03 - CAPITOLUL I A5 - Actualizat 2020

CAPITOLUL 1
BAZELE ORGANIZĂRII SISTEMULUI

INFORMAŢIONAL CONTABIL ÎN ACTIVITATEA DE
COMERŢ EXTERIOR
1.1. Trăsăturile economico-financiare ale activităţii de

comerţ exterior
Din punct de vedere economico-financiar, activitatea de comerţ
exterior are un caracter specific, determinat de modul în care se negociază
tranzacţiile şi se derulează operaţiile de livrare, transport şi decontare între
parteneri. Tranzacţiile de comerţ exterior reprezintă o componentă a sferei
afacerilor internaţionale, în raport cu care se particularizează prin natura
obiectului, calitatea participanţilor şi modalităţile de realizare1.
Principala formă a tranzacţiilor de comerţ exterior o reprezintă
comerţul internaţional cu bunuri corporale, respectiv exportul şi importul
de bunuri fizice.
Însă, există şi alte forme ale tranzacţiilor de comerţ exterior, între
care mai importante sunt:
- comerţul internaţional cu servicii comerciale, denumit şi comerţ
invizibil, cuprinzând turismul internaţional, serviciile conexe operaţiunilor
de export-import (transporturile, asigurările etc.);
- operaţiunile comerciale combinate, respectiv reexportul,
contrapartida, switch-ul etc., adică tehnicile utilizate pentru valorificarea
oportunităţilor de profit comercial şi facilitarea schimburilor.
În tranzacţiile internaţionale participanţii principali sunt vânzătorul
(exportatorul) şi cumpărătorul (importatorul).
La rândul său, exportatorul poate fi o firmă producătoare, care
desface produsele sale pe piaţa externă sau o firmă de comerţ, care
realizează pe lângă operaţiuni de comerţ interior şi operaţiuni de export sau
care lucrează exclusiv pentru piaţa externă (firmă de comerţ exterior).
Importatorul poate fi o firmă cu activitate de producţie, care se
aprovizionează, parţial sau total, de pe piaţa externă, sau o firmă de comerţ
(cu ridicata sau cu amănuntul).
1
Ioan Popa, Tranzacţii de comerţ exterior, Ed. Economică, Bucureşti, 2002, pg. 10.
9
Pe lângă exportator şi importator în tranzacţiile comerciale
internaţionale sunt implicate diferite categorii de intermediari: comisionari,
cărăuşi, asiguratori etc.
În practica comerţului internaţional activitatea de export-import se
poate realiza în două modalităţi: directă şi indirectă2.
În modalitatea directă, organizarea şi derularea exportului şi
importului de bunuri şi servicii se realizează de către firmele producătoare
pe contul şi pe riscul lor.
În modalitatea indirectă, organizarea şi derularea exportului şi
importului se realizează prin intermediul firmelor de comerţ exterior. În
acest caz, funcţia comercială orientată spre activitatea de comerţ exterior se
separă de funcţia de producţie a unităţilor producătoare.
Societăţile de comerţ exterior (S.C.E.) care mijlocesc activitatea de
export-import a unităţilor producătoare acţionează pe pieţele externe pe
cont propriu sau în calitate de comisionare ale acestora. În primul caz,
SCE cumpără mărfuri de la furnizori interni sau externi şi le revând apoi la
extern sau la intern, în numele, pe contul şi pe riscul lor, fapt care conduce
la reflectarea rezultatelor activităţii de comerţ exterior în gestiunea proprie.
În al doilea caz, SCE efectuează tranzacţiile internaţionale în numele lor,
dar pe contul şi pe riscul comitenţilor (unităţilor producătoare sau
beneficiare de mărfuri din import). Drept urmare, rezultatele activităţii de
comerţ exterior se reflectă în gestiunea acestor din urmă unităţi
(comitenţilor).
Derularea de către SCE a tranzacţiilor internaţionale pe cont propriu
sau în comision are o serie de implicaţii de ordin juridic, financiar şi
contabil.
În plan juridic, cele două forme ale modalităţii indirecte de export au
la bază contracte economice diferite: contracte ferme, atât la intern, cât şi la
extern, în cazul operaţiunilor derulate pe cont propriu şi contracte de
comision la intern şi ferme la extern, în cazul operaţiunilor în comision.
În plan financiar are loc o diferenţiere a modului de decontare la
intern a operaţiunilor efectuate. Astfel, pentru operaţiunile derulate pe cont
propriu, decontarea la intern se face la cumpărarea mărfurilor destinate
exportului, respectiv, la vânzarea mărfurilor importate. Pentru operaţiunile
derulate în comision, decontarea cu unităţile producătoare se face după
încasarea mărfurilor de la extern, iar cea cu beneficiarii de mărfuri din
import, înaintea efectuării importului.
2
Dumitru Vişan, Contabilitatea în comerţul exterior, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, pg.
23.
10
În plan contabil, diferenţierea priveşte cu precădere modul de
evidenţiere a cheltuielilor efectuate şi a veniturilor realizate. În cazul
operaţiunilor pe cont propriu, SCE reflectă în contabilitatea lor atât
cheltuielile şi veniturile din comercializarea mărfurilor, cât şi cheltuielile de
exploatare de natura cheltuielilor de administraţie şi conducere, precum şi
orice alte cheltuieli şi venituri generate de derularea exportului şi
importului. În cazul operaţiunilor în comision, SCE nu reflectă în
contabilitatea lor cheltuielile şi veniturile de comercializare a mărfurilor, ci
numai cheltuielile proprii de exploatare de natura cheltuielilor de
administraţie şi conducere şi veniturile proprii sub forma comisioanelor
realizate.
Firmele care au relaţii cu piaţa externă îşi organizează, în general, un
serviciu special consacrat operaţiunilor de comerţ exterior, respectiv
serviciului de export-import, constituit din toate persoanele care se află în
relaţii directe sau indirecte cu clienţii, furnizorii şi diferiţii intermediari şi
comercianţi din comerţul internaţional.
Din punct de vedere organizatoric serviciul de export-import poate fi
subordonat departamentului de marketing sau se poate situa pe acelaşi nivel
cu alte diferite departamente funcţionale, în raport de importanţa acordată
de către firmă activităţilor internaţionale.
Totodată, serviciul de export-import colaborează cu celelalte
departamente ale firmei: marketing, producţie, financiar, juridic, în
elaborarea şi punerea în aplicare a strategiei de export.
Funcţiile firmei în realizarea tranzacţiilor de comerţ exterior şi
contribuţia diferitelor servicii la realizarea acestora sunt sintetizate în
tabelul nr. 13.
Funcţia financiară se referă la componenta bănească a derulării
tranzacţiei de comerţ exterior: plata şi finanţarea. În acest context, serviciul
financiar, în colaborare cu serviciul de export-import, îndeplineşte mai
multe obiective:
a) Efectuarea plăţii. Principalele activităţi desfăşurate în acest sens
sunt: stabilirea condiţiilor şi termenelor de plată; facturarea mărfii la
export; urmărirea încasării creanţelor etc.
b) Asigurarea finanţării operaţiunii. Serviciul financiar urmăreşte
obţinerea de credite pentru finanţarea exporturilor, întreţinerea legăturilor
cu băncile şi alte organisme de finanţare.
c) Controlul rentabilităţii operaţiunilor de export-import.
3
11
Tabelul nr. 1
Departament Comercial- Administrativ-
Marketing Producţie Financiar Juridic
Operaţiuni export export
1 2 3 4 5 6
1. STRATEGIA DE EXPORT
 Alegerea pieţelor; X
 Cercetarea pieţelor; X X
 Adaptarea produselor; X
 Studierea mijloacelor de finanţare; X X
 Determinarea preţului de export; X
 Definirea politicii comerciale. X
2. PROSPECTAREA
 Acţiuni promoţionale; X X
 Participarea la misiuni şi manifestări în străinătate; X X
 Contactarea partenerilor. X X X X
3. CONTRACTAREA
 Ofertarea; X
 Negocierea; X X X X
 Încheierea contractului. X
4. DERULAREA: LOGISTICA
 Ambalarea şi marcarea; X
 Facturarea la extern; X X X
 Alegerea firmei de expediţie; X
 Asigurarea mărfurilor în traficul internaţional; X X
 Vămuirea mărfurilor. X
5. DERULAREA: PLATA
 Stabilirea condiţiilor de plată; X X
 Acoperirea riscului de neplată; X
 Asigurarea finanţării; X
 Urmărirea încasării creanţelor. X X
12
1.2. Condiţii de livrare în comerţul internaţional
Importanţa deosebită a condiţiilor de livrare în contractul
internaţional, ca şi existenţa a numeroase practici şi uzanţe privind livrarea
a determinat codificarea unor reguli în acest domeniu, care să servească
drept reper pentru lumea de afaceri.
Încă din 1936, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris a
publicat o serie de reguli cu caracter internaţional privind livrarea,
denumite INCOTERMS (International Commercial Terms), care au fost
revizuite de mai multe ori, ultima revizuire având loc în anul 2010.
Pe de altă parte, în Statele Unite a fost adoptat, încă din 1919, un cod
de uzanţe privind comerţul internaţional, care a fost revizuit în 1941,
devenind „Revised American Foreign Trade Definitons”, sau RAFTD
1941. Chiar dacă RAFTD mai este utilizat în spaţiul american (SUA,
Canada, Mexic), INCOTERMS tinde să se impună ca un cod cu caracter
universal.
INCOTERMS se referă la obligaţiile reciproce ale vânzătorului şi
cumpărătorului într-un contract de vânzare internaţională, propunând o
serie de reguli pentru interpretarea condiţiilor comerciale cele mai frecvent
utilizate în comerţul exterior.
Regulile INCOTERMS îşi extind efectele asupra tuturor etapelor şi
operaţiunilor implicate de transferarea mărfii de la furnizor la beneficiar,
făcând referiri exprese la următoarele elemente:
a) obligaţia vânzătorului de a livra şi aceea a cumpărătorului de a
prelua şi plăti marfa;
b) suportarea cheltuielilor de ambalare, care revin, în mod uzual,
vânzătorului, cu excepţia cazului în care mărfurile se livrează neambalate;
c) controlul cantitativ şi calitativ – vânzătorul este obligat să
efectueze toate operaţiunile (şi să suporte cheltuielile) aferente controlului,
în scopul de a pune marfa la dispoziţia cumpărătorului, conform clauzelor
contractuale;
d) stabilirea locului de trecere a cheltuielilor şi a riscurilor, cu privire
la marfă, de la vânzător la cumpărător;
e) obligaţia vânzătorului de a aviza pe cumpărător că marfa a fost
pusă la dispoziţia sa sau a cărăuşului;
f) încheierea contractului de transport intern și internațional, precum
şi obţinerea documentelor legate de livrare;
g) obţinerea altor documente aferente exportului (importului);
h) organizarea vânzării şi plata taxelor vamale.
13
Tehnica folosită în cadrul acestor condiţii este aceea de a indica
locul de predare, adică punctul geografic în care marfa este transmisă de la
vânzător la cumpărător, fie personal, fie cu ajutorul unor intermediari
numiți de aceștia (cărăuși, mandatari, comisionari etc) cu îndeplinirea
anumitor obligaţii. În mod normal în acest punct obligaţia de organizare a
transportului mărfii până la destinaţia dorită şi obligaţia de suportare a
cheltuielilor şi riscurilor aferente sunt transferate de la vânzător la
cumpărător. Există însă şi anumite condiţii de livrare – CFR, CIF, CPT şi
CIP – în care locul de predare al mărfurilor nu coincide cu cel de
transferare a riscurilor. Practic, în contractul internaţional de vânzare-
cumpărare, condiţia de livrare aleasă se completează cu denumirea
localităţii convenită de părţi (de exemplul: FOB port Constanța).
Pentru a înţelege ceea ce exprimă o condiţie de livrare prin
conţinutul ei comprimat şi care este semnificaţia ei pentru cei doi parteneri
comerciali, exemplificăm stipularea într-un contract privind exportul de
cereale de către o firmă din Craiova către o firmă din Albacete (Spania) a
condiţiei de livrare FOB Constanţa. Prin intermediul acestei precizări
succinte cei doi parteneri înţeleg următoarele obligaţii:
 Exportatorul:
 în calitatea sa de vânzător, trebuie să încarce şi să transporte marfa
din localitatea Craiova (de la depozitul său) şi până în portul
Constanţa;
 trebuie să organizeze transportul cu vaporul, clauza prevăzută în
contract pentru transportul principal fiind o clauză exclusiv
maritimă;
 va suporta toate cheltuielile de la depozitul său şi până la încărcarea
pe vas (inclusiv cheltuiala cu încărcarea pe vas);
 va suporta toate riscurile pe durata transportului de la depozitul său
şi până în portul de încărcare, mai precis până la momentul la care
marfa trece peste balustrada vasului din portul de încărcare.
 Importatorul:
 în calitate de cumpărător, este obligat să suporte toate riscurile din
momentul de la care marfa a fost încărcată în portul Constanţa;
 să suporte contravaloarea cheltuielilor de transport din portul
Constanţa şi până la destinaţia finală (spre exemplu: navlu din
portul Constanța și până în portul Valencia și transportul secundar
de la Valencia la Albacete).
Modul de suportare a costurilor de transport, asigurare şi asumarea
riscurilor sunt reflectate în figura nr. 1.
14
Figura nr. 1 Costurilor de transport, asigurare şi asumarea riscuri în condiţiile INCOTERMS 2010
(Sursa: www.rohlig.com)
15
INCOTERMS se bazează pe clasificarea regulilor în patru grupe:
E, F, C, D organizate după criteriul obligaţiilor crescânde ale vânzătorului.
În tabelul nr. 2 sunt prezentate cele 11 reguli INCOTERMS,
sistematizate pe cele patru grupe şi calificate în funcţie de modul de
transport şi tipul de vânzare.
Conţinutul celor 11 reguli INCOTERMS este esenţial la întocmirea
contractelor de comerţ exterior, alegerea uneia sau alteia dintre condiţii
bazându-se atât pe calcule riguroase, dar şi pe posibilităţile societăţilor
implicate în tranzacţii.
Grupa „E”.
Grupa „E” conţine o singură condiţie de livrare, EXW (Ex Works …,
adică liber la locul convenit…), fiind aplicabilă tuturor modalităţilor de
transport, inclusiv transportului multimodal. Conform acestei clauze,
vânzătorul pune mărfurile ambalate la dispoziţia cumpărătorului în spaţii
