UNIVERSITATEA LUCIAN BLAGA SIBIU

FACULTATEA DE DREPT
SPECIALIZAREA: DREPT
CENTRUL :SIBIU

DISCIPLINA: DREPT CIVIL

CONTRACTE SPECIALE

COORDONATOR:
Conf.univ.dr. Comăniță Gheorghe

Student :Popița Octavian

Anul : III- ID
 PROMISIUNEA BILATERALĂ DE VÂNZARE

Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare, este actul juridic prin care ambele părţi
se obligă să încheie (în viitor) un contract de vânzare-cumpărare. Deci, în această situaţie, nu
există un promitent şi un beneficiar anume.
Promisiunea de vânzare-cumpărare nu dă naştere unor obligaţiicu executare succesivă,
neputându-se discuta despre prestaţii succesive în timp şi care s-ar prescrie prin prescripţii
deosebite.
Promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare trebuie să cuprindă pe lângă
consimţământul părţilor referitor la obligaţia de a încheia în viitor contractul şi alte elemente
cum sunt bunul ce formează obiectul vânzării, preţul la care urmează să se facă vânzarea şi
termenul în care obligaţia de perfectare a contractului trebuie îndeplinită. Pe lângă aceste
elemente, convenţia poate prevedea şi clauze referitoare la predarea folosinţei bunului,
modalităţi de plată a preţului, la daunele ce se vor plăti în caz de neîndeplinire a obligaţiilor.
Condiţii de valabilitate. Ca orice contract, sub aspectul condiţiilor de fond
promisiunea bilaterală de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească condițiile de
valabilitate prevăzute pentru această categorie de acte juridice. Sub aspectul formei,
convenţia analizată are caracter consensual. Prin această convenţie părțile nu transferă
proprietatea ci doar se obligă să facă acest lucru în viitor
În practică, datorită frecvenţei sale, promisiunea bilaterală de a contracta este
denumită uzual „antecontract”.
În situaţia în care promitentul vânzător nu îşi execută obligaţia asumată în
antecontract' (de a vinde lucrul promitentului-cumpărător), soarta lucrului este diferită după
cum acesta se mai află sau nu în patrimoniul promitentului-vânzător.
- în cazul în care promitentul-vânzător nu şi-a respectat obligaţia asumată în antecontract şi a
vândut lucrul unei alte persoane, vânzarea încheiată cu o terţă persoană este valabilă, iar
vânzătorul nu poate fi obligat (pentru paguba pricinuită promitentului-cumpărător) decât la
daune-interese compensatorii
- în cazul în care lucrul se află în patrimoniul vânzătorului (nu a fost vândut altei persoane), la
cererea promitentului-cumpărător, instanţa îl poate obliga pe promi-tentul-vânzător, care
„refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, ” să-şi respecte obligaţiile asumate chiar şi
fără acordul luP.
Dreptul promitentului (vânzător sau cumpărător) la acţiune se prescrie în termen de 6 luni de
la data la care contractul trebuia (şi putea fi) încheiat (art. 1669 alin. 2 Noul Cod Civil).
Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare - contractul de
vânzare-cumpărare se particularizează prin următoarele caractere juridice:
a) Vânzarea are caracter consensual.
Potrivit art. 1178 Noul Cod Civil, „Contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al
părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.”.
Vânzarea este însă numai în principiu consensuală.
Prin excepţie, în anumite cazuri, special prevăzute de lege, vânzarea devine un contract
solemn. Astfel: „drepturile reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc,
atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară, pe baza „actului
autentic notarial” (art. 885 şi art. 888 Noul Cod Civil).
b) Vânzarea este un contract sinalagmatic.
Contractul este sinalagmatic deoarece „obligaţiile născute din acesta sunt reciproce şi
interdependente” (art. 1171 Noul Cod Civil). Astfel, vânzătorul are obligaţia principală de a
preda lucrul, iar cumpărătorul trebuie să plătească preţul.
