Universitatea „Dunărea de Jos” din Galați

Facultatea Transfrontalieră
Specializarea: Științe penale și criminalistică
Disciplina: Drept penal comparat

REFERAT
Formele infracțiunii

A elaborat:
studenta anul I SPC
Jardan Cristina

Galați 2021
Formele infracţiunii după fazele sale de desfăşurare a activităţii infracţionale
Infracţiunea consumată – forma tipică a infracţiunii
Faptele prevăzute de legea penală ca infracţiuni corespund unor modele,
tipare legale, prin normele de incriminare fiind consacrate diferite fapte penale care
reprezintă infracţiuni în formă consumată. Infracţiunea consumată semnifică forma
tipică a infracţiunii care dă naştere la răspundere penală pentru infracţiunea
săvârşită, după caz, cu intenţie, culpă sau praeterintenţie.
Momentul consumării infracţiunilor diferă în funcţie de particularităţile
fiecărui tip de infracţiune. De reţinut: infracţiunile materiale se consumă prin
înfăptuirea integrală a acţiunii materiale, atunci când se produce rezultatul prevăzut
de norma incriminatoare, spre deosebire de infracţiunile formale care se consumă
în momentul înfăptuirii integrale a activităţii materiale. Alte distincţii apar după
cum se manifestă elementul material (acţiune sau inacţiune), în cazul infracţiunilor
omisive consumarea având loc odată cu neîndeplinirea obligaţiei impusă de lege.
Referindu-ne la infracţiunile de durată (cunoscute sub denumirea generică
de infracţiune continuă, continuată, de obicei şi progresivă), datorită specificului
activităţii infracţionale care se prelungeşte în timp, după momentul consumării – şi
distinct de acesta -, momentul final al activităţii este cel al epuizării (Aceste
aspecte urmează a fi tratate la pct. 3. – unitatea de infracţiune).
Formele atipice ale infracţiunii
În anumite cazuri, legea pedepseşte unele fapte incriminate în baza intenţiei
şi din faze anterioare momentului consumării care semnifică fie punerea în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea (executare care a fost însă întreruptă
sau nu şi-a produs efectul), fie chiar din etapa anterioară începutului de executare
(din stadiul desfăşurării unor acte de pregătire în vederea săvârşirii infracţiunii).
Faza anterioară momentului consumării – când se realizează începutul
executării – este faza tentativei, iar anterior tentativei există faza actelor de
pregătire în vederea trecerii la executare. Prin incriminarea activităţilor intenţionate
ce constituie doar pregătirea infracţiunii sau a celor rămase la stadiul tentativei,
actele de pregătire şi tentativa devin infracţiuni care, în raport de forma tipică a
infracţiunii – faptul consumat – reprezintă forme atipice ale infracţiunii,
subordonându-se regimului acesteia.
În concluzie, prin fazele de desfăşurare a unei infracţiuni intenţionate, în
doctrina penală se înţeleg acele etape succesive pe care le poate parcurge procesul
de înfăptuire a hotărârii infracţionale, caracterizate printr-un anumit grad de
realizare a acesteia. Se disting, astfel, următoarele faze de desfăşurare a activităţii
infracţionale intenţionate:
 faza pregătirii;
 faza tentativei;
 faza consumării (infracţiunea îmbracă forma tipică);
 faza epuizării.
În cele ce urmează, ne vom ocupa de prezentarea actelor de pregătire şi a
tentativei –ca forme atipice ale infracţiunii.

