Drept Procesual Penal II Unitatea IV

4.
PROCEDURI SPECIALE
4.1. Acordul de recunoaștere a vinovăției...........................................................................152

4.2. Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice..............................................................154
4.3. Procedura în cauzele cu infractori minori...................................................................156
4.4. Alte proceduri speciale..................................................................................................162
4.5. Asistenţa juridică internaţională în materie penală...................................................168
Rezumat.................................................................................................................................180
Teste de autoevaluare...........................................................................................................180
Bibliografie minimală ..........................................................................................................181
Lucrare de verificare............................................................................................................182
Bibliografia de elaborarea a cursului..................................................................................183
Obiective specifice
La sfârşitul capitolului, vei avea capacitatea:
 să descrii conceptele de cale ordinară şi cale extraordinară de atac;
 să argumentezi în maxim două pagini necesitatea reglementării căilor
de atac;
 să precizezi statutul jurisprudenţei şi al doctrinei juridice în raport cu
problematica căilor ordinare şi extraordinare de atac.
Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

Dragu Creţu Proceduri speciale
4.1. Acordul de recunoaștere a vinovăției

4.1.1. Titularii acordului de recunoaștere a vinovăției
Codul de procedură penală cuprinde în partea specială, norme de drept care
reglementează urmărirea penală, judecata şi punerea în executare a hotărârilor penale,
norme care asigură desfăşurarea unitară a procesului penal şi care alcătuiesc procedura
de drept comun.1
Există însă şi unele situaţii când, datorită unor particularităţi, se impune adoptarea şi a
altor reguli care derogă de la cele de drept comun, tocmai pentru atingerea scopului
legii penale şi procesual penale, reguli ce compun procedurile speciale. 2
În literatura de specialitate,3 procedurile speciale au fost definite ca un complex de

norme de drept procesual penal, diferite de procedura obişnuită cu caracter
complementar şi derogatoriu, care sunt aplicabile în măsura în care există dispoziţii în
acest sens.
Într-un prim sens, proceduri speciale sunt acelea în care procesul penal nu se
desfăşoară după normele comune şi obişnuite ori cuprind reguli derogatorii în
legătură cu realizarea diferitelor instituţii procesuale. Acestea sunt procedurile speciale
propriu-zise,4 (urmărirea şi judecarea unor infracţiuni flagrante şi procedura în
cauzele cu infractori minori).
Într-un al doilea sens, noţiunea se referă la diverse proceduri judiciare, care fără a
realiza sarcinile fundamentale ale procesului penal, rezolvă pe cale jurisdicţională
anumite probleme adiacente raportului juridic procesual penal. 5
Printre aceste proceduri se numără și acordul de recunoaștere a vinovăției. Potrivit

scesteia, în cursul urmăririi penale, după punerea în mișcare a acțiunii penale,
inculpatul și peocurorul pot încheia un acord, ca urmare a recunoașterii vinovăției de
către inculpat. El poate fi inițiat atât de cătrea procuror, cât și de inculpat.
Obiectul acordului de recunoaștere a vinovăției îl constituie recunoașterea comiterii
faptei și acceptarea încadrării juridice pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea
penală și privește felul și cuantumul pedepsei, precum și forma de executare a
acesteia.
4.1.2. Condițiile de incheiere a acordului

Acordul de recunoaștere a vinovăției se poate încheia numai cu privire la infracțiunile
pentru care legea prevede pedeapsa amenzii sau ănchisorii de cel mult 7 ani.
Acordul de recunoaștere a vinovăției se încheie atunci când, din probele administrate,
rezultă sufuciente date cu privire la existența faptei la pentru care s-a pus în mișcare
acțiunea penală și cu privire la vinovăția inculpatului. La încheierea acordului de
recunoaștere a vinovăției, asistența juridică este obligatorie. Acordul se încheie în
formă scrisă.
1
I.Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Bucureşti, 1997, p.1
2
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, op.cit.367
3
N.Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999, p.441.
4
I.Neagu, op.cit.p.662
5
I.Neagu., op.cit.p.662
Drept procesual penal - partea specială 152

4.1.3. Sesizarea instanței și procedura în fața acesteia

Instanța competentă este aceia căreia i-ar reveni competența să judece cauza în fond.
Procurorul sesizează această instanță trimițându-i acordul de recunoaștere a vinovăției,
însoțit de dosarul cauzei.
În cazul în care s-a încheiat o tranzacție ori un acord de mediere, procurorul le va
înainta instanței competente.
Dacă acordului de vinovăție îi lipsește vreuna dintre mențiunile obligatorii sau dacă nu
au fost respectate condițiile prevăzute la art. 482 și 483, instanța dispune acoperirea
omisiunilor în cel mult 5 zile și sesizează în acest sens conducătorul parchetului care a
emis acordul.
Asupra acordului de vinovăție, instanța se pronunță prin sentință, în ședință publică,
după ascultarea procurorului, a inculpatului și avocatului acestuia, precum și a părții
civile, dacă este prezentă.
În urma analizei acordului, instanța pronunță una dintre următoarele soluții:
a)admite acordul de recunoaștere a vinovăției și dispune una din soluțiile prevăzute de
art. 396 alin. (2)-(4), care nu poate crea pentru inculpat o situație mai grea decât cea
asupra căreia s-a ajuns la un acord, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art.
480-482 cu privire la toate faptele reșinute în sarcina inculpatului, care au făcut
obiectul acordului;
b)respinge acordul de recunoaștere a vinovăției și trimite dosarul procurorului în
vederea continuării urmăririi penale, dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la
art. 480-482 cu privire la toate faptele reținute în sarcina inculpatului, care au făcut
obiectul acordului, sau dacă apreciază că soluția cu privire la care s-a ajuns la un acord
între procuror și inculpat este nejustificat de blând în raport cu gravitatea infracțiunii
sau periculozitatea infractorului.
Inatanța poate admite acordul de recunoaștere a vinovăției numai cu privire la unii
dintre inculpați.
În cazul în care instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți s-a
încheiat tranzacție sau acord de mediere cu privire la acțiunea civilă, instanța ia act de
aceasta prin sentință. Dacă nu s-a încheiat tranzacție și nici acord de mediere, instanța
lasă nesoluționată acțiunea civilă.
Împotriva sentintintei, procurorul și inculpatul pot declara apel, în termen de 10 zile de
la comunicare.
Sarcina de lucru 1
Precizează în 5 fraze conditiile de incheiere a acordului.

4.2. Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice

4.2.1. Procedura privind tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice
§1. Aspecte generale
Potrivit art. 135 Cod penal, persoanele juridice, cu excepţia statului și a autorităţilor
publice răspund penal pentru infracţiunile săvârşite în realizarea obiectului de
activitate sau în interesul ori în numele persoanei juridice, dacă fapta a fost săvârşită
cu formă de vinovăţie prevăzută de legea penală. 6
Acţiunea penală are ca obiect tragerea la răspundere penală a persoanelor juridice care
au săvârşit infracţiuni.
Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de

reprezentantul său legal.
Dacă pentru aceiaşi faptă sau pentru fapte conexe s-a început urmărirea penală şi
împotriva reprezentantului legal al persoanei juridice, acesta îşi numeşte un mandatar
pentru a o reprezenta.
În cazul în care persoana nu-şi numeşte un mandatar, acesta este numit de organul de
urmărire penală sau de instanţa de judecată din rândul practicienilor în insolvenţă,
autorizaţi potrivit legii.
§2. Competenţa teritorială.
Competenţa teritorială în ce privește tragerea la răspundere penală a persoanei juridice
este cârmuită de principiile și regulile de drept comun, fiind determinată de: locul
unde a fost săvârşită infracţiunea; locul unde se află sediul persoanei juridice, locul
unde locuieşte persoana vătămată sau unde acesta îşi are sediul.
În ceea ce priveşte competenţa materială, urmărirea penală este efectuată de organele
de cercetare penală sau de către procuror după caz.
Competenţa de judecată revine instanţei judecătoreşti competente să judece cauza în
primă instanţă în a cărei circumscripţie s-a efectuat urmărirea penală.
Desfăşurarea judecăţii are loc potrivit procedurii obişnuite.
§3. Măsurile preventive
Judecătorul, în cursul urmăririi penale, la propunerea procurorului, sau instanţa, în
cursul judecăţii, poate dispune, dacă există motive temeinice care justifică
presupunerea rezonabilă că persoana juridică a săvârşit o faptă prevăzută de legea
penală şi numai pentru a se asigura buna desfăşurare a procesului penal, una sau mai
multe dintre următoarele măsuri preventive prevăzute în art. 493 C.proc.pen.:
a) suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare a persoanei juridice;
6
Art.191 a fost introdus prin art.I pct.1 din Legea nr.278/2006, publicată în M.Of. nr.601 din 12 iunie 2006.

