă şi apoi se toarnă în baie. Baia trebuie să fie de lemn, iar cel care efectuează procedura să fie foarte
atent, deoarece sublimatul este o otravă puternică.
Mod de acţiune. Baia de sublimat îşi bazează acţiunea pe proprietatea de dezinfectant a sublimatului.
Indicaţii. Furunculoze, plăgi infectate, impetigo, după bolile infecţioase acute şi cronice.
Băile cu săpun. Mod de preparare. Se iau 100—200 g săpun de casă ras şi 50 g de săpun de potasiu.
Săpunul de ras se dizolvă mai întîi în 2—3 litri de apă călduţă, iar apoi se adaugă săpunul de potasiu. După un amestec
bine făcut se toarnă în baie.
Mod de acţiune. Au rol dezinfectant şi descuamant asupra pielii.
Indicaţii. După bolile infecţioase, în bolile micotice ale tegumentului, în intertrigo, în eczeme.
Băile cu sare. Mod de preparare. Se iau 6—10 kg sare pentru o baie generală, 1—2 kg pentru una parţială.
Se dizolvă în cîţiva litri de apă fierbinte, se strecoară prin-tr-o pînză, iar apoi se toarnă în cadă.
Mod de acţiune. Băile sărate provoacă vasodilataţie tegumentară : influenţează procesele metabolice generale, raportul
fosfocalcic şi eliminarea acidului uric. Au acţiune antiinflamatoare şi resorbtivă.
Indicaţii. Afecţiuni cronice ale aparatului locomotor, boli cronice uteroanexiale, afecţiuni endocrine (ovariene şi tiroi-
diene) etc.
Băile cu plante medicinale şi substanţe organice înrudite. În această categorie intră o serie de băi, dintre care unele se
mai folosesc mult astăzi, iar altele mult mai puţin.
Băile cu flori de muşeţel sau de mentă. Mod de preparare. Se ia o cantitate de 500—1000 g flori de muşeţel sau 300—
500 g foi de mentă necesare pentru'pregătirea unei băi complete.
Se face infuzie (se opăresc) într-o cantitate de 3—5 litri de apă fierbinte, se strecoară printr-o pînză deasă, iar lichidul
obţinut este turnat în apa băii, care capătă culoarea ceaiului şi un miros plăcut.
Mod de acţiune. Substanţele aromatice din baie au un efect sedativ asupra sistemului nervos
 Indicaţii: afecţiuni reumatismal nevralgii şi nevrite, astenii nervoase cu agitaţie.
Băile cu muştar. Mod de preparare. Pentru pregătirea acestor băi se foloseşte făină de muştar. Luăm 10—100 g muştar şi
îl amestecăm cu apă la temperatura de 20—25° şi nu mai mult, ca să împiedicăm volatilizarea uleiurilor eterice. Pasta obţinută
se introduce într-un sac de pînză, pe care îl stoarcem în baie.
Se mai poate prepara baia punînd 2 pumni de făină de muştar într-un săculeţ de pînză, iar acesta este introdus după aceea
în baie şi se agită timp de mai multe minute, pînă cînd apa capătă o culoare galbenă-verzuie şi un miros pătrunzător de muştar.
În lipsa făinii de muştar mai putem folosi pentru pregătirea băii o soluţie compusă' din 2 g oleum sinapis şi 2 g alcool.
Mod de acţiune. Băile de muştar au acţiune revulsivă şi efecte excitante asupra tegumentului.
Indicaţii: bronşite, pneumonii, enterocolite, mialgii nevralgii, nevrite, poliartrite.
Băile de malţ, tărîţe de grîu sau cu amidon. Pentru pregătirea băilor de malţ se folosesc 1—3 kg malţ de orz pentru o baie
generală. Acesta se fierbe timp de 30 de minute în 5—6 litri de apă, iar decoctul obţinut este trecut printr-o sită deasă înainte de
a fi turnat în apa de baie.
În locul malţului de orz se pot întrebuinţa 100—400 g extract de malţ, care se dizolvă bine în apă caldă şi apoi se adaugă
băii fără să se mai strecoare.
Pentru baia cu tărîţe de grîu se folosesc 1—1½ kg tărîţe la o baie generală. Tărîţele se pun într-un săculeţ de pînză, iar
acesta se fierbe în 5 litri de apă clocotindă, timp de 30 de minute, după care se toarnă în baie atît decoctul, cît şi conţinutul
sacului.
Băile cu amidon se realizează cu ajutorul unei cantităţi de 1—2 kg amidon dizolvat în cîţiva litri de apă călduţă şi
adăugate apoi apei din baie.
Mod de acţiune. Datorită slabei termoconductibilităţi, malţul, tărîţele de grîu si amidonul menţin timp mai îndelungat
temperatura apei din baie. în afară de aceasta, substanţele au o acţiune emolientă asupra pielii.
Indicaţii: afecţiuni reumatismale,nevralgii şi mai ales afecţiuni dermatologice : eczeme cronice, urticarie, inteiliigoT
Băile cu coajă de stejar şi băile cu coajă de castan. Pentru o baie completă este necesar un decoct făcut din 1—3 kg de
coajă de stejar pisată şi fiartă în 5 litri de apă clocotindă, timp de ½ de oră.
Mult mai simplu se realizează acest lucru, dacă dizolvăm 20—100 g acid tanic într-un pahar cu apă călduţă şi apoi
turnăm acest conţinut în baie.
Băile cu coajă de castan se prepară din coaja uscată de castan sau 1/2 kg praf de coajă de castan pe care-1 fierbem bine
într-un săculeţ de pînză deasă, după care turnăm în baie atît decoctul, cît şi conţinutul săculeţului.
Mod de acţiune. Aceste băi au efecte astringente asupra pielii.
Indicaţii: afecţiuni dermatologice cum sînt : eczemele acute şi cronice, urticaria, alergiile medicamentoase.
Pentru orientare, arătăm în tabelul XIV (H. Kraus) cele mai folosite plante medicinale, modul lor de preparare, acţiunea şi
indicaţiile.
Băile cu diferite gaze. În hidroterapie se folosesc destul de des băi în care se introduc diferite gaze produse în mod
natural sau artificial. Cele mai frecvent folosite sînt : bioxidul de carbon (CO 2), oxigenul (O), aerul, hidrogenul sulfurat (H2S)
şi spuma produsă prin agitarea unei băi de Radix saponaria officinalis cu ajutorul bulelor de aer.
Băile cu bioxid de carbon. Materiale necesare: o bombă de metal pentru CO2, un manometru reductor de
Tabelul XIV
Cele mai importante adaosuri vegetale folosite în hidrolerapie
Proprietăţi
Modul de preparare Formele de întrebuinţare Indicaţiile obişnuite
farmacologice
a) Pentru o baie de 250 de litri, 2- 4
Contuzii, plăgi, hematoame,
linguri extract de Arnica Favorizează resorbţia; Băi generale, băi parţiale
1. Arnica montana reumatism subacut, dureri în
b) Pentru comprese, 1- 3 linguri de calmant. comprese, fricţiuni.
extremităţi după surmenaj.
tinctură la 1 lingură de apă
Insomnie, hipertireoză,
2. Valeriana officinalis Extracte Sedativ Băi generale
nervozitate.
a) Pentru o baie de 250 litri 1- 3 kg coajă
de stejar se fierbe în 5 litri apă, timp de ½ Băi generale, băi parţiale,
3. Cortex quercus (coajă oră, se decantează şi se introduce în baie Conţine acid tanic. Exanteme umede, eczemă
spălaturi de plăgi şi cavităţi
de stejar) Acţiune astringentă. perianală, arsuri, vulvită.
b) La băile parţiale se pune în aceleaşi din corp.
proporţii.
4.Pinus silvestris (ace de 150 g extract Pinus silvestris pentru o baie Conţine uleiuri eterice, Băi generale, mai rar băi Distonie vegetativă, tulburări
pin) generală.
Pentru o baie de 250 litri. 1-1½ kg flori de
5. Semina graminis fîn, care se fierb ½ oră în 5 litri apă, se
(flori de fîn) strecoară şi se adaugă băii sau 150 g ex-
tract din flori de fîn.
Pentru o baie de 250 litri se introduc 250 g Uleiuri eterice, substanţe
6). Acorus calamus din Rhiz. calami în 3 litri apă rece. Se
fierb, se strecoară şi sc adaugă băii.
Baia generală: peste ½-1 kg Flores
chamomillae se toarnă 5 litri apă clocotită;
7. Matricaria după 30 de minute, se strecoară şi se
chamomilla (muşeţel) adaugă băii. Pentru băi parţiale: aceleaşi
proporţii, sau se foloseşte un extract din
muşeţel.
Pentru o baie generală: 1-1½ kg făină din
fructe de castan care se pun în apă rece,
8. Aesculus
apoi se fierb 30 de minute, se decantează
hippocastanum (castan)
şi se adaugă băii. Se foloseşte şi extract
gata preparat.
Modul de preparare
9. Lavendula officianilis 1 - 2 linguri extract preparat gata.
Baia generală: 1 kg coajă de stejar sau de
pin se fierbe în 5 litri apă timp de 30 de
10. Baia cu substanţe minute, se decantează şi se adaugă apei
tanante din baie. Se întrebuinţează şi extract gata
preparat. Baia generală: 1 - 2 linguri din
extractul gata preparat.
11. Rosmarinus Baia generală: 1 - 2 linguri din extractul
officinalis gata preparat.
Baia generală : peste 250 g Folia salviae
se toarnă în 5 litri apă clocotită; după 20
12. Salvia officinalis de minute se decantează şi se adaugă băii.
Se foloseşte şi extractul (Salvysat), mai
ales pentru spălaturi.
Baia parţială: peste 100 - 200 g Helvea
13. Equisetum arvense
equiseti se toarnă apă rece, se fierbe o oră,
(Coada calului)
se decantează şi se adaugă băii.
printre care şi parţiale. de climax, tireotoxicoză, catar
terebentină. Sedativ, al căilor respiratorii su-
favorizează secreţia, perioare.
desodorizant.
Uleiuri eterice, Reumatism abarticular, artrită,
Băi generale, şi parţiale, com-
hiperemiant, bronşită cronică, infecţii
prese, împachetări.
spasmolitic. piogene.
Rahitism, tulburări de creştere,
amare, tananţi, terpene; Băi generale, băi pentru copii.
plăgi supurate.
puternic hiperemiant.
Băi generale, mai frecvent băi
Eczeme acute, umede, plăgi
Uleiuri eterice, glicozizi; parţiale. Spălaturi ale
supurate, mai ales supuraţii ale
antiinflamator, antipu- cavităţilor (baie intestinală,
cavităţilor, ulcer al gambei,
trific, dezodorizant. igiena mucoaselor), îmbibarea
fistule.
compreselor.
Bogat în saponine, tanin,
Reumatism articular şi al
substanţe amare; creşte
Băi generale şi parţiale, com- părţilor moi, nevralgii, prurit,
rezistenţa capilarelor,
prese. tulburări ale circulaţiei pe-
împiedică formarea
riferice.
trombinei.
Proprietăţi
Formele de întrebuinţare Indicaţiile obişnuite
farmacologice
Sedativ, uşor revulsiv, Tulburări de climax, nevroză
Băi generale, spălări.
dezodorizant. vasculară.
Reumatism abarticular,
Conţine mult tanin. Băi generale, băi de şezut.
nevralgii, dermatite cronice.
Bogat în uleiuri eterice.
Tulburări vasospastice,
Ameliorează circulaţia Băi generale, băi de şezut,
tulburări de climax, reumatism
din tegument, şi din spălări.
abarticular. contuzii.
organele bazinului.
Conţine uleiuri eterice, Eczemă perianală pruriginoasă
Băi generale, băi parţiale,
răşini, substanţe amare. (băi de şezut, comprese),
spălături ale cavităţilor (igiena
Favorizează proliferarea spălări ale mucoaselor infla-
mucoaselor), comprese.
tisulară. mate şi ale plăgilor.
Eczeme umede, ulcer ai
Băi parţiale, mai rar băi gambei şi alte plăgi atone ;
generale, comprese. supuraţii cronice
(osteomielită).

presiune montat la tubul de CO2, un tub de pînză cauciucată, un generator de bule de gaz, o cadă de faianţă de dimensiuni
normale, un termometru, un ceas semnalizator şi un cearşaf.
Tehnicianul trebuie să fie foarte bine instruit şi atent în manipulare, căci o manoperă greşită sau neatenţia poate să dea
naştere la explozii extrem de grave.
Mod de pregătire. Prin tubul de cauciuc care face legătura cu bomba de bioxid de carbon pe de o parte şi cu generatorul
de bule pe de alta, CO2 este introdus în apa din baie.
Generatorul de bule este compus dintr-un suport metalic din tablă nichelată, de formă ovală şi un sistem de tuburi de
cauciuc. Aceste tuburi, la una din extremităţi, sînt în legătură, printr-o ţeava metalică scurtă cu furtunul de pînză cauciucată, iar
la partea opusă sînt oarbe. Gazul trece în generator cu o presiune de 0,5—1 atmosferă, dînd naştere în apă la bule fine de gaz .
Temperatura indicată este de 30—35°, iar durata băii 5— 20 de minute.
Se pot folosi şi alte metode pentru pregătirea băilor carbogazoase, instalaţii speciale asemănătoare fabricilor de sifon sau
substanţe chimice care, prin amestecul lor, degajă CO2.
Tehnica de aplicare. Bolnavul este invitat să se aşeze în baie. In funcţie de stadiul bolii de inimă pe care o prezintă, apa
din baie va atinge un nivel mai coborît sau mai ridicat. Vom indica deci baia de 1/2, de 3/4 sau completă. În tot timpul băii,
comunicarea între tubul de CO2 şi generatorul de bule se păstrează, CO2 impregnînd permanent apa din baie.
Baia de CO2 uscată (mofeta). Bolnavilor care nu pot să suporte din cauza presiunii hidrostatice băile de CO 2 în cadă, li se
indică băi de CO2 uscate, fără apă (mofeta).
 Tehnica este identică cu a băii carbogazoase, cu deosebirea că, în cadă, nu se pune apă. Deasupra căzii se pune un cearşaf
care să o acopere complet, rămînînd afară numai capul bolnavului. Se face acest lucru pentru a se împiedica pierderea gazului.
Durata băii este de 20—30 de minute.
Mofeta parţială de CO2. Cînd dorim să influenţăm circulaţia periferică, folosim mofeta parţială (la membrele superioare
sau inferioare).
Tehnica este următoarea: se folosesc dispozitive speciale pentru mîini sau picioare (fig. 147), făcute din metal şi ter-
minate la partea superioară cu un manşon de cauciuc care poate să fie strîns în jurul piciorului. La cealaltă extremitate au o
ţeava metalică, la care se adaptează tubul de cauciuc care face legătura cu bomba de CO 2. Pentru ca să se preîntâmpine
spasmele vasculare, tubul de legătură este trecut printr-un vas cu apă caldă, care încălzeşte gazul. Durata procedurii este de
25—30—40 de minute.
Mod de acţiune. În afară de factorii comuni cu celelalte băi, băile carbogazoase acţionează datorită prezenţei CO2 în apă.
Acesta face un masaj fin al tegumentului şi acţionează chimic, după ce a fost resorbit.

Sub acţiunea acestor excitaţii iau naştere în tegument substanţe de tipul

histaminei şi acetil colinei cu efect vasodilatator. În consecinţă, tensîunea arterială
scade, pulsul devine mai rar datorită temperaturii scăzute a băii, diastola se
alungeşte, inima este mai bine irigată.
Băile carbogazoase au şi o acţiune calmantă asupra sistemului nervos.
Indicaţii: afecţiuni cardiovasculare compensate, boală hipertonică, angină pec-
torală, endoarterite obliterante, varice etc.

Fig. 147 — Mofeta pentru gambe.

Băile cu bule de oxigen şi cu bule de aer se pregătesc conform aceleiaşi

tehnici ca băile CO2, cu deosebirea că aci generatorul se leagă prin tubul de cauciuc
cu un generator de oxigen sau. În cazul băilor cu bule de aer, cu un compresor. Băile
de oxigen se prescriu la temperatura de 33—35° iar cele cu bule de aer, la
temperatura de 32—37°. Pentru acestea din urmă vom prefera generatorul care per-
mite bule mai mari. Durata pentru ambele este de 15—20 de minute.
Mod de acţiune. Au acţiune sedativă asupra sistemului nervos datorită excitaţiei terminaţiilor nervoase periferice realizate
de spargerea bulelor pe tegument.
Indicaţii: acrocianoze, boală hipertonică în stadiu neurogen, nevroză cu agitaţie.
Băile sulfuroase. Materiale necesare: o cadă de mărimea obişnuită acoperită cu capac (sau cu un cearşaf), substanţe chi-
mice generatoare de hidrogen sulfurat.
Mod de preparare. Într-o baie umplută cu apă se toarnă o soluţie de sulfură de calciu 50—120 g sau un amestec de sulfat
de potasiu 50—150 g cu 15—30 g acid sulfuric sau hiposulfit de sodiu 50—150 g şi 30—60 g oţet de vin de 9° (care se toarnă
în baie după intrarea bolnavului).
Tehnica de aplicare. Bolnavul este invitat să se aşeze în baie, aceasta acoperindu-se cu capacul sau cu un cearşaf, lăsînd
descoperit numai capul bolnavului.
Se procedează astfel pentru a feri bolnavul de efectul nociv al hidrogenului sulfurat, pe cale inhalatoare.
Temperatura băii este de 35—37° ; concentraţia 50—200 mg/litru ; durata 5—12 minute.
Mod de acţiune. Hidrogenul sulfurat conţinut în apele sulfuroase determină o hiperemie accentuată la nivelul tegu-
mentului. Hiperemia favorizează o bună resorbţie a sulfului, care contribuie la normalizarea metabolismului sulfului în
organism.
Indicaţii. Bolile reumatismale, afecţiunile cronice ale sistemului nervos periferic, flebite cronice, afecţiuni dermatologice
ca prurit, furunculoze, afecţiuni cronice ginecologice etc.
Băile sulfuroase trebuie să fie instalate în camere separate de restul băilor şi cu ventilaţie specială, din cauza mirosului
neplăcut pe care-l degajă.
Băile cu spumă. (Radix saponaria). Mod de pregătire. Băile cu spumă se efectuează cu ajutorul unui decoct realizat prin
fierberea în 2—3 litri de apă, timp de 2—3 ore, a 250 g rădăcină uscată de Saponaria officinalis.
Se strecoară decoctul printr-o pînză deasă şi se toarnă în apa din cadă pregătită, ca şi pentru băile de CO 2, sau bule de aer.
Compresorul de aer face ca apa să se umple cu bule, care fac să ia naştere o spumă deasă ce se aşază la suprafaţa apei.
Temperatura băilor cu spumă este de 32—37°, iar durata de 15—40 de minute.
Mod de acţiune. Acţiunea băii cu spumă se bazează pe proprietatea de a reţine căldura, deoarece spuma este unul dintre
cele mai rele medii conducătoare de căldură. De aceea baia cu spumă provoacă transpiraţia aproape de temperatura de
indiferenţă. Presiunea hidrostatică a băii este neînsemnată.
Indicaţii: Aceleaşi ca la celelalte băi cu bule de gaze diverse.
Băile radioactive sînt proceduri generale sau parţiale, al căror efect se bazează pe prezenţa în apă a unor izotopi
radioactivi.
Cel mai frecvent se foloseşte radiul cu produsul rezultat din dezintegrarea lui, radonul.
Materiale necesare: una cadă de dimensiuni obişnuite, dispozitiv pentru pregătirea soluţiilor de radon necesare pentru
baie, sticlă specială cu sifon pentru introducerea radonului în baie.
Mod de pregătire. Se pregăteşte într-un laborator special soluţia cu o concentraţie mare
de radon, rezultat din dezintegrarea radiului. Din această soluţie, o dată pe săptămînă se
pregăteşte o concentraţie mai mică necesară băilor, din care se ia zilnic o anumită cantitate
(fig. 148). Această cantitate este introdusă cu ajutorul unui dispozitiv special (fig. 149) sub apa
din baie.
Baia se pregăteşte la temperatura de 35—36°, durata variind între 10 şi 30 de minute.
Concentraţia radonului din baie poate fi cuprinsă între 50 şi 400 de unităţi Mache.
Tehnica de aplicare. Identică cu a celorlalte băi.
Mod de acţiune. Băile radonice îşi bazează acţiunea pe proprietăţile izotopilor pe care îi
conţin. Radonul, ca şi ceilalţi izotopi, are proprietatea de a se dezintegra într-un interval de 3—
4 zile. Acest fenomen are loc cu emiterea radiaţiilor, care acţionează asupra organismului atît
în interior, cît şi asupra tegumentului, provocînd o serie de modificări importante.
În afară de radon, în baie se mai găsesc şi compuşi rezultaţi din dezintegrarea lui, adică
RaA, RaB, RaC şi RaC 1, ca şi o cantitate foarte mică de RaE şi poloniu. Toţi aceşti izotopi se
depun pe piele, dînd naştere aşa-numitului „strat activ".

Fig. 148 — Dispozitiv necesar pentru pregătirea soluţiilor de radon necesare pentru baie.
1— sticlă cu soluţia dc radon; 2 — sticlă cu apă obişnuită; 3, 4, 5, 6, 9, 11 — robinete de sticlă; 7 — ţeava
îngustă de sticlă; 8 — biuretă; 10 — butelie cu apă în care se introduce soluţia de radon pentru o baie.

Ştergerea cu prosopul nu îl îndepărtează, aşa că ei continuă să influenţeze organismul aproximativ încă 2—3 ore după
terminarea băii.
Indicaţii: boli ale sistemului nervos periferic, boli reumatismale, boli cutanate (psoriazis, neurodermite, sclerodermie)
etc.
D

Fig. 119 — Sticla speciala cu sifon pentru introducerea

radonului în baie.

Contraindicaţii: arterioscleroză, stări hemoragice, sarcină, hipofuncţie ovariană.

TERMOTERAPIA
Definiţie: termoterapia este acea parte din hidroterapie care cuprinde procedurile între 40 şi 80°. folosite în scop
terapeutic.
 Mediile care permit utilizarea acestui excitant termic important sînt acelea cu conductibilitatea mai redusă : vapori de
apă, aer încălzit, nisip, băi de soare.
Clasificare. În cadrul termoterapiei intră : băile de abur, băile de aer cald. băile de lumină şi băile de soare şi nisip.
Tehnica de aplicare. Reguli generale. 1. Procedurile generale de termoterapie, fiind proceduri foarte solicitante, se
indică numai înaintea prînzului.
2. Este obligatoriu ca, în timpul procedurii, să i se aplice bolnavului compresa rece la cap, ceafă şi precordial, pentru a
preveni congestia retroactivă.
3. După orice procedură termoterapică este obligatorie aplicarea unei proceduri de răcire.
4. Apariţia celor mai mici semne de intoleranţă (ameţeală, vîjîieli în urechi etc.) indică suprimarea procedurii.
5. Nu se vor aplica mai mult de 3 proceduri termoterapeutice pe săptămină.
6. Tehnicianul este obligat să supravegheze bolnavul tot timpul aplicării procedurii.
Tehnica specială de aplicare a procedurilor de termoterapie. Baia cu aburi. În funcţie de suprafaţa pe care se aplică
băile cu aburi, acestea pot să fie generale şi parţiale.
Baie cu aburi generală. Materiale necesare: dulap special orizontal sau
vertical, cearşaf, compresă pentru cap şi ceafă, găleată cu apă rece şi prosop.
Tehnica de aplicare. Se invită bolnavul să intre în dulapul special vertical
şi să se aşeze pe scaun. Dacă este orizontal, atunci se culcă. I se aplică compresa
la frunte sau la ceafă. Se închide dulapul, lăsîndu-i afară numai capul. În jurul
gîtului i se aplică un cearşaf, astfel ca a-burii să nu poată să iasă la exterior (fig.
150). Se deschide robinetul pentru aburi, urmărind cu atenţie termostatul anexat
la dulap.
Se începe procedura cu o temperatură iniţială de 38—42° şi se urcă treptat
pînă la 50—55°. Dacă dorim să mărim transpiraţia, dăm bolnavului un sfert sau
j/2 litru ceai sau apă.
La sfîrşitul procedurii se închide robinetul de aburi, bolnavul este invitat să
iasă afară şi i se aplică o procedură de răcire: spălare, afuziune fulger, halbbad
etc. Durata totală a şedinţei oscilează între 5 şi 30 de minute.

Fig. 150 — Baia de aburi generală.

Mod de acţiune. Factorul pe care îşi bazează acţiunea băile de aburi este temperatura umedă ridicată. Aceasta determină o
excitaţie puternică a organismului, cu creşterea metabolismului, mărirea sudaţiei, solicitarea sistemului circulator.
Indicaţii: 1) baia de scurtă durată (3—5 minute) se aplică ca procedură de încălzire în vederea aplicării procedurilor reci;
2) baia de durată mijlocie (10—15 minute) se aplică în tulburări de circulaţie; 3) baia de durată lungă (15—30 de minute) se
aplică în: obezitate, hipotiroidism, diateză urică, diabet, reumatism cronic, nevralgii şi nevrite cronice.
Contraindicaţii: bătrînii şi copiii, debilitate fizică, stări febrile, arterioscleroze, hemoragii, anemii etc.
Băile cu aburi parţiale. Materiale necesare: dulapuri amenajate special pentru segmente mai mici sau diverse impro-
vizaţii.
Aceste proceduri parţiale se pot practica la corp, membre, şezut etc.
Mod de acţiune. Identic cu al băilor de aburi generale, dar cu o intensitate corespunzătoare suprafeţei.
Indicaţii: inflamaţii genitale, tulburări de circulaţie venoasă, artrite localizate etc.
Băile de aer cald folosesc acelaşi dulap, ca şi băile de abur.
Conducta de conducere a aburului se ramifică în două părţi, prevăzute fiecare cu un robinet separat : unul pentru aburi şi
celălalt pentru aer cald.
Băile cu aer cald pot să fie generale şi parţiale. Durata este de 10—20 de minute.
Tehnica de aplicare este identică cu cea folosită pentru băile de aburi.
Mod de acţiune. Factorul activ în această procedură este căldura uscată, care este bine suportată şi se poate aplica între
limitele de 60 si 120°. Pentru obţinerea unor efecte bune este de preferat să se folosească temperatura de 60—70°.
 Indicaţii, la fel cu ale băilor de aburi.
Băile de lumină au fost descrise.
Băile de soare şi de aer. Băile de soare. Definiţie. Prin baie de soare se înţelege expunerea totală sau parţială a corpului
la acţiunea razelor solare directe şi a aerului.
Materiale necesare: un spaţiu special amenajat, acoperit cu nisip, umbrele de protecţie sau dispozitive speciale pentru
acest scop, pălărie de pînză sau de pai, găleată cu apă, prosop, compresa pentru frunte.
Tehnica de aplicare. Expunerea corpului la soare se face luînd în considerare vîrsta bolnavului, starea fiziologică,
afecţiunea şi stadiul ei. Este bine ca, înainte de a indica baia de soare, să cunoaştem sensibilitatea bolnavului la ultraviolete. În
funcţie de aceasta vom indica timpul de expunere. Acesta variază în funcţie de anotimp şi de ceilalţi factori meteorologici.
Expunerea se face progresiv atît ca suprafaţă expusă, cît şi ca durată. Orientativ se începe cu expuneri la 3 minute sau cinci
minute, intercalate de pauze de 15 minute la umbră. Durata creşte progresiv cu 2—3 minute, pînă în ziua 3-a. În zilele
următoare se creşte cu cîte cinci minute, nedepăşindu-se în total 120 de minute pe zi. Timpul cel mai indicat pentru expunere
este între 7 şi 10 dimineaţa. Poziţia în timpul băilor de soare este bine să fie culcată. Iradierile se fac uniform, pe toată
suorafaţa corpului.
Bolnavul va purta o pălărie de protecţie pentru a se evita insolaţia şi, în timpul expunerilor prelungite, o compresă rece la
frunte.
Baia de soare se încheie cu o procedură de răcire, care, în funcţie de starea bolnavului, va putea fi o baie de mare sau lac.
un duş sau o spălare- cu apă încălzită la soare.
Mod de acţiune. Băile de soare îşi bazează efectul pe radiaţiile infraroşii, razele luminoase şi razele ultraviolete care
formează spectrul solar. Se mai adaugă la aceasta acţiunea celorlalţi factori meteorologici c : temperatura, umezeala şi
mişcarea aerului.
Indicaţii: tuberculoză osteoarticulară şi ganglionară, rahitism, reumatism degenerativ, psoriazis, afecţiuni ginecologice
cronice, tuberculoză genitală şi hipotiroidism etc.
Contraindicaţii: hipertensiune arterială, insuficienţă coronariană, ateroscleroză înaintată, tuberculoză pulmonară, cancer,
hipertiroidism, reumatism în faza activă.
Băile de aer. Prin baie de aer se înţelege expunerea corpului parţial sau total descoperit la acţiunea aerului. Baia de aer se
realizează prin înlăturarea cu aiutorul umbrelelor de protecţie sau a altor dispozitive, a influenţei radiaţiilor solare directe.
Clasificare. Băile de aer se împart în funcţie de temperatura aerului în: calde (20—30°), răcoroase (15—20°) şi reci (4—
15°).
Materiale necesare: aceleaşi ca şi pentru helioterapie, mai puţin compresa.
Tehnica de aplicare. Se expune corpul la aer progresiv, începînd cu extremităţile superioare şi inferioare, apoi trunchiul.
Durata de expunere este de 5—10—15 minute zilnic, crescîndu-se progresiv cu cîte 5—10 minute pînă la 1 — 2 ore, o
dată sau de 2 ori pe zi. Durata expunerii este în funcţie de vreme. Nu se vor începe băile de aer la o temperatură mai joasă de
20° şi cu vînt slab.
Cînd vremea este rece, băile de aer se combină cu mişcări, mers sau gimnastică. După băile de aer se recomandă să se
aplice bolnavului duş, spălare sau afuziune.
Mod de acţiune. Acţiunea băilor de aer asupra organismului este rezultatul influenţei unui complex de factori me-
teorologici ca temperatura aerului, umezeală, viteza vîntului, radiaţia solară difuză. Ele se adresează mai ales mecanismelor de
termoreglare şi sistemului nervos. Sub influenţa lor, tensiunea arterială creşte, metabolismul se intensifică. Administrate dozat,
reuşesc să crească rezistenţa organismului.
Indicaţii: boli ale aparatului cardiovascular, boli ale aparatului respirator ca: tuberculoză pulmonară, afecţiuni cronice
catarale netuberculoase; boli ale sîngelui ca : anemii,, cloroză, boală Basedow, tulburări funcţionale ale sistemului nervos.
Contraindicaţii. Arterioscleroză cu hipertensiune, nefrite cronice, tuberculoză pulmonară înaintată cu tendinţă la
hemoptizii.
Procedurile de hidroterapie pot să fie folosite în funcţie de temperatura şi durata lor în diferite scopuri. Pentru orientare se
va folosi tabelul XV (din I. F. Gorbacev şi M. I. Raihinstein).

ENTEROCLEANER SAU BAIA INTESTINALA

Instalaţii. Cele mai uzuale modele de băi intestinale sub-acvale pot fi folosite într-o cadă obişnuită emailată. În fig. 151
vedem un model cu un stativ pe rotile pentru recipienţii irigatorului. Cele mai importante piese sînt cei doi recipienţi cu o
capacitate de cîte 30 de litri care permit folosirea de lichide cu temperatură diferită. Termometrul şi indicatorul de nivel asigură
un control permanent al temperaturii şi cantităţii lichidului folosit pentru spălaturi.
Furtunul care duce de la irigator la tubul intestinal este prevăzut cu un ventil de reţinere şi un pahar picurător, din care se
adaugă medicamentul în timpul spălăturii.
Bolnavul se aşază pe un cap de spălare în formă de şa adaptată la forma perineului. Un suport din cauciuc spongios
asigură aderarea perfectă a dispozitivului la piele, evitîndu-se astfel murdărirea băii. Sistemul de evacuare intră în scurgerea
căzii. O fereastră de observaţie montată în conducta de evacuare permite controlul conţinutului rezultat din spălătură. In
interiorul recipientului de evacuare, lichidul de spălătură trece printr-o sită care ţine părţile solide. O pernă de cauciuc fixată pe
peretele posterior al căzii şi reazimul reglabil pentru picioare asigură bolnavului o poziţie comodă.

Fig. 151. Enterocleaner. Instalaţie pentru băi intestinale

subacvale:
1, b; – recipienţii irigatorului; c – conducta irigatorului; d –
recipient oentru fecale; e – reazim pentru picioare; f – robinet intermediar
în conducta irigatorului; g – conducta secundară pentru curăţirea regiunii
perineului şi curăţirea aparatului; h – cap de spălare cu tub intestinal de
cauciuc montat pe un tub cu articulaţie sferică; i – furtun pentru curăţirea
recipientului pentru fecale; k – fereastră pentru observaţie; l – recipient
pentru medicament; m – suport pentru spate.

Instrucţiuni pentru servire. Băile intestinale

subacvale se aplică numai la prescripţia şi sub controlul
medicului.
Tratamentul este contraindicat pentru bolnavi la care
există un pericol mai mare de perforare a intestinului în
urma procesului patologic prezent.
Se recomandă baia intestinală la 2—3 ore după
ultima masă, în nici un caz după o masă mai abundentă. Bolnavul trebuie să fie relaxat şi odihnit la începutul băii.
Tabelul XV
Procedurile hidroterapeutice în funcţie de acţiunea lor simptomatică
Temperatura în grade Durata în minute
Acţiune Proceduri
Medie Limite Medie Limite
Fricţiuni 33 - 40 20—45 3— 5 10
Spălări 33 - 35 25—40 2— 3 5
Afuziuni 30 - 33 20—35 1 —2 —
Duş ploaie 35 - 40 30—45 2— 3 5
Igienică Băi 33 – 37 30—45 10—15 5-25
Băi de rîu 20 - 25 18- 30 5—8 15-20
Băi de mare 20 – 25 18—30 3— 5 10—15
Baie de săpun aprox. 35 40 20 30-40
Baie de abur 40 - 45 55 10 15
Fricţiuni 30—35 20—15 3—5 10
Spălări 30—35 25—15 2—3 5
Afuziuni 30—35 20—15 1—2 —
Halbbad 30—25 20—15 3—4 5— 6
Băi 30—25 20—15 2—3 1—5
Duşuri 30—25 10 1— 2 1/2—5
Călire Băi de rîu 20—25 pînă la 10 şi 5—10 1—15
mai jos

Băi de mare 21—24 15—10 3—5 1—15

Duşuri alternante De la început 40—45°, Se alternează de

apoi 20—5° şi 10—20 2—4 ori
secunde
 Fricţiuni 25—30 20—15 2—5 10
Spălări 25—30 20—15 2—3 5
Afuziuni 30—25 20—15 1—2 —
Băi carbogazoase 33—30 25 şi mai jos 8—10 3— 15
Halbbad 30—25 20—15 3—4 5
Băi reci 20—15 10 ¼— 1 2—3
Băi fierbinţi 40—42 — ½ imersiuni ½ imersiuni
scurte scurte
Excitantă
Băi de rîu 20—25 15—10 5—10 1—10
Băi de mare 20—25 15—10 3—5 1—10
Duşuri 30—25 15—10 1—2 3
Duşuri alternante La început 40—45°, 30—60 secunde
apoi 20—15° 10—15 secunde
Se alternează de 2—4 ori, timp
de 3—4 minute

(continuare tabelul XV)

Temperatura în grade Durata în minute
Acţiune Proceduri
Medie Limite Medie Limite
Duşuri-ploaie 35—38 pînă la 40 2— 3 5
Băi indiferente 33—35 — 30—60 ore
Băi calde 36—38 pînă la 40 20—30 15—50
Băi cu substanţe
33—35 pînă la 37 20—25 30—45
Sedativă aromatice
Băi cu oxigen 33—35 pînă la 37 15—20 30
20—15 35—40
Împachetări umede 25—30 (Nu pînă la apariţia 50—60
transpiraţiei)
Fricţiuni
Spălări 25—30 20 3— 5 8
Afuziuni 25—30 20—15 1— 2 3
Băi carbogazoase 33—30 25 8—10 15
Băi 33—35 — 40—45 cîteva ore
Băi cu temperatură în 33-30 25 -20 20 25 10-30
descreştere
Anti piretică
Băi răcoroase 30—20 — 5— 8 10—15
Băi reci 20—15 — 10—15 —
Băi fierbinţi 40—42 — ½-1 1½ - 2
Halbbad 30—25 pîna la 20 5— 8 15
1-a 5 – 10 minute
Împachetări umede 20 -15 12—10 2-a 10 – 15 minute
3-a 15 – 10 minute
Împachetări umede Aprox. 25
Diafore- 20 40-42 60-90 5-10 120 15
Băi 38 – 39
tică (sudori-
Băi de aburi 38 – 40 45—50 8 – 12 12 – 15
fică)
Cameră de aburi 40 – 45 pînă la 55 8 – 10 15

(continuare tabelul XV)

Temperatura în grade Durata în minute
Acţiune Proceduri
Medie Limite Medie Limite
Băi sărate alcaline 33 – 35 30 – 40 15 – 20 30
Împachetări umede Aprox. 20 pînă la 15 75 – 90 120
Duşuri (cu presiune 3
De mare) 25 – 30 10 1½– 2 pînă la
creştere a Băi reci 25 – 20 1– 2 3–4
pîna la 10
metabolis-
mului Băi de rîu 20 – 25 15 – 10 5 – 10 15
Băi de mare 20 – 25 pînă la 15 3–5 10
Băi fierbinţi Aprox. 40 pînă la 5–8 5 – 12
42 – 45
 Duş alternant La început
30 – 60 de
secunde,
apoi
20 – 15 Se alternează de
10 – 20 2 – 4 ori
secunde 40 – 45
Băi cu aburi De la 40- 50 şi
de la 45 la 55 8 –10 12 – 15

Afuziuni 35-30 25 – 20 ½–1 —

Duş-ploaie 40 – 35 20 – 15 2–3 5
De la Pîna la
Procedură 30 – 35 25 – 20 5 10
de răcire
Băi reci 30 – 25 20 – 15 2–3 ½ –1 – 5
Halbbad 30 – 35 25 –20 3–4 5–6
Duşuri 35 – 30 20 – 15 1–2 3

Temperatura apei pentru baie trebuie să fie de 35—37° şi a lichidului pentru spălătură între 37 şi 42°, iar la prima baie să
nu fie sub 41°. Temperatura apei va fi mai joasă vara, mai crescută iarna.
Soluţia pentru spălătură: ca soluţie normală se foloseşte o soluţie de clorură de sodiu, 0,6% (180 g sare de bucătărie la 30
litri apă) sau o soluţie de sare Ringer, respectiv de apă de mare cu o concentraţie corespunzătoare.
Se va evita folosirea de apă de conductă, distilată sau pură în special pentru cardiaci şi bolnavi cu circulaţie labilă.
La soluţia de sare se poate adăuga în caz de nevoie infuzii de ceai sau extracte de plante. Se recomandă în funcţie de
indicaţii: muşeţel, mentă, valeriană.
Pentru prepararea lichidului de spălătură se introduce în recipienţii (a) din baterie, apa prin furtunul (c) şi conţinutul este
amestecat cu infuziunea de ceai. respectiv extractul de plante, dat în prealabil prin sită şi cu sarea dizolvată în prealabil în apă.
Dacă apa din conductă este clorurată şi nu există o instalaţie de declorurare, prepararea lichidului de spălătură este mai
complicată, deoarece apa clorurată poate să provoace leziuni ale mucoasei intestinale şi modificări ale florei intestinale, în
acest caz, întreaga cantitate de lichid trebuie fiartă, se adaugă medicamentul trecut printr-o sită şi cantitatea necesară de sare.
După răcirea la temperatura indicată (37—42°) se introduce soluţia în recipient. La nevoie, temperatura lichidului din ambii
recipienti poate să fie diferită.
Prepararea băii intestinale. 1. Prepararea şi umplerea lichidului de spălătură în recipienţii irigatorului (a, b).
2. Introducerea recipientului pentru fecale (d) în deschizătura pentru evacuarea căzii.
3. Reglarea reazimurilor pentru picioare (e) în funcţie de nevoile bolnavului.
4. Aşezarea reazimului pentru spate (m).
5. Înşurubarea tubului intestinal (h) în racordul furtunului irigatorului. La bolnavi care au tendinţă la spasme este de pre-
ferat un furtun mai lung (14 cm), la bolnavi atoni un tub mai scurt (8 cm), la persoane cu intestin sănătos un tub de lungime
mijlocie (11 cm).
6. Umplerea căzii pînă la mijloc.
7. Controlul temperaturii apei de spălătură cu termometrul din recipient şi cu mina.
8. Bolnavul dezbrăcat intră în cadă. se apleacă cu genunchii puţin flectaţi. În poziţie în picioare, tubul intestinal fixat de
şa, uns cu vaselină, este introdus şi şaua este ţinută presat pe perineu în timp ce bolnavul se aşază. În caz de nevoie, cada este
umplută pînă la nivelul dorit.
Bolnavului i se dă în mînă robinetul intermediar (f) al conductei irigatorului şi i se arată că trebuie, imediat ce simte o
tensiune în intestin sau nevoie de defecaţie, să închidă robinetul intermediar, să respire adînc şi, cînd senzaţia de evacuare este
maximă, să preseze abdomenul.
La bolnavi cu intestine atone, de obicei nu apare spontan nevoia de defecaţie. Ei trebuie să încerce să contribuie la
evacuarea lichidului de spălătură prin presare. După fiecare evacuare, bolnavul trebuie să deschidă singur din nou robinetul
conductei irigatorului.
Prin fereastra de observaţie (k) se controlează conţinutul din conductă.
Pentru o spălătură intestinală corectă este nevoie de 10—25 de litri de lichid de spălătură.
Recipientul pentru medicamente (l) permite adăugarea de medicamente la lichidul de spălătură în timpul spălăturii.
Durata medie a unei băi este 45—60 de minute.
 9. Terminarea băii: după ce lichidul de spălătură se scurge limpede sau aproape limpede, se închide conducta irigatorului
(f) şi bolnavul mai aşteaptă 2—3 evacuări. Urmează apoi spălarea regiunii anusului prin deschiderea conductei secundare (g).
După terminarea băii bolnavul se odineşte 1/2—2 ore.
10.Curăţirea instalaţiei : după ce se controlează părţile solide, reţinute în sita pentru fecale, se spală recipientul pentru
fecale cu furtunul (i). Tubul intestinal este fiert, după ce a fost curăţat perfect : perna de cauciuc de pe şa şi perna pentru spate
sînt spălate cu o soluţie dezinfectantă.

IV. TERAPIA RESPIRATORIE

DEFINIŢIE ŞI OBIECT

Prin terapia respiratorie se înţelege aplicarea în scop profilactic şi curativ a unui număr variat de proceduri care se
adresează organelor aparatului respirator şi sînt caracteristice acestuia.
Luînd drept criterii obiectivele pe care le au diferitele proceduri utilizate, putem să împărţim terapia respiratorie în 3
capitole : kinetoterapia respiratorie, pneumoterapia şi terapia cu inhalaţii.

BAZELE FIZIOLOGICE ALE TERAPIEI RESPIRATORII

Kinetoterapia se adresează mai ales tulburărilor mecanismului respirator extern.
Ea are ca obiectiv corectarea poziţiei corporale vicioase, modificarea hipertoniei musculare, coordonarea mişcărilor res-
piratorii în mişcare şi repaus.
Metodele care se folosesc sînt: imobilizarea, elongaţiile şi exerciţiile de postură, masajul (mai ales vibrator), terapia prin
mişcare.
Procedurile enumerate tratează disfuncţiile mecanismului respirator prin influenţarea mişcărilor respiratorii cu parti-
ciparea conştientă a bolnavului şi, în mod secundar, pe cale reflexă.
Pneumoterapia se adresează, atît mecanismului respirator intern, cît şi mecanismului respirator extern, în funcţie de
sistemul utilizat.
Pneumoterapia îşi bazează aplicarea pe proprietăţile şi modul de acţiune a aerului comprimat şi rarefiat.
Aparatul respirator poate să fie pus sub influenţa acestuia, fie prin intermediul camerei pneumatice, fie prin intermediul
aparatelor pneumatice.
Acţiunea aerului comprimat şi rarefiat asupra mecanismului respirator. Prin creşterea presiunii aerului, frecvenţa
respiraţiilor scade. La o presiune de ½ atmosferă, frecvenţa respiratorie scade cu 3 respiraţii pe minut, scădere care se
accentuează după repetarea acestei acţiuni, atingînd cifra de 4—5 respiraţii.
Suprapresiunea influenţează inspiraţia care devine mai scurtă şi mai uşoară, spre deosebire de expiraţie, care este mai
dificilă şi mai încetinită din cauza destinderii forţate a pereţilor elastici alveolari, ce fac ca o parte din aer să rămînă în plămîni.
Din această cauză şi diametrele toracice se măresc.
Sub influenţa suprapresiunii, capacitatea vitală se măreşte. Astfel la o presiune de o jumătate de atmosferă, capacitatea
vitală creşte cu 300—400 cm3. Creşte, de asemenea, presiunea negativă din cavitatea pleurală.
Sub influenţa aerului rarefiat, frecvenţa respiratorie creşte, apărînd o tahipnee. Capacitatea vitală a plămînului scade şi
aceeaşi tendinţă o manifestă şi aerul complementar. În schimb, aerul curent şi aerul de rezervă cresc.
Acţiunea asupra aparatului circulator. Suprapresiunea determină o creştere a tonusului vagal, cu scăderea concomi-
tentă a debitului cardiac, a frecvenţei pulsului şi a tensiunii arteriale. Are loc o acumulare de sînge în depozite, cu diminuarea
conţinutului vascular, mai ales în sistemul venos. Concomitent se reduc stazele. Sub influenţa aerului rarefiat se constată o
scădere a tonusului vagal şi o creştere a simpaticotoniei. Debitul cardiac creşte concomitent cu frecvenţa pulsului şi a minut-
volumului. Tensiunea arterială în circulaţia mică creşte, de asemenea, apare o hiperemie pulmonară, iar volumul total de sînge
circulator este mai mare de cît cel din depozite.
Acţiunea asupra schimburilor gazoase. Suprapresiunea determină o creştere a presiunii parţiale a oxigenului, care are
drept consecinţă o creştere mai mare decît în condiţii normale a acestuia în aerul alveolar.
 Absorbţia chimică a oxigenului în sînge nu se face, acesta fiind saturat cu oxigen la presiunea normală a aerului.
Absorbţia fizică însă va creşte.
Concentraţia de CO2 scade, pH sanguin se modifică.
Sub influenţa aerului rarefiat au loc o scădere a oxigenului alveolar şi scăderea rezervei alcaline.
Alte acţiuni. Sub influenţa aerului comprimat din camera pneumatică, bolnavul are senzaţia de dispariţie a oboselii şi
constată o creştere a randamentului muscular după efort, o creştere a apetitului.
La începutul şedinţei bolnavul simte o apăsare neplăcută şi uneori dureri otice din cauza presiunii care creşte.
Sub influenţa aerului rarefiat se pot întîlni fenomenele caracteristice bolii de zbor: greţuri, vărsături, scăderea tonusului
muscular, somnolenţă.
Acţiunea aerului rarefiat şi comprimat la aparatele pneumatice. Aparatele pneumatice îşi bazează indicaţiile pe
alternanţa dintre acţiunea aerului rarefiat şi comprimat, care are ca efect o ventilaţie pulmonară mai bună şi activarea unor
funcţii inhibate în unele boli, cum este, de exemplu, hipoexcitabilitatea centrilor nervoşi respiratori la emfizematoşi.
Aparatele pneumatice realizează o bună gimnastică respiratorie prin tonifierea musculaturii care participă la respiraţie,
reglarea ritmului şi a fazelor respiratorii, mai ales la astmatici.

TEHNICA SPECIALA DE APLICARE A PNEUMOTERAPIEI,

MODUL DE ACŢIUNE, INDICAŢII ŞI CONTRAINDICAŢII

Camera pneumatică. Definiţie: camera pneumatică este o încăpere în care organismul uman poate să fie supus acţiunii
unor presiuni mari sau mici realizate cu ajutorul unor mecanisme speciale.
Forma şi mărimea. Camerele pneumatice pot să fie diferite. Cel mai des întîlnită este forma cubică. In ceea ce priveşte
mărimea, ele pot să asigure tratamentul în comun de la 4 pînă la 28 de bolnavi. Există şi camere mici, de o singură persoană.
Materialul din care este confecţionată camera pneumatică poate să fie tablă groasă de fier maleabil sau, mai rar, beton armat.
Ferestrele au geamuri din sticlă foarte groasă, închise ermetic. Uşa este confecţionată dintr-un material rezistent (oţel de
exemplu) şi este prevăzută cu sisteme de închidere perfectă, care să asigure etanşeitatea. Toate aceste precauţii sînt absolut
necesare, deoarece la 1/2 atmosferă, presiunea din interior exercitată asupra pereţilor este de 12 tone.
Există camere pentru aer rarefiat sau comprimat, sau camere mixte, cu instalaţii speciale, care realizează ambele
posibilităţi.
Părţile componente ale camerei pneumatice. Camera pneumatică se compune din: camera propriu-zisă de tratament, o
anticameră mică şi instalaţiile anexe.
Camera propriu-zisă are un interior asemănător cu al unei camere de locuit, în care se găsesc o măsuţă şi fotolii comode,
pe care stau bolnavii, chiuveta cu apă curgătoare, telefon, sonerie, scuipători şi un mic dulăpior cu medicamente de urgenţă.
Anticamera, construită pe acelaşi principiu ca şi camera, nu are nici un fel de mobilier; ea serveşte la scoaterea bolnavilor
care nu suportă tratamentul în timpul şedinţei.
Instalaţiile anexe. În camera pneumatică există un ventil în tavan, prin care aerul părăseşte camera, şi orificii situate în
podea, prin care aerul pătrunde în cameră.
În anticameră se găsesc fixate în perete 2 robinete de presiune, cu
ajutorul cărora se poate ridica şi coborî presiunea la nevoie.
În afara camerei pneumatice, pe peretele exterior, se găseşte un
tablou de comandă, cu următoarele componente : un manometru cu
mercur, de o parte şi de alta a acestuia, la extremitatea superioară, 2
ceasuri, pe ale căror cadrane sînt notate timpul şi presiunea
corespunzătoare acestuia ; sub ma-nometrul cu mercur se găseşte un
indicator de presiune, iar la stînga lui, robinetul, cu ajutorul căruia se creşte
şi se scade presiunea în camera pneumatică.
Se mai găsesc 2 robinete cu indicaţia cald şi rece, telefonul şi 2
comutatoare electrice.
Pentru punerea în funcţiune a camerei pnemuatice este necesar să se
aspire aer curat din afară. De aceea este bine ca aceste instalaţii să fie
aşezate în regiuni corespunzătoare (de preferinţă în regiuni împădurite cu
brazi).
 Fig. 152 – Punerea în funcţiune a camerei pneumatice

Aerul este filtrat, comprimat şi răcit cu ajutorul unor pompe speci-ale; apoi este curăţit de apă şi ulei, treeîndu-se printr-
un separator, filtrat din nou în recipiente de cocs, încălzit sau răcit într-un rezervor mare, aro-matizat cu extracte de brad şi, în
sfîrşit, introdus în camera pneumatică.
Tehnica de aplicare a procedurilor de cameră pneumatică. După ce bolnavii au fost invitaţi să intre în cameră şi să ia loc
pefotolii, asistentul le explică în ce constă procedura şi modul cum trebuie să se comporte. Li se recomandă să stea liniştiţi şi
de preferinţă să facă lectură.
După aceasta, uşa de la cameră este închisă, iar asistentul trece în faţa tabloului de comandă. Cu mîna pe robinetul de
presiune începe să-l învîrtească încet, urmărind în aacelaşi timp nivelul coloanei de mercur a manometrului (fig. 152).
Verificarea corectitudinii executării procedurii se face şi după ceasurile care indică timpul necesar obligatoriu pentru
realizarea unui anumit nivel de presiune.
Dacă procedura se execută în sezonul cald, asistentul deschide robinetul cu indicaţia rece şi invers, în sezonul rece,
deschide robinetul cu indicaţia cald, pentru a asigura aerului o temperatură corespunzătoare.
Pentru verificarea nivelului presiunii, tehnicianul se va orienta şi după indicatorul situat sub manometrul cu mercur.
Atît ridicarea, cît şi coborîrea presiunii, trebuie să se facă foarte încet. In primele şedinţe, presiunea în camera pneumatică
se va urca pînă la 0,3 atmosfere, iar ulterior se va putea ajunge la 0,5 atmosfere.
Durata unei şedinţe în camera cu suprapresiune este de 105 minute, dintre care 30 de minute pentru urcarea presiunii, 45
de minute pentru presiunea constantă şi 30 de minute revenirea la presiunea iniţială, adică la presiunea atmosferică.
În cazul tratamentului cu aer rarefiat, durata şedinţei este de 85 de minute, dintre care 20 de minute pentru scăderea
presiunii, 45 de minute pentru presiunea scăzută constantă şi 20 de minute pentru revenirea la presiunea atmosferică normală.
Asistentul este obligat să respecte aceste indicaţii pentru a evita accidentele grave, care ar putea să aibă loc prin
nerespectarea timpului, şi anume : embolii, congestii, hemoragii şi chiar accidente mortale.
În cazul că, deşi respectînd toate indicaţiile, unul dintre bolnavi nu suportă tratamentul şi tehnicianul este anunţat de acest
lucru prin telefonul din interiorul camerei, se impune scoaterea bolnavului din camera pneumatică.
Pentru a nu întrerupe tratamentul celorlalţi, se procedează astfel: este chemat un ajutor. Acesta intră în anticameră,
închizînd uşa care comunică cu exteriorul. Cu ajutorul robinetelor de presiune pe care le are aici şi care au legătură cu camera
pneumatică, acesta urcă presiunea în anticameră prin introducerea aerului comprimat din camera pneumatică. Cînd presiunile
din cele două camere au devenit egale, uşa dintre camera pneumatică şi anticameră se poate deschide. I se dă bolnavului primul
ajutor, folosindu-se medicamentele din dulăpiorul de medicamente, apoi acesta este scos în anticameră şi uşa camerei
pneumatice se închide, pentru ca restul bolnavilor să-şi poată continua procedura.
După aceea, presiunea din anticameră este coborîtă pînă la nivelul presiunii atmosferice. în clipa aceasta, uşa de la
anticameră se poate deschide şi bolnavul este scos afară.
Se atrage atenţia în mod deosebit că asistentul trebuie să Fie foarte atent şi nu are voie să părăsească tabloul de comandă
tot timpul cît durează procedura.
Tratamentul cu aer rarefiat în camera pneumatică este o procedură mai greu de suportat în comparaţie cu tratamentul cu
aer comprimat şi din cauza aceasta necesită o supraveghere foarte atentă şi, dacă este posibil, aplicare individuală.
Şedinţele se pot indica zilnic, intercalate de pauze la 3—4 zile. O cură are 14—24 de şedinţe, în funcţie de bolnav şi de
starea lui generală. Şedinţele se pot repeta după interval de cîteva luni.
Modul de acţiune. Tratamentul cu aer comprimat şi rarefiat în camera pneumatică se bazează pe proprietăţile acestuia.
Saturaţia mai bună în oxigen datorită creşterii presiunii parţiale a O 2 şi favorizarea ventilaţiei pulmonare stau la baza
indicaţiilor tratamentului cu suprapresiune în afecţiunile întovărăşite de procese hipoxice.
Indicaţii. Astmul bronşic, emfizemul funcţional, bronşita cronică, simfizele pleurale. Hiperemia mucoaselor şi creşterea
secreţiei bronşice, ca şi relaxarea reflexă a musculaturii bronşice, stau la baza tratamentului cu subpresiune. Indicaţii: tusea
convulsivă, bronşiectazia. Se mai indică camera pneumatică cu presiunea coborîtă în scop clinico-diagnostic pentru aprecierea
capacităţii de muncă la scleroemfizematoşi ca şi ca procedură de antrenare pentru sportivi şi piloţi.
Contraindicaţii. Sînt contraindicate pentru tratamentul cu aer comprimat şi rarefiat în camera pneumatică următoarele
afecţiuni coexistente : afecţiunile purulente acute şi cronice ale urechii mijlocii, sinusurilor feţei şi catarele tubare, pneu-
motoraxul şi pneumoperitoneul, tuberculoza pulmonară activă, hemofilia, afecţiunile cardiovasculare decompensate, stările
după infarct recent, stările anginoase, ulcerul gastric şi duodenal.
 Aparatele pneumatice. Definiţie. Sînt cuprinse sub această denumire aparatele construite pe principiul alternării acţiunii
aerului comprimat şi rarefiat în cele două faze ale respiraţiei.
Există mai multe feluri de aparate pneumatice.
Aparatul Heyer este printre cele mai folosite (fig. 153).
Părţile componente. Aparatul se compune dintr-o porţiune inferioară, sub formă de cutie, prevăzută cu 2 ventile. Cel din
dreapta permite inspirarea în aer comprimat, cel din stînga, expirarea în aer rarefiat. Printr-o tijă comutatoare se poate inversa
acţiunea acestor ventile.
Deasupra cutiei se găsesc doi cilindri metalici mari, de oţel, aşezaţi în poziţie verticală, care servesc la reglarea presiunii
cu ajutorul ventilelor pe care le posedă şi în acelaşi timp ca rezervor de aer care favorizează o respiraţie mai amplă.
Unul dintre cilindri conţine aer comprimat, iar celălalt rarefiat. În faţa cilindrilor există un manometru cu apă, care indică
valorile de presiune pozitivă şi negativă cu care se va acţiona. O instalaţie electrică încălzeşte aerul. La conducta de aer
comprimat este conexat un pulverizator mic pentru medicamente sau uleiuri eterice. Acest pulverizator este pus în funcţiune
prin aburii furnizaţi de recipientul metalic de care este legat.
De la aparat, aerul comprimat sau rarefiat este dirijat de bolnav cu ajutorul unui ventil cu clapă, care se găseşte montat pe
un tub metalic, ce se termină cu piesa pentru gură. Alături de aparat este montată o scuipătoare cu apă curgătoare.
Tehnica de aplicare a procedurilor cu aparate pneumatice.
Bolnavul este invitat să ia loc pe scaun în faţa aparatului şi i se explică
cum să manevreze ventilul cu clapă, în aşa fel ca să inspire în aer comprimat şi
să expire în aer rarefiat. Apoi se aplică la tub piesa bucală sterilizată, pe care
bolnavul o prinde între buze. Pentru a evita ieşirea pe nas a aerului cu presiune
modificată i se aplică bolnavului a pensă nazală.

Fig. 153. — Aparatul Heyer

Se introduce ştekerul în priză, se deschide comutatorul situat în spatele

cilindrilor şi aparatul este în stare de funcţiune.
Este bine să se înceapă tratamentul cu diferenţe mici de presiune :
presiunea pozitivă de 150 mm3 apă şi presiunea negativă de 100 mm3 apă, care
după un tratament de 5—10 minute vor fi treptat crescute. După 10 respiraţii la
presiune alternantă se intercalează o pauză de 2—3 respiraţii fiziologice. Apoi
se trece la o presiune pozitivă de 250 mm3 apă şi la o presiune negativă de 150
mm3 apă.
În şedinţele următoare se poate varia presiunea pînă la maximum 400
mm3 presiune pozitivă şi 300 mm3 presiune negativă.
Presiunea se reglează cu ajutorul ventilelor montate la cei doi cilindri.
Cînd se intenţionează efectuarea unei gimnastici de opoziţie în scopul
întăririi musculaturii respiratorii se recomandă inspirarea în aer rarefiat şi expirarea în aer comprimat. În acest caz, valorile
ambelor presiuni de sens contrar vor fi mai mici. Se va începe cu o presiune pozitivă (aer comprimat) de 100 mm3 apă pentru
expiraţie şi cu o presiune negativă (aer rarefiat) de 50 mm3 apă pentru inspiraţie. Se va modifica apoi treptat presiunea pînă la
maximum pozitiv de 200 mm3 apă pentru expiraţie şi 150 mm3 presiune negativă pentru inspiraţie.
Durata şedinţelor esle la început de 10—12 minute, apoi creşte progresiv, putîndu-se repeta de cîteva ori, în funcţie de
starea bolnavului. După terminarea şedinţei, aparatul este închis, iar piesa bucală pusă la dezinfectat.
Modul de acţiune. Aparatele pneumatice care asigură bolnavului inspiraţia în aer comprimat şi expiraţia în aer rarefiat îşi
bazează acţiunea pe proprietăţile asociate ale aerului la supra- şi subpresiune, adică în rezumat pe înlăturarea edemului
pulmonar, combaterea stării de hipoxie şi ridicarea spasmului bronşic.
În afară de aceasta, alternanţa acţiunii aerului comprimat cu a celui rarefiat realizează o gimnastică respiratorie foarte
eficace, tonifică musculatura respiratorie, reglează ritmul şi fazele respiraţiei.
Indicaţii. Emfizemul simplu sau asociat cu bronşita, pleurite adezive, ateiectazii pulmonare.
Contraindicaţii. Tuberculoza pulmonară activă, insuficienţa cardiacă, afecţiuni pulmonare febrile, hemofilie.
Definiţie. Prin terapie cu inhalaţii şi aerosoli se înţelege introducerea pe cale inspiratoare, în diferitele porţiuni ale
aparatului respirator, a anumitor substanţe solide, lichide sau gazoase, sub forma pulverizată (ceaţa).
 În funcţie de mărimea particulelor dispersate vom avea două feluri de proceduri: inhalaţii, în care mărimea particulelor
depăşeşte 5 μ (microni), şi aerosoli, ale căror particule se situează ca mărime între 0,01 şi 5 μ (după unii autori, pînă la 15 μ).

PROPRIETĂŢILE FIZICO-CHIMICE ŞI ACŢIUNEA FIZIOLOGICA PE CARE

SE BAZEAZĂ EFECTUL TERAPEUTIC AL INHALAŢIEI ŞI AEROSOLILOR
Inhalaţia. Acţiunea inhalaţiei depinde de o serie de factori
Aerosolii. Starea de aerosol este rezultatul combinării unui mediu gazos obligatoriu, numit „fază dispersantă", cu o
substanţă lichidă sau solidă foarte lin dispersată, care ălcatuieşte faza „dispersă”.
Acţiunea aerosolilor este determinată de o serie de factori :
1. Masa lor mică între 0,01 şi 5 μ .
Proprietatea de a se sedimenta lent; o particulă de 1 μ are o viteză de cădere de 1 cm În 10 minute, la o temperatură de
15°.
Prezenţa unei sarcini electrice care dinamizează particula, sarcină electrică pe care o pierde în momentul fixării ei în
organism.
4. Nu condensează pe suprafeţele reci.
Pot să străbată un strat lichid de cîţiva centimetri fără să se dizolve.
Se resorb prin epiteliul bronhoalveolar cu mare rapiditate.
Au o mare dispersie, substanţele medicamentoase puţind să atingă cantitatea de 100 mg/l.
Efectul local şi general al aerosolilor depinde de o serie de condiţii şi anume :
a) Frecvenţa respiratorie. La o respiraţie superficială şi cu o frecvenţă de 30 de respiraţii/min. se depun în căile
respiratorii 10 % din cantitatea de aerosoli inspiraţi; la o respiraţie amplă şi rară, de exemplu de 5 respiraţii/min. de 50—60 %.
Se creează condiţii optime de depunere dacă se intercalează după inspiraţie o mică pauză apneică.
b) Dimensiunea căilor respiratorii. Bronhospasmele împiedică pătrunderea aerosolilor. De aici rezultă necesitatea de a
aplica în prealabil un tratament bronhodilatator, spasmolitic.
c) Secreţiile. Prezenţa unui strat de secreţie împiedică resorbţia. În consecinţă se impune în prealabil un tratament
mucolitic.
d) Ventilaţia segmentelor afectate. Buna ventilaţie a segmentelor afectate poate să fie împledicată îngroşări pleurale,
malformaţii etc. Această situaţie impune pregătirea prealabilă a şedinţei de aerosoli cu exerciţii de gimnastică respiratorie.
Tehnica de aplicare a terapiei cu inhalaţii. În funcţie de modul lor de administrare, inhalaţiile se clasifică în: inhalaţii de
cameră, individuale şi inhalaţii în aer liber.
Inhalaţiile de cameră sînt proceduri prin care bolnavul introduce în organism pe cale respiratorie gaze, substanţe
medicamentoase sau ape minerale pulverizate într-o atmosferă artificial creată.
Inhalaţiile individuale sînt proceduri prin care bolnavul introduce în organism pe cale respiratorie, prin intermediul unor
piese bucale sau nazale, substanţe medicamentoase sau ape minerale pulverizate cu ajutorul unor aparate speciale.
Inhalaţiile în aer liber sînt proceduri prin care bolnavul introduce în organism pe cale respiratorie aerul atmosferic
încărcat cu diverse particule pulverizate, cu ajutorul aparatelor de pulverizaţie sau pe cale naturală.
Aparate utilizate în terapia cu inhalaţii. Oricare ar fi forma şi caracteristicile aparatelor utilizate în terapia cu inhalaţii,
principiul potrivit căruia ele pulverizează lichidul sub formă de ceaţă este acelaşi.
Aceasta constă în trecerea unui curent de aer comprimat furnizat de un compresor prmtr-un tub subţire, al cărui capăt
foarte efilat se află situat la o distanţă de cîţiva milimetri în faţa unui alt tub care are o înclinare de 90° faţă de acesta, celălalt
capăt al lui găsindu-se scufundat în lichidul pe care dorim să-l pulverizăm, (fig. 154). Aerul care iese cu presiune din primul
tub creează vid în faţa celui de-al doilea şi atrage astfel apa minerală, care va fi pulverizata de lovitura jetului de aer
comprimat.
În momentul următor, picăturile rezultate prin pulverizare sînt izbite prin forţa de proiecţie a aerului de pereţii vasului sau
de o placă, producîndu-se astfel o a doua pulverizare mai fină.
Aparate pentru inhalaţii de cameră. Unul dintre aparatele utilizate pentru inhalaţiile de cameră este format dintr-un vas
de sticlă, în interiorul căruia se găsesc fixate 4 pulverizatoare. La partea inferioară, în afara vasului, sînt cuplate două
pulverizatoare mici de sticlă, care pot să pulverizeze concomitent substanţe medicamentoase sau extracte eterice. Un lănţişor
permite punerea în funcţie a aparatului, adică pătrunderea aerului comprimat.
 Aparatul este fixat de tavan, într-o cameră specială.

Fig. 154. —Principiul pulverizării.

Camera, a cărei mărime trebuie să asigure pentru fiecare bolnav 5 m3

de aer, trebuie să aibă pereţii de faianţă sau acoperiţi cu ulei, iar podeaua de
ciment sau marmură, pentru ca să poată fi bine curăţate. Camera trebuie să
aibă posibilitate de aerisire şi încălzire. Ca mobilier, ea trebuie să aibă fotolii
de pai, scaune mici de lemn pentru picioare şi scuipători cu apă curgătoare.
Tehnica de aplicare. Înainte de a începe tratamentul, bolnavilor li se dă
să îmbrace halate albe pentru protejarea îmbrăcămintei.
Bolnavii sînt apoi invitaţi în cameră şi li se recomandă să se aşeze în
fotolii, sprijinindu-şi picioarele pe scaunele de lemn, pentru a evita umezeala
pardoselii. Se vor evita aglomerările, numărul de 20 de persoane fiind
considerat ca maximum.
Asistentul toarnă în vasul de sticlă apă minerală sau soluţia medicamentoasă indicată, şi pune în funcţiune aparatul prin
simpla tragere a lanţului.
Durata inhalaţiilor este la început de 15 minute şi creşte treptat pînă la 30 de minute. Numărul total de şedinţe este de 15 -
20.
După terminarea şedinţei, bolnavii părăsesc camera. Asistentul ia măsuri ca aceasta să fie aerisită şi curăţită, pregătind-o
astfel pentru o nouă grupă de bolnavi.
În afară de aparatul descris mai există şi alte tipuri: unele au pulverizatoarele fixate de o coroană rotundă, care se poate
mişca circular. Izbirea aerului prin contralovitură pune în mişcare de rotaţie coroana cu pulverizatoarele, răspîndind ceaţa în
cameră prin vîrtejul produs.
Un alt sistem este prevăzut cu un singur pulverizator, care proiectează picăturile pe o placă, realizînd astfel o nouă
pulverizare.
Cu aparatele descrise mai sus se poate produce, prin pulverizare, o
ceaţă la temperatura camerei. Aceste inhalaţii poartă denumirea de umede
şi reci.
Prin introducerea în jurul vasului cu apă a aparatului cu un singur
pulverizator (cel descris) a unui inel metalic scobit şi perforat, se poate
proiecta aer cald şi uscat în interiorul acestuia. Datorită acestui lucru, apa
se evaporează, dînd naştere (în cazul pulverizării apelor cloruro-sodice)
unor nuclei fini de sare, care plutesc în interiorul încăperii şi sînt inhalaţi
de bolnavi.
Modul de acţiune al inhalaţiilor de cameră este determinat de
compoziţia soluţiei utilizate.

Fig. 155. – Schema aparatului depulverizare a apelor sulfuroase.

Indicaţii. Stări catarale ale aparatului respirator, bronşite cu hipo- şi

hipersecreţiei, afecţiuni alergice, astm bronşic.
Contraindicaţii. Afecţiuni acute generale sau locala tu mori maligne localizate la aparatul respirator.
Aparate pentru inhalaţii individuale. Pentru inhalaţii individuale se utilizează mai multe tipuri de aparate. Cele mai
folosite sînt acelea care au un bun sistem de încălzire şi corespund substanţei medicamentoase sau apei minerale folosite.
Schematic, ele sînt construite pe acelaşi principiu (fig. 155).
Descrierea aparaturii. Aparatul este format dintr-un vas de porţelan sau de sticlă, care în partea dinapoi are un orificiu,
în dreptul căruia se găseşte sistemul de pulverizare, iar în partea anterioară are o prelungire în formă de cioc, prin care va ieşi
ceaţa pulverizată. Această prelungire este cuplată cu piesa bucală sau nazală prin intermediul unui tub de cauciuc, iar deasupra
ei este montat un termometru.
 Aparatul se află montat deasupra unei chiuvete de faianţa cu apă curgătoare. Deasupra chiuvetei se găsesc robinete cu
care se reglează temperatura jetului şi presiunea aerului
comprimat.
Aparatele se găsesc într-o cameră-inhalator special
amenajată. Ele sînt despărţite între ele prin paravane de
sticla opacă, pentru ca bolnavii să nu se incomodeze unii
pe alţii.

Fig. 156. – Aparat pentru inhalaţii individuale.