2
 Faza actelor de pregătire
Actele de pregătire – ca fază în procesul săvârşirii infracţiunii – nu sunt
definite prin dispoziţiile părţii generale a Codului penal român, doctrina
penală apreciindu-le în mod unanim, ca fiind acele activităţi care constau în
procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii,
ori în crearea condiţiilor favorabile comiterii acesteia.
Pregătirea în vederea săvârşirii infracţiunii presupune o gamă largă, variată
de acte ce se pot efectua, constând, după caz, în acte de natură materială sau
morală prin care se facilitează săvârşirea faptei, care creează condiţiile necesare
trecerii la executare (spre exemplu, culegerea de informaţii privind victima sau
locul, timpul săvârşirii faptei ori procurarea, confecţionarea instrumentelor ce vor
servi la comitere ş.a.).
Pregătirea infracţiunii este condiţionată de desfăşurarea unor activităţi
intenţionate, prin acte de natură morală sau/şi materială în vederea comiterii unei
infracţiuni, care să nu semnifice, însă, acte ce descriu executarea faptei. După cum
s-a menţionat, ca fază în desfăşurarea activităţii infracţionale, pregătirea
este anterioară punerii în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, nu se
identifică cu aceasta, fiind faze distincte ce nu trebuie confundate.
În lumina dispoziţiilor Codului penal român, actele de pregătire sunt
consacrate prin unele dispoziţii din partea specială, fiind incriminate în cazul unor
infracţiuni de o gravitate sporită, cum este cazul infracţiunilor contra
siguranţei statului (art.173 alin.2), infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal
(art.189 alin.8) şi altele.
În toate aceste cazuri, incriminarea actelor de pregătire se realizează prin
asimilare cu tentativa, legea consacrând că „se consideră tentativă şi producerea
sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în
vederea comiterii infracţiunilor prevăzute în art.
Incriminarea actelor de pregătire prin asimilare cu tentativa are în vedere,
exclusiv, regimul de sancţionare, fiind exclusă orice confuzie între aceste două faze
din procesul săvârşirii infracţiunii. Însuşi legiuitorul caracterizează activităţile ce
constituie acte de pregătire (anterioare executării) – producerea sau procurarea de
mijloace ori luarea de măsuri în vederea săvârşirii faptelor menţionate -, ceea ce le
deosebeşte de tentativă care implică acte de executare (punerea în executare
a intenţiei de săvârşire a infracţiunii).
Incriminarea pregătirii prin asimilare cu tentativa atrage acelaşi tratament
penal aplicabil conform art. 21 C.pen. (pedepsirea tentativei), după cum şi
incidenţa dispoziţiilor art. 22 – privind desistarea şi împiedicarea producerii
rezultatului (cauze de nepedepsire a tentativei).
În afara actelor de pregătire incriminate prin asimilare cu tentativa (cu
regimul juridic descris) sunt relevante penal şi alte categorii de acte preparatorii, în
acest sens menţionând că:

3
 în unele cazuri, legiuitorul incriminează actele preparatorii ca
infracţiuniautonome, de sine-stătătoare, situaţii în care reprezintă acte de
executare, cum ar fi, spre exemplu – infracţiunea de deţinere de instrumente în
vederea falsificării de valori (art. 285 C.pen.);
 actele de pregătire realizate de către o altă persoană decât cea care urmează să
treacă la executarea faptei angajează răspunderea penală în calitate de complice al
autorului care a săvârşit fapta pe care legea o pedepseşte ca infracţiune consumată
sau ca tentativă (spre exemplu, procurarea instrumentului – un cuţit – de care
autorul se serveşte în comiterea infracţiunii de omor).
Faza tentativei
Tentativa este prevăzută prin dispoziţiile părţii generale a Codului
penalcorespunzător Titlului II, cap. II, art. 20-22.
Potrivit dispoziţiilor legale ce o consacră – art. 20 – tentativa constă în
punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă
întreruptă sau nu şi-a produs efectul (alin.1), după cum există tentativă şi în cazul
în care consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau
defectuozităţii mijloacelor folosite ori datorită împrejurării că în timpul când s-au
săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se
află (alin. 2).
Tentativa se situează între faza actelor pregătitoare – semnificând o punere
în executare a hotărârii infracţionale, un început de executare – şi faza consumării,
în cazul actelor tentate, executarea – întreruptă sau realizată integral –
neatrăgând rezultatul infracţiunii tipice (consumarea nu are loc). Ocupând
această poziţie intermediară, tentativa ridică problema delimitării de celelalte faze
(pregătire şi consumare), în doctrină fiind formulate mai multe teorii care conduc
la departajarea acestor faze [Recomandăm parcurgerea doctrinei].
Prin incriminare, tentativa constituie infracţiune (îmbrăcând forma atipică);
prezintă, deci, trăsăturile esenţiale prevăzute în art. 17 şi 18 C.pen. şi, totodată, un
anumit conţinut infracţional. Sub aspectul conţinutului, structura tentativei se
configurează pe acele condiţii preexistente şi pe cele două laturi – obiectivă şi
subiectivă -, cu următoarele particularităţi în raport de conţinutul infracţiunii tipice
– ca fapt consumat: Latura obiectivă cuprinde cele trei elemente obligatorii
reprezentate de:acţiune, urmare şi raport de cauzalitate.
Elementul material al tentativei constă într-o acţiune care a fost întreruptă
sau care, deşi s-a realizat integral, nu şi-a produs efectul, respectiv nu a atras
rezultatul tipic. Urmarea acestui act de executare constă într-un pericol direct
asupra valorii sociale ocrotită penal. Datorită elementului material, tentativa nu
este posibilă în cazul infracţiunilor omisive, al celor de obicei ş.a.
Latura subiectivă constă în intenţie, tentativa constând în punerea în
executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, intenţie care se poate prezenta în
oricare dintre modalităţile acesteia (directă sau indirectă, simplă sau calificată ş.a.).
Tentativa la infracţiunile praeterintenţionate constituie subiect de controversă în
teoria şi practica penală.