b) suspendarea fuziunii, a divizării sau a reducerii capitalului social al persoanei
juridice;
c) interzicerea unor operaţiuni patrimoniale specifice, susceptibile de a antrena
diminuarea semnificativă a activului patrimonial sau insolvenţa persoanei juridice;
d) interzicerea de a încheia anumite acte juridice, stabilite de organul judiciar;
e) interzicerea de a desfăşura activităţi de natura celor în exerciţiu sau cu ocazia cărora
a fost comisă infracţiunea.
În vederea asigurării respectării măsurilor preventive luate, instanţa poate obliga
persoana juridică la depunerea unei cauţiuni constând într-o sumă de bani sau de alte
valori fixate de organul judiciar.
Cuantumul cauţiunii nu poate fi mai mic de 5000 lei. Cauţiunea se restituie la data
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare pronunţată în cauză, dacă persoana
juridică a respectat măsurile preventive, precum şi în cazul în care, prin hotărâre
definitivă, s-a dispus achitarea persoanei juridice sau încetarea procesului penal faţă de
aceasta.
În cazul în care s-a dispus faţă de persoana juridică o soluţie de netrimitere în judecată,
restituirea cauţiunii se dispune de către procuror.
Cauţiunea nu se restituie în cazul nerespectării de către persoana juridică a măsurilor
preventive, făcându-se venit la bugetul statului la data rămânerii definitive a hotărârii
de condamnare.
Măsurile preventive se pot lua pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea

prelungirii, dacă se menţin temeiurile care au determinat luarea acestora, fiecare
prelungire neputând depăşi 60 de zile.
Măsurile preventive se dispun de judecător, prin încheiere motivată dată în camera de
consiliu, cu citarea persoanei juridice.
Participarea procurorului este obligatorie.
Încheierea prin care s-au dispus astfel de măsuri preventive poate fi atacată cu recurs
în termen de 3 zile de la pronunţare, pentru cei prezenţi, şi de la comunicare, pentru
cei lipsă.
În vederea asigurării confiscării speciale, reparării pagubei produse prin infracţiune,
precum şi pentru garantarea executării pedepsei amenzii, împotriva persoanei juridice
se pot lua măsuri asigurătorii prevăzute de lege pentru procedura obişnuită.
Organul judiciar are obligaţia de a comunica organului care a autorizat înfiinţarea
persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică începerea urmăririi
penale, punerea în mişcare a acţiunii penale şi trimiterea în judecată a persoanei
juridice, la data dispunerii acestor măsuri, în vederea efectuării menţiunilor
corespunzătoare.
De asemenea, aceste organe au obligaţia de a comunica organului judiciar orice
menţiune înregistrată de acestea cu privire la persoana juridică.
Sub sancţiunea unei amenzi judiciare, persoana juridică este obligată să comunice
organului judiciar, în termen de 24 de ore, intenţia de fuziune, divizare, dizolvare,
reorganizare, lichidare sau reducere a capitalului social.

După rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la pedeapsa amenzii, instanţa de
executare comunică o copie de pe dispozitivul hotărârii organului care a autorizat
înfiinţarea persoanei juridice şi organului care a înregistrat persoana juridică, în
vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare. În perioada cuprinsă între rămânerea
definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea pedepselor aplicate
persoanei juridice, nu se poate iniţia fuziunea, divizare, dizolvarea sau lichidare
acesteia.
4.3. Procedura în cauzele cu infractori minori.

§1. Consideraţii preliminare.
Persoana fizică aflată în stare de minoritate este considerată ca fiind insuficient
dezvoltată sub aspect psihofizic, situându-se în perioada în care se formează unele
trăsături ale personalităţii sale.
În perioada minorităţii se dezvoltă capacitatea psihică, discernământul, se acumulează
cunoştinţele despre viaţă, inclusiv cele privitoare la normele de conduită. 7
Regimului deosebit de reglementare a minorităţii în dreptul penal material îi
corespunde o reglementare adecvată pe plan procesual penal. În literatura de
specialitate, se subliniază că, instituirea unor reglementări speciale aplicabile în
cauzele penale cu infractori minori se înscrie în preocuparea permanentă a
legiuitorului român de a asigura, pentru această categorie de persoane lipsite încă de o
maturitate deplină, un plus de garanţii procesuale care să-şi dovedească eficienţa la
îmbinarea laturii represive cu latura educativă a procesului penal. 8
Pe această linie se încadrează şi deciziile de îndrumare ale fostului Tribunal Suprem
nr.3/1972 şi nr.6/1973, prin care au fost clarificate unele dispoziţii discutabile
referitoare la minorul inculpat.
Un rol important în desfăşurarea procesului penal pentru infractorii minori l-au avut
Decretul nr.218/1977 şi Legea nr.59/1968.
După abrogarea acestor aceste normative prin Legea nr.104/1992, au devenit din nou
aplicabile prevederile speciale cuprinse în capitolul „Proceduri în cauzele cu infractori
minori.”
Răspunderea penală a minorilor a fost tratată diferit faţă de răspunderea penală a

majorilor încă din cele mai vechi timpuri.
Răspunderea penală a minorilor s-a angajat întotdeauna de la vârste diferite, în
evoluţia legislaţiei penale.
Dispoziţii referitoare la minori se regăsesc în Titlul V al Părţii Generale a Codului

penal, intitulat „Minoritatea" (art. 113 - 116), unde sunt stabilite limitele şi consecinţele
răspunderii penale a minorilor, măsurile educative şi reglementări referitoare la
pedepsele aplicabile minorilor.
Din categoria minorilor care răspund penal fac parte:
- minorii între 14 şi 16 ani, pentru care s-a făcut dovada discernământului la
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi
- minorii între 16 şi 18 ani, care sunt prezumaţi a fi responsabili penal.
7
I.Oancea, Drept penal. Partea generală”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971, p.406-407
8
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală
român, Partea specială, vol.II, Ed. Academiei Române Bucureşti, 1976, p.376.

De regulă, raportând faptele minorilor la vârsta acestora, aceste fapte s-au dovedit a fi
de un pericol social mai redus decât acelea săvârşite de majori.
Mijloacele de constrângere penală au însă - în marea lor majoritate - funcţia de
constrângere, în scopul reeducării; or, pentru infractorii minori, care nu au o formare şi
educare completă, sunt necesare mijloace de educare şi formare şi mai puţin mijloace
de reeducare, întrucât minorii sunt în perioada de dezvoltare psihică şi fizică, nu au
maturitate emoţională, nici cognitivă, nici personalitatea conturată şi de aceea
reabilitarea morală şi socială a minorilor infractori este mult mai lesnicioasă decât în
cazul infractorilor majori9.
Pornind de la faptul că minorii care au împlinit vârsta de 14 ani au o incapacitate de
răspundere penală relativă şi că minorii care au împlinit vârsta de 16 ani au capacitatea
de răspundere penală deplină, trebuie subliniat că vârsta în raport de care se stabileşte
capacitatea de răspundere penală - după distincţiile sus-arătate - trebuie să existe în
momentul săvârşirii infracţiunii; în cazul infracţiunilor continuate, continue sau de
obicei începute înainte de împlinirea vârstei care atrage capacitatea de răspundere
penală, minorii infractori vor răspunde penal numai pentru activitatea infracţională
desfăşurată după împlinirea vârstei care stă la baza stabilirii răspunderii penale.
In cazul minorilor între 14 şi 16 ani, aceştia răspund penal numai dacă se dovedeşte că
au săvârşit fapta cu discernământ; astfel, în cazul acestor minori, expertiza medico-
legală psihiatrică este obligatorie, pentru a se stabili dacă fapta comisa a fost săvârşită
cu discernământ.
Trebuie precizat faptul că în cazul incapacităţii de răspundere penală relativă (la

minorii între 14 şi 16 ani), discernământul trebuie stabilit în legătură cu fiecare faptă
concretă săvârşită, la data săvârşirii acestora, şi nu în mod generic.
In principiu, se consideră că a săvârşit fapta cu discernământ, minorul care, în
momentul săvârşirii faptei, a fost în măsură să-şi dea seama de natura urâtă a faptei, de
urmările negative şi de consecinţele faptei (tragerea la răspundere penală);
posibilitatea acţionării cu discernământ se deduce din starea psiho-fizică a minorului,
educaţia pe care a primit-o, gradul de instrucţie generală (şcoala urmată) şi înrâurirea
exercitată asupra sa de către mediul social în care trăieşte. 10
Când există dubii cu privire la vârsta minorului şi discernământul acestuia, situaţia se

interpretează în favoarea minorului, după principiul „in dubio pro reo" (dubiul profită
inculpatului).
În cazul minorilor infractori care au vârsta peste 16 ani, legea penală instituie
prezumţia existenţei discernământului la săvârşirea faptei, pentru atragerea răspunderii
penale; în acest caz însă, minorul poate face dovada contrară.
Faţă de minorul care răspunde penal se poate lua o măsură educativă (dintre acelea
prevăzute de art. 117 - 119 din Codul penal) sau i se poate aplica acestuia o pedeapsă;
măsurile educative trebuie luate cu prioritate, aşa cum rezultă din art. 117 alin. (2) din
Codul penal, pedeapsa trebuind a fi aplicată numai dacă se apreciază că luarea unei
măsuri educative nu este suficientă pentru îndreptarea minorului.
Măsurile educative care se pot lua faţă de minor sunt: mustrarea, libertatea
supravegheată, internarea într-un centru de reeducare şi, respectiv, internarea într-un
institut medical-educativ (conform art. 124 din Codul penal).
9
A. Ungureanu, Drept penal roman. Partea generală. Ed.Lumina Lex, Bucureşti, p.369-370
10
A. Ungureanu, op.cit., p.371