Tehnica de aplicare. Asistentul invită bolnavul să se

aşeze pe scaun în faţa aparatului (fig. 156) cu braţele
sprijinite pe chiuvetă, cu partea superioară a corpului uşor
înclinată în faţă şi cu capul puţin înclinat spre spate. După
ce bolnavul a fost instruit să-şi dirijeze alternativ
respiraţlia pe gură şi pe nas, i se fixează piesa bucală,
dezinfectată în prealabil, în contact cu buzele. I se recomandă să ţină limba în jos, pentru ca picăturile pulverizate să izbească
direct toată mucoasa faringiană.
Asistentul pune în funcţie aparatul cu ajutorul robinetelor de temperatură şi presiune.
Bolnavul este instruit să-şi regleze şi singur în timpul tratamentului, atît temperatura, cît şi presiunea.
Temperatura poate să oscileze între 35 şi 42° ca limite extreme şi are un efect excitant. Temperaturile cuprinse între 36 şi
37° au o acţiune mai blînda. Presiunea utilizată la inhalaţii este de jumătate atmosferă şi se poate reduce, fie cu ajutorul
robinetului, fie prin îndepărtarea gurii de piesa bucală sau nazală.
Durata de expunere oscilează între 4 şi 8 minute, plecîndu-se de la 4 minute şi crescîndu-se treptat, pînă se ajunge la o
durată de 8 minute pentru nas şi 8 minute pentru gură.
După terminarea şedinţei, bolnavul trebuie să se odihnească timp de 30—60 de minute înainte de a veni în contact cu
aerul atmosferic, pentru a se preveni guturaiul, amigdalitele, faringitele. Substanţele utilizate în inhalaţiile individuale sînt:
apele minerale, uleiurile eterice în soluţie alcoolică, care se pot administra singure sau adăuga apei minerale.
Modul de acţiune. Inhalaţiile individuale îşi bazează efectul pe acţiunea directă a particulelor mari de apă minerală sau
substanţe medicamentoase asupra mucoaselor căilor aeriene superioare, asociată cu factorul termic al procedurii.
Indicaţii. Rino-faringite, sinuzite şi laringo-traheite cronice cu hipo- şi hipersecreţie.
Contraindicaţii. Stările inflamatoare acute ale căilor aeriene superioare.
Inhalaţiile în aer liber. Pentru realizarea inhalaţiilor în aer liber se folosesc pulverizatoare mari, situate pe un loc mai
ridicat într-un spaţiu verde.
Pulverizatorul are forma unui bazin cu un diametru de 2 m, în interiorul căruia se găsesc 40 de pulverizatoare acţionate
de un compresor.
În jurul acestui bazin stau bolnavii pe şezlonguri sau fotolii inspirînd aerul bogat în particule (saline de exemplu), timp de
1—2 ore.
Inhalaţiile în aer liber se mai pot amenaja şi pe lîngă lacurile noastre sărate.
Inhalaţiile în aer liber sînt un tratament uşor de aplicat indicat bolnavilor nervoşi sau celor cu intoleranţă pentru in-
halaţiile de cameră şi individuale.
Tehnica de aplicare a terapiei cu aerosoli. În funcţie de originea şi modul lor de formare, aerosolii se împart în : aero-
soli naturali şi aerosoli artificiali. Aerosolii naturali se găsesc în aerul atmosferic şi se formează, fie prin pulverizarea naturală a
apei, fie prin proprietatea de absorbţie pe care o au unele substanţe din atmosferă.
În categoria aerosolilor naturali intră aerosolii marini şi aerosoli de padure.
Aerosolii marini se formează prin lovirea valurilor de ţărm şi spargerea acestora în largul mării. Ei sînt complexe chimice
care conţin clorura de sodiu, iod, brom, magneziu etc. şi sînt ionizaţi, predominant negativ. Cantitatea cea mai bogată de
aerosoli se găseşte pina la 0 distantă de 50—100 m de ţărm.
Aerosolii de pădure sînt constituiţi dintr-un centru format de o substanţă volatilă în jurul căreia s-a condensat o peliculă
de apă, fie dintr-o substanţă volatilă absorbită la suprafaţa particulelor de polen.
 Prezenţa aerosolilor explică o bună parte din
efectele terapeutice favorabile ale climatului
maritim şi de pădure.

Fig. 157. – Generatorul de aerosoli.

Aerosolii artificiali. Tratamentul cu aerosoli

artificiali este o metodă foarte răspîndită. Dintre
aparatele generatoare de aerosoli terapeutici se
întîlnesc astăzi două tipmi : generatorul de
aerosoli cu dispozitiv filtrant şi aparatul
producător de aerosoli pe bază de ultrasunet.
1. Generatorul de aerosoli cu dispozitiv filtrant. Descrierea aparatului.
Generatorul de aerosoli se compune dintr-un cilindru de sticlă (fig. 157) care are la extremitatea inferioară, introdus prin
intermediul unui dop de cauciuc, dispozitivul ele pulverizare: Capătul opus al tubului este prevăzut în interior cu o serie de
obstacole cte sticlă, pe partea laterală, în treimea inferioară, se găseşte un orificiu prevăzut cu un dop de cauciuc, în perete,
într-o cutie de lemn, se găseşte un robinet care face legătura cu sursa de aer comprimat (compresorul).
Modul de funcţionare. Pentru punerea aparatului în funcţiune se procedează astfel: se introduce în cilindrul de sticlă, prin
orificiul lateral, soluţia pe care dorim s-o administrăm. Se astupă bine acest orificiu cu dopul de cauciuc. Se conectează la
extremitatea inferioară a cilindrului un tub de cauciuc care face legătura între sistemul de pulverizare şi sursa ae aer
comprimat, situată în cutie specială fixată în perete. Acesta trebuie să fie suficient de lung pentru ca să poată fi introdus în
chiuveta în care curge în permanenţă apă fierbinte pentru încălzirea aerului comprimat pe care-l conduce.
La extremitatea opusă a cilindrului se introduce o piesă de cauciuc sau de porţelan (bucală sau nazală) sterilizată în
prealabil (prin fierbere).
Aceste preparative fiind făcute, bolnavul este invitat să se aşeze pe scaun, dîndu-i-se în mînă cilindrul de sticlă şi
recomandîndu-i-se să apropie de buze sau de nări piesa corespunzătoare. Asistentul deschide robinetul, permiţînd astfel aerului
comprimat să intre în tub. Acesta, bazat pe principiul pulverizării (expus anterior), antrenează cu putere soluţia care este
proiectată pe o mică bilă de sticlă, situată la extremitatea superioară a pulverizatorului, şi pe pereţii tubului de sticlă,
pulverizîndu-se în particule de diferite mărimi. Particulele mai fine ajung la extremitatea superioară a tubului, şi anume în
dreptul obstacolelor de sticlă, unde, suferă şocuri repetate şi se pulverizează şi mai fin, adică pînă la starea de aerosoli.
Aerosolii sînt apoi antrenaţi la exterior şi prin intermediul piesei bucale sau nazale sînt inhalaţi de bolnav.
Asistentul are obligaţia să instruiască bolnavul să-şi ritmeze inspiraţia şi expiraţia pentru a inhala cît mai mult.
Se începe cu un număr de 10—20 de inspiraţii profunde, urmate de o perioadă de apnee voluntară si de o expiraţie lentă.
Numărul de inspiraţii creşte zilnic.
Durata totală a unei şedinţe de aerosoli este de 10— 15 minute.
Se pot indica 2 şi mai multe şedinţe pe zi, în funcţie de boală.
Sînt indicate pentru aerosoli diferite medicamente singure sau asociate.
Modul de acţiune al aerosolilor este specific substanţei utilizate. Astfel ei pot să aibă acţiune bronhodilatatoare,
antibacteriană, desensibilizantă etc.
Indicaţii. Sinuzita fronto-maxilară acută si cronică, rinofaringita, laringita, amigdalita acută şi cronică, bronşita, scleroza
bronhopulmonară, astmul bronşic, bronşiectazia, pneumoconioza, abcesul pulmonar.
2. Aerosolii cu ultrasunet. Aparatele producătoare de aerosoli prin ultrasunet reprezintă un progres tehnic însemnat.
Principiul pe care se bazează această metodă este efectul piezoelectric în care oscilaţiile mecanice (1—3 milioane pe
secundă) acţionează asupra unui mediu lichid.
Ca rezultat al acestei presiuni care poate să atingă valoarea maximă de 100 de atmosfere, întreg mediul lichid se dis-
persează în particule cu diametrul de 0,5—4 μ. Omogenitatea particulelor determină stabilitatea aerosolilor.
Densitatea aerosolilor cu ultrasunet este mult mai mare ca a celorlalţi obţinuţi prin sistemul descris mai sus, iar sfera de
acţiune mult mai largă, în sensul că pot să asigure aerosolizări în condiţii superioare, în încăperi de 200 m 3.
În afară de lichide simple pot să fie pulverizate, cu ajutorul ultrasunetului, diferite soluţii, diverse medicamente şi
antibiotice, care îşi păstrează calităţile. Nu se pot pulveriza lichide uleioase.
Descrierea aparatului. Aparatul de aerosoli cu ultrasunete este compus din aparatul de comandă, care conţine generatorul
de înaltă frecvenţă şi pupitrul de comandă, şi pulverizatorul.
 Aparatul de comandă se află montat într-o carcasă metalică mobilă, cu capac demontabil. În interiorul cutiei metalice se
găsesc generatorul de înaltă frecvenţă şi redresorul, care alimentează generatorul de la reţeaua de curent alternativ de 220 V.
1. Redresorul constă dintr-un transformator, care are posibilitatea să fie adaptat la tensiunea reţelei cu ajutorul unui
cursor comandat manual, şi un tub redresor cu celula de filtraj, formată dintr-un singur condensator.
Transformatorul produce tensiune anodică şi de încălzire a filamentelor.
2. Generatorul de înaltă frecvenţă constă dintr-un tub electronic (triodă) în montaj de oscilator, după schema clasică.
Puterea generatorului este variabilă, prin modificarea tensiunii de alimentare a circuitului anodic.
Energia electrică produsă de generatorul de înaltă frecvenţă este condusă printr-un cablu flexibil la pulverizator, unde se
alimentează cristalul cu ajutorul căruia obţinem energie mecanică necesară producerii ceţii.
Pulverizatorul este montat pe un stativ şi conţine un recipient pentru lichidul tampon, unul pentru lichidul care se
pulverizează şi termostatul.
În interiorul lichidului tampon se găsesc două serpentine: cea de jos, prin care circulă apa de răcire şi care este în
comunicaţie cu instalaţia de apă printr-o conductă specială, şi serpentina de sus, care conţine o rezistenţă de încălzire a
nivelului superior al lichidului tampon, prin intermediul căruia se încălzeşte şi lichidul de tratament. Tot în interiorul
pulverizatorului se găseşte termostatul, care menţine temperatura constantă a nivelului superior al lichidului" tampon, acţionînd
asupra rezistenţei de încălzire.
În partea superioară a pulverizatorului se află ventilatorul, care este antrenat de
un motor electric. Tot aici se află şi încălzitorul electric de aer. Răcirea lichidului se
face cu ajutorul serpentinei de răcire, alimentată de la conducta de apă cu circa 3—5
1/min.
Tehnica de manipulare. Indicaţii generale. Întreaga instalaţie se montează în
două încăperi apropiate (atît cît permite lungimea cablului de legătură dintre aparatul
de comandă şi pulverizator): una din încăperi, şi anume camera de tratament, va avea
un volum de maximum 200 m3 şi va cuprinde pulverizatorul, iar încăperea a doua,
separată de prima printr-un perete de sticlă, prin care se poate observa pulverizatorul
în timpul tratamentului, va fi destinată aparatului de comandă. Această separare este
obligatorie pentru a feri aparatul de comandă de umezeală şi căldură, care i-ar dăuna
foarte mult.

Fig. 158. — Controlul pulverizatorului.

Aparatul nu trebuie să funcţioneze fără lichidul tampon şi lichidul de pulverizat. De aceea, înainte de a începe tra-
tamentul, acesta se controlează.
Controlul se face în felul următor (fig. 158).
Se ridică piesa (1) solidară cu piesa (4), se roteşte capacul (2) în jurul axului (3) şi se ridică placa (5). Se verifică lichidele
din rezervoare, care sînt montate în corpul (6), susţinut de
picior (7).
Dacă este necesar, cele două lichide (tampon şi de
pulverizat) se completează. Lichidul tampon se înlocuieşte
după circa 200 de ore de funcţionare.

Fig. 159. — Pupitrul de comandă al aparatului de aerosoli cu

ultrasunet.

După verificare se refac operaţiile invers şi

pulverizatorul este gata de lucru.
Asistentul invită bolnavii în camera de tratament să ia
loc în fotolii, în jurul aparatului. El trece în camera alăturată
şi pune aparatul în funcţiune, manevrînd butoanele pupitrului
de comandă (fig. 159).
Se asigură circulaţia în aparate a apei de răcire, deschi-
zînd robinetul de alimentare cu apă de la chiuveta care este în legătură cu serpentina din lichidul tampon prin tubul de cauciuc.
Debitul trebuie să fie de 3—5 l/min. Se acţionează întrerupătorul general (8), care alimentează aparatul de tensiune de 220 V şi
care nu poate fi rotit pînă cînd indicatorul de putere (11) nu indică puterea minimă. Se roteşte butonul (8) spre dreapta pînă ce
indicatorul voltmetrului (2) ajunge la marca roşie (220 V). Se acţionează din butonul (11), fixîndu-se pute) ea necesară
cristalului pentru a produce vibraţii mecanice mai mari. care se citesc la indicatorul (1), notat de la 0 la 12 diviziuni. în funcţie
de desimea cetii se fixează diviziunea la indicatorul de putere (1). Acul miliam-permetruiui (3) ne indică curentul din circuitul
anodic, care trebuie să fie de aproximativ 15—25 mA. Dacă indică un alt curent, aceasta se poate explica prin existenţa unei
defecţiuni în aparat.
În cazul în care dorim să încălzim lichidul de pulverizat acţionăm în sus de la întrerupător (10), iar indicatorul (5) se
luminează. Indicatorul (5) se stinge şi se aprinde, fiind comandat de termostatul din pulverizator şi aceasta în ritmul necesar
menţinerii temperaturii constante a nivelului superior al lichidului tampon.
Comutatorul (6) care are 4 poziţii se roteşte spre dreapta, reglînd astfel debitul de aer al ventilatorului în funcţie de gradul
de răspmdire a cetii în cameră.
După ce aparatul este pus astfel în funcţiune, pulverizatorul produce ceaţa, iar bolnavii inhalează aerosolii substanţei
indicate. Procedura durează 15—20 de minute. Şedinţele se pot indica zilnic sau de 2 ori pe zi, în serii de cîte 15—20.
După terminarea tratamentului, asistentul se reîntoarce la pupitrul de comandă. Acţionează butonul (11) spre stînga,
micşorîndu-se astfel puterea indicată de indicator (1). Toate comutatoarele conectate se deconectează, iar butonul (8) se roteşte
spre stînga, pînă ce indicatoru1 (9) indică poziţia „0”.
Abia acum, după deconectarea de la reţea, se opreşte apa de răcire.
Bolnavii sînt invitaţi să părăsească camera. Aceasta se aeriseşte şi apoi se poate începe tratamentul cu o nouă serie de
bolnavi.
Modul de acţiune, indicaţiile şi contraindicaţiile aerosolilor cu ultrasunete sînt identice cu ale celor produşi prin celelalte
sisteme.

V. MASAJUL MEDICAL
GENERALITĂŢI

Prin noţiunea de masaj se înţelege o serie de manipulaţii manuale, variate, aplicate sistematic la suprafaţa organismului în
scop terapeutic sau igienic. Originea cuvîntului „masaj" este în limba arabă, unde cuvîntul arab „mass" înseamnă a frămînta.
La început, masajul era aplicat în mod empiric, fără să aibă o explicaţie fiziologică, fiind bazat numai pe observaţiile şi
experienţa celor care practicau masajul. Medicina modernă, bazată pe cunoaşterea profundă a anatomiei şi fiziologiei pielii, a
circulaţiei tegumentare, a reflexelor superficiale şi profunde cu punct de plecare la nivelul pielii, a rolului pielii şi anexelor ei
în elaborarea anumitor substanţe, între care unele de tip hormonal, a dat explicaţii ştiinţifice anatomofiziologice masajului, care
a devenit astfel o metodă terapeutică preţioasă.
Masajul se compune dintr-o suită de prelucrări mecanice manuale la suprafaţa organismului, manipulări care se succed
intr-o anumită ordine, în funcţie de regiunea asupra căreia acţionăm, de scopul urmărit şi de starea organismului bolnavului.
Aceste manevre de masaj poartă diferite denumiri, ca netezire, apăsare, frămîntare, stoarcere, fricţiune, vibraţie, batere etc, care
vor fi descrise fiecare în parte.
Să vedem mai întîi condiţiile care se cer pentru efectuarea unui masaj în ceea ce priveşte mobilierul şi materialele
necesare, condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească masorul şi apoi bolnavul.
În primul rînd trebuie subliniat faptul că masajul poate să fie efectuat numai de medici (mai ales masajul special) sau de
personal calificat în acest scop, masori sau maseze.
Masorul trebuie să fie dotat cu oarecare forţă musculară, să fie curat, cu îmbrăcăminte curată, cu braţele libere (mînecă
scurtă) cu mîinile curate şi îngrijite, unghiile tăiate scurt, rotunjite. Înainte şi după fiecare şedinţă de masaj, la fiecare bolnav în
parte, trebuie să-şi spele bine mîinile cu apă caldă şi săpun. De asemenea, masorul trebuie să evite orice miros care ar putea să
fie neplăcut pentru bolnav, ceea ce presupune să se abţină de la fumat şi băut, care i-ar putea da o răsuflare (halenă) neplăcută
pentru bolnav.
Hainele cele mai potrivite pentru masori sînt cele cu mîneca scurtă şi cît mai uşoare. Masorii nu trebuie să poarte ceas la
mînă, inele sau brăţări, în timpul lucrului. Important este de asemenea ca, în timpul efectuării masajului, să aibă o comportare
cît mai corectă, să fie atent cu bolnavul, să-i vorbească cu blîndeţe şi să-l încurajeze.
În ceea ce priveşte bolnavul, acesta trebuie să fie aşezat pe un pat de masaj accesibil de ambele părţi, ceea ce permite
masorului să execute cu uşurinţă toate manipulările de masaj. Dacă se aplică un masaj general, bolnavul va fi complet
desbrăcat, iar dacă se aplică un masaj local, se va descoperi numai regiunea asupra căreia se acţionează. în poziţia de decubit
dorsal sînt necesare perne sau rezemătoare de lemn pentru cap şi eventual, pentru flectarea uşoară a genunchilor, cu scopul de a
obţine o relaxare musculară completă.
Camera în care se execută masajul va fi bine aerisită, luminată şi încălzită la o temperatură de 20°.
Mobilierul necesar nu este pretenţios; în afară de bancheta sau de patul de care s-a amintit, care trebuie să aibă
dimensiunile de 195 de cm lungime, 72—75 de cm lăţime şi 60—65 cm înălţime, mai sînt necesare o rezemătoare mobilă
pentru cap, eventual o pernă, un scaun cu speteaza scurtă pentru masajul regiunii cervicale şi umerilor şi taburete pentru masor
şi bolnav.
Mîna masorului nu trebuie să fie niciodată rece şi umedă. Pentru ca masajul să se efectueze mai uşor, se vor întrebuinţa
materiale alunecoase, îndeosebi pudra de talc, care lasă pe piele o unsoare sidefie, strălucitoare şi care nu se alterează. Ea
favorizează alunecarea mîinilor pe piele şi face posibilă şi mai uşoară apăsarea. Asigură de asemenea un contact uşor şi regulat
al mîinilor cu tegumentul. Se mai pot utiliza glicerina, vaselina, lanolina, diferite creme etc.
Este important ca, înainte de a începe masajul, să se controleze starea tegumentului bolnavului, urmărindu-se în special,
eventual infecţii ale pielii care contraindică aplicarea masajului, precum şi eventualele echimoze care denotă că şedinţele
anterioare de masaj nu au fost făcute corect.

INDICAŢII GENERALE
În ceea ce priveşte durata şedinţelor şi durata tratamentului, ele nu pot fi determinate precis dinainte, ci sînt în funcţie de
boala pentru care este tratat bolnavul, de evoluţia acesteia, de regiunea la care se aplică masajul, de sensibilitatea bolnavului,
de starea sa generală. Frecvenţa este de obicei de o şedinţă pe zi, uneori la 2 zile, mai rar de două ori pe zi. Durata unei şedinţe
variază între 5 şi 25 de minute, în cazuri excepţionale fiind mai mare, 30—40 de minute. în afecţiunile recente şi dureroase se
aplică şedinţe scurte de 3— 5 minute, masajul local al membrelor în jur de 10 minute, masajul unor regiuni mai întinse (5—20
de minute), iar masajul general 20—30 de minute. Masajul se aplică de preferinţă dimineaţa.
Durata şedinţelor, repetarea lor, genul de masaj de aplicat vor fi precizate totdeauna de medic. Durata tratamentului, care
este variabilă în funcţie de boală poate fi între 2 şi 4—6 săptămîni, uneori chiar mai mare, ca în afecţiunile reumatismale,
ortopedice etc.
Ordinea în care se face masajul se va arăta concomitent cu prezentarea manevrelor de masaj. în general se începe masajul
în jurul regiunii bolnave, se masează mai întîi părţile periferice şi apoi trunchiul.

MANEVRELE FUNDAMENTALE DE MASAJ

Principalele manevre de masaj sînt următoarele : netezirea sau „efleurajul", frămîntatul sau ,,petrisajul", baterea, fricţio-
narea şi vibraţia.
Netezirea este o manevră de introducere şi de întrerupere între toate celelalte manevre de masaj. Netezirea sau efleura-jul,
sau ,.atingerea apăsată", sau „alunecarea apăsată", cum se mai numeşte, constă dintr-o uşoară atingere exercitată cu palma sau
cu pulpa degetelor plimbate pe regiunea interesată, cu mînghîierea suprafeţei pielii, în general în direcţie centripetă sau paralel
cu fibrele musculare. Netezirea insensibilizează încetul cu încetul planurile superficiale şi permite ca, ulterior, să se exercite
presiuni asupra planurilor profunde.
380

Fig. 160. — Masajul musculaturii spatelui (netezire).

 Fig. 161. — Masajul – pieptene al musculaturii spatelui.

Are un efect sedativ al durerii. Mina masorului parcurge de mai multe ori regiunea în acelaşi sens. Netezirea se poate
face: cu palma mîirui jntinse adaptată la tegument (fig. 160), cu degetul mare şi regiunea tenară a mîinii, cu degetele (police şi
index) pe regiuni reduse ca suprafaţă sau cu dosul mîinii, cu degetele îndoite — aşa-numitul masaj — pieptene (fig. 161).
Mişcările de netezire se fac cu trăsături lungi, line, depăşind cu mult regiunea dureroasă, iar mişcările mîinii se termină lent,
desprinzîndu-se de tegument insensibil şi revenind de asemenea foarte uşor.
Frămîntatul cuprinde mai multe tipuri de manevre, pentru unii separate între ele. Practic, toate aceste manevre sînt de
acelaşi tip şi pot să fie descrise împreună.
— Frămîntatul sub forma unei compresiuni ca o stoarcere întreruptă, comportă modalităţi diferite, în funcţie de regiunea
la care se aplică. Mîna ia forme diferite, după cum regiunea de masat este mai stabilă în suprafaţă, mai musculoasă, de formă
rotunjită etc. Pe traiectele tecilor tendinoase sau ale nervilor se fac compresiuni cu pulpa policelui sau cu mai multe degete. Pe
suprafeţe rotunjite sau musculoasă (de exemplu umăr) se aplică palma în întregime în sensul fibrelor musculare. La membre se
aplică aşa-numita mîngăluire sau masajul vîrtej, care se execută cu ambele mîini (fig. 162). Alteori, la membre, se poate face
compresiune cu ajutorul mîinilor strînse în jurul segmentului, în brăţară. Tot aici intra şi aşa-numitul masaj gealău, căci imită
mişcările pe care le execută tîmplarul cînd geluieşte (lucrează cu rindeaua).
— Petrisajul propriu-zis este aplicabil numai la regiunile prevăzute cu mase musculare voluminoase (braţe, coapse, fese,
gambe, ceafă, pereţi abdominali etc). El constă în prinderea maselor musculare prin tegument şi deplasarea lor transversal,
imprimîndu-le concomitent o mişcare de torsiune (fig. 163).
— Ciupirea este tot un fel de petrisaj, însă efectuat cu primele două degete police şi index. Această manevră se aplică în
general pe regiuni cu suprafeţe mici, de exemplu eminenţa hipotenară (fig. 164). Se poate aplica ciupirea şi pe peretele
abdominal, unde apucarea se va face mai larg şi
cu multă blîndeţe, fără să provoace dureri
bolnavului.
— Baterea sau percuţia este o procedură
care constă în „ciocănirea" ţesuturilor cu ajutorul
mîinilor a căror poziţie variază de la caz la caz.
Baterea se aplică la bolnavii la care urmărim
efecte mai puternic excitante asupra ţesuturilor,
pe suprafeţe mai mari. Baterea se poate executa în
diferite moduri:

Fig. 162. — Masajul-vîrtej sau mîngăluirea.

Fig. 163. — Petrisajul musculaturii posterioare a coapsei, cu mişcare de torsiune.

Fig. 164. — Ciupire a musculaturii hipotenaie.

Fig. 165. — Batere a musculaturii spatelui (haşurare).

– cu palma întinsă sau puţin îndoită, în serii de lovituri mici, aplicate rapid ;
– cu partea cubitală a mîinilor, în gen de haşurare a ţesuturilor (fig. 165) ;
– cu dosul mîinii (partea dorsală a degetelor)
(fig. 166) ;

Fig. 166. — Batere a musculaturii spatelui (cu dosul

mîinii).
 – cu vîrfurile degetelor, cu pulpa degetelor, ţinînd degetele perpendicular pe suprafaţa masată;
– cu pumnul, fără însă ca pumnul să fie complet închis, strîns şi fără ca loviturile să fie prea puternice ;
– cu partea cubitală a degetelor, mîinii e fiind uşor închise, cu degetele uşor flectate. Mişcarea mîinilor se face în
articulaţia pumnului, mîna căzînd prin greutatea ei pe suprafaţa masată (fig. 167).
Fricţiunea este o manevră care se deosebeşte
de netezire, prin aceea că mîna se deplasează o
dată cu tegumentul, în limitele permise de laxitatea
hipodermului. Este deci o manevră asemănătoare
cu netezirea, în care insă concomitent se execută o
compresiune, astfel încît masajul este efectuat de
mîna masorului solidară cu straturile superficiale
şi profunde ale tegumentului, care fricţionează
planurile subiacente.

Fig. 167. — Batere a musculaturii spatelui (cu partea

cubitală a mîinilor).

Fig. 168. — Fricţiunea articulaţiei cotului.

Fricţiunea se face în general cu vîrfurile degetelor, executând concomitent cu presiunea mişcări mici longitudinale (la
membre), circulare (pe suprafeţe mai mari) sau spiralate, în dreptul spaţiilor articulare (fig. 168).
Vibraţia poate fi executată fie ca manevră separată, fie în cadrul celorlalte manevre de masaj (în afară de batere) şi constă
in executarea unei serii de tremurături rapide transmise tegumentului bolnavului printr-o succesiune de presiuni şi relaxări, fără
ca mîna masorului să se desprindă de pielea regiunii masate. Mişcările vibratorii ale mîinii se fac din articulaţia pumnului sau a
cotului, mai rar a umărului şi se execută cu degetul mare, cu două sau trei degete sau cu palma.
Dacă vibraţia se execută pe suprafeţe mai mari, cu toată palma sau cu degetele întinse şi cu forţă mai mare, atunci
mişcările se transmit si la ţesuturile profunde, luînd denumirea de „tremurătură" sau scuturătură, în cazul în care vibraţia se
transmite organelor interne ale bolnavului (fig. 169).
Deoarece masajul vibrator cere un efort mai mare din partea masorilor, s-au imaginat dispozitive electrice care pot să
înlocuiască munca masorului, aşa-numiţii ,,vibratori", de diferite tipuri. Există de asemenea şi aparate mai mari care pot să
producă vibraţii asupra întregului organism (masă vibratorie, realizată în ţara noastră la Institutul Pirogov).
 Toate manevrele fundamentale de masaj care au fost descrise vor varia în funcţie de scopul urmărit în fiecare caz în parte.
Fiecare dintre ele va avea efecte diferite în funcţie de intensitatea cu care vor fi aplicate. în general, cu cît vom acţiona mai
dulce, mai cu blîndeţe, cu atît reacţiile organismului vor fi stimulate şi, dimpotrivă, cu cît vom acţiona mai energic, cu atît
reactile organismului bolnavului vor fi frînate. De reţinut de asemenea că mişcările de masaj executate prea lent sînt mai greu
suportate de bolnav, decît cele executate într-un ritm potrivit, cu o viteză mijlocie. Diferitele manevre trebuie să fie combinate
între ele, ritmate, intercalate în aşa fel, încît şedinţa de masaj să înceapă şi să se termine totdeauna prin mişcările cele mai
blînde (de preferinţă netezirea). Între neteziri vor fi aplicate celelalte manevre ca frămîntarea, baterea, fricţiunea, vibraţia.
Orice masaj trebuie să fie urmat în mod obligatoriu de mobilizarea articulaţiilor şi regiunilor din vecinătatea zonelor
masate. Mobilizarea nu trebuie să fie niciodată dureroasă, nici chiar în cazuri de anchiloze şi redori articulare, care nu trebuie
deci forţate pînă la durere.

Fig. 169. — Vibraţie a musculaturii pectorale.

Fig. 170. — Mişcări active ale membrului superior cu

opoziţie creată de masor.

Mobilizarea poate să fie :

a) pasivă la început, executată de masor, care va acţiona succesiv asupra fiecărei articulaţii în parte, prin flectarea, ex-
tensiunea, adducţia, abducţia şi rotaţia articulaţiilor, fără să se treacă brusc la amplitudinea maximă posibilă a mişcărilor, ci
lent, progresiv;
b) activă, executată de bolnav, care repetă mişcările articulaţiilor în ordinea imprimată de masor mişcărilor pasive. Se
execută mai întîi mişcări în decubit, apoi aşezat şi apoi în picioare;
c) activă, cu opoziţie, executîndu-se mişcări cu greutăţi, haltere potrivite, arcuri sau, mai simplu, cu opoziţia creată de
masor (fig. 170).

ACŢIUNEA FIZIOLOGICĂ A MASAJULUI

 Efectele masajului sînt multiple. Se atribuie masajului acţiuni locale, cum sînt :
a) acţiunea sedativă asupra durerilor de tip nevralgic, musculare sau articulare; b) acţiunea hiperemiantă locală, de
îmbunătăţire a circulaţiei locale care se manifestă prin încălzirea şi înroşirea tegumentului asupra cărora se exercită masajul; c)
înlăturarea lichidelor interstiţiale de stază, cu accelerarea proceselor de resorbţie în regiunea masată.
De asemenea, masajul are o serie de acţiuni generale asupra organismului, ca: a) stimularea funcţiilor aparatului
circulator şi respirator; b) creşterea metabolismului bazal; c) efecte favorabile asupra stării generale a bolnavului, cu
îmbunătăţirea somnului, îndepărtarea oboselii musculare etc.
Toate aceste acţiuni se explică prin acţiunea exercitată de masaj asupra pielii îndeosebi, organ bogat vascularizat şi mai
ales inervat, în piele existînd numeroase terminaţii nervoase (exteroreceptori), punct de plecare a unei serii de reflexe. La
acestea trebuie adăugate şi efectele excitante, pe care le exercită masajul asupra terminaţiilor nervoase din muşchi, ligamente şi
tendoane (proprioreceptori).
Cel mai important mecanism de acţiune a masajului este reprezentat deci de mecanismul reflex. Acesta pleacă de la
exteroreceptorii din tegument şi proprioreceptorii din muşchi, tendoane etc, la nivelul cărora iau naştere stimuli, de diferite
intensităţi, care pornesc spre sistemul nervos central. Aceste reflexe explică efectele generale ale masajului, precum şi o parte
din acţiunile lui locale. Trebuie adăugat, de asemenea, că organele interne în suferinţă se manifestă prin senzaţii dureroase ale
peretelui toracic sau abdominal, deci superficiale, fiecărui organ corespunzîndu-i o anumită zonă cutanată. Topografia acestor
zone metamerice cutanate a fost stabilită de Head şi de aceea ele poartă numele de „zonele Head". Cunoaşterea acestor zone
este necesară masorului care, acţionînd asupra lor, influenţează pe cale reflexă starea funcţională a organelor profunde în
suferinţă (acest tip de masaj constituie un capitol deosebit, care face obiectul de studiu al anumitor specialişti).
În acelaşi timp, concomitent cu acţiunea nervoasă reflexă pe căile rahidiene, manevrele de masaj determină o serie de
reflexe neurovegetative, îndeosebi vasculare. Cum vasele cutanate conţin mai mult de un sfert din cantitatea totală de sînge din
organism, pielea fiind un adevărat organ-rezervor de sînge, masajul exercită o influenţă considerabilă asupra circulaţiei
superficiale şi indirect şi profunde a organismului.
Un alt mecanism de acţiune a masajului este reprezentat de apariţia în urma compresiunilor, ciupirilor, frămîntărilor sau
baterii a unor reacţii întinse în piele, cu formarea în cadrul metabolismului pielii a unor produse metabolice care trec în
circulaţia generală. Unii autori au descris „substanţa H", asemănătoare histaminei, cu acţiune vasodilatatoare capilară; alţii
susţin că iau naştere substanţe asemănătoare colinei, care stimulează peristaltismul. Alţi autori pun aceste efecte vasodila-
tatoare pe seama unor substanţe acide care iau naştere în ţesuturi în timpul masajului.
Un alt mod de acţiune a masajului este efectul lui mecanic asupra lichidelor interstiţiale. Cînd acest lichid este în exces în
spaţiile şi interstiţiile ţesutului conjunctiv, masajul poate să intervină favorabil, ajutînd la resorbţia lui în sînge, pentru ca să fie
eliminat. Rezultă o îmbunătăţire a condiţiilor circultorii şi o reducere a muncii inimii, care are de mobilizat o masă de lichid
mai mică.
Toate aceste acţiuni ale masajului explică indicaţiile largi într-o serie de afecţiuni, precum şi utilizarea lui în scop igienic,
ca şi în viaţa sportivă (masajul sportiv). Indicaţiile terapeutice ale masajului vor fi făcute numai de medici. Pentru asistenţii de
fizioterapie este necesară însă cunoaşterea contraindicaţiilor masajului, pentru ca să nu se comită greşeli.
Contraindicaţiile masajului sînt constituite de următoarele boli : toate bolile acute infecţioase ; infecţiile şi inflamaţiile
pielii (furunculoză, piodermite, eczeme, psoriazis, boli parazitare etc), ale oaselor şi articulaţiilor (osteite, periostite,
osteomielită, artrite infecţioase acute etc.) ; tuberculoză (pulmonară, osteoarticulară etc.) ; bolile vasculare : arterioscleroză
(fragilitatea arteriolelor), flebitele şi tromboflebitele (pericol de mobilizare a trombilor) ; bolile hemoragipare şi hemoragiile
recente ; inflamaţiile acute ale organelor abdominale ; ulcerul gastric sau duodenal ; toate tipurile de cancer.

MASAJUL PE REGIUNI
MASAJUL CAPULUI ŞI GÎTULUI
Ceafa. Regiunea cefei se continuă în sus cu regiunea occipitală, lateral cu regiunile mastoidiene, în jos cu gropile supra-
claviculare şi cu umerii. Regiunea cefei este foarte musculoasă, muşchii fiind aşezaţi pe mai multe planuri, iar ţesutul celular
subcutanat este foarte strîns şi dens, mai ales în partea superioară către regiunea suboccipitală, unde este format din numeroase
trabecule care unesc strîns pielea de aponevroza subiacentă, ceea ce explică lipsa de mobilitate a pielii pe planurile profunde în
această regiune. Cu cît coborîm mai jos însă, ţesutul grăsos care umple spaţiile între aceste trabecule este mai bogat, iar pielea
mai mobilă. Vasele şi nervii superficiali cuprinşi în acest ţesut grăsos sînt de proporţii reduse. Muşchii regiunii sînt situaţi pe
mai multe planuri. Cel mai superficial este format de partea superioară a trapezului, care se inserează în sus pe protuberanta
occipitală externă, pe ligamentele cervicale superioare şi pe apofiza spinoasă a vertebrei C 7. Fibrele lui pornesc în jos şi lateral
către umăr, avînd un traiect oblic, inserîndu-se pe spina omoplatului, pe acromion şi pe treimea externă a claviculei. Celelalte
trei planuri de muşchi cuprind muşchii profunzi ai gîtului şi cei dintre craniu şi coloană. Masajul cefei acţionează îndeosebi
asupra trapezului. Dintre formaţiile neurovasculare care traversează regiunea, cel mai important este nervul Arnold sau nervul
suboccipital, care poate să fie deseori interesat, dînd nevralgia Arnold.
Poziţia cea mai bună a bolnavului pentru masajul cefei este călare pe un scaun nu prea înalt, cu braţele şi cu capul aşezate
pe speteaza scaunului. Poziţia masorului este diferită, în funcţie de scopul urmărit: fie în faţa bolnavului, fie în spatele lui, fie
lateral.
Masajul cefei se face la nivelul tegumentelor, ţesutului subcutanat şi al musculaturii (trapezul şi muşchii profunzi), îm-
preună cu vasele, nervii şi limfaticele corespunzătoare. Totdeauna masajul se face de sus în jos. Se începe ca de obicei cu
netezirea regiunii, de sus în jos, jiinapoia pavilionului auricular în jos pe apofizele spinoase, coborînd apoi din ce în ce mai
lateral, către părţile moi ale cefei (fig. 171). Netezirea se poate face cu palma, cu policele, cu dosul falangelor sau sub forma de
pieptene, cu articulaţiile interfalangiene. Se continuă cu manevre de frămîntare, petrisaj, sub formă de stoarcere, presiune cu
trei degete (police, index şi mediu) perpendicular pe direcţia fibrelor musculare sau prinzînd musculatura cefei între ultimele
patru degete şi podul palmei. Cea mai accesibilă pentru petrisaj este marginea anterioară a trapezului. Se mai poate face
geluire, mai ales cînd există induraţii. Pentru fricţiune se fixează capul cu o mînă şi se face manevra cu cealaltă, în dreptul
articulaţiilor superioare ale coloanei cervicale, pătrunzînd cu două degete cît mai profund. La ceafă şe pot asocia uneori şi
vibraţia şi baterea, aceasta din urmă numai la bolnavii cu strat adipos ceva mai bogat, executîndu-se cu partea cubitală a mîinii.
Manevrele de masaj utilizate în regiunea cefei sînt foarte diferite, ele trebuie să fie adaptate scopului şi condiţiilor
întîlnite la bolnav. De exemplu, într-o nevralgie
Arnold se va utiliza îndeosebi efleurajul prelungit şi
cu răbdare, cu scopul de a obţine o anesteziere a
regiunii, insistînd într-un punct situat la 3 cm sub
linia curbă occipitală superioară şi la 1,5 cm de linia
mediană a cefei.

Fig. 171. — Netezirea cefei.

Dacă se face masajul cefei pentru un lipom situat în

această regiune, se utlizează mai ales presiunea cu cele două police, lentă şi progresivă în toate sensurile, pornind din regiunea
apofizei spinoase C7.
Totdeauna masajul cefei se încheie cu mişcări pasive şi active în coloana cervicală. Pentru aceasta, masorul, aşezat în
spatele bolnavului, prinde capul acestuia între mîini, ambele aplicate pe calotă, cea stingă spre frunte, cealaltă spre occiput,
imprimîndu-i apoi mişcări de flexiune, extensiune, de lateralitate şi de rotaţie. După executarea acestor mişcări pasive, bol-
navul repetă singur aceleaşi mişcări.
Principalele indicaţii ale masajului cefei sînt: afecţiunile reumatismale, îndeosebi spondiloza cervicală cu sau fără
complicaţii, care cel mai adesea se însoţeşte de dureri ale cefei; diferite afecţiuni nevralgice care interesează regiunea. De
asemenea în afecţiuni musculare, însoţite de contracturi (de exemplu, torticolis posterior), rupturi musculare traumatice, în
lipoame ale regiunii etc. Masajul cefei are şi un efect de înlăturare a congestiei cerebrale.
Masajul gîtului trebuie să se facă cu deosebită atenţie, ţinînd seama de faptul că, în această regiune, există numeroase
formaţiuni vasculare, nervoase, glandulare etc. Din punct de vedere topografic, împărţim regiunea gîtului în 3 părţi: regiunea
suprahioidiană, regiunea subhioidiană şi regiunea laterală a gîtului sau sternocleidomastoidiană.
Regiunea suprahioidiană are forma unui triunghi, a cărui bază trece prin osul hioid, vîrful prin bărbie, marginile fiind
constituite de ramurile orizontale ale maxilarului inferior. Sub piele se află ţesut grăsos, mai mult sau mai puţin dezvoltat, în
funcţie de individ, iar mai profund, între cele două foiţe ale fasciei superficiale se află muşchiul pielosul gîtului. Şi mai profund
se găsesc organe fragile, cum sînt: glanda submaxilară, ganglionii limfatici, artera şi vene faciale. Masajul în această regiune se
limitează la planurile superficiale, adică la zona hipodermică încărcată cu grăsime, unde pot să apară lipoame difuze sau
localizate, precum şi la muşchiul pielosul gîtului, în scopul diminuării plicilor, şanţurilor, relaxărilor tisulare, ridurilor gîtului
(masajul estetic). Mişcările de masaj vor fi deci superficiale în această regiune, pornind de la linia mediană şi urmînd direcţia
fibrelor pielosului gîtului, adică se vor orienta oblic în sus şi în afară către marginile inferioare ale mandibulei. Planurile
profunde, datorită fragilităţii organelor din această regiune, nu vor face decît excepţional obiectul masajului.
Regiunea subhioidiană se întinde de la furculiţa sternală în sus pînă la osul hioid şi lateral pînă la marginile anterioare ale
muşchilor sternocleidomastoidieni. In această regiune, pielea este subţire, foarte mobilă şi se întinde cu uşurinţă, permit înd
efectuarea cu bune rezultate a masajului estetic. Ţesutul subcutanat are aceeaşi constituţie ca în regiunea suprahioidiană, cu
strat adipos şi pielosul gîtului între cele două foiţe ale fasciei superficiale. Planul profund muscular este format din muşchii
subhioidieni. In profunzime se află laringele şi traheea cervicală, peste care este situat corpul tiroid. Regiunea laringelui (nodul
iui Adam) trebuie să fie respectată de masor. Totuşi se poate aplica vibraţia laringelui, care se face după o netezire prealabilă,
prinzînd laringele între police şi index şi executînd vibraţia din cot, vertical şi orizontal, lune-cînd concomitent cu mîna în jos
spre baza gîtului. Laringele este învecinat de o parte şi de alta cu pachetele vasculonervoase ale gîtului, care cuprind carotidele
primitive, nervii vagi şi venele jugulare interne. În această zonă nu se va face decît într-un singur caz netezire, şi anume în caz
de paralizie a nervului laringian superior. In ceea ce priveşte corpul tiroid, care este situat dedesubtul cartilajului tiroid, peste
trahee, în caz de hipertrofie (guşă) se poate aplica masajul cu bune rezultate, explicate prin acţiunea asupra circulaţiei bogate a
tiroidei hipertrofiate. Se utilizează netezirea şi vibraţia corpului tiroid.
Regiunea laterală a gîtului corespunde muşchilor sterno-cleidomastoidieni, care se inserează în sus pe mastoide, în jos pe
stern şi claviculă. Înaintea marginii anterioare a muşchiului se află un şanţ, în fundul căruia se află artera carotidă, ale cărei
pulsaţii se simt la palpare. Masajul acestei regiuni se adresează muşchiului sternocleidomastcidian, Pentru masaj, masorul se
aşază în faţa bolnavului, care stă cu capul uşor extins. Se începe cu netezire cu vîrfurile degetelor situate în regiunea mastoidei
(fig. 172), lunecînd în jos de-a lungul muşchilor sternocleidomastoidieni pînă la furculiţa sternală. Cînd vrem să aplicăm şi
frămîntarea muşchiului, bolnavul va flecta capul şi-l va înclina uşor de partea masată. În această poziţie este posibilă
frămîntarea între police şi index a muşchiului (petrisaj) (fig. 173). În stare patologică, relieful muşchiului sterno-
cleidomastoidian poate să fie exagerat, ca în torticolis, unde muşchiul are aspect de coardă. Masajul acestei regiuni mai poate
să fie aplicat în cazuri de nevralgii ale nervilor superficiali din această regiune (ramurile auriculară, cervicală, transversă şi
subclaviculară din plexul cervical), aplicîndu-se mai ales netezirea, cu efect sedativ. Sub muşchiul sternocleidomastoidian,
pachetul vasculonervos al gîtului este înconjurat de un ţesut celular, în care există numeroşi ganglioni, între 15 şi 30. care pot
să fie adeseori sediul unor adenopatii cervicale, simple sau specifice. Unii autori sînt de părere că adenopatiile simple
beneficiază de masajul blînd al acestei regiuni.
Faţa. Masajul feţei se aplică atît în scopuri terapeutice, cît şi în scopuri estetice. Datorită bogăţiei de inervaţie a pielii
feţei, reflexele declanşate printr-un masaj facial interesează numeroşi centri nervoşi, ceea ce explică efectul deosebit de
accentuat al masajului aplicat în această regiune. Pielea feţei este bogat vascularizată, cu numeroase glande anexe, în regiunea
frunţii predominînd cele sudoripare, în restul feţei, cele sebacee. Toate orificiile din această regiune (pleoape, nări, buze,
conduct auditiv) sînt înconjurate de o mucoasă foarte sensibilă. Nervii feţei sînt în parte senzitivi, în parte motori. În afară de
maseter, care este un muşchi masticator, toţi muşchii sînt pieloşi cu rol de mişcare a orificiilor feţei şi, de asemenea, cu rol
deosebit în fizionomie. Nervii motori derivă

Fig. 172. — Masajul gîtului.

Fig. 175. — Petrisajul muşchiului sternocleidomastoidian.

din facial, cei senzitivi din lacrimal, ramură a oftalmicului, din bucal, ram al maxilarului inferior şi din maxilarul superior, care
dă buchetul suborbital.
Pentru a executa un masaj general al feţei se execută diferite manevre. îndeosebi presiunea, pornind fie din unghiul extern
al orbitelor (fig. 174), urcînd oblic înapoi şi în sus spre regiunea temporală, apoi înapoi şi în jos spre orificiul auricular, fie din
mijlocul frunţii (fig. 175), mergînd orizontal către regiunea temporală, fie din regiunea bărbiei (fig. 176). urcînd oblic de-a
lungul obrajilor către ureche şi către unghiul extern al ochiului şi regiunea temporală, precum şi orizontal, de-a lungul
maxilarului inferior către ceafă.
Masajul capului în întregime se începe cu masajul cefei, urmat de masajul frunţii sub formă de netezire, eventual şi
vibraţie. în continuare se aplică manevre de frămîntare a suprafeţei craniului, sub formă de geluire uşoară cu pulpa degetelor 2,
3 şi 4, pornind de la marginea regiunii păroase şi mergînd către creştet, la început în regiunea mediană, apoi părţile laterale
(retroauriculară, temporală, frontală). Apoi se execută fricţiuni, în aceeaşi ordine, cu degetele 2 şi 3. Se încheie, ca de obicei,
cu netezire.
MASAJUL TORACELUI
Cavitatea toracică este limitată în sus de un plan oblic, care trece prin apofiza spinoasă C 7 şi prin marginea superioară a
sternului, iar în jos este separată de cavitatea abdominală prin diafragmă, căreia, în exterior, îi corespund anterior apendicele
xifoid, posterior apofiza spinoasă D12. Deci toracele anterior este mai scurt, corespunzînd lungimii sternului, iar posterior este
mai lung. corespunzînd coloanei dorsale, de la D1 la D12. Din punctul de vedere al masoterapiei, partea anterioară şi părţile
laterale ale toracelui prezintă interes, luate împreună, iar partea dorsală a toracelui de obicei este masată împreună cu regiunea
lombară sau lombosacrată, sau cu regiunea cervicală, aşa că vom descrie separat mai întîi masajul regiunii anterioare a
toracelui, apoi masajul regiunii dorsale împreună cu regiunea lombosacrată.
Masajul părţii anterioare a toracelui interesează mai multe regiuni, fiecare avînd importanţa ei deosebită.
— Regiunea sternală şi pectorală, situate superior şi lateral. Sternul este acoperit de tegument subţire şi mai puţin mobil.
în regiunea costală, tegumentul este uşor aderent de planurile subiacente. între claviculă şi stern, de ambele părţi,

Fig. 174. — Masaj pornind din unghiul extern al orbitelor.

Fig. 175. — Masaj pornind din mijlocul frunţii către regiunea

temporală.

se află muşchii cei mai voluminoşi ai regiunii anterioare a toracelui, muşchii marii pectorali, care acoperă micii pectorali. La
bărbaţi şi mai ales la cei care practică o muncă manuală sau diferite sporturi, masa pectoralilor este foarte
 Fig. 176. — Masaj pornind din regiunea bărbiei.

reliefată. Muşchilor pectorali li se adresează toate manevrele de masaj. Netezirea pectoralului se face în direcţia fibrelor lui
muşchiulare, mergînd de la apendicele xifoid în sus către mijlocul claviculei, apoi spre umăr şi spre axilă. Urmează
frămîntatul. care se face cu toată mîna, prinzîndu-l între police şi celelalte degete. Se pot face şi geluiri şi vibraţii. Pe masa
pectoralului se aplică baterea cu partea cubitală a palmei şi chiar cu pumnul. Trebuie subliniat că aceste manevre mai intense
de masaj se utilizează numai la bărbaţi, iar la femei se menajează regiunea mamară, care este sensibilă. Tot în regiunea
pectorală, şi mai jos se pot aplica fricţiuni în spaţiile intercostale.
— Regiunea costală. Pe părţile laterale ale toracelui se simt. prin palpare, arcurile costale şi digitaţiile musculare ale
marelui dinţat, care se inserează pe coaste. Aceste dinţaturi ale muşchiului mare dinţat se încrucişează pe faţa exterioară a
coastelor cu inserţiile de origine ale muşchiului marele oblic. Aceşti muşchi, de asemenea, fac obiectul manevrelor de masaj,
începînd cu netezirea şi continuînd cu frămîntatul, vibraţia, baterea, la care se adaugă aici fricţiunea spaţiilor inter cos tale.
Spaţiile intercostale sînt ocupate de muşchii in-tercostali. lame musculare subţiri şi lungi, una externă — muşchiul intercostal
extern şi alta internă — muşchiul intercostal intern. Între ei se află o arteră, o venă şi un nerv intercostal, care sînt situate în
şanţul costal înapoia marginii inferioare a fiecărei coaste. Nervii intercostali dau numeroase ramuri cutanate, denumite ramuri
perforante, pentru că perforează dinăuntru în afară muşchiul intercostal extern şi se ramifică în pielea regiunii costale. în
nevralgiile intercostale, punctele dureroase se află la nivelul acestor diferite ramuri perforante. În aceste cazuri se aplică cu
bune rezultate masajul spaţiilor intercostale, mai ales netezirea (efleurajul), cu scop de sedare a durerii.
Regiunea mamară nu prezintă interes la bărbaţi, iar la femei, pe lîngă faptul că masajul trebuie să evite această regiune,
trebuie amintit că ea face obiectul unui tip special de masaj, masajul estetic. Dat fiind că mamelele nu au musculatură proprie,
masajul se adresează şi muşchiului pectoral, baza de implantare a mamelei, care este legată strîns de aponevroza marelui
pectoral printr-un strat celular retromamar. În orice caz, sînii vor fi feriţi de manevrele de masaj ca frămîntarea, ciupirea etc.
din care pot să rezulte leziuni prin zdrobire a acinilor glandulari, care sînt considerate de unii ca punct de plecare a diferitelor
tumori mamare.
Regiunea toraco-cardiacă (precordială). Masorul trebuie să cunoască bine raporturile dintre faţa anterioară a inimii şi a
marelor vase de la baza inimii cu peretele toracic. Aceste raporturi prezintă un interes deosebit pentru masaj, deoarece în
regiunea precordială pot să fie provocate în mod reflex, prin manevre de masaj, modificări importante ale funcţiei inimii.
Proiecţia ariei cardiace pe peretele toracic are o formă de patrulater cu laturile neregulate: latura superioară se întinde peste
stern, pornind de la nivelul cartilajului costal III la 1 cm de marginea dreaptă a sternului, pînă la stînga sternului, în spaţiul al
II-lea intercostal stîng, la 2 cm de marginea stîngă a sternului; latura inferioară se întinde de la un punct situat la unirea celui
de-al 5-lea cartilaj costal drept cu sternul, peste stern pînă la şocul apexian, care se poate palpa şi care se găseşte de obicei pe
marginea superioară a celui de-al 5-lea cartilaj costal stîng, la 8 cm de linia mediosternală. Se înţelege că nu în toate cazurile
aria cardiacă corespunde acestui patrulater, unii avînd o inimă ceva mai verticalizată sau orizontalizată, cu diferite grade de
înclinare, însă în limii mari această proiecţie poate să fie utilizată pentru masaj.
Marile vase de la baza inimii sînt şi ele influenţate de acţiunile reflexe ale masajului efectuat pe zona de proiecţie a lor.
Proiecţia marilor vase se face pe plastronul sternal, de asemenea printr-un patrulater ale cărui unghiuri superioare corespund
celor două articulaţii sternoclaviculare, iar cele inferioare se confundă cu punctele a şi d ale ariei cardiace.
În acest patrulater sînt situate: în centru, aorta ascendentă, la dreapta vena cavă superioară şi trunchiurile venoase brahio-
cefalice, la stînga trunchiul arterei pulmonare.
Pentru a efectua masajul regiunii precordiale, bolnavul trebuie să fie în stare de relaxare musculară cît mai completă.
Pentru aceasta va sta în decubit dorsal, cu capul şi trunchiul uşor ridicate faţă de planul patului cu ajutorul unor perne şi cu
genunchii uşor flectaţi.
Există două tipuri de masaj al regiunii precordiale, în funcţie de scopul urmărit: un tip de masaj excitant asupra
miocardului, cu scop de intensificare a funcţiei lui şi un al doilea ţip de masaj cu efecte de calmare, de reducere a funcţiei, de
îndepărtare a palpitaţiilor, a eretismului cardiac.
Primul tip de masaj presupune manevre energice, între care vibraţiile puternice ale regiunii precordiale şi-chiar batere cu
partea cubitală a mîinii, paralel cu coastele. Acest fel de masaj are ca efect o creştere a presiunii arteriale, cînd este coborîtă ;
creşterea apare după 5—10 minute şi se menţine, uneori, cîteva ore. În cazurile cînd tensiunea arterială este ridicată, la
hipertensivi, se obţin rezultate paradoxale, adică scăderi ale tensiunii arteriale. Deci efectul acestui tip de masaj este de
regularizare a tensiunii arteriale. De asemenea se regularizează pulsul la bolnavii cu anumite aritmii.
Al doilea tip de masaj, cu efect calmant, se aplică prin manevre de netezire şi vibraţie uşoară, dulce a regiunii precordiale.
Vibraţia trebuie să fie regulată, blîndă. Se poate face în regiunea vîrfului inimii, cu extremităţile degetelor unei singure mîini
sau cu ambele mîini pe o suprafaţă mai întinsă, cu
degetele uşor depărtate unul de altul. Vibraţia
trebuie să se transmită în profunzime, prin toată
grosimea toracelui, pînă în spate. Există şi o altă
varietate de masaj vibratoriu al regiunii inimii, şi
anume vibraţiile bimanuale. Bolnavul stă pe pat cu
braţul stîng sprijinit, iar masorul trece de partea
dreaptă a bolnavului, cu mîna dreaptă pe regiunea
precordială şi cea stingă în spatele bolnavului în
regiunea dorsală, de-a lungul marginii spinale a
omoplatului stîng.

Fig. 177. — Masajul regiunii precordiale (netezire).

Cele două mîini vibrează concomitent, stabilind un

contact cît mai intim cu tegumentul. Vibraţiile produse provoacă excitarea intensă a terminaţiilor nervoase intratoracice şi
intracardiace îndeosebi. Această vibraţie bimanuală transtoracică este o manevră excitantă asupra funcţiilor miocardului cu
efecte reglatoare asupra tensiunii arteriale.
Masajul precordial, în afară de acţiunea locală asupra funcţiei cardiace, are şi efecte generale bune: netezirea regiunii
precordiale (fig. 177) diminuează sensibilitatea dureroasă în jumătatea stingă a toracelui. Practic, masajul regiunii precordiale
nu are contraindicaţii.
Aşa cum sîntem obişnuiţi, orice şedinţă de masaj aplicată pe torace se va termina cu o serie de mişcări pasive şi active.
Pentru dezvoltarea cutiei toracice se recomandă exerciţii de respiraţie, dintre care cele mai importante sînt următoarele :
— respiraţi adînci, cu ridicarea mîinilor lateral în inspiraţie şi coborîrea lor de-a lungul corpului în expiraţie ;
— bolnavul întinde mîinile înainte, flectează capul pe piept şi, din această poziţie, începe o respiraţie adîncă, cu exten-
siunea capului şi întinderea braţelor lateral concomitent;
— avînd capul flectat şi ţinînd mîinile pe regiunea occipitală, cu coatele apropiate, execută inspiraţii adinei, extinzînd
concomitent capul şi trăgînd coatele înapoi ;
— bolnavul ţine capul în piept şi braţele de-a lungul corpului, în pronaţie maximă, adică cu dosul mîinilor pe coapse, cu
palmele în afară şi, din această poziţie, în timpul unei inspiraţii profunde execută rotaţia mîinii din pronaţie în supinaţie
maximă.

MASAJUL SPATELUI ŞI REGIUNII LOMBOSACRATE

Regiunea dorsolombosacrată corespunde peretelui posterior al trunchiului (toracelui şi abdomenului) şi este formată din
coloana vertebrală şi toate părţile moi care sînt situate înapoia coloanei. In mare, regiunea dorso-lombară are o formă curbată,
cu convexitatea principală înapoi. Pe linia mediană, în dreptul coloanei vertebrale există un şanţ vertical, în fundul căruia
proemină apofizele spinoase ale vertebrelor. Coloana vertebrală prezintă mai multe curburi în plan sagital, care sînt normale:
prima este cervicală şi are convexitatea înainte, a doua este dorsală cu convexitatea înapoi, a treia lombară cu convexitatea
înainte şi, în sfîrşit, a patra corespunde regiunii sacrococcigiene şi are convexitatea înapoi. În stări patologice pot să apară
devieri de la normal ale acestor curburi, fie în sensul unei exagerări a curburii dorsale (cifoză), fie o exagerare a curburii
lombare (lordoză), fie o deviere în plan frontal (scolioză). De obicei o deviere într-o anumită regiune este însoţită şi de
modificări compensatoare în celelalte regiuni învecinate ale coloanei vertebrale.
De o parte şi de alta a şanţului median se află masele musculare paravertebrale, care se şterg treptat lateral, conti-nuîndu-
se cu reliefurile costale.
Pielea spatelui este groasă, mobilă pe coaste, fixată pe linia mediană prin tracte fibroase care se prind pe apofizele
spinoase ale vertebrelor. Ţesutul celular subcutanat este lax pe coaste, mai mult sau mai puţin încărcat cu grăsime, spre
deosebire de cel de pe linia mediană, unde este foarte strîns şi lipsit de ţesut adipos.
Planurile profunde sau musculare cuprind 4 planuri de muşchi : un prim plan format de muşchii trapez şi marele dorsal ;
al doilea plan alcătuit din romboid şi pătrat; al treilea plan este format din micii dinţaţi şi planul cel mai profund cuprinde
muşchii spinali, care sînt distincţi în regiunea dorsală şi fac masă comună în regiunea lombosacrată.
În ansamblu, formaţiunile musculare formează o masă care umple şanţul costovertebral, avînd cea mai mare grosime
către linia mediană şi subţiindu-se treptat către unghiul coastelor.
Masajul spatelui se face la bolnavul în decubit ventral, cu braţele în abducţie. Se începe cu netezirea de jos în sus, de la
crestele iliace şi sacru în sus spre regiunea cervicală, spre umeri şi axile. Se poate face netezirea şi dinafară către linia mediană.
După netezire se trece la apăsare şi netezire pieptene, apoi la manevre de frămîntare cu dosul mîinii sau cu partea volară a
degetelor. Se aplică, de asemenea, geluirea cu 4 degete. Ligamentele interspinoase se frămîntă cu ambele degete mari aşezate
de o parte şi de alta a apofizelor spinoase. Musculatura spatelui se frămîntă de asemenea prin mişcări energice. La nivelul
spaţiilor interspinoase se pot face fricţiuni şi vibraţii. Dat fiind volumul mare al musculaturii spatelui, se execută totdeauna
baterea, fie cu palrnele, fie cu parte cubitală a mîinii, fie cu pumnul sau cu partea dorsală a falangelor. În spaţiile intercostale se
face masaj sub formă de netezire, apăsare şi geluire, fricţiune şi vibraţii, executate cu un deget sau cu două degete. în cazurile
de nevralgii intercostale predomină netezirea şi vibraţiile blînde şi regulate.
Masajul regiunii lombosacrate se începe cu netezirea de la regiunea fesieră în sus şi în afară, spre creasta iliacă şi
continuînd cu regiunea lombară, executat cu palma şi cu degetele întinse în sus, apoi lateral. Se continuă cu frămîntarea, care
se face mai energic, sub formă de geluire cu baza mîinii, pornind de la coloană de o parte şi de cealaltă. Se execută şi fricţiuni
ale crestei osului iliac, combinate cu vibraţii. Se continuă apoi cu baterea regiunii lombare.
Masa musculară lombară este deseori sediul unor lombalgii care se caracterizează prin contractură şi dureri vii. În cazu-
rile de contracturi dureroase se intervine cu netezire uşoară şi prelungită, urmată de masaj vibrator.
Pe osul sacrat se inserează o serie de muşchi prin intermediul a numeroase ligamente şi tendoane, care sînt deseori sediul
nodulilor reumatismali. În asemenea cazuri se aplică masajul regiunii sub formă de fricţiuni pe faţa osului-sacrat şi pe
marginile lui, pînă la coccis, Fricţiunea se face cu degetul mare, cu presiune mare. în cazurile de dureri sacro-coccigiene
posttraumatice se aplică cu rezultate bune masajul acestei regiuni sub formă de fricţiuni cu degetul mare sau cu 2 degete —
index şi medius, precum şi vibraţii între neteziri.
După masajul efectuat în regiunea spatelui sau lombo-sacrate este necesar de cele mai multe ori să completăm acţiunea
acestuia cu mişcări pasive şi active ale coloanei, iar uneori să indicăm bolnavului gimnastica pe care trebuie să o execute
pentru corectarea diferitelor deformaţii ale coloanei. Gimnastica pentru coloană urmăreşte totdeauna corectarea deviaţiilor
exagerate în sens frontal (scolioze) sau sagital (cifoze, lordoze), precum şi întărirea musculaturii paraver-tebrale.
În cazurile de scolioză se execută următoarele mişcări :
— bolnavul în picioare, cu o mînă în şold de partea convexităţii scoliozei, execută mişcări de înclinare laterală a
trunchiului pe bazin pe partea convexităţii scoliozei, iar membrul superior de partea opusă se ridică deasupra capului, spre
urechea de partea opusă ;
— bolnavul aşezat execută aceleaşi mişcări, însoţite de semirotaţii ale trunchiului;
— bolnavul în decubit lateral de partea convexităţii scoliozei, peste un rulou aşezat între şold şi torace, execută mişcări
ample de respiraţie şi de coborîre din pat;
— bolnavul în decubit ventral pe o banchetă, cu jumătatea superioară a corpului liberă în afara marginii banchetei,
execută (ajutat) mişcări de flexiune şi extensiune a trunchiului pe bazin şi de înclinare laterală, mai ales de partea convexităţii
scoliozei;
— bolnavul execută aceleaşi mişcări pe banchetă ca mai sus, însă în poziţia de decubit dorsal.
În cazurile de scolioză, însoţită de cifoză, se recomandă următoarele exerciţii:
— bolnavul în decubit ventral pe pat execută mişcări de extensiune a capului si părţii superioare a toracelui;
— bolnavul în aceeaşi poziţie, cu membrele superioare întinse la spate şi cu degetele împreunate, cu palmele în afară,
execută, sprijinit de masor, aceleaşi mişcări;
—bolnavul în picioare ridică braţele deasupra capului, apoi lateral şi în jos, extinde capul şi partea superioară a toracelui,
iar membrele superioare le împreunează la spate, bine întinse.
În cazurile de lordoză accentuată se urmăreşte întărirea musculaturii anterioare a coloanei vertebrale din regiunea
lombosacrată, precum şi a musculaturii abdomenului. Sînt indicate următoarele exerciţii:
 — bolnavul în decubit dorsal pe pat, cu genunchii uşor flectaţi şi fixaţi de un ajutor, execută mişcări de flexiune a
trunchiului pe bazin;
— în aceeaşi poziţie ridică membrele inferioare, flectînd coapsele pe bazin, genunchii fiind extinşi;
— în aceeaşi poziţie, cu genunchii extinşi, execută mişcări de flexiune a trunchiului pe bazin şi înapoi;
— în decubit dorsal execută mişcări de ciclism cu membrele inferioare.

MASAJUL ABDOMENULUI
Cavitatea abdominală conţine majoritatea organelor digestive şi aparatul urogenital. De aceea, masajul abdomenului
prezintă o importanţă deosebită. Peretele abdominal anterior asupra căruia se acţionează prin masaj este un perete musculos
care, la bolnavii cu musculatura dezvoltată, dă senzaţia de duritate şi rezistenţă la palpare. La inspecţie se vede în relief masa
muşchilor drepţi abdominali. Dacă abdomenul este relaxat, peretele abdominal este moale şi depresibil. Datorită acestei
elasticităţi a peretelui abdominal este posibilă pătrunderea în profunzime, la bolnavii mai slabi chiar pînă la peretele posterior
al abdomenului, pînă la contactul mîinii masorului cu coloana vertebrală. De asemenea este posibilă, din acelaşi motiv,
palparea diferitelor organe abdominale şi masarea lor (colon, stomac, ficat etc). Bineînţeles că acest masaj este posibil la
bolnavi fără leziuni abdonimale, deci fără contractură musculară a peretelui şi fără dureri la palparea organelor abdominale. în
asemenea cazuri, muşchii peretelui abdominal intră în apărare şi contractură şi nu permit pătrunderea mîinilor masorului.
Pentru masor este deosebit de importantă cunoaşterea-topografiei abdomenului. Se împarte abdomenul prin două linii"
orizontale şi două verticale în 9 zone. Linia orizontală superioară trece dedesubtul coastelor false (XII), iar cea inferioară la
nivelul crestelor iliace. Cele două linii verticale trec prin mijlocul arcadelor inghinale. Cele 9 zone au următoarele denumiri, pe
care masorul trebuie să le cunoască: regiunea superioară cuprinde în centru epigastrul, de o parte şi de cealaltă hipocondrul
drept şi hipocondrul stîng. Regiunea mijlocie cuprinde în centru zona ombilicală, iar în părţi, flancul drept şi flancul stîng.
Regiunea inferioară este formată în centru de hipogastru, iar lateral de groapa iliacă dreaptă şi groapa iliacă stîngă. Fiecăreia
din aceste zone îi corespund mai mult sau mai puţin exact diferite organe abdominale. Astfel, cea mai mare parte a ficatului se
află în hipocondrul drept, stomacul — în epigastru, splina — în hipocondrul stîng, colonul transvers şi masa intestinului subţire
— în regiunea ombilicală, colonul ascendent — în flancul drept, cel descendent — în flancul stîng, cecul — în groapa iliacă
dreaptă, vezica urinară — în hipogastru etc.
În afară de această dispoziţie topografică a organelor abdominale, masorul trebuie să cunoască că orice masaj profund al
abdomenului acţionează prin intermediul a două formaţiuni nervoase deosebit de importante: plexul solar şi cel hipogastric.
Plexul solar este format dintr-o serie de ganglioni nervoşi reuniţi între ei printr-o reţea de fibre nervoase. El este situat în
profunzimea regiunii epigastrice, de o parte şi de alta a aortei. De la aceşti ganglioni pornesc numeroase firişoare nervoase care
merg la organele abdominale (stomac, ficat, pancreas, splină, intestin, rinichi, glandele suprarenale) şi la arterele viscerale în
jurul cărora formează o reţea densă de fibre terminale. Fibrele plexului solar au rolul de a conduce la centru excitaţiile
periferice viscerale şi, de asemenea, au un important rol vasomotor visceral, prin reflexe vasodilatatoare care se petrec direct în
plexul solar. Excitarea directă a ganglionilor plexului solar prin masaj profund în epigastru provoacă o vasoconstricţie la
stomac, ficat, splină şi intestin. Un masaj al plexului solar fără presiune mare dă naştere unor acţiuni reflexe cu efect de reglare
a tonusului vascular, a contractilităţii musculare şi a activităţii secretarii a stomacului şi intestinului. O compresiune moderată a
plexului solar determină o accelerare - a pulsului şi o creştere a tensiunii arteriale. La bolnavii parasimpaticotonici însă,
aceleaşi manevre provoacă o scădere a pulsului şi o scădere a tensiunii arteriale. Este de reţinut deci că masajul abdominal
poate să influenţeze în mare măsură fiziologia nervoasă a tubului digestiv. Masorul trebuie să cunoască, de asemenea, că vagul
este excitomotor, excitosecretor şi vasodilatator al stomacului şi intestinului, în timp ce simpaticul este inhibitor al funcţiilor
motorii şi secretoare ale stomacului şi intestinului. Prin diferite forme de masaj (netezire, apăsare, frămîntare, compresiune,
vibraţie) se poate provoca fie o accelerare a peristaltismului, fie o înlăturare a spasmelor şi o încetinire a peristaltismului, o scă-
dere sau, dimpotrivă, o creştere a secreţiilor tubului digestiv.
În ceea ce priveşte plexul hipogastric, care este situat în cavitatea pelviană şi conţine fibre parasimpatice destinate
rectului, vezicii urinare şi organelor genitale, acţiunea masajului asupra funcţiilor lui este foarte redusă.
Poziţia bolnavului pentru masajul abdominal trebuie să fie în decubit dorsal, pe un pat tare şi îngust, cu membrele
inferioare în semiflexiune, cu un rulou sub genunchi. Capul trebuie să fie uşor ridicat, iar braţele pe piept. Peretele abdominal
trebuie să fie în stare de relaxare completă.
Metodele de masare a abdomenului sînt foarte diferite în funcţie de bolnav şi de scopul urmărit. Masajul abdomenului se
face pe stomacul gol sau după cel puţin 3 ore de la masă, după evacuarea prealabilă a vezicii. în anumite cazuri, în care se
urmăreşte o evacuare mai rapidă a stomacului, se poate face şi la 1—2 ore după masă.
Deosebim la abdomen masajul peretelui abdominal, cu scopul întăririi musculaturii abdominale şi influenţării circulaţiei
din interiorul abdomenului şi masajul abdominal profund, care se adresează organelor interne.
Masajul peretelui abdominal poate să fie calmant sau stimulant. Cînd se urmăresc scopuri calmante, de sedare, vor
predomina netezirile şi vibraţiile fine, spre deosebire de masajul stimulant în care se aplică frămîntăii, fricţiuni, apăsări, bateri,
precum şi vibraţii mai energice. în general, diferitele manevre de masaj al peretelui abdominal se aplică în felul următor:
masorul stă de partea dreaptă a bolnavului, cu faţa către picioarele acestuia şi începe netezirea generală uşoară a abdomenului,
prin mişcări circulare superficiale, executate blînd, fără întrerupere. Se începe din regiunea hipogastrică cu faţa palmară a
mîinilor care acţionează succesiv, urcînd în sensul acelor ceasornicului (fig. 178). Contactul mîinilor cu tegumentul trebuie să
fie constant. La început, efleurajul trebuie să se execute rapid, apoi treptat va deveni din ce în ce mai dulce şi mai lent. Dacă
urmărim scopuri de sedare, vom continua cu un masaj vibrator foarte fin, mai ales în cazurile de sensibilitate dureroasă
abdominală, spasme ale colonului sau pilorului etc. Dacă urmărim un masaj stimulant, vom continua netezirea de introducere
cu o netezire circulară profundă, executată cu rădăcina şi cu palma mîinii, aplicate cu oarecare presiune. Urmează apoi
manevre de frămîntare, prinzînd musculatura dreptului abdominal între police şi celelalte 4 degete şi făcînd apoi mişcări
transversale (fig. 179). La bolnavii cu ţesut adipos bogat se continuă cu ciupituri profunde. Se continuă apoi cu fricţiunea
peretelui abdominal în direcţia acelor ceasornicului, executată cu degetele sau cu rădăcina mîinii. Baterea se face pe toată
suprafaţa abdome nului cu degetele relaxate, cu dosul degetelor, cu palmele întinse sau cu palma concavă, însă uşor, fără
presiune mare.