4
 În opinia noastră există tentativă la unele infracţiuni complexe
praeterintenţionate (vezi, spre exemplu, tâlhăria care a avut ca urmare moartea
victimei – art. 211 alin.3 C.pen.; violul care a avut ca urmare moartea victimei –
art.197 alin.3 C.pen. etc).Tentativa nu este posibilă însă în cazul infracţiunilor din
culpă.
Formele tentativei.
Tentativa se poate prezenta sub mai multe forme ce se disting, pe de o parte,
după gradul de realizare a executării, pe de altă parte, în funcţie de cauzele datorită
cărora nu se ajunge la consumare.
După gradul de realizare a executării, tentativa poate îmbrăca forma
imperfectă sau perfectă, forme consacrate de art. 20 alin. 1 C.pen..
Tentativa imperfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă, neajungându-se astfel la
consumarea infracţiunii. Întreruperea acţiunii se datorează unor cauze
survenite pe parcursul executării, cauze variate ce pot fi independente sau
dependente de voinţa făptuitorului (spre exemplu, punerea în executare a intenţiei
de a fura diferite bunuri, însă făptuitorul este surprins în cursul executării
sustragerii sau chiar făptuitorul renunţă, de bunăvoie, să continue actul sustragerii
operând, astfel, desistarea). Tentativa imperfectă este posibilă atât la infracţiunile
materiale cât şi la infracţiunile formale.
Tentativa perfectă constă în punerea în executare a hotărârii de a săvârşi
infracţiunea având loc o executare integrală a acţiunii care nu-şi produce însă
efectul, nu atrage rezultatul tipic. Deşi acţiunea se realizează integral, nu are loc
consumarea infracţiunii datorită unor cauze ce intervin şi care pot fi dependente
sau independente de voinţa făptuitorului (spre exemplu, punerea în executare a
intenţiei de ucidere a victimei prin descărcarea unui foc de armă, dar victima
ferindu-se, nu este lovită sau victima nu este rănită, viaţa fiindu-i salvată prin
ajutor medical acordat ori chiar făptuitorul este cel care împiedică producerea
morţii victimei asupra căreia a tras, transportând-o de urgenţă la spital unde viaţa îi
este salvată). Tentativa perfectă este posibilă numai la infracţiunile materiale nu şi
în cazul infracţiunilor formale care prin realizarea integrală a acţiunii se consumă.
După cauzele datorită cărora nu se ajunge la consumarea infracţiunii,
tentativa poate îmbrăca forma proprie sau improprie.
În cazul în care consumarea infracţiunii nu are loc datorită unor cauze ce
survin după punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea – executarea
fiind întreruptă sau realizată integral, dar nu-şi produce efectul – tentativa
este proprie (după caz, imperfectă sau perfectă). În opinia doctrinei, în cazul
tentativei proprii există toate condiţiile necesare pentru consumarea infracţiunii,
sub aspectul mijloacelor folosite, al prezenţei obiectului material la locul comiterii
faptei, consumarea neavând loc datorită cauzelor menţionate.
Potrivit legii – art. 20 alin.2 C.pen. – există tentativă şi în cazul în care
consumarea infracţiunii nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii
mijloacelor folosite, ori din cauza împrejurării că în timpul când s-au săvârşit
actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea că se află.