Caracterul sinalagmatic presupune deci interdependenţa obligaţiilor, în sensul că
prestaţia uneia dintre părţi reprezintă cauza obligaţiei asumate de cealaltă parte.
De regulă, interdependenţa obligaţiilor derivă din interdependenţa voinţelor
vânzătorului şi cumpărătorului (voinţa fiind fundamentul contractului).
Reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor creează premisele unei prezumţii de
echilibru economic între prestaţiile părţilor contractului de vânzare-cumpărare.
c) Vânzarea este un contract cu titlu oneros.
Contractul este oneros deoarece „fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în schimbul
obligaţiilor asumate” (art. 1172 alin. 1 Noul Cod Civil).
Mai precis, încă din faza formării contractului, atât vânzătorul cât şi cumpărătorul
urmăresc obţinerea unui echivalent material, în schimbul angajamentului propriu. Putem
afirma astfel că vânzarea se află (din acest punct de vedere) într-o stare de normalitate
contractuală. În materie comercială, caracterul oneros îmbracă o formă mai pronunţată în
sensul că, pe lângă „ avantajul”, procurat părţile contractante urmăresc şi obţinerea unui
profit. Este cazul raporturilor juridice dintre profesioniştii comercianţi, unde vânzarea-
cumpărarea depăşeşte caracterul oneros şi devine speculativă. Aceasta întrucât profesioniştii
comercianţi cumpără cu scopul de a revinde, iar în urma re-vânzării urmăresc şi realizează
obţinerea de profit.
Caracterul oneros este în strânsă legătură cu caracterul sinalagmatic al vânzării
d) Vânzarea este un contract comutativ
Contractul este comutativ deoarece „la momentul încheierii sale, existenţa drepturilor
şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea acestora este determinată sau determinabilă”
(art. 1173 alin. 1 Noul Cod Civil).
Caracterul comutativ al vânzării deosebeşte contractul de vânzare-cumpărare de orice
contract aleatoriu care, „prin natura lui sau prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre
părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment
viitor şi incert” (de exemplu, contractul de asigurare, renta viageră etc.).
e) Vânzarea este translativă de proprietate
Deoarece, prin natura sa, contractul transmite acest drept real.
Vânzarea este translativă de proprietate mai ales pentru că transferul proprietăţii se produce
de drept, acordul de voinţe (contractul în sine) fiind sursa transferului (indiferent de
momentul în care se realizează transferul).
Pentru considerentul de mai sus, vânzarea nu face parte din categoria contractelor
numai „creatoare de obligaţii”.
De regulă, „proprietatea se strămută de drept cumpărătorului din momentul încheierii
contractului, chiar dacă bunul nu a fost predat ori preţul nu a fost plătit încă” (art. 1674 Noul
Cod Civil).
Transmiterea imediată a dreptului de proprietate (la momentul încheierii vânzării)
operează numai dacă sunt întrunite următoarele condiţii:
- vânzătorul este proprietarul lucrului vândut,
- obiectul contractului este un bun determinat individual]
- lucrul vândut există;
 - părţile sau legea să nu fi amânat transferul dreptului de proprietate. De exemplu, „drepturile
reale asupra imobilelor cuprinse în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de
terţi, numai prin înscrierea lor în cartea funciară” (art. 885 alin. 1 Noul Cod Civil).
Dispoziţiile „privind obligaţiile vânzătorului se aplică, în mod corespunzător, obligaţiilor
înstrăinătorului în cazul oricărui alt contract având ca efect transmiterea unui drept”
(dacă din reglementările aplicabile acelui contract sau din cele referitoare la obligaţii în
general nu rezultă altfel - art. 1651).
De menţionat că, în această situaţie, dispoziţiile în cauză nu constituie dreptul comun,
iar contractele cărora le sunt aplicabile nu sunt varietăţi ale contractului de vânzare-
cumpărare (de exemplu, schimbul, renta viageră, întreţinerea).