Subliniem, de asemenea, că în cazul minorilor infractori pedepsele ce li se pot aplica
acestora sunt închisoarea sau amenda prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.
Limitele pedepselor prevăzute se reduc la jumătate iar, în urma reducerii, în nici un
caz limita minimă nu va fi mai mare de 5 ani. Pedeapsa detenţiei pe viaţă nu se aplică
minorilor; când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe
viaţă, se aplică minorului închisoarea de la 5 la 20 de ani. Pedepsele complimentare nu
se aplică minorului, iar condamnările pronunţate pentru fapte săvârşite în timpul
minorităţii nu atrag incapacităţi sau decădere.
Dacă se au în vedere diferenţierile prevăzute de lege pentru infractorii minori în raport
cu infractorii majori, în ceea ce priveşte; termenul de încercare, încredinţarea
supravegherii şi obligaţiile care pot fi impuse minorului, în cazul în care se dispune
suspendarea executării pedepsei, precum şi diferenţierile în ce priveşte regimul de
executare a pedepsei închisorii aplicate minorului (care se execută separat de
infractorii majori, în condiţii speciale, adecvate nevoilor specifice de educare a acestei
categorii de infractori), dar şi diferenţierile referitoare la termenele de prescripţie a
răspunderii penale şi executării pedepsei pentru cei care la data săvârşirii infracţiunii
erau minori şi nu în ultimul rând condiţiile diferite în materie de liberare condiţionată
sau neatragerea stării de recidivă în cazul hotărârilor de condamnare privitoare la
infracţiunile săvârşite în timpul minorităţii, toate acestea demonstrează cu claritate că
minorul infractor are prin lege un statut special în raport cu infractorul major.
Arestarea preventivă - pentru minorii între 14 şi 16 ani, care răspund penal - poate fi
dispusă pe o perioadă de cel mult 15 zile (indiferent de faza de urmărire penală sau
aceea a judecăţii în primă instanţă). Prelungirea acestei măsuri nu poate fi dispusă
decât în mod excepţional, de fiecare dată cu cel mult 15 zile şi sub condiţia că
arestarea preventivă a minorului în cursul urmăririi penale să nu depăşească, în total,
60 de zile.
În cazul minorilor între 16 şi 18 ani, care răspund penal, durata arestării preventive în
cursul urmăririi penale sau a judecăţii în primă instanţă se poate dispune pentru cel
mult 20 de zile, cu posibilitatea prelungirii duratei acestei măsuri de fiecare dată cu
cel mult 20 de zile, sub condiţia ca în cursul urmăririi penale arestarea preventivă a
inculpatului minor să nu depăşească, în total, 90 de zile. În mod excepţional însă,
arestarea preventivă a inculpatului minor în cursul urmăririi penale poate fi prelungită
până la 1 an, atunci când pedeapsa prevăzută de lege este detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea de 10 ani ori mai mare. Durata arestării învinuitului minor nu poate să
depăşească 3 zile.
§2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori

În art. 504 se arată că urmărirea penală şi judecarea infractorilor minori, precum şi
punerea în executare a hotărârilor privitoare la aceştia se fac potrivit procedurii
obişnuite, cu completările si derogările din prezentul capitol - Capitolul privind
procedura speciala în cauzele cu infractori minori cuprinsă în art. 504-519.
Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori se desfăşoară după procedura
obişnuită completată cu doua dispoziţii speciale, prevăzute în art. 481 şi art. 482,
referitoare la:
- chemarea unor persoane la ascultarea minorilor;
- obligativitatea referatului de evaluare;
- asistența juridică obligatorie.
a) Persoanele chemate la ascultarea minorilor
Potrivit art. 505 alin. (1), când suspectul sau inculpatul este un minor care nu a
împlinit 16 ani, la orice ascultare sau confruntare a minorului, organul de urmărire
penală citează părinţii, iar când este cazul, pe tutore, curator sau persoana în îngrijirea
ori supravegherea căreia se afla minorul. Reiese că citarea persoanelor respective nu
este obligatorie, ci se face numai dacă organul de urmărire penală consideră necesar11.
In literatura juridica, s-a apreciat că prin prezenţa acestor persoane la ascultarea
minorului se urmăreşte evitarea unor dificultăţi care ar putea să apară în cursul
audierii, datorită emotivităţii excesive sau tendinţei specifice acestei vârste de a
exagera, de a denatura realitatea.
Neprezentarea persoanelor legal citate la ascultarea sau confruntarea minorului nu
împiedica efectuarea acestor acte de urmărire penală.
In practica judiciara,12 s-a statuat că, în cazul în care, până la data prezentării
materialului de urmărire penală, inculpatul minor a împlinit 16 ani, citarea Serviciului
de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor, a părinţilor sau a
tutorelui, curatorului ori persoanei în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla
minorul nu mai este necesară; de altfel, chiar şi atunci când citarea acestor persoane
este obligatorie, omisiunea de a le cita în faza de urmărire penală se acoperă prin
îndeplinirea procedurii de citare de prima instanţă, sancţiunea acestei omisiuni fiind
nulitatea relativă.
b) Obligativitatea referatului de evaluare
Potrivit art. 506 alin.(1) C.proc.pen., în cauzele cu infractori minori, organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată are obligaţia să dispună efectuarea referatului
de evaluare de către Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor13 de la domiciliul minorului, potrivit legii.
Referatul de evaluare are rolul de a furniza organului judiciar date privind persoana
minorului şi perspectivele de reintegrare socială a acestuia.
Datele privind persoana minorului se referă la: starea fizică şi profilul psihologic ale
minorului; dezvoltarea morală a minorului; mediul familial şi social în care a trăit şi
s-a dezvoltat minorul; factorii care influenţează conduita minorului şi care au favorizat
comportamentul infracţional al acestuia; comportamentul minorului înainte şi după
comiterea faptei.
La întocmirea referatului de evaluare, Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare

socială a infractorilor poate consulta mediul de familie al minorului, profesorii
acestuia precum şi orice alte persoane care pot furniza date despre persoana minorului.
11
Omisiunea organului de urmărire penala de a cita persoanele prevăzute în art. 481 alin (1), cu ocazia prezentării
materialului de urmărire penala învinuitului sau inculpatului minor care nu a împlinit vârsta de 16 ani, atrage nulitatea acestui
act numai in condiţiile prevăzute de art. 197 alin. (4) - Plen Trib. Suprem, decizia de îndrumare nr. 3/1972, C.D.,p. 27. 78
N.Volonciu, „Drept procesual penal" Voi. II, Ed. Didactica si Pedagogica, Bucureşti, 1972, p. 457.
12
Tribunalul Suprem, secţia penală, decizia nr.819/1971, C.D.1971, p.511
13
Prin O.G. nr.92/2000, au fost înfiinţate pe lângă fiecare tribunal, servicii de reintegrare socială a infractorilor, în care îşi
desfăşoară activitatea consilieri de reintegrare socială, care întocmesc referatul de evaluare. Deşi în art.482 C.proc.pen., astfel
cum a fost modificat prin legea nr.356/2006, se face trimitere la „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a
infractorilor”, prin Legea nr.123/2006 denumirea „Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare socială a infractorilor” a
fost înlocuirii cu denumirea de „serviciu de probaţiune”.