proprii (uzină, fabrică, depozit etc.) şi aceasta fără îndeplinirea
formalităţilor vamale la export şi fără obligaţia de încărcare a mărfurilor pe
mijlocul de transport.
Grupa „F”.
Grupa „F” conţine următoarele clauze de livrare: FCA, FAS, FOB;
este vorba, în acest caz, de „vânzare la plecare”.
Clauza FCA - Free Carrier ... (Franco transportator loc
convenit…): transferul mărfurilor de la vânzător la cumpărător se face în
acelaşi loc cu transferul riscurilor, adică în momentul livrării mărfurilor
transportatorului sau tranzitarului desemnat de cumpărător în locul convenit
de părţi. Vânzătorul se ocupă de pretransportul mărfurilor până la punctul
de expediție din țara sa, pentru încărcarea în transportul principal, de
vămuirea mărfurilor la export, dar nu îşi asumă nici riscurile, nici
cheltuielile pentru transportul principal.
Clauza FAS - Free Alongside Ship ... (Franco de-a lungul vasului
...[port de îmbarcare]) corespunde unei „vânzări la plecare”, transferul
mărfurilor şi riscurilor de la vânzător la cumpărător are loc pe chei, în
portul de îmbarcare convenit. Cumpărătorul va trebui să preia marfa de pe
chei din portul de expediție și să se ocupe, pe cheltuiala sa, de toate
operațiunile privind livrarea mărfii până la punctul de destinație.Această
condiţie de livrare este utilizată doar pentru transportul maritim şi în apele
interioare.
16
Tabelul nr. 2
Condiţiile de livrare INCOTERMS 2010
Modalitatea VP/
Grupa Abrevierea Condiţia de livrare de transport VS
*
E EXW... Ex Works ... (Franco fabrică ...) oricare VP
FCA... Free Carrier ... (Franco transportator ...) oricare VP
F FAS... Free Alongside Ship...(Franco de-a lungul vasului ...) exclusiv maritim VP
FOB... Free On Board ... (Franco la bord ...) exclusiv maritim VP
CFR... Cost and Freight ... (Cost şi navlu ...) exclusiv maritim VP
CIF... Cost, Insurance, Freight ... (Cost asigurare şi navlu ...) exclusiv maritim VP
C
CPT... Carriage Paid To ... (Transport plătit până la ...) oricare VP
CIP... Carriage Insurance Paid ... (Transport şi asigurare plătite până la ...) oricare VP
DAP... Delivered At Place ... (Livrat la loc numit...) oricare VS
D DAT... Delivered At Terminal …(Livrat la terminal …) oricare VS
DDP… Delivered Duty Paid ... (Livrat destinaţie vămuit...) oricare VS
* VP: vânzare la plecare; VS: vânzare la sosire;
17
Clauza FOB – Free On Board ... (Franco la bord ... ...[port de
îmbarcare]). Transferul cheltuielilor şi riscurilor de la vânzător la
cumpărător are loc în acelaşi punct, după trecerea mărfurilor de balustrada
vasului în portul de încărcare. Cumpărătorul va încheia, pe cheltuiala sa,
contractul de transport principal, având obligaţia de a-i furniza într-un
interval de timp rezonabil vânzătorului informaţii privind numele navei,
locul de încărcare a mărfurilor, termenul de livrare, care trebuie respectat.
În cazul în care armatorul desemnat de cumpărător nu ajunge în port la data
stabilită sau termină încărcarea mărfurilor înainte de data fixată,
cumpărătorul va suporta riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfurilor,
începând cu această dată.
Grupa „C”.
Condiţia CFR ... - Cost and FReight ... (Cost şi navlu ... [port de
destinaţie convenit]) – este clauza FOB la care se adaugă navlul, plătit de
către vânzător. Vânzătorul va alege compania maritimă, va rezerva nava şi
va suporta costul transportului maritim. Totuşi, CFR ... este o „vânzare la
plecare”, riscurile privind marfa pe timpul transportului principal fiind
suportate de cumpărător. Are loc, prin urmare, o separare între momentul şi
locul transferului riscurilor (în portul de îmbarcare) şi cel al transferului
cheltuielilor (în portul de destinaţie).
Condiţia CIF ... – Cost, Insurance and Freight ... (Cost, asigurare
şi navlu ... [port de destinaţie]) – este clauza CFR la care se adaugă costul
asigurării mărfurilor (prima de asigurare). Totuşi, mărfurile sunt
transportate pe riscul cumpărătorului. Prin urmare, ceea ce deosebeşte
clauza CIF de clauza CFR este obligaţia privind plata asigurării, aceasta
fiind în sarcina vânzătorului, în primul caz, şi a cumpărătorului, în al doilea
caz.
Clauza CPT ... - Carriage Paid To ... (Transport plătit până la ...
[loc de destinaţie convenit]) – este, de fapt, clauza FCA la care se adaugă
cheltuielile pentru transportul principal, suportate de vânzător. Vânzătorul
va alege modul de transport şi transportatorul, va rezerva spaţiul necesar
transportului mărfurilor şi va suporta costul acestui transport.
Clauza CIP ... - Carriage Insurance Paid to ... (Transport şi
asigurare plătite până la ... [loc de destinaţie convenit]) – este clauza CPT la
care se adaugă costul asigurării mărfurilor (prima de asigurare) suportat de
vânzător. Totuşi, CIP este o „vânzare la plecare”, cumpărătorul fiind cel
care suportă riscurile de deteriorare sau pierdere a mărfurilor în timpul
transportului.
18
Grupa „D”.
Clauza DAP … - Delivered At Place … (Livrat la loc …[loc de
destinaţie convenit]). Vânzătorul livrează mărfurile în mijloacele de
transport adecvate la locul stabilit cu cumpărătorul. În cazul în care
vânzătorul suportă costuri legate de descărcarea bunurilor la destinaţie,
acesta nu are dreptul să refactureze aceste costuri cumpărătorului. Este
recomandat ca noţiunea de “loc” să fie foarte bine precizată. DAP acoperă
formalităţile de vămuire la export, dar nu include costul formalităţilor de
vămuire la import.
Clauza DAT - Delivered At Terminal … (Livrat la terminal …[loc
de destinaţie convenit]). Vânzătorul livrează şi descarcă marfa din mijlocul
de transport la terminalul (din portul sau locul) stabilit cu cumpărătorul.
Terminal înseamnă orice loc, cum ar fi: chei, depozit, stradă, cargo
terminal, terminal CFR. Vânzătorul acoperă toate costurile pentru livrarea
şi descărcarea mărfurilor la terminalul stabilit. Este recomandat ca noţiunea
de “terminal” să fie foarte bine precizată. DAT acoperă formalităţile de
vămuire la export dar nu include costul formalităţilor de vămuire la import.
Clauza DDP - Delivered Duty Paid ... (Livrat la destinaţie
vămuit...) mărfurile vor fi livrate de vânzător vămuite la import în locul de
destinaţie stabilit. Descărcarea mărfurilor ajunse la destinaţie se face pe
riscul şi contul cumpărătorului. Această condiţie de livrare stipulează
obligaţii maxime pentru vânzător.
Condiţiile: ExW, CPT, CIP, DAT, FCA, DAP, DDP sunt specifice
tuturor modalităţilor de transport.
Clauzele CAF (CFR), CIF, FOB, FAS se pot aplica doar pentru
transportul maritim şi fluvial.
În tabelul nr. 3 sunt prezentate obligaţiile contractuale ale
partenerilor4, legate de operaţiunile pe care le presupune livrarea mărfii în
comerţul internaţional, obligaţii ce se transpun în costuri asumate şi care se
reflectă în preţul contractual.
4
19
Tabelul nr. 3
Obligaţiile părţilor pe grupe INCOTERMS 2010
Grupa E F C D
Obligaţii
Ambalare exportator exportator exportator exportator
Depozitare exportator exportator exportator exportator
Încărcare (la uzină/depozit) importator exportator exportator exportator
Vămuire la export importator exportator exportator exportator
Transport principal importator importator exportator exportator
Asigurare transport principal neprecizat Neprecizat La CIF şi CIP neprecizat
[importatorul] [importatorul] exportatorul [exportatorul]
Vămuire la import importator importator importator Importator;
La DDP exportatorul.
Descărcare importator importator importator importator
(uzină, depozit de destinaţie)
20
RAFTD 1941 tratează şapte termeni larg utilizaţi în domeniul arătat
si anume:
a) Ex Point of Origin (ex Factory, ex Plantation, ex Mine, ex Mill,
ex Warehouse). Acest concept corespunde conditiei franco fabrica (EXW -
Ex Works) din INCOTERMS.
b) FOB (named inland carrier at named inland point of
departure) Formula corespunde conditiei franco vagon sau franco camion
din INCOTERMS si da expresie regulii conform careia pretul se stabileste
tinandu-se seama de punctul de incarcare intern, iar vanzatorului ii revine
obligatia sa incarce marfurile in vagoane, camioane, slepuri, avioane sau
alte vehicule precizate in contracte.
c) FAS (Free Alongside Ship) si FAS Vessel (named port of
shipment) Acest termen exprima o semnificaţie similară celei atribuite
condiţiei FOB din INCOTERMS.
d) C and F (Cost and Freight, named point of destination).
Aceasta formula corespunde aceleiaşi condiţii din INCOTERMS, prin ea
exprimându-se regula în armonie cu care preţul mărfii este astfel stabilit
încât să includă şi costul transportului până la punctul de destinaţie fixat.
e) CIF (Cost, Insurance, Freight - named point of destination).
Termenul corespunde aceleiaşi condiţii din INCOTERMS si exprima
regula potrivit căreia în preţul mărfii este inclusa asigurarea maritimă şi
orice cheltuieli de transport până la punctul de destinaţie stabilit.
f) FOB (named inland point of country of importation) are
aceeaşi semnificaţie care se atribuie condiţiei DES din INCOTERMS.
g) Ex Dock (named port of importation) exprimă o regulă
similara celei subsumate de condiţia DEQ din INCOTERMS.
Pentru o mai bună înţelegere a modului în care condiţiile de livrare
prevăzute în contractele internaţionale influenţează costurile de livrare, voi
prezenta în continuare costurile pe care le implică o tranzacţie şi
repartizarea lor la cei doi parteneri.
Firma A exportă mărfuri către firma B, prețul la poarta fabricii fiind
de 20.000 euro. Transportul principal este maritim. Costurile suplimentare
ocazionate de tranzacţia efectuată se referă la:
- cheltuieli de transport auto, de la depozitul exportatorului şi până în
portul de încărcare “E” 500 euro;
- asigurarea transportului auto 300 euro;
- taxa de cheiaj în portul “E” 100 euro;
- taxa de cântărire 25 euro;
- taxe vamale la export 125 euro;
- cheltuieli de încărcare pe vas 175 euro;
21
- transport naval din portul „E” în portul „I” în valoare de 1.500
euro;
- asigurarea transportului naval, din portul “E” în portul “I” 450
euro;
- cheltuieli de descărcare de pe vas 175 euro;
- taxă de cheiaj în portul “I” 125 euro;
- taxe vamale la import 1.200 euro;
- transport auto din portul “I” până la depozitul firmei “B” 75 euro;
- asigurarea transportului din porul “I” până la depozitul firmei “B”
250 euro.
Este necesar să se determine costurile suportate pentru operaţiunea
de import şi, respectiv, export la firmele A (exportator) şi B (importator) în
variantele condiţiilor de livrare:
1. F.O.B. „Port E”;
2. C.I.F. „Port I”;
Varianta 1. În condiţia de livrare FOB „Port E” (Free On Board
„Port E”) vânzătorul îşi îndeplineşte obligaţia de livrare în momentul în
care marfa a trecut balustrada (copastia) vasului în portul de încărcare
convenit. Toate costurile şi riscurile de pierdere sau deteriorare a mărfii
sunt suportate din acel moment de cumpărător. Prin urmare costurile
suportate de cele două firme sunt următoarele:
Firma A (exportator)
- cheltuieli de transport auto până în portul “E” 500 euro;
- asigurarea transportului auto 300 euro;
- cheltuieli de încărcare pe vas 175 euro.
Total 1.225 euro
Firma (importator)
- navlu 1.500 euro;
- asigurare transport naval, din portul “E” în portul “I” 450 euro;
- asigurare transport din porul “I” până la depozitul “B” 250 euro.
Total 3.775 euro
22
Varianta 2. Dacă condiţia de livrare este CIF „Port E” (Cost,
Insurance and Freight „Port E”) atunci vânzătorul va plăti transportul
naval, asigurarea maritimă şi costurile necesare pentru aducerea mărfii în
portul de destinaţie convenit. Cumpărătorul v-a suporta costurile din
momentul în care marfa ajunge în portul de descărcare şi până la depozitul
său, dar riscurile cu privire la marfă revin acestuia încă din momentul
trecerii ei peste balustrada vasului în portul de încărcare.
Repartizarea cheltuielilor suplimentare aferente contractului
încheiat cu această clauză se prezintă astfel:
Firma A (exportator)
- cheltuieli de transport auto până în portul “E” 500 euro;
- asigurare transport auto 300 euro;
- cheltuieli de încărcare pe vas 175 euro;
- navlu 1.500 euro;
- asigurare transport naval, din portul “E” în portul “I” 450 euro;
Total 3.175 euro
Firma B (importator)
- asigurare transport din porul “I” până la depozitul “B” 250 euro;
Total 1.825 euro
Aşa cum s-a putut observa şi din exemplul valoric prezentat anterior,
condiţiile de livrare influenţează şi costurile celor doi parteneri cu privire la
livrare. Însă, dacă avem în vedere un circuit unic de transfer al mărfurilor
de la exportator la importator, alegerea condiţiei de livrare nu influenţează
semnificativ costurile. În cazul celor două condiţii alese spre exemplificare
FOB si CIF costurile suplimentare aferente achiziţiei sunt în sumă totală de
5.000 de euro. În final ele vor fi suportate tot de importator, întrucât se
înţelege că exportatorul va include aceste valori în preţul mărfurilor
comercializate pentru a le putea recupera. Prin urmare, avantajul cu privire
la costuri devine vizibil doar în condiţiile în care se identifică circuite de
transport mai ieftine. În ceea ce priveşte suportarea riscurilor, alegerea
condiţiei de livrare este întotdeauna subiectivă. Dacă importatorul nu este
23
dispus să-şi asume riscurile cu privire la marfă, atunci el va prefera să intre
în posesia mărfii într-o locaţie cât mai apropiată de depozitul său. În aceste
circumstanțe, importatorul preferă să plătească mai mult, acceptând o
condiţie de livrare ce implică o responsabilitate mai mare din partea
exportatorului.
1.3. Modalităţi de decontare în comerţul internaţional