Pactul de preferinţă
Pactul de preferinţă reprezintă promisiunea pe care şi-o asumă una dintre părţi (promitentul)
ca, în cazul în care se va decide să încheie contractul avut în vedere de cealaltă parte, să
acorde preferinţă acesteia din urmă (beneficiarului) la un preţ egal.
Caracteristici:
 varietate a promisiunii unilaterale, cu precizarea că specificul său îl restrîng la ctr. de
vanzare cumpărare şi locaţiune;
 Promitentul (vanzător sau comparator) nu se obligă să contracteze pur şi simplu ci, numai
dacă se va decide să contracteze atunci îl va prefera pe beneficiar. Ex: locaţiune, clauză de
preferinţă în favoarea chiriaşului la vanzarea apartamentului;
 Dreptul beneficiarului de a contracta cu preferinţă este în principiu transmisibil, dacă nu are
caracter intuitu personae;
 Pactul de preferinţă este o promisiune valabilă întrucat este afectată numai de o condiţie
simplă potestativă (voinţa promitentului+împrejurări exterioare)
 Aplicaţii în domeniul imobiliar sau dr. muncii;
Pactul de preferință poate avea (în practică) fie o existență de sine stătătoare, ca act principal,
independent de existența aștui contract, fie combinat cu un alt contract, ca accesoriu al
acestuia.
Există trei asemănări între pactul de preferință și pactul de opțiune (promisiunea unilaterală
de vânzare), respectiv :
1. Ambele sunt contracte unilaterale, în care numai proprietarul se angajează (proprietarul este
promitent)
2. În ambele convenții lucrul trebuie să fie determinat;
3. În ambele cazuri, dreptul de preempțiune poate fi transferat, cesionat cu excepția stipulației
contrare, sau când acesta a fost stabilit intuitu personae
Ca și deosebiri, față de promisiunea unilaterală de vânzare, reținem că în cazul pactului de
preferință, promitentul nu se obligă să contracteze, ci doar să acorde preferință beneficiarului
(dacă se va decide să vândă), care la rândul său nu este obligat a cumpăra ci are doar
prioritatea achiziționării bunului la același preț cu cel oferit de terțe persoane.
Efectul obligatoriu al pactului de preferință constă în faptul că promitentul va trebui să-i
propună cu prioritate lucrul său, beneficiarului – dacă acesta nu-și manifestă interesul ,
promitentul își recapată libertatea de a propune bunul său unui terț, fară ca beneficiarul să mai
poată ridica pretenții. În schimb, dacă beneficiarul își exercită opțiunea, conform condițiilor
convenite, promitentul este obligat să încheie cu acesta contractul.
Dacă în schimb, promitentul va dona bunul, va lăsa pactul de preferință fără efecte juridice,
deoarece beneficiarul nu se poate substitui donatarului. Același lucru se va întâmpla și dacă
bunul ce formează obiectul pactului de preferință va fi adus ca aport la capitalul social al unei
societăți comerciale.
Dacă pactul a fost încălcat de promitent, care a vândut unui terț bunul, beneficiarul ar putea
formula acțiune în anularea vânzării, dacă sunt îndeplinite condițiile relei credințe comune (a
promitentului și a terțului dobânditor).
Dacă beneficiarul nu poate proba reaua credință a terțului dobânditor, contractul încheiat în