Fig. 178. — Netezirea circulara superficiala a peretelui

abdominal.

Fig. 179. — Masaj-petrisaj limitat la peretele abdominal.

Masajul se încheie cu vibraţii executate cu pulpa degetelor sau cu rădăcina mîinii, insistînd la nivelul plexului solar. Masajul
abdominal profund, care depăşeşte interesarea numai a peretelui abdominal în manevrele de masaj, utilizează mai ales presiuni,
apăsări, propulsări ale masei intestinale, petrisaj, batere. Pentru exercitarea de presiuni, apăsări pe abdomen, cele două mîini
ale masorului, situate una lîngă alta (fig. 180), deprimă peretele abdominal, la început mai uşor pentru a nu provoca reacţii de
apărare, apoi din ce în ce mai puternic. După fiecare presiune, fără să se părăsească contactul cu tegumentul abdominal, mîinile
masorului lasă peretele abdominal să revină prin elasticitatea lui. Se execută presiuni succesive, deplasînd uşor mîinile în altă
zonă. Se începe de obicei cu groapa iliacă dreaptă, se urcă apoi la flancul drept, apoi transversal în regiunea ombilicală, flancul
sting, groapa iliacă stîngă. O altă manevră de masaj profund al abdomenului este propulsarea masei intestinale prin mişcări
executate cu palma şi rădăcina mîinii din partea dreaptă a abdomenului împingînd conţinutul spre stînga şi apoi de la stînga la
dreapta, flectînd degetele şi trăgînd înapoi. Acest gen de masaj este utilizat pentru a combate staza în sistemul port la bolnavii
cu abdomen voluminos, pletorici. Aceste mişcări suplinesc într-o oarecare măsură brasajul alimentelor într-un colon aton.
Frământarea (petrisajul) se adresează de obicei peretelui abdominal. Uneori însă, cînd dorim să acţionăm asupra or-
ganelor profunde, se prinde cu toată mîna regiunea hipogastrică sau ombilicală sau supraombilicală şi se brasează, se amestecă
profund conţinutul abdomenului, prin perete. Această manevră trebuie făcută cu multă blîndeţe, lent, progresiv, fără să
provoace dureri. Unii nu o suportă, iar la alţii pot să apară greţuri şi ameţeli.
 Baterea se face pe toată suprafaţa abdomenului, şocurile repetate provocate avînd ca efect provocarea de noduri de
contracţie musculară în muşchii peretelui abdominal şi, prin acţiune reflexă, exagerarea mişcărilor peristaltice şi antipe-
ristaltice ale intestinului.
În cazurile de ptoză abdominală se aplică respingerea cu o mină sau cu ambele mîini a peretelui abdominal în sus,
prinzînd în mînă pachetul intestinal, cu imprimarea unor trepidaţii laterale ale întregii mase cuprinsă în mîini (fig. 181). La
aceste manevre se asociază vibraţia generală şi superfi cială cu vîrfurile degetelor, apoi pătrunzînd în profunzime (fig. 182). Se
poate face vibraţia şi cu palma aplicată în întregime pe tegument.

Fig. 180. Masajul abdominal prin presiuni bimanuale.

Fig. 181. Masajul abdominal cu ridicarea vibratorie a

masei intestinale.

În legătură cu masajul care se adresează anumitor organe abdominale, trebuie subliniat că, înainte de a-1 începe masăm
totdeauna mai întîi peretele abdominal prin neteziri şi frămîntări transversale.
Masajul colonului se face în continuarea masajului profund al abdomenului. Se începe frămîntarea colonului prin apăsări
cu vîrful celor 4 degete ale unei mîini asupra cecului, comprimînd concomitent cu cealaltă mînă dosul mîinii care masează (fig.
183).
Prin compresiuni executate succesiv prin flexiunea şi extensiunea degetelor, fără să părăsim tegumentul, înaintăm in
direcţia colonului ascendent, apoi transvers şi descendent. Se continuă apoi cu fricţiuni cu vîrfurile degetelor mîinii stingi,
peste care se apasă cu cealaltă mînă, pentru a pătrunde mai în profunzime. Se merge în acelaşi sens de-a lungul colonului,
pornind din regiunea cecală. La fricţiuni se adaugi vibraţii, în continuare se execută bateri cu vîrful degetelor sau cu partea
dorsală a degetelor flectate sau cu palma flectată.
Masajul intestinului subţire se face de asemenea după manevrele de introducere, adică după masajul peretelui abdominal.
După netezire se execută frămîntarea periombilicală cu rădăcina mîinii. cu vîrfurile degetelor sau cu marginea cu-bitală a
mîinii în supinaţie. Se imprimă apoi mişcări transversale, prinzînd peretele abdominal între police şi celelalte patru degete. Se
aplică de asemenea şi baterea sub formă de haşu-rări cu partea cubitală a mîinilor sau cu vîrfurile degetelor. Se termină cu o
netezire circulară.
Masajul stomacului se face în scopul întăririi musculaturii proprii a stomacului şi de accelerare a mişcărilor de evacuare a
stomacului. Masajul pentru întărirea musculaturii stomacului se face pe nemîncate, cel pentru evacuare la o oră-două după
masă. Acţiunea tonică a masajului profund asupra stomacului este de multă vreme cunoscută. Dilatările gastrice se reduc după
şedinţele de masaj, paralel cu ameliorarea funcţiei secretoare. Acţiunea asupra moti li taţii a fost de asemenea de multă vreme
demonstrată. Durata de menţinere în stomac a unor alimente (ouă, came etc.) se reduce la jumătate după masaj. Tehnica de
masaj cuprinde netezirea, care se face de-a lungul marei curburi, de la stînga la dreapta pînă la ombilic şi în sus pînă la
apendicele xifoid. Urmează frămîntarea care se face în acelaşi sens, cu partea cubitală

Fig. 182.— Vibraţii digitale superficiale pe abdomen.

Fig. 183.— Frămîntarea părţii inferioare a cecului.

a mîinii, prin apăsări şi răsuciri ale mîinii din pronaţie şi supinaţie. Se continuă apoi cu vibraţia executată blînd şi prelungit.
Masajul ficatului se execută cu ambele mîini, cea stingă fiind în spatele bolnavului, iar cea dreaptă în hipocondrul drept.
Se execută mişcări de netezire, apoi frămîntări-presiune şi vibraţie. Mişcările vibratorii se execută fie cu vîrfurile degetelor
insinuate sub rebordul costal, fie cu palma, deasupra coastelor. Se pot face şi vibraţii cu ambele mîini, cea stingă aplicată pe
spate în regiunea coastelor 6—9, iar cea dreaptă de partea anterioară şi inferioară a hemitoracelui drept.
După efectuarea oricărui tip de masaj abdominal, completăm procedura cu gimnastică destinată întăririi musculaturii
abdominale. Gimnastica abdominală se execută în felul următor :
— bolnavul în decubit dorsal se ridică în poziţie şezîndă fără ajutorul mîinilor;
— aceeaşi mişcare se execută cu întinderea braţelor înainte sau cu mîinile împreunate la ceafă;
— din poziţia şezîndă, bolnavul trece alternativ în poziţia de decubit lateral stîng şi drept;
— din decubit dorsal, bolnavul ridică şi coboară de mai multe ori membrele inferioare extinse, după care execută mişcări
de ciclism.
 MASAJUL MEMBRELOR SUPERIOARE
Masajul umărului. Regiunea umărului cuprinde 3 regiuni deosebite, care trebuie să fie bine cunoscute de masor regiunea
deltoidiană, o regiune posterioară (regiunea scapulară) şi o regiune anterioară, subhumerală (regiunea axilară). Această ultimă
zonă trebuie să fie în general respectată de masor, deoarece pe aici este locul de trecere o pachetului vasculonervos al
membrului superior, care cuprinde artera şi vena axilară, artera şi vena humerală, vasele circumflexe şi subscapulare, nervii
median, radial, cubital şi brahial cutanat intern.
Regiunea scapulară cuprinde groapa supraspinoasă şi groapa subspinoasă, separate de spina omoplatului, vizibile mai
ales la cei slabi. La cei cu musculatură dezvoltată, dimpotrivă, spina este reprezentată de o depresiune, de un şanţ, iar în locul
gropilor supra- şi subspinoasă se văd mase musculare în relief.
Regiunea deltoidiană corespunde pe toată întinderea ei muşchiului deltoid, care este muşchiul abductor al braţului şi se
inserează pe amprenta deltoidă a humerusului printr-un tendon puternic. Muşchiul deltoid suferă adeseori în traumatismele
umărului sau în afecţiunile inflamatoare ale articulaţiei scapulohumerale (fracturi, periartrite) o atrofie mai mult sau mai puţin
importantă, în care este necesară intervenţia masajului.
Deci masajul global al umărului se adresează mai multor muşchi, dintre, care cei mai importanţi sînt muşchii deltoid,
supraspinos, subspinos şi pectoralul mare, care de asemenea se inserează în humerus, pe partea anterioară a şanţului bicipital.
Masajul umărului se execută la bolnavul aşezat. Toate formele de masaj sînt aplicabile la regiunea deltoidiană: netezire,
apăsare, petrisaj, frămîntare, vibraţii, fricţiune etc.
Se începe totdeauna cu netezirea întregii regiuni, apoi a fiecărui muşchi în parte, cu palma mîinii: muşchiul supraspinos,
subşpinos, urmată de frămîntarea acestor muşchi cu două degete (stoarcere) sau sub formă de geluire cu rădăcina mîinii, apoi
baterea cu dosul mîinii sau cu partea cubitală a degetelor.
Se trece apoi la netezirea şi frămîntarea muşchiului pectoral cu două degete (stoarcere) sau prin geluire, urmată de batere,
ca şi la muşchiul omoplatului.
Regiunea deltoidiană este mai întîi netezită, apoi se trece la frămîntare. Cel mai frecvent se aplică petrisajul, care inte-
resează nu numai partea cărnoasă a muşchiului, ci şi ţesutul celular subdeltoidian în care se găsesc bursele seroase, care sînt
adesea sediul proceselor inflamatoare acute sau cronice, denumite prin termenul de periartrită scapulohumerală. Petrisajul se
face mai mult sub formă de stoarcere (fig. 184) transversală. Se poate face şi prin geluire. De asemenea masajul regiunii
deltoidiene profunde poate să îmbrace aspectul unei mişcări de roată de moară (fig. 185). Cu palma se execută mişcări
circulare sau în spirală, sprijinindu-se cu putere pe proeminenţa umărului. Palma masorului şi tegumentul umărului bolnavului
sînt intim unite şi solidare şi de aceea faţa profundă a dermului masat este aceea care acţionează pe planurile profunde. Baterea
se face cu dosul mîinii sau cu partea cubitală a degetelor. O altă formă de masaj aplicată la umăr este fricţiunea. Articulaţia
umărului este de fapt o triplă articulaţie: scapulohumerală. acromioclaviculară şi articulaţia pe care o face omoplatul cu grilajul
costal pe care alunecă.

Fig. 184. — Masajul-peţrisaj al regiunii deltoidiene.

Fig. 185. — Masajul-presiune al regiunii deltoidiene.

415
Fricţiunea se aplică la prima şi cea mai importantă articulaţie — cea scapulohumerală. care este o enar-troză ce uneşte capul
humeral cu cavitatea glenoidă a scapulei prin intermediul unei capsule în forma unui manşon, care se inserează în cadrul
cavităţii glenoide şi pe gîtul omoplatului, iar jos pe gîtul chirurgical al humerusului, la aproximativ 2 cm sub capul humeral.
Fricţiunea se începe anterior, bolnavul ţinînd braţul de partea articulaţiei masate la spate. Se execută fricţiuni orizontale,
verticale şi circulare ale capsulei. Se continuă apoi cu partea posterioară, în care scop bolnavuy îşi ţine mîna pe umărul de
partea opusă. Urmează partea inferioară a capsulei, prin spaţiul auxiliar. Bolnavul îşi aşază mîna pe umărul masorului, care
pătrunde cu ambele police în axilă, cu celelalte degete prinzînd circular umărul. Fricţiunea se continuă în şanţul bicipital.
Bolnavul lasă să-i atîrne liber braţul, iar masorul pătrunde printre cele două porţiuni ale deltoidului în şanţul bicipital, unde
execută fricţiuni şi eventual vibraţii.
După executarea manevrelor de masaj la umăr, se trece la mişcări pasive şi active în articulaţia umărului masat, mişcări
care se execută în toate sensurile: flexiune-extensiune, abducţie-adducţie şi rotaţie internă şi externă, dacă este nevoie cu
ajutorul masorului.
Masajul braţului. Forma braţului variază foarte mult. La femei este rotunjită şi regulat cilindrică, datorită grăsimii de sub
piele. La bărbaţi, care execută munci manuale, braţul prezintă un relief variat în raport cu dezvoltarea maselor musculare.
Regiunea brahială anterioară cuprinde toate părţile moi care sînt dispuse înaintea humerusului. În mijloc există bicepsul
brahial, muşchi liber, care nu aderă de humerus, iar pe plan profund muşchii coracobrahial, brahialul anterior şi lungul
supinator.
Regiunea brahială posterioară prezintă relieful muşchiului triceps brahial, cel mai puternic extensor al antebraţului,
format dintr-o lungă porţiune inserată sus pe omoplat şi doi muşchi vaşti, unul intern, altul extern, inseraţi sus pe humerus, toţi
trei terminaţi în jos cu un tendon puternic inserat pe olecran.
Masajul braţului se poate face cu toate procedurile. Se începe cu netezirea executată cu o mîna, împingînd toată masa
musculară a tricepsului, degetul mare alunecînd prin şanţul bicipital extern, în timp ce mîna cealaltă a masorului fixează în
uşoară flexiune antebraţul pe braţ. Urmează netezirea în acelaşi fel a regiunii anterioare, bicipitale. Netezirea poate să fie
combinată cu vibraţia. Se continuă apoi cu frămîntatul, care se execută în aceeaşi ordine. Se fac aceleaşi mişcări ca la netezire,
executîndu-se compresiuni şi decompresiuni succesive de jos în sus. O tehnică care poate să fie aplicată la braţ este masajul
ascendent bimanual, care se execută cu ambele
mîini, aplicate una pe regiunea brahială
posterioară (mîna stingă), alta pe regiunea
brahială anterioară (mîna dreaptă), înconjurînd
braţul, cu policele insinuat în şanţurile interstiţiale
dintre fasciculele musculare. Ambele mîini
exercită simultan presiuni şi fricţiuni ascendente,
de la cot la umăr (fig. 186). O altă practică ele
masaj a braţului este mîngăluirea, care constă în
îmbrăţişarea maselor musculare între cele două
palme deschise, cu degetele întinse.

Fig. 186. — Masajul bimanual al braţului prin presiuni

ascendente.

Se execută mişcări de rulare, fiecare mînă descriind o mişcare în sens invers faţă de cealaltă. Maselor musculare le sînt astfel
imprimate mişcări de rotaţie în jurul braţului, ceea ce determină o activitate vie a circulaţiei. Se poate aplica de asemenea
baterea, fie cu partea cubitală a degetelor, fie cu palma, fie cu dosul mîinii.
Masajul cotului. Cotul este o articulaţie la care participă 3 oase: humerus, cubitus şi radius. Între aceste trei oase se
formează 3 articulaţii: humerocubitală, humeroradială şi radiocubitală. Articulaţia humerocubitală este o trohleartroză, iar cea
humeroradială o enartroză. Articulaţia are o capsulă fibroasă inserată sus pe humerus, anterior deasupra gropiţelor coronoide şi
radiale, posterior în jurul olecranului, iar jos împrejurul gîtului, radiusului şi olecranului. Capsula este puternică posterior, ceva
mai laxă lateral şi din nou rezistentă anterior.
Regiunea anterioară a cotului sau plică cotului prezintă 3 reliefuri musculare: unul superior bicipital, care se insinuează în
V pe care-l formează celelalte două reliefuri — epitrohlean şi epicondilian, reunite la baza lor. Pielea din această regiune este
suplă, subţire şi aproape transparentă. Se văd numeroase vene. Limfaticele superficiale formează în plică cotului o bogată reţea
care urmează traiectul venelor. In profunzime trece un important pachet vasculonervos, care cuprinde artera humerală şi cele
două vene satelite, artera radială cu recurenta ei anterioară, artera cubitală cu recurentele ei, nervii median, cubital şi radial,
musculocu-tanatul şi interosoşii. între ele ce găsesc numeroase formaţiuni limfatice. Această regiune deosebit de vascularizată
trebuie respectată în principiu de masor.
 Regiunea posterioară a cotului sau regiunea olecraniană cuprinde olecranul, mărginit de cele două şanţuri olecraniene; cel
intern este îngust şi profund, între olecran şi epitrohlee, în care se simte cordonul nervului cubital, cel extern este mai larg şi
mai puţin profund, situat între olecran şi epicondil. In această ultimă depresiune se simt condilul humeral şi cupuşoara
radiusului, precum şi interlinia articulaţiei dintre ele.
Masajul cotului ese face mai ales în regiunea paraolecraniană. Se începe cu niasăjul de introducere, care constă în-
netezirea regiunii cubitale şi a tricepsului. Se face apoi frământarea regiunii descrise, prin presiuni cu ambele police în
şanţurile paraolecraniene. Urmează apoi fricţiunea capsulei, la început posterior insinuînd unul sau două degete spre interiorul
capsulei, concomitent cu vibraţia. Apoi cu ambele police continuăm fricţiunea spre epicondil şi epitrohlee. Pentru fricţiunea
capsulei anterior, bolnavul face flexiunea antebraţului pe braţ şi supinaţia antebraţului, sprijinind mîna pe pieptul masorului,
care va pătrunde cu ambele police în plică cotului printre tendoane şi va fricţiona capsula (fig. 187).
După aceste manevre de masaj se fac mişcări pasive şi active ale articulaţiei cotului: flexiune şi extensiune, precum şi
pronaţie şi supinaţie a mîinii, cu antebraţul în flexiune.
Masajul antebraţului. Antebraţul are în supinaţie forma unui trunchi de con cu baza superioară, turtit dinainte-înapoi.
Forma antebraţului depinde de volumul maselor musculare care coboară dinspre epicondil şi epitrohlee şi de dezvoltarea
paniculului adipos subcutanat. Pe epitrohlee se inserează rotundul pronator, marele palmar, micul palmar şi flexorul comun
superficial al degetelor. Pe epicondil sînt inseraţi anconeul, cubitalul posterior, extensorul propriu al degetului mic şi
extensorul comun al degetelor.
Masorul trebuie să cunoască cele două grupuri musculare: grupul extensorilor şi grupul flexorilor.
Pe regiunea anterioară a antebraţului, pielea este fină, subţire, mobilă pe părţile subiacente. Ea este glabră în cea mai
mare parte. Tegumentul este bogat inervat. În profunzimea maselor musculare trec nervul median şi cubital, care în caz de
leziuni dau paralizii musculare şi anestezii definitive ale mîinii.

Fig. 187. — Fricţiunea articulaţiei cotului (partea

anterioară).

Pe regiunea antebrahială posterioară, pielea este mai groase, mai puţin mobilă şi acoperită cu păr. Musculatura are rol de
extensiune a mîinii.
Masajul antebraţului începe cu netezirea părţii anterioare oare se poate face cu o singură mînă cu policele, celelalte

Fig. 188. — Efleuraj bimanual al feţei anterioare a

antebraţului.
degete alunecînd pe partea posterioară sau cu ambele mîini, efleuraj bimanual (fig. 188). Se procedează cu multă blîndeţe, de
jos în sus, de la pumn la plică cotului. Se continuă apoi cu netezirea feţei posterioare a extensorilor, cu o singură mînă.
Netezirea se poate face şi concomitent pe ambele feţe ale antebraţului, cu ambele mîini.
După netezire se trece la frămîntat, la început cu grupul flexorilor, prin presiuni exercitate cu o mînă sau cu ambele mîini
dispuse în inel prin mişcări ascendente. Se fac şi mişcări de stoarcere de jos în sus pe partea radială, alunecînd spre epicondil.
Frămîntarea regiunii posterioare a antebraţului se face prin presiuni ascendente, cu o mînă.
Pe antebraţ, atunci cînd volumul maselor musculare permite, se poate aplica petrisajul cu două mîini.
În plus, la antebraţ se pot aplica bateri uşoare cu partea cubitală a degetelor şi vibraţii.
Masajul pumnului. Articulaţia radiocarpiană este o articulaţie condiliană, care uneşte radiusul cu primul rînd al carpului.
Capsula articulară este un manşon fibros care se inserează împrejurul suprafeţei articulare a radiusului, iar în jos împrejurul
condilului carpian. Partea anterioară a pumnului prezintă o serie de reliefuri longitudinale formate de tendoanele subiacente.
Aceste reliefuri tendinoase delimitează două şanţuri longitudinale, sub care se găsesc două conducte osteofibroase, formate de
ligamentul inelar anterior al carpului: unul extern, prin care trece tendonul marelui palmar, altul intern mai mare, prin care trec
nervul median şi toate tendoanele flexorilor cu tecile lor sinoviale.

Fig. 189. — Masajul regiunii anterioare a pumnului.

Masajul regiunii anterioare a pumnului se face în general cu ajutorul policelui, care urmează relieful tendoanelor de jos în
sus (fig. 189). Dinafară-înăuntru, pe faţa anterioară a pumnului, masorul întîlneşte următoarele formaţiuni: tendonul lungului
supinator, artera şi venele radiale, tendoanele marelui şi micului palmar, nervul median, tendoanele flexorilor superficial şi
profund, artera şi venele cubitale, însoţite de nervul cubital, apoi tendonul cubitalului anterior.
Regiunea posterioară a pumnului este ridicată înăuntru de capul cubitalului, care are o apofiză descendentă (apofiza
stiloidă cubitală), iar în afară de extremitatea inferioară a radiusului, terminată si ea prin apofiza stiloidă a radiusului care se
palpează in partea superioară a tabacherei anatomice. Sub piele şi stratul aponevrotic se găsesc tendoanele extensorilor în
culise osteofibroase în care alunecă cu ajutorul tecilor lor sinoviale. Aceste teci sinoviale sînt sediul fie al sinovitelor acute şi
cronice, fie al chisturilor tenosinoviale.
Pumnul este deseori supus unor traumatisme, în urma cărora masajul intervine cu bune rezultate.
Masajul regiunii posterioare se începe cu netezirea (masaj de introducere) cu degetul mare, urmat de fricţiunea articu-
laţiei radiocarpiene.
Masajul degetelor şi mîinii. Toate degetele mîinii afară de police sînt constituite anatomic pe acelaşi tip. Fiecare prezintă
o formă cilindrică turtită anteroposterior. Pe faţa palmară se inserează tendoanele flexorior, pe cea dorsală tendoanele
extensorilor.
Masajul degetelor se face începînd cu netezirea cu două degete, între police şi indexul masorului, apoi continuînd cu
presiuni, frămîntare, eventual sub formă de mîngăluire, fricţiuni pe articulaţiile metacarpofalangiene şi interfalan-giene.
Totdeauna masajul se execută de la vîrful degetelor către rădăcina lor.
Masajul regiunii dorsale a mîinii se începe cu netezirea, începînd de la articulaţii metacarpofalangiene şi continuînd în
sus, spre pumn şi chiar antebraţ. Continuăm apoi cu frămîntarea musculaturii tenare şi hipotenare, prin stoarcere între policele
şi indexul masorului. Se trece apoi ia masarea spaţiilor interosoase, care se poate face cu un singur deget (fig. 190) sau
bimanual (fig. 191) prin presiuni în ambele direcţii.
 Masajul palmei se adresează celor trei regiuni ale ei: eminenţa tenară, eminenţa hipotenară şi bureletul digitopalmar.
Masajul eminenţei tenare, formată din muşchii care se inserează pe prima falangă a policelui, se face de masor prin presiuni cu
degetul mare. Eminenţa hipotenară, formată din
patru muşchi (palmarul cutanat, adductorul
degetului mic, scurtul flexor şi opozantul), se
masează ca şi eminenţa tenară. Se poate aplica şi
petrisajul prin ciupire. Regiunea mijlocie a mîinii,
datorită aponevrozei puternice a palmei,

Fig. 190. — Masaj digital al spatiilor inteiosoase.

Fig. 191. — Masaj bimanual al spaţiilor intorosoase.

face dificil masajul. Se aplică aici neteziri mai energice şi frămîntare prin apăsări puternice şi mobilizări ale tendoanelor.

MASAJUL MEMBRELOR INFERIOARE

Masajul regiunii fesiere. Regiunea fesieră este limitată în sus de creasta iliacă, în jos de plică fesieră. Forma rotunjită este
dată de muşchiul marele fesier, care are rolul de redresare a bazinului pe femur, pentru menţinerea staţiunii verticale. Pielea
este suplă şi sub piele se găseşte un strat bogat în ţesut adipos. Muşchii fesei sînt cei trei muşchi fesieri (mare, mijlociu şi mic),
piramidalul, gemenii superior şi inferior, obturatorii intern şi extern, pătratul crural. În profunzime, sub aceşti muşchi se află un
ţesut celuloadipos, care comunică cu bazinul prin marea scobitură sciatică şi cu groapa ischiorectală prin mica scobitură
sciatică. Prin acest ţesut trec vasele si trunchiurile nervoase importante care ies din bazin: marele şi micul sciatic, nervii
ruşinoşi interni, artera fesieră cu venele şi nervul ei, artera ischiatică. Aceste formaţiuni fragile vor trebui menajate la un masaj
profund al regiunii.
Masajul regiunii fesiere va consta în neteziri şi presiuni efectuate cu pulpa degetelor reunite, urmate de un masaj vibrator,
insistent mai ales în plică fesieră, la nivelul marii scobituri sciatice (în cazurile de nevralgie sciatică). Dacă masajul se aplică
pentru obezitate, se practică manevre de frămîntare mai energice, petrisajul executat plan cu plan, de la suprafaţă spre
profunzime.
Masajul articulaţiei coxofemurale este foarte dificil, datorită musculaturii masive care înconjură articulaţia. Accesul la
capsula articulară este posibil numai prin două puncte: a) la nivelul inserţiei muşchiului croitor, pe partea lui internă, pe unde
se pătrunde prin apăsare şi se execută mişcări vibratorii şi b) între trohanter şi tuberozitatea ischiatică, unde se pătrunde punînd
bolnavul să flecteze genunchiul şi să facă o uşoară abducţie a coapsei. Aici se poate executa un masaj vibrator şi chiar batere.
După efectuarea masajului în aceste două puncte, se execută mişcări pasive şi active în articulaţie : flexiune şi extensiune
a coapsei pe bazin, abducţie şi adducţie a coapsei, circumducţie şi rotaţie. Aceste mişcări sînt mai importante decît masajul
propriu-zis în cazul articulaţiei coxofemurale.
 Masajul coapsei. Coapsa are forma unui trunchi de con cu baza în sus. Distingem la coapsă regiunea femurală anterioară
şi regiunea femurală posterioară. Muşchii regiunii anterioare, sînt tensorul fasciei lata, roitorul, cele patru porţiuni ale
cvadricepsului crural, dreptul intern, pectineul şi adductorii. Pielea acestei regiuni, mai groasă pe partea laterală decît pe cea
internă este foarte mobilă, alunecînd pe planurile subiacente. În această regiune, masorul trebuie să respecte în partea
superioară a coapsei triunghiul Scarpa, formaţiune anatomică delimitată în afară de marginea internă a croitorului, înăuntru de
marginea externă a adductorului mijlociu şi în sus de aponevroza marelui oblic care dublează plică inghinală. În acest triunghi
trec artera şi vena femurală, nervul crural, artera cvadricepsului şi artera femurală profundă, precum şi numeroşi ganglioni şi
vase limfatice deosebit de importante. De asemenea pe partea internă a coapsei trece vena safenă internă.
Regiunea femurală posterioară are pielea de asemenea foarte mobilă, cu excepţia părţii externe. Muşchii acestei regiuni
sînt semitendinosul, lunga porţiune a bicepsului crural, semimembranosul şi scurta porţiune a bicepsului crural. Între aceşti
muşchi se află nervul sciatic.
Masajul coapsei începe cu netezirea cu presiune bimanuală, mai întîi pe faţa anterioară şi externă, bolnavul fiind în
decubit dorsal, apoi pe faţa posterioară şi internă, bolnavul fiind în decubit ventral. Se execută aceste neteziri cu policele pe
faţă anterioară şi cu celelalte patru degete pe faţa posterioară a coapsei, începînd din dreptul genunchiului în sus: către baza
coapsei.
Urmează frămîntarea musculaturii coapsei, care se poate face cu energie, sub toate formele, de la presiune cu o mînă sau
cu ambele mîini în petrisaj, cu torsiune a musculaturii (cvadricepsul sau musculatura posterioară a coapsei) (fig. 192). La
coapsă se aplică mîngăluirea şi se fac bateri cu energie suficientă, mai ales la obezi.
În regiunea laterală a coapsei, pe tensorul fasciei lata se face masajul cu dosul falangelor, sub formă de pieptene, de jos în
sus.
Masajul articulaţiei genunchiului. Genunchiul cuprinde articulaţia femurului cu tibia şi toate părţile moi care o înconjură.
Articulaţia genunchiului este o trohlee artroză. Pe faţa anterioară se găseşte regiunea rotuliană, care prezintă un relief
triunghiular corespunzător rotulei, deasupra căreia se găseşte o depresiune care răspunde fundului de sac superior al sinovialei.
La dreapta şi la stînga se găsesc alte două depresiuni, corespunzînd fundurilor de sac laterale ale sinovialei, iar dedesubt se află
ligamentul rotulian, care se inserează pe tuberozitatea anterioară a tibiei. Pe feţele laterale ale genunchiului se găsesc
tuberozitatea internă şi cea externă, determinate de cei doi condili femurali. Capul femurului face relief sub interlinia
articulară, înapoia tuberozităţii externe a tibiei.
Regiunea poplitee ocupă faţa posterioară a articulaţiei genunchiului. Este o zonă care trebuie respectată de masor,
deoarece pe aici trec artera proplitee şi ramurile ei, vena poplitee şi nervul sciatic popliteu intern.
Pielea genunchiului este mobilă, mai ales pe faţa anterioară. Sub piele, în regiunea rotuliană se găseşte o bursă seroasă.
Masajul genunchiului se poate face cu ambele mîini, cu degetele în regiunea poplitee, în timp ce pulpa policelor masează
regiunile pararctuliene (fig. 193). Se începe cu netezirea de jos în sus, după care se execută fricţiuni cu două degete sau cu un
singur deget, mai întîi fundul de sac superior, apoi pe lingă rotulă pînă la linia articulară, lateral, spre spaţiul popliteu, apoi
reluăm de la rotulă, pe marginea ei internă şi fricţionînd spaţiul articular, porţiunea ei internă, din nou pînă la spaţiul popliteu.
Masajul se încheie cu netezire, urmată de mişcări pasive şi active de flexiune, extensiune şi rotaţie a genunchiului.
Masajul gambei. Deosebim la gambă două regiuni: una anterioară, alta posterioară.
Regiunea anterioară a gambei cuprinde muşchii extensori şi peronierii. Creasta tibiei este accesibilă pe toată întinderea ei
şi poate să fie explorată cu degetele. Pielea este subţire şi puţin mobilă. Tendoanele muşchilor acestei regiuni se găsesc în teci,
care pot să fie interesate de procese inflamatoare. Muşchii se găsesc în loji osteofibroase.
Regiunea posterioară a gambei cuprinde toate părţile moi care se găsesc înapoia tibiei şi peroneului. În sus, regiunea este
largă şi convexă, formînd moletul, iar în jos devine din ce în ce mai îngustă, către gleznă. Ea cuprinde două loji musculare: una
superficială care conţine muşchii gemeni, ce se
inserează pe tendonul lui Achile, plantarul subţire
şi solearul, alta profundă care conţine popliteul,
gambierul posterior, flexorul comun al degetelor şi
flexorul propriu al degetului mare.

Fig. 192. — Petrisajul cvadiicepsului cu doua mîini.

 Fig. 193. — Masajul legiunilor pararotuliene.

Masajul gambei se va face succesiv la următoarele grupuri musculare :

— grupul gambierului anterior cu extensorul comun al degetelor şi extensorul propriu-zis al degetului mare, la care se
face mai întîi netezirea cu o singură mînă, cu policele pe

Fig. 194. — Masajul manual ascendent al gambei.

marginea anterioară a tibiei şi celelalte degete pe partea externă a gambei. Netezirea se face de jos în sus (fig. 194), apoi sub
formă de pieptene, cu partea dorsală a falangelor. Urmează frămîntatul cu două degete.
Grupul peronierilor se masează cu o mînă, ca şi grupul anterior, poziţia fiind ceva mai laterală, cu policele alunecînd pe
musculatura anterioară, paralel cu creasta tibiei, iar celelalte degete pe musculatura posterioară. După netezire se face petrisaj
cu două degete şi mîngăluire.
Grupul muşchilor posteriori se masează ia început prin netezire de jos în sus, cu o mînă sau cu două mîini. Urmează
frămîntatul sub formă de presiune, stoarcere, mîngăluire, ciupire, geluire. De asemenea se poate aplica baterea cu partea
cubitală a mîinii.
Masajul articulaţiei gleznei. Glezna sau gîtul piciorului cuprinde două articulaţii: peroneotibială inferioară şi tibio-
tarsiană, împreună cu toate părţile moi care le înconjură.
Regiunea anterioară este limitată lateral la maleola internă şi maleola externă. Între ele este întins ligamentul inelar al
tarsului sub care trec, dinăuntru în afară, tendoanele gambierului anterior, extensorului propriu al degetului mare şi al
extensorului comun. Între grupul acestor tendoane şi cele două maleole se află două depresiuni în care se află direct sub piele
sinoviala articulară, accesibilă astfel masajului.
Regiunea posterioară prezintă de o parte şi de alta cele două maleole, la mijloc tendonul lui Achile care se inserează pe
călcîi, iar între ele două şanţuri profunde prin care trec tendoanele muşchilor posteriori şi laterali ai gambei. Sub tendonul lui
Achile se află o bursă seroasă retrocalcaneană.
 Masajul articulaţiei gleznei începe cu netezirea care se poate executa cu ambele mîini, urmată de presiune în regiunea
perimaleolară şi de fricţiunea articulaţiei tibiotarsiene.

Fig. 195. — Poziţia pentru masajul piciorului.

Fricţiunea începe cu tendonul lui Achile, sub maleola externă, apoi pe faţa dorsală şi din nou către tendonul lui Achile pe
sub maleola internă. După masaj se execută mişcări pasive şi active de flexiune dorsală şi plantară a piciorului pe gambă, de
rotaţie şi de pronaţie şi supinaţie.
Masajul piciorului. Piciorul prezintă o regiune dorsală,, ocupată de numeroase tendoane care vin de la gambă, sub care se
găsesc muşchiul pedios şi muşchii interosoşi dorsali şi o regiune plantară, care are o aponevroză groasă sub care se disting trei
loji musculare: loja internă, care cuprinde muşchii degetului mare, loja mijlocie ocupată de scurtul flexor plantar, lungul flexor
comun al degetelor, lombricalii şi abductorul degetului mare şi loja externă care cuprinde muşchii degetului mic.
Pentru masajul piciorului, cea mai bună poziţie este arătată în figura 195. Se începe cu netezirea degetelor de jos în sus,
urmată de presiuni şi frămîntare sub formă de mîngăluire cu două degete. Se insistă îndeosebi la degetul mare, la articulaţia
metatarsofalangiană. Se trece apoi la masajul feţei dorsale a piciorului, prin netezire, urmată de uşoară frămîntare a fiecărei teci
tendinoase în parte, prin mişcări laterale peste tendoane. Masajul regiunii dorsale a piciorului este deosebit de eficace în
combaterea edemelor acestei regiuni.
Masajul plantei se face prin netezire, fricţiune în caz de aderenţe şi mai ales batere cu partea cubitală a mîinii, cu pumnul
sau cu partea dorsală a degetelor flectate.
Este deosebit de important masajul piciorului plat. Se aplică netezirea şi frămîntarea, atît la picior, cît şi la gambă, urmate
de mişcări de gimnastică şi exerciţii de mers, care au scopul ele întărire a musculaturii care susţine bolta plantară. Aceste
mişcări sînt: flexiunea dorsală a piciorului, flexiunea plantară maximă, supinaţie plantară, cu atingerea tălpilor, mişcări de
rezistenţă, adică aceleaşi mişcări ca mai înainte, cărora masorul le opune rezistenţă şi exerciţii de mers pe marginile externe ale
picioarelor cu călcîieîe în afară şi degetele în flexiune dorsală.
 VI. BALNEOLOGIE GENERALĂ
ORIGINEA APELOR MINERALE ŞI CLASIFICAREA LOR

Prin noţiunea de ape minerale se înţeleg acele ape naturale care. administrate pe cale internă în cură de băut sau pe cale
externă sub formă de băi, inhalaţii sau irigaţii, au acţiuni terapeutice asupra organismului. Pentru ca o apă să poată fi
considerată minerală, ea trebuie să îndeplinească anumite condiţii: să conţină cel puţin 1 g de săruri obişnuite (cloruri, sulfaţi,
bicarbonaţi) la litru, să conţină elemente chirnice cu acţiune farmacodinamică importantă (I, As, Fe) în anumite cantităţi
admise ca minimum necesare, să conţină unele gaze (CO2, H2S, Radon) în anumite concentraţii sau să aibă la izvor temperatura
de peste 20° (ape termale) şi, bineînţeles, să aibă o acţiune terapeutică verificată şi recunoscută ştiinţific.
Apele minerale sînt soluţii complexe de substanţe disociate, nedisociate şi gaze aflate în anumite combinaţii chimice şi
stări, fizico-chimice, care nu pot să fie reproduse pe cale artificială. Explicaţia complexităţii apelor minerale este dată de
originea lor şi de acţiunea în cursul formării lor a mai multor factori diferiţi: presiune, temperatură, reacţii chimice, circulaţia
prin roci. cu compoziţii chimice variate etc.
Marea majoritate a apelor minerale provine din apa precipitaţiilor atmosferice care pătrund în profunzimea solului prin
roci permeabile sau prin falii şi fisuri ale scoarţei pămîntului şi circulă subteran, dizolvînd diverse elemente chimice ale rocilor
prin care circulă, precum şi bioxidul de carbon din atmosferă şi din straturile superficiale ale solului, în circulaţia lor, unele ape
au o dinamică activă mare, adică circulă foarte rapid, motiv pentru care au o mineralizare totală foarte scăzută, fiind aproape
dulci; altele au o activitate dinamică mijlocie, dizolvînd mai multe săruri, în special rocile de sare, cum sînt izvoarele din
staţiunile Slănic Moldova, Malnaş, Sîngiorz, iar altele, în sfîrşit, au activitate dinamică redusă, avînd o circulaţie mică prin
depozite sedimentare bogate în sare şi iod prin roci cristaline bogate în bicarbonaţi, cum sînt cele de la Govora, Bazna, Sovata
etc.
În ţara noastră există mai multe zone hidrochimice în care predomină anumite tipuri de ape minerale: în Transilvania
predomină apele sărate, în regiunea subcarpatică apele sărate iodurate, lanţul munţilor vulcanici şi estul Carpaţilor consituie
zona apelor carbogazoase alcaline şi sărate, în zona rocilor cristaline din Carpaţi predomină apele carbogazoase bicarbonatate
calcice-magneziene şi, în sfîrşit, în partea de est a ţării există o zonă a apelor termale, pe o linie care uneşte staţiunile Victoria
şi Herculane.
Termalitatea apelor minerale este condiţionată de adîncimea de la care provin. Apele, care nu pătrund decît în straturile
superficiale ale solului pînă la 15—20 de m, au temperaturi variabile în funcţie de anotimp. Cele de la 20—30 de m au
temperaturi aproape constante, egale cu media anuală a temperaturii atmosferice în acea regiune (2—11°). Peste 30 de m
adîncime, temperatura solului creşte treptat cu un grad pentru fiecare 33 de m adîncime, astfel încît şi apele care provin de la
adîncimi mari şi nu se amestecă cu ape de suprafaţă, au temperatura corespunzătoare adîncimii de la care provin. De exemplu,
apele de la Herculane, care au temperaturi între 50 şi 54°, provin de la adîncimi de 1400—1500 de metri. Există ape de
suprafaţă cu temperatură crescută, lacurile helioterme, a căror termalitate se datoreşte căldurii solare.
Substanţele chimice din apele minerale provin în cea mai mare parte din scoarţa pămîntului, de unde sînt antrenate
mecanic sau în urma unor transformări chimice de către apa care circulă în scoarţă. Sodiul şi potasiul provin din rocile
sedimentare de suprafaţă. Sodiul se găseşte în cantitate mai mare în apele minerale decît potasiul, datorită afinităţii lui chimice
mai mari. Calciul şi magneziul provin din rocile sedimentare, depozitele de calcar, rocile de dolomit sau din roci eruptive
calcaroase. Fierul este luat din minereurile de origine vulcanică, iar manganul îşi are originea tot în rocile eruptive, însoţind
adeseori fierul. Dintre anioni, clorul este cel mai răspîndit în apele minerale, provenind în cea mai mare parte din roci
sedimentare şi, în mai mică măsură, din dezagregarea diferitelor roci sau din produse ale activităţii biologice. Bromul şi iodul
provin din roci sedimentare de origine marină. Ionul bicarbonic rezultă din transformarea carbonaţilor din rocile sedimentare
sub acţiunea acidului carbonic. Sulfaţii provin din rocile sedimentare bogate în gips, iar arsenul se găseşte în rocile cristaline de
origine eruptivă.
Gazele dizolvate în apele minerale au şi ele provenienţe diferite. Bioxidul de carbon din apele carbogazoase concentrate
îşi are originea în rocile profunde de calcar care se dezagregă sub acţiunea temperaturilor şi presiunilor înalte. Mai poate să fie
şi de origine vulcanică. Hidrogenul sulfurat provine de obicei din rocile sedimentare gipsoase sub acţiunea unor bacterii
sulfuroase reductoare. Alteori provine din descompunerea unor substanţe organice în lacuri sau în apa mării la adîncimi mari.
Există şi emanaţii de H2S liber, numite solfatare, de origine vulcanică. Gazele nobile radioactive provin din roci vulcanice, ca
rezultat al dezagregării unor substanţe radioactive.
Dată fiind compoziţia complexă şi acţiunea terapeutică foarte variată a apelor minerale, în practica medicală balneară este
necesară o clasificare a lor care să permită o grupare a principalelor caractere comune ale apelor minerale asemănătoare. Nu
există o clasificare a apelor minerale pe baza unor criterii farmacologice sau biologice. Clasificarea admisă în ţara noastră este
făcută pe baza a trei criterii: temperatură, concentraţie osmotică şi compoziţie chimică. Aceste date fizico-chimice dau anumite
indicaţii încă de la început asupra acţiunii terapeutice a apelor. Bineînţeles însă că precizarea valorii terapeutice a unei ape
minerale se face numai pe baza rezultatelor obţinute prin cercetări complexe fizico-chimice, experimentale şi clinice.
 Clasificarea în funcţie de temperatură :
— ape minerale reci, cu temperatura sub 20°;
— ape minerale termale, peste 20°, dintre care unele izoterme (34—37°), altele hiperterme (peste 37—38°).
Clasificarea în funcţie de concentraţia osmotică :
1. ape acratice, cu mineralizare sub 1 g la litru ;
2. ape hipotone, cu concentraţie osmotică sub 325 de milimoli şi cu o mineralizat ie totală între 1 şi 8 g/litru ;
3. ape izotone, cu o concentraţie osmotică apropiată de aceea a serului sanguin (325 milimoli) şi cu o mineralizaţie totală
de 8—10 g la litru;
4. ape hipertone, cu concentraţie osmotică mai mare de 325 milimoli şi cu mineralizare totală de peste 10 g/litru.
Clasificarea in funcţie de compoziţie chimică, pe baza anionilor şi cationilor predominanţi, a elementelor cu acţiune
farmacologică importantă şi a gazelor cu efect terapeutic, recunoaşte 11 categorii de ape minerale :
1. Ape oligominerale (acratice), cu un conţinut de minimum 1 g substanţe solide la litru.
2. Ape carbogazoase, cu minimum 1 g de CO2 liber la litru.
3. Ape alcaline, care conţin minimum 1 g de bicarbonat la litru, mai ales de sodiu sau potasiu.
4. Ape alcalinoteroase şi teroase care conţin minimum 1 g de bicarbonat la litru, predominînd cel legat de calciu şi
magneziu.
5. Ape feruginoase, cu minimum 10 mg de ioni de fier la litru.
6. Ape arsenicale. cu minimum 0,7 mg de arsen la litru.
7. Ape clorurosodice, care conţin peste 1 g de clorură de sodiu la litru.
8. Ape iodurate, cu minimum 1 mg de iod la litru.
9. Ape sulfuroase, care trebuie să conţină cel puţin 1 mg de sulf titrabil la litru.
10. Ape sulfatate, în care există cel puţin 1 g de sulfat legat fie de sodiu şi magneziu (ape purgative), fie de calciu (ape
gipsoase), fie de fier (ape vitriolice).
11. Ape radioactive, care conţin cel puţin 30 de unităţi Mache.

COMPOZIŢIA ŞI STRUCTURA FIZICO-CHIMICĂ A APELOR MINERALE

Apele minerale sint soluţii complexe de soluţii minerale şi gaze pe care le conţin în proporţii foarte diferite. Pentru ca în
limbajul internaţional să poată fi utilizate valori comune, s-au stabilit cantităţile minime necesare din anumite substanţe
conţinute în apele minerale pentru ca o apă să poată fi considerată de anumit tip. Pentru sărurile obişnuite, cantitatea minimă
necesară dizolvată într-un litru de apă minerală trebuie să fie de 1 g, cum este cazul clorurii de sodiu, bicarbonatului, sulfatului
şi bioxidului de carbon. Pentru elementele care în cantităţi foarte mici manifestă o acţiune farmacologică importantă, cantităţile
minime sînt de ordinul miligramelor: pentru sulf, iod: arsen 1 mg, pentru fier 10 mg.
Sărurile conţinute de apele minerale se găsesc în parte sub formă moleculară, însă în cea mai mare parte disociate în ioni
încărcaţi fie pozitiv (cationi), fie negativi (anioni). Pentru fiecare substanţă în parte există o constantă de disociaţie care
reprezintă raportul dintre partea disociată şi cea nedisociată a acelei substanţe.

MODUL GENERAL DE ACŢIUNE A APELOR MINERALE

Apele minerale utilizate în terapeutică sînt foarte diferite: unele cu concentraţii mari sau foarte mari pot să fie aplicate
numai sub formă de băi sau irigaţii, altele de concentraţie în jurul celei osmotice a sîngelui (325 milimoli), care pot să fie date
în cură internă, etc. Deci, în funcţie de concentraţia lor şi de compoziţia lor fizico-chimică, apele minerale se administrează
prin diferite metode. Se înţelege că şi modul lor de acţiune va fi diferit, în funcţie de calea de administrare şi de compoziţia lor
fizico-chimică.
Apele minerale sînt soluţii complexe, fiecare apă avînd o compoziţie fizico-chimică proprie, care-i dă o anumită specifi-
citate, atît clinică şi farmacodinamică, cit şi terapeutică. Datorită acestei individualităţi, orice apă minerală naturală are
calităţile ei care nu pot să fie reproduse în laborator, oricît de mult s-ar apropia din punctul de vedere al compoziţiei chimice.
De aceea se şi recomandă ca utilizarea apelor minerale, mai ales în cură internă, să se facă de preferinţă la izvor, nu cu ape
îmbuteliate sau transportate sau care să fie consumate în staţiune, însă după cîleva ore de la recoltarea lor de la izvor. Aceasta,
pentru că unele ape în contact cu aerul, mai ales cu oxigenul din aer, suferă unele modificări ale compoziţiei lor chimice,
transformări ale sărurilor, oxidări, precipitări etc, care fac ca, din punct de vedere calitativ terapeutic, apa să sufere. De
asemenea apele carbogazoase, prin transportare, îmbuteliere etc. îşi pierd o mare parte din bioxidul de carbon. Apele termale
trebuie folosite numai la sursă, iar cele radioactive de asemenea, deoarece îşi pierd proprietăţile în urma emanaţiilor continue.
Formele de utilizare a apelor minerale sînt următoarele: băile (cură externă), cura internă (crenoterapia), inhalaţiile,
pulverizaţiile şi aerosolii (calea respiratorie), irigaţii vaginale, băi intestinale şi injecţiile cu ape minerale.
Modul de acţiune, deşi în general este determinat de specificul fiecărei ape minerale (carbogazcasă, sulfuroasă etc), este
în mare măsură în funcţie şi de calea de administrare folosită. De aceea, vom vedea pe rînd modul de acţiune a apelor minerale
în funcţie de metoda şi calea de administrare folosită.
Acţiunea apelor minerale în cură externă (băi). Acţiunea generală a băilor cu ape minerale este în parte asemănătoare
cu aceea a băilor simple, la care se adaugă acţiunea specifică determinată de substanţele pe care le conţine. Factorii principali
de acţiune a băilor cu ape minerale sînt: termic, mecanic şi chimic. Se poate afirma că, in general, acţiunea oricărei băi cu apă
minerală este mai intensă decît aceea a băilor simple, deoarece la factorii termic şi mecanic se adaugă factorul chimic, prezent
totdeauna la orice apă minerală, de orice tip, chiar şi la cele oligominerale sau acratice.
Deoarece băile cu ape minerale se aplică numai în staţiunile balneare, această metodă terapeutică se face numai în cadrul
curei balneare, la care se adaugă implicit şi alţi factori de cură pe lîngă băi, şi anume acţiunea climatului, a odihnii, a regimului
dietetic, a noului regim de viaţă, toţi aceşti factori contribuind în complex la efectul terapeutic obţinut la bolnavii care fac cura
balneară.
Ca şi la băile simple, al căror mecanism de acţiune a fost prezentat la capitolul de hidroterapie, băile cu ape minerale
acţionează asupra unei mari suprafeţe de tegument. Pielea, organ deosebit de înzestrat cu terminaţii nervoase şi cu o foarte
bogată reţea vasculară, este locul de declanşare a numeroase acţiuni reflexe, al căror rezultat este modificarea funcţiei mai
multor aparate şi sisteme din organism, în primul rînd a funcţiei aparatului cardiovascular şi prin aceasta a funcţiilor
metabolice ale organismului. Se poate spune că acţiunea băilor minerale este o acţiune generală asupra organismului în
întregime, acest efect general fiind mijlocit de o serie de alte reflexe declanşate de baie prin intermediul factorilor termic,
mecanic şi chimic.
Factorul termic al băilor este asemănător cu acela prezentat la băile simple (vezi capitolul de hidroterapie). Totuşi,
acţiunea termică a băilor cu ape minerale este influenţată considerabil de prezenţa în apa minerală a unor elemente care
provoacă vasodilataţie tegumentară, ca de exemplu CO2, H2S, ceea ce face ca temperatura de indiferenţă a organismului pentru
apa minerală să fie mai joasă decît pentru apa simplă.
Factorul mecanic, deşi asemănător cu acela al băilor simple, este într-o oarecare măsură modificat în cazul băilor cu ape
minerale, deoarece, datorită densităţii lor mai mari, presiunea hidrostatică este crescută, deci şi acţiunea asupra circulaţiei
tegumentare şi, prin aceasta, asupra circulaţiei generale este mai mare. Aceasta este important de ştiut la bolnavii cu afecţiuni
ale aparatului cardiovascular, la care asemenea presiuni hidrostatice sînt greu de suportat: hipertensivi, aterosclerotici,
miocardici. La aceştia sînt contraindicate băile prea concentrate, îndeosebi cele sărat concentrate.
De asemenea, la băile carbogazoase intervine şi un alt factor mecanic suplimentar, constituit de masajul fin, însă pe
suprafaţă mare, pe care-l exercită bulele de gaz asupra tegumentului.
Tot datorită presiunii hidrostatice mari a unor ape concentrate, mai ales adăugată factorului termic, în baie mişcările sînt
uşurate, ceea ce favorizează anumite tipuri de tratamente cu mişcare la bolnavi cu diferite afecţiuni musculare şi articulare :
reumatism degenerativ, sechele de reumatism inflamator (poliartrită cronică evolutivă, spondilită ankilo-poetică etc), sechele
de poliomielită şi altele. La aceşti bolnavi se aplică aşa-numitele băi kinetoterapeutice cu rezultate bune.
Factorul chimic este cel mai important dintre toţi în cazul băilor cu ape minerale. Acţiunea chimică depinde de caracterul
apei minerale folosită pentru băi. Ea se exercită atît pe cale generală nespecifică, prin excitarea terminaţiilor nervoase din
tegument, adăugîndu-se deci la acţiunea factorilor termic şi mecanic, cît şi prin acţiune directă asupra mediului interior al
organismului, specifică deci, după pătrunderea lor în organism prin piele.
Acţiunea nespecifică a factorului chimic se exercită asupra tegumentului prin modificarea echilibrului mineral al
acestuia, sub influenţa unor ioni din apa minerală. Aceste modificări, la rîndul lor, reprezintă punctul de plecare a unor excitaţii
ale receptorilor din piele (exteroceptorii), care se transmit la sistemul nervos central, determinînd reacţii de răspuns
neurovegetative şi neuroendocrine, deci reacţii generale ale organismului. Aceste reacţii sînt nespecifice, deoarece au loc in
acelaşi fel, indiferent de ionii din apa minerală care au acţionat asupra tegumentului.
În afară de această acţiune nespecifică, diferitele substanţe chimice din apele minerale au şi acţiuni specifice, determinate
de acţiunea calitativ deosebită a diferitelor componente minerale din apă. Aceste componente (de exemplu, bioxidul de carbon,
hidrogenul sulfurat, iodul etc.) acţionează specific după resorbţia lor prin tegument. S-a dovedit că aceste substanţe pot să
pătrundă prin piele datorită proprietăţilor lor liposolubile. O dată pătrunse în organism, ele îşi exercită acţiunea în întreg
organismul, acţiune care va fi descrisă la fiecare tip de apă minerală în parte.
În concluzie, apele minerale administrate sub formă de băi au o acţiune mult mai intensă, uneori chiar diferită de aceea a
băilor cu apă simplă, diferenţa fiind determinată de elementele chimice din apele minerale care, pe de o parte, modifică
acţiunea factorilor termic şi mecanic, iar pe de altă parte exercită o acţiune nespecifică importantă pe cont propriu, iar unele şi
o acţiune specifică după pătrunderea lor în organism prin tegument. Principalele deosebiri între băile simple şi cele minerale
sînt următoarele :
— băile simple reduc sensibilitatea pielii, în timp ce băile cu ape minerale o măresc, datorită acţiunii sărurilor şi gazelor
pe care le conţin ;
— băile cu ape minerale scad temperatura de indiferenţă a tegumentului;
— băile cu ape minerale determină schimburi importante între ionii din apă şi cei din tegument, cu consecinţe, asupra
metabolismului general;
— din apa minerală se resorb prin piele, pătrunzînd in mediul intern, numeroase substanţe, care-şi exercită acţiunea şi pe
această cale.
Acţiunea generală a apelor minerale în cura internă. Apele minerale fiind soluţii complexe de diferite elemente
minerale, săruri, gaze etc, se înţelege că ele se administrează în cura internă pentru introducerea acestor substanţe în scop
terapeutic. De aceea, cura internă cu ape minerale este pînă la un punct asemănătoare cu terapia medicamentoasă. Diferenţa
dintre aceste două feluri de terapii este de la început însă evidentă. În timp ce tratamentele medicamentoase utilizează substanţe
anumite, în doze precise, cura internă cu ape minerale utilizează complexe de elemente dizolvate în anumite condiţii, acţiunea
lor fiind de asemenea complexă, o rezultantă a acţiunii lor asupra organismului. În plus, problema dozării apelor minerale
administrate în cura internă este o problemă dificilă, care trebuie făcută cu multă atenţie.
Modul de acţiune a apelor minerale în cură internă este atît general, nespecific, cît şi asupra anumitor organe şi funcţiuni.
Apele minerale îşi exercită acţiunea lor generală asupra organismului în sensul modificării reactivităţii, încetul cu încetul,
paralel cu ameliorarea simptomatologiei bolnavului tratat. Modificarea reactivităţii generale a organismului depinde de starea
funcţională a sistemului nervos central, de modul cum este condusă cura, de compoziţia apei minerale administrate, de
cantitatea de apă şi de ritmul de administrare etc. Apele minerale determină o serie de reflexe cu punct de plecare în tubul
digestiv, reflexe care pot să se manifeste la distanţă asupra diferitelor funcţii din organism.
În afară de acţiunea generală a apelor minerale, ele exercită şi acţiuni locale, fie asupra organelor digestive (calea de
pătrundere) — stomac, intestin, căi biliare etc, fie asupra organelor de excreţie — rinichi şi căi urinare.
În plus, datorită cantităţii de apă ingerată, este influenţată economia apei în organism, ceea ce ne atrage atenţia că aceste
cure sînt contraindicate la cei cu boli ale aparatului cardiovascular, ale aparatului urinar, însoţite de tulburări în eliminarea apei
şi deci de edeme.
Acţiunea apelor minerale în cură internă este o acţiune complexă, care depinde de mai mulţi factori de care trebuie să se
ţină neapărat seama :
— factorii fizici : temperatură, cantitate, concentraţie osmotică etc. ;
— factorii chimici : compoziţia apei minerale ;
— apa însăşi.
a) Acţiunea datorită factorilor fizici. Temperatura apei, rece sau caldă, este un factor important. Atît apa rece cît şi cea
caldă, adică orice apă cu temperatură diferită de aceea a mucoasei gastrice exercită acţiuni biologice diferite, manifestate prin
modificări locale ale funcţiei stomacului, ale sensibilităţii, ale funcţiei secretoare şi motilităţii gastrice, precum şi la distanţă,
asupra altor organe, pe cale reflexă.
Influenţa asupra motilităţii gastrice şi intestinale este diferită, după cum apa ingerată este rece sau caldă. Apa rece în
cantitate mică excită motilitatea gastrică. În cantitate mare însă determină închiderea pilorului, cu evacuare întîrziată a
stomacului. Deci apa rece în cantităţi prea mari este contraindicată la bolnavii cu diskinezii ale stomacului, adică cu tulburări
ale evacuării gastrice. De asemenea, motilitatea intestinului este influenţată în sensul accelerării peristaltismului de către apa
rece. Această influenţă este reflexă, prin declanşarea unor reflexe duodeno- şi gastrocolice, care au ca rezultat accelerarea
evacuării, peristaltismului, de unde indicaţia apelor reci în atonii intestinale, cu constipaţie.
Apa caldă între 35 şi 45° are o acţiune moderatoare asupra motilităţii stomacului. Apa la aceste temperaturi părăseşte
repede stomacul gol. Asupra intestinului, apa caldă inhibează mişcările peristaltice, combătînd colicile şi spasmele intestinale.
Apa fierbinte, de peste 45°, inhibează motilitatea stomacului şi intestinului. Ea se menţine mai mult timp în stomac.
Influenţa temperaturii asupra secreţiei este de asemenea diferită: apa rece şi în cantitate mică, excită secreţia gastrică, în
cantitate mare o inhibă; apa caldă reduce cantitatea şi secreţia gastrică. În cazurile de hipersecreţie gastrică, care însoţeşte
frecvent gastritele, boala ulceroasă etc, se vor administra deci apele minerale încălzite, iar în cazurile de hiposecreţie,
dimpotrivă, apele reci.
Şi sensibilitatea mucoasei gastroduodenale este influenţată de temperatura apei minerale ingerate. Apa rece în cantitate
mică măreşte sensibilitatea mucoasei, deci nu se indică la bolnavii cu dureri. Apa caldă şi fierbinte are o acţiune calmantă
asupra sensibilităţii mucoasei.
Temperatura apei influenţează indirect şi celelalte componente, îndeosebi cea minerală, prin viteza de resorbţie, care este
diferită la apa rece faţă de cea caldă.
 Cantitatea apei minerale ingerate este un alt factor important. Acţiunea secretoare a stomacului este direct proporţională
cu cantitatea de apă ingerată. Apa părăseşte relativ repede stomacul: după 15 minute rămîne de obicei jumătate din cantitatea
administrată, iar după 30 de minute toată cantitatea este evacuată. Apa nu se resoarbe în stomac. Cantităţile mari încetinesc
evacuarea stomacului, în funcţie însă şi de temperatura apei şi de tonicitatea pereţilor stomacului. La bolnavii cu atonii gastrice
sînt contraindicate administrările de cantităţi mari de apă dintr-o dată. Apele minerale nu se prescriu în cantităţi mai mari de
250 ml pentru o dată. Excepţie fac numai apele diuretice, care se pot bea şi în cantităţi mai mari.
Timpul de administrare, în raport cu mesele, are de asemenea o importanţă deosebită. Apele administrate dimineaţa, pe
nemîncate, se elimină mai repede din stomac. Dacă se dau însă în timpul mesei, diluează secreţia gastrică şi au o influenţă
negativă asupra digestiei. De aceea, apele minerale se administrează de obicei dimineaţa pe nemîncate sau între mese, la 3—4
ore după masă. Numai apele arsenicale, feru-ginoase şi radioactive se prescriu după masă, adică atunci cînd stomacul este plin.
Concentraţia osmotică a apelor minerale influenţează de asemenea funcţiile digestive, atît motilitatea, cît şi resorbţia apei
în intestin. Apele hipotone şi izotone se elimină relativ repede din stomac şi se resorb rapid şi în cantitate mare în intestin. Cele
hipertone sînt reţinute mai mult timp în stomac şi evacuate numai după diluare. Resorbţia acestor ape concentrate în intestin
este de asemenea mai dificilă, mai ales dacă conţin săruri greu difuzibile (de exemplu sulfaţi). Aceste ape au şi un efect
excitant asupra peristaltismului, avînd o influenţă purgativă.
b) Acţiunea datorită factorilor chimici. Dacă factorii fizici amintiţi îşi au importanţa lor, totuşi caracterul terapeutic al
apelor minerale se datoreşte în primul rînd elementelor minerale pe care le conţin. Substanţele minerale au un rol deosebit în
metabolismul general al organismului, în menţinerea constanţei unor raporturi dintre ioni. Deşi în mod normal aportul de
substanţe minerale este asigurat de alimentaţie, totuşi, în cazuri patologice, ingerarea de ape minerale poate să asigure un aport
de săruri minerale care pot să influenţeze favorabil echilibrul hidromineral tulburat într-un sens sau într-altul al organismului.
Diferitele substanţe minerale introduse în organism o dată cu apa minerală sînt resorbite prin tubul digestiv şi pot să exercite
fie o serie de acţiuni locale, fie acţiuni generale asupra organismului, prin aşa-numitul proces de transmineralizare. Compoziţia
chimică a apei minerale ingerate influenţează atît cantitativ cît şi calitativ metabolismul hidromineral, atît în caz de carenţe mi-
nerale, cît şi în cazurile de excese ale anumitor elemente. Normalizarea aceasta a diferitelor metabolisme se realizează prin
intermediul sistemului nervos vegetativ şi endocrin, intervenind în procesul de vindecare a bolii.
Aceste modificări nu au loc rapid, ci prin însumări treptate ale cantităţilor de săruri din apa minerală administrată zilnic.
Există anumite diferenţe între elementele minerale conţinute de apele minerale: unele au tendinţa să se acumuleze în organism,
cum sînt potasiul, bromul, magneziul; altele, dimpotrivă, nu se acumulează. Există şi interrelaţii şi influenţe între diferitele
elemente, excesul unuia ducînd la acumularea sau eliminarea altuia, cum este cazul clorului cu bromul şi potasiul cu sodiul,
care se exclud reciproc, sau al clorurilor şi bicarbonaţilor de sodiu şi potasiu care favorizează retenţia de calciu şi fosfor.
Toate aceste schimbări calitative în compoziţia minerală a organismului, cu înlocuirea unor elemente cu altele, eliminarea
unora în exces sau acumularea altora se definesc prin noţiunea de transmineralizare.
Circulaţia substanţelor minerale dizolvate în apele minerale după ingestie cunoaşte două momente importante : resorbţia
lor în tubul digestiv, inclusiv acţiunea lor locală asupra funcţiilor digestive şi eliminarea lor pe de o parte, iar pe de altă parte,
acţiunea lor în continuare, după resorbţie.
Resorbţia substanţelor minerale se face în cea mai mare parte în intestinul subţire. În stomac şi în intestinul gros resorbţia
este mult mai mică. Principalii factori care determină resorbţia diferitelor elemente minerale în intestin sînt procesele de
osmoză şi de filtrare, comportarea faţă de co-loizi şi mai ales procesele active fiziologice care se petrec în mucoasa intestinală.
Diferitele elemente minerale trec mai ales prin celulele intestinale, a căror membrană are o permeabilitate selectivă pentru
anumiţi ioni, mai ales pentru substanţele liposolubile, ca şi prin spaţiile intercelulare. Resorbţia este accelerată de prezenţa
bioxidului de carbon în apa minerală ingerată, de prezenţa bilei, iar în cazul ionilor de Ca, P, Mg, de prezenţa vitaminei D. În
schimb, alteori resorbţia este încetinită, cum se întîmplă în cazul unor modificări de pH al conţinutului intestinal, de amestecul
cu substanţe alimentare diferite etc.
Eliminarea substanţelor minerale introduse în organism o dată cu apele minerale se face pe mai multe căi, însă principala
cale este cea renală, prin care se elimină aproape exclusiv ionii de Na, K, Cl etc, apoi calea intestinală, prin care se elimină
unele metale grele, ca şi unele elemente greu solubile. Unele substanţe se elimină şi prin transpiraţie.
Diferitele elemente din apele minerale au acţiune mai mult sau mai puţin importantă asupra funcţiilor aparatului digestiv,
acţiuni care vor fi prezentate la capitolul următor privitor la diferitele categorii de ape minerale.
Acţiunea substanţelor minerale după resorbţie. După trecerea lor în mediul intern al organismului (sînge, limfă, lichide
interstiţiale), substanţele minerale dizolvate în aceste umori intervin în primul rînd în menţinerea în anumite limite a presiunii
osmotice, condiţie esenţială pentru existenţa în stare coloidală a diferitelor substanţe biologice din aceste umori. în urma
ingerării apelor minerale, diferitele substanţe conţinute trecînd în umori determină variaţii mai mult sau mai puţin importante
ale presiunii osmotice, care declanşează mecanisme de reglare şi adaptare, ce au ca rezultat o creştere treptată a rezistenţei
nespecifice a organismului.
În plus, unele substanţe minerale exercită anumite influenţe directe asupra funcţiilor anumitor organe, acţiuni care vor fi
prezentate la capitolul următor (diferite categorii de ape minerale).
Pe de altă parte, substanţele minerale introduse pe această cale în organism determină anumite modificări ale raporturilor
cantitative dintre ionii perechi Na-K, Ca-Mg etc, cu consecinţe importante asupra diferitelor funcţii ale organelor. Aceste
modificări ale raporturilor dintre ioni au ca rezultat între altele şi modificări ale stării fizico-chimice a coloizilor. De exemplu,
apele alcaline determină o umflare a coloizilor prin creşterea proprietăţii acestora de a fixa apa, pe cînd Ca şi alţi ioni
determină, invers, o deshidratare a coloizilor.
Se înţelege că toate aceste acţiuni influenţează în mare măsură funcţiile tulburate ale organismului în caz de boală. Acest
lucru reiese şi mai evident, dacă amintim că, din cele 11 elemente chimice care stau la baza materiei vii, în afară de O, H, C, N
pe care organismul şi le procură numai din lumea organică şi din atmosferă, celelalte 7 (S, P, Cl, K, Na, Mg, Ca) se găsesc în
diferite cantităţi şi în apele minerale. Fără să ne oprim asupra rolului pe care îl joacă în organism aceste elemente chimice, vom
sublinia numai importanţa deosebită a introducerii lor o dată cu apa minerală în organism.
În afară de aceste elemente care se găsesc în cantităţi relativ mari în organism şi care, de asemenea, trebuie să existe în
concentraţii apreciabile în apele minerale pentru a avea un efect terapeutic, mai există o categorie de elemente care în doze
extrem de mici îndeplinesc în organism un rol deosebit de important în stimularea proceselor metabolice şi tisulare intime, aşa-
numitele microelemente şi care, dacă sînt introduse în organism o dată cu apele minerale în cantităţi chiar foarte mici, pot să
determine acţiuni terapeutice deosebit de importante. Amintim dintre acestea Cu, Zn, Mn, Co ş. a., care în ultimii ani sînt
cercetate din ce în ce mai mult în apele minerale şi considerate ca răspunzătoare de o serie de efecte favorabile.
c) Acţiunea determinată de ingerarea apei însăşi. Apa reprezintă în organism mediul în care au loc toate procesele fizico-
chimice şi biologice, ea reprezentînd 70% din greutatea corpului uman, din care 50% este apă intracelulară, legată
constituţional de celule, iar 20% extracelulară, din care o parte reprezintă lichidul interstiţial, iar o altă parte apa de circulaţie
(limfă, sînge etc).
Apa are o serie de proprietăţi fizico-chimice, care explică funcţiile ei biologice importante. Dintre ele amintim proprie-
tatea de a fi cel mai perfect lichid dizolvant, constanta die-lectrică mare, căldura specifică foarte mare, tensiunea superficială
foarte mare, conductibilitatea calorică mare. Circulaţia apei în organism este reglată de o serie de mecanisme, în care intervin o
serie de organe (rinichi, plămîn, tegument etc) coordonate de procese neuroendocrine variate şi fine.
În crenoterapie este deosebit de importantă cunoaşterea caracterelor metabolismului hidric al organismului bolnavului la
care indicăm o cură cu ape minerale, atît pentru dozarea cît mai precisă a cantităţilor necesare cît şi pentru evitarea unui aport
exagerat de lichide pe care un organism cu anumite tare organice nu poate să-l compenseze.
Acţiunea sumată a tuturor acestor factori ai apelor minerale (factori fizici, chimici şi acţiunea apei însăşi) se manifestă
prin efecte terapeutice ale curei, care au un caracter complex. Aceste efecte terapeutice nu pot să fie puse numai pe seama
unuia din aceşti factori, ci explicaţia poate să fie dată numai de totalitatea acţiunii factorilor amintiţi ai apelor minerale. Uneori,
mecanismele de acţiune intime ale apelor minerale nu sînt bine cunoscute. Totuşi, în afară de acţiunile directe asupra anumitor
funcţii ale organismului, apele minerale exercită o serie de acţiuni generale, caracterizate prin modificarea reactivităţii generale
a organismului. Cura cu ape minerale acţionează ca o terapie excitantă nespecifică, care duce la o mai bună adaptare a
organismului la condiţiile de mediu, la creşterea rezistenţei organismului şi, prin aceasta, la înlăturarea factorilor patologici
care întreţin starea de boală.
Toate cele arătate au şi o serie de consecinţe practice, dintre care unele trebuie să fie cunoscute de cadrele medii de
balneofizioterapie, îndeosebi cele privitoare la tehnica de ingestie a apelor minerale.
Apele minerale trebuie considerate ca adevărate medicamente naturale şi de aceea ele trebuie dozate şi administrate
potrivit anumitor prescripţii şi în anumite momente în raport cu mesele.
Timpul ingestiei trebuie să fie indicat dimineaţa pe stomacul gol, cu excepţia apelor feruginoase şi arsenicale, care se
ingerează după mese sau în timpul mesei. Peste zi, apele minerale se pot ingera şi la 2—4 ore după mese, cînd stomacul este
gol.
Apa minerală trebuie băută la izvor, unde are toate proprietăţile ei fizico-chimice naturale.
Dozele care pot să fie utilizate sînt în funcţie de natura izvorului, de boală, de starea bolnavului etc. Dozele zilnice şi
pentru o dată vor fi stabilite numai de medici, pentru fiecare bolnav în parte. În general, doza zilnică creşte progresiv la
începutul curei şi scade treptat către sfîrşitul ei.
Temperatura apei trebuie să fie în general apropiată de temperatura corpului uman, evitîndu-se apele prea calde, ca şi
cele prea reci. Apele mai calde sau mai reci se pot indica numai atunci cînd se urmăresc anumite efecte asupra funcţiilor
motorii şi secretoare ale tubului digestiv.
Timpul necesar pentru ingestia unui pahar cu apă minerală trebuie să fie între 10 şi 30 de minute pentru un pahar de 200
ml, în înghiţituri mici, în timpul mersului.
Modul de acţiune a apelor minerale în inhalaţii. O altă modalitate de utilizare terapeutică a apelor minerale este con-
stituită de inhalaţii, adică inspirarea în scop terapeutic a unor ape minerale fin pulverizate. Apele minerale utilizate pentru
inhalaţii sînt cele sărate, alcaline, sulfuroase şi radioactive.
În mecanismul de acţiune a inhalaţiilor cu ape minerale intervin mai mulţi factori: unii fizici şi alţii chimici, ultimii în
funcţie de compoziţia chimică a apelor minerale utilizate.
 Factorii fizici de care depinde efectul terapeutic al inhalaţiilor sînt :
— Temperatura apei inhalate. Temperaturile reci sau indiferente au acţiune calmantă şi liniştitoare asupra căilor respi-
ratorii superioare, cele calde sau fierbinţi au, dimpotrivă, un efect excitant, cu creşterea metabolismului local, hiperemie a
mucoasei respiratorii, creşterea secreţiei.
— Cantitatea de apă minerală pulverizată inhalată influenţează de asemenea efectul terapeutic. Cea obişnuită pentru o
respiraţie liniştită este de 6—9 litri de ceaţă pe minut.
— Desimea ceţii, care este în funcţie de cantitatea de apă minerală pulverizată pe unitatea de volum în aer. Concentraţia
optimă este de 30 ml/litru de aer.
— Conţinutul ceţii, exprimat de cantitatea de substanţe minerale cuprinse în ceaţa pulverizată în mg/litru. Unele ape sînt
mai concentrate, astfel încît conţinutul lor în substanţe dă o ceaţă mai concentrată, cu presiune osmotică mare. Inhalaţiile cu
ape minerale izotonice au un efect sedativ asupra mucoasei respiratorii, în timp ce inhalaţiile cu ape minerale hipo- sau
hipertonice au un efect excitant, cu producere de hiperemie şi încetinirea mişcărilor cililor vibratili.
— Gradul de pulverizare sau de dispersie a ceţii. Cu cît gradul de pulverizare este mai mare, cu atît mărimea particulelor
este mai mică, predominînd particulele foarte fine. Gradul de pulverizare influenţează direct puterea de pătrundere a
particulelor în căile respiratorii, care este cu atît mai mai mare cu cît particulele sînt mai mici, deci cu cît gradul de dispersie
este mai mare. Picăturile mari cu diametrul de 0,1 — 1 mm sînt oprite în cavitatea bucofaringiană, cele între 10 şi 100 μ în
trahee, cele mici de 2—10 μ pătrunzînd pînă în bronhiole şi alveole.
În acţiunea inhalaţiilor intervine şi o componentă mecanică determinată de forţa cu care particulele dispersate izbesc
mucoasa respiratorie.
Se mai poate vorbi de asemenea de un efect de contact, reprezentat de presiunea osmotică a soluţiei dispersate.
În afară de aceşti factori fizici de care depinde efectul terapeutic al inhalaţiilor cu ape minerale, acţiunea lor este
determinată în mare măsură de compoziţia lor chimică.
Apele clorurosodice au un efect excitant asupra mucoaselor, cu producerea unei hiperemii locale accentuate şi mărirea şi
fluidificarea secreţiei bronhiale. Ele au, de asemenea, o acţiune antiinflamatoare, motiv pentru care se utilizează în procesele
catarale cronice cu hiposecreţie.
Apele sulfuroase au acţiune mai complexă, fiind în acelaşi timp excitantă, antiinflamatoare, antispastică şi trofică asupra
mucoaselor respiratorii. În plus, sulful are şi un efect antispastic asupra musculaturii bronhiale.
Apele alcaline fluidifică secreţiile bronhiale aderente şi vîscoase şi neutralizează acidoza ţesuturilor inflamate, avînd un
efect calmant şi antiinflamator.
În acţiunea terapeutică a inhalaţiilor deosebim un efect local asupra mucoasei bronhiale şi, de asemenea, o serie de
acţiuni generale ale diverşilor ioni pătrunşi în organism după inhalarea lor. Din aceste două acţiuni predomină însă cea locală.
Trebuie subliniat însă faptul că multe din rezultatele terapeutice ale inhalaţiilor se datoresc reflexelor cu punct de plecare la
nivelul receptorilor din mucoasa respiratorie, declanşate de particulele de lichid inhalate, precum şi de efectul chimic al
substanţelor pe care le conţin.
Acţiunea apelor minerale în irigaţii. Efectul terapeutic al irigaţiilor vaginale cu ape minerale se datoreşte pe de o parte
factorilor fizici ai apei, respectiv temperaturii, concentraţiei osmotice, factorului mecanic, pe ele altă parte compoziţiei chimice
caracteristice diferitelor categorii de ape minerale utilizate.
Factorul mecanic al irigaţiilor determină îndepărtarea secreţiilor patologice, permiţînd apei minerale să vină în contact cu
mucoasa pentru a-şi manifesta efectul.
Apele minerale utilizate mai frecvent pentru irigaţii sînt apele sărate, sărate-iodurate, alcaline, sulfuroase, precum şi apele
oligominerale termale.
În afară de efectul local asupra mucoasei vaginale, aceste irigaţii determină şi o congestie în micul bazin, cu efecte
favorabile asupra funcţiei organelor genitale, permiţînd îndeosebi resorbţia proceselor patologice locale. În plus, prin excitarea
receptorilor din mucoasă sînt declanşate reflexe care explică efectul la distanţă, precum şi acţiunea generală asupra
organismului a acestor proceduri. Irigaţiile cu ape minerale sînt indicate în procesele inflamatoare uteroanexiale, precum şi în
diferite tulburări funcţionale în sfera genitală.
Acţiunea spălărilor intestinale. Mecanismul de acţiune a acestei proceduri, care constă în spălarea intestinului gros cu
cantităţi mari de apă minerală (15—30 de litri), constă în influenţa locală pe de o parte a acestei spălări asupra mucoasei
intestinului, de pe care sînt îndepărtate produsele patologice şi asupra motilităţii intestinului, iar pe de altă parte în acţiunea
generală a apei şi sărurilor minerale resorbite de mucoasa intestinală. Cantitatea mare de apă resorbită influenţează în mod
direct diureza şi funcţia renală în general, iar diferitele săruri resorbite îşi manifestă fiecare acţiunile lor specifice. Nu trebuie
subapreciată nici acţiunea reflexă, cu punct de plecare în terminaţiile nervoase din mucoasa intestinală, pe care o determină
aceste spălări.
 Apele minerale utilizate cel mai frecvent pentru spălările intestinale sînt de obicei cele hipotone slab mineralizate, mai
ales sărate, alcaline, alcalinoteroase sau sulfuroase.
Acţiunea apelor minerale în injecţii. Se utilizează pentru injecţii apele sulfuroase, fie pe cale subcutantă sau
intramusculară, fie în injecţii intravenoase. Apele minerale sulfuroase utilizate pentru injecţii sînt sterilizate în prealabil. Acţi-
unea favorabilă observată după aceste injecţii se datoreşte efectului pe care îl au ionii de sulf introduşi în organism.