În tranzacţiile comerciale internaţionale plăţile se fac în valută
convertibilă sub formă scripturală (valută în cont), adică prin transferul
bancar al sumelor din contul importatorului în contul exportatorului.
Totodată, plata se face cel mai adesea contra prezentării de către exportator
a documentelor care atestă îndeplinirea obligaţiilor privind livrarea (plata
contra documente). Prin valută se înţelege, în general, moneda naţională a
unui stat folosită de persoane fizice şi juridice aparţinând altui stat. Într-un
sens mai restrâns, noţiunea de valută desemnează acele monede care sunt
utilizate frecvent în plăţile internaţionale (valută forte), cum sunt: dolarul
SUA, euro, francul elveţian, yenul, etc.
De la regula plăţii în cont contra documente nu există decât foarte
rare excepţii şi anume:
a) la vânzările de valoarea redusă, când riscul de neplată este mic, se
poate folosi, pentru mai multă operativitate, formula plăţii în numerar la
predarea mărfii către importator;
b) în cazul operaţiunilor de compensaţie (barter, clearing), tehnica
de plată este „marfă contra marfă”, moneda servind doar ca valută de cont,
pentru determinarea valorică şi înregistrarea operaţiunilor de export-import.
Pentru efectuarea plăţii în monedă scripturală se folosesc următoarele
instrumente de plată5: ordinul de plată, cecul, cardul, cambia, biletul la
ordin.
Ordinul de plată (viramentul).
Ordinul de plată este dispoziţia dată de o persoană (ordonatorul) unei
bănci, de a plăti o sumă determinată unei alte persoane (beneficiarul) în
vederea stingerii unei obligaţii băneşti a ordonatorului faţă de beneficiar.
Plata se face prin debitarea contului ordonatorului de la banca acestuia şi
transferul sumei respective în contul beneficiarului la banca acestuia din
urmă, adică prin virament, denumire sub care mai este cunoscut acest
mijloc de plată.
5
24
În tranzacţiile comerciale internaţionale, viramentul este un ordin
dat de importator băncii sale de a transfera (vira) în beneficiul furnizorului
străin, într-un cont la o bancă străină, o anumită sumă de bani, pentru plata
datoriei sale. În urma ordinului primit, banca importatorului va efectua
diferite operaţiuni pentru ca banii să ajungă în contul precizat de exportator;
de îndată ce banca avizează pe furnizor, suma respectivă va fi disponibilă în
contul acestuia (figura nr. 2).
(2)
Ordonator Beneficiar
(7)
(1) (3) RELAŢII DE CORESPONDENŢĂ (6)
(4)
Banca ordonatorului Banca beneficiarului
(5)
(1): ordonă viramentul
(2): comunică ordinul de transfer
(3): debitează contul ordonatorului
(4): dispune transferul şi creditează contul nostro al băncii corespondente
(5): confirmă operaţiunea şi creditarea contului loro
(6): creditează contul beneficiarului
(7): confirmă acceptarea plăţii prin virament
Figura 2. Fluxul operaţiilor în cadrul viramentului bancar
Cecul
Cecul este un ordin scris dat de o persoană unei bănci, de a plăti o
sumă de bani determinată unui terţ, beneficiarul cecului. În acest sens,
ordonatorul foloseşte un formular tipizat, pus la dispoziţie de către bănci
pentru titularii de conturi de cecuri.
Circuitul cecului implică ordonatorul (emitentul), beneficiarul şi
banca sau băncile care derulează operaţiunea de plată. În cazul plăţilor
efectuate în tranzacţiile internaţionale, circuitul cuprinde următoarele faze:
 emisiunea cecului de către importator şi remiterea documentului
respectiv exportatorului;
 depunerea cecului la banca exportatorului şi solicitarea plăţii;
 trimiterea cecului la banca importatorului şi solicitarea plăţii;
 plata cecului de către banca importatorului, fie direct, fie printr-o
bancă corespondentă din străinătate;
25
 încasarea cecului de către exportator.
În figura nr. 3 este prezentat schematic circuitul unui cec în dolari
americani (ţara C), prin care se plăteşte un export din ţara A în ţara B.
EXPORTATOR (1) IMPORTATOR

Ţara A Ţara B
(1) (3)
Banca exportatorului
(2) Banca importatorului

(3)
(3)
Banca corespondentă Banca corespondentă

băncii importatorului
Ţara C
(1): cec în USD

(2): aviz de virament şi de debitare în USD
(3): aviz de credit în USD
Figura nr. 3. Circuitul internaţional al cecului
Principala funcţie a cecului este cea de instrument de plată,
respectiv, o plată la vedere. Debitorul unei plăţi trage un cec în favoarea
creditorului, acesta din urmă putând încasa contravaloarea cecului de la
banca emitentului. Emiterea (tragerea) cecului este condiţionată de
existenţa în contul emitentului, la banca plătitoare, a unui disponibil de bani
(valută), numit provizion; în cazul unui provizion insuficient, banca poate
acorda un credit pe termen scurt („descoperit de cont”). Tragerea de cecuri
fără acoperire este sancţionată de lege în majoritatea ţărilor lumii, dar
legislaţiile naţionale prezintă particularităţi.
Pe de altă parte, cecul este plătit de către banca la care este deschis
contul emitentului prin debitarea acestui cont, numai după verificarea
semnăturii emitentului, acesta făcând dovada ordinului dat băncii. Cecului
îi este asociat, de regulă, un anumit termen până când acesta trebuie să fie
prezentat la încasare, termen ce curge de la data emisiunii indicată pe
document.
26
Datorită acestui circuit, între momentul primirii cecului de către
exportator şi momentul creditării contului său pot trece 3-4 săptămâni. Ca
atare, o tranzacţie cu plata la vedere devine, în fapt, una pe credit pe termen
scurt, un credit „tehnic”, ce ţine de circuitul cecului. Pe de altă parte, banca
exportatorului poate credita imediat contul clientului său, dar aceasta
presupune suportarea de către client a unui agio, reprezentând costul
financiar al creditului de descoperit acordat de bancă.
Cardul
Cardul este o cartelă din material plastic (de aici denumirea de bani
de plastic) de formatul unei cărţi de vizită, având imprimate emblema
emitentului, în general, o bancă – şi o serie de date pentru identificarea
titularului, client al băncii respective. Cardul permite, prin intermediul
unor dispozitive electronice (de aici denumirea de „bani electronici”),
accesul titularului la contul său bancar, precum şi efectuarea rapidă de
plăţi (card de plăţi/debit) sau obţinerea unor împrumuturi pe termen scurt
(card de credit).
Cărţile de debit/credit au fost emise pentru prima dată în SUA de
către marile magazine, lanţuri hoteliere, companii petroliere etc. pentru
fidelizarea clienţilor prin acordarea de facilităţi de plată.
Plata prin card este o variantă modernă şi mult mai rapidă a plăţii
prin cec: dacă în acest din urmă caz, cumpărătorul unei mărfi semnează un
cec pe care vânzătorul îl încasează (la vedere sau la termen), în cazul plăţii
prin card cumpărătorul prezintă cartea bancară şi semnează factura, iar
furnizorul o trimite spre încasare la banca emitentă.
În operaţiunile de plată prin card intervin trei participanţi:
- deţinătorul (beneficiarul) cardului, titular al unui cont la banca
emitentă;
- banca emitentă, care administrează şi operează plăţile în conturile
bancare curente ale beneficiarilor;
- comercianţii, care acceptă plata prin carduri şi care pot fi: hoteluri,
restaurante, agenţii de turism sau de transporturi aeriene, magazine, etc.
În figura nr. 4 este prezentată schema simplificată a unui sistem
electronic de plăţi.
27
(3)
Titular de card Comerciant
CUMPĂRĂTOR (4) VÂNZĂTOR
(1) (2) (5) (6)
BANCA
(1): deschiderea de cont (depunere de fonduri băneşti) de către client

(persoană fizică sau juridică);
(2): eliberarea cardului;
(3): achiziţie bunuri/servicii de la diverşi parteneri comerciali;
(4): plata cu card (bani electronici) a contravalorii bunurilor şi serviciilor;
(5): solicitare plată (conversie bani electronici);
(6): plată în cont (bani reali).
Figura nr. 4. Mecanismul plăţii prin card
Efectele de comerţ
Cambia, numită şi trată, este un ordin scris şi necondiţionat dat de o
persoană (trăgător) unei alte persoane (tras) de a plăti o sumă de bani, la
vedere sau la o anumită scadenţă, unui beneficiar. Beneficiarul poate fi
creditorul însuşi (trăgătorul) sau un terţ. Când trata este acceptată de către
debitor (tras), ea reprezintă recunoaşterea unei datorii către trăgător.
Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană (emitentul) se
obligă să plătească altei persoane (beneficiarul), sau la ordinul acestuia, o
anumită sumă de bani la scadenţă. Emanând de la debitorul plăţii, biletul la
ordin este o recunoaştere directă a unei datorii faţă de beneficiar.
Cambia şi biletul la ordin au aceeaşi esenţă, ele fiind menite să
faciliteze derularea operaţiunilor comerciale (de aici, denumirea de efecte
de comerţ). Ca atare, dispoziţiile legale referitoare la trată sunt aplicabile şi
biletului la ordin, atâta timp cât ele nu sunt incompatibile cu natura acestuia
din urmă, iar mecanismele lor de utilizare sunt similare.
Cambia îndeplineşte, în circuitul comercial, mai multe funcţii:
 mijloc de plată;
 mijloc de creditare;
 mijloc de garantare;
 mijloc de obţinere de fonduri băneşti.
28
• Mijloc de plată
Cambia poate servi pentru plata datoriei pe care trăgătorul o are la
beneficiar, înlocuind circulaţia banilor în numerar: în loc ca trasul să
plătească trăgătorului şi acesta să achite datoria sa faţă de beneficiar,
trăgătorul dă ordin trasului să plătească direct beneficiarului. Pe de altă
parte, datorită faptului că trata la ordin poate fi transmisă prin gir, aceasta
poate servi la acoperirea obligaţiilor de plată între participanţii la lanţul
andosării. Astfel, beneficiarul unei trate, care are o datorie faţă de un terţ,
poate plăti cu trata, andosând-o în favoarea creditorului său, care devine
astfel noul beneficiar al cambiei. La rândul său, noul deţinător al cambiei
poate s-o utilizeze în acelaşi fel pentru plata propriilor datorii.
Plata prin trată – în cele două variante prezentate anterior - nu este
una perfectă, pentru că acest instrument nu reprezintă bani efectivi.
Obligaţiile sunt stinse prin trată numai temporar, sub rezerva încasării
cambiei la scadenţă de către ultimul beneficiar.
• Mijloc de creditare
Între momentul naşterii obligaţiei de plată a debitorului
(importatorului) şi momentul încasării contravalorii creanţei sale de către
creditor (exportatorul) se scurge un anumit interval de timp, deci se creează
o relaţie de creditare. Ca atare, în valoarea cambiei trebuie să se reflecte şi
costul creditării, ţinând seama de valoarea creanţei, dobânda pieţei şi număr
de zile până la scadenţă.
În ceea ce priveşte scadenţa (termenul de plată) aceasta poate fi
indicată în mai multe feluri:
- scadenţa „la vedere”, caz în care posesorul cambiei (beneficiarul)
o poate prezenta spre încasare la orice dată calendaristică, iar trasul trebuie
să o achite în aceeaşi zi; în general, legea limitează termenul de prezentare
a unei trate „la vedere” (în România la un an de la emisiune);
- scadenţa la un anumit termen de la prezentare, respectiv un
anumit număr de zile de la data acceptării de către tras (sau a protestului de
neacceptare);
- scadenţa la un anumit termen de la data emiterii;
- scadenţa la o dată fixă (formula cea mai des utilizată), când în
textul cambiei se trec ziua, luna şi anul când se va face plata.
Cambia este mai ales un mijloc de creditare pe termen scurt, scadenţa
acesteia nedepăşind, în general, un an, varianta cea mai frecventă fiind de
90 de zile.
• Mijloc de garantare
Operaţiunile de decontare cu cambii se caracterizează printr-un grad
ridicat de garanţie conferit de mecanismul cambial. În primul rând, trasul
29
este obligat să accepte cambia la prezentare (în caz contrar se recurge la
protestul de neacceptare), iar în momentul acceptării trasul devine debitorul
principal al operaţiei de plată. În al doilea rând, cambia poate fi avalizată,
un terţ (avalistul) asumându-şi obligaţia de a plăti în locul debitorului, dacă
acesta nu efectuează plata. În sfârşit, în cazul neonorării cambiei, se poate
recurge la protestul de neplată.
Pe de altă parte, datorită siguranţei de care se bucură, trata poate fi
utilizată ca instrument de garantare în cadrul unor tehnici de plată nesigure
(de exemplu, incasso documentar) sau ca mijloc de garantare a îndeplinirii
unor obligaţii contractuale.
• Mijloc de obţinere de fonduri băneşti
Deţinătorul unei cambii (beneficiarul) are mai multe posibilităţi,
etalate în figura nr. 5:
a) să o păstreze până la scadenţă şi să o încaseze;
b) să o folosească în calitate de mijloc de plată, andosând-o în
favoarea unui creditor al său;
c) să o folosească pentru a obţine imediat fonduri băneşti, prin
procedeul scontării.
(1)
Vânzător Cumpărător
(2)
(3c)
(4c)
(4a) (3a) (5a)
(3b)
Bancă Creditor al Banca

comercială vânzătorului vânzătorului
SCONTARE GIRARE ÎNCASARE
(1): tragerea cambiei