dauna beneficiarului nu se va anula, iar acesta din urma va avea un drept la acțiune, în
răspundere contractuală împotriva promitentului ce nu și-a respectat pactul de preferință
asumat.
Consider că pactul de preferință, notat în cartea funciară conform art. 902 C.civ., devine
opozabil terților, iar aceștia nu ar putea beneficia de prezumția bunei credințe în cazul în care
beneficiarul pactului ar formula acțiune în anularea contractului, din cauza nerespectării
pactului de către promitent.
PROMISIUNEA FAPTEI ALTUIA (convenția porte-fort)
Este acea convenție prin care o persoană numită promitent, se obligă față de o altă persoană
numită beneficiar, să convingă o terță persoană să încheie un act juridic civil sau să ratifice
un act jurdic civil încheiat în contul lui de către promitent fără o prealabilă împuternicire.
Se mai numește și „promisiunea de a determina pe altul să ratifice una act”
Legiuitorul a definit promisiunea de porte fort în textul art 1283 alin. (1) protrivit căruia cel
care se angajează la a determina un terţ să încheie sau să ratifice un act este ţinut să repare
prejudiciul cauzat dacă terţul refuză să se oblige sau, atunci când s-a obligat şi ca fideiusor,
dacă terţul nu execută prestaţia promisă.
Obligația promitentului deși la prima vedere ar părea una de diligență, în realitatea este una
de rezultat, deoarece promitentul promite prorpia sa faptă – aceea de a-l determina pe terț să
contracteze cu creditorul său – și nu fapta terțului care va fi obligat exclusiv ca urmare a
consimțământului său de a se angaja într-o relație contractuală cu beneficiarul promisiunii.
Ca mod de existență, promisiunea faptei altuia poate fi reprezentată de o convenție principală,
sau poate fi accesorie pe lângă un anumit contract.
Un exemplu, al convenției de porte fort, destul de des întâlnit în practică este cel al
coproprietarului care înstrăinnează cota sa parte din dreptul de proprietate asupra bunului
indiviz, obligându-se totodată față de cumpărător, să determine și pe ceilalți coproprietari să
înstrăineze către același dobânditor și cotele lor părți1
Efectele promisiunii faptei altuia diferă în funcție de atitudinea terțului al cărui consimțământ
trebuie obținut, dar și în funcție de angajamentul asumat de către promitent.
Debitorul (promitentul) s-a obligat să determine un terț să încheie sau să ratifice un act juridic
civil. Dacă terțul refuză să ratifice actul, sau, după caz, să îl încheie, promitentul și
beneficiarul contractant își vor restitui ceea ce au executat în temeiul promisiunii, cu
precizarea că promitentul va fi ținut răspunzător să repare prejudiciul cauzat beneficiarului, în
condițiile art. 1283 C.civ.
1
Dacă promitentul s-a angajat ca în situația în care terțul va încheia contractul preconizat, să
răspundă și pentru executarea obligațiilor terțului respectiv, promitentul va avea și calitatea
de fideiusor.
....Promitentul nu răspunde dacă asigură executarea obligaţiei terţului, fără a se produce vreun
prejudiciu creditorului art. 1283 alin. (2) c.civ.
Dacă actul preconizat va fi încheiat sau, după caz, ratificat, se consideră că debitorul și-a
îndeplinit obligația contractuală.