DIFERITE CATEGORII DE APE MINERALE

Apele oliqometalice sînt ape minerale care conţin mai puţin de 1 g de substanţe dizolvate la litru, iar substanţele farmaco-
dinamice cu acţiune intensă sub limita arătată la clasificarea apelor minerale. Deşi au mineralizare slabă, totuşi apele oli-
gometalice — prin sărurile pe care le conţin şi care au o mare disociere ionică — prezintă un interes deosebit din punct de
vedere terapeutic.
În funcţie de temperatura lor deosebim apele reci sau acratopege (apele oligometalice se mai numesc şi acratice) şi apele
oligometalice termale sau acratoterme.
Apele acratopege se folosesc mai ales în cură internă pentru efectul lor diuretic. Datorită mineralizării lor reduse şi
concentraţiei osmotice mici, aceste ape se resorb rapid şi de asemenea se elimină rapid, avînd deci un important efect diuretic.
Asupra stomacului, aceste ape au un efect excitant asupra secreţiei şi motilităţii.
Indicaţiile apelor acratopege sînt constituite de afecţiunile inflamatoare cronice ale căilor urinare: pielite, pielocistite,
cistite, tendinţa la formare de calculi, care dacă sînt mici pot să fie eliminaţi în urma diurezei mari care spală căile urinare.
Principalele staţiuni din ţara noastră cu ape acratopege sînt Olăneşti, izvorul 24 şi Slănicul Moldovei, izvorul ,,300 scări".
Apele acratoterme se folosesc mai ales în cură externă sub formă de băi şi în mai mică măsură şi în cură internă. Efectele
terapeutice ale băilor cu ape acratoterme se datoresc în primul rînd termalităţii lor şi constau în calmarea durerilor, înlăturarea
contracţiilor musculare, îmbunătăţirea condiţiilor circulatorii periferice. Indicaţiile apelor acratoterme în cură externă sînt
afecţiunile reumatismale cronice şi subacute, bolile inflamatoare cronice ale organelor genitale la femei, bolile sistemului
nervos periferic.
În cură internă, apele acratoterme pînă la 40° au o acţiune calmantă asupra motilităţii gastrice şi asupra sensibilităţii
dureroase, precum şi un efect excitosecretor. în intestin se resorb repede, avînd un efect diuretic. Sînt indicate în afecţiuni
cronice gastroduodenale şi biliare de anumit tip, precum şi în afecţiunile amintite ale căilor biliare.
Staţiunile balneare din ţara noastră cu ape acratoterme sînt Băile Victoria şi ,,1 Mai", Moneasa, Geoagiu, Vata de jos şi
altele.
Apele carbogazoase sînt apele care conţin cel puţin 1 g de bioxid de carbon dizolvat la 1 litru de apă minerală. Bioxidul
de carbon din apele carbogazoase se găseşte sub două forme: a) liber (CO 2) şi sub formă de acid carbonic (CO3H2) ; b) sub
formă de săruri cu diverşi cationi — bicarbonaţii de sodiu, potasiu, calciu şi magneziu. Apele carbogazoase sînt de obicei
bogat mineralizate, datorită puterii mari de dizolvare pe care o au. Cele carbogazoase simple sînt rare. De cele mai multe ori
apele carbogazoase sînt în acelaşi timp şi alcaline sau alcalinoteroase, feruginoase, sulfuroase, sărate etc.
Apele carbogazoase se folosesc atît în cură internă, cît şi in cură externă.
Utilizarea lor în cură internă este determinată de efectul excitant pe care-l are CO2 asupra mucoaselor digestive. Asupra
mucoasei bucofaringiene exercită o acţiune hiperemiantă şi o excitare a nervilor gustativi, dînd o senzaţie de potolire a setei.
Asupra mucoasei gastrice au efect excitosecretor, uşor analgezic şi excitant al motilităţii stomacului. În intestin provoacă o
hiperemie a mucoasei şi o creştere a motilităţii, cu mărirea resorbţiei hidrosaline, care au ca rezultat creşterea diurezei.
Indicaţiile apelor carbogazoase în cură internă sînt gas-tritele cu aciditate scăzută, enteritele şi enterocolitele întreţinute
de gastrite achilice, bolile inflamatoare cronice ale căilor urinare etc.
În cură externă, sub formă de băi, apele carbogazoase au efecte deosebit de importante, care se datoresc pe de o parte
factorilor termici, mecanici şi chimici (determinaţi de sărurile minerale dizolvate în apă), iar pe de altă parte mai ales acţiunii
mecanice a bulelor de gaz şi excitaţiei chimice a CO2 asupra tegumentului. în baia cu apă carbogazoasă degajarea bulelor de
CO2 şi ridicarea lor la suprafaţa apei realizează un masaj fin al tegumentului şi o excitare a terminaţiilor nervoase din piele
(exteroreceptorii), care declanşează o serie de reflexe cu efect vasodilatator. În plus, CO2 exercită o acţiune chimică excitantă
asupra aceloraşi receptori şi, de asemenea, o acţiune directă vasodilatatoare asupra capilarelor din piele. Toate aceste acţiuni
determină o vasodilataţie importantă în pielea cufundată în baie, cu răsunet asupra circulaţiei generale a organismului. Efectul
vasodilatator se manifestă şi la distanţă, datorită faptului că sub acţiunea diferitelor excitaţii provocate de baia de CO2 iau
naştere în piele o serie de substanţe de tipul histaminei şi acetilcolinei, mediatori chimici cu efect vasodilatator. Vasodilataţia
propusă pe toate aceste căi are ca rezultat scăderea presiunii arteriale mai ales la bolnavii hipertensivi. Prin scăderea tensiunii
arteriale şi a pulsului după băile cu ape carbogazoase, munca inimii se uşurează, circulaţia este îmbunătăţită, creşte diureza,
acţiuni la care se adaugă şi efectul calmant asupra sistemului nervos, de echilibrare şi tonifiere a sistemului nervos vegetativ.
Indicaţiile băilor cu ape carbogazoase sînt în primul rînd bolile aparatului cardiovascular: boala hipertonică, afecţiunile
vasculare periferice (arterite obliterante. trombangeite obliterante, boala Raynaud, acrocianoză etc), sechelele valvulare
compensate, sindroame miocardice fără semne de decompensare şi altele. Sînt contraindicate însă în insuficienţe cardiace,
arteroscleroze înaintate, insuficienţa coronariană cu crize frecvente, endocardite.
În afară de bolile cardiovasculare enumerate, băile cu ape carbogazoase mai sînt indicate şi în alte tipuri de afecţiuni:
bolile sistemului nervos periferic: nevralgii, nevrite, polinevrite, sechele după paralizii în bolile sistemului nervos central:
tabes, scleroză în plăci, şi mai ales în bolile nervoase funcţionale ca nevroza astenică; de asemenea, în bolile reumatismale
cronice cu interesarea inimii, în hipertiroidii etc.
Emanaţiile naturale de CO2 gazos, denumite mofete, pot să fie şi ele utilizate în scop terapeutic, datorită faptului că CO2
fiind mai greu decît aerul, se acumulează în grote sau în gropi special amenajate, în care bolnavul poate să-şi cufunde
membrele inferioare sau jumătatea inferioară a corpului în stratul de gaz carbonic. Mecanismul de acţiune este acelaşi, mai
puţin factorii mecanic şi termic ai băilor, iar indicaţiile sînt asemănătoare.
În ţara noastră există numeroase izvoare cu ape carbogazoase şi mofete. Staţiunile cele mai importante cu ape car-
bogazoase sînt Borsec, Buziaş, Vatra Dornei, Tuşnad, Covasna, Lipova etc, iar mofete se găsesc la Tuşnad, Covasna, Harghita
şi altele.
Apele alcaline sînt ape minerale care conţin cel puţin 1 g de bicarbonat de sodiu sau potasiu la un litru de apă. De obicei,
apele bicarbonatate sînt şi carbogazoase, deci acide, aşa că se poate vorbi de caracterul lor alcalin ţinînd seama de posibilitatea
lor de a fixa acizii.
Apele alcaline pure (cu bicarbonat de Na sau K) sînt foarte rare. Cele mai frecvente sînt apele alcalinoteroase (cu
bicarbonaţi de calciu şi magneziu) sau cele alcaline clorurosodice, alcaline sulfuroase sau alcaline feruginoase. Din aceste
motive, apele alcaline trebuie apreciate în funcţie de compoziţia lor complexă, fiecare izvor fiind o individualitate fizico-
chimică, ale cărei proprietăţi terapeutice trebuie studiate separat clinic şi experimental.
În general însă, apele alcaline se administrează în cură internă, pentru efectele lor asupra funcţiilor tubului digestiv, sub
formă de cură de băut, spălaturi gastrice şi intestinale, precum şi în cură externă, sub formă de inhalaţii, gargarisme,. irigaţii
vaginale.
Cel mai frecvent utilizată este cura de băut. Acţiunea apelor alcaline asupra stomacului se manifestă prin influenţarea
secreţiei, motilităţii şi sensibilităţii gastrice. Administrată pe stomacul gol, cu 1½—2 ore înainte de masă, apa alcalină are ca
efect scăderea secreţiei gastrice printr-un mecanism reflex cu punct de plecare în mucoasa duodenală. Dacă este administrată
însă cu puţin timp înainte de masă sau în timpul mesei, efectul ei este excitant pentru secreţia gastrică, datorită faptului că din
combinarea bicarbonatului cu acidul clorhidric din sucul gastric rezultă clorura de sodiu care are efect excitosecretor.
Administrată după masă, deci cînd există suc gastric în stomac, efectul este acelaşi, adică excitosecretor. Apele alcaline au şi
un efect de excitare a motilităţii gastrice şi de accelerare a evacuării stomacului.
În afară de acţiunea asupra stomacului, apele alcaline au şi efecte generale care se datoresc trecerii ionului bicarbonic
prin mucoasa intestinală în circulaţia generală. în felul acesta creşte rezerva alcalină a organismului. Efectul acesta alca-linizant
dă rezultate bune în diabetul cu tendinţă la acidoză, precum şi în alte afecţiuni.
Proprietăţile arătate mai sus sînt caracteristice numai apelor minerale alcaline pure sau în care predomină ionul
bicarbonic, cum sînt apele de la Malnaş (izvorul Măria), Bo-doc (izorul Matild), Slănic Moldova (izvoarele 1, 1 bis, 3 şi cel din
Valea Ciungetului). Datorită prezenţei şi a altor substanţe în apa minerală, alte ape, deşi cu caracter alcalin, au însă efecte
excitante asupra secreţiei gastrice, datorită mai ales clorurii de sodiu, bioxidului de carbon, sulfului etc. Asemenea ape se
găsesc la Slănic Moldova (izvoarele 6, 10, 13), Sîngeorz (izvorul Hebe), Zizin, Covasna (izvorul Horgas) etc.
Pe lîngă acţiunea asupra funcţiilor stomacului, apele alcaline influenţează şi funcţia biliară şi intestinul, mai ales prin
spălarea şi fluidificarea secreţiilor mucoaselor. Deosebit de active asupra funcţiei biliare sînt apele alcaline-sulfatate (Karlovy-
Vary în R. S. Cehoslovacă).
Alcalinizarea urinii în urma administrării de ape alcaline favorizează eliminarea uraţilor, fiind deci utilă la bolnavii cu
diateze urice.
Indicaţiile apelor alcaline în cură internă sînt deci gastritele hiperacide, boala ulceroasă cu hiperaciditate în faza de
acalmie şi fără complicaţii, afecţiunile cronice hepatobiliare, unele forme de colită, diabetul zaharat, diateza urică şi oxalică.
Sub formă de spălări intestinale sînt indicate în colitele cronice.
Pe cale externă, apele alcaline sînt indicate sub formă de inhalaţii şi gargarisme în afecţiunile catarale cronice ale căilor
aeriene superioare, datorită efectului lor de fluidificare a secreţiilor patologice, care favorizează eliminarea lor.
Sub formă de irigaţii vaginale sînt indicate pentru acelaşi motiv în metrite cronice, cu leucoree.
Apele alcalinoteroase şi teroase conţin, pe lîngă bicarbonatul de Na şi K, peste 1 g de bicarbonat legat de calciu sau
magneziu la un litru de apă minerală. De obicei aceste ape sînt mixte şi conţin şi CO 2 şi fier, sare, sulf, sulfaţi. Există o
diferenţă între apele alcalinoteroase şi cele teroase, în privinţa raportului dintre cationii de care este legat ionul bicarbonic: în
cele alcaline pure predomină Na şi K, în cele alcalinoteroase se găsesc în proporţii asemănătoare atît Na sau K, cît şi Ca sau
Mg, pe cînd în cele teroase predomină ionii teroşi Ca şi Mg.
 Cel mai important element al acestor ape este calciul, care, resorbit, duce la echilibrarea metabolismului calciului,
tulburat în anumite stări de boală. Calciul intervine în numeroase procese fiziologice din organism: în metabolismul apei, în
coagulare, în excitabilitatea neuromusculară, în permeabilitatea membranelor, în metabolismul osos şi altele. De menţionat de
asemenea efectul diuretic.
Principalele indicaţii terapeutice ale apelor alcalinoteroase şi teroase sînt gastritele cu hipersecreţie şi boala ulceroasă,
colitele şi enterocolitele cronice, procesele inflamatoare cronice ale căilor urinare, tulburările metabolismului calciului, ca
rahitism, osteomalacie, stările alergice, gută etc.
La noi în ţară se găsesc ape alcalinoteroase la Borsec şi Covasna, iar la Sîngeorz, Tinca şi Slănicul Moldovei ape
alcalinoteroase clorurosodice.
Apele feruginoase sînt ape minerale care conţin cel puţin 10 mg ioni de fier la litru de apă minerală. In afară de fier,
aceste ape conţin de obicei şi alte substanţe dizolvate, uneori peste 1 g la litru, alteori sub 1 g, cînd se numesc oligo-mi-nerale.
Apele feruginoase sînt totdeauna şi carbogazoase. În plus sînt alcaline, alcalinoteroase, sulfatate sau clorurosodice. Acţiunea
farmacodinamică se datoreşte însă în primul rînd fierului pe care îl conţin, care este resorbit în mică măsură în intestin numai
sub formă bivalentă. în prezenţa acidului clorhidric din stomac şi a vitaminei C, participînd ulterior la metabolismul fierului în
organism.
Apele feruginoase se administrează în cură internă numai la izvor, dat fiind că în contact cu aerul, fierul este transformat
în hidroxid de fier care precipită, fierul devenind trivalent, deci inactiv. Nevoile organismului bolnav sînt acoperite de fierul
existent într-un litru de apă pe 24 de ore. Apa se administrează după mese, cînd secreţia gastrică este maximă, în doze mici de
cîte 30 g la 30 de minute, repetat pînă la doza totală pe 24 de ore, care este între 600 şi 1000 ml.
Indicaţiile curei de băut cu ape feruginoase sînt anemiile, care se datoresc unui aport insuficient de fier în carenţe
alimentare, în anemii datorite unei resorbţii defectuoase, ca în achilia gastrică, stomac operat, în anemii după hemoragii, deci
într-un cuvînt în anemiile feriprive.
În ţara noastră se găsesc ape feruginoase în staţiunile Vatra Dornei, Tuşnad, Buziaş, Covasna ş. a.
Apele arsenicale sînt ape minerale care conţin cel puţin 0,7 mg ioni de arsen la un litru de apă minerală. Apele arsenicale
sînt rareori pure, de obicei fiind concomitent feruginoase sau sulfatate. Acţiunea arsenului introdus în organism este în primul
rînd anabolizantă, adică de reducere a arderilor tisulare, ceea ce face ca procesele de asimilare să depăşească pe cele de
dezasimilare. Ca urmare se obţine o creştere în greutate, în plus, arsenul are rol de stimulare a hematopoezei.
Apele arsenicale se administrează în cură internă în doze progresive, începînd cu doze mici de 30 ml de două ori pe zi şi
crescînd treptat cu 25 ml pînă la 300 ml/zi. Apa se bea în timpul mesei sau după masă. La sfîrşitul curei, dozele se scad treptat.
Indicaţiile terapeutice ale apelor arsenicale sînt stările de debilitate la copii, anemiile secundare, convalescenţa după boli
infecţioase, precum şi în nevroza astenică şi în unele boli de piele.
Izvoare cu ape arsenicale se găsesc la Şarul Dornei şi Covasna.
Apele sărate (clorurate sodice) sînt ape minerale în care se găseşte cel guţin 1 g de sare la litru. Apele sărate din ţara
noastră sînt de diferite origini şi au diferite concentraţii. Unele sînt ape sărate de concentraţie mică, sub 15 g la litru. Aceste ape
sînt fie hipotone, fie izotone sau hipertone şi pot să fie utilizate şi în cură internă sau pentru inhalaţii. Majoritatea conţin şi alte
săruri, cel mai adesea iod, bicarbonat, sulfat, metale teroase (calciu şî magneziu) sau fier.
Alte izvoare şi ape de lacuri sărate conţin peste 15 g/litru, alcătuind grupa apelor sărate concentrate. În medie, aceste ape
au o concentraţie de 70—80 g litru, iar cele mai concentrate ajung pînă la saturaţie (260 g litru). Şi aceste ape conţin şi alte
substanţe, ca şi cele mai puţin concentrate, cel mai adesea iod, sulfat, CO 2, sulf, bicarbonat.
Apele sărate pot să fie administrate în cură internă şi în cură externă sub formă de băi, inhalaţii, irigaţii. Cura internă cu
ape sărate se bazează pe acţiunea lor excitantă asupra mucoasei gastrice şi asupra motilităţii şi secreţiei intestinale. Apele sărate
stimulează şi metabolismul generalrprecum şi metabolismul apei în urma resorbţiei de sodiu, care atrage după sine apa în
ţesuturi.
În cură externă, băile sărate acţionează asupra organismului prin factorii termic, mecanic şi chimic. Ele provoacă o
hiperemie cutanată şi declanşarea unor reflexe prin excitarea terminaţiilor nervoase din piele, care au ca rezultat o modificare a
reactivităţii generale.
În inhalaţii, apele sărate determină a hiperemie a mucoaselor cu fluidificarea secreţiilor, care se elimină astfel mai uşor.
Acelaşi efect îl au irigaţiile asupra mucoasei vaginale sau băile intestinale asupra mucoasei intestinale.
Indicaţiile apelor sărate în cură internă sînt constituite de gastroduodenitele cronice cu secreţie redusă, în enterocolite
cronice cu mult mucus, iar în cură externă bolile cronice al aparatului locomotor (poliartroze, artroze, spondiloze), bolile
sistemului nervos periferic (nevralgii, nevrite, polinevrite etc), bolile genitale inflamatoare cronice la femei ş. a. Sub
formă de inhalaţii sînt indicate În afecţiunile catarale cronice, faringolaringobronhiale, iar sub formă de gargarisme în
afecţiunile bucofaringiene cu secreţii vîscoase. Irigaţiile vaginale sînt indicate în afecţiuni inflamatoare uteroanexiale.
Cele mai importante izvoare cu ape sărate pentru cură internă se găsesc la Slănic Moldova, Sîngeorz. Covasna, Zizin (ape
carbogazoase). Pentru cură externă se folosesc apele lacurilor sărate de litoral (Techirghiol), apele lacurilor sărate continentale
(Amara, Lacul Sărat), apa de mare, apele sărate iodurate de la Olăneşti, Govora, Bazna, apele sărate iodurate şi sulfuroase de la
Călimănesti, Olăneşti, Govora, precum şi apele sărate concentrate din saline (Ocna Sibiului, Ocnele Mari, Sovata).
Trebuie menţionată bogăţia specifică a ţării noastre pe care o reprezintă lacurile helioterme, care conţin ape sărate de
concentraţii diferite, stratificate, care se încălzesc de la soare şi care, datorită încălzirii inegale a diferitelor straturi, menţin
căldura acumulată în straturile din profunzime (Lacul Ursu — Sovata, lacurile de la Ocna Sibiului).
Apele iodurate sînt ape minerale care conţin cel puţin 1 mg de iod la litru. De obicei apele iodurate sînt clorurosodice,
alcaline sau sulfuroase. Iodul are un rol important în organism, făcînd parte din compoziţia hormanilor tiroidieni. În afară de
influenţa asupra tiroidei, iodul are şi un efect vasodilatator şi de scădere a tensiunii arteriale, precum şi o afinitate deosebită
pentru ţesutul limfatic. Apele iodurate se administrează în cură internă în hipertiroidie, guşă chistică şi în bolile cronice ale
aparatul respirator şi în cură externă sub formă de băi în reumatismul degenerativ, în hipertensiune aterosclerotică, în tulburări
circulatorii periferice ş. a.
Se găsesc ape iodurate la Govora (sărat concentrate, iodurate şi sulfuroase), Olăneşti (sărate, iodurate şi sulfuroase),
Bazna (sărate concentrate, iodurate) ş. a.
Apele sulfuroase conţin cel puţin 1 mg de sulf la litru, sub formă de hidrogen sulfurat liber sau diverse săruri în care
predomină tiosulfaţii. Apele sulfuroase simple sînt de obicei slab mineralizate, însă de obicei sînt ape mixte, conţinînd sare,
CO2 sau bicarbonat. Unele ape sulfuroase, cum sînt cele de la Herculane, sînt termale. Acţiunea apelor sulfuroase se bazează
pe faptul că sulful pătruns în organism participă la numeroase procese metabolice tisulare, el făcînd parte din compoziţia unor
proteine, aminoacizi, catalizatori, hormoni etc.
Apele sulfuroase se administrează în cură internă, precum şi în cură externă sub formă de băi şi inhalaţii. Datorită acţiunii
desehsibilizante a sulfului, se folosesc şi în injecţii.
În cură internă exercită o acţiune excitantă asupra secreţiei gastrice, asupra peristaltismului intestinal şi au efecte
coleretice şi diuretice. De aceea sînt indicate în cura de băut, în afecţiuni hepatobiliare, în colite cronice, în diabet etc.
În cură externă, sub formă de băi, determină o hiiperemie a pielii, o scădere a tensiunii arteriale la hipertensivi, precum şi
un efect sedativ general. Băile cu ape sulfuroase sînt indicate în bolile reumatismale cronice, în bolile cronice ale sistemului
nervos periferic, în boala hipertonică, în tulburări circulatorii periferice, în unele boli de piele ş. a.
Inhalaţiile cu ape sulfuroase provoacă o hiperemie importantă a mucoasei respiratorii, precum şi efecte antispastice şi
desensibilizante, fiind indicate în bronşitele cronice cu hipersecreţie, astm bronşic, rinite cronice atrofice etc. Prin efectele
excitante asupra terminaţiilor nervoase din mucoasa respiratorie, inhalaţiile cu ape sulfuroase declanşează reflexe care au ca
rezultat o scădere a tensiunii arteriale la hipertensivi.
Ape sulfuroase se găsesc în staţiunile Herculane, Călimăneşti, Olăneşti, Govora, ş. a.
Apele sulfatate sînt ape minerale care conţin cel puţin 1 g de săruri la litru, din care predomină sulfaţii. În funcţie de
cationii cu care este combinat ionul SO4, apele sulfatate se împart în ape sulfatate sodice (sau glauberiene), ape amare (sau
sulfatate magneziene), ape gipsoase (sau sulfatate calcice) şi vitriolice (cu sulfaţi de fier şi aluminiu). Aceste ape se folosesc
numai în cură internă, datorită acţiunii lor asupra intestinului, ficatului şi căilor biliare. Apele sulfatate determină o scădere a
secreţiei şi motilităţii gastrice, o accelerare a evacuării intestinului prin creşterea peristaltismului (prin efect mecanic şi
chimic), precum şi un important efect colagog şi coleretic prin contracţia veziculei biliare şi stimularea celulelor hepatice.
Apele sulfatate se administrează dimineaţa pe nemîncate, în cantitate de 100—300 ml, încălzite. Indicaţiile acestor ape sînt
constituite de constipaţiile atone, enterocolitele cronice, afecţiunile hepatobiliare, diabetul uşor şi obezitate.
Izvoare cu ape sulfatate se găsesc la Bălţăteşti, Slănic Moldova şi lîngă Iaşi.
Apele radioactive conţin elemente radioactive din seria uraniului, actiniului sau thoriului, care se dezagregă spontan şi
emit radiaţii alfa, beta şi gama. Unele elemente radioactive au o viaţă foarte scurtă, iar altele foarte lungă. Radiumul, care este
frecvent utilizat în terapeutică, se descompune în radon şi emite radiaţii alfa şi puţine beta şi gama. Radonul este un gaz nobil
solubil în apă şi în grăsimi. Radioactivitatea unei ape se calculează în raport cu cantitatea de radon pe care o emană, măsurată
în unităţi Mache. O apă minerală trebuie să conţină minimum 80 unităţi Mache la litru pentru a fi considerată radioactivă.
Apele radioactive mai conţin, în afară de radon, şi thoron şi săruri de radhx
Acţiunea apelor radioactive se bazează pe proprietatea substanţelor radioactive de a se localiza electiv în anumite organe
cu conţinut mare în lipoizi, mai ales în glandele cu secreţie internă, sistemul nervos, ţesutul adipos. Băile radonice determină o
vasoconstricţie periferică şi au un efect sedativ asupra durerilor articulare şi musculare din reumatism. Măresc de asemenea
procesele metabolice din organism, în cură internă, apele radioactive stimulează secreţia gastrică şi motilitatea stomacului.
Indicaţiile apelor radioactive sînt reumatismul inflamator (poliartrită cronică evolutivă), reumatismul degenerativ, ne-
vrite şi nevralgii, afecţiuni endocrine ovariene şi inflamatoare genitale la femei, unele forme de hipertensiune arterială, în
miocardite, boli alergice, boli cu metabolism încetinit, boli endocrine.
În ţara noastră nu există ape puternic radioactive, ci numai slab radioactive, cum sînt cele de la Herculane (Hercule,
Hygea, Şapte izvoare), Borsec (izvorul Curie), Sîngeorz. Slab radioactive sînt şi nămolurile de la Techirghiol şi mofetele de la
Tuşnad şi Covasna.

NĂMOLURILE (PELOIDELE)
Nămolurile sau peloidele sînt substanţe naturale formate din particule fine, insolubile în apă, care formează cu apa o masă
cu caracter plastic. Aceste mase plastice naturale au luat naştere prin procese geologice şi biologice, din amestecul unor
particule fine, insolubile, anorganice şi organice, cu apa. Cuvîntul de „peloide" derivă de la cuvîntul grec „pelos" (= mîl).
În ceea ce priveşte originea lor, nămolurile se pot împărţi în: a) nămoluri sedimentate în mediu acvatic, care iau naştere
prin depozitarea subacvatică a diverşilor componenţi care le alcătuiesc; b) nămolurile mineralogene, anorganice, rezultate din
dezagregarea unor roci sub influenţa agenţilor atmosferici; c) nămolurile de turbă, produse prin descompunerea anaerobă a
turbei.
Clasificarea nămolurilor se face în funcţie de origine, mod de formare şi predominanţa elementelor organice sau
anorganice pe care le conţin.
Clasificarea veche împărţea nămolurile în trei tipuri: turbă, sapropeluri şi nămoluri vulcanice. Fiind prea restrînsă şi
necorespunzătoare, s-a adoptat o clasificare mai largă, care ţine seama de originea geologică a nămolurilor şi de componentele
lor principale. Clasificarea acceptată astăzi (Benade) împarte nămolurile în două mari categorii: sedimente curative şi
pămînturi curative.
I. Sedimente curative, adică nămoluri care au luat naştere prin procese de sedimentare, pot să rezulte fie din substanţe
organice sau cu concursul microorganismelor, dînd subclasa sedimentelor organice, fie prin sedimentarea de substanţe
anorganice, dînd subclasa sedimentelor mineralogene.
a) Primele, cele organice, se numesc biolite: acestea la rîndul lor sînt :
— unele cu caracter predominant organic, dintre care:
1. nămoluri de turbă : turbă plană, bombată, intermediară şi pămînturi de turbă ;
2. nămoluri organice : sapropel sau nămol de putrefacţie şi gyttya sau nămol de semiputrefacţie;
— altele cu caracter predominant mineral:
3. şlicuri (de deltă, de mare, de rîuri);
4. nămoluri de izvoare (nămoluri de izvoare termale nămol vulcanic, nămoluri de izvoare reci);
5. cretă şi calcar;
6. minereuri (ocră şi pirită);
7. silicoliţi (Kiesselgur), formate cu concursul diatomeelor, radiolarilor, spongierilor.
b) Cele din a doua categorie se numesc abiolite; ele au luat naştere prin depozitarea exclusivă de material anorganic
(minerogene) :
1. pămînt de sedimentare (argilă) ;
2. sedimente de nisipuri.
II. Pămînturi curative (produse de dezagregare a rocilor); argile, luturi, marne, loess şi luturi de loess.
Compoziţia chimică a nămolurilor. Turbele sînt amestecuri bogate în carbon, formate din părţi de plante mai mult sau
mai puţin descompuse. Turbele sînt lemnificate în prezenţa apelor minerale sau chiar a apei simple, sub influenţa unor procese
fizico-chimice speciale, îndeosebi prin procese de reducere. Turbele reprezintă o fază de trecere precoce în transformarea
substanţelor organice, în special lemnoase, în cărbune şi au proprietăţi de combustibili.
Compoziţia chimică a turbei este atît organică, cît şi minerală. Substanţele minerale din turbă se găsesc în nisipul şi
cenuşa plantelor care au format turba şi nu depăşesc 40% din substanţa uscată. Componentele organice ale turbei sînt:
— substanţe vegetale nedescompuse sau modificate incomplet: celuloze şi hemiceluloze, ligninte, pectine, răşine;
— substanţe provenite din transformarea acestor substanţe în mediu uşor anaerob, combinaţii macrocelulare bogate în
carbon — substanţe huminice. În afară de humus, se mai găsesc în turbă amine, acizi organici (acid oxalic, formic, acetic, acizi
graşi superiori), precum şi alcool, zahăr, substanţe estrogene, corpi carotinoizi, taninuri etc.
În ceea ce priveşte componentele minerale, turbele conţin substanţe minerale solubile (mai ales turbele de pe lîngă
izvoarele minerale) ca sulfatul de calciu, clorura de sodiu etc. Unele nămoluri de turbă conţin mai ales sulfuri, altele fier.
Nămolurile organice sînt sapropelii şi gyttya. Sapropelii sînt în cea mai mare parte de natură vegetală, descompuse prin
putrefacţie anaerobă, care duce la formarea de H 2S în cantitate mare. în schimb, gyttya, care provine din plante prin
semiputrefacţie aerobă, nu conţine H2S. Nămolurile organice nu conţin acizi huminici.
La noi în ţară, nămolurile organice se găsesc în lacurile maritime (Techirghiol, Siut-ghiol, Duingi) şi în lacurile
continentale existente sau secate, şi sînt formate dintr-o masă argiloasă şi marnoasă, cu nisip foarte fin, unsuroasă la pipăit.
Nămolurile organice conţin de asemenea şi o serie de substanţe anorganice ca NaCl, sulfat de Na, clorură de Mg, sulfat de
calciu, acestea toate solubile, precum şi o serie de săruri insolubile în apă (carbonaţi de Mg şi Fe, sulfuri şi sulfaţi, silicaţi),
precum şi nisip. Aceste nămoluri conţin şi gaze: H 2S, CO2 şi NH3. Sulful şi substanţele organice sînt deosebit de abundente.
Totul este impregnat cu depozite de sulfura de fier, care dă culoarea neagră caracteristică a acestor nămoluri şi care în contact
cu aerul se oxidează, trecînd în hidrat feros, care dă culoarea mai deschisă, cenuşie.
Peloidele minerale conţin foarte puţine substanţe organice, deoarece acestea s-au pierdut sau au regresat. Şlicurile sînt
treceri de la nămolul organic la cel mineral. Ele au păstrat însă o anumită capacitate hidrică — putere de imbibiţie cu apă. în
aceste peloide predomină calciul (CO3Ca) sau acidul silicic. Ele pot să fie de origine organică sau chiar anorganică (gaze
vulcanice, depozite de pirită). Au capacitate calorică mică şi greutate specifică mare. Acţiunea acestor nămoluri anorganice se
datoreşte în primul rînd proprietăţilor lor fizice.
La nămolurile organice, pe lîngă proprietăţile fizice amintite, intervine acţiunea diferitelor componente chimice. în
nămolurile de turbă sînt activi acizii huminici, acizii tanici şi tanaţii, diferitele răşini şi uleiuri eterice. Dintre diferitele
substanţe organice cărora le revine un rol terapeutic, trebuie amintiţi diferiţii steroli, substanţele estrogene, progesteronice,
auxinele sau substanţele de creştere şi probabil şi alţi stimuli biogeni încă neidentificaţi. La aceste substanţe organice se adaugă
şi cele minerale conţinute în nămolurile de turbă ca sulfaţii, carbonaţii, fosfaţii etc, sau sulful liber sau sub formă de combinaţii
diferite.
Nămolurile suprapelice conţin şi ele numeroase substanţe organice active : substanţe progesteronice, estrogene, stimuli
biogeni, precum şi H2S.
Proprietăţile fizice ale nămolurilor explică în mare măsură acţiunea lor terapeutică.
Între oroprietăţile fizice care trebuie luate în consideraţie interesează mai ales greutatea specifică, capacitatea de reţinere
a apei, gradul de dispersie, plasticitatea, radioactivitatea, termoplexia (păstrarea sau menţinerea căldurii).
Datorită greutăţii specifice mari a nămolurilor în general, tegumentul este comprimat, în mod deosebit cel abdominal şi
cel toracic.
Capacitatea de reţinere a apei este condiţionată de conţinutul în substanţe organice de origine vegetală.
Gradul de dispersie înseamnă mărimea particulelor care compun un nămol. Din punct de vedere terapeutic, gradul de
dispersie interesează în mod deosebit, deoarece de el depinde plasticitatea unui nămol şi suprafaţa lui relativă.
Conservarea calorică sau termopexia este direct proporţională cu capacitatea calorică (produsul dintre căldura specifică şi
greutatea specifică) şi invers proporţională cu gradul de conductibilitate termică. Nămolurile în general îşi menţin temperatura
neschimbată timp mai îndelungat decît o masă de apă cu aceeaşi temperatură. La peloide, transmiterea căldurii de la nămol la
corpul omului se face prin conductibilitate.
Mecanismul de acţiune a nămolului nu este pe deplin elucidat. S-au emis în legătură cu mecanismul de acţiune a
nămolului diferite ipoteze: chimice, fizice, biologice.
Se ştie astăzi că proprietăţile fizice ale nămolului au un rol deosebit de important. Termoconductibilitatea, capacitatea
termică şi termopexia nămolului, substanţele coloidale care asigură plasticitatea nămolului, explică în mare măsură avantajele
procedurilor de nămol faţă de cele simple cu apă. Nămolul se pretează mai bine decît apa la termoterapie.
Un alt factor deosebit de important îl reprezintă, în cazul nămolului, factorul mecanic. Stark, prin cercetări efectuate la
Marienbad, a arătat că frecarea internă în baia de nămol este de cîteva zeci de ori mai mare decît în apa simplă, ceea ce explică
rezistenţa opusă de masa de nămol la mişcările efectuate de bolnav şi deci efectul mecanic incomparabil mai mare al băii de
nămol faţă de apa simplă.
Trebuie adăugat, de asemenea, rolul substanţelor chimice şi biologice din nămol, dintre care unele se resorb prin piele
(cele care sînt în acelaşi timp lipo- şi hidrosolubile, ca CO2, S, acidul arsenios, emanaţiile de radiu, precum şi substanţele
biologice de tipul estrogenilor, auxinelor etc).
Numai totalitatea acestor factori explică efectul complex al nămolului asupra organismului. Efectul fiziologic al
nămolului se caracterizează printr-o hiperemie tegumentară dată atît de factorul mecanic al excitaţiei pielii prin particulele
mici, solide, în suspensie în nămol, cît şi de factorii fizici (termic) şi chimici, prin resorbţia substanţelor conţinute în nămol. La
acestea trebuie să adăugăm şi rolul substanţelor biologice active care se resorb prin tegument. Toate aceste acţiuni sînt dirijate
pe calea sistemului nervos central sub acţiunea excitaţiilor variate ca intensitate şi natură, recepţionate de terminaţiile nervoase
din tegument. Prin aceste influenţe este modificată starea imunochimică a organismului.
Mecanismul de acţiune a nămolului s-ar rezuma deci la :
1. excitarea terminaţiilor nervoase din tegument;
 2. reacţiile reflexe cu punct de plecare în tegument;
3. formarea în piele de substanţe de tip histaminic;
4. creşterea permeabilităţii pielii;
5. acţiunea specifică a substanţelor resorbite în organism.
Indicaţiile nămoloterapiei sînt multiple şi, în ultimii ani, în urma extinderii formelor de administrare, se extind necontenit
şi indicaţiile.
Cele mai importante indicaţii ale curei de nămol le constituie bolile reumatismale şi bolile ginecologice la femei,.
Indicaţia principală a nămolului o reprezintă bolile aparatului locomotor, mai ales cele articulare de diferite origini.
Formele în care tratamentul dă cele mai bune rezultate sînt cele cu mers cronic progresiv şi cu aspect deformant şi cele
secundare după diferite infecţii. De asemenea beneficiază formele de reumatism cronic abarticular, ca celulite, bursite, mialgii,
periartrite etc.
O altă categorie de boli care beneficiază de nămoloterapie o formează bolile sistemului nervos periferic : nevrite şi ne-
vralgii, îndeosebi nevralgia sciatică.
Un capitol deosebit de important al indicaţiilor nămoloterapiei este capitolul afecţiunilor genitale inflamatoare cronice la
femei, care cuprinde pe de o parte afecţiunile inflamatoare cronice uteroanexiale, iar pe de altă parte sterilitatea, în care avem
în vedere acţiunea asupra factorului endocrin pe de o parte şi asupra factorului inflamator pe de altă parte. Tot în capitolul
ginecopatiilor care beneficiază de cura de nămol intră şi disfuncţiile endocrine, îndeosebi ovariene. În afecţiunile genitale, o
formă frecvent utilizată o reprezintă tampoanele vaginale cu nămol.
Printre celelalte indicaţii ale peloidoterapiei trebuie amintite tuberculoza ganglionară şi osteoarticulară nefistulizată,
neevolutivă, inflamaţiile cronice netuberculoase ale seroaselor, perivisceritele, sechelele de poliomielită, de rahitism, căluşurile
vicioase şi dureroase, deformaţiile coloanei vertebrale, atrofiile musculare, obezitatea.
Contraindicatele nămoloterapiei — în afară de cele generale pentru balneofizioterapie — sînt toate bolile acute, mai ales
cele febrile, cu semne hematologice şi V.S.H. crescută. De menţionat apoi dintre bolile cardiovasculare, hipertensiunea
arterială cu Mx peste 18 şi hipotensiunea sub 10 mm presiune sistolică (pericol de colaps), precum şi dintre bolile respiratorii
— astmul bronşic. Sînt contraindicate, de asemenea, hepatitele cronice cu tendinţă evolutivă spre ciroză, bolile renale cu
tulburări generale importante ş. a. Este contraindicată, de asemenea, sarcina, din cauza pericolului de avort, chiar în primele
luni.
Modul de aplicare a nămolului. Metoda cea mai frecvent utilizată astăzi, mai ales în serviciile de fizioterapie, este me-
toda aplicaţiilor locale de nămol, împachetările cu nămol, în peliculă mai mult sau mai puţin groasă, nămolul fiind încălzit la
temperatura de 45—50°. Împachetările cu nămol au o durată de 15—30 de minute şi pot să fie împachetări de 1/2, de 3/4 sau
împachetări parţiale ale unui membru sau cataplasme cu nămol pe anumită articulaţie sau regiune.
O altă metodă o reprezintă băile de nămol la temperatura de 36—40° în diferite concentraţii ale nămolului amestecat cu
apă de lac în cazul celor sapropelice sau cu apă simplă în cazul celor de turbă, cu o durată de 15—30 de minute. Deşi o metodă
terapeutică solicitantă pentru organismul bolnavului, baia de nămol este o metodă terapeutică cu foarte bune rezultate la
bolnavii robuşti, cu o bună funcţie cardiocirculatorie.
O metodă folosită mai ales în staţiuni este aceea a oncţiu-nilor cu nămol rece şi expunerea la soare (metoda egipteană).
În afecţiunile cronice genitale la femei se aplică metoda tampoanelor vaginale cu nămol. Se utilizează nămol cald la
temperatura de 35—40°.
În ţara noastră se găsesc numeroase nămoluri terapeutice :
— nămoluri sapropelice de liman la Techirghiol, Eforie, adică în jurul lacului Techirghiol, precum şi în lacurile de litoral
de la nord de Constanţa ;
— nămoluri sapropelice de lacuri sărate continentale la Amara, Lacul Sărat, Sovata (Lacul Negru), Bazna, Telega, Slănic
Prahova, precum şi nămolurile sapropelice fosile de la Ocna Sibiului, Ocnele Mari, 1 Mai, Persani etc.;
— nămoluri de turbă la Vatra Dornei, Borsec, Someşeni, Victoria, 1 Mai şi altele.
Mai există şi nămoluri cu anumite caractere: la Govora — nămol silicios, iodat; la Oglinzi şi Geoagiu — nămoluri feru-
ginoase.
 VII. NOŢIUNI DE RECUPERARE FUNCŢIONALA MOTORIE
TERAPIA PRIN MIŞCARE

O bună parte din bolnavii trataţi cu mijloace balneofizicale prezintă deficienţe motorii de diferite origini: neurologice,
reumatismale sau posttraumatice. Tratamentul lor balneofizical face parte dintr-un tratament complex de recuperare a acestor
deficienţe, adică de recîştigare a mişcărilor şi atitudinilor care să le permită autoservirea şi activitatea profesională. În acest
tratament complex, reeducarea funcţional-motorie este strins legată de balneofizioterapie. Unele proceduri fizioterapice uti-
lizează concomitent agentul fizic propriu-zis şi mişcarea, ca de exemplu baia kinetoterapeutică, gimnastica electrică etc.
Mişcarea are ca scop să întărească un grup muscular slăbit, să corecteze o deformare, să restabilească o atitudine
posturală sau un stereotip dinamic al unei mişcări complexe.
Reeducarea funcţională motorie se bazează pe bio- şi patomecanica corpului uman, pe fiziologia şi fiziopatologia ner-
voasă a mişcării.
Biomecanica corpului uman. Din punct de vedere mecanic, omul poate fi considerat ca un sistem complex de pîrghii
reprezentat prin oasele scheletului, legate între ele printr-un sistem de balamale, articulaţiile, şi mişcate (sau fixate) printr-un
sistem de forţe reprezentat de contracţiile musculare. Acest complex mecanic are sprijin pe sol, suferă acţiunea gravitaţiei şi
este supus legilor pîrghiilor şi echilibrului.
Generalităţi asupra funcţionării sistemului de pîrghii. În corpul uman găsim cele trei ordine de pîrghii (fig. 196, 197,
198). Efectul forţei bicepsului poate să fie:
a) un efect static ;
b) un efect dinamic concentric sau motor;
c) un efect dinamic excentric, frenator.
Poziţia segmentelor are o deosebită importanţă asupra forţei necesare mobilizării lor.
De aceea este necesar ca, în mişcările cu scop terapeutic, să ţinem seama nu numai de acţiunea efectivă pe care trebuie să
o realizăm, ci şi de poziţia segmentelor în cursul acestei acţiuni.

Fig. 196. — Pîrghie de gradul al II-lea. Articulaţia

temporomandibulară.

Există două categorii de muşchi: prima este aceea a

muşchilor care se contractă începînd de la poziţia lor de
repaus, ca deltoidul, bicepsul etc. Dacă un astfel de muşchi
este întins peste poziţia lui de repaus, el nu mai poate să
dezvolte o forţă de contracţie normală.
A doua categorie de muşchi este aceea în care ei se
contractă după ce au fost alungiţi faţă de poziţia lor de repaus, ca tricepsul, quadricepsul.
Acţiunea gravitaţiei. Sistemul de pîrghii care constituie corpul uman este supus permanent acţiunii gravitaţiei.
Ortostatismul este o luptă permanentă contra gravitaţiei. Interpretarea acţiunii gravitaţiei asupra diferitelor pîrghii care
constituie membrele şi trunchiul ne explică formarea poziţiilor vicioase în deficienţele musculare şi ne ajută în aplicarea
tehnicilor de corectare a mişcărilor, de combatere a deformărilor.

Fig. 197. — Pîrghie de gradul I. Articulaţia coxofemurală.

 La om există un mecanism complex prin care verticala centrului de gravitaţie este mereu adusă pe baza de susţinere prin
efortul muşchilor care asigură ortostatismul.
Munca de echipă a muşchilor. Deplasarea segmentelor sistemului de
pîrghii uman se face prin acţiunea complexă a mai multor muşchi.

Fig. 198. — Pîrghic de gradul al III-lea. Articulaţia cotului.

Munca de echipă a muşchilor. Deplasarea segmentelor sistemului de

pîrghii uman se face prin acţiunea complexă a mai multor muşchi.
Agonişti sînt muşchii care acţionează direct mişcarea propusă.
Antagonişti sînt muşchii care, prin contracţia lor, se opun mişcării
primare propusă.
Între agonişti şi antagonişti există un echilibru tonic : atunci cînd un
agonist se contractă, antagonistul lui se decontractă.
Fixatori sînt muşchii care, prin acţiunea lor, dau un punct de sprijin
stabil pentru mişcarea propusă, de exemplu mişcările membrului superior se pot executa prin stabilizarea omoplatului.
Neutralizatori sînt muşchii care neutralizează acţiunile secundare ale unor muşchi, pentru ca aceştia să realizeze numai
acţiunea lor principală.
Sinergici sînt muşchii care, prin acţiunea lor, ajută mişcarea primară iniţiată de agonişti, întărindu-le forţa.
Sînt multe mişcări în care un membru sau chiar întregul corp acţionează ca un sistem unitar de pîrghii şi astfel muşchi
distanţaţi pot să ajute şi să transfere forţa şi viteza lor unor pîrghii asupra cărora nu au un efect direct.
Fiziologia nervoasă a mişcării. Mişcarea sistemului de pîrghii din care este constituit corpul uman este coordonată şi
dirijată de sistemul nervos.
Funcţiile motorii, ca toate funcţiile din organism, sînt subordonate influenţelor reflexe ale sistemului nervos şi sînt
controlate şi reglate de el în orice moment. Drumul pe care îl parcurg impulsurile care provoacă o reacţie reflexă motorie
porneşte de la periferie, de la receptori (extero- şi proprioreceptori) şi se termină de asemenea la periferie în electori (muşchi),
după ce a parcurs sistemul nervos central la diferite etaje.
Se numeşte unitate motorie formaţiunea anatomică constituită din neuronul motor cu toate ramificaţiile care iau naştere
din el şi toate fibrele musculare pe care le inervează.
În cazul descărcării neuronului motor, toate fibrele musculare care fac parte din unitatea motorie se contractă împreună.
Forţa unui muşchi depinde de numărul de unităţi motorii care intră în joc la un moment dat.
Dacă întindem un muşchi, el prezintă o tensiune, datorită elasticităţii lui, proporţională cu întinderea. Pe de altă parte se
dezvoltă o contracţie reflexă, reflex de întindere sau reflex miostatic, care se opune acestei alungiri şi care adaptează tonusul
muscular la nevoile posturale şi de mişcare a organismului.
Analizatorul motor recepţionează excitaţiile în legătură cu mişcările şi poziţiile diferitelor segmente ale corpului.
Receptorii periferici ai analizatorului motor sînt proprioreceptorii din muşchi, tendoane şi articulaţii.
Capătul cortical al analizatorului motor este zona motorie a scoarţei cerebrale; ea posedă o funcţie de percepţie, de
analiză şi sinteză a excitaţiilor care ajung la scoarţă de la aparatul locomotor.
Calea motorie eferentă pleacă din zona motorie corticală. Ea poartă numele de cale piramidală şi se termină în coarnele
anterioare ale măduvei, unde se află neuronii motori periferici (neuron periferic + fibre musculare = unitate motorie).
În analizatorul motor se stabilesc legături temporare în decursul vieţii, care determină diferitele forme de mişcare în
raport cu solicitările mediului extern şi nevoile organismului.
Mişcările corpului uman s-au dezvoltat şi perfecţionat în cursul dezvoltării, graţie unui proces de învăţare, bazat pe
formarea de reflexe condiţionate. Cuvîntul (vorba) este un excitant puternic, capabil să stabilească reflexe condiţionate. Utilizat
mereu în reeducare este un adevărat act pedagogic.
Structura complexă a actului motor. O mişcare într-un sistem de pîrghii implică modificări în sistemele învecinate pentru
a asigura atît posibilitatea executării lui, cît şi menţinerea luptei contra gravitaţiei întregului corp.
Aceasta se realizează prin multiplele şi strînsele legături între analizatorul motor cortical şi centrii motori subcorticali.
Sub forma lui cea mai simplă, actul motor este reprezentat de reflexele medulare. Acestea însă sînt sub controlul centrilor
subcorticali, care la rîndul lor sînt sub conducerea centrilor corticali, inte-grînd reflexul motor medular în mişcarea generală a
corpului nostru, adaptată condiţiilor de mediu.
EXAMENUL FUNCŢIONAL LOCOMOTOR
BILANŢUL ARTICULAR ŞI MUSCULAR. TEHNICA DE EXAMINARE
Principii generale de examinare funcţională. Asistentul are zilnic nevoie să fie informat despre valoarea funcţională a ar-
ticulaţiilor şi a muşchilor bolnavilor pe care îi tratează. La început, aceasta îi este necesar pentru ca să stabilească un plan de
tratament ulterior şi să urmărească rezultatele obţinute. Pentru ca aceste informaţii asupra valorii funcţionale să aibă un
caracter obiectiv, ele trebuie obţinute prin tehnici precise şi traduse în cifre.
Tehnica de examinare este o tehnică manuală. Ea poate să fie completată prin examene de laborator, de exemplu exa-
mene electrice pentru muşchi, examene radiologice pentru articulaţii etc.
Examenul funcţional locomotor cere, ca să fie executate anumite condiţii prealabile. In primul rînd este contactul nostru
cu bolnavul care, în majoritatea cazurilor, este neliniştit, înfricoşat de durere, nerăbdător să se vindece. El trebuie să capete
încredere în asistent, să fie calmat şi să fie interesat de examinare. Felul cum comandăm mişcarea pe care trebuie să o execute,
are o deosebită importanţă. De multe ori bolnavul nu înţelege comanda, alteori nu mai ştie să execute mişcarea din cauza unor
tulburări în analizorul motor (pierderea imaginii motorii). Deosebit de dificilă în această privinţă este examinarea copiilor care
se opun executării mişcării sau nu sînt încă în stare să o înţeleagă. La aceştia ne vom servi de diverse mijloace care să provoace
mişcarea pe altă cale (jocuri, reflexe etc). Executarea mişcării active poate să fie oprită prin prezenţa unei dureri care o
inhibează, alteori mişcarea este împiedicată de greutatea pîrghiei şi este suficient să suprimăm acţiunea gravitaţiei prin
modificarea poziţiei pentru a o obţine. Examenul se va executa pe masa obişnuită pentru tratamentul de reeducare analitică, cu
bolnavul dezbrăcat. În cameră trebuie să fie cald (22—24°) şi este necesar ca bolnavul să fie încălzit în prealabil (învelit, baie
caldă). Examenul nu trebuie să obosească bolnavul. Orice oboseală diminuează forţa musculară, măreşte redoarea articulară,
accentuează durerea şi diminuează atenţia bolnavului.
Tehnica pe care o aplicăm trebuie să fie precisă, în caz contrar rezultatele vor fi false, fără posibilitatea de comparare
ulterioară, chiar pentru acelaşi examinator.
Tehnica bilanţului articular. Cînd vrem să căutăm gradul de mobilitate pasivă într-o articulaţie, trebuie să prindem
pîrghia distală a acestei articulaţii şi să o manipulăm în diferitele planuri ale mobilităţii articulare. Această prindere o vom face
utilizînd un braţ cît mai lung de pîrghie pentru ca să avem cît mai multă forţă şi precizie şi nu vom mobiliza o articulaţie prin
intermediul unei articulaţii intermediare : de exemplu, pentru mobilizarea coapsei vom prinde condilii femurali şi nu gamba
sau piciorul.
Pîrghia proximală a articulaţiei trebuie fixată, aplicînd-o pe un plan
rezistent (masă) şi printr-o contraprindere a noastră. De exemplu, pentru
flexiunea cotului prindem antebraţul sub pumn, braţul se reazimă pe masă
şi contraprin-derea se face deasupra articulaţiei cotului.
Măsurarea unghiurilor. Pentru măsurarea unghiului pe care-l
formează două pîrghii articulare, trebuie trasate repere. Teoretic am putea
utiliza reperele scheleticei normale. In practică s-a dovedit mai comodă
metoda următoare (fig. 199).
Reperăm aproximativ interlinia articulară şi trasăm la acest nivel, pe
piele, o linie în jurul membrului. Pe această

Fig. 199. — Repere axiale

linie însemnăm cîte un punct pe mijlocul feţelor anterioare, posterioare şi

laterale. Aceste diferite puncte le unim prin drepte care vor reprezenta
marele ax al pîrghiilor articulare şi a cărui poziţie va permite evaluarea
deplasării angulare.
Liniile axiale trasate pe faţa externă a membrului vor măsura îndoirile
pe feţele de flexiune şi extensiune, cele pe faţa anterioară, de adducţie şi
abducţie etc.
Unghiurile pe care le măsurăm sînt totdeauna unghiuri imaginare şi nu unghiuri real formate de pîrghiile articulare.
Aceste unghiuri imaginare au două laturi: o latură reală, reprezentată de linia axială a pîrghiei ei distale articulare şi o latură
imaginară, formată de o dreaptă care reprezintă axul aceleiaşi pîrghii în poziţia 0 teoretic. Poziţia 0 este poziţia obişnuită a
pîrghiilor articulare atunci cînd corpul este în aliniere fiziologică. Pentru picior însă latura reală este reprezentată de linia axială
a tălpii piciorului iar latura imaginară de o dreaptă perpendiculară pe axul gambei.
Măsurarea unghiurilor se poate face aproximativ cu aprecieri vizuale, însă de obicei este necesar ca tehnica noastră să se
bazeze pe evaluări de unghiuri măsurate cu goniometrul.
Măsurarea unghiurilor în cazurile patologice. Măsurarea unui unghi articular este în general simplă la omul sănătos, însă
grea la cel bolnav.
Cînd articulaţia nu poate să fie- adusă la poziţia 0, vom calcula unghiul pe care-1 face pîrghia distală cu poziţia 0 şi vom
nota valoarea acestui unghi ireductibil. Plecînd de la această poziţie, vom mobiliza membrul în planurile normale şi tipice ale
acestei articulaţii. De exemplu, un cot care rămîne flectat ireductibil la 15° şi poate să facă o flexiune faţă de poziţia 0
imaginară de 40° se va nota: flexiune de la 15—-40°, deci unghi de mobilitate în flexiune 25°.
Cînd articulaţia nu are decît o mobilitate foarte redusă într-o atitudine determinată, se calculează unghiul pîrghiei distale
cu poziţia 0, de exemplu : cot în flexiune de 40°. Se evaluează unghiul de mobilitate (de exemplu 5°) şi se va da rezultatul 5°
de mobilitate în jurul unui unghi de flexiune de 40°.
Bilanţul muscular. Pentru a evalua forţa musculară, eta-lonăm valoarea lui după cum urmează:
— 0 reprezintă paralizia completă a muşchiului;
— 1 indică prezenţa unei reacţii tonice din partea muşchiului, perceptibilă la tendon sau în masa muşchiului;
— 2 indică posibilitatea unei mişcări de amplitudine normală, dacă eliminăm gravitaţia;
— 3 indică realizarea aceleiaşi mişcări cu intervenţia greutăţii segmentului mobilizat;
— 4 indică mişcarea care se execută contra unei rezistenţe;
— 5 exprimă forţa normală a muşchiului.
Practica ne arată că această cotare nu este destul de fină. Aceasta se poate remedia prin adăugarea semnelor + sau –, + 2
fiind mai mic decît – 3.
Pentru evaluarea precisă a mişcărilor care depăşesc cotarea 2, se aplică tehnica rezistenţei maxime prin două metode:
1. Se realizează o mişcare orizontală, eliminînd total gravitaţia şi se pune în loc un circuit rezistent. Se notează în kg
rezistenţa maximă care permite mişcarea.
2. Se modifică rezistenţa unui segment care se mişcă în plan vertical. Circuitul rezistent poate să reducă valoarea
segmentului, dacă cota lui este inferioară lui 3 ; dacă din contra este mai mare ca 3, circuitul stabileşte o forţă adiţională
greutăţii segmentului.
Această metodă a rezistenţei maxime precizează în special valorile cotării 4 şi 5.
Cotarea 1 este de obicei greu de decelat. Este necesar să se facă cîteva mişcări de stimulare a muşchiului. Plasăm
muşchiul în poziţia cea mai favorabilă şi palpăm masa musculară şi tendoanele.
Mişcarea cu valoarea 2 se realizează pe o suprafaţă orizontală alunecoasă.
Mişcarea cu valoarea 3 se realizează pe un plan vertical contra gravitaţiei. Această cotă corespunde unui muşchi util.
Forţa musculară este considerată în raport cu greutatea pe care trebuie să o învingă de obicei muşchiul. în general este
aceea a segmentului mobilizat. Tricepsul însă trebuie să învingă greutatea corpului şi nu a piciorului. Valoarea 3 va reprezenta
ridicarea în vîrful picioarelor.
Pentru unii muşchi este mai comod să cerem menţinerea poziţiei contra gravitaţiei, de exemplu croitorul se evidenţiază
mai bine în susţinerea coapsei în flexiune.
În sfîrşit, valoarea utilă a unui muşchi poate să varieze cu funcţia care i se cere. De exemplu, tricepsul brahial are o
valoare uzuală net inferioară celeia care i se cere pentru sprijinul pe baston.
Dificultăţi de examinare le pune copilul mic, pentru care recurgem la o serie de artificii. Vom provoca reflexe de apărare
cu excitaţii diverse, ca acelea date de o perie de dinţi, vom observa opoziţia lui la imprimarea unor mişcări, vom provoca
mişcarea întinzîndu-i jucării. Vom observa cu răbdare mişcările spontane.
De multe ori, şi în special la vechii bolnavi, examenele pot să fie falsificate prin trucaje. Ei au găsit soluţii compensatoare
pentru mişcările pe care nu pot să le facă. Astfel pentru valoarea 2 a cvadricepsului în decubit lateral, o uşoară rotaţie a coapsei
decolează călcîiul de pe planul mesei şi gravitaţia realizează extensiunea. Alterările articulare, ca şi contractura antagoniştilor,
împiedică evaluarea exactă a forţei musculare.
În examinare, bolnavul este aşezat în poziţia de decubit dorsal, decubit lateral drept, decubit lateral stîng şi decubit
ventral, în poziţia şezîndă şi în picioare. Pentru a nu schimba mereu poziţia bolnavului, vom cerceta pentru fiecare poziţie
mişcarea care este posibilă în toate articulaţiile.
 Pentru înscrierea rezultatelor bilanţului funcţional articular şi muscular există diferite fişe de examen. Ele diferă în
funcţie de specificul serviciilor.
POSTURA, MERSUL NORMAL ŞI PATOLOGIC. REEDUCAREA MERSULUI
Deplasarea omului în spaţiu se face printr-o alternanţă jde mişcări care rup echilibrul corpului faţă de forţele gravitaţiei şi
de mişcări care restabilesc echilibrul în condiţii noi. Numim postură atitudinea generală a corpului în faza de echilibrare faţă de
gravitaţie. La om, reglajul postural este un mecanism complicat. în care intervin alături de reflexe necondiţionate şi reflexe
condiţionate stabilite în scoarţă. Ortostatismul este forma posturală caracteristică stadiului de evoluţie uman.
Trecerea de la postura patrupedă la cea bipedă a dus la o serie de transformări funcţionale şi structurale.
Muşchii membrelor inferioare şi în special extensorii s-au dezvoltat considerabil, căpătînd o predominaţie funcţională
tonică. Se modifică structura şi funcţionalitatea coloanei vertebrale, extensorii trunchiului dezvoltîndu-se, iar flexorii regresînd
; mişcările respiratorii au de luptat mai. mult contra gravitaţiei, ca şi circulaţia sîngelui. Organele interne tind să cadă spre
pelvis, necesitînd o tensiune puternică a peretelui abdominal. Echilibrul corpului nu este un echilibru stabil, ci unul oscilant, în
care apar compensări care se fac de jos în sus şi de sus în jos, între diferitele segmente.
Obişnuit se consideră bună o postură care pleacă de la o poziţie ideală ortostatică, care îndeplineşte anumite cerinţe
mecanice şi estetice (fig. 200). în realitate, postura este strîns legată de întreaga activitate a corpului nostru, de statul în şezut,
ca şi cel în picioare, de mers, de urcat pante sau scări, de fugit, de lucru, adică o bună postură este un aspect al unei bune
mecanici corporale.
Tulburările de postură se reflectă în special în statica coloanei vertebrale.
Pentru postură, poziţia bazinului are de asemenea o deosebită importanţă, atrăgînd după sine modificări ale curburilor
coloanei vertebrale.
Anteversiunea bazinului determină o accentuare a lordozei lombare, pe cînd retroversiunea dă o ştergere a ei.
Lateroversiunea antrenează scolioza lombară cu concavitatea de partea opusă.