(2): acceptarea
(3a): depunerea la bancă spre încasare
(4a): încasarea la scadenţă
(5a): creditarea contului vânzătorului
(3b): andosare către un creditor
(3c): vânzarea cambiei
(4c): încasarea valorii de scont
Figura nr. 5. Mecanismul cambiei

30
Scontarea înseamnă vânzarea cambiei prin andosarea acesteia în
favoarea unei bănci comerciale, care plăteşte imediat girantului o valoare
de scont, calculată prin deducerea din suma înscrisă pe cambie a unei
dobânzi (scont) pentru plata înainte de scadenţă. Ca în cazul oricărui girant,
banca are drept de regres împotriva vânzătorului cambiei, dacă trasul nu
plăteşte la scadenţă.
1.4. Tehnicile de plată în comerţul internaţional

Tehnicile de plată sunt modalităţile prin care banii sunt transferaţi de
la debitorul plăţii la creditorul acestuia. În practica tranzacţiilor comerciale
internaţionale există mai multe posibilităţi în acest sens:
a) transferul fondurilor băneşti înainte ca livrarea să fi avut loc
(plata în avans);
b) transferul fondurilor băneşti după ce predarea mărfii a avut loc
(plata la predarea mărfii; plata facturii);
c) transferul fondurilor băneşti printr-un mecanism care permite
corelarea livrării mărfii cu plata (incasso-ul documentar şi
acreditivul documentar).
a) Plata în avans şi plata după livrare
Primele două modalităţi etalate, plata în avans şi plata după primirea
mărfii, sunt două tehnici extreme de plată. Însă, ele sunt mai puţin
practicate în comerţul internaţional, din cauză că implică riscuri mari fie
pentru unul dintre parteneri, fie pentru celălalt.
Plata în avans este tehnica de plată cea mai sigură pentru exportator
şi cea mai riscantă pentru importator. Ea se utilizează doar atunci când
exportatorul are o poziţie forte în negocieri (necesitate urgentă de marfă
pentru importator, penurie temporară de produse etc.) sau pentru achiziţii
de valoare redusă (de exemplu, mostre). Instrumentele de plată folosite, în
acest caz, sunt cecul, cardul, cambia sau ordinul de plată.
b1) Plata la predarea mărfii se utilizează pentru tranzacţii de
valoare redusă şi are avantajul uşurinţei de realizare. În esenţă, această
tehnică de plată constă în faptul că vânzătorul mărfii instructează pe cărăuş
(firma de transport) să prezinte marfa destinatarului livrării şi să o predea
contra plăţii în numerar sau prin cec.
31
Utilizată în tranzacţiile internaţionale, această tehnică simplă de plată
implică trei părţi:
- exportatorul, care expediază marfa şi îi prezintă cărăuşului o
scrisoare de instrucţiuni prin care precizează suma ce trebuie încasată în
urma predării mărfii, ca şi mijlocul de plată ales;
- cărăuşul (transportatorul) care, în urma acceptării mandatului, va
efectua atât transportul, cât şi încasarea contravalorii mărfii;
- importatorul care, primind mărfurile în conformitate cu prevederile
contractului, este obligat să achite cărăuşului contravaloarea acestora.
Principalul dezavantaj al acestei tehnici de plată derivă din riscul de
refuz al plăţii din partea importatorului, ceea ce produce daune de partea
vânzătorului şi necesitatea intentării unui proces pentru despăgubiri.
b2) Plata contra factură este o tehnică simplă utilizată pentru
tranzacţii de valoare mică sau în relaţiile dintre firmele aparţinând aceluiaşi
grup. Ea presupune o bună cunoaştere şi încrederea reciprocă a partenerilor.
Mecanismul operaţiunii este simplu: după ce şi-a îndeplinit obligaţiile
de livrare, exportatorul trimite factura comercială direct la cumpărător care
va plăti contravaloarea acesteia la data stabilită prin contract. Avantajul
acestei tehnici constă în evitarea formalităţilor şi costurilor legate de o
modalitate mai complexă de plată, implică o stare de încredere în relaţiile
dintre părţi. Principalul dezavantaj apare în caz de litigiu, atunci când
exportatorul este lipsit de protecţie.
Plata contra factură este o modalitate practicată, în mod obişnuit, în
relaţiile de afaceri pe plan intern între parteneri tradiţionali: mărfurile sunt
livrate pe o bază regulată şi vânzătorul prezintă cumpărătorului evidenţa
exactă a acestora, cumpărătorul urmând să plătească prin cec sau cambie.
Pe plan internaţional apar însă particularităţi legate de distanţa dintre
parteneri, care presupune perioade mai lungi de creditare din partea
exportatorului, precum şi, uneori, de insuficienţa informaţiilor privind
credibilitatea importatorului (riscul de neplată).
Instrumentul de plată cel mai frecvent utilizat în tranzacţiile
internaţionale este ordinul de plată.
c1) Incasso-ul documentar
Incasso-ul documentar este o tehnică de plată care constă în
acordarea de către exportator băncii sale a unui mandat de a încasa (de aici
denumirea de incasso) suma reprezentând contravaloarea unei tranzacţii
comerciale şi de a o vira în contul său. În acest sens, el va depune la bancă
documentele care atestă executarea obligaţiei sale de livrare (de aici
caracterul documentar). Practic, banca însărcinată cu încasarea prestează
32
pentru exportator anumite servicii necesare pentru realizarea plăţii, iar
pentru acestea este remunerată de către vânzător.
Părţile implicate în derularea unui incasso sunt:
 exportatorul, care dă mandat de încasare băncii (ordonator);
 banca exportatorului însărcinată cu efectuarea operaţiunii de
încasare (banca remitentă);
 banca importatorului, respectiv banca din străinătate însărcinată cu
încasarea prin prezentarea documentelor cumpărătorului (banca
prezentatoare);
 importatorul.
Mecanismul incasso-ului documentar prezintă mai multe faze (figura
nr. 6).
(1) Exportatorul expediază marfa în conformitate cu contractul şi
obţine documentele care atestă livrarea mărfurilor.
(2) Documentele sunt depuse la banca exportatorului, odată cu
prezentarea mandatului de încasare. Totodată, exportatorul întocmeşte o
„scrisoare de instrucţiuni”, prin care precizează natura şi numărul
documentelor necesare pentru efectuarea plăţii, mărimea sumei de încasat
şi modalităţile de încasare şi transfer.
(3) Banca exportatorului trimite documentele şi scrisoarea de
instrucţiuni băncii prezentatoare, aceasta fiind, de regulă, o bancă
corespondentă situată în ţara importatorului. Băncile sunt obligate să
respecte cu exactitate instrucţiunile ordonatorului, în caz contrar
răspunderea lor fiind angajată.
(4) Banca prezentatoare remite documentele cumpărătorului numai
după ce acesta a dispus plata sau a acceptat o cambie trasă asupra lui.
Primind documentele, importatorul poate intra în posesia mărfii. În cazul în
care nu acceptă documentele, el va indica băncii motivele pentru care
amână sau refuză plata. Banca prezentatoare informează pe vânzător în
legătură cu situaţia documentelor (plată, acceptare, amânare, refuz).
(5), (6) Plata documentelor depinde de tipul de incasso utilizat:
documente contra plată sau documente contra acceptare.
33
(1)
Exportator Importator
(2) (6) (4 bis) (4)
Banca (5) Banca

exportatorului importatorului
(3)
(1): expedierea mărfii
(2): depunerea documentelor
(3): trimiterea documentelor
(4): remiterea documentelor; (4 bis): plata sau acceptarea
(5), (6): plata
Figura nr. 6. Mecanismul derulării incasso-ului documentar
c2) Acreditivul documentar

Acreditivul documentar este modalitatea de plată cel mai frecvent
utilizată în tranzacţiile internaţionale, fiind în mod deosebit solicitat în
cazul contractelor de valoare ridicată, ori atunci când există îndoieli în ceea
ce priveşte solvabilitatea partenerului.
Principalul avantaj al acestei tehnici de plată este garanţia pe care o
oferă celor implicaţi (exportator, importator, bănci) în legătură cu apărarea
intereselor acestora în procesul efectuării plăţii; pe de altă parte, buna sa
executare cere din partea exportatorului o muncă de administrare riguroasă,
iar din partea importatorului suportarea unor costuri specifice.
Acreditivul documentar reprezintă angajamentul asumat de către o
bancă la ordinul şi în contul clientului său (cumpărătorul) de a plăti o
anumită sumă de bani contra documentelor atestând livrarea mărfii pe care
vânzătorul (beneficiarul acreditivului) se obligă să le emită şi să le prezinte
în condiţiile şi termenele stabilite de ordonatorul acreditivului.
Prin urmare, în derularea unui acreditiv documentar (AD) sunt
implicate patru părţi, şi anume: ordonatorul (importatorul), cel care solicită
băncii sale deschiderea AD; banca emitentă (banca importatorului), cea
care la solicitarea importatorului îşi asumă angajamentul de plată;
beneficiarul acreditivului (exportatorul), cel în favoarea căruia a fost
deschis acreditivul şi care prezintă setul de documente la bancă în vederea
încasării contravalorii mărfurilor livrate; banca exportatorului (banca
34
avizatoare, notificatoare, plătitoare sau negociatoare), cea care îl deserveşte
pe beneficiarul acreditivului.
Mecanismul derulării acreditivului documentar este prezentat
schematic în figura nr. 7.
(1)
Exportator Importator
(6)
(4) (5) (7) (8) (2) (11)

(3)
Banca firmei Banca firmei
exportatoare (9) importatoare
(10)
(1): contactul de vânzare internaţională;
(2): ordin de deschidere a acreditivului;
(3): deschiderea acreditivului şi înştiinţarea băncii exportatorului;
(4): avizarea exportatorului cu privire la deschiderea acreditivului;
(5): confirmarea concordanţei datelor din acreditiv cu clauzele din contractul de
vânzare internaţională;
(6): livrarea mărfurilor;
(7): remiterea documentelor care dovedesc expedierea mărfurilor;
(8): plata contravalorii mărfurilor pe baza documentelor (în cazul în care
acreditivul este domiciliat în ţara vânzătorului-exportator);
(9): remiterea documentelor băncii importatorului şi debitarea contului acestuia;
(10): pe baza documentelor primite şi verificate, are loc efectuarea plăţii prin
creditarea băncii exportatorului;
(11): transmiterea documentelor pe baza cărora importatorul va intra în posesia
mărfurilor.
Figura nr. 7. Mecanismul derulării acreditivului documentar
Exemple privind decontarea în comerţul internaţional.

Operaţiile contabile aferente celor două entităţi implicate în
activitatea de comerţ exterior se prezintă simplificat în continuare.
Exemplul 1 privind decontarea prin ordin de plată.
Firma exportatoare A emite factură de vânzare pentru produse în
valoare de 10.000 euro. Firma B importatoare decontează contravaloarea
facturii, emiţând un ordin de plată, fără primirea efectivă a mărfurilor.
Ulterior se primesc mărfurile de la exportator.
Precizare: în acest exemplu vom utiliza moneda euro pentru
reflectarea contabilă la ambii parteneri.
35
Firma A (exportator).
a) emiterea facturii de vânzare:
4111 = 7015 10.000 euro
„Clienţi” „Venituri din vânzarea
produselor finite”
b) încasarea contravalorii produselor:
5124 = 4111 10.000 euro
„Conturi la bănci în valută” „Clienţi”
Firma B (importator).
a) achitarea facturii, fără primirea mărfurilor:
408 = 5124 10.000 euro
„Furnizori-facturi nesosite” „Conturi la bănci în valută”
b) primirea mărfurilor:
371 = 401 10.000 euro
„Mărfuri” „Furnizori”
şi concomitent:
401 = 408 10.000 euro
„Furnizori” „Furnizori-facturi nesosite”
Exemplul 2 privind schimbul de documente (compensarea)

Firma A, exportator, vinde firmei B, importator, mărfuri în valoare
de 2.000 € (1 € = 4,75 lei/€). Ulterior, firma B (exportatorul) vinde firmei
A, mărfuri în valoare de 2.500 € (1 € = 4,80 lei/€), curs la nivelul căruia se
realizează şi decontarea între cele 2 firme.
Firma A.
1. Se înregistrează mărfurile vândute către B ( 2.000 € x 4,75 lei/€):
4111/B = 707 9.500 lei
„Clienţi” „Venituri din vânzarea mărfurilor”
2. Se înregistrează achiziţia mărfii de la B:

371 = 401/B 12.000 lei
3. Se înregistrează actualizarea creanţei faţă de B:
- valoarea actuală a creanţei: 2.000 € x 4,80 lei/€ = 9.600 lei;
- valoarea iniţială a creanţei: 2.000 € x 4,75 lei/€ = 9.500 lei;
- diferenţa de curs valutar: 2.000 € x 0,10 lei/€ = 100 lei.
4111/B = 765 100 lei
„Clienţi” „Venituri din diferenţe
de curs valutar”
36
4. Compensarea (schimbul de documente), la nivelul celei mai mici sume:
401/B = 4111/B 9.600 lei
„Furnizori” „Clienţi”
5. Plata diferenţei ce nu a fost compensată, adică 500 € x 4,80 lei/€:
401/B = 5124 2.400 lei
„Furnizori” „Conturi la bănci în valută”
Firma B.
1) Achiziţia de mărfuri de la A:
371 = 401/A 9.500 lei
2) Se înregistrează vânzarea mărfurilor către A (2.500 € x 4,80 lei/€):
4111/A = 707 12.000 lei
3) Actualizarea datoriei faţă de A:
665 = 401/A 100 lei
„Cheltuieli din diferenţe „Furnizori”
de curs valutar”
4) Schimbul de documente pentru 2.000 € x 4,80 lei:

401/A = 4111/A 9.600 lei
„Furnizori” „Clienţi”
5) Încasarea diferenţei (500 € x 4,80 lei):
5124 = 4111/A 2.400 lei
Exemplul 3 privind decontarea prin acreditiv documentar
Firma A deschide un acreditiv în valoare de 2.000 € la dispoziţia

furnizorului B. Se achiziţionează marfă de la furnizor în valoare 1.800 € şi
se decontează sumele din acreditiv după ce anterior i-a fost acordat un
avans furnizorului în sumă de 500 €. Se închide acreditivul. Cursul de
schimb cunoaşte următoarele fluctuaţii:
- la data acordării avansului şi deschiderii acreditivului 1 € = 4,70 lei/€;
- la data achiziţiei 1 € = 4,75 lei/€;
- la data achitării furnizorului şi închiderea acreditivului 1 € = 4,80 lei/€.
Să se efectueze înregistrările la firmele A şi B.
37
FIRMA A
a) deschiderea acreditivului 2.000 € x 4,70 lei/€:
581 = 5124 9.400 lei
„Viramente interne” „Conturi la bănci în valută”
şi
5414 = 581 9.400 lei
„Acreditive în valută” „Viramente interne”
b) acordare avans 500 € x 4,70 lei/€:

409 = 5124 2.350 lei
„Furnizori-debitori” „Conturi la bănci în valută”
c) achiziţia mărfurilor pentru 1.800 € x 4,75:
371 = 401 8.550 lei
d) actualizarea avansului la nivelul cursului de decontare de 4,80 lei/€:
409 = 765 50 lei
„Furnizori-debitori” „Venituri din diferenţe
de curs valutar”
e) actualizarea datoriei la nivelul cursului de decontare de 4,80 lei/€, adică
1.800 € x (4,75 lei/€ - 4,70 lei/€):
665 = 401 90 lei
de curs valutar”
f) diminuarea datoriei cu avansul acordat anterior:

401 = 409 2.400 lei
„Furnizori” „Furnizori-debitori”
g) actualizarea acreditivului la nivelul cursului de la data achitării (4,80
lei/€):
5414 = 765 200 lei
„Acreditive în valută” „Venituri din diferenţe
de curs valutar”
h) achitarea mărfurilor din acreditiv (1.300 € x 4,80 lei/€):
401 = 5414 6.240 lei
„Furnizori” „Acreditive în valută”
i) închiderea acreditivului rămas neutilizat, adică 800 € x 4,80 lei/€:
581 = 5414 3.840 lei
„Viramente interne” „Acreditive în valută”
şi
38
5124 = 581 3.840 lei
„Conturi la bănci în valută” „Viramente interne”
FIRMA B
a) primirea avansului în valoare de 500 € x 4,70 lei/€:
5124 = 419 2.350 lei
„Conturi la bănci în valută” „Clienţi-creditori”
b) vânzarea mărfurilor în valoare de 1.800 € x 4,75 lei/€:
4111 = 707 8.550 lei
c) actualizarea avansului la nivelul cursului de decontare de 4,80 lei/€,
adică 500 € x (4,80 lei/€ - 4,70 lei/€):
665 = 419 50 lei
„Cheltuieli din diferenţe „Clienţi-creditori”
de curs valutar”
d) actualizarea creanţei la nivelul cursului de decontare de 4,80 lei/€:
4111 = 765 90 lei
de curs valutar”
e) utilizarea avansului pentru diminuarea creanţei faţă de client:
419 = 4111 2.400 lei
„Clienţi-creditori” „Clienţi”
f) încasarea diferenţei de la client pentru mărfurile vândute:
5124 = 4111 6.240 lei
Exemplul 4 privind decontarea prin folosirea efectelor de comerţ

Firma A vinde firmei B mărfuri în valoarea de 10.000 USD.
Decontarea se realizează utilizând o cambie. La scadenţă cambia se depune
la bancă şi se încasează.
FIRMA A
a) Vânzarea mărfurilor:
4111 = 707 10.000 USD
b) Emiterea efectului de comerţ:

413 = 4111 10.000 USD
„Efecte de primit” „Clienţi”
39
c) Depunerea efectului de comerţ la bancă:
5113 = 413 10.000 USD
„Efecte de încasat” „Efecte de primit”
d) Încasarea efectului de comerţ:
5124 = 5113 10.000 USD
„Conturi la bănci în valută” „Efecte de încasat”
FIRMA B
a) Achiziţia mărfurilor:
371 = 401 10.000 USD
b) Stingerea datoriei printr-un efect de comerţ:
401 = 403 10.000 USD
„Furnizori” „Efecte de plătit”
c) Achitarea la scadenţă a efectului de comerţ:
403 = 5124 10.000 USD
„Efecte de plătit” „Conturi la bănci în valută”
1.5. Finanţarea tranzacţiilor internaţionale

Finanţarea reprezintă, în esenţă, procurarea fondurilor băneşti
necesare pentru realizarea unei afaceri. Aceasta se poate realiza din surse
interne firmei (fonduri proprii) sau din surse externe (fonduri împrumutate).
În tranzacţiile comerciale internaţionale, finanţarea externă se realizează
atât prin tehnici clasice de creditare (creditul furnizor şi creditul
cumpărător), cât şi prin tehnici moderne de finanţare (factoring, forfetare,
leasing), toate adaptate cerinţelor comerţului exterior.
Din punctul de vedere al duratei finanţării, în contabilitate există
finanţare pe termen scurt (1-12 luni) şi finanţare pe termen lung (peste un
an). În principiu, în cazul operaţiunilor de export şi import prevalează
tehnicile de finanţare pe termen scurt, în timp ce pentru investiţiile
internaţionale şi acţiunile de cooperare industrială, sunt specifice finanţările
pe termen lung.7
7
40
1.5.1. Tehnici de finanţare pe termen scurt
Finanţarea pe termen scurt are ca scop asigurarea unor mijloace de

plată exportatorului care a vândut mărfuri pe credit, urmând să recupereze
de la importator contravaloarea exportului într-o perioadă de până la un an.
Creditele pe termen scurt pot avea un caracter de prefinanţare a
operaţiunilor, fiind legate de activitatea de producţie. Alte credite sunt
legate strict de o operaţiune de export şi pot fi acordate producătorilor
exportatori sau firmelor comerciale de export-import.
Tipuri de credite.
Creditele de prefinanţare specializate se particularizează prin
aceea că acordarea lor este legată de fabricarea şi pregătirea pentru export a
unui produs strict determinat. Astfel de credite se acordă pentru produse de
valori mari, cu ciclu lung de fabricaţie. Sunt cazuri în care creditele de
prefinanţare specializate se acordă şi unor producători-exportatori cu flux
continuu şi ridicat de exporturi. Deseori, acordarea creditului este
condiţionată de mărimea exportului, astfel încât producătorii-exportatori nu
pot beneficia de aceste credite decât dacă valoarea produselor exportate
atinge un nivel valoric minim prestabilit de bănci.
Creditele de prospectare au ca scop facilitarea activităţii de
cercetare a noi pieţe de desfacere de către exportatori.
Avansul pe documente de mărfuri. În unele ţări, băncile acordă
exportatorilor credite pe baza unor documente care atestă existenţa
mărfurilor pregătite pentru export. Valoarea creditului este proporţională cu
mărfurile astfel gajate, dar nu depăşeşte 80% din valoarea lor. De regulă,
astfel de credite se acordă exportatorilor care livrează partizi mari.
O formă particulară a acestui tip de credit este creditul pe bază de
warant. Firma exportatoare, pe baza gajului de mărfuri dă băncii un înscris
(warant) – care reprezintă un titlu de proprietate asupra mărfurilor şi este
negociabil; ca atare, băncile comerciale pot sconta titlul la banca centrală.
Avansul în valută este, în egală măsură, o tehnică de finanţare pe
termen scurt şi o metodă de protecţie împotriva riscului valutar. În esenţă,
este vorba de acordarea de către o bancă a unui împrumut în valută firmei
exportatoare în baza creanţei acesteia faţă de clientul său din străinătate,
creanţă nevalorificată în moneda naţională.
Avansul bancar prin cesiunea de creanţe. În unele ţări, băncile
acordă facilităţi sub formă de avans exportatorilor pentru reîntregirea
fondurilor avansate de aceştia în livrări de mărfuri pe credite pe termen
scurt, prin cesionarea creanţelor deţinute asupra importatorilor străini.
41
Cesionarea se efectuează printr-un document financiar de cesionare.
În baza acestuia pot beneficia de un avans sub forma unui credit pe termen
scurt până la încasarea creanţelor de la importatori. Avansul acordat nu
depăşeşte, de regulă, 70% din valoarea facturilor. Acordarea creditului
presupune din partea băncii o analiză de fond a solvabilităţii exportatorului.
Tehnica scontării
Creditul de scont constituie una dintre cele mai utilizate tehnici în
finanţarea pe termen scurt a exporturilor. De regulă, vânzarea pe credit este
însoţită de emiterea unui titlu de credit – cambie, bilet la ordin – prin care
importatorul este obligat să plătească, la scadenţă, contravaloarea
mărfurilor.
Scontarea reprezintă o formă de mobilizare a creditelor pe termen
scurt şi constă în vânzarea unui titlu de credit unei bănci înainte de
scadenţă.
Scopul scontării este ca beneficiarul unei cambii sau al unui bilet la
ordin să transforme creanţa pe care o are asupra unui terţ într-o sumă
lichidă, fără să mai aştepte scadenţa.
La primirea instrumentului andosat în favoarea ei, banca de scont va

plăti beneficiarului o sumă calculată cu ajutorul relaţiei:
S = V- (V x Ts x n) : (360 x 100)
în care:
V – valoarea cambiei la momentul scadenţei, inclusiv dobânda
dacă este cazul;
Ts – taxa de scont exprimată în procente pe an;
n – numărul de zile rămase până la scadenţă.
Creditul de accept constituie o altă modalitate frecvent utilizată în
finanţarea exporturilor pe termen scurt, asemănătoare în principiu cu
tehnica creditelor de scont. Acest tip de credit poate fi acordat în favoarea
exportatorului sau a importatorului.
Factoringul
Factoringul este operaţiunea desfăşurată pe baza contractului încheiat
între factor şi aderent (exportatorul), prin care primul, în schimbul unui
comision, preia în proprietatea sa creanţele aderentului prin plata facturilor
acestuia, facturi ce poartă semnătura cumpărătorului.
Factoringul constă deci, în esenţă, dintr-un transfer de creanţe asupra
unor terţi, de la exportator la factor; exportatorul primeşte valoarea
nominală a acestor creanţe, mai puţin comisionul (şi cheltuielile) factorului.
42
În practică, în cazul factoringului de export se utilizează plata
imediată a 85% din valoarea facturilor clientului, iar restul de 15% din care
se scade valoarea corespunzătoare comisionului şi dobânzii, se plăteşte în
momentul în care importatorul achită factura.
Utilizarea factorului în tranzacţiile internaţionale prezintă o serie de
avantaje: elimină riscul de neplată şi riscul valutar; uşurează problemele de
trezorerie; simplifică gestiunea afacerilor; dă posibilitatea utilizării cambiei
sau a acreditivului pentru efectuarea plăţii; înlătură neînţelegerile ce pot
interveni din cauza necunoaşterii legilor şi a uzanţelor ţării importatorului.
Schematic, utilizarea acestei tehnici de finanţare se concretizează în
parcurgerea unor etape distincte (figura 7).
Exportator
2 1
1 1 2
2
Importator din Importator din Importator din

ţara A ţara B ţara C
5 5 5 3
Factor din Factor din Factor din

ţara A ţara B ţara C
6 6 6
4
Firma de
7 factoring
(1): livrări de bunuri şi/sau servicii efectuate de exportator.