Dreptul de preempţiune al cumpărătorului (art 1730 şi următ/c.civ)

a) Definiţie=conferă preferinţă unei persoane (preemptor) la cumpărarea unui bun, la preţ
egal, atunci cand proprietarul îl va vinde.
Reprezintă un mecanism juridic cu valoare de “voinţă legală”.
Deşi afectează libertatea contractuală nu transformă vanzarea în una forţată deoarece nu
este substituită voinţa vanzătorului de a înstrăina, ci exclusiv libertatea de a îşi alege persoana
cumpărătorului.
b) exercitarea şi încetarea dreptului de preempţiune
Vanzătorul este obligat să notifice de îndată preemptorului cuprinsul contractului încheiat cu
un terţ (art. 1732/C.civ.)
Notificarea va conţine: nume, prenume vz., descriere bun, sarcini, termenii şi cond. vanzării
precum şi locul situării bunului.
Preemptorul îşi poate exercita dreptul de preempţiune, o singură dată, (art.1730 alin 3) prin
comunicarea de către vanzător a acordului său de semnare, însoţit de consemnarea preţului la
dispoziţia vanzătorului, în termen de 10 zile de la data comunicării (ptr. bunuri mobile) şi 30
de zile (ptr. bunuri imobile). În concluzie, dacă refuză exercitarea nu mai poate exercita.
Oferta neeaceptată în termenele prevăzute de lege se consideră respinsă.
Efectele exercitării: 1. Încheierea ctr. de v-c; 2. Desfiinţarea ctr. încheiat cu terţul, cu
obligaţia vanzătorului de a răspunde faţă de terţul de bună credinţă pentru evicţiunea ce
rezultă din exercitarea preempţiunii.
În cazul pluralităţii de preemptori, art. 1734 alin 1/C.civ instituie ordinea lor de preferinţă,
care este imperativă. Astfel, contractual se consider încheiat cu: (i) titularul dr. legal concurs
cu titular dr. conventional; (ii) titularul dr. legal (ales de vanz.) concurs cu titular dr. legal;
(iii) bun imobil, cu titularul dr. conventional înscris primul în CF, aflat în concurs cu alţi
titular dr. conventional; (iv) bun mobil, cu titularul dr. conventional data certă mai veche,
aflat în concurs cu alţi titular dr. conventional). Prevederile art. 1734/C.civ sunt aplicabile şi
drepturilor de preempţiune izvorate din contracte încheiate înainte de intrarea în vigoare a
noului cod civil.
Dreptul de preempţiune este indivizibil şi, numai în principiu, netransmisibil (art 1739
/C.civ). NOTĂ: Subzistă şi în cazul vanzării bunului în cadrul procedurii de executare silită
(art 1738/C.civ) !
Atunci cand dreptul de preempţiune se exercită asupra unui bun (dintr-un lot vandut)
vanzătorul poate pretinde de la preemptor numai o parte proportională din preţul convenit cu
terţul. (art. 1735/C.civ).
În cazul în care s-au vandut şi alte bunuri decat acela supus preempţiunii, dar care nu puteau
fi despărţite de acesta fară să îl fi păgubit pe vanzător, exercitarea dreptului de preempţiune se
face doar dacă preemptorul consemnează preţul stabilit pentru toate bunurile vandute (art
1735 alin 2/C.civ)
Dacă bunul se vinde, vanzarea este valabilă numai sub condiţia suspensivă a
neexercitării dreptului de preempţiune de către preemptor (art 1731/C.civ).
Stingerea dreptului de preempţiune: Dreptul conventional de preempţiune se stinge prin
moartea preemptorului, cu excepţia situaţiei în care a fost constituit pe un anume termen.
Atunci cand moartea preemptorului a intervenit înainte de expirarea termenului pe care a fost
constituit, dreptul de preempţiune operează şi după decesul titularului (fiind preluat de
succesorii săi în drepturi). În acest caz termenul se reduce la 5 ani de la data constituirii, dacă
a fost stipulat un termen mai lung (art 1740/C.civ).
c) drept de preempţiune în legi special.
Legea 10/2001: locatarii imobilelor restituite persoanelor îndreptăţite ocupate de instituţii
(învăţămant, sanitare, asistenţă medicală, administraţii financiare, trezorerii, instituţii
culturale, sedii partide) au drept prioritar la cumpărarea acestora (art 17).
Legea 33/1994: imobilul expropriate scos la vanzare de expropriatorul care nu a putut realiza
lucrarea de utilitate publică pt care s-a făcut exproprierea, poate fi cumpărat de fostul
proprietar pt cel mult despăgubirea primită (art.37);
Noul cod civil-art.1746: terenurile din fondul forestier aflate în proprietate private se pot
vinde respectandu-se dreptul de preempţiune al titularilor, iar vecinii care sunt proprietari de
fond forestier beneficiază de drept de preempţiune. Statul este titular de drept de preempţiune
numai dacă are şi calitatea de vecin al terenurilor învecinate (celui care se vinde)
Sancţiunea nerespectării deptului de preempţiune: nulitatea relativă a contractului, care poate
fi confirmată expres sau tacit de cei îndreptăţiţi, şi care va putea fi cerută doar de titularul dr.
de preempţiune şi succesorii lui, nu şi de către vanzător sau terţ, aceştia nefiind protejaţii
legii.
Acţiunea în anulare, poate fi introdusă în 3 ani şi poate fi promovată indiferent de buna sau
reaua credinţă a cumpărătorului. După expirarea termenului de prescripţie, vanzarea se
consolidează.