Şi în literatura de specialitate 14 s-a susţinut că odată constatată nulitatea unui act de
urmărire penală, refacerea actului declarat nul nu incumbă, afara câtorva excepţii
limitativ determinate, organului de urmărire penală care l-a efectuat anterior fără
respectarea dispoziţiilor procedurale, ci instanţei de judecată.
În sprijinul acestui punct de vedere se invocă faptul că, deşi, în principiu, atunci când
este necesar, dar şi când legea o prevede, cursul procesului se poate întoarce la faze
depăşite care vor fi parcurse din nou, regula este că procesul trebuie să se desfăşoare
fluent, fără opriri, fără reveniri, pentru ca soluţionarea să se facă cu operativitate.
Un alt argument adus în sprijinul opiniei sus-menţionate s-ar deduce din faptul că
normele procedural penale prevăd în mod expres cazurile în care instanţa se poate
dezinvesti şi trimite cauza la procuror.
Întrucât refacerea actului anulat nu figurează printre cazurile expres prevăzute,
refacerea sa este de competenţa instanţei. 15
§3. Competenţa şi compunerea instanţei de judecată.
Referitor la competenţa soluţionării cauzelor în care inculpatul este minor, în art. 507
alin. (1) C.proc.pen., se prevede că se aplică regulile de competenţă obişnuită.
În materie de compunere a instanţei de judecată se instituie o derogare, în sensul că
judecătorii trebuie să fie anume desemnaţi, pentru a judeca pe inculpaţii minori.
Potrivit art. 40 din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară, 16 infracţiunile
săvârşite de minori, precum şi cele săvârşite asupra minorilor se judecă de completele
14
V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori. Consecinţe, în R.D.R. nr.3/1995. p.109; D.
Pavel, Efectele nulităţilor în procesul penal, în R.R.D. nr.9/1972, p.50-54, în A. Crişu, Drept procesul penal, Partea specială,
Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, p.285.
15
V.Papadopol, op.cit., p.110
16
art.41 din legea nr.304/2004: „Tribunalele pentru minori şi familie judecă în primă instanţă următoarele categorii de cauze:
1. în materie civilă, cauzele referitoare la drepturile, obligaţiile şi interesele legitime privind persoana minorilor, decăderea
din drepturile părinteşti, cererile privind nulitatea sau desfacerea căsătoriei, cererile pentru încuviinţarea, nulitatea sau
desfacerea adopţiei, precum şi cauzele privind raporturile de familie;
2. în materie penală, infracţiuni săvârşite de minori sau asupra minorilor."
art. 42 din Legea 304/2004: „Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, unii minori şi alţii majori, şi nu este posibilă
disjungerea, competenţa aparţine tribunalului pentru minori şi familie."
art. 35 alin. (1) lit. a) din Legea 304/2004 prevede că tribunalele pentru minori şi familie sunt tribunale specializate. art. 35
alin. (2) din Legea 304/2004: „Tribunalele specializate sunt instanţe fără personalitate juridică, care funcţionează la nivelul
fiecărui judeţ şi al municipiului Bucureşti şi au, de regulă, sediul în municipiul reşedinţă de judeţ." art. 130 din Legea
304/2004 alin. (2): „Tribunalele specializate vor începe să funcţioneze cel mai târziu la data de 01 ianuarie 2008. Datele la
care vor începe să funcţioneze tribunalele specializate se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei." alin.
(3): „Tribunalele pentru minori şi familie, care se vor înfiinţa până la 01 ianuarie 2008, vor judeca numai cauzele prevăzute la
art. 41 şi art. 42 care sunt în competenţa de primă instanţă a tribunalului."
alin. (4): „Până la înfiinţarea tribunalelor specializate în toate judeţele şi în municipiul Bucureşti, în cadrul tribunalelor de
drept comun vor funcţiona secţii sau complete specializate."
art. 24 din Legea 272/2004:
(1) „Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra oricărei probleme care îl priveşte.
(2) In orice procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte copilul are dreptul de a fi ascultat. Este obligatorie
ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Cu toate acestea, poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de
10 ani, dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui este necesară pentru soluţionarea cauzei.
(3) Dreptul de a fi ascultat conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice informaţie pertinentă, de fi consultat, de
a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia sa, dacă este respectată, precum şi
asupra consecinţelor oricărei decizii care îl priveşte.
(4) In toate cazurile prevăzute la alin. (2), opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare şi li se va acorda importanţa
cuvenită, în raport cu vârsta şi cu gradul de maturitate a copilului.
(5) Orice copil poate cere să fie ascultat conform dispoziţiilor alin. (2) şi (3). în caz de refuz, autoritatea competentă se va
pronunţa printr-o decizie motivată.
(6) Dispoziţiile legale speciale privind consimţământul sau prezenţa copilului în procedurile care îl privesc, precum şi
prevederile referitoare la desemnarea unui curator, în caz de conflict de interese, sunt şi rămân aplicabile."
art. 130 alin. (1) lit. a) - e) din Legea 272/2004

şi secţiile specializate pentru minori şi familie şi, pe măsura înfiinţării lor de
tribunalele specializate pentru minori şi familie.
Desemnarea judecătorilor se face de către preşedintele de secţie, cu avizul colegiului

de conducere al instanţei, care stabilesc compunerea completelor de judecată, de
regulă, la începutul anului judecătoresc, urmând asigurarea continuităţii completului. 17
Ca atare, în cazul în care în compunerea completului de judecată intră un judecător
care nu a fost desemnat în condiţiile menţionate mai sus, hotărârea pronunţată în cauză
este lovită de nulitate absolută, întrucât nerespectarea dispoziţiilor referitoare la
compunerea instanţei este sancţionată în mod expres, conform dispoziţiilor art. 507 (2)
din Codul de procedură penală.
În cazul în care inculpatul minor împlineşte vârsta de 18 ani, în cursul urmăririi
penale, şi sesizarea instanţei a avut loc, judecata se va face cu aplicarea dispoziţiilor
referitoare la procedura specială cu minori.
Dacă inculpatul a săvârşit infracţiunea în timpul minorităţii şi a devenit major mai
înainte de sesizarea instanţei, acesta va fi judecat potrivit procedurii obişnuite.
§4. Desfăşurarea judecăţii în cauzele cu infractori minori
Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa

acestuia, cu excepţia cazului când minorul s-a sustras de la judecată. Şedinţa în care
are loc judecarea infractorului minor nu este publică. La desfăşurarea judecăţii pot
asista persoanele prevăzute în art. 508 C.proc.pen., respectiv părinţii minorului sau,
după caz, tutorel, curatorul, persoana în îngrijirea ori supravegherea căreia se afla
minorul, precum şi alte persoane cu încuviinţarea instanţei. Atunci când inculpatul
este minor sub 16 ani, instanţa după ce îl ascultă poate dispune îndepărtarea lui din
şedinţă, dacă apreciază că cerecetarea judecătorească şi dezbaterile ar putea avea o
influenţă negativă asupra minorului. Referitor la încălcarea dispoziţiilor potrivit cărora
şedinţa de judecată nu este publică, în practica instanţelor de judecată s-a stabilit, că
sancţiunea este nulitatea relativă care operează, potrivit art. 282 C.proc.pen., numai
atunci când s-a adus o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului,
iar nulitatea a fost invocată până la un anumit moment procesual, putând fi luată în
considerare şi din oficiu, dacă anularea actului este necesară pentru aflarea adevărului
şi justa soluţionare a cauzei. Menţiunea că şedinţa nu a fost publică se face în
încheierea de şedinţă. Când în aceeaşi cauză sunt mai mulţi inculpaţi, dintre care unii
minori şi alţii majori, instanţa va fi compusă din judecători anume desemnaţi potrivit
legii, iar judecata se va desfăşura după procedura obişnuită, aplicând însă cu privire la
inculpaţii minori dispoziţiile din procedura specială. În cursul judecăţii, asistenţa
juridică pentru inculpatul minor, este obligatorie, prin avocat ales sau numit din oficiu.
§5. Executarea hotărârilor privind infractorii minori

a) executarea măsurilor educative neprivative de libertate ( art. 511 )
În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă, aceasta se execută de îndată,
în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea. Când din orice împrejurări măsura nu poate
fi executată îndată după pronunţare, se fixează un termen pentru când, se dispune
aducerea minorului, citându-se părinţii, ori dacă este cazul tutorele sau curatorul ori
persoana în îngrijirea sau supravegherea căreia se află minorul.
b) internarea minorului într-un centru educativ ( art. 514)
17
Art.55 alin.(1) din Legea nr.304/2004 privind organizarea judiciară.

În cazul în care s-a luat faţă de minor măsura educativă a internării într-un centru
educativ, instanţa poate dispune, prin aceeaşi hotărâre, punerea în executare de îndată
a măsurii luate. Punerea în executare se face prin trimiterea unei copii de pe hotărâre
organului de poliţie de la locul unde se află minorul. Organul de poliţie ia măsuri
pentru internarea minorului. În vederea punerii în executare a măsurii educative a
internării într-un centru de reeducare, organul de poliţie poate pătrunde în domiciliul
sau reşedinţa unei persoane fără învoirea acesteia, precum şi în sediul unei persoane
juridice fără învoirea reprezentantului legal al acesteia. Dacă persoana faţă de care s-a
luat această măsură nu este găsită, organul de poliţie constată aceasta printr-un proces-
verbal şi ia măsuri pentru darea în urmărire, precum şi pentru darea în consemn la
punctele de trecere a frontierei. Un exemplar al procesului-verbal se trimite centrului
de reeducare în care se va face internarea. Centrul de reeducare comunică instanţei
efectuarea internării. Potrivit art. 491 C.proc.pen., liberarea minorului dintr-un centru
de reeducare înainte de a deveni major, revocarea liberării înainte de a deveni major,
precum şi ridicarea sau prelungirea măsurii internării într-un centru de reeducare se
dispun din oficiu sau la sesizare de judecătoria sau tribunalul care a judecat în primă
instanţă pe minor.
4.4. Alte proceduri speciale

4.4.1. Procedura reabilitării
§1. Dispoziţii generale
Reabilitarea face să înceteze decăderile şi interdicţiile, precum şi incapacităţile care
rezultă din condamnare.
Reabilitarea nu are ca urmare obligaţia de reintegrare în funcţia din care condamnatul
a fost a fost scos în urma condamnării ori de rechemare în cadrele permanente ale
forţelor armate sau de redare a gradului militar pierdut.
În reglementarea actuală, reabilitarea se prezintă sub două forme: reabilitarea de drept
şi reabilitarea judecătorească.
În primul caz, reabilitarea se obţine în virtutea legii şi are loc după trecerea unui
anumit interval de timp prevăzut de lege şi, dacă condamnatul nu a săvârşit nicio altă
infracţiune.18
Reabilitarea de drept operează şi în cazul persoanei juridice, dacă în decurs de 3 ani,

de la data la care pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost
executată sau considerată ca executată şi persoana juridică nu a mai săvârşit nicio altă
infracţiune.
§2. Instanţa competentă
Reabilitarea judecătorească este reglementată în art.166-169 Cod penal, fiind necesară
formularea unei cereri adresate instanţei judecătoreşti, de către cel condamnat, după
expirarea termenelor prevăzute în art. 167 Cod penal. 19
18
Potrivit art.134 alin.(1) Cod penal, reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul condamnării la amendă sau la
pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an, dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit nicio altă infracţiune
19
Potrivit art.135 (1) Cod penal, condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească.
Potrivit art.136 Cod penal, Termenele prevăzute în art.134 (1). Reabilitarea persoanei fizice are loc de drept în cazul
condamnării la amendă sau la pedeapsa închisorii care nu depăşeşte un an , dacă în decurs de 3 ani condamnatul nu a săvârşit
nicio altă infracţiune. În art.134 (2) Reabilitarea persoanei juridice are loc de drept dacă în decurs de 3 ani, de la data la care
pedeapsa amenzii sau, după caz, pedeapsa complementară, a fost executată sau considerată ca executată şi persoana juridică