5
 Prin acest text de lege se consacră tentativa improprie (relativ improprie)
când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă neexistând toate condiţiile necesare,
de la bun început, deci datorită unor cauze, de regulă, preexistente ce privesc, după
caz, mijloacele folosite (insuficiente sau defecte) ori obiectul material al
infracţiunii (care lipseşte de la locul comiterii faptei). În cazul tentativei relativ
improprii există o imposibilitate de fapt a consumării infracţiunii, datorită
insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite ori lipsei obiectului în timpul
executării, de la locul unde făptuitorul credea că se află.
Mijloacele insuficiente sau defecte sunt mijloace apte, prin natura lor, să
atragă rezultatul tipic, însă prin dozare insuficientă sau prin defectare, devin inapte,
ineficiente (spre exemplu, punerea în executare a intenţiei de ucidere a victimei
căreia i se administrează o cantitate insuficientă de otravă sau prin folosirea unei
arme de foc al cărei trăgaci se blochează). În ceea ce priveşte obiectul infracţiunii,
acesta există în materialitatea sa, însă se află într-un alt loc, lipsind de la cel de
unde făptuitorul credea că se află (spre exemplu, încercarea de sustragere a unui
bun ştiut de făptuitor că se află într-un anumit loc, însă al cărui loc a fost
schimbat).
Incriminarea şi sancţionarea tentativei.
În privinţa incriminării tentativei, în doctrină şi pe planul legislaţiilor penale
sunt consacrate două sisteme, respectiv cel al incriminării nelimitate, potrivit
căruia tentativa trebuie incriminată la toate infracţiunile, indiferent de gravitatea
acestora şi cel al incriminării limitate – sistem dominant – care implică o
incriminare limitată, respective incriminarea tentativei numai în cazurile grave.
Acest din urmă sistem – al incriminării limitate – este consacrat şi de legiuitorul
penal român şi rezultă din prevederile art. 21 alin. 1, potrivit căruia „tentativa se
pedepseşte numai când legea prevede expres aceasta”. Ca tehnică legislativă se
folosesc două modalităţi de incriminare: fie incriminarea şi pedepsirea în textul
care consacră fapta tip (de exemplu: art. 174, art. 190, art. 290 ş.a.), fie prevederea
unui articol comun la sfârşitul unui titlu sau capitol, care indică sancţionarea
tentativei la o grupă de infracţiuni, sau la unele infracţiuni enumerate limitativ (de
exemplu: art. 173 alin. 1, art. 204, art. 222 ş.a.).
În ceea ce priveşte sancţionarea tentativei, în doctrină şi pe planul
legislaţiilor penale se remarcă, de asemenea, două sisteme, respectiv cel al
parificării de pedeapsă care presupune sancţionarea tentativei între aceleaşi limite
de pedeapsă prevăzute pentru infracţiunea consumată şi cel al diversificării, care
presupune pentru tentativă o pedeapsă diferită (mai uşoară sau redusă) faţă de cea
prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată.
Codul penal român actual consacră sistemul diversificării de pedeapsă,
potrivit art. 21 care prevede că „tentativa se sancţionează cu o pedeapsă cuprinsă
între jumătatea minimului şi jumătatea maximului prevăzute de lege pentru
infracţiunea consumată, fără ca minimul să fie mai mic decât minimul general al
pedepsei.

6
 În cazul când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă, se aplică
pedeapsa închisorii de la 10 la 25 de ani” (alin. 2), iar „în cazul persoanei juridice
tentativa se sancţionează cu amenda cuprinsă între minimul special şi maximul
special al amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată redusă la
jumătate” (alin. 3 teza I). Limitele de reducere prin înjumătăţire privesc
numai pedepsele principale (închisoarea sau amenda, în cazul persoanei fizice şi
exclusiv amenda în cazul persoanei juridice), nu şi pedepsele complementare. Pe
lângă pedeapsa principală a tentativei se pot aplica pedepse complementare,
precum şi măsuri de siguranţă, dacă sunt realizate condiţiile legii.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
1. Matei Basarab, Viorel Paşca, Gheorghiţă Mateuţ, Constantin Butiuc, Codul
penal comentat. Partea generală, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
2. Constantin Bulai, Bogdan N. Bulai, Manual de drept penal. Partea
generală, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2007;
3. Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Drept penal. Partea generală,
Editura Universul juridic, Bucureşti, 2007;
4. Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală, vol. I, Editura
C.H.Beck, Bucureşti, 2008;
5. Viorel Paşca, Modificările Codului penal, Legea nr. 278 / 2006, Comentarii
şi explicaţii, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2007;
6. Maria Zolyneak, Ioana Maria Michinici, Drept penal. Partea generală, Editura
Fundaţiei „Chemarea”, Iaşi, 1999.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (lecturi suplimentare)

1. George Antoniu, Vinovăţia penală, Editura Academiei Române, Bucureşti,
1995;
1. George Antoniu, Tentativa (doctrină, jurisprudenţă, drept comparat), Editura
Societăţii Tempus, Bucureşti, 1996;
2. Mihaela Alexandru, Participaţia penală. Studiu de doctrină şi
jurisprudenţă, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2008;
3. Gh. Mateuţ, Recidiva în teoria şi practica dreptului penal, Editura Lumina
Lex, Bucureşti, 1997;
4. V. Mirişan, Consideraţii privind unele cauze care înlătură caracterul penal al
faptei, Editura Gill, Zalău, 1996;
5. V. Papadopol, D. Pavel, Formele unităţii infracţionale în dreptul penal român,
Casa de editură şi presă „Şansa” – S.R.L., Bucureşti, 1992;
6. Fl. Streteanu, Concursul de infracţiuni, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999;
7. Florin Streteanu, R. Chiriţă, Răspunderea penală a persoanei juridice,
Ediţia a 2-a, Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2007.

7
Speţă:
 
X cetăţean italian aflat în excursie turistică în România, conducând neatent
autoturismul care era proprietatea sa, a produs un accident de circulaţie în care a
fost ucis cetăţeanul german Y aflat şi el ca turist în România.
 
Să se arate dacă fapta de ucidere din culpă săvârşită de X cade sub incidenţa legii
României. Motivaţi răspunsul.
 
Da, deoarece aplicarea principiului teritorialităţii (art. 3 CPR.) se aplică
infracţiunilor comise pe teritoriul României şi de cetăţenii români şi de cei străini.