Fig. 200. — Postura.

A — curbele coloanei vertebrale; B — postura
normală; C — postura relaxată; D — postura militară.

Inegalitatea în lungime a membrelor inferioare

atrage după sine tulburări în statica bazinului pe plan
frontal şi duce la scolioza compensatoare din partea
coloanei.
Cînd stăm într-un picior sau în perioada de
sprijin unic în mersr funcţia abductorilor coapsei este
să stabilizeze pelvisul ; paralizia lor face ca pelvisul
să se încline de partea nesprijinită, ceea ce duce la
necesitatea de a compensa prin înclinarea pelvisului
de aceeaşi parte.
Extensorii (marele fesier) fac ca în sprijin pe picioare, pelvisul să nu cadă înainte, în paralizia lor, lordoza creşte pentru a
duce centrul de gravitaţie în spatele articulaţiei, gravitatea devenind o forţă de extensiune.
Articulaţiile piciorului şi gleznei asigură menţinerea echilibrului anteroposterior şi, în oarecare măsură, pe plan frontal.
În această articulaţie sînt mari cereri în stabilitate. Un picior rigid este mai util ca unul flasc, cu toate articulaţiile bune.
Cu ajutorul piciorului, statica se adaptează în ultimă instanţă la sol; de aceea orice perturbare în mecanica piciorului are o
importanţă asupra întregii statici a membrului inferior pînă la coloană. Un picior plat este la originea multor tulburări de statică
ale coloanei.
Mecanica şi patomecanica mersului. Mersul uman este un joc ritmic, în care printr-un sistem alternativ de deplasări şi
susţineri,, extremităţile inferioare împing corpul înainte, balansîndu-l pe pelvis.
Cînd membrul inferior este alungit, prin contracţia extensorilor, centrul de gravitaţie este mişcat în sus şi înainte.
Locomoţia bipedă este astfel o împingere ritmică a corpului înainte şi o ridicare.
În acest moment, verticala coborîtă din centrul de gravitaţie iese din baza de susţinere şi este necesară restabilirea
echilibrului. Pentru aceasta celălalt membru inferior frînează mişcarea prin aşezarea călcîiului pe sol şi centrul de gravitaţie se
aşază pe piciorul care susţine (mersul uman este un joc constant de pierdere şi recuperarea echilibrului).
 Mersul uman este în acelaşi timp un joc alternativ între cele două extremităţi: membrul care susţine în contact cu solul
produce consecutiv frînare şi împingere, în timp ce celălalt membru, pendulînd liber, duce cu el momentul de înaintare a
corpului. Faza de susţinere este mai lungă ca cea de pendulare, cu cît mersul este mai rapid, cu atît ele prezintă o diferenţă mai
mică. în fugă faza de pendulare depăşeşte pe cea de susţinere.
Concomitent se dezvoltă mişcări în centura scapulară şi membrele-superioare, în alternanţă cu mişcările bazinului şi
membrelor inferioare, reproducînd mersul patruped. Acest aspect al mersului capătă o deosebită importanţă pentru mersul cu
bastoane şi în reeducare.
În mersul cu cîrjele, mişcările bazinului sînt realizate prin contracţia muşchilor trunchiului la un punct fix pe centura
scapulară.

PATOMECANICA MERSULUI
Mersul paralitic. La bolnavii cu paralizii flasce, ca de exemplu la poliomielitici, mersul pune două probleme principale :
o problemă de susţinere şi o problemă de înaintare. Trăsăturile lui esenţiale, care trebuie analizate sînt :
a) Incapacitatea de a susţine poziţia pelvisului faţă de gravitaţie şi a-i controla oscilaţiile.
b) Incapacitatea de a stabiliza articulaţiile genunchiului în perioada de sprijin şi de a întinde extremitatea contra
gravitaţiei.
c) Incapacitatea de a frîna.
d) Incapacitatea de a împinge.
Fiecare din aceste deficienţe pune probleme speciale de reeducare sau protezare.
Mersul spastic îl găsim la hemiplegiei, paraplegici. În acest caz sînt tulburate alinierea trunchiului pe pelvis, scurtarea şi
alungirea ritmică a membrului inferior prin rigiditatea muşchilor şi din aceleaşi motive şi pendularea lui.
Mersul spastic şi ecvin reduce contactul cu solul la vîrful picioarelor, ceea ce tulbură atît împingerea, cît şi frînarea în
faza de sprijin.

PRINCIPII GENERALE DE REEDUCARE A MERSULUI PARALITIC

Reeducarea staticii şi a mersului paralitic solicită cîteva condiţii obligatorii :
1. Nu se poate face o reeducare corectă atît timp cît există dureri. Durerea creează reflexe de inhibiţie, contrac-tură
antalgică, care se opune unei reeducări corecte.
2. Posibilitatea de a obţine alinierea segmentelor. Aceasta presupune în primul rînd, eliminarea contracturilor şi retrac-
ţiilor care determină poziţii vicioase ale membrelor. Tratamentul lor este astăzi considerat tot atît de important pentru
reeducarea funcţională, ca şi tratamentul paraliziilor, începerea unei reeducări a mersului în prezenţa unor poziţii vicioase este
o gravă eroare.
3. O mobilitate articulară pasivă suficientă, care să nu împiedice realizarea unei mişcări utile posibile.
4. Absenţa de tulburări trofice mari, care duc la scurtări importante ale membrului.
5. Un minimum de forţe musculare. Se ia în considerare că o paraplegie totală, protezată, permite mersul cu ajutorul
cîrjelor, cu condiţia existenţei unor muşchi abdominali şi lombari buni şi a integrităţii membrelor superioare.
6. Condiţii neurologice şi neuropsihice. Tulburări ale centrilor de postură, lipsa de cooperare a bolnavului vor face
imposibilă o reeducare funcţională care are condiţii locale, prin prezenţa elementelor locale efectoare. Din contra, exercitarea
reflexelor de postură, voinţa bolnavului de a merge, amplifică considerabil posibilităţile elementelor locale.
Reeducarea staticii şi a mersului este strîns legată de tratamentul de poziţie. Prin tratamentul de poziţie se previn
deformările care apar sub acţiunea forţei gravitaţiei necompensate. De îndată ce izbutim să compensăm această forţă se trece la
reeducarea posturală. De multe ori cînd tratamentul de poziţie se prelungeşte, ne servim de aparate pentru a trece la exerciţii de
mers. De exemplu, în cazul cînd coloana este deficientă, cu ajutorul unui cărucior în care capul (sau umerii) este susţinut de un
căpăstru, se pot face exerciţii de mers.
Reeducarea mersului în apă este o etapă iniţială în reeducare, pregătind reeducarea pe uscat.
Reeducarea se face în bazine cu bare paralele. Iniţial apa ajunge la umeri, apoi este scăzută în raport cu posibilităţile
bolnavului de a realiza un ortostatism corect. Se abandonează îndată ce bolnavul şi-a cîştigat o atitudine posturală corectă,
deoarece mersul în apă duce la dificultăţi de control al mişcărilor şi se face într-un mediu străin omului.
Reeducarea ortostatismului şi a mersului pe uscat se face în etape progresive. Ea începe o dată cu tratamentul de poziţie
prin stimularea reflexelor plantare de postură, bolnavul sprijinindu-şi tălpile pe o planşetă în unghi drept. Se trece apoi la
înclinarea planului pe care este aşezat bolnavul, trecîndu-se treptat de la o poziţie orizontală la cea verticală.
Cu ajutorul unei planşe sau mese balansante se stimulează apariţia reflexelor de postură în diferiţii muşchi. Se trece apoi
în pat la ridicarea trunchiului în poziţia şezîndă, cu membrele inferioare în extensiune, întîi în diagonală cu spatele sprijinit,
apoi la marginea patului cu picioarele atîrnînde. Statul în şezut este deosebit de periculos dacă, din cauza deformărilor, nu
există condiţii ale coloanei de a lupta contra gravitaţiei.
Ulterior, bolnavul este sculat în picioare, susţinut de asistent şi sprijinit în bastoane. Se trece apoi la exerciţii de sprijin
unilateral, bolnavul sprijinindu-se pe bare sau bastoane.
În sfîrşit se trece la etapa antrenării mersului propriu-zis. Acesta se face utilizîndu-se ajutorul membrelor superioare.
Mersul este cel al alternanţei patrupede, membrele superioare sprijinindu-se pe bare paralele, cîrje canadiene sau bastoane.
Membrul paralizat este mişcat la început de asistent, apoi de bolnav. Acesta îşi deplasează membrul înclinînd trunchiul de
partea lui şi plasîndu-1 prin pendulare pe planul bastonului contralateral. Mişcarea se repetă la partea opusă, după ce se trece
greutea pe primul picior.
La copii, reeducarea mersului se face trecîndu-se prin etapele de dezvoltare fiziologică: tîrît, mers în patru labe şi apoi
ridicarea în picioare. Este indispensabil să se treacă de la o etapă la alta, îndată ce este posibil, pentru ca să nu se fixeze mersul
la etape inferioare şi să nu se creeze tîrîtori. Se trece ulterior la urcat trepte, mers pe plan ondulant.
În timpul mersului vom observa ca bolnavul să-şi menţină trunchiul drept, în şold să se petreacă numai flexiune şi
extensiune, eliminîndu-se pe cît posibil mişcările de compensare. Membrul inferior care susţine genunchiul va fi întins, ferm,
cînd poartă greutatea şi apoi flectat, cînd greutatea trece pe celălalt picior.
Piciorul va fi orientat înainte, va atinge solul cu călcîiul, se va sprijini pe marginea externă, apoi pe marginea internă şi
antepicior.
Lungimea paşilor va fi egală, ritmul paşilor regulat.
Vom utiliza aparate speciale: jghiaburi, planşe cu cămăruţe pentru egalizarea paşilor şi dirijarea înainte a piciorului.

FIZIOPATOLOGIA SECHELELOR CU DEFICIT LOCOMOTOR

Vindecarea unei boli poate să se facă complet, cu revenire la starea anterioară de integritate anatomică şi funcţională a
organismului atins, sau cu defect, cînd lasă o serie de modificări patologice structurale şi deficienţe funcţionale cu caracter
cronic, constituind ceea ce în mod obişnuit se numeşte o sechelă.
Sechelele cu deficienţe motorii sînt urmarea bolii de etiologii diferite, infecţioase, toxice, traumatice, localizate pe sis-
temul nervos sau pe aparatul locomotor. Indiferent de etiologia lor, prezintă anumite caracteristici fiziopatologice comune, care
determină evoluţia lor şi cer anumite forme de tratament.
De la terminarea fazei acute clinice pînă la vindecare cu defect există o fază de convalescenţă, în care asistăm la evoluţia
unui dublu proces: pe de o parte la unul de refacere anatomică şi funcţională, pe de altă parte la altul de degenerări anatomice
şi pierderi funcţionale, fază deosebit de importantă în constituirea sechelei. De felul îngrijirilor şi al tratamentului acestei faze
depinde în cea mai mare măsură gravitatea sechelei cronice. Este faza de tratament profilactic ai sechelei, tratament care
trebuie început precoce şi continuat susţinut pînă la obţinerea unui maxim posibil de refacere anatomică şi funcţională.
În sechele cu deficit locomotor, în faza de constituire a lor (fază de convalescenţă), va trebui pe de o parte să solicităm
refacerea funcţiilor motorii, pe de altă parte să combatem apariţia de modificări astenice, tulburări funcţionale motorii legate de
lipsa de mişcări.
Mecanismul de acţiune a paraliziei iniţiale asupra evoluţiei sechelei. Lipsa de mobilitate iniţială a unui segment are o
deosebită importanţă pentru evoluţia ulterioară a funcţiei acelui segment.
Să luăm cazul unei paralizii musculare parcelare, ca în poliomielită. Cînd bolnavul este în decubit, membrul atins ia o
poziţie vicioasă faţă de alinierea fiziologică din cauza, pe de o parte a gravitaţiei, pe de alta a tonusului muşchilor antagonişti
necompensaţi de muşchiul paralizat. Alături de această acţiune mecanică apar şi altele fiziologice. Tonusul muşchilor
antagonişti creşte progresiv, ne-maifiind inhibat printr-un mecanism reflex, care în mod normal este provocat de mişcarea
agoniştilor (în prezent paralizaţi). Se constituie astfel în muşchii antagonişti o contractură, care accentuează poziţia vicioasă şi
devine şi o frînă pentru reluarea mişcărilor în muşchiul iniţial paralizat.
În al doilea rînd imobilizarea prelungită în poziţia vicioasă duce la transformări structurale de adaptare patologică, de
retracţie şi de alungire ale părţilor moi articulare. În primul caz, elementele elastice se retracta, se reduc, ţesuturile devin prea
scurte şi limitează mişcarea articulară.
Cînd bolnavul stă în picioare, muşchiul paralizat nemaiputînd să asigure rolul lui în rnenţinerea ortostatismului, apar
mecanisme de compensare prin modificări de poziţie a segmentelor corporale. De exemplu, în paralizia de fesier mijlociu, care
opreşte căderea bazinului de cealaltă parte în sprijinul unilateral (pe un picior) centrul de gravitaţie este dus pe punctul de
sprijin prin înclinarea trunchiului de partea paralizată.
 Cînd bolnavul vrea să realizeze un gest pe care obişnuit il execută cu ajutorul muşchiului paralizat, de exemplu ducerea
mîinii la gură prin abducerea braţului cu ajutorul deltoidului, dacă acesta e paralizat, bolnavul execută gestul abducînd braţul
(prin contracţia antagoniştilor deltoidului) şi ridicînd umărul cu ajutorul trapezului superior. A substituit deci în executarea
gestului un stereotip dinamic motor obişnuit, cu un altul, patologic. Muşchii utilizaţi se opun mişcării muşchiului paralizat şi
utilizarea stereotipului dinamic patologic scoate din complexul de mişcări muşchiul slab care trebuia stimulat.
Această dezorganizare a actului motor normal are o deosebită importanţă în reeducare. în primul rînd va trebui să
restabilim în analizorul motor cortical stereotipul dinamic normal al gestului. Bolnavul pare să fi uitat mişcarea care utilizează
muşchiul paralizat. Comanda gestului pune în funcţie alţi muşchi, de multe ori antagonişti.
Centrii motori periferici ai muşchiului nu mai primesc impulsuri centrale sau periferice, de aceea va trebui să aplicăm
proceduri de stimulare a lor.
Mecanismul de acţiune a contracturii asupra evoluţiei sechelei. Contractura antalgică este legată de sindromul general de
adaptare la agresiune al stărilor acute alături de manifestările vegetative şi umorale. Ea poartă şi numele de „spasm muscular
dureros". Are ca rol imobilizarea segmentelor atinse pentru a evita apariţia de stimuli dureroşi supraliminari pentru scoarţă.
Această contractura are un rol dezorganizator, ca şi paralizia, a-supra stereotipurilor dinamice normale.
O primă consecinţă este apariţia de paralizii funcţionale în muşchii antagonişti. După trecerea fazei acute, această
tulburare funcţională persistă. Articulaţia nu mai este mişcată şi contracturii antalgice i se substituie o contractura prin
imobilizare, disociată din ansamblul de reglaj postural.
Prezenţa ei constituie o frînă pentru reluarea mişcărilor articulare şi pentru recuperarea mişcărilor pierdute.
Contractura este principala cauză de constituire a deformărilor. Prin dezechilibrele posturale pe care le creează, determină
poziţii vicioase, atît în poziţia de decubit, cît mai ales în ortostatism. Imobilizarea prelungită consecutivă duce la modificări
structurale patologice de adaptare la poziţia vicioasă, deci la refracţii fibroase şi la anchiloze.
În sechelele poliomielitice, contracturile apar în muşchii antagonişti celor paralizaţi.
În sechelele după traumatisme, contracturile reziduale dau redori articulare: toţi muşchii periarticulari sînt contracturaţi şi
cu o dispariţie a elasticităţii musculare, procesul de modificare structurală de retracţie fiind concomitent. Aceasta se vede după
imobilizările prelungite în gips. În sindroamele fiziopatice, ca în periartrita scapulohumerală, există atrofia deltoidului cu
contractura adductorilor şi rotatorilor braţului, ducînd la umărul blocat. în paraliziile spastice de neuron central, hemiplegii şi
paraplegii spastice prezenţa hipertoniei duce la imobilizare în poziţii vicioase (picior ecvin etc.) a membrelor, constituind o
frînă pentru recuperarea mişcărilor; de aceea se caută diminuarea ei în reeducarea funcţională a acestor bolnavi.
Această hipertonie din contractura piramidală nu este complet disociată de adaptarea posturală şi diferă de cea prin
imobilizare, care e complet disociată. De aceea în reeducarea acestor bolnavi spastici vom avea de combătut contractura
secundară prin imobilizare, concomitent cu readaptarea hipertoniei la nevoile posturale.
Rolul creşterii şi al efortului în evoluţia sechelei. O sechelă loco-motorie evoluează diferit, după cum bolnavul este un
copil sau un adult. Imobilizarea are un rol deosebit asupra creşterii osoase, ducînd la atrofii şi acolo unde sînt poziţii vicioase,
la modificări osoase. Procesele active de creştere la copil influenţează mai mult elementele sănătoase decît pe cele bolnave. O
problemă deosebită este pusă de efort şi lupta contra gravitaţiei. Acolo unde sînt paralizii şi contracturi, reglajul postural este
imperfect asigurat. Cu cît vom cere eforturi mari, cu atît el va fi mai deficient, cu atît va fi o cauză nouă de tulburări, prin
apariţia de mecanisme de substituţie., De aceea, orice efort trebuie bine cîntărit privitor la efectele lui asupra reglajului
postural. Gesturile, adică mişcările adaptate unui scop, de autoservire sau de muncă, sînt stimuli pentru mişcări, dar depăşesc
posibilităţile şi duc la inhibiţia acestor mişcări, prin crearea de mişcări de compensare.
Rolul circulaţiei asupra evoluţiei sechelei. Nutriţia elementelor motorii nervoase şi musculare, precum şi a elementelor
de susţinere are o deosebită importanţă şi este legată de circulaţia locală şi de procesele de oxidare. în sechela motorie există o
hipoxie locală legată de vasoconstricţie la început, apoi de atrofia vaselor. Ea interesează de obicei o zonă mult mai largă decît
cea atinsă. Această vasoconstricţie este legată de lipsa de stimuli normali şi prezenţa de stimuli patologici ai mişcării.
Rolul activităţii nervoase superioare în evoluţia sechelei. Evoluţia sechelei este strîns legată de efortul general al
bolnavului, de adaptare la mediu. Stimulii cei mai importanţi pentru mişcare sînt daţi de acest efort de adaptare. Pe de altă
parte, toate procesele de refacere sînt organizate de funcţiile nervoase superioare.
Felul cum vor funcţiona acestea are un rol capital în desfăşurarea evoluţiei sechelei bolnavului.
Actul motor face parte din gesturile noastre de autoservire, de muncă şi sociale. Întreaga coordonare posturală şi cinetică
este sub controlul cortical. De asemenea şi coordonarea între actul motor şi mecanismele circulatorii şi umorale.
Aceasta are o deosebită importanţă, considerînd evoluţia sechelelor la copil, la adult, la debilii mintali, la nevrotici sau
demenţi, în raport cu aplicarea sau neaplicarea unor tehnici pedagogice corecte sau a psihoprofilaxiei.

RECUPERAREA FUNCŢIONALĂ IN SECHELELE POLIOMIELITICE ŞI HEMIPLEGII

 Recuperarea funcţiilor motorii în sechela poliomielitică. Obiectivele reeducării funcţionale sînt diferite în funcţie de
stadiul de evoluţie a sechelei. În faza de convalescenţă a poliomielitei şi deci de constituire a sechelei, tratamentul are ca
obiectiv cîştigarea pentru muşchii atinşi (paretici) a unei valori utile, a prevenirii deformărilor trunchiului şi membrelor r a
reeducării funcţiilor posturale, locomotorii şi manuale, în raport cu recuperarea funcţiilor slăbite.
În stadiul cronic al sechelei constituite şi stabilizate, obiectivele sînt corectarea deformărilor (prin mijloace ortopedice) şi
reeducarea funcţiilor motorii pe baza elementelor funcţionale de valoare utilă prezente în scopul autoservirii şi muncii.
Tratamentul de poziţie se adresează prevenirii deformaţiilor. Ele sînt legate de existenţa unei contracturi. Ele se instalează
la copii şi tineri în perioada de creştere, nu la adult, unde apar numai redori articulare. Deformările lovesc cu predilecţie
coloana vertebrală şi membrele inferioare, adică segmentele legate de eforturi posturale şi în mai mică măsură membrele
superioare
Păstrarea poziţiei de decubit devine o necesitate absolută atîta timp cît coloana nu-şi poate îndeplini funcţia posturală.
Aceşti bolnavi vor trebui să păstreze poziţia aceasta tot timpul: mîncînd, citind şi scriind culcaţi.
Poziţia de decubit se face cu corpul în aliniere fiziologică,, pe un pat tare, fără pernă, cu picioarele sprijinite de un suport,
şi restul corpului susţinut în aliniere cu ajutorul rulourilor sau sacilor de nisip. Uneori este necesar patul de gips, care să
menţină segmentele dezechilibrate. Această poziţie trebuie păstrată cît mai mult de copil, care are însă voie să-şi modifice
poziţiile în cursul zilei.
Poziţia corectă o dată obţinută, trebuie mereu legată de mişcare. Nu se poate preveni o deformare prin imobilizare
prelungită preventivă. Dezechilibrul între muşchiul paralizat, muşchiul sănătos şi gravitaţie nu este eliminat decît prin mişcare.
Mişcarea opreşte formarea contracturilor şi a evoluţiei spre refracţie. Bolnavul cu un dezechilibru muscular nu trebuie ridicat
în poziţie şezîndă. Trecerea se poate face treptat, prin aşezarea bolnavului pe planuri înclinate, în mod progresiv, cîteva ore pe
zi. Se obţine astfel o bună stimulare a efortului postural, fără suprasolicitare.
Cu ajutorul unei mese basculante şi prin mişcări de basculă se creează reflexe posturale importante pentru reeducare.
In cazul cînd prognosticul nu arată posibilităţi de recuperare a forţei muşchilor coloanei, pentru ca să nu se prejudicieze
reeducarea mersului, se pune corset cu tutore susţinător, se egalizează membrele inferioare. Aceasta se impune şi cînd psihicul
bolnavului este compromis de şederea prelungită în decubit.
Tratamentul de mişcare în perioada de convalescenţă are ca obiectiv restabilirea funcţionării ritmice, coordonate şi utile a
unităţilor motorii neuro-musculare. El începe foarte timpuriu, imediat după trecerea fazei acute şi se face în cadrul unui
tratament complex. Ţinînd seama de fiziologia motricitatii, obiectivele reeducării motorii vor avea în vedere:
1. Restabilirea conştiinţei mintale a mişcării de executat. Un muşchi se contractă începînd de la inserţia lui tendinoasă.
Bolnavul trebuie să-şi imagineze această inserţie şi efectul tracţiunii muşchiului pe pîrghia membrului, pentru a urmări în
minte mişcarea pe care o execută pasiv tehnicianul. Este vorba de o gimnastică mintală neînsoţită de efort, care nu va fi permis
decît ulterior.
2. Restabilirea stereotipului dinamic normal şi eliminarea celui patologic. Realizarea unei mişcări, în cazul paraliziei
muşchiului principal care o execută, se face prin mişcări de substituţie. Astfel este abducţia braţului în paralizia de deltoid prin
bascularea omoplatului înapoi cu ajutorul trapezului superior. Alteori, eforturile duc la contracţia muşchilor antagonişti sau alţi
muşchi. Se constată astfel, cînd cerem bolnavului să execute mişcarea, că alţi muşchi decît cel dorit intră în joc. Vom avea deci
ca obiectiv ca mişcarea să nu fie realizată de alt muşchi decît cel indicat, ca muşchii antagonişti să nu se contracte (ei trebuie să
se relaxeze), ca un muşchi puternic să nu se substituie unui muşchi slab, în sfîrşit ca contracţia muşchiului luat în reeducare să
se facă începînd cu fibrele de la inserţie, spre origine.
Această acţiune are în vedere relaţiile corticosubcorticale ale actului motor.
În sfîrşit, ultimul obiectiv este restabilirea funcţiei musculare în complexul general cinetic al corpului ; integrarea lui ca
valoare efectivă în mişcare utilă.
Reeducarea se face zilnic într-o cameră în care bolnavul este singur cu tehnicianul. E necesar ca atenţia bolnavului să nu
fie perturbată. El este aşezat pe o masă şi i se cere să se relaxeze (aceasta se obţine la copil prin alte mijloace). De multe ori un
masaj sub formă de netezire uşoară, cîteva inspiraţii profunde sînt adjuvante preţioase. În cameră, temperatura este între 22 şi
24°. Bolnavul stă în decubit dorsal sau ventral, în aliniere fiziologică.
Prima şedinţă este scurtă, pentru ca să nu se obosească bolnavul. Dăm un exemplu de reeducare musculară pentru
flexiunea şi extensiunea antebraţului pe braţ (biceps şi triceps brahial).
Considerăm mai întîi acţiunea bicepsului brahial.
a) Antebraţul e în supinaţie, se cere bolnavului să se gîndească la punctul de inserţie a bicepsului brahial (pe tuberozitatea
radială), pe care îl arătăm cu degetul. Mobilizăm pasiv în flexiune antebraţul pe braţ cu mîna către umăr. Pentru aceasta
prindem cu o mînă, între degete, apofiza epicondiliană şi epitrohleană a humerusului, iar cu cealaltă, apofizele radiale şi
cubitale. Bolnavul urmăreşte în gînd mişcarea. După flexiune cerem bolnavului să se relaxeze şi executăm extensiunea,
cerîndu-i să fie atent la inserţia tricepsului pe olecran.
 b) Se observă ca în acest timp să nu se contracte nici un muşchi din alt grup.
c) Se cere bolnavului să ajute. Dacă apar contracţii în alţi muşchi, se renunţă pentru moment, şi se reiau mişcările pasive.
Se cere aceasta bolnavului la a 3-a mişcare, apoi la a doua, apoi bolnavul execută flexiunea singur.
În mişcările de flexiune-extensiune ale antebraţului pe braţ, bicepsul şi tricepsul funcţionează sincron. Reeducarea lor se
face concomitent. Vom avea grijă ca amplitudinea mişcărilor pasive să se facă în limitele funcţionalităţii maxime, astfel, în
hiperflexiune, tricepsul este supraîntins şi ambii muşchi relaxaţi complet, ceea ce constituie o dificultate în coordonare. Acelaşi
lucru are loc cînd în efortul de a mişca antebraţul bolnavul îşi întrebuinţează muşchii centurii scapulare.
Se observă ca să nu intre în acţiune alţi muşchi decît cei reeducaţi. După cîteva şedinţe se cere bolnavului să ajute după a
3-a mişcare pasivă. Dacă aceasta se face fără intrarea în acţiune a altor muşchi, exerciţiul se continuă pînă cînd bolnavul poate
să execute singur mişcarea.
Extensiunea se execută ca şi în reeducarea bicepsului.
În reeducare, dacă muşchii par clinic paralizaţi, se începe cu stimularea lor, adică cu mişcări pasive întrerupte ritmic, în
sensul scurtării lor, manevră care restabileşte reflexul miostatic.
O deosebită importanţă în reeducare o are poziţia mîinilor tehnicianului pe corpul bolnavului. Aceasta serveşte la
restabilirea legăturilor între percepţiile bolnavului şi părţile periferice ale corpului lui.
Recuperarea funcţională în hemiplegie. Reeducarea motorie a hemiplegicului începe curînd şi prin utilizarea la maxi-
mum a părţii sănătoase care trebuie să execute cu propriile ei forţe satisfacerea actelor mai importante de autoservire. Dinamica
motorie tulburată prin deficienţa mişcărilor dintr-o jumătate a corpului trebuie reorganizată în vederea autoservirii. Bolnavul
are tendinţa să ceară ajutor chiar pentru acţiuni pe care poate să le execute singur. I se va cere să se întoarcă singur în pat, apoi
să stea la marginea patului, să treacă de pe pat pe un fotoliu alăturat, mişcări pe care poate să le execute cu partea sănătoasă,
căutînd un sprijin în cea bolnavă. Pentru toate aceste acţiuni va fi la început învăţat şi ajutat să le execute, arătîndu-i-se soluţia
cea mai comodă. Pentru ridicarea în şezut se poate fixa de extremitatea caudală a patului o funie cu un mîner, de care se ajută
bolnavul făcînd şi exerciţii de ridicare.
O deosebită importanţă o are organizarea mintală a actului motor. Bolnavul va executa în minte mişcări pe care nu poate
să le execute efectiv.
Se va trece apoi la reeducarea staticei şi mersului. Mersul la hemiplegie se face la început sub aspectul de mers cosit.
Frînarea este împiedicată prin contractura în ecvin a piciorului. La început se permite această formă de mers, care e realizată cu
ajutorul unui baston. Bolnavul e deprins să stea în picioare, ţinîndu-se de o masă, apoi sprijinit în baston, să stea în sprijin
unilateral cu piciorul sănătos, apoi cu cel bolnav. în acest caz trebuie redusă contractura în flexiune a piciorului prin mijloace
fizioterapice.
În etapa următoare se trece la utilizarea treptată a mişcărilor în membrul bolnav în faza de înaintare. Exerciţiile încep în
pat. Bolnavul e învăţat să-şi utilizeze fiecare articulaţie în parte, exercitînd mişcarea mintal şi încereînd apoi să o execute cu
ajutorul tehnicianului. Nu trebuie să facă eforturi, deoarece acestea accentuează contracturile sau duc la contracţia
antagoniştilor. Exerciţiile se fac în special pentru flexori la membrul inferior şi pentru extensori la membrul superior, cu
aceeaşi tehnică ca şi pentru poliomielită.
Cînd se trece la mers, bolnavii apar nesiguri, le e frică. E deosebit de important să li se redea încrederea, să fie încurajaţi,
îndemnaţi.
O piedică însemnată o are trecerea de la o formă de deplasare la alta mai adaptată, însuşi stereotipul dinamic anterior. De
aceea fiecare salt calitativ va fi bine pregătit prin educaţia bolnavului, prin executarea lui în condiţii de uşurare (în decubit sau
cu sprijin, sau în apă).
Bolnavul relaxat, aşa cum se obţine în băile călduţe sau prin galvanizări decontracturante, poate să execute unele mişcări
care erau frînate de contractura. El trebuie învăţat să le utilizeze şi, în măsura în care e capabil, obţine şi reducerea contracturii.
Emoţia, frica, efortul exagerat duc la o hipertonicitate care împiedică progresul mişcărilor. Părţile cele mai greu de recuperat
sînt cele distale şi ele vor fi în special reeducate, aducerea piciorului în poziţia perpendiculară pe gambă şi mişcările de
extensiune a degetelor mîinii şi de opoziţie a policelui.
Tratamentul de poziţie are o mai mică valoare în hemiplegie faţă de sechela poliomielitică. Se indică susţinătoare de talpă
şi fixarea intermitentă a mîinii în extensiune pe o placă. Mersul se execută mai bine cu piciorul încălţat într-o gheată.
Reeducarea în apă. concomitent cu cea pe uscat, este deosebit de utilă.

RECUPERAREA FUNCŢIONALĂ ÎN REUMATISM

În bolile reumatismale asistăm la o limitare patologică a amplitudinii mişcărilor articulare. Cauzele acestei limitări sînt
multiple: reflexe dureroase, contracturi musculare, refracţii ale ţesuturilor moi periarticulare, modificări osoase articulare. Ele
sînt legate de diferitele forme clinice ale reumatismului : reumatism inflamator, reumatism cronic degenerativ şi abar-ticular.
 Ceea ce deosebeşte recuperarea dintr-o sechelă locomotorie după o boală infecţioasă sau un traumatism şi o deficienţă lo-
comotorie reumatismală, este că, în primul caz, avem de a face cu un proces stabilizat, în al doilea caz avem de-a face cu un
proces evolutiv continuu sau prin episoade evolutive. Aceasta pune probleme diferite de tratament.
În artroze asistăm la un proces progresiv de limitare funcţională a articulaţiei. Experienţa ne arată că terapia raţională de
mişcare duce nu numai la oprirea acestui proces, ci şi la recîştigarea amplitudinii mişcărilor pierdute.
În ultimul timp s-a pus în evidenţă rolul combaterii contracturilor în tratamentul artrozelor. Ele constituie o piedică
funcţională în mobilizarea articulaţiilor şi, prin evoluţia lor, sînt un factor important în dezvoltarea procesului patologic.
O problemă deosebită o pune reumatismul inflamator. Aci contractura ia deseori un aspect antalgic de apărare, legată
strîns de procesul acut. Mobilizarea articulaţiei, decontracturarea nu ar face decît să agraveze procesul inflamator. îndată însă
ce acesta s-a stins, persistenţa contracturii dă naştere la noi fenomene patologice de limitare funcţională. în acest stadiu,
combaterea contracturilor, reeducarea funcţională prin mişcare pasivă şi activă au un rol favorabil de restabilire a funcţiilor
pierdute.
În sindroamele algodistrofice, reeducarea funcţională este deosebit de importantă ţinînd seama de legătura strînsă dintre
aceste sindroame şi stări nevrotice. Iată tehnici utilizate în recuperarea funcţională a bolilor reumatismale.
Mobilizarea pasivă se execută asupra articulaţiilor înţepenite, fără ca muşchii articulaţiei să se contracte. Mişcările pasive
sînt limitate de întinderea părţilor moi periarticulare: muşchi şi ligamente.
Întinderea unei articulaţii nu trebuie să fie dureroasă ca să provoace reflexul de apărare şi nici să depăşească posibilităţile
de rezistenţă a ţesuturilor, altminteri provoacă rupturi sau distensii, care dau naştere la ţesuturi cicatriceale, la reflexe
nociceptive. În schimb, o tracţiune în limitele elasticităţii ţesuturilor are efecte anatomice favorabile.
Mobilizarea trebuie să fie mai întîi analitică, adică să nu mişte o dată decît o articulaţie, şi în articulaţii să execute o
singură mişcare. Articulaţiile vor fi mobilizate succesiv, prin aceasta se evită provocarea de dureri prea mari şi se creează
reflexe precise în raport cu articulaţia. Mişcările imprimate vor fi cele normale ale articulaţiei în cauză.
Manipularea unei articulaţii poate să fie făcută cu sau fără contribuţia atenţiei bolnavului. Aceasta din urmă însă este de
cele mai multe ori necesară, deoarece bolnavul prezintă tulburări ale dinamicii motorii care trebuie restabilite. Mişcarea pasivă
creează excitaţii senzoriale şi reflexe care trebuie integrate în analizorul motor.
Poziţia în care se execută mobilizările trebuie aleasă cu îngrijire, pentru a asigura relaxarea bolnavului şi a permite
mişcarea cît mai comodă a articulaţiei.
Mobilizarea pasivă poate să fie ajutată activ de bolnav. În acest caz se vor evita eforturile bolnavului, care pun în mişcare
şi alte articulaţii. Ajutorul va fi „mintal” şi apoi efectiv asupra muşchiului.
Mobilizarea pasivă continuă prin utilizarea greutăţii pîrghiei distale se face plasînd pe orizontală pîrghia de mobilizat,
membrul se sprijină imediat deasupra articulaţiei care trebuie să se îndoaie sub acţiunea greutăţii. Ca exemplu luăm
mobilizarea pasivă a genunchiului la marginea patului, cînd membrul este înţepenit în rectitudine. E important de observat că,
uneori simpla greutate a membrului devine intolerabil de dureroasă şi apar reflexe nociceptive de contractura. Ulterior, pîrghia
distală poate să fie îngreunată prin atîrnarea unei greutăţi. Vom avea grijă la orientarea corectă a membrului.
Putem mobiliza pasiv prin acţiunea sacilor de nisip (de 1—10 kg) pe care îi plasăm pe vîrful unghiului format de articu-
laţie, de exemplu în genu flexum. Bolnavul este în decubit dorsal, bine relaxat şi membrul inferior bine sprijinit de numeroşi
saci de nisip, pentru a nu rota în afară sau înăuntru, sub călcîi o perniţă pentru a evita durerea unei presiuni prelungite. Pe vîrful
genunchiului se pune un sac de nisip a cărui greutate e în raport cu sensibilitatea articulaţiei (fig. 201).
Putem plasa sacul pe cele două braţe ale articulaţiei, aşa cum e indicat pentru cotul în flexiune (fig. 202).
În locul sacilor de nisip, apăsarea poate să fie realizată cu ajutorul unor chingi care sînt strînse şi fixate progresiv. Aceste
mobilizări pasive pot fi ajutate de diverse procedee fi-zioterapice: termoterapice şi electroterapice.
Mobilizările pasive prin manipulare, cu saci de nisip, cu chingi sau prin greutatea segmentului distal pot să fie însoţite de
aplicarea simultană de raze infraroşii. Sau, în pre-

Fig. 201, 202. — Mobilizare pasiva prin

acţiunea sacilor cu nisip.

alabil, se fac aplicări de parafină, comprese

fierbinţi care relaxează contracţia musculară.
Manipulările sînt deosebit de eficiente în
baie caldă (baia kinetoterapică).
Metoda galvanizărilor pe zone reflexe
decontracturante. Se aplică electrodul
negativ al unui circuit galvanic pe tegumen tul care acoperă muşchiul antagonist celui în contractura, electrodul pozitiv fiind
aşezat distal pe aceeaşi faţă de miş care. Intensitatea e aceea care dă o senzaţie de împunsături puternice (fără arsură). Durata
galvanizării e de 20—30 de minute, în cazul mobilizării continue şi de 5—10 minute, în cazul manipulărilor.

Fig. 203 a,b,c.—

Galvanizări pe zone reflexe decontracturante.

În gîtul înţepenit se aplică electrod negativ pe faţa

latero-cervicală a gîtului, electrod pozitiv pe palma de
aceeaşi parte. Se fac mobilizări ale gîtului flectînd capul
de partea electrodului. Se aplică apei un electrod inter-
scapular superior şi altul inferior pe manubriu,
executîndu-se manevre de flexiune-extensiune şi
circumducţie a capului. Se vor evita atît intensităţile
mari, cît şi manipulările intense, deoarece iau naştere
reflexe vegetative puternice (fig. 203, a, b, şi c).
În umărul blocat, pentru abducţia braţului se aplică
electrod negativ pe regiunea deltoidiană, fixînd cu mîna
sau
486
cu o chingă umărul (pentru a elimina bascularea
omoplatului). Pentru rotaţia internă se aplică electrod
negativ pe triceps, electrod pozitiv pe palmă,

manipularea duce mîna la spate, cu palma în afară

şi o ridică, policele alunecînd de-a lungul coloanei
vertebrale. Pentru rotaţia externă, electrodul negativ
este aplicat pe regiunea subspinoasă a omoplatului,
electrodul pozitiv pe dosul palmei, mişcarea pasivă
fiind aceea de a duce mîna la ceafă.

Fig. 204 a, b, c, d. Galvanizarea ascendentă a membrului

superior.

În umărul dureros, manipulările foarte blînde

se fac cu ajutorul galvanizării ascendente a
membrului superior con-tralateral, electrodul
pozitiv pe palmă, electrodul negativ pe umăr (fig.
204, a, b, c şi d).
În coxartroză, pentru abducţie, electrodul se
aplică pe adductorii contralateral, electrodul pozitiv
pe talpa controlate-rală. Mobilizarea se poate face
fie cu membrul inferior întins, fie cu genunchii
flectaţi; se pot executa manipulări de abducţie sau o
mobilizare continuă cu genunchiul flectat, coapsa
rotată în afară cu greutate pe segmentul distal.
Pentru flexiunea coapsei, galvanizarea membrului
contralateral, electrodul pozitiv-talpă, electrodul negativ-fesă. Bazinul va fi bine fixat cu chingi, saci de nisip sau, manual, de
un ajutor.
Pentru genunchi flectat, electrod negativ pe cvadriceps, electrod pozitiv pe faţa anteroexternă a gambei de aceeaşi parte.
Manipulare sau mai bine mobilizare cu ajutorul chingilor sau sacilor de nisip.
Pentru picior ecvin, electrodul negativ pe faţa anteroexterioară a gambei, electrod pozitiv pe dosul piciorului cu mişcări
de flexiune a labei.
Pentru mînă şi degete flectate, electrod negativ pe faţa anteroextrenă a antebraţului, electrod pozitiv pe dosul palmei şi al
degetelor, cu mişcări de extensie, sau palma aşezată pe masă, bolnavul încearcă să aşeze membrul superior perpendicular,
apăsînd.
Extensiile au ca scop să ducă progresiv un membru în rectitudine.
Alungirile articulare sînt caracterizate prin întinderi longitudinale
efectuate în axul trunchiului şi membrelor şi destinate să alungească pasiv
părţile moi şi, în special, elementele capsuloligamentare şi să îndepărteze
suprafeţele articulare. Se pot face cu mîna sau cu aparate.
Tracţiunile cu mîna sînt asociate masajului şi mobilizărilor pasive, se
practică pentru umăr, articulaţiile interfalangiene, mai rar pentru şold. Pentru
rahis, fixăm umerii şi tragem de picioare.
Tracţiunile cu aparate utilizează mesele de alungire vertebrale sau
suspensiile verticale (fig. 205).
Folosirea aparatelor cu elongaţie vertebrală nu se face decît după un
diagnoistic precis al bolii şi o cunoaştere a efectelor pe care această
elongaţie le va avea asupra bolnavului.
În general utilizăm această metodă de elongaţie pentru a face să
dispară durerile din sindronul cervical sau lombosciatic. Efectul este uneori
imediat în cursul tratamentului; el se menţine sau durerea revine. De
asemenea prin metoda aceasta se modifică curburile anormale ale coloanei.
Aparatul tip Pirogov, alcătuit dintr-o masă care poate să basculeze de
la poziţia orizontală la cea verticală, fixîndu-se în planuri intermediare, este
compus din 2 părţi care se pot îndepărta una de alta. La capătul cefalic al
mesei există o bară cu 2 cîrlige, care poate să ia diferite poziţii; la capătul
caudal este o planşă perpendiculară perforată care permite trecerea unor F i g . 2 0 5 . Mese de alungire
lanţuri de tracţiune. Fixarea bolnavului pe masă se face prin : căpăstru vertebrală.
(Glisson), care se îmbracă pe cap (mandibula-occipital) şi se agaţă cu inele de metal de bara cefalică; corset toracic: prin chingi
pentru bazin pe care-l fixează la nivelul crestelor iliace ; prin ghete care se încalţă şi se prind prin inele de lanţurile părţii
caudale care fac tracţiunea.
Aşezarea bolnavului pe masă şi aplicarea elongaţiei se face pe plan orizontal şi pe plan înclinat.
— Pe plan orizontal tracţiune pe întreaga coloană : fixare în Glisson şi ghete.
— Pe coloana cervicală: Glisson - chingi umăr.
— Pe coloana lombară (fără membre inferioare): corset toracic-chingi şold.
— Pe coloana lombară (cu membrele inferioare): corset toracic-ghete.
489
Cu ajutorul unei manivele se îndepărtează succesiv cele două planşe componente ale mesei cu ajutorul unor manivele.
Forţa de tracţiune nu trebuie să treacă de 40—60 kg pentru
regiunea lombară şi de 20 — 25 kg pentru coloana cervicală.
Viteza de tracţiune trebuie să fie mică, ca bolnavul să nu simtă
bruscheţe, iar viteza de revenire după alungire trebuie să fie mai mică.
Accidentele sînt legate în special de bruscheţe.
Durata tracţiunii: pentru coloana cervicală — 10 minute, pentru
cea lombară — 20 de minute (în medie).
Tracţiunea pe plan înclinat se face cu aceleaşi fixări ca şi pentru
plan orizontal, cu deosebire că se îmbracă numai piesa din partea ce-
falică (Glisscn pentru partea cervicală, corset pentru partea lombară).
După fixare, masa se basculează în plan înclinat. Durata pentru partea
cervicală este de 3—4 minute, pentru cea lombară, 15—16 minute.
Indicaţiile mesei de alungire sînt : sindroame dureroase ale
rahisului (contraindicate : tuberculoza vertebrală, neoplasm vertebral),
sindroame viscerale (prin reflexe de la coloană), lumbago şi

Fig. 206. — Aparat cu scripeţi

pentru mişcări active.
lombosciatică, nevralgii cervicobrahiale (legate de scolioze, spondiloze, sechele după fractură, dar fără alte alterări ale
corpurilor vertebrale), şi în tulburări circulatorii şi algodistrofice ale membrelor.
Mişcările active sînt executate de bolnav sub supravegherea asistentului. Ele sînt ajutate sau se fac contra greutăţii. Se
execută cu ajutorul unor aparate cu scripeţi (fig. 206).

PRINCIPII DE ERGOTERAPIE ŞI PSIHOPROFILAXIE ÎN RECUPERAREA DEFICIENŢELOR LOCOMOTORII

Tratamentul de recuperare funcţională a deficienţelor locomotorii este un tratament de lunga durată. El nu are ca obiectiv
numai vindecarea sau ameliorarea deficienţei, ci întreaga activitate a bolnavului, urmărind să-i dea condiţiile necesare pentru
ca acesta să se poată reintegra în viaţa normală a colectivităţii. În ultimă instanţă, reeducarea funcţională motorie înseamnă
adaptarea funcţiunii motorii a bolnavului la necesităţile activităţii profesionale şi a celei de toate zilele.
Ergoterapia sau terapia prin muncă este un tratament prin mişcare la un nivel mai înalt şi mai complex, privind întreaga
activitate a bolnavului.
Uneltele şi materialele de lucru vor aduce noi stimuli pentru mişcare, alţii decît cei utilizaţi in kineziterapie, influenţind
activitatea centrilor nervoşi şi muşchilor. Aceştia nu vor mai depinde de boală, ci vor fi îndreptaţi spre alte activităţi. De aci
înainte, viaţa bolnavului în spital va căpăta un nou sens, care-l va apropia de viaţa omului sănătos, îl va scoate din mentalitatea
de bolnav, de invalid şi dependent social. Efortul de adaptare la muncă îi va îmbunătăţi starea fizică, mobilizînd toate resursele
de energie a organismului.
Terapia prin muncă este o cale prin care se vindecă boala şi se dă o atitudine nouă, sănătoasă bolnavului. Ca divertisment,
terapia prin muncă e deosebit de utilă, ea determină acea relaxare, capitală, pentru psihoprolilaxie. De aceea, o parte din
activitatea de ergoterapie se va petrece, alături de ateliere, în activităţi culturale (teatru, televizor, film, cercuri literare, artistice,
ştiinţifice etc.) care stimulează şi antrenează activitatea de gîndire.
Alături de munca de prevenire sau corectare a contracturilor, de îmbunătăţire a forţei musculare şi a coordonării
mişcărilor, este necesar să se stabilească şi toleranţa la muncă a bolnavilor. Omul are de efectuat în afara muncii profesionale şi
alte activităţi: rutina vieţii cotidiene, timpul liber de recreare, deosebit de importante pentru ca să fie luate în seamă în planul de
reeducare. în mod concret în sanatoriile de tratament al sechelelor de poliomielită, copiii urmează cursuri de învăţămînt
elementar, au activităţi distractiv-culturale, activitate de autoservire. Ele trebuie luate în seamă în organizarea planului de
tratament complex balneofizical de recuperare motorie. Pentru specialistul în ergoterapie, ca şi pentru kineziterapeut, toleranţa
la muncă înseamnă nu numai rezistenţă la muncă profesională (în subsidiar la rezistenţa la procedurile fizioterapice), ci şi la
activitatea de toate zilele. A nu ţine seama de aceasta înseamnă a neglija pe de o parte posibilitatea de refacere a forţelor, pe de
altă parte a dăuna activităţii generale a bolnavului, cu repercusiuni imediate şi directe asupra procesului de vindecare şi asupra
acţiunii noastre terapeutice.
Pentru aceasta e necesar să se ia în consideraţie următoarele aspecte principale :
a) Funcţiile fiziologice generale. Deosebit de importante sînt manifestările pulsului, capacitatea respiraţiei, ameţelile în
cursul manevrelor executate.
b) Funcţiile neuromusculare: după cum ştim, în sindroamele de neuron periferic urmărim forţa mişcării, iar în cele de
neuron central coordonarea şi viteza. În primul caz, oboseala din cauza tulburărilor din proprioreceptori nu este percepută ca
atare, în dauna epuizării muşchilor; în al doilea caz, oboseala se manifestă prin ataxie şi lentoare.
c) Postura: adaptarea sistemului cardiovascular la poziţia orto-statică. Deosebit de importantă pentru bolnavii care stau în
jpat şi pentru cei cu nevroză astenică, este adaptarea la diferite poziţii profesionale. Deformările coloanei şi trunchiului, reduc
posibilităţile motorii ale membrelor.
d) Probleme psihologice privind însuşi procesul terapeutic de reeducare funcţională. Bolnavul trebuie să aibă impresia
unui plan progresiv de pregătire. Munca să fie astfel calculată, încît să dea posibilitatea bolnavului să se ia la întrecere cu
rezultatele obţinute de el în trecut şi cu cele ale celorlalţi tovarăşi, să ofere variaţii în mişcări şi tipuri de muncă.
Unii bolnavi adoptă o atitudine de indiferenţă, pasivitate şi descurajare faţă de posibilităţile de recuperare care de multe
ori nu reflectă decît o atitudine generală anterioară în faţa dificultăţilor. Munca devine dificilă în acest caz şi ajutorul unui
neuropsihiatru este necesar. Din contră, bolnavii care mai înainte erau activi, combativi, prin influenţa directă a tehnicianului,
vor adopta această atitudine şi faţă de recuperarea funcţională.
O altă problemă este pusă de însăşi deformarea estetică a corpului şi a gesturilor, care creează un sentiment de
inferioritate, alături de incapacitatea motorie. Acceptarea lor nu se poate realiza decît indirect, prin sustragerea bolnavului de la
aceste preocupări.
Starea de nelinişte pentru viitor, pentru ce va deveni în viaţă, alimentează nevroza şi împiedică procesul de vindecare, dă
naştere la atitudini agresive.
Bolnavul care vede că a realizat ceva. că poate să devină util, care e antrenat în activităţi similare celor ale oamenilor
sănătoşi, îşi recapătă încrederea în sine, face efort, adoptă o atitudine sănătoasă şi, prin aceasta, asigură procesului de
recuperare condiţii optime de reuşită. Este procesul terapeutic prin care un bolnav adoptă progresiv atitudinea de om sănătos.

VIII. BALNEOFIZIOTERAPIA SPECIALĂ

Înainte de a trece la tratamentul propriu-zis al bolilor care beeneficiază de factorii balneofizicali vom arăta care sînt con-
traindicaţiile generale care exclud trimiterea bolnavilor în staţiunile balneare.
Sînt considerate contraindicate pentru tratamentele balneare în staţiuni următoarele boli sau stări fiziologice :
1. Toate afecţiunile acute şi toate afecţiunile cronice în perioada de exacerbare acută.
2. Toate bolile infecţioase, în perioada de contagiozitate, pînă la terminarea izolării obligatorii.
3. Purtătorii de germeni patogeni.
4. Toate bolile venerice, în stadiul acut şi de contagiozitate (sifilis, gonoree).
5. Stările caşectice, indiferent de cauza care le-a provocat.
6. Tumorile maligne, indiferent de formă, sediu sau stadiu evolutiv.
7. Hemoragiile repetate şi abundente, de orice natură (excepţie hemoragiile hemoroidale).
8. Sarcina patologică în orice lună şi sarcina normală începînd cu luna a V-a. Se contraindică trimiterea oricărei gravide
dintr-o localitate de şes la o altitudine peste 1 000 m şi tratamente cu băi radonice sau nămol pentru afecţiuni ginecologice.
9. Epilepsia.
10. Bolile sîngelui şi organelor hematopoetice, cu alterarea stării generale : anemia pernicioasă acută, leucemiile,
poliglobulia etc.
11. Bolile parazitare (helmintiaze, lambliaze, anchilosto-miaze etc).
12. Amiloidozele.
13. Tulburările psihice.
14. Narcomaniile (morfinomania, cocainomania etc.) şi alcoolismul cronic cu tulburări neuropsihice. Toxicomaniile.

1. TRATAMENTUL BOLILOR REUMATISMALE

Bolile reumatismale beneficiază de tratamentul cu agenţi fizici, în funcţie de forma nosologică, de faza de evoluţie a
bolii, de reactivitatea şi starea generală a bolnavului, ca şi de gradul leziunilor cardiace — acolo unde este cazul.
Ne stau la dispoziţie în scop terapeutic procedurile de hidro-, electro-, balneo- şi climatoterapie, pe care le vom putea
aplica profilactic în faza preclinică, curativ în faza clinică, şi în faza postclinică, faza de tratament a sechelelor sau con-
valescenţa.

TRATAMENTUL BOLII SOKOLSKI - BOUILLAUD

Reumatismul Sokolski-Bouillaud se încadrează în grupul bolilor reumatismale cu caracter inflamator, care au comun
interesarea ţesutului conjunctiv şi a aparatului locomotor.
Clasic este descris ca o afecţiune febrilă, cu poliartrite şi localizări cardiace.
Tratamentul balneofizical este un element adjuvant preţios în cadrul terapiei complexe a reumatismului Sokolski-
Bouillaud, întregind eficienţa terapiei medicamentoase în toate fazele bolii.
a) Tratamentul profilactic prevede tratarea infecţiilor de focar ale căilor respiratorii superioare şi în special a celor
rinofaringiene, deoarece se ştie că, 75% din cei cu reumatism Sokolski-Bouillaud au în antecedente o angină de obicei
streptococică.
 În acest scop utilizăm, în funcţie de relaţiile date de antibiogramă, aerosoli cu penicilină sau alt antibiotic, iradieri cu
lampa Solux în regiunea faringiană. Băile de aer, helioterapia, cultura fizică medicală, procedurile hidrice alternante cresc
puterea de apărare a organismului, normalizează funcţia sistemului nervos, combat alergia şi terenul reumatic.
b) Tratamentul curativ este complex, cuprinzînd o serie de măsuri igience-dietetice, folosirea unei terapii medicamen-
toase continue şi aplicarea unui tratament balneofizical.
c) Tratamentul igienic-dietetic. Repausul la pat în condiţii de spitalizare este obligatoriu cel puţin o lună pentru ca să se
poată preveni leziunile cardiace sau să se oprească evoluţia lor.
Igiena pielii şi prevenirea constipaţiei sînt de asemenea obiective importante.
Dieta în timpul perioadei febrile va fi legată de vitamine şi săruri minerale, acordîndu-se o atenţie particulară regimului
bogat în proteine.
Se pune accentul pe aportul de vitamine A şi C.
Aportul caloric va evita o supraîncărcare ponderală în timpul repausului la pat.
Terapia medicamentoasa, care este factorul terapeutic primordial în această afecţiune, este reprezentată de grupul
medicamentelor salicilice, pirazolonice, hormonale.
Terapia balneofizicală. Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: tratarea infecţiilor de focar, desensibilizarea or-
ganismului, normalizarea permeabilităţii capilare, normalizarea funcţiei sistemului nervos, influenţarea terenului reumatic şi
combaterea durerii, inflamaţiilor şi tumefacţiilor. Forma acută în perioada de debut. în afară de terapia medicamentoasă, care
este tratamentul de bază în această fază, balneofizioterapia îşi aduce contribuţia şi prin aplicarea în primele zile, la pat, a unor
proceduri care să mărească efectul substanţelor saliciloterapice prin acţiunea lor piretică (băi de lumină parţiale cu durată de
30—40 de minute, împachetări uscate).
În perioada de stare, caracterizată prin temperatura ridicată, V.S.H. foarte accelerată, tume'neţii dureroase şi tulburări
cardiace, dintre procedurile electroterapice în această fază sînt indicate numai ultravioletele în doze eritem pe articulaţiile
tumefiate, începînd cu 2—4 biodoze şi crescînd pînă la 7—8, aplicate zilnic pe articulaţii diferite şi la 3—4 zile pe aceeaşi
articulaţie.
Dintre procedurile de hidroterapie se folosesc: comprese reci pe articulaţiile tumefiate şi precardiace cu hidrofor (1—
1½ oră, de trei ori pe zi), pentru degete compresele „longhete" care se lasă pe loc cîteva zile umezindu-se cu ajutorul unui
burete.
Se mai pot folosi în acelaşi scop cataplasmele reci cu nămol, cu o durată de 1—2 ore, după care tegumentul se unge cu
unguent pe bază de vitamină D2 (Jecolan).
Spălările complete, împachetările umede de jumătate sau trei sferturi, repetate de 3-4 ori pe zi. au un efect antitermic şi
sedativ. Toate tratamentele acestea se fac cu prudenţă şi la pat, în repaus absolut.
În perioada de retrocedare parţială a fenomenelor, cînd temperatura şi V.S.H. scad, se pot adăuga, pe lîngă ultravioletele
în doză-eritem şi alte proceduri cu acţiune mai mult locală pentru combaterea fenomenelor exsudative.
Dintre procedurile de electroterapie se indică: ionizări cu calciu (Cl2Ca 2%) sau cu histamină 1‰. Pentru durerile arti-
culare se indică ionoforeza cu salicilat de sodiu soluţie 2—3%.
Băile de lumină parţială cu becuri puţine sau băile de aer supraîncălzit aplicate la pat, pe articulaţii izolate, cu procese
inflamatoare restante, au efect favorabil.
Circulaţia periferică este bine influenţată de perierile uscate sau fricţiunile parţiale. Ultravioletele, histamina şi calciul au,
pe lîngă efectele locale amintite, şi un efect general desensibilizant.
Introducerea acestor proceduri cere o atenţie deosebită, cel mai mic semn de intoleranţă din partea bolnavului impune
întreruperea lor.
În cazurile în care bolnavul prezintă leziuni cardiace se aplică ionoforeza salicilică (2%) cu electrodul negativ în re-
giunea interscapulară, iar cel pozitiv bifurcat pe coapse, 15—30 mA, 15—25 de minute, cu două pauze de cîte un minut (după
8 minute şi 18 minute) în timpul şedinţei. O serie cuprinde 15—20 de şedinţe. Această procedură măreşte efectul
antiinflamator al medicaţiei salicilice şi hormonale.
În perioada de retrocedare totală a fenomenelor, cu normalizarea V.S.H. şi a temperaturii, dar cu persistenţa algiilor şi
chiar a unor uşoare tumefacţii articulare, cu uşoare suferinţe cardiace sau circulatorii periferice, conduita terapeutică este
determinată de localizarea fenomenelor: dacă bolnavul a avut numai localizări periferice, articulare, indicăm dintre procedurile
de hidroterapie următoarele: băi parţiale şi complete cu extract de brad sau muşeţel, băi sărate (15—20 g ‰) de 2—3 ori pe
săptămînă, la temperatura 36—37,5º cu o durată de 10—15 minute.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm băile galvanice patrucelulare sau ionizările cu histamina. La sfîrşit, ultra-
scurtele sau diatermia în doze oligoterme, şedinţe cu o durată de 8—14 minute, concomitent cu gimnastica medicală, la început
respiratorie, apoi articulară. în faza indoloră, masajul, blînd la început, cu mişcări active articulare (netezire), apoi intensificat,
completează tratamentul.
Daca bolnavul a avut localizări cardiace se indică ionoforeza cu calciu (soluţie 2%) cu polul pozitiv pe partea internă a
umărului stîng, iar polul negativ pe regiunea poste-roexternă a aceluiaşi umăr, în şedinţă de 15—25 de minute întrerupte de
1—2 pauze de 1 minut, în timpul unei aceleiaşi şedinţe cu o intensitate de 10—15 mA, în total 8—10 şedinţe. Calciul
acţionează asupra funcţiei miocardice, ameliorînd tonusul şi îmbunătăţind în felul acesta circulaţia.
După dispariţia fenomenelor endomiocardice, se pot introduce în tratament băile de lumină parţiale, diatermia, ultra-
scurtele oligoterme, ionizările cu Ca şi salicilat alternativ.
Pentru desensibilizarea generală se indică ultravioletele în doze-eritem pe gulerul Scerbak (10 şedinţe).
Forma subacută. în tratamentul acestei forme trebuie să fim deosebit de atenţi. Şi aici, ca şi în celelalte forme ale reuma-
tismului Sokolski-Bouillaud, tratamentul de bază este cel medicamentos.
Tratamentul cu agenţi fizici va fi făcut cu mare prudenţă. Vom indica dintre procedurile de electroterapie ultraviole-tele-
eritem, în jurul articulaţiilor, iar mai tîrziu ionogalva-nizările cu salicilat de sodiu.
Forma latentă. In această formă, care reprezintă de fapt starea de convalescenţă, tratamentul are drept scop profilaxia
recidivelor.
Pentru tonifierea generală vom prescrie proceduri de hidroterapie ca: băi cu peria (35°—34°), perieri uscate, afu-ziuni
alternante, masaj, C.F.M., iar dintre procedurile de electroterapie, iradierile generale cu ultraviolete, ionizările generale cu
clorură de calciu.
În această fază se poate indica şi cura climatică, dar numai în sanatoriile din localităţile vecine locului de reşedinţă a
bolnavului, pentru a evita reacţiile de climă prea puternice.
Este bine ca această cură să dureze 2—3 luni, pentru ca procesul de cicatrizare a leziunilor miocardice să se realizeze.
Se indică bolnavului în această perioadă băi de aer, băi de soare progresiv, pînă la 2—4 ore pe zi.
Forma cronică (stări reziduale cu aspect cronic). În perioadele mai recente se indică: dintre procedurile de hidrote-rapie,
băile complete cu plante medicinale, sau băile sărate la 36—37°, 10—15 minute; împachetările complete umede cu termofoare,
băile parţiale de lumină, băi galvanice, împachetări cu parafină.
Dintre procedurile de electroterapie. Pe articulaţii se aplică ionizări cu calciu, salicilat, histamina, ultraviolete-eritem.
Tratamentul climatic se poate indica după 6—8 luni de la episodul acut.
Tratamentul balnear se indică abia după 8—10 luni de la ultimul episod acut, iar în caz de leziuni cardiace după 12 luni.
Alegerea staţiunilor se va face ţinînd seama de forma bolii, de starea generală şi reactivitatea bolnavului. Bolnavii cu
stare generală bună, cu sistemul nervos echilibrat, fără episoade evolutive în ultimul an, pot să beneficieze de un tratament
climatic şi balnear destul de intens. Sînt indicate băile minerale acratoterme de la Victoria şi 1 Mai, clorurate, sodice de la
Ocna-Sibiu şi Sovata şi sărate iodurate (Bazna sau Govora), sulfuroase şi clorurate sodice de tipul Călimăneşti, ape sulfuroase
termale de tip Govora, Herculane, împachetări cu nămol pe litoral sau la Amara.
Bolnavii cu starea generală mai alterată, cu suferinţe de inimă sau slăbiţi, vor fi trataţi cu prudenţă într-un regim mai
blînd din punct de vedere climatic, continental, mediteranean sau de dealuri, în staţiuni ca Victoria, 1 Mai, Geoagiu, Ocna
Sibiu, Bazna, Tinca.
Pentru cardiaci se preferă staţiunile cu ape carbogazoase, mai ales Buziaş. Vatra Dornei are un climat prea umed, uneori
chiar in timpul verii. Precizăm încă o dată că tratamentul balneofizical este un tratament adjuvant al terapiei medicamentoase
în reumatismul Sokolski-Bouillaud, că trebuie făcut cu mare prudenţă, orice supradozare putînd să ducă la agravări.

TRATAMENTUL REUMATISMULUI INFECŢIOS ACUT

Evoluţia clinică şi umorală a reumatismului infecţios acut se suprapune aproape în totalitate reumatismului Sokolski-
Bouillaud.
Conduita terapeutică balneofizicală este identică. Accentuăm asupra faptului că terapia "balneofizicală va fi indicată
numai după înlăturarea prealabilă a focarului infecţios prin aplicarea unui tratament medicamentos sau chirurgical, în raport cu
natura infecţiei. Aplicarea unui tratament cu agenţi fizici unui bolnav cu focare de infecţie, chiar nemanifeste, duce la
agravarea bolii sau la acutizarea ei în cazul unui stadiu clinic stabilizat.

REUMATISMUL CRONIC INFLAMATOR

TRATAMENTUL POLI ARTRITEI CRONICE EVOLUTIVE
 Reumatismul poliartricular cronic progresiv (P.C.E.) este o formă anatomoclinică particulară a bolii reumatice,
caracterizată prin tulburări generale neuroendocrine şi umorale, ca şi prin inflamaţii poliarticulare, cu mers cronic progresiv,
care duce la deformări articulare şi anchiloză.
Datele etiopatogenice stabilite pînă în prezent pledează pentru o stare de hipersensibilitate la un număr mai mare de
agenţi agresori, printre care se remarcă preponderenţa neurodistrofică.
Deoarece P.C.E. este o boală cu evoluţie cronică şi progresivă,, perioade de acalmie alternînd cu episoade evolutive,
tratamentul în general şi cel balneofizical în special sînt destul de dificile şi cer o mare atenţie din partea celui care îl indică.
Precizăm de la început că terapia balneofizicală în P.C.E. are un rol adj uvant.
Tratamentul profilactic. Asanarea focarelor infecţioase se impune, deşi nu s-a observat o legătură între aceasta şi ame-
liorarea sau vindecarea bolii. Avantajul pe care-1 prezintă totuşi este toleranţa mai bună a factorilor terapeutici şi scăderea
posibilităţii complicaţiilor.
Hidroterapia, C.F.M. şi helioterapia sînt factori preţioşi care, bine dozaţi, măresc posibilităţile de apărare a organismului
prin reglarea mecanismelor centrale şi periferice fă-cîndu-1 mai puţin receptiv faţă de diferiţii agenţi agresori.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul fizic şi intelectual au o importanţă deosebită în P.C.E.
În fazele evolutive se recomandă repausul absolut la pat. iar îrt cele de remisiune, odihnă prelungită.
Evitarea frigului şi umezelii sînt de asemenea obligatorii.
Regimul alimentar va fi bo£at în vitamine, proteine şi săruri minerale. Se recomandă limitarea glucidelor pînă la 100 g/zi
la bolnavii în repaus şi 200 g la cei ambulatori. Se va evita creşterea ponderală exagerată.
Tratamentul medicamentos. Baza tratamentului medicamentos o constituie medicatia polimorfă în care bormonoterapia.
crizoterapia, terapia antiinfecţioasă şi generală sînt asociate în funcţie de stadiul şi forma bolii.
Tratamentul balneofizical. Obiectivele tratamentului balneofizical în P.C.E. sînt: desensibilizarea organismului, pre-
venirea deformaţiilor şi anchilozelor articulare prin tratarea fenomenelor locale articulare şi de vecinătate, recuperarea maximă
a capacităţii funcţionale a articulaţiilor lezate, ridicarea mijloacelor de apărare prin tonificarea generală a organismului. Faza de
debut, care de obicei este insidios, se manifestă prin tulburări generale necaracteristice iar articular prin algii fără modificări
umorale importante (V.S.H. pînă la 30 mm la oră). în această fază vom putea indica pe lîngă tratamentul medicamentos, un
tratament cu agenţi fizici.
Din electroterapie: ionizări cu calciu, salicilat sau novocaină, iradieri cu ultraviolete în doză-eritem, solux, băi parţiale de
lumină pe articulaţiile dureroase, cu o durată de 10—15 minute. Pe măsură ce starea clinică se îmbunătăţeşte, introducem
procedurile de hidroterapie ca: băile medicinale la temperatura 36—37°, timp de 15—20 de minute, băile de aer supraîncălzit,
băile kinetoterapeutice, împachetările cu parafină sau nămol, masaj. În ceea ce priveşte indicaţiile de cură balneară, vom
prefera staţiunile cu ape termale uşor radioactive de tipul Victoria, 1 Mai.
Se mai pot indica de asemenea apele carbogazoase de tip Geoagiu, cele clorurosodice-iodurate, slab mineralizate, de tipul
Govora, Bazna, la temperatura de 36—37°, cu o durată de 10 minute şi la interval de o zi sau două, în funcţie de starea
bolnavului.
Climatoterapia. Se vor indica bolnavului localităţile lipsite de curenţi şi umezeală, care au o altitudine pînă la cel mult
600—800 de m. Este de preferat climatul uscat şi cald.
Faza de stare este caracterizată prin artrite multiple ale membrelor, modificări importante generale, modificări umorale şi
leziuni anatomopatologice.
Conduita terapeutică va fi dictată de faza evolutivă. Alături de o terapie medicamentoasă intensă vom indica şi proceduri
balneofizicale.
În fazele incipiente ale perioadei de stare, leziunile anatomopatologice sînt predominant inflamator-exsudative şi in-
teresează în special părţile moi articulare.
În această perioadă inflamatoare acută, articulaţia se menţine imobilizată.
Dintre procedurile de electroterapie putem să indicăm diatermia cu raze scurte (inductotermia) aplicată pe regiunea
lombară care activează excreţia de glucocorticoizi suprarenali. De asemenea se indică ultravioletele în doză-eritem şi curenţii
diadinamici care influenţează în bine fenomenele inflamatoare locale.
Se mai poate aplica un uşor masaj muscular, iar după calmarea durerilor se introduc mişcările pasive şi active articulare
pentru prevenirea anchilozelor. Hidroterapia, balneoterapia şi climatoterapia sînt contraindicate în această fază.
În fazele mai înaintate, leziunile tind să devină proliferative, cu predominanţă fibroasă. Fără să renunţăm la tratamentul
medicamentos, mai ales la preparatele de aur, putem să amplificăm în această fază terapia cu agenţi fizici.
Din electroterapie indicăm :
 Ionizările locale cu calciu, novocaină sau salicilat, solux, băile de lumină parţiale cu o durată de 10—15 minute, ultra-
scurtele în doze oligoterme 5—10 minute, ultravioletele locale şi generale, băile galvanice bi- sau patrucelulare 8—10 minute,
ultrasunetul cu o intensitate de 0,8—1 watt/cm2, timp de 5—8 minute, la interval de 1—2 zile, 10—15 şedinţe în total.
Hidroterapia are o aplicare largă, atît în ceea ce priveşte procedurile cu aplicaţie locală, cum sînt compresele calde,
împachetările cu parafină, împachetările cu nămol la temperatura de 40—42°, cît mai ales în aplicarea băilor generale cu
caracter kinetoterapeutic. Mişcările articulare active şi pasive în apă la temperatura de 37°, duşul subacval, masajul simplu,
C.F.M. au ca scop îmbunătăţirea troficităţii ţesuturilor, menţinerea mişcărilor articulare şi recuperarea în oarecare măsură a
mişcărilor pierdute.
Balneoterapia va fi indicată cu prudenţă, dacă V.S.H. nu depăşeşte 30 mm/oră şi dacă, în general, bolnavul se află într-o
fază clinică de acalmie.
În ordinea preferinţelor se recomandă apele termale simple de tipul Victoria, 1 Mai, apele clorurosodice moderat con-
centrate (Amara, Bazna, Govora). Apele sărate concentrate de tipul Ocna Sibiului, Sovata, Tekirghiol, Bălţăteşti, ca şi apele
sulfuroase de tipul Herculane, Pucioasa şi nămolurile de pe litoral cer mare prudenţă.
Helioterapia. Se pot indica băile de aer alternînd cu cele de soare, cu o durată crescîndă şi într-un climat uscat şi cald.
Atragem în mod deosebit atenţia că cea mai uşoară tendinţă spre modificarea stării clinice sau umorale în sensul
înrăutăţirii trebuie să fie considerată un semnal de întrerupere imediată a tratamentului balneofizical.
În fazele tardive, leziunile anatomopatologice evoluează spre anchiloză fibroasă şi apoi osoasă. Deformaţiile articulare
sînt stabilizate, starea generală alterată.
Această fază este contraindicată pentru tratamentul balneofizical.