Competenţa soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei care a judecat în primă
instanţă cauza în care s-a pronunţat condamnarea, fie instanţa corespunzătoare în a
cărei rază teritorială domiciliază condamnatul (art. 529 C.proc.pen.).
Din redactarea textului rezultă o competenţă alternativă, condamnatul putând opta,
fără nicio restricţie pentru una din cele două instanţe.
În cazul în care condamnarea a fost pronunţată de o instanţă militară, competenţa
soluţionării cererii de reabilitare revine instanţei militare sau instanţei civile
corespunzătoare în grad, în a cărei rază teritorială domiciliază condamnatul.
Prin instanţă care a judecat în primă instanţă cauza se înţelege, în caz de schimbare a
competenţei materiale, acea instanţă care are dreptul potrivit dispoziţiilor în vigoare să
judece în fond cauza şi nu instanţa care a soluţionat cauza la data condamnării.
Instanţa competentă să judece cererea de reabilitare este cea care a judecat cauza în
primă instanţă şi în situaţia când competenţa i-a revenit acesteia ca urmare a
conexităţii cauzelor.
Dacă dintre pedepsele necesare aplicate aceluiaşi condamnat, unele sunt susceptibile
de reabilitare de drept iar pentru altele de reabilitare judecătorească, reabilitarea de
drept nu operează, astfel că pentru toate pedepsele trebuie cerută reabilitarea
judecătorească.
§3. Titularii cererii de reabilitare
În reglementarea art. 530 alin.(1) C.proc.pen., cererea de reabilitare judecătorească se
face de condamnat, iar după moartea acestuia de soţ sau de rudele apropiate.
Soţul sau rudele apropiate pot continua procedura de reabilitare pornită anterior
decesului.20
În cerere trebuie să se menţioneze: adresa condamnatului, iar când cererea este făcută
de altă persoană adresa acesteia; condamnarea pentru care se cere reabilitarea şi fapta
pentru care a fost pronunţată acea condamnare; localităţile unde condamnatul a locuit
şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la executarea pedepsei şi până la
introducerea cererii, iar în cazul când executarea pedepsei a fost prescrisă, de la data
rămânerii definitive a hotărârii şi până la introducerea cererii; temeiurile cererii;
indicaţii utile pentru identificarea dosarului şi orice alte date pentru soluţionarea
cererii.
La cerere se anexează actele din care reiese că sunt îndeplinite condiţiile reabilitării
(copie de pe hotărârea de condamnare, actul doveditor că cel condamnat este încadrat
în muncă, adeverinţă de la locul de muncă din care rezultă conduita sa, dovada din
care să rezulte că cel condamnat a achitat cheltuielile judiciare şi despăgubirile civile,
etc.).
nu a mai săvârşit nicio altă infracţiune.
Art. 135 (1) Condamnatul poate fi reabilitat, la cerere, de instanţa judecătorească.
a) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de un an până la 5 ani, după trecerea unui termen de 4 ani, la care
se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate;
b) în cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani până la 10 ani, după trecerea unui termen de 5 ani, la care
se adaugă jumătate din durata pedepsei pronunţate.
c) În cazul condamnării la pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, după trecerea unui termen de 7 ani, la care se adaugă
jumătate din durata pedepsei pronunţate;
d) În cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă comutate sau înlocuite cu pedeapsa închisorii, după trecerea unui termen de 7 ani,
la care se adaugă jumătate din durata pedepsei cu închisoarea.
(2) Procurorul general poate dispune, în cazuri excepţionale, reducerea termenelor prevăzute în acest articol.
20
În cazul reabilitării legiuitorul nu a prevăzut posibilitatea renunţării la judecată, instanţa având obligaţia să verifice
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, urmând să se pronunţe fie prin admiterea sau respingerea cererii.

§4. Măsuri premergătoare soluţionării cererii de reabilitare
În vederea soluţionării cererii de reabilitare judecătorească, după fixarea termenului de
judecată, se dispune citarea petiţionarului şi a persoanelor a căror ascultare o consideră
a fi necesară. Instanţa sesizată ia măsuri pentru aducerea dosarului în care se găseşte
hotărârea de condamnare şi cere o copie de pe fişa de antecendente penale a celui în
cauză.
§5. Respingerea cererii pentru lipsa condiţiilor de formă
Înainte de a se trece la soluţionarea cererii în fond instanţa, în temeiul art. 531 Cod
procedură penal, o poate respinge pentru neîndeplinirea condiţiilor de formă în
următoarele cazuri: când a fost introdusă înainte de termenul legal; când lipseşte
adresa petiţionarului şi acesta nu s-a prezentat la termenul de înfăţişare şi atunci când
nu a fost indicată condamnarea şi fapta pentru care a fost pronunţată acea condamnare,
localităţile unde a locuit şi locurile de muncă pe tot intervalul de timp de la
executarea pedepsei şi până la introducerea cererii, temeiurile cererii şi alte indicaţii
utile soluţionării cauzei.
În cazul în care cererea a fost formulată înainte de termenul legal, aceasta va putea fi
repetată după împlinirea termenului legal, iar pentru celelalte situaţii, oricând.
§6. Soluţionarea cererii
Potrivit art. 533 C.proc.pen., la termenul fixat instanţa ascultă persoanele citate,
concluziile procurorului şi verifică dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege
pentru admiterea cererii de reabilitare.
Când din materialul aflat la dosar nu rezultă date suficiente cu privire la îndeplinirea
condiţiilor de reabilitare, instanţa dispune completarea materialului de către persoana
interesată, iar dacă consideră necesar, cere de la organele competente relaţii cu privire
la comportarea celui condamnat.
Când condamnatul sau persoana care a făcut cererea de reabilitare dovedeşte că nu i-a
fost cu putinţă să achite despăgubirile civile şi cheltuielile judiciare, instanţa apreciind
împrejurările, poate dispune reabilitarea sau poate să acorde, în vederea soluţionării
cererii, un termen pentru a achita în întregime sau în parte suma datorată.
Acest termen nu poate depăşi 6 luni.
În caz de obligaţie solidară, instanţa fixează suma ce trebuie achitată, în vederea
reabilitării, de condamnat sau de urmaşii săi.
Drepturile acordate părţii civile prin hotărârea de condamnare nu se modifică prin
hotărârea dată asupra reabilitării.
Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea

penală pentru o altă infracţiune săvârşită de condamnat, examinarea cererii se
suspendă până la soluţionarea definitivă a cauzei privitoare la noua învinuire.
Hotărârea prin care instanţă rezolvă cererea de reabilitare este supusă recursului. În
practica instanţelor judecătoreşti nu a existat un punct de vedere unitar cu privire la
căile ordinare de atac ce se pot exercita împotriva hotărârilor oronunţate în materia
reabilitării. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Secţiile Unite prin decizia nr. XXXIV
din 7 mai 2007, a admis recursul în interesul legii declarat de procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi a statuat că dispoziţiile art.
501 din Codul de procedură penală se interpretează în sensul că:

1) hotărârile pronunţate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt
supuse atât apelului, cât şi recursului ;
2) hotărârile pronunţate după intrarea în vigoare a Legii nr. 356/2006 sunt
supuse numai căii ordinare de atac a recursului, în condiţiile art. 385 1 alin.(1) lit. f)
din Codul de procedură penală.
4.4.2. Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri

preventive pe nedrept (art. 588-542)
§1. Aspecte generale
Viaţa socială a impus o preocupare sporită din partea statului în lupta contra
fenomenului infracţional. Fără sprijinul unor organe specializate în identificarea
infracţiunilor, a prinderii faptuitorilor în vederea tragerii acestora la răspundere penală,
având dotarea şi pregătirea profesională necesară în lupta contra infracţionalităţii,
victimele s-ar găsi dezarmate, iar opinia publică şi-ar pierde încrederea în organele de
justiţie. Urmărirea penală ca şi judecata constituie o activitate necesară având drept
scop aflarea adevărului cu privire la fapta şi la făptuitori şi împiedică în acelaşi timp
tragerea la răspundere penală a celor nevinovaţi. Posibilitatea inculpării unor persoane
şi trmiterea acestora în judecată fără temeiuri serioase a determinat legiuitorul să
instituie un sistem de garanţii prin care se pot obţine despăgubiri civile, pentru
prejudiciile cauzate printr-o hotărâre de condamnare sau arestare pe nedrept. În acest
context, se înscrie şi procedura de reparare a pagubei materiale sau a daunei morale în
cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod
nelegal.
§2. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei

Potrivit art. 538 C.proc.pen., “persoana care a fost condamnată definitiv are dreptul la
repararea de către stat a pagubei suferite, dacă în urma rejudecării cauzei s-a pronunţat
o hotărâre definitivă de achitare.
Are dreptul la repararea pagubei şi persoana care, în cursul procesului penal, a fost
privată de libertate ori căreia i s-a restrâns libertatea în mod nelegal. Privarea sau
restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a
procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţa
procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale
pentru cauza prevăzută în art. 16 alin. (1) lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare
a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau
prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 16
alin.(1) lit. j). De asemenea, are drept la repararea pagubei suferite şi persoana care a
fost privată de libertate după ce a intervenit prescripţia, amnistia sau dezincriminarea
faptei “.
Prevederile art. 541 C.proc.pen., instituie o răspundere a statului pentru arestarea pe
nedrept a unei persoane, fără a face distincţie între prejudiciul material şi cel moral. În
soluţionarea cererilor întemeiate pe dispoziţiile art. 541 C.proc.pen., sunt aplicabile
prevederile art. 1.349 din Codul civil, care permit repararea integrală a prejudiciului
produs persoanei, victimă a unei erori judiciare.
§3. Titularii acţiunii şi termenul de introducere al acţiunii pentru repararea
pagubei