Capacitatea
Capacitatea de a încheia actul juridic civil desemnează aptitudinea subiectului de
drept civil de a deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea actelor juridice
civile (art. 37 Noul Cod Civil).
Potrivit art. 1180 Noul Cod Civil, „Poate contracta orice persoană care nu este declarată
incapabilă de lege”, iar art. 1652 Noul cod civil dispune că „Pot cumpăra sau vinde toţi cei
cărora nu le este interzis prin lege”.
în condiţiile de mai sus, este astfel consacrat principiul capacităţii, potrivit căruia, în general,
toate persoanele se bucură de capacitatea de a vinde (regula fiind deci capacitatea, iar
excepţia incapacitatea).
De precizat că, în condiţiile Noului cod civil, vânzarea între soţi este valabilă. Astfel
soţii îşi pot vinde unul altuia bunurilor lor proprii (evident, existenţa preţului plătit în bani,
fiind esenţială în acest caz).
Ca excepţie, sunt incapabili de a vinde, în general, minorii care nu au împlinit vârsta
de 14 ani şi interzişii judecătoreşti (art. 43 alin. 1 Noul Cod Civil).
Având în vedere că vânzarea-cumpărarea este act de dispoziţie, atât pentru vânzător,
cât şi pentru cumpărător, părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină (la momentul
încheierii contractului). De menţionat că vânzarea este act de dispoziţie numai raportat la
obiectul prestaţiei părţilor, respectiv preţul şi lucrul vândut.
În consecinţă, minorii între 14 şi 18 ani (cu capacitate de exerciţiu restrânsă) vor putea
încheia vânzări personal, dar numai cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui iar în
toate cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă (art. 41 alin. 2 Noul Cod
Civil).
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice
este nulitatea relativă a contractului („chiar fără dovedirea unui prejudiciu” -art. 44 Noul Cod
Civil).
Persoanele juridice, care sunt supuse înregistrării, au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii de la data înregistrării lor. Ele pot avea „orice drepturi şi obligaţii civile, afară de
acelea care, prin natura lor sau potrivit legii, nu pot aparţine decât persoanei fizice” (art. 206
alin. 1 Noul Cod Civil). Ele îşi exercită drepturile şi îşi îndeplinesc obligaţiile prin organele
de administrare, de la data constituirii lor (art. 209 alin. 1 Noul Cod Civil).
Sancţiunea nerespectării cerinţelor privind capacitatea persoanei juridice la
contractare este nulitatea absolută (art. 206 alin. 3 Noul Cod Civil).
în condiţiile Noului cod civil, „Cetăţenii străini şi apatrizii sunt asimilaţi, în condiţiile legii,
cu cetăţenii români, în ceea ce priveşte drepturile şi libertăţile lor civile. Asimilarea se aplică
în mod corespunzător şi persoanelor juridice străine” (art. 27 Noul Cod Civil).
Totodată, în condiţiile Noului cod civil, vânzarea între soti este valabilă. Astfel soţii
îşi pot vinde unul altuia bunurilor lor proprii (evident, existenţa preţului plătit în bani, fiind
esenţială în acest caz). în caz contrar, când vânzarea ascunde o donaţie în scopul eludării
revocabilităţii sale între soţii, contractul simulat este sancţionat cu nulitatea (art. 1033 alin. 1
Noul Cod Civil).
Potrivit art. 1179 Noul Cod Civil, „Condiţiile esenţiale pentru validitatea contractului”
sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul părţilor, obiectul determinat şi licit, o cauză
licită şi morală (şi atunci când „legea prevede” şi forma).
Incapacități de a vinde și cumpăra (interdicție, inalienabilitate)
După cum poartă asupra unei persoane sau a unui lucru, interdicţiile (prohibiţiile) de
a vinde şi de a cumpăra (sau numai de a cumpăra) sunt de două feluri: incapacităţi - instituite