TRATAMENTUL SPONDILITEI ANCHiLOPOETICE

Spondilita anchilopoetică este o formă a bolii reumatismale, care interesează în special coloana vertebrală, cu evoluţie
cronică, întreruptă de perioade de stabilizare spontană, cu tendinţe la anchiloză, osificare şi deformaţii.
Din punct de vedere etiopatogenic, spondilita anchilopoetică constituie o modalitate reacţională a organismului la
agresiuni diferite, în care infecţia gonococică şi mai ales infecţiile urinare joacă un rol însemnat.
Tratamentul balneofizical poate să fie foarte folositor ca adjuvant al terapiei medicamentoase, dacă se indică în fazele
potrivite.
Tratamentul profilactic. Este indicată asanarea sau stingerea focarelor infecţioase, mai ales a acelora din sfera genitală,
în acest scop se poate indica pe lîngă antibiotice, dia-termie pentru prostată 5—10 minute, 6—12 şedinţe, băile calde sau
ascendente de şezut 36—42° timp de 20—30 de minute, duşurile calde de şezut, ca şi în celelalte afecţiuni reumatismele,
hidroterapia, C.F.M. şi helioterapia aplicate metodic măresc posibilităţile de apărare a organismului.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul fizic absolut la pat, în poziţii fiziologice, în perioada acută
inflamatoare şi evitarea eforturilor fizice şi intelectuale în perioada de remisiune, cu asigurarea cîtorva ore de odihnă pe zi sînt
obligatorii. Evitarea frigului şi umezelii are de asemenea mare importanţă.
Dieta va fi alcătuită dintr-un regim alimentar bogat în vitamine, proteine şi săruri minerale, cu limitarea glucidelor,
pentru prevenirea osteoporozei şi evitarea supraîncărcării ponderale.
Tratamentul medicamentos. Medicaţia de bază este constituită din sărurile de aur, cortizonoterpia, derivaţii pirazolonici şi
derivaţii salicilici.
Tratamentul balneofizical. Obiectivele tratamentului balneofizical în spondilita anchilopoetică sînt: desensibilizarea
organismului, tratamentul fenomenelor locale articulare şi de vecinătate, menţinerea funcţionalităţii articulare şi recuperarea
mişcărilor pierdute şi, în sfîrşit, ridicarea mijloacelor de apărare a organismului prin tonifiere generală. în faza de început,
caracterizată printr-o simptomatologie clinică difuză, fără modificări umorale importante, eficienţa terapiei cu agenţi fizici este
maximă.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm: ultravioletele în doze-eritem pe suprafeţe mari de 500—700 cm2 la 2 zile
interval, 5—8 şedinţe, în zona gulerului Scerbak sau pe articulaţii ; ionizările generale cu calciu, 20—30 de minute zilnic sau la
2 zile, 6—10 şedinţe pe serie, cu efect desensibilizant.
În caz de dureri articulare se indică ionizările cu salicilat.
Pentru combaterea durerilor şi contracturilor consecutive, se indică băi de lumină parţiale, solux cu filtru albastru 15—30
de minute, galvanizări longitudinale pe coloană sau ionizări cu calciu transcerebromedular (metoda Burguignon), băi
patrucelulare 10—15—30—40 mA.
Dintre procedurile de hidroterapie se recomandă împachetările umede complete, asociate cu sticle calde sau hidrofoare
longitudinale, pe coloana vertebrală (42—43°) 1—2 ore, de 2 ori pe zi; aplicaţiile de parafină sau nămol pe coloana vertebrală
40—42°, 30 de minute, băile medicinale la 37°, masajul şi C.F.M.
Tratamentul balnear. Spondilita anchilopoetică poate să fie tratată în faza de debut cu ape termale acratoterme de tip
Victoria, 1 Mai, ape sărate de tipul Sovata, Ocna Sibiu.
În alegerea staţiunii ne vom orienta după forma clinică.
Climatoterapia. Băile de aer alternante cu băi de soare într-un climat uscat şi cald completează tratamentul acestei faze.
Uneori, faza de debut are o evoluţie zgomotoasă, cu dureri vii în coloana vertebrală şi prezenţa unei artrite sacro-iliace
precoce, cu V.S.H. mărită.
În această situaţie, în afara medicaţiei care se administrează, în condiţii de spitalizare, singurul tratament balneofizical
indicat sînt razele ultraviolete în doză-eritem aplicate pe coloana vertebrală şi pe articulaţiile sacroiliace.
Faza de generalizare şi de anchiloză fibroasă. După evoluţie de cîţiva ani, şi uneori fără să fie precedată de simp-tome
subiective, se ajunge la accentuarea spondilalgiei şi a rigidităţii coloanei, la extinderea acestei simptomatologii la zone mai
întinse din coloană şi la alte articulaţii, paralel cu apariţia modificărilor radiologice şi anatomopatologice caracteristice.
Aceasta este faza în care va trebui ca, pe lîngă celelalte obiective terapeutice, să punem accentul pe păstrarea şi recu-
perarea funcţiilor articulare. Din această cauză, pe lîngă tratamentele electroterapeutice indicate în faza de debut, vom
introduce ionizările cu iodură de potasiu, faradizările cu rulou pe musculatura para vertebrală, ultrasunetul pe coloana ver-
tebrală.
În ceea ce priveşte procedurile de hidroterapie, vom folosi aci băile kinetoterapeutice. duşul subacval, duşul-masaj, duşul
cu aer cald urmat de masaj, C.F.M., gimnastică respiratorie şi articulară.
Tratamentul balnear. Vom trimite în staţiunile balneare bolnavii la care s-a scurs cel puţin un interval de 4 luni de îa
ultimul episod evolutiv acut, cu V.S.H. de maximum 30 mm/oră, cu starea generală bună.
Mai eficiente sînt în această perioadă apele sărate-iodurate de tipul Bazna şi Govora; apele sulfuroase de tipul Călimă-
neşti, Herculane, Pucioasa, nămolurile terapeutice de pe litoral (Tekirghiol, Eforie) şi climatoterapia.
Climatoterapia. Se vor prefera climatul continental şi mediteranean, în genere uscat şi cald. Se vor evita staţiunile umede
(de exemplu V. Domei) sau indicarea tratamentului în timpul rece.
Faza de anchiloză osoasă şi de osificare nu beneficiază de tratament balneofizical.

TRATAMENTUL, REUMATISMULUI CRONIC DEGENERATIV

Reumatismul cronic degenerativ cuprinde o serie de manifestări cu evoluţie cronică şi progresivă, al căror substrat
anatomic îl constituie o degenerescentă mai mult sau mai puţin intensă a ţesutului mezenchimal şi care interesează cu
predilecţie articulaţiile coloanei vertebrale şi ale membrelor inferioare.
Datele etiopatogenice existente pînă în prezent sînt multiple, dintre ele desprinzîndu-se ca mai importante: vîrsta şi
discriniile endocrine, tulburările metabolice, bolile infecţioase, infecţiile de focar, tulburările de irigaţie, traumatismele.
Tratamentul profilactic. Profilaxia artrozelor se face înainte de vîrsta de 40 ani prin combaterea acelor factori care
determină apariţia lor.
Terapia cu agenţi fizici, bine dozată, reuşeşte să realizeze acest lucru. In sensul acesta, helioterapia va normaliza funcţia
glandelor endocrine deficitare, mai ales a ovarului şi tiroidei, gimnastica medicală, talasoterapia, ungerile cu nămol,, previn
obezitatea şi păstrează supleţea articulaţiilor.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul. Fără să se indice un repaus absolut, se recomandă evitarea
eforturilor, ortostatismului prelungit şi ridicarea greutăţilor.
Dieta. în cazul unei boli concomitente (gută, diabet, boli hepato-biliare, colite), regimul alimentar va fi corespunzător
acelei boli. Dacă nu există o anumită tulburare patologică se recomandă un regim hipocaloric pentru evitarea obezităţii.
Tratamentul medicamentos este folosit pentru atenuarea fenomenelor dureroase şi pentru a încetini procesul de uzură.
Importanţa tratamentului medicamentos în tratamentul artrozelor este minimă. Se folosesc diferiţi hormoni, derivaţii
pirazolonici, medicamente vasodilatatoare, vitamine.
Tratamentul balneofizical. Balneofizioterapia este un element de bază în cadrul terapiei complexe a reumatismului
degenerativ.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: influenţarea sistemului endocrin. îmbunătăţirea metabolismului general şi
local, modificarea circulaţiei la nivelul articulaţiei, combaterea contracturilor prin influenţarea elementului dureros şi
inflamator şi menţinerea funcţionabilităţii maxime articulare.
 SPONDILOZELE
Manifestarea clinică a spondilozei este foarte variată, limitîndu-se fie la o simptomatologie în care durerea este elementul
dominant — în fazele incipiente, fie luînd aspectul unor sindroame caracteristice pentru o anumită regiune a coloanei
vertebrale şi pentru care bolnavul se adresează de obicei medicului, în fazele mai înaintate.
În fazele incipiente, ca şi în cele tardive, fără complicaţii, ale spondilozei putem să indicăm pentru efectele analgezice,
resorbante şi antispastice proceduri variate.
Din hidroterapie indicăm înpachetările uscate generale cu sticle calde, 30—60 de minute, împachetări cu parafină cu o
durată de 15—20 de minute pe coloana vertebrală, băile medicinale, la temperatura de 37—38 °, împachetările cu nămol la
40—44 °, băile generale de aburi cu durată de 10— 15 minute.
Pentru tonifierea musculaturii, întărirea ligamentelor şi asigurarea unei statici normale a coloanei vertebrale vom indica
băile kinetoterapeutice 15—20 de minute, duşul-masaj pe musculatura paravertebrală şi spate, duşul subacval, elon-gaţiile
progresive pe diferite segmente ale coloanei vertebrale, CFM.
Dintre procedurile de electroterapie folosim cu succes aplicaţiile de infraroşii sub formă de solux, 15—20 de minute, băi
de lumină parţială sau generală 10—15 minute, ultravioletele în doză-eritem, în cîmpuri de 10—15 cm pe coloana vertebrală,
ultrasunetul cu o intensitate de 1,5—3 W/cm2 şi o durată de 3—5 minute, de-a lungul coloanei.
Curentul galvanic simplu sau ionogalvanizarea cu novocaină, histamină sau calciu sînt preţioase mijloace terapeutice în
această boală. Efectele acestor proceduri se bazează pe acţiune analgezică, antiinflamatoare, metabolică.
Roentgenterapia se poate folosi, de asemenea, cu succes, dar şi cu mare prudenţă în spondiloză.
Balneoterapia. Spondiloza beneficiază mult de tratamentul balnear. Alegerea staţiunii şi individualizarea tratamentului se
vor face în funcţie de vîrsta bolnavului, de starea neurovegetativă, ca şi de bolile asociate.
Putem să indicăm: apele termale simple uşor radioactive de tipul Victoria, 1 Mai; apele sărate-iodurate de la Bazna,
Olăneşti, Govora; heliotermele de la Sovata şi Ocna Sibiului; apele sulfuroase termale de tipul Herculane şi cele atermale de la
Govora, Olăneşti, Pucioasa ; nămolurile de tipul celor de la Tekirghiol, Eforie, Amara, Sovata, Ocna Sibiului.
Schematic, numărul de băi este de 12—14 pe serie, temperatura 37—38°, durata 15—20 de minute ; pentru nămol 40°,
42°, 44°, durata de 30—40 de minute. Se asociază cu proceduri fizioterapice şi helioterapie, de la caz la caz.
În fazele incipiente de boală, ca şi în cele tardive, neînsoţite de complicaţii, putem să indicăm cu succes ungerile cu
nămol, urmate de băi de ghiol.
Climatoterapia. În cadrul climatoterapiei, un rol deosebit de important îl are helioterapia asociată balneoterapiei. Ex-
punerile la soare influenţează metabolismul calciului, datorită vitaminei D 2, care se formează în tegument sub influenţa ul-
travioletelor. Din această cauză, helioterapia în condiţiile de litoral, unde insolaţia este mai puternică şi atmosfera bogată in
aerosoli de iod, sare etc, are un efect deosebit asupra organismului, influenţînd pe lîngă metabolismul general şi sistemul
endocrin. In general preferăm un climat cald şi uscat, influenţa nocivă a climatului rece şi umed fiindu-ne cunoscută.
Tratamentul balneofizical al sindroamelor care însoţesc spondiloza. Spondiloza cervicală se însoţeşte mai frecvent
de următoarele sindroame: nevralgia cervicobrahială uni- sau bilaterală, sindromul simpatic cervical posterior Barré-Liéou şi
sindromul de algodistrofie reflexă.
Conduita terapeutică va fi dictată de tabloul clinic caracteristic fiecărui sindrom în parte.
Nevralgia cervico-brahială. În faza acută, în care tabloul clinic zgomotos este determinat de elementul inflamator, care
desăvîrşeşte acţiunea compresivă a discului osteofitic la nivelul găurii de conjugare, vom utiliza procedurile cu acţiune
antiinflamatoare şi antialgică directă şi indirectă.
Din hidroterapie indicăm duşul de aer cald (phön), băile cu plante medicinale la temperatura de 37—35,5°, timp de 15—
20 de minute, împachetările cu parafină pe zona Scerbak la temperatura de topire cu o durată de 20—30 minute; împachetările
cu nămol pe coloana cervicală şi membrul afectat la 38—40°, timp de 20—30 de minute, cataplasmele cu muştar.
Dintre procedurile de electroterapie preferăm soluxul cu filtrul albastru 10—15 minute, ultravioletele în doză-eritem
aplicate pe coloana cervicală şi traiectul plexului brahial. Utilizăm cu succes galvanoterapia, datorită efectului de anelec-
trotonus şi proprietăţii de ionizare a medicamentelor (Ca, Mg, novocaină). Curenţii de medie frecvenţă şi curenţii de joasă
frecvenţă redresaţi şi pulsatori (curenţii diadinamici) au o acţiune analgezică foarte importantă, cei diadinamici mai ales,
scăzînd mult pragul de excitabilitate dureroasă. Aplicarea lor în faza acută în şedinţe scurte de 3—4—5 minute scurtează
considerabil durata bolii.
După ce fenomenele acute au dispărut, tratamentul se continuă prin introducerea altor proceduri care au ca scop tratarea
sechelelor inflamatoare, recuperarea neuromusculară şi tratarea spondilozei ca atare, vom folosi în fazele cronice, procedurile
de hidroterapie, cu efect mai puternic ca: duşul subacval, kinetoterapia în apă, duşul-masaj; dintre cele de electroterapie
curenţii de înaltă frecvenţă, curenţii faradici, ultrasonoterapia.
Balneoterapia o vom indica de asemenea în faza cronică şi vom prefera apele sărate şi sulfuroase slab concentrate pentru,
acţiunea lor antiinflamatoare şi resorbtivă. Apele iodurate vor fi date cu prudenţă, deoarece pot să provoace reacţii locale în
ţesuturile încă inflamate. Nămoloterapia asociată cu helioterapia în climatul de litoral dă rezultate bune în fazele cronice.
În sindromul simpatic cervical posterior, provocat de leziuni la nivelul atlasului şi axisului mai ales, domină clinic
tulburările cu caracter neurovegetativ general, alături de fenomenele locale caracteristice spondilozei cervicale. Nu vor fi
suportate în această afecţiune procedurile excitante, de aceea ne vom orienta astfel: procedurile de hidroterapie vor fi alese în
funcţie de acţiunea lor sedativă. Indicăm băile cu bule de aer, baia cu peria, băile carbogazoase la temperatura de 35—36° şi
durata de 10—15 minute, masaj uşor cervical frontal.
Dintre procedurile de electroterapie, ionizările cu calciu sau magneziu transorbital, curenţii diadinamici pe coloana cer-
vicală, ionizările cu iodură de potasiu.
Tratamentul balnear se va indica în staţiuni cu ape puţin excitante, preferîndu-se Victoria, 1 Mai.
Climatoterapia. Se va indica un climat de cruţare fără variaţii mari ale factorilor componenţi (temperatură, umiditate etc).
Sindromul de algodistrofie reflexă, caracterizat prin tulburări trofice la distanţă pe lîngă simptomatologia clasică a
spondilozei cervicale, beneficiază în mod deosebit în cadrul terapiei descrisă iniţial la spondiloză de următoarele proceduri: din
hidroterapie vor fi foarte utile kinetoterapia în apă, duşul subacval şi masajul, iar dintre procedurile de electroterapie, curentul
galvanic aplicat sub formă de decontracturare, băile galvanice pentru membrele superioare, ultrasunetul.
În cadrul balneoterapiei se vor prefera staţiunile cu ape iodurate şi sulfuroase.
Pentru tratamentul climatoterapic ne orientăm de la caz la caz. Conduita folosită este cea din cadrul indicaţiilor spon-
dilozei.
Complicaţiile spondilozei dorsale sînt nevralgiile intercostale, iar ale celei lombare, mai frecvent sindromul nevralgiei
lombosciatice.

TRATAMENTUL ARTROZELOR
Localizarea procesului degenerativ în articulaţii îmbracă diferite aspecte. Orientîndu-ne după mecanismul care le dă
naştere, artrozele pot să fie grupate în:
1. Artroze primare, şi
2. Artroze secundare, al căror factor etiopatogenic poate să fie identificat.
Tratamentul profilactic. În artrozele primare, măsurile profilactice sînt identice cu acelea pe care le luăm în reu-
matismul degenerativ în general.
În artrozele secundare, profilaxia are la bază tratamentul agentului cauzal, respectiv tratamentul gutei sau alcapto-nuriei,
tratamentul insuficienţei glandulare, al proceselor inflamatoare, al tabesului sau al siringomieliei, corectarea tulburărilor
statice, tratamentul hemofiliei.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul, mai ales în artrozele activate (cu reacţii inflamatoare) se
impune atîta timp cît durează această stare.
Dieta va fi impusă în artrozele secundare de boala care întreţine artroza, în cele primare va fi identică cu cea pe care o
indicăm în reumatismul cronic degenerativ în general.
Tratamentul medicamentos este identic cu cel indicat la începutul capitolului. Accentuăm că, uneori, în formele activate e
nevoie să utilizăm antibioticele, la adăpostul cărora facem asanarea chirurgicală a focarelor de infecţie bucofaringiene, sau
tratăm celelalte focare de infecţie.
Tratamentul balneofizical. Tratamentul cu agenţi fizici are o influenţă favorabilă asupra artrozelor primare, iar dintre
formele secundare asupra celor de natură endocrină. Celelalte forme secundare vor beneficia numai după înlăturarea, factorului
care le întreţine.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: combaterea proceselor iritative şi reactive secundare, uneori cu caracter
inflamator, îmbunătăţirea circulaţiei locale, îmbunătăţirea metabolismului local şi general, menţinerea tonusului muscular,
periartricular cu păstrarea capacităţii funcţionale a articulaţiei şi oprirea procesului distructiv.
Artroza coxofemurală — malum coxae senile — este una dintre cele mai frecvente localizări primare.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm băile kineto-terapeutice în cadă sau bazin 15—20 de minute, duşul-masaj,
duşul subacval 8—10 minute, masajul simplu, dozate în funcţie de capacitatea funcţională a articulaţiei, în aşa fel ca să nu
provocăm prin mişcări prea ample traumatizarea acesteia. Kinetoterapia în apă şi masajul precedat de o procedură termică (de
exemplu, duşul cu aburi) au drept scop evitarea atrofiilor musculare şi menţinerea mobilităţii articulare, lucru care se realizează
cu uşurinţă mai ales în apă, datorită pierderii greutăţii corporale şi factorului termic sedativ.
Dintre procedurile de electroterapie vom alterna pe acelea cu acţiune termică superficială (solux, băile parţiale de
lumină), cu cele cu acţiune termică sau ultrascurtele în şedinţe prelungite de 15—30 de minute, serii de 20—25 de şedinţe.
Contracturile adductorilor vor fi influenţate de galvanizările decontracturante sau ionogalvanizările cu histamină.
Curentul galvanic aplicat transversal pe articulaţiile coxofemurale în şedinţe prelungite de 30—40 de minute cu o
intensitate de 30—50 de mA, influenţează durerea şi provoacă o vasodilataţie profundă.
Ultrasunetul se indică de asemenea. Roentgenterapia influenţează componenta inflamatoare, dar trebuie indicată cu
atenţie din cauza fenomenelor secundare pe care le determină.
Tratamentul balnear va fi foarte util. În alegerea staţiunilor ne vom orienta după reactivitatea bolnavului şi bolile
asociate. Astfel, bolnavilor care prezintă concomitent arterioscleroză cu hipertensiune, diabet sau diateză urică, le vom indica
apele termale uşor radioactive de tipul Victoria sau apele sulfuroase slab concentrate de tipul Călimăneşti.
În cazurile cu o componentă vasculară scleroasă recomandăm apele sărate-iodurate de tipul celor de la Govora, Bazna; la
bolnavii la care predomină modificările metabolice indicăm apele sulfuroase concentrate de la Herculane sau nămolul de pe
litoral, Amara, Lacul Sărat.
În ceea ce priveşte climatoterapia, folosim indicaţiile generale expuse la tratamentul spondilozelor.
Artrozele coxofemurale secundare unei luxaţii congenitale sau defectelor statice constituţionale beneficiază de trata-
mentul cu agenţi fizici, cu atît mai mult cu cit acesta a fost instituit mai devreme, îndată după corectarea ortopedică sau
chirurgicală. Factorii utilizaţi sînt aceiaşi descrişi la artrozele primare.
Artrozele primare ale genunchilor se întîlnesc destul de frecvent la persoane mai în vîrsta sau la obezi. Acţiunea te-
rapeutică este identică cu cea din artrozele coxofemurale primare.
Artrozele secundare ale genunchilor se instalează insidios în legătură cu climacteriul şi cu menopauza.
Tratamentul balneofizical se va asocia unui tratament hormonal ovarian care va avea ca scop refacerea echilibrului
endocrin.
Avînd în vedere modificările neurovegetative accentuate din climacteriu, ne vom orienta în aplicarea tratamentului spre o
terapie generală cu caracter sedativ şi spre o intensă terapie locală.
Dintre procedurile de hidrolerapie folosim împachetările cu parafină şi împachetările cu nămol pe articulaţiile genun-
chilor, băile cu plante medicinale sau cu bule de aer la temperatura de 36—37°.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm: iradierile cu infraroşii pe genunchi timp de 15 minute, diatermia cu unde
scurte, ultravioletele în doză-eritem, băile patrucelulare descendente.
În indicaţiile balneoterapiei vom ţine scama ele deficitul endocrin şi tulburările neurovegetative.
În sensul acesta vom indica băile sărate-iodurate de tipul Bazna şi Govora, băile sulfuroase de tipul Herculane. O in-
fluenţă foarte bună o are tratamentul asociat băi termale de bioxid de carbon şi nămol de turbă pe articulaţiile genunchilor, aşa
cum se poate face la Vatra Dornei, în cazurile în care artroza este asociată si cu o hipertensiune oscilantă.
Climatoterapia. Bolnavelor cu gonartroză pe fond de climacteriu le vor fi indicate climatele sedative. în regiune de
dealuri sau subalpină.
Climatul de litoral, excitant, nu este suportat de această categorie de bolnave.
Artroza interfalangiană are la bază componenta neurohormonală caracteristică climacteriului. Tratamentul cu agenţi
fizici va fi asociat cu corectivele hormonale.
Orientarea terapeutică este asemănătoare cu acea din artrozele de genunchi.
Celelalte artroze localizate în articulaţiile tibiotarsiene, iliace, cot, umăr, sînt comparativ mai rare. Conduita terapeutică
este asemănătoare cu aceea descrisă în general la artroze.

TRATAMENTUL REUMATISMULUI ABARTICULAR

Se încadrează în reumatismul abarticular acele afecţiuni în care leziunea mezenchimală este localizată în diverse organe
ca: piele şi ţesut celular subcutanat, nervi, tendoane, burse seroase, ocolind sistematic articulaţiile.
Tratamentul sclerodermiei difuze. Sclerodermia difuză este o boală a ţesutului conjunctiv caracterizată printr-o
îngroşare treptată a pielii şi a ţesutului celular subcutanat, care duce la scleroză a ţesuturilor, ca consecinţă a transformărilor
substanţei fundamentale şi a proliferării fibrelor colagene.
Modificările ţesutului conjunctiv nu se mărginesc numai la tegument, ci interesează şi diferitele organe.
Din punct de vedere etiopatogenic nu există date suficiente pînă în prezent, de aceea tratamentul profilactic si tratamentul
curativ nu au obiective bine stabilite, ele limitîndu-se la acţiunea simptomatică.
 Tratamentul curativ. Tratamentul igienic este deosebit de important. Se impune protecţia segmentelor lezate faţă de
traumatisme şi schimbările de temperatură. Frigul şi umezeala au o acţiune defavorabilă asupra evoluţiei bolii.
Tratamentul medicamentos cuprinde medicamente vasodilatatoare, hormoni corticosuprarenali, antimalarice de sinteză.
Tratamentul balneofizical. Dintre procedurile de hidroterapie folosim băile ascendente şi băile cu plante medicinale
pentru acţiunea lor vasodilatatoare. Dintre procedurile de electroterapie indicăm băile galvanice simple sau cu iodură de
potasiu, ultravioletele generale, infraroşiile, care au de asemenea o acţiune simptomatică apreciabilă bazată pe efectele
hiperemiant şi trofic.
În privinţa balneoterapiei ne vom orienta spre staţiunile Herculane pentru apele sulfuroase, Vatra Dornei pentru apele
carbogazoase sau spre cele cu acţiune antisclerozantă ca de exemplu Govora cu apele iodurate.
Climatoterapia va fi un factor ajutător preţios atunci cînd vom indica bolnavului un climat cald şi uscat, ţinînd seama că
frigul şi umiditatea au o influenţă nefavorabilă în această, afecţiune.
Tratamentul reumatismului muscular. Reumatismul muscular pur este o afecţiune rară. Aspectele mai frecvent
intilnite sînt mialgiile fără substrat anatomic evident, cu sediu mai frecvent la gît (torticolis) sau lombe (lumbago) şi miozitele,
al căror substrat anatomic sînt leziunile granulomatoase.
Dermatomiozita este o afecţiune rară, asemănătoare din punct de vedere clinic cu miozita, dar caracterizată prin leziuni
multiple ale ţesutului colagen, muscular, cutanat şi visceral. Este o colagenoză mult înrudită cu reumatismul propriu-zis.
Tratamentul profilactic şi curativ al afecţiunilor descrise este asemănător cu cel al afecţiunilor reumatismale,
individualizat pentru forma şi stadiul corespunzătoare.
Precizăm că, în cadrul terapiei cu agenţi fizici, vom utiliza ca proceduri de bază procedurile locale. În hidroterapie, ter-
mofoarele, parafina, nămolul pentru efectul lor antiinflamator; fricţiunile şi masajul, sub formă de duş-masaj, masaj subacval,
masaj simplu pentru acţiunea hiperemiantă şi trofică locală.
Dintre procedurile de electroterapie utilizăm mai mult curentul galvanic ca atare sau ionogalvanizările cu novocaină,
salicilat, iodură de potasiu.
Tratamentul nevralgiilor şi nevritelor. Nevralgiile şi nevritele se caracterizează prin localizarea procesului reumatic în
ţesutul conjunctiv perineural şi interfascicular la nivelul vaselor nutritive ale nervilor şi în mod secundar la nivelul fibrelor
nervoase. Deoarece aceste afecţiuni vor fi descrise într-o lecţie separată nu ne vom opri asupra lor.
Tratamentul periartitrelor. Periartritele sînt sindroame anatomo-clinice caracterizaie prin afectarea ţesuturilor penai
ticuiare. uea mai frecventă periartrită întîlnită este periatrita scapulohumerală.
Tratamentul profilactic. Profilaxia periartritei scapulohu-merale prevede îndepărtarea focarelor de infecţie, mai ales din
sfera otorinolaringologiei şi în acest scop iradierile faringelui cu ultraviolete alături de alte măsuri sînt foarte preţioase. C.F.M.,
hidroterapia şi masajul tonifică musculatura şi aparatul ligamentar prevenind în felul acesta apariţia bolii.
Tratamentul curativ este complex, în funcţie de faza evolutivă în care se află bolnavul.
Tratamentul igienic-dietetic. În fazele iniţiale, în care predomină leziunile inflamatoare, se recomandă repausul
membrului afectat, pînă ce fenomenele dureroase se atenuează.
Dieta. Fără să se indice un regim special, este bine să se prefere un regim hiposodat.
Tratamentul medicamentos este util în faza acută şi va consta în antialgice, vitamină B 1, infiltraţii cu novocaină, la nevoie
şi antibiotice.
Tratamentul balneofizical. Tratamentul cu agenţi fizici are un rol important în toate stadiile bolii. Obiectivele acestui
tratament sînt următoarele: combaterea fenomenelor inflamatoare, calmarea durerii, refacerea troficităţii ţesuturilor şi
recuperarea funcţionalităţii umărului.
Stadiul acut are două faze: o primă fază, în care clinic predomină durerea moderată, iar anatomopatologic, leziunile
degenerative, necrotice şi inflamatoare în tendonul supraspinosului şi faza a doua, care se manifestă clinic prin durere vie şi
impotenţă funcţională, iar anatomopatologic prin extinderea procesului de la tendon la bursă şi ţesutul celular subdeltoidian.
În acest stadiu este indicată numai o terapie cu agenţi fizici (în condiţii de clinică), asociată terapiei medicamentoase.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm compresele reci, cu acţiune antiinflamatoare, la 15°, pe locul dureros, schimbate
din 5 în 5 minute sau cu hidrofor, cu o durată de o oră, repetate de 2—3 ori pe zi. După amendarea fenomenelor se trece la
compresele Priessnitz cu acţiune resorbtivă, aplicate pe regiunea afectată şi zonele apropiate cîte o oră în timpul zilei şi în mod
permanent noaptea.
Treptat, pe măsură ce fenomenele inflamatoare dispar, se indică termoterapia moderată : duşul cu aer cald cu o durată de
6—8 minute, băile ascendente de mîini, 35—39°, timp de 15—20 de minute, băile cu plante medicinale la temperatura de 37°
timp de 10—15 minute; împachetările cu parafină sau nămol, masajul uşor.
Dintre procedurile de electroterapie sînt foarte utile în această fază curenţii diadinamici, curentul galvanic asociat cu
ionoterapia medicamentoasă (novocaină, calciu), băile galvanice bicelulare, ultravioletele în doză-eritem.
Stadiul cronic. Dacă bolnavul nu a făcut la timpul necesar tratamentul indicat, boala evoluează şi se ajunge la faza a treia,
caracterizată clinic prin dureri mnime, iar anatomopatologic printr-o anchiloză fibroasă periarticulară.
Tratamentul acestei faze este complex, balneofizioterapia fiind factorul preponderent şi avînd rolul să recupereze func-
ţionalitatea umărului.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm, pe lîngă cele expuse în faza terminală a stadiului acut, băile kinetoterapeu-
tice de 38° timp de 20 de minute, duşul subacval cu presiune de 1,5—2 atmosfere şi durata de 6—8 minute, băile de aburi timp
de 10 minute, împachetările cu parafină urmate de masaj, C.F.M.
Din arsenalul electroterapiei folosim băile de lumină parţială 10—15 minute, diatermia cu unde scurte în doze medii 8—
10 minute, undele ultrasonore.
Balneoterapia este indicată după un interval de 3—6 săptămîni de la faza acută.
Putem indica : apele acratoterme, clorurosodice, iodurate, sulfuroase, heliotermale şi nămoluri. Alegerea uneia din aceste
categorii se va face ţinînd seama de reactivitatea bolnavului, de vîrsta, de bolile asociate.
Climatoterapia. Deoarece variaţia factorilor meteorologici are un rol imortant în evoluţia bolii, vom avea în vedere să
indicăm bolnavilor cu periartrită scapulohumerală staţiunile cu climat sedativ de tipul Victoria, ca şi sezonul călduros şi uscat,
respectiv sezonul de vară.

2. TRATAMENTUL BOLILOR APARATULUI RESPIRATOR

Bolile aparatului respirator se încadrează în acea categorie de afecţiuni care beneficiază mult de terapie cu agenţi fizici.
Terapia cu inhalaţii şi pneumatoterapie sînt elemente fundamentale la care se adaugă factorii de electro-, hidro-şi balneoterapie
cunoscuţi în cadrul complexului terapeutic.
Vom deosebi în această grupă bolile căilor aeriene superioare şi bolile căilor aeriene inferioare.

BOLILE CAILOR AERIENE SUPERIOARE

Tratamentul sinuzitei. Sinuzita este o afecţiune cu caracter inflamator, localizată în sinusurile frontomaxilare. In funcţie
de evoluţie deosebim un stadiu acut şi un stadiu cronic.
Tratamentul profilactic. Cura heliomarină cu factorii ei: aer, soare, talasoterapie şi inhalaţii naturale de aerosoli.
Această cură creşte rezistenţa organismului şi previne astfel îmbolnăvirea. Un alt element care intră în considerare în profilaxia
sinuzitei este tratarea afecţiunilor rinofaringiene.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul în condiţii favorabile de microclimat, cu evitarea frigului şi
umezelii, se impune mai ales în faza acută.
Tratamentul medicamentos. Antibioticele în faza acută administrate perenteral sau introduse prin puncţii în sinusuri în
faza cronică sînt un tratament obligatoriu.
Tratamentul cu agenţi fizici. Obiectivele acestui tratament sînt : oprirea procesului inflamator, favorizarea resorbţiei ex-
sudatului şi sedarea durerii.
În faza acută se indică aerosolii cu penicilină (cîte 100 000 u. pe şedinţă, administrate pe nas, de 2 ori pe zi).
Dintre procedurile de electroterapie, un efect favorabil îl au iradierile cu lampa Sollux cu filtru albastru, 15—20 de
minute alternate cu iradierile locale de raze ultraviolete.
Razele ultrascurte oligoterme, cu o durată scurtă de aplicare de 4—5 minute au, de asemenea, un efect favorabil, reuşind
uneori să oprească evoluţia procesului inflamator.
În faza cronică. Se indică, în afară de aerosolii cu antibo-tice, aplicaţiile de nămol pe regiunea sinusurilor, simple sau sub
formă de nămol electric (cu ajutorul curentului galvanic) la 42—46°, cu o durată de 10—15 minute, în serie de 12 şedinţe.
Ultrascurtele, de data aceasta în doze medii şi cu o durată de 8—10 minute, influenţează procesul cronic inflamator pînă la
dispariţia lui.
Climatoterapia. Se indică un climat cald şi uscat.
Tratamentul rinitei. Rinita este o afecţiune cu caracter inflamator a mucoasei nazale. Formele întîlnite mai des sînt
rinita acută, rinita vasomotorie, rinita cronică şi rinita cu caracter alergic.
Tratamentul profilactic. Cura heliomarină sau climatul de munte, C.F.M. şi hidroterapia modifică terenul şi previn
astfel îmbolnăvirea determinată de diferitele schimbări atmosferice sau de diferiţi alergeni.
 Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietctic prevede evitarea încăperilor viciate cu pulberi şi fum pentru prevenirea
iritării mucoasei nazale. Se recomandă statul prelungit în aer liber.
Dieta va fi bogată în vitamine (A. C. B,, D), care au un rol important în normalizarea proceselor metabolice în organism.
Tratamentul medicamentos. În rinite se folosesc medicamente cu acţiune locală asupra mucoasei cum sînt: mentolul,
efedrina, sulfatiazolul, adrenalina.
Tratamentul balneofizical. Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici sînt : influenţarea mucoasei nazale şi desensibili-
zarea locală şi generală.
Rinita acută. În această fază se pot folosi cu rezultate bune pulverizaţii cu soluţia de mentol 1% sau eucaliptol 3—4%,
aerosoli cu penicilină, efedrina etc, sau simple băi de aburi la cap.
Dintre procedurile de electroterapie se indică băile de lumină la cap, 1—2 ori pe zi timp de 3 zile, diatermia cu
ultrascurte sau ultrascurtele calde 4—5 minute, pentru acţiunea lor antiinflamatoare.
Un efect desensibilizant foarte important îl au razele ultraviolete.
Se indică iradierea fiecărei narine în parte prin intermediul unui dispozitiv special; durata iradierii este de 2—3 minute.
Pentru acţiunea reflexă asupra aparatului neuromuscular endonazal B. C. Preobrajenski recomandă iradierile cu ultraviolete pe
regiunea tălpilor. Ultravioletele se mai indică şi sub formă de iradieri generale, în doze crescînde, în funcţie de sensibilitatea
bolnavului.
Rinita vasomotorie (spastică) este o afecţiune cu caracter alergic. În tratamentul acestei boli folosim pulverizaţiile cu ape
clorurosodice iodurate şi alcaline.
Dintre procedurile de electroterapie se indică diatermia pe regiunea sinusurilor sau pe regiunea lanţurilor vegetative
cervicale.
Rezultate bune se obţin cu ajutorul curentului galvanic aplicat sub formă de guler, cu o durată de 20—30 de minute pe
şedinţă şi o intensitate de 5—10 mA. În total se indică 12—15 proceduri.
Ionizările endonazale cu clorură de Ca 10%, zinc 1—2% sau iod 2—3%, cu o intensitate de 1—5 mA şi o durată de 15
minute dau rezultate foarte bune.
Rinita cronică. Se indică în tratamentul acestei afecţiuni pulverizaţiile cu soluţie slabă de clorură de sodiu, 0,5% şi soluţii
mentolate.
Aplicaţiile de nămol pe faţă la temperatura de 42—46°, ca şi diatermia lanţurilor simpatice cervicale (25—30 de şedinţe),
dau rezultate bune.
Tratamentul climatic. Este indicat climatul de litoral.
Tratamentul laringitei. Laringita este o afecţiune de natură inflamatoare a corzilor vocale. Se poate prezenta medicului
pentru tratament în faza acută sau cronică.
Se mai poate întîlni forma de astenie a corzilor vocale, de obicei de natură profesională (cîntăreţi).
Tratamentul profilactic. Cura heliomarină are un efect tonifiant asupra corzilor vocale, datorit atît helioterapiei, cît şi
aerosolilor naturali.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul corzilor vocale şi evitarea fumatului se impun atît în fazele
acute, cît şi în cele cronice.
Dieta va fi bogată în vitamine şi va exclude condimentele.
Tratamentul balneofizical. Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici în laringita sînt: oprirea procesului inflamator,
favorizarea resorbţiei exsudatului şi tonifierea corzilor vocale.
Aerosolii cu antibiotice sînt un mijloc terapeutic preţios mai ales în faza acută.
Tot în această fază a laringitei se indică compresele reci. Dacă boala este complicată cu edem şi cianoză a corzilor vocale,
se recomandă compresele calde.
Ultrascurtele aplicate pe regiunea laringiană, cu durata scurtă şi dozarea obligotermă, o au rezultate focarte bune în
această fază.
În faza cronică a bolii, pe lîngă aerosolii medicamentoşi se fac pulverizaţii cu ape minerale clorurosodice sau alcaline,
ultrascurtele prelungite la 15—20 de minute, cu dozajul mediu sau cald. Se mai aplică cu rezultate bune caţ&plasmele cu
nămol pe regiunea anterioară a gîtului.
În caz de astenie a corzilor vocale, curenţii d'Arsonval, curentul galvanic simplu sub formă de guler sau ionogalva-
nizarea cu soluţie de 2% iodură de potasiu influenţează favorabil evoluţia bolii.
 Climatoterapia. Climatul cald maritim, helio- şi aeroterapia, talasoterapia, ca şi aerosolii marini au o influenţă deosebit
de bună asupra evoluţiei bolii şi prevenirii recidivelor.

BOLILE CAILOR AERIENE INFERIOARE

Bronşitele sînt afecţiuni cu caracter inflamator ale arborelui bronhial şi constituie un capitol important al patologiei
respiratorii, atît prin frecvenţa lor, cît şi prin consecinţele anatomofuncţionale pe care le determină.
Tratamentul bronşitei cronice. Bronşita cronică poate să fie secundară unei bronşite acute reciaivante sau poate sa
evolueze cronic de la început.
Tabloul clinic este dominat de tuse şi expectoraţie.
Din punct de vedere etiopatogenic s-a stabilit că este vorba de infecţii cu germeni saprofiţi ai căilor aeriene superioare,
care devin patogeni sub acţiunea unor factori favorizanţi, care determină reacţii vasomotorii, congestive, ale mucoasei
bronhiale şi scad rezistenţa locală.
Factorii predispozanţi ai bronşitelor pot să fie locali (afecţiuni rinofaringoamdgdaliene, infecţii sinuzale, scleroze
pulmonare de cauze diverse, emfizeme pulmonare, supui aţii pulmonare, astm bronşic, deformaţii toracice, stază în mica
circulaţie etc.) sau generali (debilitate, subnutriţie, surmenaj, etilism, lues, gută, diabet, uremie, alergie, tabagism etc).
Tratamentul profilactic. Prevenirea îmbolnăvirii se va face prin creşterea rezistenţei organismului la frig şi la schimbările
de temperatură. Se realizează acest lucru cu ajutorul hidroterapiei : fricţiuni reci, duşuri alternante, talasoterapie şi helioterapie
pe litoral sau la munte.
Un alt factor profilactic important este tratarea bolilor căilor aeriene superioare.
Tratamentul curativ trebuie să fie complex.
Tratamentul igienic-dietetic. Evitarea factorilor iritanţi bronhiali: praful, fumul, gazele toxice, fumatul.
Dieta va fi formată dintr-un regim mixt, substanţial, cu evitarea excesului de sare, suprimarea condimentelor şi
alcoolului.
Tratamentul medicamentos. Combaterea infecţiei este una dintre condiţiile obligatorii. Acest lucru se realizează cu
ajutorul antibioticelor şi sulfamidelor în a căror alegere ne orientăm după antibiograma florei banale din spută. Acestea se
administrează mai ales sub formă de aerosoli.
Afecţiunile căilor aeriene superioare, ca şi bolile generale vor fi de asemenea tratate sau asanate.
Tratamentul balneofizical aduce o contribuţie importantă terapiei complexe a bronşitei cronice.
Obiectivele acestui tratament sînt următoarele: combaterea inflamaţiei bronhiale, desensibilizarea mucoasei, îmbună-
tăţirea hematozei pulmonare şi creşterea rezistenţei faţă de infecţiile respiratorii.
În cadrul procedurilor utilizate în scopurile enumerate, un rol deosebit revine inhalaţiilor cu ape minerale. În funcţie de
caracterul bronşitei vom putea să folosim mai multe categorii de ape administrate în inhalaţii individuale sau de cameră.
În bronşita uscată se indică apele clorurosodice care, cînd sînt şi alcaline, fluidifică secreţia şi au efect antiinflamator. Se
folosesc mai frecvent izvoarele Slănic nr. 3 şi 1 bis sau apele de la Sîngiorz. Este utilă în aceste cazuri asocierea de apă
minerală (Slănic, izvorul nr. 1) alcalină sau arsenicală (Vatra Dornei) în cura internă cîte 150 ml în lapte cald de 2 ori pe zi.
În bronşita umedă se indică apele sulfuroase cu acţiune antiseptică, excitantă, antinflamatoare şi trofică asupra epi-
teliului mucoaselor bronhiale. Se folosesc de obicei apele de la Govora şi Călimăneşti.
Pentru îmbunătăţirea hematozei, tratamentul cu aer comprimat în camere pneumatice dă rezultate foarte bune.
Dintre procedurile de hidroterapie putem să folosim cu succes pentru acţiunea derivativă si resorbtivă a inflamaţiilor
cronice compresele calde cu aburi şi cataplasmele cu muştar aplicate pe cutia toracică, ca şi împachetările umede de durată
medie (40—50 de minute).
Băile cu plante medicinale, mai ales cu esenţă de brad, au o influenţă sedativă asupra sistemului nervos.
Din electroterapie folosim aplicaţiile de infraroşii pe cutia toracică sub formă de solux, 1—2 ori pe zi cîte 20—30 de
minute; ultrasunetele în doze medii şi ultravioletele aplicate în cîmpuri de 600 cm2 pe faţa anterioară şi posterioară a toracelui,
zilnic o biodoză.
Aceste proceduri au o acţiune antiinflamatoare şi desensibilizantă.
Climatoterapie. Bronşitele cronice, mai ales cele umede, beneficiază de un climat alpin uscat.
Băile de soare, bine gradate, C.F.M. respiratorie şi cura de teren în condiţiile climatului amintit, asigură o bună ventilaţie
pulmonară şi dispariţia proceselor inflamatoare reziduale.
 Bronşitele uscate beneficiază de un climat maritim care, datorită aerosolilor bogaţi în clorură de sodiu, favorizează eli-
minarea sputei. Climatul de pădure are de asemenea o influenţă favorabilă asupra acestei forme, datorită umidităţii, ozonului şi
răşinilor care facilitează de asemenea eliminarea sputei.
Tratamentul bronşiectaziei. Bronşiectazia este o afecţiune caracterizată prin dilatarea şi infectarea bronhiilor şi are ca
simptom cnnic dominant bronhopioreea.
Bronşiectazia poate să fie congenitală (primitivă) şi căpătată (secundară).
În determinarea acesteia din urmă pot să intervină numeroase afecţiuni: afecţiuni rinosinuzale, bronşite, afecţiuni
pulmonare, afecţiuni pleurale.
Etiopatogenia bronşiectaziei cîştigate se explică prin două procese esenţiale care acţionează conjugat, potenţîndu-se
reciproc, pe de o parte alterarea inflamatoare sau distrofică a peretelui bronhial, cu diminuarea rezistenţei lui, iar pe de altă
parte, acţiunile mecanice de presiune din interior (stază, tuse) şi de tracţiune din afară (scleroză pulmonară retractilă).
Tratamentul profilactic. Profilaxia bronşiectaziei se face prin tratarea la timp a bolilor care o generează.
Tratamentul curativ. În cadrul tratamentului curativ vom da o atenţie deosebită tuturor factorilor care-l alcătuiesc.
Tratamentul igienic-dietetic. Repausul este necesar, deoarece ameliorează starea funcţională respiratorie.
Regimul alimentar va fi mixt, substanţial şi variat. Se interzice alcoolul, alimentele iritante, excesul de lichide, care poate
să meargă pînă la cura de sete.
Se va evita atmosfera cu praf, fum, toxice şi fumatul, ca şi climatul rece cu vînt şi umiditate.
Tratamentul medicamentos. Se indică medicaţia expectorantă, medicaţia antiinfecţioasă şi antiinflamatoare cu antibiotice
şi sulfamide, corticoterapia.
Se mai foloseşte drenajul de postură, bronhoaspiraţia şi tratamentul chirurgical.
Tratamentul balneofizical. Contribuţia terapiei cu agenţi fizici este destul de mică în cazul bronşiectaziei.
Obiectivele acestui tratament sînt: reducerea bronhopioreei, dezinfecţia bronhiilor şi mărirea posibilităţilor de apărare a
organismului.
Aerosolii cu antibiotice se indică pentru procesul infecţios.
Inhalaţiile cu ape minerale sulfuroase de tipul Herculane, Olăneşti, Pucioasa, Mangalia au o bună influenţă asupra
bronhoreei, scăzînd-o considerabil.
Razele ultrascurte administrate transtoracic, în doze oligoterme şi cu durata scurtă acţionează antiinflamator.
Climatoterapia. Se va indica bolnavilor un climat uscat de şes sau stepă.
În general nu trebuie depăşită altitudinea de 600—800 m în climat cald şi uscat.
Tratamentul supuraţiilor pulmonare. Supuraţiile pulmonare sînt boli ale parenchimului, determinate de infecţii cu
floră mixtă (germeni aerobi, anaerobi, asociere fuzospirilară), cu predominanţa unuia dintre ei.
Între cauzele favorizante şi predispozante se citează bolile rinofaringiene, infecţiile sinuzale, bolile pulmonare,
traumatismele toracice, intervenţiile chirurgicale, afecţiunile metabolice (diabet), profesiunea bolnavului care-l expune la
intemperii, variaţiile de temperatură, frigul, oboseala.
Dintre acestea, frigul este un factor predispozant foarte important, care intervine sub formă de: baie rece, ingestie de apă
rece după efort, trecerea dintr-o atmosferă încălzită într-una rece.
În ceea ce priveşte mecanismul de producere, punctul de plecare al unei supuraţii pulmonare poate să fie pulmonar sau
extrapulmonar, primitiv sau secundar.
Tratamentul profilactic. Profilaxia supuraţiilor pulmonare se realizează prin călirea treptată a organismului (vezi bronşita
cronică) şi tratarea cu seriozitate a acelor afecţiuni care pot să ducă la supuraţia pulmonară.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic constă în repaus, în condiţii favorabile de microclimat, adică într-o
atmosferă cu un indice de umiditate şi temperatură constant şi moderat.
Dieta va fi normocalorică, dar hiposodată şi va fi repartizată în mese mici şi repetate.
Tratamentul medicamentos. Tratamentul de bază îl constituie sulfamidele şi antibioticele administrative per os sau
parenteral şi, local, medicaţia generală tonifiantă şi simptomatică.
În cazul eşecului terapiei medicamentoase se recurge la tratament chirurgical.
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici aduce o mică contribuţie în complexul terapeutic al acestor afecţiuni.
Se folosesc aerosolii medicamentoşi, care măresc efectul terapiei generale cu antibiotice şi tratarea eventuală a focarelor
căilor aeriene superioare concomitente.
Climatoterapia. Aeroterapia într-un climat sedativ, cald şi fără variaţii termice sau de presiune; gimnastica medicală în
aceste condiţii şi chiar cura de teren riguros dozată ameliorează starea generală a bolnavului şi, în consecinţă, cresc forţele de
apărare a organismului.
Dintre procedurile electrice calde, ultrascurtele axate pe focarul supurativ, anteroposterior, cu o durată de 10—15 minute
zilnic, în total 20—30 pe serie, au un efect bun.
În perioadele afebrile se pot indica bolnavului, cu prudenţă, pentru mărirea rezistenţei, proceduri uşoare de hidroterapie,
cum sînt spălările, fricţiunile, iar în fazele stabilizate chiar băi carbogazoase sau cu plante medicinale la temperatura pînă la
36°, cu pauze între ele.
Tratamentul astmului bronşic. Astmul bronşic este un sindrom respirator caracterizat printr-un dezechilibru
neuroendocrinoumoral şi manifestat clinic prin accese de dispnee expiratoare.
Din punct de vedere patogenic, accesul de astm (dispneea expiratoare paroxistică) este expresia clinică a unei nevroze
bronhiolare motorii, vasomotorii şi secretoare, caracterizată fiziopatologic prin spasm, congestie şi hipersecreţie bronhială.
Coexistenţa în grade diferite a acestor 3 procese cu predominanţa unuia sau altuia, sau cu lipsa unuia dintre ele, explică
diferenţele de fizionomie clinică a acceselor şi modul de reacţie a acestora la diferiţii agenţi terapeutici.
Factorii predispozanţi în astmul bronşic sînt: 1) nevrotic; 2) instabilitate umorală şi tulburările metabolice; 3) discrinii; 4)
ereditatea.
Factorii favorizanţi sînt : 1) infecţiile căilor respiratorii; 2) iritaţiile bronhiale; 3) factorii umorali.
Cauzele declanşante pot să fie de natură alergică sau nealergică.
Tratamentul profilactic. Profilaxia astmului bronşic se realizează prin înlăturarea factorilor enumeraţi mai sus.
Profilaxia cu ajutorul agenţilor fizici se adresează terenului acestor bolnavi. Hidroterapia cu procedeurile alternante,
helioterapia în condiţii de litoral sau de munte. C.F.M. normalizează echilibrul neurovegetativ, corectează fondul discri-nic şi
dismetabolic, evitînd în felul acesta îmbolnăvirea.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Regimul de viaţă, de muncă şi alimentaţia bolnavului sînt factori foarte
importanţi în complexul terapeutic al astmaticului. Acesta va evita oboseala fizică şi intelectuală, va petrece multe ore în aer
liber, evitînd răceala şi atmosfera confinată.
Condiţiile climatice au de asemenea un rol foarte important.
Regimul dietetic va fi mixt, hiposodat şi fără condimente, bogat în vitamine. Se vor evita alimentele alergizante.
Tratamentul medicamentos. Se vor utiliza medicamente cu acţiune desensibilizantă specifică şi nespecifică, ca şi
medicamente necesare tratamentului diferitelor spine iritative.
În timpul accesului se folosesc simpaticomimeticele, antihistaminicele, largactil, hormoni corticoizi, ca şi alte
medicamente, orientîndu-ne după bolnav şi după boală.
Tratamentul balneofizical. Agenţii fizici aduc o contribuţie foarte importantă în tratamentul acestei afecţiuni. Obiectivele
tratamentului balneofizical sînt: desensibilizarea nespecifică, restabilirea echilibrului neurovegetativ, tratarea diferitelor spine
iritative, modificarea stării constituţionale. Tratamentul va putea interveni în timpul accesului şi mai ales în perioada dintre
accese.
În timpul accesului indicăm afuziunea rece pe ceafă sau masajul puternic al cutiei toracice. Rezultate foarte bune, în
majoritatea cazurilor, obţinem prin administrarea unei băi ascendente de picioare sau de mîini, cu o durată de 15—20 de
minute şi cu o temperatură care creşte de la 36° pînă la 44°. Efectul bun al acestor băi s-ar explica printr-un mecanism reflex
neurovegetativ, care moderează parasimpaticotonia bronhopulmonară.
Mai putem recurge şi la inhalaţia de oxigen care amendează setea de aer.
Procedurile enumerate pot să se întrerupă, de cele mai multe ori, accesul de astm. După dispariţia acceselor vom trece la
tratamentul propriu-zis, avînd în vedere obiectivele enunţate.
Alegerea procedurilor se va face în funcţie de forma clinică, în astmul cataral de origine bronhopulmonară vom indica
inhalaţii cu ape sulfuroase de tipul Căciulata sau Pucioasa, cu acţiune expectorantă, antiseptică şi desensibilizantă a mucoasei
bronhiale. Apele clorurosodice bicarbonatate şi carbogazoase sau bicarbonatate calcice şi carbogazoase de tipul Slănic
Moldova îşi datoresc efectul favorabil sumarii acţiunii elementelor componente. Ele fluidifică secreţia şi au o acţiune
desensibilizantă, atunci cînd conţin şi calciu.
Se poate asocia inhalaţiilor şi cura internă cu aceleaşi ape minerale.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm, pentru reducerea fenomenelor bronşitice comprese la trunchi cu termo-foare
calde, comprese cu abur, cataplasme cu muştar.
 Băile parţiale ascendente pentru membrele superioare şi inferioare, prescrise zilnic, sau chiar băile ascendente de ju-
mătate sau generale (cu ridicarea temperaturii sub limbă la 38,5°), urmate de turnări de apă rece pe ceafă şi spate, prescrise de
2 ori pe săptămînă, sînt proceduri deosebit de eficace, atunci cînd bineînţeles se pot indica (la bolnavi la care inima este
sănătoasă).
Pentru bolnavii care prezintă contraindicaţii (afecţiuni cardiace, debilitate), aceste băi se pot înlocui cu băi carbo-gazoase
sau sărate la temperatura de 36°, de 2 ori pe săp-tămînă.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm pentru acţiunea antiinflamatoare ultrascurtele transtoracice, în doze medii,
cu durata de 8—10 minute.
Tot ultrascurtele le mai putem indica pentru a realiza o piretoterapie nespecifică (ca şi la baia generală ascendentă). Cu
aparate speciale şi electrozi mari reuşim să creăm stări febrile temporare de 40—41°, timp de cîteva ore (2—4).
Pentru acţiunea desensibilizantă datorită histaminei care se formează, indicăm razele ultraviolete în doză-eritem, pe
torace, cîmpuri de 10 10 cm, la interval de 4 zile.
O conduită obligatorie în aceste forme de astm este îmbunătăţirea condiţiilor respiratorii. Acest lucru se realizează fie cu
ajutorul camerei pneumatice care determină o mai bună oxigenare datorită suprapresiunii, fie cu ajutorul aparatului de aer
comprimat şi rarefiat cu care se face gimnastica respiratorie.
Gimnastica respiratorie se mai poate efectua şi de bolnav, fără aparate, pe baza unui procedeu anumit.
În astmul neuropsihogen, numit şi esenţial sau uscat, conduita va fi diferită din cauza dereglărilor de ordin nervos pe care
le prezintă bolnavul. Precizăm că aceşti bolnavi nu suportă procedurile termice.
Vom alege din hidroterapie procedurile cu caracter sedativ, ca de exemplu: băi alternante de picioare, fricţiuni şi spălări
alternante, parţiale la început, apoi generale. în timpul nopţii, comprese Priessnitz la gambe.
Ca proceduri generale indicăm băile cu peria şi cu bioxid de carbon la temperatura de indiferenţă de 35—36°, timp de
5—10 minute. Dintre procedurile de electroterapie indicăm razele ultrascurte transtoracice în doze oligoterme cu acţiune
antispastică (datorită endotermiei) şi ultravioletele în doză-eritem, cîmpuri de 10/10 cm, la interval de 4 zile.
Gimnastica respiratorie se impune şi în această formă.
În general în aceste cazuri, reuşita tratamentului depinde de sedarea sistemului nervos.
Tratamentele expuse se fac în condiţii de clinică. Indicaţia de cură balneară va depinde de dispariţia acceselor de astm.
Balneoterapia. Alegerea staţiunii balneare se va face în funcţie de forma bolii, de bolile asociate şi de vîrsta bolnavilor.
În această fază urmărim, în afară de lichidarea proceselor cronice, şi tratamentul discriniilor, tonifierea organismului şi
modificarea stării constituţionale a bolnavului. Vom face deci în staţiuni un tratament asociat cu proceduri de hidroterapie şi
electroterapie.
Apele minerale se folosesc pentru inhalaţii: astfel în afecţiunile cronice bronhopulmonare indicăm apele sulfuroase, în
cele cu expectoraţie vîscoasă, apele alcaline, iar în cele uscate, apele clorurosodice.
Este bine să asociem în staţiuni băile cu aceleaşi ape pe care le dăm în inhalaţii şi chiar administrarea lor în cură internă.
Climatoterapia. În alegerea staţiunii balneare se va ţine seama şi de factorul climatic, care are o importanţă capitală în
această afecţiune.
În sensul acesta precizăm că, în funcţie de forma bolii şi vîrsta bolnavului, indicăm :
– climatul de altitudine peste 1 000 m cu atmosfera uscată şi pură şi fără variaţii mari de presiune bolnavilor la care
domină elementului spastic bronhial ;
– climatul de altitudine cuprins între 500 şi 1000 m va fi indicat astmaticilor în vîrsta cu astm intricat şi copiilor ;
– climatul cu altitudinea sub 500 m este indicat bolnavilor cu scleroză pulmonară difuză şi cu tuberculoză fibroasă
asociată ;
– climatul maritim este indicat copiilor astmatici adenoi-dieni, limfatici, cu adenopatii traheobronhiale şi celor cu astm de
fîn.
Tratamentul scleroemfizemului. Scleroemfizemul este rezultanta asocierii a două afecţiuni — scleroza pulmonara şi
emlizemui. aceste ooli sînt în majoritatea cazurilor secundare afecţiunilor pulmonare expuse anterior, ia care se mai adaugă
tuberculoza pulmonară, afecţiunile pleu-rale, diverse tulburări metabolice (obezitate, diabet, gută).
Boala se caracterizează prin importante tulburări funcţionale pulmonare cu răsunet cardiovascular şi general.
Din punct de vedere clinic, tabloul este dominat de simptomele insuficienţei cardiopulmonare, la care se adaugă acelea
ale bronşitei cronice, astmului etc.
 Leziunile de scleroemfizem, o dată constituite, rămîn definitive. Tratamentul se axează pe profilaxia bolii, pe prevenirea
agravării şi complicaţiilor, pe combaterea tulburărilor funcţionale şi subiective, precum şi a afecţiunilor asociate.
Tratamentul profilactic. Profilaxia emfizemului constă în tratarea accidentelor catarale bronhiale, evitarea factorilor
meteorologici nefavorabili (vîntul, umezeala, ceaţa), variaţiile bruşte de temperatură, respectarea condiţiilor de microclimat, ca
şi tratarea afecţiunilor care pot să ducă la leziuni scle-roemfizematoase.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul, fără să fie absolut, va căuta să menajeze posibilităţile
cardiopulmonare ale bolnavului.
Regimul alimentar va fi bogat în vitamine, uşor digerabil şi nefer-mentescibil.
Tratamentul medicamentos. Se încearcă medicaţia antiscleroasă şi simptomatică.
Tratamentul balneofizical. Deşi nici terapia cu agenţi fizici nu reuşeşte să influenţeze leziunile o dată instalate, totuşi îşi
are un aport destul de însemnat în atenuarea tulburărilor funcţionale şi subiective.
Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici sînt: ameliorarea condiţiilor cardiorespiratorii şi tratamentul afecţiunilor
însoţitoare.
Emfizemul bolnavilor cu bronşită hipersecretoare beneficiază de apele sulfuroase de la Govora, Călimăneşti, iar al
bolnavilor cu bronşită uscată, de izvoarele de la Slănicul Moldovei, ape clorurosodice bicarbonatate slabe.
În emfizemul obezilor se indică curele diuretice de la Govora, Călimăneşti, Slănicul Moldovei.
Apele carbogazoase de la Vatra Dornei sînt indicate de asemenea pentru acţiunea lor asupra sistemului circulator.
Un ajutor preţios pentru a obţine ameliorarea ventilaţiei şi circulaţiei pulmonare se obţine cu ajutorul pneumatotera-piei.
Aceasta constă în expunerea bolnavului într-o atmosferă specială de aer comprimat — 1/2 atmosferă (cameră pneumatică).
Şedinţa durează 105 minute, dintre care în primele 25 se urcă presiunea lent, apoi timp de 45 de minute se menţine la un nivel
constant, iar ultimele 35 de minute se descreşte lent. Durata şedinţelor este de 25—30 de minute. Se realizează o mai bună
oxigenare pulmonară şi se obţine reducerea aerului rezidual.
Tot în scopul ameliorării ventilaţiei pulmonare se indică respiraţia în aer comprimat şi rarefiat, bolnavul inspirînd în aer
comprimat şi expirînd în aer rarefiat. Această procedură are şi rolul unei gimnastici respiratorii.
În afară de aparatura specială, bolnavii vor fi instruiţi să facă exerciţii de inspiraţie şi expiraţie prelungite, ca şi
gimnastică respiratorie pentru întărirea muşchilor respiratori (diafragma, drepţii abdominali) şi recăpătarea supleţii
articulaţiilor toracice.
Dintre procedurile de hidroterapie, fricţiunile parţiale, perierile uscate ale membrelor, băile ascendente de miini şi de
picioare, băile calde de şezut — au o acţiune derivativă asupra circulaţiei cardiopulmonare, uşurînd mult munca inimii şi
reducînd stazele.
Climatoterapia. Alegerea climatului se va face în funcţie de forma bolii, complicaţii şi vîrsta bolnavului. Trebuie să
socotim indicat pentru aceşti bolnavi un climat sedativ, fără curenţi de aer, cu temperatura şi umiditatea moderate, fără variaţii
mari. Sînt recomandate ca bine tolerate staţiunile Predeal, Braşov.
Tratamentul pneumoconiozelor. Pneumoconiozele sînt afecţiuni cronice ale aparatului respirator provocate de
inhalarea prelungită a unor pulberi minerale cu o anumită compoziţie chimică şi dispersie. Evoluţia lor se face spre insuficienţă
respiratorie şi apoi circulatoare, fiind grăbită de prezenţa complicaţiilor (bronşită, emfizem, tuberculoză).
Cele mai frecvente pneumoconioze sînt: silicoza, antracoza, silicatozele, berilioza.
Tratamentul profilactic. Profilaxia acestor boli cere măsuri impuse de protecţia muncii.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic şi medicamentos sînt identice cu cele expuse la scleroemfizemul
pulmonar.
Tratametul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici nu reuşeşte să influenţeze boala ca atare. Tratamentul balneofizical
indicat în afara fazelor acute se va adresa complicaţiilor bronhopulmonare şi va avea ca obiectiv îmbunătăţirea condiţiilor
cardiorespiratorii, care se realizează prin aerosoloterapie, inhalaţii de ape minerale, pneumatoterapie. Conduita va fi
asemănătoare cu cea din scleroemfizem.
Pneumoconiozele complicate cu tuberculoză pulmonară necesită un tratament special. În fazele acute, tratamentul balnear
nu este indicat.