Potrivit art. 538 și 539 C.proc.pen., acţiunea pentru repararea pagubei poate fi pornită
de persoana îndreptăţită, potrivit art. 541, iar după moartea acesteia poate fi continuată
sau pornită de către persoanele care se aflau în întreţinerea sa.
Acţiunea poate fi introdusă în termen de 6 luni de la data rămânerii definitive, după
caz, a hotărârilor instanţei de judecată sau a ordonanţelor procurorului, prevăzute în
art. 541.
§4. Instanţa competentă
Pentru obţinerea reparaţiei persoana îndreptăţită se poate adresa tribunalului în a cărui
circumscripţie domiciliază chemând în judecată civilă statul, care este citat prin
Ministerul Finanţelor Publice. Acţiunea este scutită de taxa judiciară de timbru.
Reparaţia constă în plata unei sume de bani, sau, ţinându-se seama de condiţiile celui
îndreptăţit la repararea pagubei şi de natura daunei produse, în constituirea unei rente
viagere ori în obligaţia ca, pe cheltuiala statului, cel privat de libertate sau a cărui
libertate a fost restrânsă să fie încredinţat unui institut de asistenţă socială şi medicală.
La stabilirea întinderii reparaţiei se va ţine seama de durata privării de libertate sau a
restrângerii de libertate suportate, precum şi de consecinţele produse asupra persoanei
ori asupra familiei celui privat de libertate sau a cărei libertate a fost restrânsă.
Persoanelor îndreptăţite la repararea pagubei, care înainte de privarea de libertate erau
încadrate în muncă, li se calculează, la vechimea în muncă stabilită potrivit legii, şi
timpul cât au fost private de libertate. În toate cazurile, reparaţia este suportată de stat,
prin Ministerul Finanţelor Publice.
Judecarea acţiunii în reparaţie se face potrivit normelor de drept procesual civil.

Hotărârea pronunţată de tribunal în primă instanţă este supusă regulilor generale
privind căile de atac, prevăzute de Codul de procedură civilă.
§5. Acţiunea în regres

În cazul în care repararea pagubei a fost acordată potrivit art. 542, cât şi în situaţia în
care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională, acţiunea în regres
împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă a provocat situaţia
generatoare de daune, este obligatorie21.
4.4.3. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare

În cursul urmăririi penale sau judecăţii este posibilă sustragerea sau distrugerea unui
înscris judiciar22 sau chiar a unui dosar, astfel că pentru asemenea situaţii legiuitorul a
reglementat o procedură specială prevăzută în dispoziţiile art. 543-547 C.proc.pen.
Când dosarul sau înscrisul dispărut este reclamant de un interes justificat şi nu poate fi
refăcut potrivit procedurii obişnuite, procurorul prin ordonanţă sau instanţa de
judecată prin încheiere dispune, după caz, înlocuirea sau reconstituirea dosarului. În
urma constatării dispariţiei unui dosar judiciar sau a unui înscris judiciar şi înainte de
declanşarea procedurii de înlocuire sau de reconstituire, organul de urmărire penală,
sau preşedintele instanţei, întocmeşte un proces-verbal prin care constată dispariţia şi
arată măsurile care s-au luat pentru găsirea acestuia. Pe baza acestui proces-verbal, se
va proceda, la înlocuirea sau reconstituirea înscrisului judiciar. Procedura specială nu
21
Art.507C.proc.pen., a fost introdus prin Legea nr. 356/2006
22
Prin înscris judiciar se înţelege orice înscris ca act procedural constatator precum şi orice alt înscris folosit pentru a face
dovada unei împrejurări esenţiale în cadrul procesului penal. Dosarul judiciar cuprinde totalitatea înscrisurilor existente într-o
cauză penală.

poate începe dacă refacerea actului este posibilă pe calea procedurii obişnuite.
Înlocuirea sau reconstituirea dosarului dispărut, trebuie să fie reclamat de un interes
justificat. Dispoziţia de înlocuire sau de reconstituire este luată în faza de urmărire
penală de procuror prin ordonanţă, iar în faza judecăţii de instanţă prin încheiere.
Încheierea instanţei se dă fără citarea părţilor, afară de cazul când instanţa apreciază ca
fiind necesară chemarea acestora. Încheierea nu este supusă niciunei căi de atac.
Înlocuirea înscrisului dispărut are loc atunci când există copii oficiale de pe acel
înscris. Organul judiciar ia măsuri pentru obţinerea copiei care ţine loc înscrisului
original dispărut până la găsirea acestuia. Persoanei care a predat copia oficială i se
eliberează în loc o nouă copie certificată de organul care a ridicat copia oficială.
Reconstituirea este o procedură folosită în cazul când nu există o copie oficială de pe
înscrisul dispărut. Dacă a dispărut dosarul penal în întregime, reconstituirea are loc
prin reconstituirea înscrisurilor care le conţinea. În vederea reconstituirii pot fi folosite
orice mijloace de probe. Rezultatul reconstituirii se constată, după caz, prin ordonanţa
organului de urmărire penală, confirmată de procuror, sau prin hotărârea instanţei dată
cu citarea părţilor. Hotărârea de reconstituire este supusă apelului, iar hotărârea
pronunţată de instanţa de apel este supusă recursului.
4.4.4. Procedura dării în urmărire

Pentru identificarea, căutarea, localizarea şi prinderea unei persoane în scopul aducerii
acesteia în faţa organelor judiciare, ori punerii în executare a anumitor hotărâri
judecătoreşti, a fost reglementată procedura dării în urmărire penală, prin art. 521- 526
C.proc.pen. Darea în urmărire se solicită şi se dispune în următoarele cazuri:
a) nu s-a putut executa un mandat de arestare, un mandat de executare a pedepsei
privative de libertate, măsura educativă a internării într-un centru de reeducare,
măsura internării medicale sau măsura expulzării, întrucât persoana care s-a luat una
dintre aceste măsuri nu a fost găsită;
b) persoana a evadat din starea legală de reţinere sau deţinere ori a fugit dintr-un
centru de reeducare sau din unitatea în care executa măsura internării medicale;
c) în vederea depistării unei persoane urmărite internaţional despre care există date
că se află în România.
Potrivit art. 521 alin. (1) C.proc.pen., darea în urmărire penală se solicită de organul de
poliţie care a constatat imposibilitatea executării măsurilor prevăzute în alin. 2 lit. a),
admnistraţia locului de deţinere, centrul de reeducare sau unitatea medicală prevăzută
în alin. 2 lit.b), procurorul competent potrivit legii, în cazul prevăzut în alin.2 lit.c).
Darea în urmărire se dispune prin ordin dat de Inspectoratul General al Poliţiei
Române. Ordinul de dare în urmărire penală se comunică în cel mai scurt timp
organelor competente să elibereze paşaportul, organelor de frontieră, celui care
urmează să fie adus în momentul prinderii şi parchetului competent care
supraveghează activitatea de urmărire a persoanei date în urmărire penală. În vederea
identificării, căutării, localizării şi prinderii persoanelor date în urmărire, organele
competente pot desfăşura următoarele activităţi: interceptarea şi înregistrarea
convorbirilor sau comunicărilor efectuate prin telefon sau prin orice mijloc electronic
de comunicare; reţinerea şi predarea corespondenţei şi a obiectelor; percheziţia;
ridicarea de obiecte şi înscrisuri ; punerea sub supraveghere a conturilor bancare şi a
conturilor asimilate acestora. Activităţile menţionate pot fi efectuate numai cu
autorizarea procurorului care supraveghează activitatea organelor de poliţie care

efectuează urmărirea persoanei date în urmărire. Autorizaţia se dă pentru durata
necesară interceptării şi înregistrării dar nu mai mult de 3o de zile, în camera de
consiliu, de preşedintele instanţei competente, iar în lipsa acestuia de către judeăctorul
desemnat de acesta şi poate fi reînnoită pentru motive temeinic justificate, fiecare
prelungire neputând depăşi 30 de zile. Durata totală a interceptărilor şi înregistrărilor
autorizate, cu privire la aceeaşi persoană, pentru prinderea unei persoane urmărite nu
poate depăşi 120 de zile în aceeaşi cauză. În caz de urgenţă, procurorul poate dispune,
prin ordonanţă, înscrisă în registrul special, interceptarea convorbirilor şi
comunicărilor, pe o durată de cel mult de 48 ore cu obligativitatea acestuia de a
înştiinţa şi comunica instanţei operaţiunile efectuate. Judecătorul se pronunţă asupra
legalităţii şi temeiniciei ordonanţeiîn cel mult 24 de ore, prin încheiere motivată, dată
în camera de consiliu. În cazul în care ordonanţa este confirmată, iar procurorul a
solicitat prelungirea autorizării, judecătorul va dispune autorizarea pe mai departe a
interceptării şi înregistrării. Darea în urmărire se revocă prin ordin al Inspectoratului
General al Poliţiei în momentul când au dispărut temeiurile care au justificat darea în
urmărire.
4.5. Asistenţa juridică internaţională în materie penală