(2): creanţe asupra importatorului.
(3): exportatorul cedează creanţele către firma de factoring.
(4): firma de factoring va plăti exportatorului (aderent) imediat 85% din valoarea
facturilor.
(5): recuperarea contravalorii facturilor de la importator.
(6): recuperarea contravalorii facturilor de la importator prin intermediul
factorilor locali, care îşi reţin comisionul cuvenit.
(7): firma de factoring va achita diferenţa de 15%, din care îşi va reţine
echivalentul comisionului şi a dobânzii.
Figura 7. Derularea unei operaţiuni de factoring
43
Forfetarea
Forfetarea exportului pe credit constă în transmiterea creanţelor
provenite din operaţiunile de comerţ exterior efectuate pe credit unei
instituţii financiare specializate care le plăteşte imediat, urmând să se
recupereze contravaloarea acestora, la scadenţă de la debitorul importator.
Spre deosebire de scontare, această tehnică nu dă instituţiei financiare drept
de recurs asupra vânzătorului creanţei în cazul unei defecţiuni de plată a
debitorului.
Specific forfetării este şi faptul că se aplică nu numai creanţelor pe
termen scurt, de până la un an, ci şi celor provenite din exporturile pe credit
cu scadenţă mijlocie, de la 1 an la 7 ani. Utilizarea acestei tehnici permite
deci realizarea unor operaţiuni de finanţare pe termen mediu, stimulând pe
această cale exportul de instalaţii, maşini, utilaje şi alte produse de valoare
ridicată.
Costul forfetării este mai ridicat decât cel al scontării şi constă într-o
rată fixă de dobândă, la care se adaugă comisionul instituţiei de finanţare,
stabilit diferenţiat în funcţie de bonitatea debitorului, de măsura în care
cambia (creanţa) este sau nu avalizată, de riscul estimat al operaţiunii, de
modalitatea de plată etc.
Forfetarea, ca şi scontarea, permite recuperarea sumelor înainte de
scadenţă sau transformarea unei vânzări pe credit într-o vânzare la vedere
pentru exportator.
1.5.2. Tehnici de finanţare pe termen lung
Finanţarea pe termen mediu şi lung este specifică exporturilor de

mare valoare, exporturilor complexe, ca şi unor forme de cooperare
industrială. Ea se poate realiza prin tehnicile clasice de creditare (creditul
furnizor şi creditul cumpărător) sau prin tehnici de finanţare cum este
leasingul.
Creditul furnizor.
Creditul furnizor este un credit bancar acordat exportatorului, atunci
când acesta consimte partenerului său o amânare de plată pentru marfa
livrată în străinătate. Practic, operaţiunea presupune două relaţii distincte de
creditare:
- un credit în marfă, acordat de exportator importatorului prin
acceptarea efectuării plăţii la un anumit termen de la livrare;
- un credit în bani, acordat de bancă exportatorului pentru finanţarea
operaţiunii de export.
44
Băncile comerciale, la rândul lor, au posibilitatea să se refinanţeze,
să-şi întregească fondurile acordate sub formă de credit exportatorilor, de la
banca centrală sau o instituţie specializată în finanţarea exporturilor din ţara
lor.
Creditul furnizor este un credit pe termen mediu sau lung. Are la
bază considerentul că, deşi valoarea mărfii livrate este mare, resursele
financiare ale exportatorului permit vânzarea ei pe credit. Creditul furnizor
nu depăşeşte, de regulă, 80-90% din valoarea mărfii, diferenţa fiind achitată
de importator sub forma avansului sau plăţii la livrare.
În figura 8 este redată schema de finanţare prin credit furnizor.
(1)
Exportator (5) Importator

(7)
(3)
(2) (6) (8)
Societate
Instituţie de de asigurări
refinanţare
Banca (4)
creditoare
Piaţa de
capital
(1): contractul comercial (credit în marfă).

(2): convenţie de credit (credit în bani).
(3): poliţa de asigurare.
(4): refinaţare la o instituţie specializată/ pe piaţa monetară
(5): livrarea mărfii
(6): finanţarea (creditarea)
(7): plata livrării
(8): rambursarea creditului
Figura 8. Mecanismul creditului furnizor
Băncile comerciale condiţionează acordarea creditelor exportatorilor
de asigurarea acestora la o instituţie de asigurare. Poliţa de asigurare emisă
în favoarea furnizorului este cedată de acesta băncii care a finanţat
exportul.
45
Creditul furnizor presupune, aşadar, trei documente: contractul
comercial internaţional (exportator-importator), convenţia de creditare
(exportator-bancă) şi poliţa de asigurare (exportator-instituţia de asigurare).
Rambursarea creditului sau restituirea acestuia de către beneficiar
comportă două perioade: perioada de graţie, în care nu se restituie nimic, şi
perioada efectivă de rambursare.
Aceasta din urmă se poate calcula ca perioada medie de rambursare,
Pm, în care se iau în considerare perioada de graţie, G, intervalul dintre
prima şi ultima rambursare, P, şi intervalul dintre două rate de rambursare
succesive, I, toate exprimate în ani sau luni.
Relaţia de calcul este:
Pm = G +P/2 + I/2
Cu cât perioada de graţie este mai mare, cu atât beneficiarul
creditului este mai avantajat, crescând perioada medie de rambursare.
Mărimea rambursărilor anuale (anuităţi) este dată de suma dintre
cota din valoarea nominală a creditului, numită şi amortisment, şi dobânda
aferentă.
Creditul cumpărător
Creditul cumpărător este o finanţare directă acordată importatorului
de către o bancă din ţara exportatorului pentru a-i permite cumpărătorului
să plătească imediat contravaloarea mărfii. Creditele cumpărător sunt
acordate, de regulă, de bănci sau instituţii specializate în finanţarea
exporturilor din ţara exportatorului, în acest scop încheindu-se o convenţie
de credit între importator (sau banca sa) şi banca exportatorului.
În figura 9 este prezentat mecanismul creditului cumpărător pe
termen lung:
46
(1)
Exportator (5) Importator
(2)
(6) Banca din ţara (7)
exportatorului
(3)
(4)
Instituţie de
refinanţare
Societate
de asigurări
Piaţa de
capital
(1): contractul comercial.

(2): convenţie de credit.
(3): poliţa de asigurare.
(4): refinanţare
(5): livrarea mărfii
(6): plata
(7): rambursarea creditului
Figura 9. Mecanismul creditului cumpărător
Dacă în cazul creditului furnizor exportatorul trebuie să se preocupe
de încasarea creanţelor sale de la o bancă, în creditul cumpărător
exportatorul este exonerat complet de cerinţele mobilizării fondurilor, el
fiind plătit pe loc de către importator.
Valoarea creditului se situează, de regulă, la 85% din valoarea
mărfii, diferenţa fiind suportată sub formă de avans sau plată la livrare, de
către importator. Prin utilizarea acestui tip de credit, furnizorul este, practic,
plătit integral la livrarea mărfii.
Băncile care acordă credite cumpărător îşi reîntregesc fondurile de la
banca centrală sau de la o instituţie de finanţare a exporturilor prin
rescontare. În cazul finanţării unor exporturi de valori mari, băncile
comerciale procedează la mobilizarea fondurilor prin lansarea de emisiuni
de obligaţiuni, prin eurocredite sau credite consorţiale.
Asigurarea creditelor se realizează de banca exportatorului la o
instituţie de asigurare din ţara sa. Costul asigurării este suportat, de regulă,
de importator (uneori şi de exportator). Deci şi în cazul creditului
cumpărător apar trei documente:
47
 contractul comercial internaţional (exportator-importator),
 convenţia de credit (importator - banca exportatorului),
 poliţa de asigurare (banca exportatorului - instituţia de asigurare).
Leasingul
Leasingul s-a afirmat în ultimele decenii – îndeosebi în S.U.A. şi
ţările Europei Occidentale – ca metodă de finanţare pe termen mediu şi
lung şi prin aceasta ca factor de promovare a vânzărilor, în particular a
exporturilor. În esenţă, leasingul este o formă de închiriere realizată de
societăţi financiare specializate (societăţi de leasing) a unor bunuri de
echipament către firme (beneficiari) care nu dispun de fonduri proprii ori
nu pot sau nu doresc să recurgă la credite bancare pentru cumpărarea
acestora de la producători.
Leasingul presupune, în principiu, două contracte: unul de vânzare-
cumpărare, încheiat între producător, ca vânzător, şi societatea de leasing,
care creditează operaţiunea de leasing în calitate de cumpărător şi un
contract de locaţiune încheiat între societatea de leasing şi un terţ
beneficiar.
Operaţiunea este iniţiată de firma care doreşte închirierea produsului
şi care se adresează în acest sens societăţii de leasing cu o cerere de ofertă.
Societatea de leasing, în urma acceptării cererii, procedează la stabilirea
contactului cu producătorul bunului solicitat în vederea achiziţionării
acestuia; în acest proces este implicat automat şi viitorul beneficiar.
După această procedură, urmează încheierea contractului de leasing
şi cumpărarea bunului de către societatea de leasing în vederea punerii lui
la dispoziţia beneficiarului.
Pentru utilizarea bunului, beneficiarul va plăti societăţii de leasing
costul, sub formă de rate eşalonate pe perioada de valabilitate a
contractului. De regulă, la sfârşitul perioadei de închiriere, beneficiarul are
o triplă opţiune: să prelungească contractul; să-l abandoneze; să cumpere
bunul la valoarea reziduală.
În legea română, leasingul este definit ca fiind acea operaţiune prin
care o parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă
determinată dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este,
celeilalte părţi, denumită utilizator, la solicitarea acesteia, contra unei plăţi
periodice, denumită rată de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing,
locatorul/finanţatorul se obligă să respecte dreptul de opţiune al
utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de leasing ori de
a înceta raporturile contractuale.
Aşa cum reiese din cele prezentate mai sus, tranzacţia de leasing
48
presupune trei faze: contractarea, cumpărarea, închirierea. În figura 10 sunt
prezentate corelat cele trei faze ce se parcurg în cadrul tranzacţiilor de
leasing.
Sursa de finanţare
Contract Societate de leasing

1. Contractare Beneficiar
Alegerea echipamentului Cumpărarea

ce va fi cumpărat echipamentului
Asigurarea
echipamentului
2. Cumpărare Producător
Societate de asigurări
Livrează, instalează şi
Întreţine echipamentul
Remite factura, garanţia şi Emite poliţa
contractul de service de asigurare
Plata
3. Închiriere Beneficiar ratelor Societate de leasing
Figura 10. Fazele tranzacţiei de leasing
Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează, în special,

echipamentele electronice de calcul, aparatele şi instrumentele de măsură,
mijloacele de transport, maşinile-unelte, materialele pentru mecanica grea,
maşinile agricole, unele bunuri de folosinţă îndelungată etc. În ultimul
timp, leasingul a cuprins şi sectorul imobiliar, având ca obiect închirierea
de clădiri cu destinaţie industrială sau comercială, clădiri administrative.
1.6. Contabilitatea creanţelor şi datoriilor

exprimate în valută
O întreprindere poate desfăşura activităţi în străinătate în două
moduri. Ea poate realiza tranzacţii în valută sau poate avea operaţiuni în
străinătate. Pentru a include tranzacţiile în valută şi operaţiunile din
străinătate în situaţiile financiare ale unei întreprinderi, tranzacţiile trebuie
exprimate în moneda de raportare a acesteia, iar situaţiile financiare ale
operaţiunilor din străinătate trebuie de asemenea convertite în moneda de
raportare a acesteia.
49
Pentru contabilizarea tranzacţiilor în valută şi conversia situaţiilor
financiare ale operaţiunilor din străinătate se aplică IAS 21 „Efectele
variaţiei cursurilor de schimb valutar”8.6
Referitor la tranzacţiile în valută acest standard tratează următoarele
aspecte care vor fi prezentate în continuare.
A. Recunoaşterea iniţială.
O operaţiune în valută trebuie înregistrată în momentul recunoaşterii
iniţiale la cursul de schimb în vigoare de la data efectuării tranzacţiei.
O tranzacţie în valută este o tranzacţie care este exprimată sau care
necesită decontarea în valută, inclusiv tranzacţiile rezultate atunci când o
întreprindere:
- cumpără sau vinde bunuri sau servicii al căror preţ este exprimat în
valută;
- împrumută sau oferă spre împrumut fonduri, sumele ce urmează a
fi încasate sau plătite fiind exprimate în valută;
- achiziţionează sau înstrăinează active, contractează sau achită
datorii exprimate în valută;
- devine parte a unui contract de schimb valutar nerealizat.
Cursul de schimb valutar la data tranzacţiei poate fi:

- curs la vedere sau curs SPOT, adică cursul valutar la care se
realizează o tranzacție de schimb valutar pe cont și care nu este negociat;
- curs mediu (săptămânal, lunar).
B. Raportarea la data bilanţului (ulterior recunoaşterii tranzacţiei).
La fiecare dată a bilanţului:
a) elementele monetare exprimate în valută trebuie raportate utilizând
cursul de schimb la data închiderii;
b) elementele nemonetare înregistrate la costul istoric şi exprimate în
valută trebuie raportate la cursul de schimb de la data efectuării tranzacţiei;
c) elementele nemonetare înregistrate la valoarea justă şi exprimate în
valută trebuie raportate utilizând cursul de schimb existent în momentul
determinării valorii respective;
Astfel, înregistrarea diferenţelor de curs valutar rezultate din
reevaluarea disponibilităţilor la cursul de schimb din 31.XII se efectuează:
- pentru diferenţe favorabile: 5124 = 765
- pentru diferenţe nefavorabile: 665 = 5124
8
MFP, Ghid practic de aplicare a Standardelor Internaţionale de Contabilitate, Editura
Economică, Bucureşti, 2001, pg. 157.
50
C. Recunoaşterea diferenţelor de curs valutar
Diferenţele de curs valutar ce apar cu ocazia decontării elementelor

monetare sau raportării elementelor monetare ale unei întreprinderi la
cursuri diferite faţă de cele la care au fost înregistrate iniţial pe parcursul
perioadei sau faţă de cele care au fost raportate în situaţiile financiare
anterioare trebuie recunoscute ca venituri sau cheltuieli în perioada în care
apar, cu excepţia diferenţelor de curs valutar tratate ca fiind capital propriu.
Atunci când tranzacţia este decontată într-un exerciţiu financiar
ulterior, diferenţa de curs valutar recunoscută în fiecare exerciţiu ce
intervine până în momentul decontării este determinată ţinând seama de
modificarea cursurilor de schimb survenită în cursul fiecărui asemenea
exerciţiu.
Exemplu de recunoaştere a diferenţelor de curs valutar ca

venituri sau cheltuieli.
1) Recunoaşterea diferenţelor de curs valutar pentru creanțe și
datorii înregistrate şi decontate în cursul exerciţiului.
a) recunoaşterea diferenţelor de curs valutar aferente creanţelor în
valută:
- facturare produse finite în valoare de 10.000 $;
- cursul de schimb la data facturării 4 lei/$.
4111 = 701 40.000 lei
- încasarea facturii emise pentru produsele livrate la cursul de schimb de
la data încasării 4,20 lei/$.
5124 = % 42.000 lei
„Conturi la bănci 4111 40.000 lei
în valută” „Clienţi”
765 2.000 lei
„Venituri din diferenţe de curs valutar”
b) recunoaşterea diferenţelor de curs valutar aferente datoriilor în

valută:
- achiziţie de materii prime din import 15.000 $, curs de schimb 4 lei/$.
301 = 401 60.000 lei
„Materii prime” „Furnizori”
51
- curs de schimb la data achitării facturii pentru achiziţie 4,20 lei/$.
% = 5124 63.000 lei
401 „Conturi la bănci în valută” 60.000 lei
„Furnizori”
665 3.000 lei
„Cheltuieli din diferenţe de
curs valutar”
2) Recunoaşterea diferenţelor de curs valutar pentru datorii sau
creanţe decontate în exerciţiul următor.
a) Recunoaşterea diferenţelor de curs valutar aferente creanţelor în valută.
- facturare produse finite 10.000 $, curs de schimb la data facturării fiind
de 4 lei/$:
4111 = 701 40.000 lei
- reevaluarea creanţelor neîncasate la 31.XII, la cursul de schimb de 4,15
lei/$, generează o diferență de curs valutar favorabilă de 10.000 $ x 4,15
lei/$ - 4,00 lei/$) :
4111 = 765 1.500 lei
de curs valutar”
- încasarea în anul următor, la cursul de schimb de 4,25 lei/$, la un curs
mai mare decât cel la care este înregistrată creanța în contabilitate:
5124 = % 42.500 lei
„Conturi la bănci în valută” 4111 41.500 lei
„Clienţi”
765 1.000 lei
b) Recunoaşterea diferenţelor de curs valutar aferente datoriilor în valută.