3. TRATAMENTUL BOLILOR APARATULUI DIGESTIV

Balneofizioterapia ocupă un loc important în terapia bolilor tractului digestiv.
Tratamentul gastritei cronice. Gastrita este o boală de stomac, caracterizată prin tulburări funcţionale de ordin secretor,
motor şi evacuator.
Din punct de vedere etiopatogenic s-a stabilit că gastrita poate să fie determinată fie de un factor infecţios sau toxic
(gastrite primitive acute şi cronice), fie de o serie nesfîrşită de factori etiologici reprezentaţi de afecţiuni din vecinătatea
stomacului sau mai îndepărtate, sau de o serie de tulburări neuroendocrine-vegetative (gastrite cronice secundare). În conduita
terapeutică trebuie să ne ghidăm mai ales după criteriile clinice care ne ajută atît la elucidarea diagnosticului, cît şi la orientarea
terapeuticii.
Tratamentul profilactic. Cunoaşterea factorilor care determină gastrita şi tratarea lor susţinută sau evitarea lor previne
îmbolnăvirea.
Respectarea regulilor elementare de igienă alimentară trebuie să ocupe un loc de frunte în profilaxia acestor boli. Trebuie
combătute abuzurile de alimente nocive (alcool, condimente). Se vor respecta o masticaţie completă şi un orar regulat al
meselor.
Tratamentul curativ. În gastrita cronică, tratamentul curativ este complex.
Între măsurile igienice-dietetice, repausul se impune în formele severe.
Alimentaţia dietetică este unul dintre factorii deosebit de importanţi în tratarea acestei afecţiuni. Dieta bolnavului va
trebui să fie o dietă de cruţare a mucoasei stomacului din punct de vedere chimic, mecanic şi tehnic.
Tratamentul medicamentos. Arsenalul medicamentos care ne stă la dispoziţie este destul de mare.
Se va folosi o medicaţie anticolinergică şi antispastică, o medicaţie antiacidă şi de supleantă, anticarenţială şi sedativă. în
afară de aceasta se mai foloseşte tratamentul simptomatic (tratamentul greţurilor şi vărsăturilor, hematemezei, constipaţiei.
diareei), atunci cînd apar aceste simptome.
Tratamentul balneofizical. Apele minerale administrate în cură internă (crenoterapie internă) sînt un factor terapeutic de
bază, la care se asociază în complex celelalte proceduri balneofizicale cunoscute.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: influenţarea secreţiei şi acidităţii gastrice în sensul scăderii şi neutralizării,
sau dimpotrivă, stimularea ei; influenţarea mucoasei gastrice în sensul diminuării mucusului şi reducerii fenomenelor
inflamatoare; combaterea spasmului pilone şi diminuarea peristalticei şi normalizarea echilibrului nervos.
Crenoterapia. În tratamentul gastritei cronice, în afară de ceilalţi factori, un factor de orientare important pentru ad-
ministrarea apelor minerale este secreţia gastrică.
În gastritele hiperacide şi cu hipersecreţie, care de obicei sînt şi hiperkinetice, putem să administrăm mai multe feluri de
ape care, deşi diferite în ceea ce priveşte caracterele chmice, au acţiune asemănătoare. Astfel sînt indicate: apele alcaline pure
(Bodoe-Matild, Valea Cenugetului, Malnaş), apele alcalino-teroase (Sîngiorz, Vîlcele, Tinca), apele cloruresodice alcaline
(Slănic Moldova, izvoarele nr. 1 bis şi 3), apele alcaline sulfuroase (Călimăneşti, Păuşa 1, Govora, Olăneşti). Aceste ape se
administrează cu o oră pînă la o oră şi jumătate înaintea mesei, de preferinţă calde şi ingerate rapid. Ele au o acţiune de
diminuare a secreţiei şi acidităţii printr-un mecanism neuroumoral cu punct de plecare din mucoasa duodenală şi o acţiune
analgezică şi spasmolitică, datorită elementului termic.
Cînd hipersecreţia se însoţeşte de atonie gastrică şi ptoză, apele minerale se vor administra în cantităţi mici, 50—100 ml,
cu o oră înainte de masă.
La bolnavii denutriţi sau foarte surmenaţi ne limităm la o singură doză pe zi, iar în caz de diaree apa nu se va prescrie pe
stomacul gol.
În gastritele hipoacide şi cu hiposecreţie vom indica ape cu acţiune excitosecretoare. Intră în aceasta categorie urmă-
toarele izvoare: izvoarele clorurosodice alcaline de la Slănicul Moldovei, nr. 6, 8, 8 bis, 10 şi 13. Aceste ape sînt concentrate şi
uneori este nevoie să le diluăm.
Apele carbogazoase simple, pe lîngă faptul că excită secreţia de suc gastric, activează şi motilitatea stomacului: Bi-
borţeni, Baholt, Buziaş, Covasna, Lipova. Apoi apele sulfuroase sărate (Călimăneşti-Căciulata) şi apele alcalino-teroase
carbogazoase de tipul Borsec.
Aceste ape se administrează cu 15—30 de minute înainte de masă, încet şi în cantităţi mici, cu scopul de a prelungi
acţiunea apei asupra mucoasei gastrice şi de a stimula la maximum activitatea secretoare a acesteia.
Dintre procedurile de hidroterapie folosim: spălaturile stomacale cu apă la temperatura de 20—22°, 1—2 litri în
gastritele hipoacide şi cu apă la temperatura de 35—36°, în care s-a adăugat 6—8 g bicarbonat la litru, în gastritele cronice
hiperacide.
După fiecare spălătură stomacală aplicăm comprese abdominale Priessnitz cu termofor sau hidrofor, prin care curge apă
la 45—50°. Această procedură are un efect bun atît în gastrita cronică hiperacidă, cit şi în cea hipoacidă, deoarece sub influenţa
ei diminuează peristaltica şi cedează spasmul piloric.
Fricţiunile parţiale, împachetările de jumătate, băile cu valuri dimineaţa, băile cu plante medicinale şi comprese ab-
dominale Priessnitz în cursul nopţii, influenţează în sens pozitiv terenul neurovegetativ.
În cazul cînd bolnavul prezintă dureri accentuate, periviscerite, aderenţe, se indică aplicaţii de nămol cald pe epi-gastru
sau şi pe lombe, sau împachetări cu parafină.
În faza finală, cînd simptomatologia clinică este mult diminuată, indicăm pentru refacerea generală, fricţiunile complete,
duşurile reci de scurtă durată, duşurile scoţiene.
Apa minerală se poate administra pe sondă sau rectal, în cazurile cînd bolnavul prezintă greaţă şi nu poate să o bea.
În cadrul electroterapiei indicăm diatermia. Aplicăm 2 electrozi de cîte 300 cm2, unul pe epigastru, celălalt pe spate, cu o
intensitate a curentului dc 0,8—1 A şi o durată de o oră, începînd cu 20 de minute şi adăugind treptat cîte 10 minute, în total se
fac 10—12 proceduri.
Galvanizările simple sau ionogalvanizările cu calciu sînt de asemenea utile. în caz de gastrită cronică cu hipoaciditate,
electrodul abdominal se leagă cu polul negativ; în caz de gastrită cronică cu hiperaciditate, electrodul abdominal se leagă cu
polul pozitiv; intensitatea curentului este de 10—15, mA, durata procedurii de 20—30 de minute. Numărul total de proceduri :
12—15.
Se mai indică: infraroşiile pe epigastru (solux 15 minute, guler galvanic cu calciu, sau cordon Scerbak).
Climatoterapia. În general se indică un climat sedativ, fără variaţii mari de temperatură şi presiune. Helioterapia este
contraindicată; în schimb, băile de aer, plimbările, gimnastica şi excursiile în aer liber au o influenţă favorabilă asupra
sistemului nervos al acestor bolnavi.
Tratamentul bolii ulceroase. Boala ulceroasă este o afecţiune caracterizată printr-o creştere importantă a funcţiei
secretoare şi motorii a stomacului.
Patogenia este foarte complexă. Dintre numeroaseie date existente astăzi se pune cel mai mare accent pe factorii din
mediul extern, care stau la baza teoriei corticoviscerale. Se asociază acestei teorii condiţiile de viaţă şi de muncă, alimentaţia,
carenţele vitaminice, tulburările endocrino vegetative.
Existenţei unor factori infecţioşi sau toxici, unor leziuni ale sistemului nervos central sau existenţei unui factor infecţios
abdominal li se acordă o importanţă mai mică.
Tratamentul profilactic. Potrivit teoriei corticoviscerale, recomandăm bolnavului o viaţă ordonată, lipsită de încordare
nervoasa de suprasolicitare psihică, de emoţii puternice şi prelungite, o alimentaţie lipsită de abuzuri şi bogată în calorii şi
vitamine. Continuarea aceluiaşi regim de viaţă este obligatorie şi în perioadele de acalmie ale bolii.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul va fi complet în perioadele de criză dureroasă, iar între
acestea se va recomanda semirepausul cu ore prelungite de odihnă în aer liber, plimbări neobositoare, proceduri de hidroterapie
cu caracter sedativ.
Dieta are un rol primordial în această afecţiune. în stabilirea ei trebuie să se respecte următoarele principii : lichidele şi
semilichidele părăsesc stomacul mai repede decît solidele; cu cît masa de alimente este mai mare cu atît evacuarea lor este mai
întîrziată; grăsimile şi zahărul (la sfîrşitul meselor), întîrzie evacuarea şi alimentele ingerate la o temperatură apropiată de
aceea a corpului se digeră mai uşor şi, în consecinţă, stagnează mai puţin în stomac.
Tratamentul medicamentos este bogat. Se folosesc: sedative ale sistemului nervos, medicaţie antiacidă, anticolinergică şi
antispastică, medicaţie endocrină şi anticarenţială, precum şi medicaţia simptomatică.
Tratamentul balneofizical. Multă vreme tratamentul cu agenţi fizici era socotit contraindicat pentru boala ulceroasă.
Cercetările ulterioare şi bogata experienţă acumulată au demonstrat că balneofizioterapia este foarte utilă în tratarea acestei
afecţiuni, cu condiţia să se individualizeze indicaţiile.
Precizăm de la început că nu se vor trimite în staţiuni bolnavi în faza acută sau la interval prea scurt de la o hemoragie
(înainte de 6 luni); bolnavi cu stenoze pilorice sau duodenale; bolnavi cu ulcere penetrante, ca şi cei suspecţi de malignizare.
Un indiciu de contraindicaţie este prezenţa hemoragiilor oculte, atunci cînd se dovedeşte că ele sînt date de boală
ulceroasă.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: oprirea hemoragiei, reducerea acidităţii şi secreţiei gastrice, combaterea
durerilor prin influenţarea spasmului piloric şi reducerea peristaltismului exagerat, reducerea fenomenelor congestive ale
mucoasei gastrice şi restabilirea echilibrului nervos.
Crenoterapia sau terapia cu ape minerale în cură internă. Deoarece în boala ulceroasă secreţia gastrică şi aciditatea sînt
de obicei crescute, vom indica izvoarele minerale cu acţiune inhibitoare, apele alcaline pure: Bodoc-Matild, Valea Ciungetului,
Malnaş. De asemenea, apele alcaline-teroase [Sîngiorz (Hebe), Vîlcele, Tinca] şi apele clorurosodice alcaline carbogazoase
(Slănic Moldova izvorul nr. 1, 1 bis, 3 — cu atenţie).
În caz de anemii pronunţate se pot prescrie apele feruginoase numai încălzite, pentru a se elimina CO2 şi administrate în
doze progresive.
 Privitor la tehnica de aplicare a apelor alcaline, ne vom orienta astfel: le vom indica cu o oră pînă la o oră şi jumătate, de
3 ori pe zi, înainte de masă, încălzite la 40—45°, pentru a înlătura CO2, atunci cînd acesta îl conţin şi a favoriza evacuarea
stomacului prin dispariţia spasmelor.
În caz de dureri pronunţate sau arsuri legate de ingestia de alimente, se vor administra şi după masă, în doze mici 50—
100 ml care se pot repeta la interval de 15—20 de minute. La bolnavii slăbiţi, apa se poate administra o singură dată pe zi.
În caz de stenoză pilorică cu stază alimentară consecutivă sau acutizare se recomandă spălaturi gastrice cu ape minerale
pentru un timp limitat şi clizme.
Administrarea apei minerale, în ceea ce priveşte cantitatea şi frecvenţa nu se va face şablon la toţi bolnavii, ci fiecare
medic va individualiza tratamentul în funcţie de caracteristicile bolii şi ale bolnavului.
Dintre procedurile de hidroterapie vom utiliza în perioadele hemoragice compresele reci pe abdomen, cu hidrofor, sau
pungă cu gheaţă 2—3 ore, urmată de pauze de 1—2 ore.
În perioadele nehemoragice, posibilităţile sînt mult mai mari.
Priessnitzele abdominale cu hidrofor, prin care curge apa la temperatura de 45—50°; cataplasme calde, aplicaţii de
parafină sau nămol la temperatura de 38—40°, cu o durată crescîndă (10—15—20 de minute), 8—12 proceduri în total. Toate
procedurile acestea au rolul să combată spasmele, să influenţeze circulaţia combătînd elementul inflamator din mucoasa
gastrică, favorizîndu-i rezoluţia.
Avînd în vedere componenta nervoasă la aceşti bolnavi, vom indica proceduri sedative generale, cum sînt băile cu bule
de aer său cu esenţă de brad la temperatura de 36°, perierile uscate, fricţiunile parţial complete, iar seara, la culcare, comprese
stimulante la gambe şi priessnitz abdominal, pe care bolnavul le păstrează pînă la sculare.
Electroterapia ne pune la dispoziţie iradierile cu lampa Solux pe abdomen, 1—2 ori pe zi cîte 20—30 de minute, cu
acţiune antiinflamatoare şi antispastică.
Ionogalvanizările cu zinc pe regiunea abdominală au efect cicatrizant, zilnic sau la 2 zile, aplicate prin intermediul unor
electrozi de 300 cm2, aşezaţi unul pe epigastru, celălalt în regiunea ultimelor vertebre dorsale, cu o intensitate de 10—15 mA
şi o durată de 20—30 de minute. În total, 10—15 proceduri.
În caz de dureri pronunţate se recomandă diatermia prin metoda Grot-Egorov, care constă în aplicarea unor electrozi mici
pe regiunile laterocervicale (80 cm2), pe lanţurile simpatice, iar al treilea electrod se aşază pe regiunea cefei. Intensitatea
curentului este de 0,5—0,8 A, durata procedurii de 20 de minute.
O altă metodă utilă este aplicarea diatermiei cu unde lungi cu electrozi de 300 cm2, unul pe epigastru, altul pe coloana
dorsală inferioară, cu o intensitate de 0,8—1 A, şi o durată care începe cu 20 de minute. Se adaugă treptat cîte 10 minute, pînă
se ajunge la 60 de minute, după care procedura se efectuează de 2 ori pe zi la intervale de 5 ore. În total se lac 25—28 de
proceduri.
Tot în caz de dureri pronunţate se mai pot aplica iradierile cu ultraviolete în doză-eritem pe regiunea spatelui (D7—Di o),
pe o suprafaţă de 400 cm2, 5 biodoze. În total 3—5 iradieri, la interval de 3—4 zile.
Pentru influenţarea sistemului vegetativ se indică galvanizările sub forma gulerului Scerbak.
Climatoterapia. Bolnavilor cu boală ulceroasă le este recomandat un climat sedativ, fără oscilaţii prea mari ale factorilor
componenţi. în cadrul acestui climat, li se recomandă odihnă activă, care constă în exerciţiu de C.F.M. în aer liber, excursii
neobositoare, băi de aer.
Tratamentul stomacului operat. Sindromul stomacului operat poate să îmbrace clinic fie aspectul ulcerului gastric, i'ie
aspectul gastritei hipoacide.
Conduita terapeuticii este asemănătoare cu aceea descrisă la boala ulceroasă în primul caz şi cu cea descrisă la gastrită
hipoacidă în cazul al doilea. Remarcăm că, în cazul existenţei gastritei hipo- sau anacide din cadrul stomacului operat, canti-
tăţile de apă administrate vor fi mult mai mici (50—100 ml).
Tratamentul enteritelor şi colitelor. Atît enterita, cît şi colita sînt rar entităţi anatomoclinice izolate. De obicei procesul
inflamator interesează atît intestinul subţire, cît şi pe cel gros, în grade diferite.
Din punct de vedere terapeutic, în patologia intestinală trebuie să ne axăm tratamentul pe două mari sindroame:
sindromul diareei şi sindromul constipaţiei, caracteristice tulburărilor de diferite cauze ale tractului intestinal.
Tratamentul sindromului de diaree. Diareea este o emisiune de scaun de consistenţă moale, datorită accelerării tran-
zitului în colon.
Din punct de vedere etiopatogenic, diareele se clasifică astfel: diaree false, determinate de iritaţii ale porţiunii
rectosigmoidiene; diaree simptomatice, care însoţesc unele boli infecţioase sau parazitare ; diaree funcţionale cu patogenia
corticoviscerală (emoţii, surmenaj) sau datorită unor leziuni nervoase; diaree dispeptice, datorită insuficienţei de elaborare şi
de absorbţie a conţinutului intestinal; diaree de fermentaţie; diaree de putrefacţie; diaree grase, care se datoresc insuficienţei
de digestie şi absorbţie a grăsimilor în lumenul intestinal; diaree prin tulburări metabolice complexe; diaree inflamatoare de
cauze nespecifice sau specifice; diaree toxice şi toxinice (datorită intoxicaţiilor exogene şi endogene); diaree prin stază san-
guină şi diaree cecale. Oricare ar fi cauza care le provoacă în toate diareele, există o accelerare a tranzitului în colon, cu o
hidratare anormală a conţinutului intestinal, care survine prin secreţie, transsudaţie sau exsudaţie şi modificarea biologică a
conţinutului, urmată de alterarea inflamatoare a mucoasei şi peretelui intestinal.
În evoluţia procesului se întîlnesc 3 faze: în prima predomină tulburările funcţionale motorii, secretoare şi de absorbţie, în
faza a doua intervine alterarea mucoasei, iar în faza a treia apar modificări la distanţă, în cele mai variate ţesuturi, organe şi
sisteme.
Tratamentul profilactic. În diareele simptomatice, profilaxia se face prin tratarea bolii cauzale.
În diareele cronice, profilaxia se face prin tratarea diareelor acute şi prevenirea factorilor care le determină.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul fizic şi psihic prelungit sint necesare, avînd în vedere rolul
componentei nervoase în acest sindrom.
Dieta va fi hidrică în primele zile, iar ulterior se va administra — de la caz la caz — unul din cele 5 regimuri: hidric,
regim de cruţare, regim antiiermentativ, regim antiputrefacţie şi regim alternant.
Tratamentul medicamentos va fi etiologic (sulfamide, antibiotice, chinină, emetină etc.) şi patogenic (substitutiv — în
insuficienţa gastrică, pancreatică etc).
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici constituie un element important în cadrul complexului terapeutic al
acestui sindrom.
Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici sînt următoarele : suprimarea spasmelor şi durerilor; reducerea secreţiei şi nor-
malizarea peristalticei; reducerea proceselor inflamatoare din mucoasa intestinală, prin îndepărtarea substanţelor toxice şi
modificarea acţiunii florei bacteriene; echilibrarea funcţiilor corticosubcorticale dereglate; influenţarea celorlalte organe şi a
organismului în general, în sensul normalizării funcţiilor şi reactivităţii.
În tratamentul balneofizical al sindromului diareic, crenoterapia constituie o indicaţie preţioasă. în administrarea apelor
minerale vom ţine seama de aciditatea sucului gastric. Astfel, în colitele însoţite de hipoaciditate gastrică indicăm apele de la
Slănic Moldova, izvoarele nr. 8 şi 10. În colitele cu hiperaciditate vom administra izvoarele Slănic 1 bis şi Hebe de la Sîngiorz.
O influenţă bună asupra intestinului subţire o au apele care conţin calciu. Se găsesc astfel de izvoare la Slănic Moldova
Sîngiorz, Borsec, Malnaş şi Căciulata.
Apele cu calciu au o acţiune antiinflamatoare şi inhibitoare asupra secreţiei intestinale în exces, diminuează exci-
tabilitatea neuromusculară, favorizează digestia grăsimilor.
În diareele funcţionale dau rezultate bune apele akrato-terme de la Victoria, Moneasa, Geoagiu, în sensul că normalizează
tranzitul intestinal.
Se mai foloseşte în tratamentul colitei cronice cu diaree enterocleanerul cu apă minerală de la Călimăneşti izvorul nr. 8,
sau cu apă hipotonă de la Herculane, ori Hebe de la Sîngiorz. Această procedură se aplică de 2 ori pe săptămînă, la o tempera-
tură de 37—38°, cu a cantitate de 10—15 litri.
Datorită acestei proceduri se înlătură substanţele toxice din intestin, se modifică flora microbiană şi, în mod reflex, se
influenţează peristaltismul intestinului subţire, care se evacuează mai uşor în intestinul gros.
Dintre procedurile de hidroterapie se indică hidrofoarele şi termofoarele calde, cataplasmele, parafina şi nămolul, în
aplicaţii pe abdomen, după mesele principale, timp de 1—2 ore.
Băile complete la temperatura de 35—36°, băile de şezut de 36—37°, duşurile ascendente calde. Aceste proceduri au o
acţiune antispastică şi sedativă locală şi generală. Pentru noapte se indică priessnitzul abdominal.
Pe măsură ce fenomenele dureroase şi inflamatoare cedează, se pot introduce băile alternante de şezut, apoi băile reci de
scurtă durată, cu acţiune descongestionantă asupra organelor abdominale şi stimulante asupra aparatului respirator şi
cardiovascular.
Pentru acţiunea tonică generală se indică fricţiunile parţiale sau parţial complete, băile alternante de picioare, duşurile
scoţiene.
Dintre procedurile de electroterapie putem să indicăm, pentru efectele lor antispastice, solux pe abdomen şi băi de
lumină parţiale.
Curentul galvanic sub formă de ionogalvanizare cu calciu influenţează diskinezia intestinală; se aplică cu ajutorul a 2
electrozi de 300 cm2, aşezaţi unul pe abdomen, iar celălalt lombar, cu o intensitate de 15—20 mA şi o durată de 20—30 de
minute, la interval de o zi, 15—20 de proceduri în total.
Curenţii de înaltă frecvenţă, mai ales diatermia cu unde lungi în şedinţe de 30—40 de minute.
 Diatermia zilnică are un efect antispastic şi antiinflamator important.
Climatoterapia. Avînd în vedere componenta nervoasă, cu tulburări pronunţate mari a acestor bolnavi, este bine să le
indicăm un clftnăt sedativ de dealuri sau subalpin.
Tratamentul sindromului de constipaţie. Constipaţia este eliminarea întîrziată a conţinutului intestinului gros, datorită
încetinirii tranzitului sau insuficienţei evacuării materiilor fecale din porţiunea sigmoidă rectală la un individ cu o alimentaţie
mixtă şi o activitate nominală.
Formele clinice întîlnite sînt: constipaţia accidentală, constipaţia simptomatică, constipaţia funcţională, iar la localizare
întîlnim constipaţia dreaptă şi stîngă.
În ceea ce priveşte patogenia se admite astăzi teoria funcţională. Se consideră că factorul alimentar care reprezintă
excitantul şi aparatul interoreceptorilor intestinali sînt elementele cele mai importante care explică constipaţia. O alimentaţie
săracă în celuloză şi bogată în carne, sau o floră microbiană modificată constituie un excitant slab.
Diminuarea excitabilităţii interoreceptorilor ori hiperexcitabilitatea lor constituţională sau cîştigată, prin trimiterea de
impulsuri slabe sau accentuate, sînt capabile să deregleze legăturile corticoviscerale şi să favorizeze tulburările kinetice
intestinale care duc la constipaţie. Rolul sistemului nervos este foarte important, orice dereglare putînd să ducă la tulburări
peristaltice în sens spastic (parasimpatic) sau în sens de relaxare (simpatic).
Fiziopatologic, în constipaţie, tulburările diskinetice sînt generale (diskinezii ale căilor biliare, tulburări vasomotorii etc).
Tratamentul profilactic. Pentru evitarea constipaţiilor trebuie să se ducă un regim de viaţă în care mişcarea în aer liber să
alterneze cu orele de lucru.
O alimentaţie bogată în celuloză, ca şi evacuarea sistematică a conţinutului intestinal sînt condiţii obligatorii în
prevenirea constipaţiei.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Dieta joacă un rol foarte important în tratamentul curativ. Este necesar
un regim bogat în alimente capabile să formeze un conţinut intestinal abundent, care să excite peristaltismul atît prin chimismul
lui, cît şi mecanic prin conţinutul în celuloză, prin favorizarea dezvoltării unei flore bacteriene mai bogate şi a unor produse de
origine bacteriană mai ales fermentative.
Tratamentul medicamentos este un tratament adjuvant în care intră laxativele, antispasticele, vitaminele (mai ales
complexul B) hormonoterapia, calciu, potasiu.
Tratamentul balneofizical. Rolul terapiei în tratamentul sindromului de constipaţie este important; obiectivele acestui
tratament sînt: combaterea spasmelor intestinale; combaterea autointoxicaţiei intestinale; tonifierea musculaturii peretelui
abdominal şi intestinal şi reeducarea evacuării intestinale.
Crenoterapia ne pune la dispoziţie ape minerale deosebit de valoroase. Cele mai utilizate sînt: apele sulfatate sodice sau
glauberiene şi sulfatate magneziene sau amare. în ţară la noi se găsesc la Ivanda (Timişoara), Breazu (Iaşi), Bălţăteşti (Bacău),
Amara. Aceste ape minerale au o acţiune diferită, în funcţie de concentraţia lor. Cele hipotone se administrează dimineaţa, în
cantitate de 300—400 ml, de preferinţă încălzite. Au o acţiune mecanică, prin creşterea masei de lichid din intestin, care
declanşează reflexul peristaltic. Efectul purgativ are loc la 1—2 ore după administrare. Se pot da în cure de 2—3 săptămîni,
timp în care se restabileşte reflexul normal de evacuare.
Apele amare hipertone se administrează dimineaţa în cantitate mică, de 100—150 ml. în cazul acesta, destinderea in-
testinului se realizează încet, cam în 6 ore, prin secreţia de diluţie pe care o provoacă. Ele sustrag apa din ţesuturi şi, din
această cauză, nu vor putea să fie administrate în tratamente de lungă durată.
În afară de acţiunea purgativă, sub influenţa lor se elimină cantităţi abundente de mucozităţi şi astfel se combate starea de
autointoxicaţie intestinală provenită în urma proceselor fermentative şi de putrefacţie.
Se mai pot folosi tot cu efecte laxa ti ve şi purgative apele clorurosodice de la Bazna, Călimăneşti (izvorul nr. 6),
Olăneşti, Herculane, Mangalia, ca şi apa de mare.
În funcţie de aciditatea gastrică se mai pot indica apele de la Slănic Moldova (izvorul nr. 6, 8 sau 1 şi 1 bis), Ciunget,
Sîngiorz, Borsec, Tuşnad.
Enterocleanerul cu ape minerale este o procedură deosebit de utilă, atît pentru combaterea spasmelor, cît şi pentru
dezintoxicaţia intestinală.
Hidroterapia. Deoarece constipaţiile cel mai frecvent în-tîlnite au un caracter mixt tonospastic, vom căuta să influenţăm
mai întîi componenta spastică şi apoi atonia.
În sensul acesta indicăm: compresele calde cu termofor, eataplasmele cu parafină sau nămol aplicate pe abdomen după
mesele principale, timp de 1—2 ore. Băile calde sau ascendente de şezut, împachetările cu nămol sub formă de chilot, băile
generale cu plante medicinale, la temperatura de 37°. în timpul nopţii, compresă Priessnietz pe abdomen.
După ce componenta spastică a fost rezolvată, ne vom ocupa de atonie şi de reeducarea evacuării intestinale.
 În sensul acesta sînt indicate: duşurile generale reci de scurtă durată ; halbbadurile cu răcire 32—28°, 4 minute; duşul
scoţian abdominal 2 minute, afuziunea fulger 30 de secunde, băile de şezut răcoroase (24—28°) sau alternative; duşul subacval
la o presiune de 1—1½ atmosfere: masajul abdominal în sensul evacuării intestinale.
Periajul uscat, fricţiunile parţiale complete, afuziunile alternante au rolul să modifice reactivitatea bolnavului şi să ridice
funcţiile sale metabolice.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm soluxul, diatermia cu unde lungi (şedinţe prelungite), ca şi curenţii dia-
dinamici, pentru acţiunea antispastică şi antiinflamatoare.
Pentru influenţarea atoniei se indică curenţii faradici şi diadinamici monofazici cu perioada scurtă.
Climatoterapia. Fără să fie necesar să indicăm bolnavului un climat special, vom avea în vedere că băile de aer asociate
cu exerciţii de C.F.M. şi de respiraţie, plimbările şi cura de teren au un rol foarte important pentru menţinerea unei funcţii
normale a intestinului.
Tratamentul diskineziilor biliare. Diskineziile biliare cuprind tulburări ale tonusului şi motilităţii canalelor biliare,
asociate frecvent cu tulburări de sensibilitate ale acestora. Ele reprezintă tulburări de natură funcţională şi evoluează latent, sau
cu manifestări clinice variate, mai frecvent cu tulburări dureroase şi dispeptice.
Datele etiopatogenice existente au arătat că diskineziile biliare pot să fie generate de: modificări locale biliare, tulburări
nevrotice generale, dereglări endocrine, afecţiuni ale viscerelor abdominale şi pelviene.
Ele pot să îmbrace aspectul unor hipotonii şi hipokinezii ale veziculei biliare, ale sfincterului Oddi sau cistic, sau forme
asociate.
Tratamentul profilactic. Prevenirea diskineziilor biliare se realizează prin tratarea factorilor care le generează, iar în cazul
tulburărilor nevrotice generale se va da o atenţie deosebită reglării sistemului nervos printr-un regim de viaţă, în care odihna
activă, cu exerciţii fizice şi petrecerea unui timp îndelungat în aer liber sau aplicarea de proceduri hidroterapeutice şi
climatoterapeutice sedative să ocupe un loc important.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul psihic şi odihna fizică activă sînt obligatorii în regimul
sanatorial. Ele constau în C.F.M., cură de teren, jocuri, sport.
Regimul alimentar va fi destul de larg, hipercaloric. Se vor evita în mod deosebit slănina, carnea grasă, peştele şi
băuturile reci (pentru a preveni apariţia spasmului).
Tratamentul medicamentos. Vor fi folosite medicamentele care cresc tonusul şi contractibilitatea veziculei biliare,
tratează procesele inflamatoare (antibiotice), corectează tulburările neurovegetative (nervatil, meprobamat etc).
Tratamentul balneofizical are o influenţă importantă a-supra acestor afecţiuni.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt restabilirea funcţiilor corticosubcorticale prin tratarea fondului nevrotic şi
tratarea afecţiunilor coexistente.
Crenoterapia se indică în funcţie de coexistenţa unei afecţiuni gastrice sau intestinale şi se aplică conform regulilor
descrise la tratamentul acestor boli.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm duşurile scoţiene, băile cu bule de aer sau cu extract de brad la temperatura de
36°, împachetările umede cu durată de 30—40 de minute, fricţiunile parţial complete, compresele abdominale Priessnietz sau
la gambe în cursul nopţii. Toate procedurile acestea au un efect favorabil asupra tulburărilor neurovegetative reprezentate în
majoritatea cazurilor de stări de hipervagotonie sau de hiperamfotonie, asociate cu stări nevrotice.
Procedurile de electroterapie se adresează fie sistemului nervos vegetativ, cum este cazul galvanizărilor sub forma
gulerului Scerbak, fie organelor afectate, cum sînt ionizările cu magneziu şi novocaină pe regiunea ficatului, faradizarea
nervului frenic drept 3—4 minute la nivelul spaţiilor inter-costale, aplicarea curenţilor de înaltă frecvenţă cu lungime de undă
lungă pe regiunea hepatobiliară sau solux cu filtru albastru.
Tratamentul climatic. Avînd în vedere faptul că diskineziile biliare au la bază un substrat nevrotic important, vom orienta
aceşti bolnavi spre un climat sedativ, climat de coline sau subalpin 500—1 000 metri.
Este foarte important ca bolnavii să petreacă mult timp în aer liber, fie că li se indică băi de aer sau somn în aer liber, fie
că li se indică să practice cultura fizică medicală şi exerciţiile de respiraţie diafragmatică, să facă sport şi cură de teren.
Tratamentul colecistitelor. Colecistita este o intlamaţie a veziculei biliare, de natură inlecţioasă şi, mai rar de natură
toxica sau alergică.
Din datele etiopatogenice existente rezultă că infectarea veziculei biliare se poate face pe cale descendentă sau
ascendentă.
Tratamentul profilactic. Profilaxia colecistitei se realizează prin combaterea factorilor principali etiopatogenici, adică a
diskineziilor cu stază biliară şi a aportului de toxine şi germeni infecţioşi din focare digestive sau cu un alt sediu, afecţiuni al
căror tratament a fost expus.
 Tratamentul curativ. Regimul igienic-dietetic. Repausul fizic şi psihic, alături de o dietă corespunzătoare, asigură reuşita
tratamentului complex.
Tratamentul medicamentos se va indica în funcţie de evoluţia clinică. Antibioticele, antispasticele, sedativele, vor fi
utilizate separat sau asociat.
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici dă rezultate foarte bune în tratamentul colecistitei, superioare terapiei
medicamentoase.
Obiectivele tratamentului cu agenţi fizici sînt: asigurarea drenajului căilor biliare, combaterea fenomenelor inflamatoare,
fluidificarea bilei şi drenarea ei, combaterea fenomenelor subiective dureroase şi modificarea componentei neurovegetative.
Crenoterapia este baza tratamentului colecistitei cronice. Apele minerale folosite sînt: apele alcaline pure sau mixte cu
acţiune coleretică; apele alcalinoteroase, cu acţiune mai ales colecistokinetică; apele clorurate slab concentrate cu acţiune
coleretică şi cele concentrate cu acţiune colecistokinetică şi apele sulfatate slab concentrate cu acţiune coleretică şi concentrate
cu acţiune net colecistokinetică.
Modul de administrare a acestor ape este următorul: apa se prescrie, în general, de 2 ori pe zi în doze care oscilează între
100 ml şi 200—400 ml pentru o singură ingerare; apa se bea dimineaţa, pe nemîncate, în poziţie culcată, în decurs de 30—60
de minute.
Dacă se urmăreşte o drenare a veziculei biliare, pentru a provoca refluxul biliar, de evacuare, apa se poate ingera în două
reprize: cu 60—90 de minute înaintea mesei şi cu 20— 30 de minute înaintea aceleiaşi mese. Totdeauna apele se vor ingera
încălzite mai mult, ia 40—50° sau mai puţin, la 20— 30°, pentru a evita provocarea durerilor şi spasmelor căilor biliare.
Apele minerale se pot administra şi pe sondă duodenală, adăugîndu-li-se o linguriţă de sulfat de sodiu.
Durata tratamentului cu ape minerale este de 3—4 săptămîni.
Alegerea uneia sau alteia din apele amintite se face în funcţie de stadiul bolii. în perioada inflamatoare, dureroasă,
indicăm apele alcaline mixte călduţe de tipul Slănic, Sîngeorz, Vîlcele, cu scopul de a combate inflamaţia şi a favoriza elimi-
narea mucusului şi precipitatelor biliare. Apele de la Olăneşti, Călimăneşti (izvorul nr. 8 Căciulata şi izvoarele nr. 1—2 Păuşa)
sînt de asemenea indicate.
În faza de linişte, în care ne adresăm funcţiei biliare, vom indica ape cu efect colagog şi coleretic, cum sînt apele sulfa-
tate, de la Breazu, Balţăteşti, Ivanda şi apele bicarbonatate calcice de tipul Borsec, Sovata, Monteoru etc.
Bolnavilor care au asociată constipaţia, li se va face obligatoriu tratamentul acestui sindrom conform metodei expuse
anterior.
Tratamentul hidroterapic. În faza acută a bolii sînt folosite numai aplicaţiile calde (termofoare, hidrofoare, comprese pe
regiunea hepatică).
În faza cronică se indică împachetările cu termofoare pe regiunea hepatică, cataplasmele cu nămol la 38—42—44° şi
aplicaţiile cu parafină pe regiunea hepatică. Băile călduţe medicinale sau cu ape minerale şi enterocleanerul, mai ales cînd
există o constipaţie asociată sînt de un real folos.
Procedurile enumerate fac să cedeze inflamaţiile cronice reziduale, combat spasmele, favorizând permeabilitatea căilor
biliare.
În afară de aceasta, băile au o acţiune sedativă generală.
Dintre procedurile de electroterapie se indică: soluxul, diatermia regiunii ficatului, cu electrozi de 200 cm2 aşezaţi paralel
şi cu o durată de 20—40 de minute zilnic. Ionizările cu sulfat de magneziu aplicate pe regiunea veziculei biliare şi spate au un
efect foarte bun. Pentru ca ambii ioni (sulfat şi Mg) să pătrundă în organism, îmbibăm învelişul ambilor electrozi cu soluţie de
sulfat de magneziu. Se foloseşte o intensitate de 10—15 mA şi o durată de 20—30 de minute. În total se indică 10—15
proceduri.
Climatoterapie. Pentru această afecţiune trebuie preferat un climat sedativ, C.F.M., cît şi celelalte proceduri în aer liber
se indică cu multă prudenţă şi trebuie să fie moderate ca intensitate.
Tratamentul colecistitei calculoase. Tratamentul profilactic al acestei afecţiuni constă în aplicarea unei conduite de
viaţă, în care mişcarea reprezentată prin C.F.M. şi sport previne efectele nefavorabile ale sedentarismului.
Administrarea apelor minerale care activează colereza şi influenţează secreţia biliară este foarte eficace în prevenirea
litiazei biliare. Se recomandă în acest scop curele de la Slănic Moldova, Olăneşti, Căciulata (Păuşa), Borsec, Tuşnad, Sîngiorz,
Lipova etc.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic şi medicamentos sînt asemănătoare cu cele descrise la tratamentul
colecistitei necalculoase.
Tratamentul balneofizical se poate aplica numai în fazele de linişte ale bolii, cu prudenţă pentru evitarea mobilizării
calculilor.
 Izvoarele folosite sînt identice cu cele descrise la colecis-tita cronică.
Tratamentul hepatitei cronice. Hepatitele cronice provin din inflamaţiile acute ale ficatului, nevindecate şi cronicizate.
Cauza cea mai frecventă a lor este hepatita epidemică. Uneori, hepatitele cronice provin din inflamaţiile cronice lent
evolutive ale ficatului, determinate de : lues, bruceloză, angiohepatită cronică, malarie. Hepatita cronică evoluează fie spre
regresare şi stabilizare, fie spre fibroza progresivă a organului, spre distrugerea arhitecturii lobulare, respectiv spre ciroză.
Tratamentul profilactic. Prevenirea hepatitei cronice se realizează prin tratarea cît mai timpurie şi cît mai completă a
hepatitei acute.
Tratamentul curativ. Repausul prelungit şi dieta corespunzătoare, care să asigure un echilibru nutritiv si să favorizeze
diferitele metabolisme intermediare, cu scopul menţinerii structurii hepatice şi a mecanismelor ei trofice sînt obligatorii.
Tratamentul medicamentos. Se folosesc medicamente cu acţiune antiinflamatoare (hormonii, extracte hepatice),
medicamente care să trateze tulburările metabolice ale celulei hepatice lezate şi să favorizeze regenerarea organului (glucoza,
preparate hepatice, vitamine B6, E, B12, substanţe lipotrope etc).
Tratamentul balneofizical. Fără să constituie un tratament de bază în această boală, contribuţia lui este importantă, alături
de ceilalţi factori ai complexului terapeutic.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: influenţarea procesului cronic inflamator, favorizarea regenerării hepatice, a
reparării şi a stabilizării leziunilor, îmbunătăţirea circulaţiei hepatice şi micşorarea stazei portale.
Crenoterapia ocupă un loc de bază în cadrul terapiei complexe a hepatitei cronice. Categoriile de ape folosite sînt ace-
leaşi cu cele expuse la tratamentul colecistitei. în ceea ce priveşte preferarea unora dintre ele, ne vom orienta spre apele
hipotonice şi izotonice. Se indică administrarea de 2—3 ori pe zi, cu recomandarea ca apa să fie băută încet, în timpul plim-
bării, în ceea ce priveşte timpul cînd o administrăm, ne vom orienta după gradul acidităţii gastrice: în cazul cînd secreţia şi
aciditatea sucului gastric sînt crescute, apa se administrează cu o oră şi jumătate înainte de masă, în caz de hiposecreţie şi
hipoaciditate, cu 15—30 de minute sau chiar imediat înainte de a începe masa.
În privinţa cantităţii ne vom orienta în funcţie de bolnav şi boală. Orientativ se recomandă 3,3 ml de apă minerală/kilo-
corp. Dacă cantitatea care rezultă este mare (400—500 ml), atunci se împarte în 2—3 doze, care se beau în timp de 30— 40 de
minute, în timpul plimbării.
În afară de cura internă, aceste ape minerale se mai pot administra sub formă de clisme sau enterocleaner la temperatura
de 40—42°, de 2—3 ori pe săptămînă. în total de 6 pînă la 15 proceduri.
În afară de cura crenoterapică mai putem folosi în tratamentul hepatitei cronice şi alte proceduri.
Astfel, dintre procedurile de hidroterapie, aplicaţiile calde pe regiunea hepatică ca termofoarele, compresele calde, apli-
caţiile de parafină şi mai ales împachetările cu nămol la 40— 44°, timp de 15 minute, pe hipocondrul drept şi lomba dreaptă au
un efect favorabil, deoarece îmbunătăţesc circulaţia hepatică şi micşorează staza portală.
Se mai indică mai ales în caz de prurit ca simptom însoţitor al hepatitei cronice, băile generale calde la temperatura de
36—37° cîte 15—20 de minute, zilnic sau la interval de o zi, în total 10—12.
În cadrul electroterapiei indicăm solux pe regiunea hepatică şi mai ales diatermia cu electrozi de 200 cm2 cu o durată de
20—40 de minute, în total 15—20 de şedinţe.
Se mai foloseşte curentul galvanic aplicat sub formă asociată, adică nămol + galvanizare.
Climatoterapia. Se preferă staţiunile cu climat sedativ, deoarece aceşti bolnavi nu suportă oscilaţiile mari de temperatură
şi presiune. în privinţa sezonului nu există indicaţii deosebite, bolnavii se pot trata bine în toate sezoanele.

4. TRATAMENTUL BOLILOR APARATULUI CARDIOVASCULAR

Patologia cardiovasculară este un capitol foarte important în cadrul terapiei balneofizicale, deoarece afecţiunile care se
încadrează aci intră în consideraţie atît ca afecţiuni de sine stătătoare, cît şi în cadrul asocierilor cu alte boli indicate pentru
tratamentul cu agenţi fizici.
Balneofizioterapia bine dozată şi corect indicată aduce o contribuţie foarte importantă complexului terapeutic folosit în
tratamentul bolilor cardiovasculare.
Mijloacele care ne stau la îndemînă sînt multiple. Ele se referă atît la hidro-, electro-, kinetoterapie, cît şi la tratamentul
balnear şi climatic.
În funcţie de stadiu vom prefera unele dintre ele sau vom asocia mai multe.
Înainte de a ne ocupa de anumite forme nosologice şi de tratamentul lor, vom stabili în linii mari care sînt liniile
directoare în conduita terapeutică.
 Balneofizioterapia, după cum se ştie, este o excitoterapie care îşi bazează efectele pe modificarea nivelului funcţional al
organismului de obicei în sensul creşterii.
Este deci necesar ca organismul în întregime şi organul asupra căruia acţionăm, în cazul nostru inima şi vasele, să aibă o
suficientă capacitate de adaptare, adică să aibă rezerve funcţionale.
Factorul care solicită cel mai mult aparatul circulator este factorul termic, care determină scăderea rezistenţei periferice în
circulaţia mare şi modificarea repartiţiei sîngelui la periferie şi central, prin intermediul sistemului neurovegetativ.
Un aparat cardiovascular insuficient nu va putea răspunde acestor solicitări. În cazul acesta, terapia de bază este cea
medicamentoasă, iar terapia balneofizicală adjuvantă. Asocierea acestor două terapii măreşte eficienţa tratamentului aplicat.
Tratamentul cu agenţi fizici trebuie aplicat sub formă de cure repetate şi gradat, în sensul că se începe cu proceduri de
intensitate mică, trecîndu-se apoi spre proceduri majore, adică spre tratamentul balnear propriu-zis.
Coroborarea corectă a tuturor factorilor care intră în complexul terapeutic (regim igienic-dietetic, tratamentul medi-
camentos, tratamentul hidroelectrokinetoterapeutic, tratamentul balnear şi climatic), individualizat şi bine reglementat asigură
reuşita terapeutică şi prevenirea recidivelor.
După ce s-au trasat în linii mari conduita tratamentului balneofizical, se va preciza care sînt indicaţiile şi contrain-
dicaţiile acestuia în bolile cardiovasculare.
Indicaţii generale. 1. Valvulopatii mitrale şi aortice, fără fenomene pronunţate de stenoză, cu un grad de insuficienţă
circulatoare I şi I spre II, după un interval de cel puţin 8—10 luni de la apariţia fenomenelor de endocardită acută sau subacută,
cu V.S.H. normală.
2. Stări după miocardită de natură reumatismală sau altă cauză, cu stingerea completă a procesului miocardic confirmat
clinic şi biologic, după 6—8 luni de la terminarea fenomenelor acute sau subacute din partea inimii şi cu o insuficienţă
circulatoare care nu depăşeşte gradul I.
3. Cardioscleroza de natură miocarditică sau ateroscleroasă, fără crize de angor pectoris şi infarct în antecedente, cu
fenomene de insuficienţă de gradul I şi I spre al II-lea.
4. Boala hipertonică în stadiul I şi al II-lea fără fenomene de angor pectoris şi infarct miocardic in ultimul an în ante-
cedente, fără fenomene pronunţate de scleroză a vaselor creierului, inimii sau rinichilor.
5. Boala hipotonică esenţială.
6. Endarterită obliterantă.
7. Boala Raynaud şi acrocianoza.
8. Tromboflebita venelor profunde, după 4—6 luni de la stingerea fenomenelor acute şi tromboflebita venelor super-
ficiale după 3—4 săptămîni de la stingerea procesului.
Contraindicaţii. 1. Endomiocardite şi pericardite acute şi subacute.
2. Valvulopatii cu stenoză pronunţată a orificiului aortic şi mitral, cu tendinţă la hemoptizie, şi fibrilaţia auriculară, cu
insuficienţă aortică, însoţită de stenocardie şi cu insuficienţă tricuspidă.
3. Boala hipertonică cu cardioscleroză şi insuficienţă cronică circulatoare coronariană, cerebrală şi renală, cu tulburări de
conducere (blocuri) şi crize frecvente de angină pectorală.
4. Hipotensiunea întovărăşită de fenomene de adinamie pronunţate, stări de colaps, denutriţie importantă şi anemie.
5. Accese frecvente şi intense de angină pectorală.
6. Insuficienţă cardiacă în stadiul avansat cu edeme, staza hepatică şi renală, cu accese de astm cardiac, fibrilaţia auri-
culară, tahicardia paroxistică, tulburări de conductibilitate atrioventriculară, bloc atrioventricular şi bloc de ramură.
7. Fenomene pronunţate de scleroză a vaselor creierului, cu tendinţă la hemoragii, tromboze, spasme.
8. Anevrisme ale aortei şi vaselor mari.
9. Asocierea afecţiunilor cardiovasculare cu: tuberculoză activă indiferent de localizare; cu leucemie; cu tumori maligne;
cu stări caşectice indiferent de origine; cu boli renale (nefrite, nefroze); cu forme pronunţate de hipertireoză; cu diabet în forma
gravă şi cu sarcină după luna a II-a.
10. Trombangeită obliterantă sau boala Burger.
11. Tromboflebita în faza acută.
Tratamentul balneofizical al endocarflitelor. Endocarditele sînt boli ale endocardului parietal sau valvular, determinate
de cauze bacteriene, nebacteriene şi degenerative.
Dintre acestea, singura care intră în consideraţie, în oarecare măsură, în cadrul terapiei cu agenţi fizici este endocar-dita
reumatismală.
Tratamentul ei a fost descris în cadrul tratamentului reumatismal Sokolski-Bouillaud.
Sechelele endocarditei reumatismale sînt afecţiunile valvulare cronice.
Acestea şi urmările intervenţiilor operatorii pentru corectarea lor beneficiază de tratamentul balneofizical şi climatic,
procentul cel mai mare revenind insuficienţei mitrale şi stenozei mitrale uşoare.
Tratamentul va îmbrăca diferite aspecte în funcţie de faza în care ne adresăm. Astfel, în primele 4—6 luni după episodul
evolutiv acut vom aplica următorul tratament:
Tratamentul profilactic constă în asanarea infecţiilor de focar la adăpostul antibioticelor şi tratamentul stărilor catarale
ale căilor respiratorii.
Tratamentul curativ constă în cură igienică-dietetică în regim sanatorial.
Tratamentul medicamentos prevede administrarea în continuare şi intermitentă a medicaţiei specifice.
Tratamentul balneofizical are ca obiectiv în această fază stabilirea procesului inflamator şi prevenirea sclerozei ţesu-
turilor. Dintre procedurile de hidroterapie se indică băile medicinale cu efect sedativ la temperatura de 34—36°, timp de 10—
15 minute, asociate cu masaj sub apă sau duş subacval.
Din electroterapie se indică galvanoionoforeza cu calciu, care are efecte antiexsudative, întăreşte sistola cardiacă şi
echilibrează tonusul neurovegetativ.
Balneoterapia ne pune la dispoziţie apele acratoterme slab radioactive de tipul Victoria, 1 Mai.
Autorii sovietici indică în această fază şi apele sulfuroase bolnavilor care nu au o excitabilitate crescută sau dereglări
neurovegetative importante. La noi în ţară avem astfel de ape la Călimăneşti, Olăneşti, Herculane.
Climatoterapie. Se indică un climat cald, mediteranean sau cu altitudine mică de 300—400 de metri.
După 8—10 luni de la episodul evolutiv acut, indicaţiile terapeutice devin mai largi.
Tratamentul profilactic se adresează şi în această fază acelor stări catarele repetate care predispun la recidivă.
Tratamentul curativ prevede cură igienică-dietetică cu regim sanatorial.
Tratamentul medicamentos are şi aici un caracter cronic intermitent.
Tratamentul balneofizical are ca obiectiv consolidarea valvulitelor stabilizate şi profilaxia recidivelor valvulare.
Mărirea rezistenţei organismului se realizează cu proceduri de hidroterapie ca : spălări, fricţiuni, perieri.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm razele ultraviolete în aplicaţii generale.
Balneoterapia va avea în consideraţie apele clorurosodice slab concentrate (1—2%). Cele concentrate (Sovata, Ocna Si-
biului etc.) se pot dilua.
Mai sînt indicate apele iodurate de tipul celor de la Bazna şi Govora., care se dau de asemenea diluate.
Apele carbogazoase (Buziaş, Vatra Dornei, Covasna) se pot indica cu prudenţă în această fază, pentru combaterea
uşoarelor fenomene de insuficienţă cardiacă latentă care pot să coexiste.
Climatoterapia. Se menţine indicaţia din faza anterioară şi se adaugă la aceasta, în stenozele mitrale, cura heliomarină cu
acţiune antisclerogenă.
În general, în această fază, bolnavul va petrece mult timp în aer liber, începînd să se antreneze pentru eforturi prin C.F.M.
şi cura de teren.
Reabilitarea bolnavilor cu defecte valvulare operate şi consolidarea lor se va face treptat şi în funcţie de starea de
compensare a aparatului cardiovascular.
După 2—3 luni de la intervenţie vor putea să fie trimişi într-un climat subalpin, iar după 3—6 luni li se va putea
administra un tratament cu ape carbogazoase şi sulfuroase în staţiuni.
Tratamentul miocarditelor şi miocardozelor. Miocarditele acute pot să apară în cursul bolilor infecţioase acute şi pot
să fie provocate de acţiunea directă a germenilor asupra muşchiului cardiac, ca şi prin intermediul toxinelor.
Tratamentul profilactic se va face prin prevenirea şi tratarea bolilor care le dau naştere.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic va avea în vedere un repaus obligatoriu la pat şi o dietă hiposodată,
bogată în glucide.
Tratamentul medicamentos este cel al bolii de bază.
Tratamentul cu agenţi fizici se limitează la aplicarea hidrofoarelor reci precordial, de 2—3 ori pe zi, timp de o oră, sau a
compreselor reci simple cu hidrofor.
Aceste proceduri scad torentul circulator datorită vasospasmului. În felul acesta, hiperemia şi tendinţele de extravazare cu
formarea edemului exsudativ caracteristic stadiului inflamator al afecţiunii sînt împiedicate.
Miocarditele cronice şi miocardozele sînt procese degenerative consecutive de cele mai multe ori tulburărilor de irigaţie
coronariană, determinate de ateroscleroză. Unii autori le numesc cu un termen generic de miocardoscleroză.
Tratamentul profilactic. Profilaxia miocardosclerozei constă în profilaxia aterosclerozei.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Se impun restrîngerea activităţii fizice şi un regim sărac în grăsimi.
Tratamentul balneofizioterapie. Terapia cu agenţi fizici, bine individualizată, este foarte utilă în tratamentul acestei
afecţiuni.
Obiectivele tratamentului sînt: uşurarea muncii inimii prin deblocarea patului vascular periferic; asigurarea unei
troficităţi mai bune şi tonifierea muşchiului cardiac; adaptarea şi antrenarea miocardului la o nouă dinamică circulatoare.
Aceste deziderate se realizează cu ajutorul factorilor fizici care ne stau la îndemînă.
Printre procedurile de hidroterapie folosim: periajul uscat al extremităţilor, care provoacă vasodilataţia cu scăderea re-
zistenţei periferice consecutive; fricţiunile parţiale reci, care fac să dispară stazele pulmonare atunci cînd le aplicăm pe
membrele superioare, şi staza hepatică, atunci cînd le aplicăm pe membrele inferioare; baia ascendentă de mîini şi de picioare
favorizează o mai bună irigare a miocardului şi combate crizele anginoase; băile alternante de mîini şi de picioare menţin o
circulaţie mai activă, datorită alternanţei de vasodilataţie şi vasoconstricţie şi realizează în acelaşi timp o gimnastică a
elementelor elastice vasculare şi miocardice; băile complete cu perie la 33—34°, 3—4 minute, se indică la bolnavii cu
hipertensiune asociată, pentru efectele antispastice şi sedative; băile generale de CO2, oxigen şi bule de aer au efecte sedative şi
sînt indicate în formele însoţite de tulburări neurovegetative.
Electroterapia ne pune la dispoziţie băile galvanice bi- sau patrucelulare, cu acţiune vasodilatatoare de lungă durată;
razele infraroşii sub formă de solux şi băi de lumină parţială cu efecte antiseptice, favorizînd circulaţia periferică şi mobilizînd
stazele, razele ultraviolete aplicate în doze-eritem pe regiunea sternală sau membrele superioare, ca un efect derivativ
important în acelaşi scop folosim curenţii de înaltă frecvenţă cu unde medii.
Balneoterapia. Băile carbogazoase sînt cele mai potrivite tratamentului afecţiunilor aparatului circulator central şi
periferic. Totuşi, datele din literatură arată efecte satisfăcătoare obţinute şi cu băile sulfuroase, radonice şi cloruro-sodice slab
concentrate.
Băile carbogazoase de la Buziaş, Covasna, Vatra Doinei se indică la temperatura de 34—35° şi chiar mai jos şi se
dozează în funcţie de starea bolnavului. Se pot indica parţiale sau progresiv generale, de 1/2, de 3/4 sau complete. Ele au o
influenţă favorabilă asupra circulaţiei periferice, scad rezistenţa la periferie şi uşurează munca inimii. La Borsec, din cauza
altitudinii, vom trimite bolnavii fără insuficienţă cardiacă.
Pentru a evita presiunea hidrostatică la bolnavii cu miocardul prea slăbit se recomandă mofetele parţiale sau generale.
Climatoterapia. Vom indica acestor bolnavi un climat sedativ, subalpin, fără variaţii de temperatură care ar provoca
perturbări în hemodinamică.
Mişcări pasive, apoi active în aer liber, excitaţii respiratorii şi cură de teren cu pante gradate vor adapta muşchiul inimii la
noile condiţii hemodinamice.
Tratamentul insuficienţelor coronariene. Insuficienţele coronariene sînt boli ale arterelor coronare, determinate de
cauze multiple şi puţind să ia aspectul acut sau cronic.
Agenţii etiologici care le determină (tulburări nervoase, ateroscleroză, arterioscleroză, hipertensiune arterială etc.) reduc
irigaţia mio-cardiacă prin strâmtorarea lumenului arterelor coronare sau prin scăderea puternică a debitului coronarian, în aşa
fel că se creează o disproporţie între irigarea cu sînge şi cerinţele miocardice.
În balneofizioterapie intră în considerare insuficienţa coronariană cronică stabilizată.
Tratamentul profilactic. Se va face profilaxia insuficienţei coronariene manifestată clinic prin angina pectorală, evitînd
sau tratînd cauzele care intră în patogenia ei.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic va avea în vedere repausul, evitarea emoţiilor şi încordării nervoase, ca
şi un regim corespunzător bolii de bază.
Tratamentul medicamentos va cuprinde mai ales grupul medicamentelor vasodilatatoare.
Tratamentul balneofizical este un tratament ajutător, care are ca obiectiv influenţarea circulaţiei coronariene. Indicăm
printre procedurile de hidroterapie compresele calde, termofoarele, băile ascendente de mîini şi băile călduţe generale cu
acţiune vasodilatoare coronariană reflexă.
Din arsenalul electroterapiei se preferă iradierile cu ultraviolete în cîmpuri, pe hemitoracele stîng şi braţe, ca şi ultra-
scurtele aplicate precardiac, cu o durată scurtă de 4—5 minute.
Dintre procedurile balneoterapice indicăm, cu mare atenţie, băile parţiale sau de 1/2 de CO 2 sau mofetele.
Climatoterapia. Se va evita un climat rece, de altitudine. Indicaţia cea mai favorabilă constituie un climat mediteranean
sau de uşoară înălţime, cald.
Tratamentul bolilor sistemului venos. Prin varice (flebectazie) se înţelege dilataţia permanentă a venelor, însoţită de
modificări structurale ale peretelui venos.
Datele etiopatogenice existente au arătat că este vorba de hipotonia peretelui venos şi insuficienţa valvulelor, provocate
de alterarea structurii musculoelastice a venei atrofiate şi distrugerea aparatului valvular.
Tratamentul profilactic este greu de făcut. Se rezumă la examene periodice, mai ales în perioada prenatală, şi se
recomandă bolnavului să evite ortostatismul, înlocuindu-l cu perioade de repaus, cu membrele inferioare ridicate deasupra
planului orizontal.
Tratamentul curativ. Principalele măsuri terapeutice pe care le putem lua în varice sînt: tratament conservator, injecţii
sclerozante şi tratament chirurgical.
Tratamentul balneofizical face parte din tratamentul conservator.
Obiectivele tratamentului sînt: combaterea stării de hipotonicitate a peretului venos, influenţarea sistemului endocrin
deficitar (mai ales ovarian).
Tratamentul hidroterapic se realizează cu ajutorul aplicaţiilor alternante şi reci, care vor fi mai intense sau mai moderate,
în funcţie de stadiul bolii. În faza I şi a II-a, caracterizate prin simpla dilatare a vasului şi hipertrofia uniformă a peretului vom
indica: afuziuni şi duşuri alternante, fricţiuni parţiale, duş subacval şi masaj sub apă.
În faza a III-a, în care zonele de alteraţie sînt pronunţate, vom evita duşurile alternante sub presiune şi fricţiunile, pentru a
nu provoca rupturi venoase sau iritaţii ale pielii, care are o troficitate proastă.
Băile carbogazoase şi mofetele au de asemenea o bună indicaţie prin influenţa asupra sistemului vegetativ simpatic şi
stimularea tonicităţii peretului venos.
Procedurile de electroterapie utilizate sînt băile parţiale faradice.
Balneoterapia se adresează terenului deficitar endocrin şi peretelui venos. Se vor indica băi în bazine cu apă sărată, băi
de mare şi de ghiol. Acestea au o influenţă favorabilă în varice, atît datorită factorului termic rece, cît şi componentei mecanice
datorită valurilor care acţionează ca stimulent asupra peretelui venos.
În afară de aceasta, cura helio marină normalizează deficitul endocrin, mai ales ovarian.
Se mai pot indica băile carbogazoase de la Vatra Dornei, Buziaş, Covasna, Borsec.
Tratamentul sechelelor postflebitice. Prin tromboflebita se înţelege ocluzia parţială sau totală a unei vene printr-un tromb,
însoţită de reacţia inflamatoare a peretelui venos.
Tratamentul profilactic al tromboflebitelor. Profilaxia tromboflebitelor se realizează prin tratarea bolilor de bază în
cursul cărora se produc. În cazul perioadei de post partum şi după intervenţiile chirurgicale, mobilizarea precoce şi masajul
extremităţilor previn migrarea trombilor.
Tratamentul igienic prevede repausul la pat în faza iniţială, urmat de mobilizarea precoce la adăpostul medicaţiei.
Tratamentul medicamentos cuprinde medicaţie anticoagulantă şi antiinflamatoare.
Tratamentul cu agenţi fizici este util în toate fazele bolii.
Obiectivele acestui tratament sînt: reducerea fenomenelor inflamatoare, favorizarea unei circulaţii derivative şi influen-
ţarea tonicităţii peretelui venos.
Vom folosi agenţii fizici în funcţie de faza bolii.
În stadiile acute şi subacute, baza tratamentului este repausul şi tratamentul medicamentos. Dintre factorii hidrici indicăm
compresele reci, care combat procesul inflamator, urmate după o anumită perioadă de comprese stimulante permanente apoi
aplicate cu intermitenţă, pentru stimularea circulaţiei.
În timpul nopţii, bolnavii vor păstra aceste comprese stimulante.
Dacă fenomenele clinice cedează, se introduc treptat masajul şi kinetoterapia activă şi pasivă.
Electroterapia este indicată mai tîrziu, atunci cînd fenomenele locale permit acest lucru.
Se indică infraroşiile cu filtru albastru, apoi fără filtru şi ultravioletele în doze slabe pentru a influenţa circulaţia
superficială şi a stimula activitatea tegumentului.
 Dacă rămîn zone infiltrate, se indică diatermia cu unde scurte cu doză medie.
Abia în faza în care reacţiile inflamatoare periflebitice au dispărut putem să trecem la aplicarea unor factori care să se
adreseze peretelui vascular şi circulaţiei din segmentul în cauză.
Vom indica din cadrul procedurilor de hidroterapie afuziunile şi băile alternante, duşul subacval şi duş-masajul, iar dintre
cele de electroterapie băile faradice.
Potrivit părerii autorilor sovietici, putem să indicăm tratamentul balnear după două luni în formele superficiale localizate
la membrele inferioare şi nu înainte de 6 luni în cazul interesării venelor profunde ale extremităţilor şi bazinului.
Aceşti bolnavi vor beneficia de apele termale simple sau carbogazoase. Formele vechi vor beneficia de ape sărate con-
centrate.
Rezultate foarte bune se obţin cu ajutorul heliotermelor, în care contrastul termic şi kinetoterapia asociată influenţează
favorabil peretele venos.
În stadiile tîrzii este obligatorie asocierea mecanoterapiei, CFM şi kinetoterapiei active.
În privinţa climatoterapiei, o indicaţie o constituie helioterapia de litoral.
Tratamentul arteritelor. Arteritele sînt boli ale arterelor, caracterizate prin leziuni organice ocluzive şi care imoraca
clinic aspectul sindromului de ischemie periferică acută sau cronică, cu caracter progresiv spre gangrena.
În cadrul terapiei cu agenţi intră în consideraţie ischemia cronică a membrelor inferioare, în care sînt grupate
ateroscleroza obliterantă, trombangeita obliterantă, ischemia cronică consecutivă ocluziei arteriale prin embolie.
Tratamentul profilactic. Deoarece ateroscleroza repre.zintă boala care participă cel mai frecvent la constituirea ocluziei
progresive a arterelor membrelor, profilaxia ischemiei cronice se va realiza prin profilaxia şi tratamentul aterosclerozei.
Profilaxia complicaţiilor va consta în evitarea traumatismelor mecanice chimice sau termice.
Se va indica bolnavilor să poarte încălţăminte confortabilă, iar în sezonul rece ciorapi călduroşi.
Unghiile vor fi tăiate şi bătăturile vor fi tratate cu mare atenţie. Se va evita introducerea membrelor în apă rece sau
fierbinte.
Se vor trata cu grijă fisurile interdigitale şi se va păstra o strictă igienă a extremităţilor.
Nu se vor folosi jartierele elastice şi nu se va sta picior peste picior.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Se atrage atenţia asupra mersului. În general, acesta este indicat pînă în
fazele înaintate de boală, deoarece stimulează dezvoltarea circulaţiei colaterale, previne osteoporoza şi atrofia ţesuturilor. Se
recomandă bolnavului să şi-l regleze în aşa fel, încît să evite apariţia claudicaţiei.
Repausul la pat va fi indicat în cazul în care exista dureri continue sau gangrena.
Regimul dietetic va fi sărac în lipide şi colesterol. Fumatul va fi interzis.
Tratamentul medicamentos. Se foloseşte medicaţia vasodilatatoare şi antispasmodică.
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici este foarte utilă în această afecţiune.
Obiectivele tratamentului balneofizical sînt: 1) îndepărtarea spasmului; 2) favorizarea vasodilataţiei şi 3) dezvoltarea
circulaţiei colaterale. Rezultatele cele mai bune se obţin în faza pregangrenoasă.
Avînd în vedere alteraţia peretelui vascular, ca şi reacţiile vasculare modificate, excitanţii fizioterapici vor fi bine in-
dividualizaţi şi folosiţi la intensităţi moderate. Contrastele termice sînt contraindicate.
Dintre procedurile de hidroterapie vom indica, în fazele fără gangrena, băile ascendente parţiale de la 35—39°, băile
cu acid carbonic la 35—36° şi mofete artificiale 30—40 de minute.
Dintre procedurile de electroterapie se indică: soluxul şî băile parţiale de lumină aplicate pe regiunea lombară, care
declanşează reflex vasodilatator în teritoriile mai profunde. Curentul galvanic aplicat sub forma băilor parţiale la intensitate de
10—15 mA provoacă de asemenea vasodilataţii de durată lungă în teritoriul vaselor profunde.
Efecte deosebit de bune şi de lungă durată se realizează cu curenţii de medie frecvenţă furnizaţi de aparatul miodinaflux,
în şedinţe de 6—8 minute.
Curenţii de înaltă frecvenţă, mai ales sub forma de diatermie în apă, se vor utiliza în doze slabe şi mijlocii pentru a se
evita încălzirea profundă care ar putea să provoace paradoxal spasmul vascular în teritoriile în care se găsesc modificări
patologice ale pereţilor.
Masajul si gimnastica Buerger ajută mult dezvoltarea circulaţiei colaterale. Aceasta se face astfel: bolnavul întins în pat
îşi ridică membrele inferioare la 45—60°, pînă cînd tegumentul devine palid (1—2 minute).
 Se aşază pe marginea patului cu picioarele atîrnînd pînă cînd culoarea devine roşie; revine la poziţia orizontală cu
picioarele întinse şi rămîne astfel 2—5 minute.
Mişcările se repetă de 6—7 ori pe şedinţă.
Tratamentul balnear se realizează în staţiunile cu ape carbogazoase şi mofete (Buziaş, Vatra Dornei, Borsec, Covasna).
Autorii sovietici arată că se obţin rezultate foarte bune cu băile sulfuroase la o concentraţie de 100—150 mg şi cu o
durată de 15 minute. În caz de gangrena se vor indica numai mofetele.
Climatoterapia. Se va avea în vedere evitarea frigului. Cel mai recomandabil este climatul mediteranean cald şi uscat.
Tratamentul hipertensiunii arteriale. Boala hipertonică este rezultanta unei tulburări în mecanismul de homeostazie a
presiunii arteriale Si se caracterizează prin creşterea valorilor tensionale maxime şi minime faţă de valorile standard ale vîrstei,
sexului şi regiunii geografice.
La baza acestei dereglări central-nervoase se află de cele mai multe ori stări anormale ale scoarţei cerebrale, tensiuni
psihoemoţionale. Încordări sau oboseli ale acesteia (G. F. Lang).
Manifestările clinice evoluează lent timp de 15—25 de ani. Schematic, evoluţia aceasta s-a împărţit în 3 stadii:
Stadiul I este caracterizat prin creşteri tranzitorii ale presiunii arteriale, cu revenirea ei la normal, cu fundul de ochi
normal sau cu simnle îngustări ale traiectului arteriolar retinian. În această perioadă, unii bolnavi prezintă o stare de nelinişte,
agitaţie şi semne de astenie nervoasă (cefalee, insomnie, oboseală), iar alţii sînt simptomatici.
Stadiul al II-lea se caracterizează printr-o tensiune oscilantă, fără reveniri pînă la normal, îngroşări accentuate ale
arterelor retiniene, hipertrofia ventriculară stîngă, creşterea filtrării glomerulare şi scăderea irigaţiei tubulare.
Stadiul al III-lea este denumit stadiu visceralizat. Oscilaţiile hipertensiunii arteriale sînt mici. Există semne de leziuni
vasculare în rinichi, inimă, creier, retină. Se constată poliurie, hipostenurie sau izostenurie, microhematurie, semne de
insuficienţă coronariană, hemoragii retiniene.
Stadiul al IV-lea reprezintă forma de hipertensiune arterială malignă.
Alţi autori descriu evoluţia bolii hipertonice în 3 faze: latentă, funcţională şi organică.
Tratamentul profilactic. Profilaxia hipertensiunii se face prin imprimarea unei igiene emoţionale încă din copilărie şi a
unui mod de viaţă raţional în decursul vieţii.
Menţinerea unui sistem nervos echilibrat se realizează prin respectarea perioadelor de odihnă şi aplicarea măsurilor de
călire a sistemului nervos vasomotor. În sensul acesta, cultura fizică medicală în aer liber, duşurile alternante şi talasoterapia au
un efect echilibrant asupra dezvoltării normale a proceselor din centrii nervoşi superiori.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. În toate stadiile hipertensiunii arteriale, tratamentul igienic (în sensul
restricţiei raţionale a activităţii fizice şi intelectuale, cu reducerea stării de supraîncărcare a scoarţei cerebrale) şi dietetic (cu
reducerea sării şi grăsimilor sînt obligatorii.
Tratamentul medicamentos trebuie foarte bine individualizat, în funcţie de stadiu şi de bolnav.
Medicamentele utilizate în tratamentul bolii hipertonice fac parte din grupul medicamentelor cu acţiune nervoasă
centrală, cu acţiune blocantă asupra ganglionilor vegetativi şi medicamentelor adrenolitice.
Medicamentele cu acţiune antihipertensivă trebuie indicate cu prudenţă pentru a evita acţiunea secundară a lor care,
uneori, poate să fie foarte neplăcută.
Se consideră că, în stadiile incipiente, în formele labile de hipertensiune arterială, în formele moderate asimptomatice la
femei, ca şi în acelea care evoluează cu modificări vasculare accentuate, cerebrale, cardiace sau renale şi boala hipertonică
dezvoltată la oameni foarte în vîrstă (peste 70 de ani) medicaţia antihipertensivă trebuie evitată.
Tratamentul balneofizical. Tratamentul cu agenţi fizici este un tratament de bază în boală hipertonică, mai ales în primele
două stadii.
Obiectivele acestui tratament sînt: 1) sedarea sistemului nervos central şi restabilirea echilibrului corticosubcortical; 2)
îmbunătăţirea muncii inimii prin învingerea rezistenţei vasculare periferice; 3) scăderea tensiunii arteriale; 4) prevenirea
evoluţiei bolii spre stadii mai înaintate.
Pentru realizarea dezideratelor menţionate ne stau la dispoziţie cîteva proceduri. Pentru alegerea lor ne vom orienta după
stadiul bolii şi starea generală a bolnavului.
În primul stadiu, în care predomină tulburările cu caracter nervos, vom pune accentul pe procedurile cu caracter sedativ.
Dintre cele cuprinse în cadrul hidroterapiei vom indica băile cu plante medicinale, băile cu bule de aer şi oxigen la temperatura
de 36—37°, băile cu peria, baia cu valuri, halbbadul la 34—32° timp de 3—4 minute.
Dintre procedurile de electroterapie indicăm ionizări trans-orbitale cu clorură de magneziu sau brom care reduc procesele
de excitaţie din centrii nervoşi superiori.
Masajul este de asemenea indicat pentru stimularea circulaţiei periferice.
Procedurile de balneoterapie. Autorii sovietici sînt de părere că, în această fază, nu este obligatorie balneoterapia. Dacă
le indicăm totuşi, este bine să preferăm apele cu caracter foarte sedativ, cele acratoterme.
Climatoterapia. Climatul cel mai favorabil este cel mediteranean cald şi fără contraste. Se suportă bine şi climatul
subalpin, peste 500 m altitudine. în faza aceasta nu se impun restricţii prea mari. Dacă bolnavul reacţionează bine, îi putem
permite şi climatul alpin sau de litoral. În cadrul tratamentului climatic, pe lingă băile de aer cu efect net sedativ asupra
sistemului nervos se indică CFM cu exerciţiile de respiraţie, sporturile dozate, cura de teren şi, potrivit părerii autorilor
sovietici, chiar talasoterapia.
În stadiul al II-lea, conduita terapeutică va avea în vedere, pe lîngă sedarea nervoasă, şi influenţarea sistemului circulator
central şi periferic.
Dintre procedurile de hidroterapie se indică băile parţiale ascendente (35—40°), care prin vasodilatatia pe care o pro-
voacă scad tensiunea arterială cu 20—30 mmHg. Fricţiunile parţiale şi periajul uscat determină o intensificare a circulaţiei
periferice, cu o mai bună nutriţie a ţesuturilor.
Dintre procedurile de electroterapie se adaugă în această fază diatermia, galvanizările şi ionizările pe regiunea latero-
cervicală (lanţurile vegetative).
Băile galvanice bi- şi mai ales patrucelulare descendente au un efect hipotensiv important şi de durată.
Se mai aplică diatermia cu unde lungi transcerebral sau pe lojile renale pentru efectul vasodilatator. Ultravioletele în
doză-eritem pe braţe şi spate au efect vasodilatator reflex.
Mai recent au intrat în arsenalul terapeutic impulsurile rectangulare de joasă frecvenţă (electrosomnul) cu acţiune
sedativă centrală importantă.
Masajul abdominal înlătură pletora abdominală şi evită constipaţia, iar cel al frunţii şi cefei descongestionează creierul şi
meningele şi cambate multe dintre simptomele subiective supărătoare.
Balneoterapia. În complexul terapeutic al acestei faze se aplică cu succes factorii balneari, mai ales băile carbogazoase.
În funcţie de bolnav vom indica fie staţiunile Buziaş, Lipova, Geoagiu, care fiind situate într-un climat apropiat de cel
mediteranean necesită din partea bolnavului eforturi minime de aclimatizare, fie staţiunile din climatul subalpin şi alpin :
Covasna, Tuşnad, Borsec şi Vatra Dornei, care cer un efort de aclimatizare mai important.
Temperatura băii se indică descrescînd (36—34—32°), iar durata băii, ca şi nivelul pînă la care se administrează, cres-
cînd (5—8—10—12 minute), baie parţială, de jumătate, trei-sferturi, sau completă, în funcţie de starea bolnavului.
În boala hipertonică asociată cu alte afecţiuni se pot indica şi băile sulfuroase, iodurate şi clorurosodice slabe. Sovieticii
au o mare experienţă în legătură cu băile sulfuroase pe care le indică la concentraţia medie de 100 mg/litru, cu efecte foarte
bune şi de durată.
Climatoterapia. Se preferă trimiterea bolnavilor în staţiunile amintite, în sezonul cald.
Băile de aer se indică în acest stadiu. CFM şi cura de teren pe pante înclinate se vor face dozat şi vor fi bine su-
pravegheate de medic.
În stadiul al III-lea, tratamentul trebuie condus cu mare atenţie. În general folosim procedurile care nu cer eforturi mari
de adaptare din partea sistemului cardiovascular: perierile uscate, masajul uşor, spălările calde parţiale, masajul circular
abdominal.
Indicaţia pentru tratamentul balnear se va face cu mare atenţie.
Stadiul al IV-lea este contraindicat pentru tratamentul balneofizioterapic.