în consideraţia unor persoane (intuitu personae) şi inalienabilităţi- stabilite de lege în
considerarea bunului (intuitu rei). Pe scurt, putem vorbi (numai) despre incapacităţi ale
persoanelor sau de bunuri (lucruri) inalienabile.
Cazurile de incapacităţi speciale la vânzare şi cumpărare, ce fac obiectul analizei de faţă, sunt
expres şi limitativ prevăzute de lege şi de strictă interpretare.
Incapacităţi de a cumpăra
Judecătorii, procurorii, grefierii, executorii, avocaţii, notarii publici, consilierii juridici
şi practicienii în insolvenţă nu pot cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, drepturi
litigioase care sunt de competenţa instanţei judecătoreşti în a cărei circumscripţie îşi
desfăşoară activitatea (art. 1653 alin. 1 Noul Cod Civil).
Dreptul este litigios dacă există un proces început şi neterminat cu privire la existenta sau
întinderea sa.
Sancţiunea nerespectării prohibiţiei de mai sus este nulitatea absolută.
Ca excepţie, persoanele enumerate mai sus pot cumpăra:
- drepturi succesorale ori cote-părţi din dreptul de proprietate de la comoş-tenitori sau
coproprietari;
- drepturi litigioase, destinate „îndestulării unei creanţe care s-a născut înainte ca dreptul să fi
devenit litigios”;
- drepturi litigioase destinate apărării altor drepturi ale persoanei ce stăpâneşte bunul (art.
1653 alin. 2 lit. c Noul Cod Civil).
Sunt de asemenea incapabili de a cumpăra, direct sau prin persoane interpuse, chiar prin
licitaţie publică:
- mandatarii, pentru bunurile pe care sunt însărcinaţi să le vândă, cu excepţia cazului când a
fost împuternicit expres în acest sens’;
- părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, pentru bunurile persoanelor pe care
le reprezintă;
- funcţionarii publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte
asemenea persoane, care ar putea influenţa condiţiile vânzării făcute prin intermediul lor sau
care are ca obiect bunurile pe care le administrează ori a căror administrare o supraveghează.
Incapacităţi de a vinde
Mandatarii, părinţii, tutorele, curatorul, administratorul provizoriu, funcţionarii
publici, judecătorii-sindici, practicienii în insolvenţă, executorii, precum şi alte asemenea
persoane nu pot nici „să vândă bunurile proprii pentru un preţ care constă într-o sumă de bani
provenită din vânzarea ori exploatarea bunului sau patrimoniului pe care îl administrează ori
a cărui administrare o supraveghează” (art. 1655 alin. 1 Noul Cod Civil).
Potrivit art. 1655 alin. 2 Noul Cod Civil, interdicţia de mai sus se aplică în mod
corespunzător şi contractelor prestatoare de servicii în care, în schimbul unei prestaţii
promise (de persoanele incapabile, s.n.), cealaltă parte se obligă să plătească o sumă de bani.
Acţiunea în anulare este inadmisibilă celor „cărora le este interzis să cumpere ori să
vândă”. Astfel, incapabilii de a vinde sau de a cumpăra nu pot să ceară anularea vânzării nici
în nume propriu, nici în numele persoanei ocrotite” (art. 1656 Noul Cod Civil).
Inadmisibilitatea acţiunii în anulare (în condiţiile de mai sus) se întemeiază pe
principiul potrivit căruia, nimeni nu se poate prevala de propria culpă pentru a obţine
desfiinţarea unui act juridic.
De precizat că, în condiţiile art. 317 alin. 1 din Noul cod civil, „fiecare soţ poate să
încheie orice acte juridice cu celălalt soţ”. Astfel, în principiu, vânzarea între soţi a devenit
valabilă (incapacitatea prevăzută de art. 1307 din Codul civil 1864 fiind eliminată).
 Bibliografie

D. Chirică, Drept civil - Contracte speciale

Comăniță Gheorghe – Suport de curs
M. Mureşan, Drept civil - Contractele speciale
Codul Civil -