- achiziţie de materii prime din import în valoare de 15.000 $, curs de
schimb la data achiziţiei – 4 lei/$:
301 = 401 60.000 lei
„Materii prime” „Furnizori”
- reevaluarea datoriei față de furnizorul neachitat, în valută, la cursul de
schimb de la data de 31.XII , respectiv 4,15 lei/$:
665 = 401 2.250 lei
de curs valutar”
52
- achitarea furnizorului, în anul următor, la cursul de schimb de 4,10 lei/$:
401 = % 62.250 lei
„Furnizori” 5124 61.500 lei
„Conturi la bănci în valută”
765 750 lei
1.7. Documentele utilizate în tranzacţiile internaţionale

Datorită faptului că tranzacţiile internaţionale sunt operaţii de comerţ
complexe, derularea acestora se efectuează în etape succesive.
Prima etapă constă în negocierea și contractarea afacerii şi este cea
mai importantă, deoarece ambii parteneri, atât importatorul cât şi
exportatorul, vor căuta să obţină cele mai avantajoase condiţii pentru
afacere şi, în acelaşi timp, fiecare dintre parteneri va ţine cont de cadrul
legislativ al ţării din care derulează afacerea.
Clauzele cele mai importante ale contractului vizează precizarea
punctul de transfer a proprietăţii asupra mărfurilor care fac obiectul
contractului, al riscurilor şi cheltuielilor pe care le implică tranzacţia,
precum şi graficul de decontare, încadrarea în timp a momentului sau
momentelor decontării (dacă aceasta are loc pe etape) în raport cu livrarea
mărfurilor.
Expedierea mărfurilor, constituie o etapă esenţială în derularea
operaţiunii de comerţ exterior, şi în această etapă, exportatorul trebuie să
respecte data livrării, condiţiile de livrare, locul livrării şi să întocmească
corect documentele pe baza cărora se derulează livrarea.
Ultima etapă a tranzacţiilor internaţionale vizează decontarea sau
plata mărfurilor de către importator către exportator.
În toate aceste etape este necesar ca tranzacţiile să fie însoţite de
documente legale. Documentele care se întocmesc se pot grupa în patru
mari categorii:
1. documente comerciale;
2. documente de transport;
3. documente de asigurare;
4. documente financiare.
1. Documentele comerciale
Factura este documentul de natură contabilă, care atestă expeditorul,
destinatarul mărfurilor, cantitatea, preţul şi valoarea mărfurilor. Pe baza
53
facturii se efectuează ieşirea din gestiune a mărfurilor la expeditor, intrarea
în gestiune a mărfurilor la destinatar şi decontarea valorii mărfurilor.
Factura are în tranzacţiile internaţionale două forme de prezentare:
 factura comercială (commercial invoice) şi
 factura consulară.
Factura comercială (invoice) este factura externă întocmită de către
exportator şi expediată pe adresa importatorului odată cu livrarea
mărfurilor. Ea cuprinde toate datele privind mărimile şi date de identificare
aferente livrării. Pe baza acestei facturi, la vamă se efectuează vămuirea
mărfurilor, iar importatorul efectuează plata acestora. La tranzacţiile
decontate prin acreditiv documentar (AD) este necesar ca descrierile din
factură că corespundă cu cele din AD, iar valoarea mărfurilor din factură să
fie egală sau mai mică decât mărimea AD, cu excepţia situaţie în care în
factură se specifică „aproximativ +/- 10% din valoarea înscrisă în AD”.
Factura consulară se emite la cererea exportatorului de către
consulatul ţării importatoare aflat în ţara acestuia. Exportatorul completează
factura, iar consulatul aplică ştampila pe această factură. În această formă a
facturii este menţionată valoarea reală a mărfurilor exportate, iar
importatorul achită costul unei asemenea facturii, prin solicitarea către
exportator de a-i prezenta factura consulară. În situaţia în care autorităţile în
drept atestă pe factură valoarea şi originea mărfurilor, factura se numeşte
certificat de valoare şi certificat de origine.
2. Documentele de transport
Conosamentul (B/L “Bill of Lading”), este documentul emis de
către firma de transport la solicitarea exportatorului, pentru transportul pe
cale maritimă. Prezenţa acestui act este echivalentă cu: contractul de
transport maritim încheiat între cărăuş şi expeditor; documentul care
dovedeşte încărcarea mărfurilor; titlul de proprietate care atestă dreptul de
proprietate asupra mărfurilor. În situaţia în care pe înscrisul conosament
apare menţiunea „la ordin“, documentul se poate transmite prin „gir” sau
prin „andosare” , iar dacă apare menţiunea „nu la ordin“, documentul se
poate transmite numai prin cesiune. La predarea mărfurilor care fac
obiectul transportului prin conosament pot apare două situaţii, astfel: dacă
mărfurile şi ambalajele se află în stare bună, conosamentul este „curat”
(clean), iar dacă se constată deficienţe, conosamentul este „murdar” (dirty
sau foul), caz în care banca nu onorează acest conosament dacă plata are
loc prin acreditiv documentar.
54
Practica transportului maritim, foloseşte mai multe forme ale
conosamentului, dintre care cele mai frecvente sunt:
 conosament forma lungă, în care termenii şi condiţiile contractuale
sunt înscrise pe verso;
 conosament forma scurtă în care termenii şi condiţiile contractuale
sunt înscrise pe faţa documentului, plus o clauză care enunţă clauzele
cărăuşului;
 conosament direct, folosit în cazul în care mărfurile se transportă
cu mai multe nave care aparţin la diverşi armatori, iar primul armator care
nu dispune de linie directă la portul destinatar, se obligă să predea marfa
următorului armator care o va transporta la destinaţie;
 conosament pentru transport combinat, întocmit pentru transportul
mărfurilor pe cale maritimă, rutieră, fluvială etc.; cărăuşul va răspunde
pentru marfa transportată pe tot parcursul, până la sediul importatorului;
 conosament charter-party, este documentul de transport folosit
pentru a expedia mărfurile de la un port la altul şi este emis de către firma
care a închiriat vasul (nu de cărăuş şi nici de compania de navigaţie).
Legat de transportul pe apă, un element de bază în negocierea acestei
modalităţi de transport este navlul (freight) sau preţul transportului pe
mare. Navlul este achitat de navlositor către armator, pentru transportul
mărfurilor de la portul de încărcare la portul de descărcare în cel mai scurt
timp şi pe cea mai scurtă rută. Pe conosament se înscrie şi navlu, cu
menţiuni clare privind modalitatea de plată, astfel: „navlu plătibil la
destinaţie”, care se plăteşte la destinaţie în cazul condiţiei de livrare FOB
unde plata revine cumpărătorului; „navlu plătibil anticipat” folosit la
condiţiile de livrare CFR şi CIF, când plata se face de vânzător înainte de
efectuarea transportului.
Scrisoarea de transport aerian, numită şi scrisoare de trăsură
pentru transport aerian, este documentul emis de către transportator sau
un reprezentant al acestuia şi conţine detalii referitoare la zbor şi data
predării mărfurilor. Acest document nu reprezintă un titlu de proprietate
asupra mărfurilor la care se referă.
Scrisoarea de transport feroviară, numită şi scrisoare de trăsură
pentru transport feroviar, este un contract de transport pe calea ferată
pentru transportul internaţional, încheiat în momentul în care staţia de
predare a căii ferate a primit marfa pentru transport şi a aplicat ştampila cu
data staţiei de expediţie. Documentul nu constituie titlu de proprietate şi nu
este transferabil.
55
Scrisoarea de transport rutieră este un contract de transport rutier
internaţional numit CMR (Certificate of Movement by Road). Documentul
nu constituie titlu de proprietate asupra mărfurilor pe care le transportă.
Pe lângă CMR, pentru fiecare vehicul se întocmeşte şi carnetul TIR
valabil pentru o singură călătorie. Acest document îndeplineşte funcţia de
evidenţă a transportului, declaraţie în vamă, garanţie vamală pentru
mărfurile transportate, prin carnetul TIR garantându-se un nivel maxim de
50.000 USD/carnet. Asociaţia garantă din ţara noastră este ROMTRANS
pentru autocamioane româneşti şi străine care circulă prin ţară.
Recipisa de curier se emite de către curier, o agenţie de expediţie
care certifică primirea mărfurilor în vederea livrării către un consignatar
numit.
Recipisa poştală este documentul care constituie dovada expediţiei
mărfurilor prin poştă.
3. Documente de asigurare.
Poliţa de asigurare este emisă de firma de asigurare şi cuprinde
tipul asigurării, precum şi condiţiile de asigurare.
Certificatul de asigurare este documentul în care se detaliază poliţa
de asigurare şi, totodată, certifică existenţa poliţei.
Documentul de asigurare conţine şi descrierea riscurilor acoperite,
pentru care asiguratul plăteşte asiguratorului o primă de asigurare, prin care
asiguratorul se obligă să-l despăgubească pe asigurat pentru daunele
eventuale ca rezultat al producerii riscurilor asigurate. De regulă, data
emiterii documentului de asigurare este anterioară sau concomitentă cu data
expedierii mărfurilor.
Valoarea minimă asigurată este valoarea CIF sau CIP a mărfurilor,
plus 10%. Limita minimă şi maximă între care poate varia valoarea
asigurată este cuprinsă între 100%-130% din valoarea de factură a
mărfurilor.
În tranzacţiile decontate cu acreditiv documentar, în condiţia de
livrare specificată preţ CIF sau CIP, din setul de documente face parte
obligatoriu şi documentul de asigurare.
Documentele financiare au fost prezentate în cadrul modalităţile de
decontare şi a tehnicilor de plată utilizate în tranzacţiile internaţionale.
Alte documente folosite în tranzacţiile internaţionale
Certificatul de origine este documentul care confirmă cantitatea şi
valoarea exportului, locul şi data de fabricaţie a bunurilor, cât şi o
declaraţie privind ţara de origine a lor. De regulă, se solicită certificat de
origine atunci când ţara care exportă beneficiază, în raport cu ţara care
importă, de taxe vamale mai mici sau scutiri de taxe vamale. Documentul
56
se emite de Camera de Comerţ a ţării de origine a mărfii sau de o altă
instituţie abilitată, se semnează şi ştampilează de aceasta. La intrarea în
vamă a importului, certificatul de origine care însoţeşte marfa acordă
împuternicire autorităţilor să perceapă taxa vamală de import, conform cu
grupa de ţări a exportatorului (Clauza naţiunii celei mai favorizate,
Sistemul generalizat de preferinţe vamale, Sistemul global de preferinţe
comerciale, Protocolul celor 16, ş.a.). Pe baza certificatului de origine,
conform reglementărilor legale ale ţărilor participante la tranzacţie, taxele
vamale pot fi mai mici, sau se pot acorda scutiri de taxe vamale.
Certificat de calitate este documentul emis de exportator prin care
se confirmă importatorului, faptul că la data expedierii mărfii aceasta
corespunde calitativ cu clauzele din contractul încheiat.
Certificatul de greutate se solicită de importator, se emite de
exportator şi prin acesta se asigură faptul că, la data expediţiei mărfurilor,
greutatea acestora brută, netă şi totală este conformă cu greutatea din
contractul comercial internaţional.
Certificatul de inspecţie sau certificat de control este emis de o
firmă specializată din ţara exportatorului, prin sistemul de control dat de
reglementările guvernamentale pentru mărfuri exportate. Documentul
cuprinde informaţii privind calitatea, cantitatea, ambalajul, marcajul
coletelor, felul transportului, semnăturile şi ştampila firmei care efectuează
operaţiunea. În ţara noastră, pentru emiterea acestui document este abilitat
Oficiul de Control al Mărfurilor, care eliberează certificate la solicitarea
importatorilor din alte ţări.
Lista mărfurilor sau lista de colete este emisă de exportator şi
descrie mărfurile, ambalajele, numerotarea acestora şi marcajele.
Documentul este solicitat, de regulă, când mai multe colete sunt expediate
ca un transport unic. Autorităţile vamale pot solicita acest document pentru
impozitarea exportului.
Licenţa de export este un documentul emis de către un organism
guvernamental care dă dreptul de a exporta o anume cantitate de marfă
către o anumită ţară. Se emite, de regulă, pentru exportul de resurse
naturale, valori naţionale, medicamente, mărfuri strategice şi armament.
57
1.8. Declararea mărfurilor
şi prezentarea acestora pentru vămuire
Cadrul legal al activităţilor vamale în România este asigurat, în
primul rând, de Codul vamal al României (Legea nr. 86/2006), în vigoare
din 19 iunie 2006, precum şi de H.G. nr. 707/2006 pentru aprobarea
Regulamentului de aplicare a Codului vamal al României.
Legea noastră consacră cele două regimuri vamale de bază: definitiv
şi suspensiv. Regimul vamal suspensiv se aplică în următoarele situaţii:
tranzitul bunurilor; depozitul vamal; procesarea sub control vamal; lohn
activ şi lohn pasiv; importuri temporare.
Ca în majoritatea ţărilor lumii, o serie de bunuri sunt interzise la
export şi, respectiv, import, şi anume:
 La export:
- arme şi muniţii, cu excepţia celor autorizate de lege;
- produse explozibile şi toxice, cu excepţia celor autorizate;
- echipament militar, cu excepţia celor autorizate;
- medicamente, aparatură medicală şi materiale tehnico-medicale
neautorizate de ministerul de resort;
- bunuri care fac parte din patrimoniul naţional, cu excepţia celor
admise temporar;
- metale preţioase, pietre preţioase şi obiecte confecţionate din acestea,
cu excepţia celor autorizate.
 La import:
- arme şi muniţii, cu excepţia celor autorizate;
- produse explozibile şi toxice, cu excepţia celor autorizate;
- substanţe stupefiante şi psihotrofe, cu excepţia celor autorizate;
- medicamente, aparatură medicală şi materiale tehnico-medicale
neautorizate de ministerul de resort;
- înscrisuri, tipărituri şi imprimerii de orice fel care nu sunt admise de
lege.
Pe de altă parte, există o serie de cazuri de scutire de taxe vamale:
- contribuţie în natură la capitalul social al unei societăţi străine
importată de către partenerul străin;
- mostre şi modele fără valoare comercială;
- bunuri importate ca ajutor umanitar;
- donaţii social umanitare sau culturale către instituţii sau asociaţii din
domeniile respective.
58
Mărfurile de export/import trebuie să facă în România obiectul unei
declaraţii vamale, indiferent dacă acestea sunt sau nu supuse, conform
reglementărilor în vigoare, impunerii vamale.
Declaraţia vamală sumară se înregistrează, se vizează şi se
păstrează de autoritatea vamală pentru a fi în măsură să verifice dacă
mărfurile la care aceasta se referă au primit o destinaţie vamală în termenul
legal. Declaraţia vamală sumară poate fi înlocuită prin procedee
informatice, agreate de autoritatea vamală.
Declararea mărfurilor şi prezentarea lor pentru vămuire se fac prin
depunerea unei declaraţii vamale în detaliu, în termen de 30 de zile de la
data depunerii declaraţiei sumare. Declaranţii vamali sunt obligaţi să
depună câte o declaraţie vamală în detaliu pentru mărfurile înscrise în
fiecare document de transport; în cazul mărfurilor care au acelaşi destinatar
şi care se prezintă simultan autorităţii vamale, se poate depune o singură
declaraţie vamală în detaliu pentru mai multe documente de transport.
Declaraţia vamală de import se depune la autoritatea vamală
împreună cu următoarele documente:
- documentul de transport al mărfurilor sau, în lipsa acestuia, alte
documente emise de transportator, cuprinzând date referitoare la mărfurile
transportate;
- factura, în original sau copie, sau orice alt document pe baza căruia
se declară valoarea în vamă;
- declaraţia de valoare în vamă;
- documentele necesare aplicării unui regim tarifar preferenţial sau a
altor măsuri derogatorii la regimul tarifar de bază;
- orice alt document necesar aplicării dispoziţiilor prevăzute în
normele legale specifice care reglementează importul mărfurilor declarate;
- codul fiscal al declarantului.
La declaraţia vamală de export sau de reexport se anexează orice
document necesar aplicării corecte a dispoziţiilor privind operaţiunile
respective. După efectuarea controlului vamal, se depune şi documentul de
transport aferent acestor mărfuri.
Declaraţia vamală de tranzit se depune la autoritatea vamală,
împreună cu documentul de transport; în cazul transportului pe calea ferată,
declaraţia vamală de tranzit se înlocuieşte cu scrisoarea de trăsură, pe care
autoritatea vamală aplică ştampila „marfă sub regim vamal de tranzit”.
Controlul vamal al bunurilor este exercitat de autoritatea vamală şi
presupune controlul documentar şi controlul vamal fizic al bunurilor
declarate.
59
Controlul documentar constă în verificarea:
- corectitudinii completări declaraţiei vamale în detaliu;
- existenţei documentelor anexate la declaraţia vamală în detaliu
potrivit regimului vamal solicitat;
- concordanţei dintre datele înscrise în declaraţia vamală în detaliu şi
cele din documentele anexate;
- formală a documentelor anexate.
Controlul vamal fizic al mărfurilor se efectuează la biroul vamal la
care s-a depus declaraţia vamală. Autoritatea vamală indică mărfurile sau
părţile din acestea pe care declarantul este obligat să le prezinte pentru
verificare.
La controlul vamal fizic asistă declarantul vamal şi transportatorul,
cu excepţia transportului maritim sau fluvial, când prezenţa transportatorul
nu este facultativă. Controlul vamal fizic al mărfurilor se face numai pe
bază de documente, când nu sunt indicii temeinice de fraudă.
În vederea acordării liberului de vamă la import sau la export,
autoritatea vamală verifica dacă:
- felul mărfurilor constatate la controlul vamal corespunde cu cel
înscris în declaraţia vamală;
- cantitatea mărfurilor înscrise în documentele de transport şi în
facturi corespunde cu cea din declaraţia vamală;
- numărul şi valabilitatea licenţei înscrise în declaraţia vamală,
corespund cu datele din licenţă (când normele legale prevăd
existenţa unei licenţe).
Liberul de vamă se acordă în scris, dacă sunt îndeplinite condiţiile şi
dacă sunt efectuate formalităţile de vămuire şi numai după prezentarea
documentelor care să ateste plata datoriei vamale.
Liberul de vamă poate fi acordat şi sub formă electronică sau ca
urmare aplicării unei proceduri simplificate de vămuire, precum şi a unei
proceduri informatice de decontare electronică a datoriei vamale.
Mărfurile pentru care nu s-a acordat liber de vamă rămân sub
supraveghere vamală, pe cheltuiala exportatorului sau a importatorului; ele
pot fi păstrate şi în custodie de transportator sau declarantul vamal, pe un
termen stabilit de autoritatea vamală, pentru clarificarea situaţiei.
În cazul unei operaţiuni de import, la Declaraţia vamală se adaugă
Declaraţia pentru valoarea în vamă. Acest document cuprinde, printre
altele: elementele de identificare a celor doi parteneri; numărul şi data
facturii externe, a documentului de transport şi a celui de asigurare;
existenţa unor legături juridice între cei doi parteneri; preţul net al mărfii;
cheltuielile de transport, asigurare şi manipulare a mărfii pe parcurs extern,
60
condiţia de livrare, valuta contractuală şi cursul său, punctul vamal şi
metoda de evaluare vamală folosită.
Valoarea în vamă, determinată în ţara noastră prin aplicarea
articolului III al GATT, are la bază preţul de import format din preţul
extern în valută, conform facturii externe, la care se adaugă:
- cheltuielile de transport pe parcurs extern pentru mărfurile importate;
- cheltuielile de încărcare, descărcare şi de manipulare conexe
transportului mărfurilor importate, achitate pe parcurs extern;
- costul asigurării, precum şi orice alte cheltuieli pe parcurs extern.
În acest fel, preţul extern devine un preţ franco frontieră română (sau
CIF). Acest preţ este transformat în lei la cursul de schimb calculat şi
comunicat de Banca Naţională în acest sens.
În condiţiile unei taxe vamale ad valorem, la preţul în lei astfel
obţinut se adaugă: contravaloarea taxei vamale şi contravaloarea
comisionului vamal. Totodată, se vor calcula, după caz, accizele şi
comisionul, obţinându-se suma totală datorată de agentul economic
bugetului de stat.
Valoarea statistică (VS) reprezintă baza de calcul pentru aplicarea
anumitor taxe (de exemplu, taxe parafiscale).
Valoarea la prima destinaţie (VPD) – reprezintă valoarea mărfurilor
care sunt puse în consum, adică preţul DDP loc de destinaţie final.
Diferenţe la vămuire.
În funcţie de mijlocul de transport diferenţele se soluţionează astfel:
1. La transportul mărfurilor pe cale ferată sau rutieră, pentru
diferenţele dintre datele înscrise în documentele de transport şi cele din
declaraţia vamală, autoritatea vamală cere declarantului vamal punerea de
acord şi prezentarea altor documente de transport.
2. La transportul mărfurilor pe cale maritimă, fluvială şi aeriană,
diferenţele dintre date înscrise în manifestul încărcăturii şi mărfurile efectiv
descărcate sau transbordate se pun de acord pe baza documentului de
constatare, emis de autorităţile comerciale autorizate în acest scop, din care
rezultă mărfurile efectiv descărcate.
Pentru diferenţele în minus dintre mărfurile şi cantităţile efectiv
descărcate de pe nave sau aeronave şi mărfurile şi cantităţile constatate la
vămuirea efectuată în magazii sau pe cheiuri, gestionarul mărfurilor este
obligat să achite drepturile de import.
Pentru diferenţele în plus sau în minus dintre mărfurile şi cantităţile
înscrise în manifestul încărcăturii şi cele înscrise în declaraţiile vamale de
export se rectifică manifestul încărcăturii în mod corespunzător cu date
înscrise în declaraţiile vamale de export.
61
3. La transportul poştal, pentru diferenţele dintre datele înscrise în
documentele poştale şi bunurile constatate la control, organele poştale
încheie acte de constatare, vizate de autoritatea vamală, în baza cărora
diferenţele se scad din evidenţă.
4. În cazurile în care diferenţele constate potrivit punctelor 1-3 sunt
urmare a sustragerilor mărfurilor pe teritoriul României, transportatorul
sau, după caz, gestionarul mărfurilor este obligat să achite drepturile de
import.
5. Când se constată diferenţe apărute ca urmare a influenţei factorilor
naturali în timpul transportului, manipulării sau depozitării mărfurilor,
determinate în baza unor reglementări legale, nu se stabilesc drepturi de
import. Menţiunea privind greutatea declarată se modifică în mod
corespunzător în baza reglementărilor legale şi se trece în documentele
vamale.
6. Pentru diferenţele în minus dintre mărfurile înscrise în declaraţia
sumară şi cele efectiv constatate pe baza declaraţiei vamale în detaliu,
gestionarul mărfurilor este obligat să achite drepturile de import.
62