5. TRATAMENTUL BOLILOR APARATULUI GENITOURINAR

Rinichiul, căile urinare şi organele genitale masculine sînt părţi componente ale unui ansamblu strîns legat prin relaţii
anatomice şi fiziologice comune. Această caracteristică are drept consecinţă faptul că afectarea unuia dintre organele
menţionate poate să antreneze după sine şi afectarea celorlalte.
În lumina celor spuse, se înţelege de ce o afecţiune cu caracter inflamator a aparatului renal poate să fie punctul de
plecare al unei calculoze, după cum un calcul poate să determine o leziune de tip inflamator pe căile urinare.
Bolile aparatului genitourinar se tratează în aceleaşi staţiuni, cu aceiaşi factori şi sub influenţa aceluiaşi climat.
Tratarea uneia sau alteia trebuie să ne facă să fim atenţi asupra stării organelor cu care are legătură.
 Apele minerale care se folosesc în afecţiunile aparatului genitourinar sînt :
— apele oligometalice: Căciulata 7, Olăneşti 24, Victoria, 1 Mai;
— apele alcaline: Bodoc, Tinca, Ciunget, Malnaş ;
— apele carbogazoase diuretice: Borsec, Buziaş, Lipova, Tuşnad, Biborţeni.
În indicarea unei cure hidrominerale în afecţiunile amintite trebuie să ţinem seamă de starea clinică şi funcţională a
rinichiului.
Aceasta ne va face să eliminăm de la început contraindicatele.
Sînt contraindicaţi pentru tratamentul cu ape minerale:
1) bolnavii care prezintă o albuminurie peste 1 g‰;
2) bolnavii cu nefrită cronică, care prezintă o azotemie de maximum 0,60 g‰; (dacă este vorba de un litiazic, atunci
tratamentul se poate face chiar în prezenţa unei azotemii mai ridicate (1—1,5 g);
3) bolnavii la care s-a constatat o impermeabilitate renală la cloruri;
4) bolnavii cu edeme sau tendinţă la retenţie de apă;
5) cei cu o presiune diferenţială mică şi cu inima stîngă mărită;
6) bolnavii cu pionefroze, tuberculoză renală, genitală: şi cancer;
7) bolnavii cu pieloectazii, hidronefroză, hidroureter;
8) cei care prezintă hipertrofie de prostată sau stricturi uretrale.
Indicaţiile tratamentului balneofizical sînt:
1) glomerulonefritele cronice (în focar sau difuze), chiar cu fenomene incipiente de insuficienţă renală, cu albuminurie
discretă, azotemie pînă la 0,50 g‰, fără hipertensiune arterială marcată (maximum 18 cmHg), fără edeme şi fără hematurie
macroscopică;
2) albuminuria simplă, secundară bolilor infecţioase sau toxice, fără alterarea stării generale şi fără alte tulburări de
permeabilitate renală;
3) pielonefritele cronice de origine infecţioasă (colibacil) cauzate de litiaza renală;
4) litiaza renală urică, fosfatică sau oxalică;
5) inflamaţiile cronice ale căilor urinare: pielite, pielocistite, cistite;
6) prostatitele, veziculitele, funieulitele, epididimitele, cavernitele cronice netuberculoase;
7) tuberculoza genitală cronică, în afara perioadelor de activitate;
8) stările după intervenţii chirurgicale asupra rinichiului, căilor urinare, vezicii urinare şi prostatei.
Tratamentul balneofizical al bolilor aparatului genital la femeie. Bolile aparatului genital feminin au indicaţii
terapeutice largi în cadrul balneofizioterapiei. Beneficiază de tratamentul cu agenţi fizici procesele inflamatoare crdnice şi
chiar subacute ca: vaginite, cervicite, endocervicite, metroanexite; tuberculoza genitală cronică; tulburările funcţionale
menstruale în care intră amenoreea de origine uterină, amenoreea hipohormonală, hiperhormonală; amenoreea prin lipsa
descuamării mucoasei uterine şi a sîngerării; tulburările de ritm al ciclului menstrual (oligomenoree, polimenoree); tulburări
ale fluxului menstrual: hipermenoree, hipomenoree, dismenoree; sterilitatea feminină.
Alegerea unui tratament cu agenţi fizici se va face în funcţie de stadiul şi etiopatogenia fiecărei forme în parte.
Reuşita tratamentului depinde de vechimea bolii. Cu cît tratamentul se aplică mai curînd, cu atît rezultatele sînt mai bune.
Tratamentul profilactic. Profilaxia afecţiunilor ginecologice se poate face prin măsuri de ordin general, care au ca scop
tonifierea organismului şi scăderea receptivităţii la anumite infecţii genitale. Se folosesc în acest scop helioterapia, tala-
soterapia, C.F.M., băile de aer. De asemenea se folosesc măsuri cu caracter local care urmăresc tratarea precoce a proceselor,
locale sau de vecinătate pentru prevenirea croni-cizării lor.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. În afecţiunile genitale feminine, repausul are un rol deosebit de
important. Acesta nu va avea caracterul de repaus absolut, ci, de la caz la caz, el va fi asociat cu băi de aer, C.F.M., plimbări.
Regimul dietetic va fi bogat în vitamine, iar în afecţiunile de natură tuberculoasă, hipercaloric.
Tratamentul medicamentos. Se asociază antibiotice, tratamente hormonale şi tratamente generale în funcţie de cauzele
determinante şi bolile asociate.
Tratamentul cu agenţi fizici. Dintre procedurile de hidroterapie indicăm în afecţiunile cu caracter inflamator cronic băile
calde de şezut la temperatura de 37—38° sau băile calde generale la 37—38°; aplicaţiile de nămol sub formă de chilot la 39—
40°, asociate cu tampoane de nămol la aceeaşi temperatură 10—15 minute precedate sau urmate de irigaţii vaginale la
temperatura de 37—39° cu muşeţel sau apă clorurosodică.
Dintre procedurile de electroterapie se asociază soluxul cu lumina albastră pe hipogastru, băile de lumină parţială,
ionogalvanizările cu clorură de calciu 2—4% sau novocaină, diatermia cu unde scurte pe hipogastru, curenţii diadina-mici.
Balneoterapia. Tratamentele de bază balneare în afecţiunile inflamatoare genitale cronice sînt băile sărate şi împa-
chetările cu nămol. Din această cauză sînt indicate pentru tratamentele balneare staţiunile: Bazna, Ocna Sibiului, Sovata,
Eforie, Tekirghiol, Eforie Sud.
Climatoterapia. Se vor asocia tratamentul expus cu helioterapia sau baia de aer, gimnastica medicală şi cura de teren în
formele care sînt bine stabilizate.
Tuberculoza genitală beneficiază de un tratament asociat, (medicamentos specific şi general, ca şi un tratament de bază
helioterapic. Durata de la trecerea fenomenelor acute trebuie să fie cel puţin de un an. Medicul ginecolog trebuie să stabilească
cu precizie prin datele clinice şi de laborator stadiul evolutiv.
Tratamentul helioterapic se va face prin expuneri progresive la aer de 10—20 de minute iniţial apoi la soare. În cazurile
bine stabilizate se vor face şi ungeri de nămol cu scurte imersii în ghiol. Cura durează 50—60 de zile şi se repetă 2—3 ani.
Tulburările funcţionale menstruale. În cadrul acestui grup de afecţiuni predomină amenoreele hipohormonale. Pe lîngă
tratamentul hormonal se indică acestor bolnave şi un tratament cu agenţi fizici cu caracter de hiperemizare şi stimulare a
funcţiei ovariene. Dintre procedurile de hidroterapie se indică fricţiunile complete, împachetările umede de scurtă durată, băile
de şezut răcoroase la 26—32°, 10 minute şi reci descendente, durata 3—5 minute, băile alternante de şezut la 36—42°, timp de
10—20 de minute, halbbadurile la 34—28°, timp de 4 minute, împachetări şi tampoane cu nămol.
Dintre procedurile electrice recomandăm : diatermia cu pol vaginal, aplicaţii ale curentului faradic sau alternant.
Tratamentul balnear cuprinde băile sărate în cadă sau lacuri helioterme.
Climatoterapia. Se indică helioterapie excitantă cînd ame-noreea este asociată cu tendinţă la obezitate; se asociază trata-
mentului expus mai sus împachetările uscate cu termofoare, băile de lumină, băile de aer cald şi băile de aburi.
În tulburările de ritm menstrual, oligomenoreea (cicluri lungi de 40—45 de zile) beneficiază de procedurile hidroterapice
de tonizare şi stimulare ale organismului (vezi Amenoreea).
În polimenoree (cicluri scurte de 17—21 zile), accentul se va pune pe tratarea factorilor care o menţin (inflamaţia
metroanexială, sterilitate), pe baza indicaţiilor expuse la aceste boli.
Între tulburările de ritm al ciclului menstrual, hiperme-noreea (menstruaţie abundentă prelungită) beneficiază de un
tratament cauzal. De obicei nu este vorba de o cauză hormonală, ci de origine metroanexială.
Se indică procedurile de hidroterapie alternante (de şezut sau de picioare) sau afuziunile la coapsă.
Dintre procedurile electrice se recomandă ionizările cu clorură de calciu.
Tratamentul balnear se va face în staţiunile cu ape termale oligominerale, slab radioactive.
Hipermenoreea, atunci cînd are ca tablou pregnant, tulburările neurovegetative beneficiază de un tratament caracteristic
acestor stări, adică sedativ.
Hipomenoreea, menstruaţie cantitativ diminuată şi de durată scurtă, beneficiază de un tratament de excitaţie.
Dismenoreea (menstre dureroase) se va trata individualizat, în funcţie de cauzele care o determină sau fenomenele care o
însoţesc (inflamaţii, distcnii neurovegetative etc).
Tratamentul bolilor aparatului genital la bărbaţi. Se înţelege prin boli ale aparatului genital masculin diferitele
procese inflamatoare cu caracter acut sau cronic localizate la organele genitale masculine. Intră în această categorie:
prostatitele, veziculitele, funieulitele, epididimitele, cavernitele şi orhitele.
Flora microbiană care determină aceste procese poate să fie nespecifică sau specifică (tuberculoasă).
Tratamentul profilactic. Profilaxia acestor boli ţine de un regim de viaţă ordonat şi corect igienic.
Tratamentul curativ. Regim igienic-dietetic. Evitarea traumatismelor provocate de anumite mijloace de locomoţie
(bicicletă, motocicletă) este o precauţie care trebuie avută în vedere în aceste afecţiuni.
Dieta trebuie să excludă condimentele şi cantităţile mari de lichide (mai ales în prostatite).
Tratamentul medicamentos. Se vor folosi sulfamidele şi antibioticele, de la caz la caz.
Tratamentul balneofizical. Tratamentul cu agenţi fizici poate fi folositor atît în fazele acute, cît mai ales în cele cronice.
Dintre procedurile de hidroterapie se recomandă în stadiile acute procedurile reci cu acţiune antiinflamatoare ca:
compresele reci în T, hidroforul rectal, băile răcoroase de şezut, duşul rece ascendent de şezut.
În stadiile cronice, arsenalul terapeutic este mai bogat.
Dintre procedurile de hidroterapie indicăm compresele calde în T, duşurile ascendente de şezut, băile calde de şezut şi
generale cu plante medicinale la 37°, timp de 20 de minute. Termofoarele, ca procedură aparte sau asociată împachetărilor
umede abdominale, împachetările cu nămol sub formă de chilot la 42°, timp de 20—30 de minute, asociate cu tampoane
rectale de nămol la temperatura crescîndă de la 40° la 50° (Lejnev). Durata şedinţelor creşte progresiv de la 10 minute la 60 de
minute. În total 12—13 proceduri.
Procedurile de electroterapie cel mai frecvent folosite sînt: diatermia cu unde scurte aplicată cu pol activ rectal sau cu
poli izolaţi de cauciuc, unul prepubian, altul pe regiunea sacrolombară.
Tratamentul balnear. Afecţiunile organelor genitale masculine se pot trata în staţiunile de cură internă Olăneşti, Că-
limăneşti. Trebuie să precizăm, că, în prostatite şi veziculite, va trebui să evităm o diureză mai pronunţată pentru a evita
hiperemia acestor organe cu recrudescenţa fenomenelor inflamatoare şi producerea spasmului sfincterului vezical intern, care
împiedică evacuarea vezicii. Aceste boli se mai pot trata şi la Ocna Sibiului, Sovata, Bazna, Govora, dacă sînt asociate cu boli
cu profil sanatorial pentru aceste staţiuni.
Climatoterapia. Indicaţiile climatoterapice ale acestor afecţiuni sînt asemănătoare cu ale bolilor renale. O remarcă deo-
sebită trebuie să fie făcută pentru afecţiunile genitale de natură bacilară care sînt indicate numai pentru cura helio-marină
(Eforie Nord şi Sud, Tekirghiol, Mangalia).
Tratamentul balneofizical al bolilor aparatului urinar. O parte din afecţiunile aparatului renal beneficiază de trata-
mentul cu agenţi fizici.
Dintre acestea intră în consideraţie litiaza renală şi bolile inflamatoare ale căilor urinare.
Tratamentul litiazei renale. Litiaza renală în special şi litiaza urinară în general sînt afecţiuni care se datoresc precipitării
cristaloizilor din urină.
Din datele existente de patogenie, precipitarea, şi deci formarea de calculi, apare ori de cîte ori concentraţia cristaloizilor
urinari creşte, proprietăţile fizico-chimice ale urinii se modifică, coloizii protectori scad şi există un nucleu de cristalizare care
poate să determine precipitarea chiar în condiţiile în care ceilalţi trei factori rămîn nemodificaţi.
În general, factorii patogenici expuşi acţionează foarte rar izolat. Sub acţiunea aceluiaşi factor etiologic intră în joc 2, 3
sau chiar toţi 4.
Tratamentul profilactic. Profilaxia litiazei renale se face prin menţinerea unui raport corespunzător de lichide (de preferat
să se bea ape minerale) şi a unui aport alimentar echilibrat, fără abuzuri şi deficienţe vitaminice. Se vor administra ape
minerale pentru prevenirea formării calculilor.
Profilaxia colicii renale se face prin evitarea eforturilor fizice mari, a săriturilor şi mersului în vehicule prost amortizate.
Tratamentul curativ. Măsurile igienice se referă la respectarea unui mod de viaţă în care exerciţiile în aer liber, ca şi
diferitele proceduri de hidroterapie ca duşurile, masajele, băile, echilibrează metabolismul şi scad tendinţa litogenă.
În cadrul regimului dietetic se indică ca aportul de lichide în 24 de ore să asigure o diureză de 2—3 litri. Dacă este
nevoie, cantitatea de lichide poate să crească pînă la 3—4—5 litri.
Dintre acestea se va administra seara pentru evitarea precipitării, 300 ml de ceai.
Dieta se va fixa în funcţie de felul litiazei. în cea urică se va evita aportul de nucleoproteine şi purine: rinichi, ficat,
splină, creier şi carnea de vită tînără. în cea oxalică vor fi eliminate alimentele care conţin oxalaţi (oxaligene), spanac, măcriş,
cacao, ceai, varză roşie, sfeclă, castraveţi sau alimentele care determină formarea de oxalaţi (oxalofore), făinoasele, zahărul.
În litiaza fosfatică se evită alimentele bogate în fosfor : ouăle, cacaua, fasolea, mazărea, brînzeturile, ficatul, creierul,
crustaceele, nucile, migdalele, sardelele.
Litiaza carbonică, cistinică, xantinică sînt mai rare.
Tratamentul medicamentos. Se utilizează medicamente care se adresează celor 4 factori patogenici expuşi iniţial. în
general, tratamentul medicamentos este puţin eficace.
Tratamentul balneofizical. Dintre toate posibilităţile pe care le oferă terapia cu agenţi fizici, cea mai utilă în această
afecţiune este crenoterapia.
Apele utilizate sînt apele oligometalice Căciulata 7, Olăneşti 24, Victoria, 1 Mai; apele alcaline: Bodoc, Tinca, Tămăşeu,
Ciunget, Malnaş ; apele carbogazoase diuretice: Borsec, Buziaş, Lipova, Boholt, Tuşnad, Biborţeni.
Obiectivele crenoterapiei sînt: 1) creşterea diurezei apoase; 2) ameliorarea funcţiilor renale; 3) acţiunea antimicrobiană,
mai ales anticolibacilară; 4) acţiunea cicatrizantă a leziunilor renale; 5) acţiunea de restaurare a mucoasei căilor urinare şi de
resorbţie a proceselor congestive; 6) antrenarea microcristalelor şi 7) creşterea motricitatii ureterale.
 În afară de aceste efecte renale, apele minerale se administrează în tratamentul litiazei şi pentru efectele lor extrarenale,
care un un rol foarte important în etiopatogenia calculozei.
Obiectivele extrarenale ale crenoterapiei sînt: 1) influenţarea constipaţiei; 2) efecte coleretice; 3) influenţarea aparatului
circulator în sensul scăderii tensiunii arteriale (cînd conţin CO2); 4) acţiunea declorurantă asupra ţesuturilor.
Tratamentul se referă la colica renală şi la perioada de acalmie.
În timpul colicei nefretice determinate de mobilizarea unui calcul care poate să fie situat în bazinet, în calice, în pa-
renchim sau în toate aceste segmente la un loc, pe lîngă tratamentul medicamentos antispasmodic (atropină, papaverina,
novocaina şi la nevoie chiar morfina), administrăm dintre procedurile de hidroterapie: parafina şi hidrofoarele calde pe
regiunea lombară ca şi băile călduţe generale.
Dintre procedurile de electroterapie: soluxul lombar. Aceste proceduri suprimă colica şi pot să determine eliminarea unor
calculi de dimensiuni mici.
În perioada dintre crize, tratamentul este mai complex.
Dintre procedurile de hidroterapie, de la caz la caz, în funcţie de stadiul bolii, vom putea să indicăm în fazele incipiente
(fără calculi evidenţi, ci numai cu nisip sau calculi mici), hidroterapia cu caracter tonizant, reprezentată prin duşuri, duş-masaj,
băi alternante.
Tratamentul de bază în această fază este crenoterapia.
Vom indica apele minerale în funcţie de natura calcurilor.
În litiaza urică se urmăreşte alcalinizarea urinii cu ape sulfatate calcice şi alcaline şi spălarea căilor urinare. Izvoarele
folosite sînt: Căciulata, Olăneşti, Covasna, Stoiceni, Zizin, Borsec.
Cantitatea de apă prescrisă la început va fi mai mică,, de 3×150 ml, putînd să crească pînă la 1—1½ litru, în funcţie de
eliminările renale; cantitatea cea mai mare de apă se administrează dimineaţa, pe stomacul gol, de obicei rece, restul
consumîndu-se în timpul zilei. Sub influenţa apei de la Călimăneşti se pot elimina calculii mici şi cantităţile mari de acid uric.
Această cură este contraindicată în sclerozele renale şi hipertensiunile mari.
În litiaza oxalică folosim aceleaşi ape minerale, dar în cantităţi mai mici, 600ml în 24 de ore.
În litiaza fosfatică sînt indicate apele care acidifică urina, de exemplu ape de Sărata-Monteoru.
Se mai pot folosi apele oligometalice, carbogazoase sau arsenicale.
Cura pentru litiazici durează 3—4 săptămîni şi este bine să se repete de 1—2 ori pe an.
Climatoterapia. Bolnavilor cu litiaze renale le este indicat un climat cald şi uscat, care are o acţiune favorabilă asupra
circulaţiei renale datorită vasodilataţiei vaselor renale periferice.
Tratamentul cistitelor, pielitelor şi pielocistitelor. Cistitele, pielitele şi pielocistitele sînt afecţiuni cu caracter inflamator
de diverse etiologii. Ele se pretează tratamentului cu agenţi fizici mai ales în stadiile cronice. Cele mai frecvent întîlnite sînt
provocate de infecţiile cu colibacil sau sînt datorite litiazelor. În primul caz vor fi tratate cu ape minerale numai după un
prealabil tratament cu antibiotice ; în al doilea caz, numai după îndepărtarea calculului.
Tratamentul cu ape minerale este contraindicat în afecţiunile căilor urinare de natură bacilară ca şi în caz de ectazie a
bazinetului, ureterului, hidronefroză.
Rolul apelor minerale în aceste afecţiuni este de spălare a căilor urinare şi de refacere a epiteliului.
Se mai pot asocia cu succes în aceste cazuri tratamentul hidroterapic, şi anume: băi calde de şezut, băi medicinale la
temperatura de 37—38°, aplicaţii de nămol sub formă de chilot. Dintre procedurile de electroterapie, diatermia cu unde scurte
are o influenţă resorbtivă asupra proceselor inflamatoare cronice ale veziculei urinare (cistita) şi asupra sfincterului.
Staţiunile indicate sînt cele care au fost expuse mai sus.

6. TRATAMENTUL BOLILOR SISTEMULUI ENDOCRIN

Dintre bolile sistemului endocrin care beneficiază de tratamentul cu factori balneofizicali, hipertiroidia profită cel mai
mult.
Sub termenul de hipertiroidie se desemnează hiperfuncţia tiroidei evidenţiată prin creşterea cantităţii de hormoni
tiroidieni în glandă şi în plasmă.
Din punct de vedere etiopatogenic, potrivit concepţiei acad. Şt. M. Milcu, evoluţia bolii se face în patru stadii: un stadiu
nevrotic sau neurogen, în care predomină perturbările mecanismului corticosubcortical, fără prezenţa hormonilor tiroidieni ; un
stadiu neurohormonal, care reprezintă interferenţa hormonilor tireotrop şi tiroidieni cu tulburările de dereglare central-
nervoase din stadiul anterior; stadiul visceropatic se caracterizează prin apariţia tulburărilor lezionale, ca urmare a duratei şi
uneori a intensificării procesului de hipertiroidizare, stadiul caşectic este stadiul final, dominat de intensitatea tulburărilor
trofice şi metabolice.
Tratamentul hipertiroidiei se va axa pe aceste date etiopatogenice.
Tratamentul profilactic. Profilaxia bolii se face prin respectarea unei conduite de viaţă, în care factorii emoţionali să fie
evitaţi. Odihna în aer liber, gimnastica medicală, sporturile moderate, aplicarea procedurilor de hidroterapie pentru călirea
fizică şi psihică, repausul intelectual, sînt condiţii care trebuie să fie luate în consideraţie.
Tratamentul curativ. Tratamentul igienic-dietetic. Repausul într-un mediu lipsit de traume neuropsihice este obligatoriu.
Regimul dietetic va fi bogat în calorii (4000—6000), acoperite în primul rînd de glucide şi bogat în vitamine.
Tratamentul medicamentos. Se folosesc sedative generale, iod şi antitiroidiene de sinteză, vitamine.
Tratamentul balneofizical. Terapia cu agenţi fizici dă rezultate foarte bune în primele două faze ale bolii, în care
predomină dezechilibrul corticosubcortical. Dintre mijloacele de hidroterapie care ne stau la dispoziţie putem să folosim băile
călduţe cu bule de aer, CO2 sau extract de brad la temperatura de 36°; duşul ploaie, compresele stimulante la gambe.
Din electroterapie s-au încercat cu rezultate favorabile ionogalvanizările cu sulfat de magneziu şi galvanizările tiroidei.
Balneoterapia. Tratamentul cu ape minerale sub formă de băi sau cură internă se va indica numai în cazul că există şi boli
asociate. Cu acţiune bună asupra hipertiroidienilor sînt apele carbogazoase din staţiuni, care, cum am mai spus, au un efect
sedativ. Pe baza experienţei noastre şi băile radonice în concentraţie de 500 U.M. au efecte favorabile.
Climatoterapia. Cel mai important factor în tratamentul hipertiroidismului este climatul de altitudine. Efectele lui
favorabile se explică prin temperatura mai scăzută, bogăţia de aeroioni negativi, ozon.
La noi în ţară, putem să tratăm în numeroase locuri hipertiroidia. Sînt profilate pentru această boală staţiunea Borsec la o
altitudine de 880 m, Vatra Dornei la 800 m (în care se trimite hipertiroidia asociată unei afecţiuni cardiovasculare sau
locomotorii).

7. TRATAMENTUL BOLILOR SISTEMULUI NERVOS

(Sindromul neuronului motor periferic. Tratamentul balneofizical al sechelelor după poliomielită, al polinevritelor şi al
leziunilor nervilor periferici.)
Sindromul neuronului periferic. Neuronul motor periferic poate să fie lezat în orice punct al traiectului lui. Consecinţa
acestei leziuni este paralizia flască a muşchilor corespunzători, care este globală, interesînd mişcările voluntare, automate şi
tonusul muscular; reflexele osteotendinoase sînt (diminuate sau) abolite. În funcţie de numărul de unităţi motorii atinse, forţa
musculară poate să fie complet pierdută sau numai parţial (pareză).
În segmentele paralizate apar contracturi, retractil, deformări, atrofii şi tulburări circulatoare.
Paraliziile periferice prezintă posibilităţi mari de regresiune în raport cu regenerarea nervoasă şi cu dispariţia tulburărilor
funcţionale şi au un prognostic legat strîns de condiţiile de tratament. Tratamentul adresat contracturilor şi refracţiilor are o
valoare egală cu cel adresat direct paraliziilor. De o deosebită valoare este tratamentul adresat circulaţiei locale şi anoxiei.
Tratamentul sechelei poliomielitice. Agresiunea virotică poliomielitică are drept consecinţă leziuni diseminate pe tot
sistemul nervos central, cu predominanţă asupra motoneuronilor din coarnele anterioare ale măduvei şi unor nuclei motori
cranieni (nucleul facial). Mai apare un sindrom reacţionai postagresiv de o deosebită importanţă pentru evoluţia ulterioară a
urmărilor poliomielitei anterioare acute.
Distingem în evoluţia urmărilor poliomielitei două faze de evoluţie, aceea de convalescenţă şi aceea de sechelă cronică,
care pune probleme diferite de tratament.
În faza de convalescenţă asistăm la 2 procese contrarii: unul de regresiune a paraliziilor şi al doilea de constituire a
deformărilor şi atrofiilor. Tratamentul urmărilor poliomielitei este un tratament pe etape.
Obiectivele fizio- şi kineziterapice, în cursul spitalizării poliomieliticului in spitalu] de boli contagioase, sînt repausul
absolut fizic şi psihic în faza acută. Se intervine cît mai puţin, se recomandă uneori comprese fierbinţi, pe regiunile cu
contracturi dureroase, poziţia bolnavului este aceea de relaxare şi confort.
În faza de convalescenţă primară, după trecerea stadiului critic se urmăresc :
a) prevenirea atitudinilor vicioase şi deformările (care sînt schiţate din primele zile de boală) prin:
— menţinerea unei poziţii corecte (în aliniere) în decubit şi prin combaterea durerilor (sindrom algic al poliomielitei) şi a
spasmului muscular ;
b) refacerea puterii musculare prin acţiunea asupra centrilor medulari şi local asupra muşchilor atinşi.
 În acest stadiu precoce al convalescenţei (convalescenţă primară), atitudinile vicioase apar din cauza lipsei de forţă a unor
muşchi atinşi de a echilibra gravitaţia, a ruperii echilibrului dintre agonişti şi antagonişti inegal atinşi şi, în sfîrşit, caracteristic
pentru această fază, a poziţiilor antalgice datorite durerilor şi muşchilor contractaţi dureros (spasm muscular).
Procedura cea mai indicată o constituie împachetările cu comprese fierbinţi (metoda Kenny).
Compresele sînt de flanelă, de lînă pură, peste care se pune o pînză impermeabilă şi o învelitoare de molton, ansamblul
fiind fixat cu o faşă.
Încălzirea compreselor se face la abur sau apă fierbinte, după care sînt stoarse (temperatura de 45—50°).
Se aplică pe regiunile lezate, lăsîndu-se libere articulaţiile, în afară de şold şi umăr.
Corpul bolnavului este menţinut în poziţia corectă de aliniere.
În timpul împachetării se fac mobilizări pasive blînde sau stimulări.
Durata aplicărilor este de 30 de minute în perioada acută, pînă la 1—2 ore în perioada ulterioară. Se fac 2—8 împachetări
pe zi, uneori sînt indicate şi noaptea, în caz de dureri.
Sînt contraindicate în caz de hipertermie, hipertensiune marcată, infecţii acute respiratorii, boli ale pielii; deficienţa
generală fizică le contraindică temporar.
Pierderile datorite transpiraţiei vor fi înlocuite prin administrarea de lichide şi sare.
Se asociază ca termoterapie băile generale sau locale calde la 37°, cu efect sedativ general nervos, de 15—20 de minute
(cu supraveghere atentă a pulsului, respiraţiei etc).
Tratamentul de poziţie este obligatoriu în decubit: membrele şi trunchiul fiind susţinute de saci. suluri, suporturi plantare.
Reeducarea neuromusculară începe destul de precoce, după 2—3 săptămîni de la boală, cu multă grijă, ca să nu obo-
sească bolnavul, în special reeducarea pe masă (analitic).
În formele respiratorii, spinale sau spinobulbare, compresele se pot aplica pe muşchii respiratori, însă numai 15 minute şi
numai stratul de flanelă şi cel impermeabil.
Acestor bolnavi li se aplică aparate de respirat; ei pun problema dezobişnuinţei de aparate, în special în timpul nopţii. Ea
comportă o reeducare fizică şi funcţională a bolnavilor de strictă specialitate.
În perioada de convalescenţă secundară, bolnavul este tratat într-un serviciu de fizioterapie (sau balneofizioterapie).
Obiectivele în această fază de tratament sînt: întărirea muşchilor slabi şi reeducarea funcţiunilor motorii complexe
posibile; combaterea deformărilor şi a contracturilor; ameliorarea circulaţiei şi troficităţii locale; întărirea stării generale şi
combaterea stărilor nevrotice.
Termoterapia joacă şi în această fază un rol primordial, Ea este realizată în special prin nămoloterapie sub formă de
împachetări fierbinţi de jumătate sau trei sferturi (40—42°). Ele alternează cu băile minerale calde: akratoterme, sărate etc. În
cure balneare de 21—25 de zile, repetate şi separate prin pauze.
Tratamentului balnear se pot asocia proceduri termotera-pice ca : împachetări cu comprese fierbinţi, împachetări cu
parafină; băile minerale pot să fie înlocuite cu băi generale cu apă simplă sau plante la 37°.
Electroterapia se aplică în special sub formă de gimnastică electrică prin curenţi cu impulsuri. Curenţii Lapique, putînd
să excite în mod electiv muşchii slabi fără să difuzeze la cei puternici, sînt în mod particular indicaţi, ca şi alte forme de curenţi
exponenţiali. Faradizările nu sînt indicate, ele acţionînd în special pe muşchii puternici.
Galvanoterapia este indicată pentru acţiunea ei în metoda decontracturilor pe zone reflexe. Aplicarea unui curent
galvanic ascendent, cu electrod negativ pe antagonistul unui muşchi contracturat poliomielitic, duce la decontracturarea lui şi
la mărirea posibilităţilor de reeducare funcţională.
Pentru combaterea (şi prevenirea) deformărilor se asociază un tratament ortopedic conservator strîns legat de reeducarea
motorie.
Climatoterapia, pneumo- şi fototerapia îşi găsesc o largă aplicaţie pentru îmbunătăţirea stării generale, a nutriţiei, a
respiraţiei, deficitare la majoritatea bolnavilor cu sechele de poliomielită.
Complementul indispensabil al tratamentului balneofizical de lungă durată al bolnavului de poliomielită este tratamentul
psihoprofilactic, care combate stările de nevroză şi duce la o atitudine de colaborare a bolnavului la tratament, la dorinţa de a
face efort, de a deveni independent şi util, fără de care reeducarea funcţională nu se poate valorifica. Ea devine o sarcină a
tehnicianului fizioterapeut însuşi, de a o aplica în cursul activităţii sale zilnice cu bolnavul.
În perioada de sechelă cronică, posibilităţile balneofizioterapice sînt limitate la îmbunătăţirea relativă a stării trofice şi
circulatorii locale. Intervenţiile ortopedice creează noi condiţii, pe care tratamentul fizical le ameliorează. Tratamentul
balneofizical apare ca un tratament pregătitor şi post-operator sau de protezare.
 Obiectivele lui sînt: întărirea muşchilor utili, reeducarea mersului şi gesturilor cu scop profesional, întărirea troficităţii
locale şi generale, prevenirea artrozelor.
Aci, spre deosebire de faza de tratament precedent, se iau în consideraţie elementele motorii restante, pentru ca să fie
întărite şi troficizate. Reeducarea funcţională se face în funcţie de noile condiţii create de intervenţia ortopedică, de necesităţile
încadrării profesionale.
Cura balneară cu nămol şi băi sărate este în mod deosebit indicată.
Dintre procedurile fizioterapice se recomandă băi galvanice, masajul, băile kinetoterapicc.
Tratamentul balneofizioterapic al polinevritelor. Punem diagnoticut de polinevrită ori de cîte ori constatăm o atingere
bilaterală şi simetrică a mai multor neuroni periferici, datorită unei intoxicaţii, unei infecţii sau unui proces carenţial sau
dismetabolic.
Polinevrită este datorită unei alterări a nervului în mod particular reversibilă şi a cărei regresiune va fi cu atît mai rapidă
cu cît factorul cauzal a fost eliminat de la început şi tratamentul funcţional este mai precoce şi susţinut. Durerile şi paraliziile
dau poziţii vicioase şi deformări, care necesită măsuri preventive.
Un obiectiv esenţial al tratamentelor în polinevrită este tratamentul bolii cauzale: al intoxicaţiei, infecţiei sau tulburărilor
de nutriţie în cadrul cărora evoluează polinevrită ca o complicaţie nervoasă.
În al doilea rînd vom avea în vedere patogenia polinevritei în care s-a incriminat un dezechilibru alimentar, un defect de
absorbţie gastrointestinală, sau o insuficienţă hepatică, care vor trebui remediate.
În sfîrşit, tratamentul funcţional. În care fizioterapia joacă un rol preponderent, este un tratament pe etape.
În faza acută, împachetările uscate sînt un ajutător al tratamentului salicilic şi antitermic. Durerile acute pot să fie calmate
cu băi generale călduţe, ca şi cu băile de lumină albastră, fricţiuni blînde cu linimente calmante. Poziţia bolnavului în pat este
în aliniere fiziologică, cu cercuri care să împiedice greutatea păturii şi suluri susţinătoare.
În faza de convalescenţă, durerile pot să fie calmate prinţ băi de lumină, băi generale călduţe, ultraviolete în doze eritem,
prin galvanizări prelungite cu electrod pozitiv.
Pentru tratamentul paraliziilor se indică curenţii de joasă frecvenţă cu impulsuri exponenţiale, cu acţiune electivă asupra
muşchilor paralizaţi. Curentul faradic este contraindicat. În general, electroterapia va fi evitată în algiile puternice şi stări
febrile.
Ionizările transcerebromedulare cu iodură de potasiu sau cu sulfat de magneziu sînt indicate pentru a influenţa tulburările
centrale nervoase.
Masajul are o indicaţie majoră şi se aplică în şedinţe zilnice, însoţit de mobilizări pasive sau mai bine de o adevărată
reeducare funcţională analitică. Băile kinetoterapice au efect şi antalgic şi de stimulare motorie şi intră obligatoriu în
complexul terapeutic.
În cazul apariţiei contracturilor sînt indicate galvanizările pe zone reflexe însoţite de alungiri.
Ultravioletele generale au un efect asupra troficităţii stării generale şi pot să fie asociate.
În faza de convalescenţă tardivă şi în sechela cronică se indică tratamentul balnear. Acesta va ţine seama de etiologia
polinevritei şi de starea generală a bolnavului. În general, apele akratoterme sînt indicate în toate formele, apele sărate în
sechelele motorii, apele sulfuroase în polinevritele diabetice şi secundare unei intoxicaţii cu metale grele. Nămolo-terapia are o
acţiune evident favorabilă sub forma de împachetări calde.
Fizioterapia paraliziilor nervilor periferici. Paraliziile de nervi periferici sînt în general de natură traumatică.
Capătul periferic al nervului secţionat degenerează (degenerescentă walleriană). Capătul central proliferează regenerînd
nervul. Condiţiile necesare acestui proces de vindecare sînt: juxtapunerea chirurgicală (prin sudură sau grefon) a celor două
capete; asigurarea unei bune vascularizări locale şi stimularea proceselor metabolice; menţinerea, pînă la regenerarea nervului,
a troficităţii fibrelor musculare corespunzătoare şi reducerea funcţională a mişcării determinate de nerv.
Ultimele obiective sînt realizate prin proceduri fiziote-rapice. în cazurile de leziuni în continuitate, ţesutul conjunctiv al
nervului este păstrat, deşi fibra nervoasă este întreruptă, în blocajurile trecătoare (prin contuzii, elongaţii sau compresiuni
prelungite), cu simptomatologie asemănătoare secţiunii complete de nerv; tratamentul fizioterapic este forma principală de
tratament.
Se indică:
— ionizările locale transversale cu iodură de potasiu 2%, timp de 15—20 de minute ;
— gimnastica electrică cu curenţi exponenţiali pentru menţinerea funcţionalităţii muşchilor denervaţi ;
— împachetările cu parafină pe întreg segmentul atins 20 de minute, urmate de masaj (neteziri, fricţiuni) ;
 — mobilizări pasive, iar la primele semne de regenerare mişcări active sub forma de reeducare analitică ;
— pentru stimularea circulaţiei şi troficităţii, galvanizări longitudinale ale membrului atins ;
— împachetările calde cu nămol (41—42°), 20 de minute pe segmentul lezat (în aplicaţii mai întinse), sînt un bun sti-
mulent al troficităţii şi circulaţiei, ajutînd procesul de regenerare.

BALNEOFIZIOTERAPIA SECHELELOR MOTORII DE NEURON CENTRAL

(hemiplegii şi paraplegii spastice)
Leziunile căii piramidale dau naştere la paralizii globale spastice : hemiplegii, paraplegii şi monoplegii spastice. Evoluţia
acestor paralizii centrale se face în trei faze: prima, imediat consecutivă agresiunii sub forma de paralizie flască, faza a doua de
evoluţie este aceea de recuperare a motilităţii şi se caracterizează prin apariţia contracturii de tip piramidal şi a unei
hiperreflectivităţi medulare, care diminuează treptat în raport cu apariţia mişcărilor voluntare (de tip cortical); faza a 3-a, de
cronicizare, legată de persistenţa îndelungată a deficitului motor, cu apariţia de refracţii, artroze şi deformări în aparatul
musculoosteoarticular.
Obiectivele tratamentului în fiecare din aceste faze este diferit şi are un dublu sens de recuperare funcţională şi de
prevenire a tulburărilor din faza următoare. E un tratament complex, în care balneofizioterapia ocupă un loc central.
Tratamentul hemiplegiei. Cauzele hemiplegiei sînt diferite, dar dominate de accidente vasculare cerebrale, care
reprezintă cauza cea mai frecventă a acestui sindrom şi la care ne vom referi.
Ea se manifestă la început sub forma unei paralizii flasce cu abolirea totală sau parţială a motilităţii într-o jumătate a
corpului. Această formă a hemiplegiei poate să ducă la vindecare (dacă deficitul este mic şi accidentul vascular cerebral a fost
un simplu spasm, cu ischemie trecătoare) sau trece în faza următoare prin apariţia progresivă a unei contracturi spastice a
muşchilor posturali.
Obiectivele tratamentului fazei flasce sînt: acţiunea asupra leziunii cauzale centrale; asupra tulburărilor periferice
vasculare şi trofice; reeducarea motricitatii; prevenirea contracturilor.
Reeducarea motricităţii este începută cît mai precoce ; mobilizarea pasivă a segmentelor paralizate cu participarea activă
a bolnavului la aceste manevre, schimbarea poziţiei în pat realizată de bolnav, aşezarea bolnavului într-un fotoliu, solicitarea
continuă a participării bolnavului la mişcare pentru autoservire: la început cu partea sănătoasă, apoi în măsura posibilităţilor şi
cu cea bolnavă. Precocitatea acestei reeducări este esenţială pentru mersul favorabil al recuperării.
Contracturile sînt prevenite prin mişcare, dar se poate institui aplicarea de comprese fierbinţi pentru a preveni ac-
centuarea lor atunci cînd încep să apară.
Masajul are un rol trofic şi de activare a circulaţiei şi va fi prescris zilnic, din primele zile.
Se vor prescrie periaje uscate în caz de hipertensiune persistentă. Băile generale cu plante, călduţe (37°), de durată de
10—15 minute, ceva mai tîrziu, au un efect trofic şi previn contracturile.
Ionizările transorbitale cu clorură sau sulfat de magneziu pot fi prescrise într-o serie de 15 şedinţe zilnice, după o schemă
progresivă, începînd de la 0,3 mA, timp de 3 minute, şi mărind în fiecare zi o dată miliamperajul cu 0,1 sau durata cu 1 minut.
Ele au o acţiune bună asupra edemului cerebral şi tulburărilor circulatorii cerebrale.
În cazul unei paraplegii flasce grave, este necesară prevenirea escarelor: colac de cauciuc, lenjerie moale, curăţenie
corporală atentă, pudrare cu talc, pansare imediată cu antibiotice a escarei incipiente etc.
Hemiplegia spastică. Deficitului funcţional motor al hemiplegiei flasce i se adaugă treptat mărirea tonusului muscular al
muşchilor posturali. Contractura spastică este mai accentuată distal şi la membrul superior, adică tocmai acolo unde şi deficitul
motor este mai accentuat.
Obiectivele tratamentului sînt: combaterea tulburărilor vasculare cerebrale, combaterea tulburărilor periferice : cir-
culatorii, trofice, contractura, reeducarea motorie.
Hemiplegicul este expus la reproducerea unui accident vascular, de aceea vom avea în vedere tratamentul preventiv al
acestora : regim alimentar, igienă (combaterea constipaţiei, alcoolului, suprasolicitări emoţionale, de muncă, temperatură etc),
vasodilatatoare, modificatori ai permeabilităţii capilare (rutin), ioduri, sau dacă hemiplegicul este un cardiopat, heparin, tonice
cardiace.
Ionizările transorbitale cu clorură de magneziu, cu clorură de calciu sînt în mod particular indicate în serii de cîte 14
injecţii aplicate pe baza schemelor obişnuite, la 2—3 luni.
Băile galvanice 4-celulare cu electrod pozitiv la mîini şi electrod negativ la picioare, în dozare medie de 15 mA cu durata
de 15 minute şi temperatura apei de 37° au un efeci net asupra tulburărilor circulatoare. Se prescriu 2—3 pe săptămînă.
Masajul este indicat zilnic pe jumătatea paralizată: uşor stimulant, pe muşchii hipotoni şi sedativ pe cei în contractură,
este însoţit de mobilizarea pasivă articulară. Băile generale kinetoterapice, la 37°, timp de 20 de minute, sînt un excelent mod
de tratament : relaxant pentru contracturi şi de reeducare motorie, se prescriu 2—3 pe săptămînă.
Galvanizările decontracturante se fac aplicînd electrodul negativ laterocervical şi cel pozitiv palmar sau plantar de partea
opusă hemiplegiei; sau pentru segmentele distale, electrodul negativ pe muşchii antagonişti celor contracturaţi.
Reeducarea motorie are două aspecte: reeducare analitică, în decubit şi are drept obiect în special articulaţiile distale şi
reeducarea mişcărilor globale orientate pentru «autoservire, mers, lucru manual. Se începe de obicei cu mersul, la bare
paralele, cu bastonul etc.
O bună metodă este aceea în care bolnavul caută să facă mişcări pasive de partea bolnavă cu ajutorul mîinii sănătoase de
4—5 ori pe zi.
Hemiplegia cronică este hemiplegia veche în care apar tulburări secundare: artroze, deformări.
Se prescriu ionizări transorbitale cu clorură de calciu sau clorură de magneziu, băi galvanice 4-celulare. masaj, aplicaţii
de parafină pe articulaţiile dureroase, reeducarea mersului şi a prehensiunii. Uneori este nevoie de intervenţie ortopedică.
Bolnavii aceştia beneficiază de cure balneare la Herculane, Govora, Victoria, adică în staţiuni pentru boli ale aparatului
locomotor.
Tratamentul paraplegiilor spastice. Paraplegia este marele sindrom motor medular, aşa cum hemiplegia este marele
sindrom motor encefalic. Prin paraplegie înţelegem paralizia a două jumătăţi simetrice ale corpului, în general cea inferioară.
Tratamentul paraplegiilor spastice are ca obiectiv: reducerea contracturilor şi diminuarea spasticităţii, reeducarea mer-
sului şi prevenirea tulburărilor trofice, a artrozelor, refracţiilor şi poziţiilor vicioase.
Tratamentul contracturilor se face prin balneaţia caldă la 37—38°, 20 de minute zilnic sau la 2 zile, aplicaţii de parafină
pe articulaţii 20—30 de minute, ultrascurte, pe articulaţii, însoţite ele mobilizări uşoare ale membrelor, care să nu provoace
reflexe de apărare. Acest tratament al contracturilor este în acelaşi timp şi un tratament preventiv al refracţiilor şi artrozelor.
Băile kinetoterapice la 37°, timp de 20 de minute, constituie unul din mijloacele cele mai recomandabile care permit şi
de-contracturarea şi reeducarea mişcărilor.
Împachetările cu nămol la 40—41°, 15—20 de minute, au de asemenea o acţiune bună decontracturantă.
Galvanizările trunchiului: galvanizări descendente ale coloanei cu electrod pozitiv ceafă şi negativ sacru sau anterioare :
electrod negativ abdomen, electrod pozitiv sternal.
Galvanizările descendente pe membrele inferioare determină uneori o exagerare a reflexelor de apărare şi trebuie făcute
la dozare mică 10 mA, timp de 10 minute.
Masajul asociat mobilizărilor pasive este recomandat în mod deosebit atît pentru decontracturare, cît şi pentru îm-
bunătăţirea circulaţiei şi troficităţii.
Reeducarea mersului se face luînd în considerare posibilităţile de mişcare a membrelor inferioare. Mai totdeauna vom
face apel la ajutorul membrelor superioare : baston sau cîrjă în cazul unei spasticităţi grave.
Tratamentul trebuie făcut cu perseverenţă pentru a combate contractura în flexiune, care se asociază cu refracţii şi duce
la infirmitate gravă, imobilizînd bolnavul.
Paraplegiile spastice ale encefalopatiilor infantile (boala Little). Comportă un tratament de reeducare motorie susţinut
din primii ani ai copilăriei. Se asociază ionizării transorbitale cu clorură de calciu sau transcerebromedulare, ultraviolete
generale în doze progresive, galvanizări descendente ale membrelor contracturate. gimnastică în bazine cu apă termală (34—
37°).

BALNEOFIZIOTERAPIA NEVRALGIILOR
Orice atingere iritativă a unui nerv senzitiv sau a unui nerv mixt provoacă durere.
Această atingere iritativă recunoaşte o mare diversitate de cauze. Considerarea etiopatogenică a nevralgiilor este
indispensabilă pentru tratamentul lor, ducînd la eliminarea cauzei mecanice toxice, infecţioase sau metabolice, care provoacă
suferinţa nervului. Tratamentul balneofizioterapic are ca scop modificări ale excitabilităţii şi conductibilităţii nervului suferind,
pe de o parte pentru a restabili funcţionalitatea lui normală, pe de altă parte pentru a inhiba reflexe nociceptive dureroase care
întreţin iritarea. Tot prin proceduri balneofizioterapice putem să influenţăm şi mecanismele patogenice vasomotorii sau infla-
matoare locale care întreţin iritaţia.
Aplicaţia procedurilor fizioterapice se face în raport cu stadiul de evoluţie a procesului nevralgic şi cu particularităţile
localizării lui topografice. O deosebită importanţă în tratamentul nevralgiilor o are considerarea reactivităţii bolnavului, atît la
nivelul funcţiilor lui nervoase superioare (primul şi al doilea sistem de semnalizare), cît şi la cel al funcţiilor lui vegetative şi
circulatoare,
Principii generale de tratament fizioterapie în nevralgii. Avem la dispoziţie două categorii mari de proceduri, unele
sedative, altele revulsive, prin care putem să obţinem diminuarea durerii.
Proceduri sedative. Proceduri termice: acţionează printr-o vasodilataţie a capilarelor, o mărire a circulaţiei venoase şi
creşterea metabolismului celular. Este procedeul cel mai des întrebuinţat în sedarea durerilor nevralgice şi este bine suportat în
mai toate formele de nevralgii. În procesele acute inflamatoare, în stările congestive, căldura agravează durerea şi este
contraindicată, ca şi acolo unde starea vaselor împiedică irigarea ţesuturilor. Procedurile termice trebuie aplicate cu grijă acolo
unde nevralgiile se însoţesc de tulburări de sensibilitate, ca să nu provoace arsuri, ca şi acolo unde există leziuni de nervi sau
tegument.
Terapia prin frig este mai puţin utilizată în nevralgii din cauza acţiunii ei momentane şi este indicată acolo unde sînt
procese inflamatoare acute.
Galvanizarea este un mijloc clasic şi fidel de sedare a durerilor nevralgice. Electrodul pozitiv are o acţiune sedativă
locală, ca şi curenţii descendenţi. Curenţii ascendenţi aplicaţi contralateral duc la o creştere a pragului de sensibilitate.
Galvanizarea poate să utilizeze concomitent şi introducerea de ioni cu acţiune antalgică (iontoforeză).
Curenţii diadinamici se prescriu în aplicaţii transversale sau longitudinale, în special perioada lungă avînd un efect
sedativ. Perioada scurtă are un efect resorbtiv în edemele nevritelor.
Tratamentul revulsiv. Faradizarea cu periuţa sau cu ruloul, plimbate pe regiunea dureroasă pudrată cu talc, legate de
electrodul negativ, curentul fiind tetanizant.
Darsonvalizarea, sub forma de efluvii aplicate cu un pieptene metalic, se adresează nevralgiilor uşoare.
Ultravioletele în doze de eritem pe porţiuni de tegument din zona dureroasă.
Ionizările cu histamină. Par să acţioneze pe terminaţiile cutanate ale nervilor vegetativi.
Tratamentul prin mişcare. În general, mişcările provoacă stimuli care deşteaptă durerile nevralgice şr tendinţa reacţiilor
bolnavului este de a imobiliza voluntar sau prin contracturi antalgice segmentele dureroase. În fazele cronice însă imobilizarea
prelungită creează condiţii patologice care trebuie evitate. De asemenea, mobilizările blînde ale segmentelor dureroase la
distanţă de locul de iritaţie au un efect sedativ.
Masajul uşor generează stimuli cu acţiune vagală, trofotropă, care aduc o sedare apreciabilă şi o activare a circulaţiei
active.
Masajul pe zone este indicat, dînd naştere la reflexe inhibitoare antalgice.
Ca încheiere vom menţiona valoarea radioterapiei în sindroamele dureroase prin acţiunea ei antiinflamatoare, sim-
paticolitice şi inhibitoare asupra excitabilităţii şi conductibilităţii nervoase.
Tratamentul nevralgiei sciaticei va fi în primul rînd tratamentul adresat cauzei locale: chirurgical, medical sau fizio-
terapie (antiinflamator, resorbtiv, vasomotor), şi tratamentul reumatismului degenerativ al coloanei. în al doilea rînd se va
aplica tratamentul care se adresează durerii.
Evoluţia unei lombosciatice este cronică, cu perioade de acutizare care comportă atitudini terapeutice diferite.
Tratamentul stării acute este în primul rînd un tratament de poziţie pe pat tare, în decubit dorsal, bolnavul are sub spate o
pernă, sub genunchi alta şi ambele coapse susţinute de alte perne pentru a realiza o flexiune a trunchiului şi genunchilor şi
imobilizarea şoldurilor. în decubit ventral se aşază o pernă sub abdomen.
Fizioterapie, două proceduri în elecţi: termoterapia blîndă cu lumină albastră şi diadinamici în formele perioadă lungă 4
minute, difazat fix 4 minute, ambele de 2 ori pe zi. Ultraviolete în doză de eritem.
Se recurge la medicaţia antalgică (piramidon, aspirină) şi tranchilizante nervoase (carbaxin, plegomazin).
Cînd fenomenele acute cedează în parte (faza subacută), se trece la permisiunea de a umbla distanţe mici în cameră, fără
stat în şezut sau picioare, la mobilizări pasive blînde ale membrelor inferioare, în decubit.
Masajul pe zone este în mod particular indicat: lombar inferior, sub plică fesieră, pe faţa internă şi mediană pe coapsă şi
gambă, periarticular pe genunchi.
Se administrează ultraviolete în doze de eritem pe sectoare de-a lungul zonei dureroase.
Termoterapia sub formă de băi de lumină inferioară, aplicaţii de parafină lombar şi pe faţa posterioară a coapsei.
Galvanizări longitudinale descendente ale membrului inferior cu electrod pozitiv lombar şi negativ plantar, sau gal-
vanizări ascendente pe mombrul inferior contralateral 10—15 mA, 10—15 minute.
Iontoforeză transversală cu novocaină, aconitină sau revulsiv cu histamină.
Se pot prescrie serii de 6—8 şedinţe de diadinamici în o aceeaşi formulă ca pentru starea acută.
Băile generale cu plante se indică la 37°, timp de 10 minute pentru sedarea stării nevrotice.
 În faza cronică, tratamentul lombosciaticei este indicat în staţiuni. Se indică nămoloterapia sub formă de împachetări
fierbinţi pe lombe şi membrul inferior sau de jumătate, 40—42°, timp de 20 de minute, băile akratoterme, sărate sau sulfuroase
calde, în alternanţă o zi baie, o zi nămol. Se indică vertebroterapie, mai ales elongaţii sub apă. Gimnastica medicală pentru
tulburările de postură, masajul aplicat zilnic lombar şi pe membrele inferioare. Se evită şederea prelungită în picioare sau în
şezut.
Fizioterapic se indică ultrascurtele şi diatermia (care e contraindicată in formele acute), ionizările cu salicilat de sodiu,
faradizările cu ruloul, duşuri scoţiene inferioare.
În această fază primează tratamentul reumatismului degenerativ al coloanei; durerile fiind reduse şi intermitente.
Nevralgia facială este în general rebelă la majoritatea tratamentelor. Avem o nevralgie facială prin iritare de trigemen şi
o nevralgie facială cu punct de plecare cervical. În ambele, componenta nevrotică este importantă. Tratamentul fizioterapic se
face după ce s-au luat în considerare terapeuticile etiopatogenice.
Se indică 2 forme de galvanizare:
a) Galvanizarea intensivă cu electrod pozitiv facial, de forma unei hemimăşti, bine capitonat, de grosime uniformă şi
aplicat cu o presiune uniformă. Electrodul negativ este aplicat pe ceafă. Se ridică intensitatea progresiv pînă la limita
tolerabilităţii (30—40 mA), durata şedinţei de 20 de minute, se preferă totuşi intensităţi mai mici (5—15 mA) cu durată ceva
mai lungă.
b) Galvanizări de mică intensitate (0,5 mA), cu electrod pozitiv pe regiunea laterocervicală, de o parte şi de alta succesiv,
care durează cît timp se obţine şi se menţine un reflex bradicardic sinocarotidian (2—3 minute). Se numără frecvenţa pulsului
şi se încetineşte aplicaţia, îndată ce, după o perioadă de rărire a frecvenţei, se observă o accelerare a pulsaţiilor.
Rezultatele se obţin după mai multe şedinţe şi se manifestă prin rărirea şi diminuarea în intensitate a crizelor.
Prima formă de galvanizare (intensivă) se face la 2 zile, 8—10 şedinţe pe lună, a doua în şedinţe zilnice (15—18 pe lună).
Ionizările cele mai indicate sînt cu ion chinină, la electrodul pozitiv. Ionizarea cu aconitină în soluţie de 2—20%o, în şedinţe
zilnice, 12 pe serie, cu durată de 10—20 de minute, cu intensitate de 10 mA lasă un eritem viu, care calmează uneori durerea
după primele şedinţe.
Diatermia şi ultrascurtele dau rezultate inconstante, mărind deseori durerea.
Nevralgia cervicobrahială secundară unei iritaţii de plex brahial printr-o leziune de vecinătate sau reumatismală. Se
indică ultravioletele în doze de eritem pe traiectul dureros, galvanizările longitudinale ceafă-palmă, descendente, ionizări
longitudinale cu ion salicilic în faza acută şi în perioada de declin mijloace revulsive: faradizări cu ruloul, eritem histaminic.
În nevralgiile reumatismale legate strîns de spondilartroza cervicală se va face, în fazele subacute sau cronice ale nevral-
giei, împachetări cu parafină, împachetări cu nămol, galvanizări decontracturante, gimnastică medicală (prudentă), tracţiuni şi
masaj.
Radioterapia este de cele mai multe ori tratamentul de elecţie.
Nevralgiile intercostale sînt datorate fie unei iritaţii reflexe pleurale, mediastinale, aortice sau costale sau sînt
reumatismale. În formele torpide sînt indicate procedurile revulsive : ultraviolete în doză de eritem, ionizăzi cu histamină. În
formele acute, radioterapie sau galvanizările simple (sau ionizările calcice) cu electrod negativ pe coloană la emergenţa
nervului şi electrod pozitiv pe partea anterolaterală a toracelui pe zona dureroasă.

BALNEOFIZIOTERAPIA NEVROZELOR ASTENICE

Nevrozele ocupă un loc important în patologia umană, alături de psihoze şi de bolile corticoviscerale şi corticosomatice.
Nevroza exprimă o tulburare profundă a activităţii nervoase superioare, reprezentînd în ultima analiză perturbarea
intensităţii echilibrului şi dinamicii proceselor fundamentale de excitaţie şi inhibiţie la nivelul scoarţei cerebrale. Interacţiunea
dinamică între cel dintîi şi al doilea sistem de semnalizare este perturbată. Raporturile dintre procesele corticale şi cele
subcorticale sînt perturbate în sens ascendent şi descendent.
Agresiunile care dau naştere la nevroze aparţin mediului social şi acţionează prin intermediul celui de-al doilea sistem de
semnalizare.
O deosebită importanţă o capătă pentru întreţinerea nevrozei tulburarea funcţională locală, generată de dezechilibrul
corticosubcortical care, la rîndul ei, în sens ascendent, constituie un focar de dezechilibru pentru formaţiunile de reglaj
corticosubcortical, încheind un adevărat cerc vicios.
În evoluţia nevrozei astenice întîlnim un debut în legătură strînsă cu condiţiile agresive ale mediului, o fază de stare şi o
fază de rezoluţie, în care se obţine vindecarea sau cronicizarea.
Tratamentul nevrozei astenice este complex şi are ca obiective:
 Scoaterea bolnavului din mediul patogen, ruperea legăturilor condiţionate patologice şi crearea de noi condiţionări
normale cu mediul social (sau fizic). Aceasta arată valoarea curei sanatoriale sau a internărilor în spitale de specialitate a
bolnavilor nevrotici şi a psihoprofilaxiei (convorbiri cu bolnavul, terapie prin recreaţie, ergoterapie). Prin aceasta se elimină
suprasolicitările proceselor corticale şi se încearcă restabilirea unor noi raporturi între mediu şi bolnav.
Normalizarea tulburărilor vegetative şi umorale şi ruperea cercurilor vicioase constituite. Aci un roi deosebit îl au
procedurile balneofizioterapice.
Hidroterapia este cel mai des utilizată sub diferitele ei forme. în alegerea tratamentului ne putem conduce de deter-
minarea a două tipuri de reactivitate a bolnavilor: simpaticotonă şi vagotonă. Primii vor beneficia de băi scurte şi răcorite
(Halbbad cu răcire 34—30°, timp de 4—5 minute), afuziuni alternante (parţiale şi generale), împachetări umede de 3/4 urmate
de afuziuni ; cealaltă categorie va beneficia de băi călduţe (băi cu plante, la 37°, timp de 10—15 minute), băi parţiale
ascendente, afuziuni în ploaie, la 36°. Bineînţeles, bolnavii vor avea o întreagă gamă de răspuns şi durată şi temperatura
procedurii va necesita o individualizare strictă, mereu modificabilă în raport cu evoluţia bolii. Astfel un duş scoţian poate să
agraveze starea unui nevrotic astenic într-o fază de epuizare şi poate să fie o procedură potrivită pentru un bolnav în
convalescenţă, ca procedura de călire. O spălare parţială completă va acţiona asupra unui astenic epuizat, dar va fi ineficientă
într-un stadiu aproape de vindecare.
Tulburările de somn (insomniile) se tratează individualizat, fie prin comprese reci la gambe la culcare, fie printr-o baie
ascendentă de picioare de 36—40°, timp de 15 minute înainte de culcare, pe criteriile care au fost semnalate.
Masajul sub formă de netezire uşoară, aplicat pe tot corpul sau parţial, este un mijloc excelent de sedare. Şi aci intervin
aceleaşi criterii de individualizare: bolnavi care necesită masaj sub o formă mai intensă, cu ritm mai rapid, mai localizat pe
anumite regiuni, alături de bolnavii care nu suportă decît un masaj uşor. Şi aci este necesară deci o individualizare care trebuie
încercată şi modificată neîncetat, ţinînd seama de reacţiile bolnavului.
Masajul segmentar, pe zone reflexe, este indicat pentru combaterea tulburărilor vegetative localizate, cefalee şi tulbu-
rărilor senzitive-senzoriale şi face parte obligatorie din tratamentul complex al nevrozei.
Electroterapia şi fototerapia au indicaţii multiple.
Ionizările transorbitale cu cloruri de magneziu (simpaticolitic) sau cu cloruri de calciu (sedativ) sînt utilizate în mod
curent, potrivit unei scheme de aplicaţie progresivă. Gulerul Scerbak are o acţiune netă atît asupra reactivităţii vegetative, cît şi
a proceselor corticale, galvanizările cu electrod pozitiv pe regiunea sinocarotidiană au o bună acţiune în anumite nevroze cu
sindroame simpatice cervicale. Aplicaţiile de curenţi cu impulsuri rectangulare de mică intensitate, transce-rebrali, provoacă un
electrosomn de o deosebită valoare în nevroza astenică. Cîmpurile magnetice continue sau discontinue, realizate de
magnetodiaflux, provoacă reacţii nuanţate vegetative şi se adaptează necesităţii de individualizare fidelă a tratamentului.
Cîmpurile continue au o acţiune sedativă, iar cele discontinue stimulente, primele ridicînd cronaxia optică, celelalte coborînd-
o, fapt de care ţinem seamă în alegerea lor. Au o acţiune netă în tulburările de somn.
Ultraviolete în aplicaţii generale dozate progresiv, ca şi în aplicaţii segmentare în doză de eritem îşi găsesc aplicaţia, fie
pentru modificările generale ale reactivităţii, fie în forma segmentară, ca reflexoterapia în tulburările vegetative asociate.
Vibroterapia sub formă de masă vibratorie aduce o relaxare utilă. Tulburările de somn sînt în special influenţate prin
ritmul lent, ritmul normal fiind mai degrabă stimulant.
Gimnastica medicală este un mijloc excelent de relaxare, dar şi de stimulare a organismului. Posibilităţile ei sînt multiple
în nevroza astenică, începînd de la gimnastica de înviorare pînă lai jocurile în aer liber şi dans. Ea se va adresa tulburărilor de
postură (in special atitudinilor posturale), va imprima ritmuri de activitate, va antrena progresiv bolnavul la efort. Ea trebuie
privită ca un mijloc complex utilizabil, atît în cadrul procedurilor fizioterapice, cît şi în cadrul celor climatoterapice şi terapiei
de recreaţie.
Climatoterapia a fost socotită ca mijlocul cel mai indicat pentru tratamentul sanatorial al nevrozei astenice. în general,
localităţile cu soare şi mai uscate convin vagotonicilor, cele cu păduri şi umede, simpaticotonicilor.
Cura climatică face parte integrantă din climatoterapie : mersul prin iarba cu rouă, mersul cu picioarele prin apă, băile de
bazin, helioterapia, cura de teren, excursiile, ca şi gimnastica de înviorare formează un complex alături de cura de aer
clinostatică sau baia de aer, care corectează accentuînd sau diminuînd acţiunea generală a climatului localităţii. Ea constituie
baza tratamentului sanatorial.
Tratamentul balnear propriu-zis, in afara curei climatice, este mai puţin utilizat. în general se cunoaşte efectul sedativ şi
stimulant al băilor carbogazoase şi al celor akratoterme (Borsec, Vatra Dornei, Tuşnad, Moneasa etc). Băile sărate au de
asemenea un rol stimulant.
Atît cura balneară internă, cit şi cea externă se adresează de obicei bolilor asociate nevrozei astenice. în prescrierea lor se
ţine seama de acest factor nevrotic, care indică o terapie de cruţare.
În alcătuirea schemei de tratament şi a dozării trebuie să ţinem seama că, în nevroza astenică, un agent terapeutic, în
anumiţi parametri de aplicare, poate să devină uşor agresiv, de unde necesitatea unui dozaj foarte atent, din cauza limitelor
destul de reduse de a-l varia. Din acesată cauză, modificări mici în evoluţia bolii îl fac ineficient. De aci apare necesitatea de a-
l schimba frecvent fie ca dozaj, fie înlocuirea lui prin alt agent, fără însă să ne lăsăm conduşi de bolnavi, care cer mereu din
cauza stării lor anxioase tratamente noi. Vom ţine seama în aplicarea tratamentului de faptul că scopul nostru permanent este să
intervenim asupra tulburărilor funcţiilor nervoase superioare şi că un rol important îl au procesele de condiţionare, că întregul
nostru tratament are un scop pshiprofilactic. De aceea de felul cum vom prescrie tratamentul, cum îl vom urmări şi executa, de
încrederea pe care o vom insufla bolnavului va depinde şi reuşita lui.
 CUPRINSUL
Pagina
Prefaţă ............................................................................................................... 5
I. Noţiuni introductive (dr. Elena Berlescu) ..................................................... 7
Introducere şi istoric ........................................................................................ 7
Locul fizioterapiei în terapeutică ..................................................................... 11
Definiţia şi diviziunea fizioterapiei ................................................................. 14
II. Electroterapia (dr. I. Tyercha) ......................................................................... 16
Definiţie, diviziune ......................................................................................... 16
A. Curentul electric continuu .......................................................................... 16
1. Curentul galvanic .................................................................................. 16
2. Curenţii cu impulse ............................................................................... 70
B. Curentul alternativ (dr. I. Tyercha) ............................................................ 99
Curentul faradic ........................................................................................... 101
Electrodiagnosticul (dr. D. Constantinescu) ............................................ 110
Curenţi de medie frecvenţă (dr. I. Tyercha) ................................................. 127
Curenţii de înaltă frecvenţă .......................................................................... 134
C. Fototerapia (dr. N. Teleki) .......................................................................... 191
D. Sonoterapia (dr. I. Tyercha) ....................................................................... 235
Infrasunetul (vibroterapia) ........................................................................... 236
Undele ultrasonore (ultrasunetul) U.U.S. .................................................... 240
E. Sincardonul ................................................................................................ 260
III. Hidroterapia (dr. Elena Berlescu) .................................................................. 264
Generalităţi .................................................................................................. 264
Definiţie şi obiect ..................................................................................... 264
Bazele fizice şi fiziologice ale hidroterapiei ............................................. 265
Bazele fiziologice ale acţiunii termice a apei ........................................... 267
Acţiunea procedurilor de hidroterapie asupra diverselor aparate şi funcţii..... 269
Reguli generale ale practicii hidrotermoterapice ............................................. 276
Tehnica specială de hidroterapie ...................................................................... 279
Compresele .................................................................................................... 279
Hidrofoarele ................................................................................................ 288
Cataplasmele ............................................................................................... 291
Împachetările ............................................................................................... 293
Fricţiunile .................................................................................................... 303
Perierile ....................................................................................................... 310
Spălările ...................................................................................................... 312
Afuziunile ................................................................................................... 314
Duşurile ....................................................................................................... 317
Băile ............................................................................................................ 324
Termoterapia ............................................................................................... 347
Enterocleaner sau baia intestinală ............................................................... 351
IV. Terapia respiratorie ....................................................................................... 358
Definiţie şi obiect ........................................................................................... 358
Bazele fiziologice ale terapiei respiratorii ...................................................... 358
Tehnica specială de aplicare a pneumoterapiei .............................................. 360
Terapia cu inhalaţii şi aerosoli ........................................................................ 366
Proprietăţile fizico-chimice şi acţiunea fiziologică pe care se bazează efectul
terapeutic al inhalaţiei şi aerosolilor .......................................................... 366
V. Masajul medical (dr. N. Teleki) ......................................................................... 378
Generalităţi ...................................................................................................... 378
Masajul capului şi gîtului ................................................................................ 390
Masajul toracelui ............................................................................................. 396
Masajul spatelui şi regiunii lombosacrate ....................................................... 402
Masajul abdomenului ...................................................................................... 405
Masajul membrelor superioare ........................................................................ 413
Masajul membrelor inferioare ......................................................................... 424
VI. Balneologie generală (dr. N. Teleki) ................................................................ 431
Originea apelor minerale şi clasificarea lor .................................................... 431
Compoziţia şi structura fizicochimică a apelor minerale ................................ 434
Modul general de acţiune a apelor minerale ................................................... 435
Diferite categorii de ape minerale ................................................................... 447
Nămolurile (peloidele) .................................................................................... 457
VII. Noţiuni de recuperare funcţională motorie (dr. D. Constantinescu) ........... 463
Terapia prin mişcare ........................................................................................ 463
Examenul funcţional locomotor ...................................................................... 466
Bilanţul articular şi muscular. Tehnica de examinare. Postura, mersul normal şi
patologic, reeducarea mersului .................................................... 471
Patomecanica mersului ................................................................................... 473
Fiziopatologia sechelelor cu deficit locomotor .............................................. 476
Recuperarea funcţională în sechelele poliomielitice şi hemiplegii ................ 479
Recuperarea funcţională în reumatism ........................................................... 483
Principii de ergoterapie şi psihoprofilaxie în recupera rea deficienţelor
locomotorii ................................................................................................... 491
VIII. Balneofizioterapie specială (dr. Elena Berlescu) ....................................... 493
1. Tratamentul bolilor reumatismale ............................................................... 494
Tratamentul bolii Sokolski-Bouillaud ........................................................ 494
Tratamentul reumatismului infecţios acut ................................................... 498
Reumatismul cronic inflamator ................................................................... 498
Tratamentul reumatismului cronic degenerativ ........................................... 504
Tratamentul reumatismului abarticular ........................................................ 511
2. Tratamentul bolilor aparatului respirator .................................................. 514
Bolile căilor aeriene superioare ................................................................... 514
Bolile căilor aeriene inferioare .................................................................... 517
3. Tratamentul bolilor aparatului digestiv ..................................................... 526
4. Tratamentul bolilor aparatului cardiovascular ......................................... 542
5. Tratamentul bolilor aparatului genitourinar ............................................. 555
6. Tratamentul bolilor sistemului endocrin .................................................... 563
7. Tratamentul bolilor sistemului nervos (dr. D. Constantinescu) ................. 565
Balneofizioterapia sechelelor motorii de neuron central (hemiplegii şi
paraplegii spastice) ........................................................................ 570
Balneofizioterapia nevralgiilor .................................................................... 573
Balneofrzioterapia nevrozelor astenice ....................................................... 577