03 - CAPITOLUL I A5 - Actualizat 2020

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

03 - CAPITOLUL I A5 - Actualizat 2020

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CAPITOLUL 1

BAZELE ORGANIZĂRII SISTEMULUI

1.1. Trăsăturile economico-financiare ale activităţii de

Condiţiile de livrare INCOTERMS 2010

* VP: vânzare la plecare; VS: vânzare la sosire;

Obligaţiile părţilor pe grupe INCOTERMS 2010

1.3. Modalităţi de decontare în comerţul internaţional

EXPORTATOR (1) IMPORTATOR

(2) Banca importatorului

Banca corespondentă Banca corespondentă

(1): cec în USD

(1) (2) (5) (6)

(1): deschiderea de cont (depunere de fonduri băneşti) de către client

Bancă Creditor al Banca

(1): tragerea cambiei

Figura nr. 5. Mecanismul cambiei

1.4. Tehnicile de plată în comerţul internaţional

(2) (6) (4 bis) (4)

Banca (5) Banca

Figura nr. 6. Mecanismul derulării incasso-ului documentar

c2) Acreditivul documentar

(4) (5) (7) (8) (2) (11)

Figura nr. 7. Mecanismul derulării acreditivului documentar

Exemple privind decontarea în comerţul internaţional.

Exemplul 2 privind schimbul de documente (compensarea)

2. Se înregistrează achiziţia mărfii de la B:

4) Schimbul de documente pentru 2.000 € x 4,80 lei:

Exemplul 3 privind decontarea prin acreditiv documentar

Firma A deschide un acreditiv în valoare de 2.000 € la dispoziţia

b) acordare avans 500 € x 4,70 lei/€:

f) diminuarea datoriei cu avansul acordat anterior:

Exemplul 4 privind decontarea prin folosirea efectelor de comerţ

b) Emiterea efectului de comerţ:

1.5. Finanţarea tranzacţiilor internaţionale

Finanţarea pe termen scurt are ca scop asigurarea unor mijloace de

La primirea instrumentului andosat în favoarea ei, banca de scont va

Importator din Importator din Importator din

Factor din Factor din Factor din

(1): livrări de bunuri şi/sau servicii efectuate de exportator.

1.5.2. Tehnici de finanţare pe termen lung

Finanţarea pe termen mediu şi lung este specifică exporturilor de

Exportator (5) Importator

(1): contractul comercial (credit în marfă).

(1): contractul comercial.

Contract Societate de leasing

Alegerea echipamentului Cumpărarea

Figura 10. Fazele tranzacţiei de leasing

Obiectul operaţiunilor de leasing îl formează, în special,

1.6. Contabilitatea creanţelor şi datoriilor

Cursul de schimb valutar la data tranzacţiei poate fi:

Diferenţele de curs valutar ce apar cu ocazia decontării elementelor

Exemplu de recunoaştere a diferenţelor de curs valutar ca

b) recunoaşterea diferenţelor de curs valutar aferente datoriilor în

b) Recunoaşterea diferenţelor de curs valutar aferente datoriilor în valută.

1.7. Documentele utilizate în tranzacţiile internaţionale

S-ar putea să vă placă și