4.5.1. Noţiuni introductive privind cooperarea judiciară internaţională
De la adoptarea Tratatului de la Amsterdam, unul din obiectivele esenţiale ale Uniunii
Europene îl constituie crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei. Libertatea
presupune existenţa unui spaţiu judiciar comun, în care cetăţenii europeni să poată să
se adreseze justiţiei în unul din statele membre ca şi în propria ţară 23.
În fiecare ţară membră a Uniunii Europene, spaţiul justiţiei are ca fundament existenţa
unei puteri judecătoreşti independente şi magistraţi bine pregătiţi.
Extinderea fără precedent a flagelului criminalităţii a determinat o strânsă cooperare
internaţională în vederea creşterii eficienţei sistemelor de justiţie penală 24.
De la primele încercări de unire a eforturilor statelor în combaterea crimei organizate

şi până în prezent, cooperarea internaţională şi-a extins şi diversificat formele de
manifestare, atât pe plan universal, cât şi pe plan regional european. O contribuţie
deosebită în acest domeniu a adus-o Consiliul Europei, sub egida căruia au fost
adoptate numeroase convenţii, acorduri şi recomandări, prin care se stabilesc acţiuni
comune în domeniul economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ,
reglementându-se, printre altele, şi un sistem de coordonare între statele europene în
lupta împotriva criminalităţii25.
Cooperarea judiciară internaţională îmbracă două forme principale, respectiv:
- conclucrarea statelor pentru combaterea unor categorii de infracţiuni;
- asistenţa judiciară internaţională în materie penală.
Colaborarea statelor în lupta împotriva criminalităţii se realizează, în principal, prin
semnarea sau aderarea la convenţii internaţionale, prin care statele îşi asumă obligaţii
de a reprima, prin mijloace proprii, anumite categorii de infracţiuni. O formă specifică
de colaborare între state în reprimarea unor categorii de infracţiuni se realizează prin
23
Vasile Păvăleanu, Spaţiul judiciar European, Revista Pro Lege nr. 3-4/2003, pag. 112
24
Vasile Păvăleanu, Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, 1999, pag. 1
25
I. Hurdubaie, Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed. Universal pan, Bucureşti, 1999, pag. 6

instituirea unor tribunale internaţionale pentru judecarea celor mai grave crime
împotriva umanităţii.
§1. Noţiunea de asistenţă juridică internaţională în materie penală
Asistenţa judiciară internaţională în materie penală constă în ajutorul pe care statele şi-
l acordă reciproc pentru combaterea criminalităţii pe teritoriul naţional, pentru
realizarea şi buna administrare a justiţiei proprii, ca atribut al suveranităţii lor 26.
Asistenţa juridică internaţională în materie penală este o formă a cooperării
internaţionale care, împreună cu formele de colaborare între state în combaterea
anumitor infracţiuni, are ca scop înfăptuirea unei uniuni mai strânse între state, prin
adoptarea de reguli comune în materie, de natură să asigure atingerea acestui obiectiv.
Stabilirea acestor reguli comune în opera de unificare legislativă se face prin

încheierea de acorduri sau convenţii în baza cărora statele semnatare îşi asumă
obligaţii într-o manieră compatibilă cu principiile egalităţii suverane, al integrităţii
teritoriale şi al neintervenţiei în afacerile lor interne 27.
§2. Asistenţa juridică internaţională în legislaţia română

Pentru a facilita aplicarea acestor instrumente internaţionale, în România au fost
adoptate Legea nr. 296/2001 privind extrădarea28, legea nr. 756/200129 asupra
transferării persoanelor condamnate în străinătate şi legea nr. 704/2001 30, abrogate
prin Legea nr. 302/200431, privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală.
Prin legea nr. 302/2004 modificată şi completată prin Legea nr. 224/2006, ţara noastră
a transpus în dreptul interen decizia-cadru nr. 584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului
privind mandatul european de arestare şi procedurile de predareîntre statele membre
ale Uniunii Europene.
Sarcina de lucru 2
Prezintă aspectele de diferenţiere între calea de atac a apelului şi cea a
recursului.
26
Nicolae Lupulescu, Precizări privind cooperarea, conclucrarea şi asistenţa juridică internaţională în materie penală, Revista
Pro Lege, nr. 4/2004, pag. 158
27
Nicolae Lupulescu, Consideraţii generale privind modalităţile de asistenţă juridică internaţională în materie penală, Revista
Pro-Lege, nr. 1/2005, pag. 119
28
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 326/18 iunie 2001
29
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 2/4 ianuarie 2002
30
Publicată în Monitorul Oficial al României, nr. 807/17 decembrie 2001
31
Publicată în Monitorul oficial al României, partea I, nr. 594/1iulie 2004, modificată şi completată prin legea nr. 224/2006,
publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 534/21 iunie 2006 şi O.U.G.nr.103/2006, privind unele măsuri
privind faciliotarea cooperăriipoliţieneşti internaţionale, publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 1019/21
decembrie 2006;

4.5.2. Extrădarea
§1. Noţiune, natura juridică şi clasificare
Extrădarea a fost definită ca fiind "actul prin care statul pe teritoriul căruia s-a refugiat
o persoană urmărită sau condamnată într-un alt stat remite, la cererea statului interesat,
pe acea persoană, pentru a fi judecată sau pentru a executa o pedeapsă la care a fost
condamnată"32,.
Extrădarea a fost mai definită ca fiind procedura prin care un stat suveran ( statul
solicita) acceptă să predea unui alt stat ( statul solicitant) o persoană care se află pe
teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori
este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant 33.
De asemenea, aceasta a mai fost definită ca fiind actul prin care un stat, pe teritoriul
căruia s-a refugiat un infractor, predă la cererea altui stat pe acel infractor pentru a fi
judecat sau pus să execute pedeapsa la care fusese condamnat de instanţele
judecătoreşti ale acelui stat. Extrădarea apare ca un act ce se desfăşoară în două state:
unul pe al cărui teritoriu se află infractorul şi căruia i se adresează cererea de extrădare
(statul solicitat) şi altul care este interesat în judecarea şi pedepsirea infractorului şi
care se adresează în acest scop34.
Extrădarea este o instituţie de drept penal internaţional cu o dublă natură juridică35:
- pe plan internaţional, este o modalitate de realizare a asistenţei juridice în
materie penală, de întrajutorare a statelor, care se realizează în temeiul unor convenţii
pe care le semnează sau la care aderă, extrădarea reprezentând unul din conceptele de
bază ale dreptului penal internaţional. În acelaşi plan, extrădarea este un act de
suveranitate şi o manifestare de solidaritate internaţională în lupta împotriva
criminalităţii;
- pe plan intern, extrădarea este un act guvernamental, administrative şi/sau
jurisdicţional, în funcţie de autoritatea competentă să dispună cu privire la
admisibilitatea ei.
Extrădarea se clasifică după mai multe criterii:
Un prim criteriu este cel al statului care solicită extrădarea, aceasta putând fi extrădare
activă – pentru statul solicitant – şi extrădare pasivă – pentru statul solicitat.
Din punct de vedere al procedurii, aceasta se clasifică în extrădare obişnuită, voluntară
şi simplificată.
Extrădarea obişnuită se realizează după procedura normală, reglementată de Convenţia

europeană de extrădare şi legea internă, persoana a cărei extrădare se solicită
beneficiind de posibilitatea de a se apăra împotriva cererii de extrădare.
Extrădarea voluntară are loc în cazul în care persoana reclamată renunţă la beneficiile
conferite de lege, consimţind la extrădare.
32
. Dongoroz, S. Kahane, I. Oancea, I. Fodor, N. Iliescu, C. Bulai, R. Stănoiu, Explicaţii teoretice ale Codului Penal roman.
Partea generală. Vol. I, Ed. Academiei R.S.R., 1969, pag.69
33
Florin Răzvan Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire istorică şi juridică, Revista Dreptul nr.
2/2006, pag. 199
34
Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed.ALL, Bucureşti, 1197, pag. 110
35
Vasile Drăghici, Conceptul de extrădare. Aspecte specifice, Buletin Documentar nr. 3/2005 al P.N.A./D.N.A., www.pna.ro

Extrădarea simplificată se aseamănă cu extrădarea voluntară, dar aceasta presupune, în
plus, eliminarea cerinţei transmiterii unei cereri formale de extrădare în cazul în care
persoana extrădabilă consimte la extrădare.
§2. Condiţii pentru extrădare
Potrivit dispoziţiilor art. 24 din lege, cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în
baza convenţiilor internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de
reciprocitate, dacă este îndeplinită cel puţin una din următoarele condiţii:
- persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării
cererii de extrădare;
- Persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant
- Persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui
stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii
Europene.
O altă condiţie cerută de lege pentru admisibilitatea extrădării este aceea ca fapta
pentru care este învinuită sau a fost condamnată persoana a cărei extrădare se cere este
prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română.
§3. Procedura extrădării

Astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006, procedura de extrădare
prevăzută de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie
penală este următoarea:
a) Extrădare activă (atunci când România este stat solicitant)
Prin modificarea art. 66 din Legea nr. 302/2004, s-a revenit la competenţa
Ministerului Justiţiei de a întocmi cererea de extrădare. Trebuie subliniat însă că
Ministerul Justiţiei întocmeşte cererea de extrădare numai pe baza încheierii motivate
a instanţei judecătoreşti competente, care stabileşte că sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute în prezenta lege pentru a se solicita extrădarea.
Prin art. 661 s-a reglementat o procedură clară de dare în urmărire internaţională.
Astfel, în cazul în care un mandat de arestare preventivă sau de executare a pedepsei
nu poate fi adus la îndeplinire întrucât inculpatul ori condamnatul nu se mai află pe
teritoriul României, instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă sau instanţa
de executare, după caz, la propunerea procurorului sesizat în acest scop de către
organele de poliţie, emite un mandat de urmărire internaţională în vederea extrădării,
care se transmite Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională din cadrul
Ministerului Administraţiei şi Internelor, în vederea difuzării prin canalele specifice.
Mandatul de urmărire internaţională în vederea extrădării trebuie să conţină toate
elementele necesare identificării persoanei urmărite (incluzând fotografii, impresiuni
digitale, etc.), o expunere sumară a situaţiei de fapt şi date privind încadrarea juridică
a faptelor.
Despre localizarea pe teritoriul unui stat străin a unei persoane date în urmărire
internaţională sau căutate de autorităţile judiciare române pentru aducerea la
îndeplinire a unui mandat de executare a pedepsei închisorii sau a unui mandat de
arestare preventivă, instanţa poate fi informată nu numai de Biroul Naţional Interpol,
ci şi de o altă structură în cadrul Centrului de Cooperare Poliţienească Internaţională,

dar şi de Ministerul Justiţiei, prin orice mijloc care lasă o urmă scrisă şi a cărui
autenticitate poate fi verificată .
Instanţa de executare sau instanţa care a emis mandatul de arestare preventivă
stabileşte, printr-o încheiere motivată, dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege pentru a se solicita extrădarea.
Centrul de Cooperare Poliţienească Internaţională, prin structura specializată, are
obligaţia de a informa instanţa de executare sau instanţa emitentă a mandatului de
arestare preventivă de îndată ce Biroul Central Naţional Interpol corespondent îi
notifică faptul că persoana care face obiectul mandatului a fost localizată. Informarea
va fi transmisă direct, cu o copie la Ministerul Justiţiei.
Instanţa se pronunţă prin încheiere, în camera de consiliu, dată de un singur judecător,
cu participarea procurorului şi fără citarea părţilor. Încheierea nu se pronunţă în
şedinţă publică, şi se consemnează într-un registru special, pentru a se respecta
confidenţialitatea procedurii (Deşi era prevăzută şi de legea iniţială, confidenţialitatea
era deseori încălcată de unele);
Conform dispoziţiilor art. 67 alin.4, încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror,

în termen de 24 ore de la pronunţare. Dosarul cauzei este înaintat instanţei de recurs în
termen de 24 de ore. Recursul se judecă în termen de cel mult 3 zile, de către instanţa
superioară în grad. Instanţa de recurs va restitui dosarul primei instanţe în termen de
24 de ore de la soluţionarea recursului.
În termen de 48 de ore de la primirea încheierii prin care s-a constatat că sunt
întrunite condiţiile pentru solicitarea extrădării şi a actelor anexe, Ministerul Justiţiei,
prin direcţia de specialitate, efectuează un examen de regularitate internaţională.
Potrivit dispoziţiilor art. 40 din lege, examenul de regularitate internaţională are ca

scop verificarea conformităţii cererii de extrădare a actelor anexate acesteia cu
dispoziţiile tratatelor internaţionale aplicabile, inclisiv cu declaraţiile formulate de
România în baza dispoziţiilor unei convenţii multilaterale, prin intermediul său
urmărindu-se astfel să se constate:
a) dacă între România şi statul solicitant există norme convenţionale ori reciprocitate
pentru extrădare;
b) la cererea de extrădare sunt anexate actele prevăzute de tratatul internaţional
aplicabil;
c) cererea şi actele anexate acesteia sunt însoţite de traduceri, conform prevederilor
art. 17 din lege;
d) există una dintre limitele acordării cooperării judiciare prevăzute la art. 3.
În cazul în care, potrivit atribuţiilor care îi revin, direcţia de specialitate a Ministerului
Justiţiei constată că nu sunt întrunite condiţiile de regularitate internaţională pentru a
se întocmi şi transmite cererea de extrădare, ministrul justiţiei îl sesizează pe
procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în
vederea iniţierii procedurii de revizuire a încheierii definitive prin care s-a dispus
solicitarea extrădării, informând în ambele situaţii Centrul de Cooperare Poliţienească
Internaţională din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor.
Instanţa, dacă constată că cererea de revizuire este întemeiată, anulează încheierea
atacată. Dacă instanţa constată că cererea de revizuire este neîntemeiată, o respinge,
menţinând încheierea atacată. Hotărârea instanţei de revizuire este definitivă şi se

comunică în termen de 24 de ore de la pronunţare ministrului justiţiei şi procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (art. 67 alin. 10).
Astfel, în ambele situaţii, hotărârea finală revine instanţei, astfel încât se elimină orice
eventuală critică de neconstituţionalitate care putea fi adusă vechii proceduri.
Totodată, prin modificările aduse legii s-a prevăzut şi posibilitatea ca, în cazul în care
constată că actele sunt incomplete, înainte de a întocmi şi transmite cererea de
extrădare direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei să poată solicita instanţei
competente să îi transmită, în cel mult 72 de ore, actele suplimentare necesare potrivit
tratatului internaţional aplicabil.
Încheierea prin care se constată că sunt întrunite condiţiile pentru a se solicita
extrădarea se transmite Ministerului Justiţiei – Direcţia Drept Internaţional şi Tratate,
Serviciul drept internaţional public şi cooperare judiciară internaţională în materie
penală.
b) Extrădare pasivă (atunci când România este stat solicitat)
Procedura de extrădare pasivă are caracter urgent şi este de competenţa curţii de apel
în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost identificată persoana extrădabilă şi a
parchetului de pe lângă aceasta.
În procedura de extrădare pasivă, statul solicitant este reprezentat de autoritatea
centrală şi de Ministerul Public din România. La cererea expresă a statului solicitant,
reprezentanţi ai acestuia pot participa, cu aprobarea instanţei competente, la
soluţionarea cererii de extrădare.
În cadrul procedurii de extrădare pasivă, persoana extrădabilă poate să opteze fie

pentru extrădarea voluntară, fie pentru continuarea procedurii, în caz de opunere la
extrădare.
Potrivit dispoziţiilor art. 54 alin.8, hotărârea asupra extrădării poate fi atacată cu recurs
de procurorul general competent şi de persoana extrădabilă, în termen de 5 zile de la
pronunţare, la Secţia penală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Procurorul general
competent poate declara recurs din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei.
Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea de extrădare este
suspensiv de executare. Recursul declarat împotriva hotărârii prin care s-a dispus
extrădarea este suspensiv de executare, cu excepţia dispoziţiilor referitoare la starea de
arest provizoriu în vederea extrădării.
Hotărârea definitivă asupra extrădării se comunică procurorului general al parchetului
de pe lângă curtea de apel care a judecat cauza în primă instanţă şi direcţiei de
specialitate din Ministerul Justiţiei.
Începând cu 1 ianuarie 2007, de când România a devenit membră a Uniunii Europene,
în relaţiile cu celelalte state membre nu se mai aplică procedura extrădării, aceasta
fiind înlocuită cu procedura mandatului european de arestare.
4.5.3. Mandatul de arestare european

Odată cu aderarea României la Uniunea Europeană, a intrat în vigoare Titlul III al
Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, aşa
cum a fost modificată prin Legea nr. 224/2006 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului
nr. 103/2006, lege prin care a fost transpusă decizia-cadru nr. 584/JAI/13.06.2002,

privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare către statele membre
ale Uniunii Europene.
Potrivit dispoziţiilor art. 77 din lege, mandatul de arestare european este definit ca
fiind decizia judiciară emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al
Uniunii Europene, în vederea arestării şi predării către un alt stat membru a unei
persoane solicitate în vederea efectuării urmăririi penale, a judecăţii sau în scopul
executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate.
Potrivit dispoziţiilor art. 78 din lege, autorităţile judiciare române emitente sunt
instanţele judecătoreşti, iar ca autorităţi judiciare de executare au fost desemnate
Curţile de Apel.
Condiţiile necesare a fi îndeplinite pentru ca instanţele române să poată emite un
mandat european de arestare sunt următoarele:
- în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, dacă fapta este pedepsită
de legea penală română cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an;
- în vederea executării pedepsei, dacă pedeapsa aplicată este mai mare de 4
luni.
În ceea ce priveşte procedura de transmitere a mandatului european de arestare emis
de autorităţile judicare române există o distincţie între situaţia în care se cunoaşte
locul unde se află persoana solicitată şi situaţia în care acest loc nu este cunoscut.
În prima situaţie, autoritatea judiciară română poate transmite direct autorităţii

judiciare de executare mandatul european de arestare, în timp ce în a doua situaţie,
poate să decidă introducerea descrierii persoanei în cauză în Sistemul de Informaţii
Schengen, fie transmiterea mandatului de arestare prin Interpol. De asemenea, acesta
poate fi transmis şi prin intermediul Reţelei Judiciare Europene.
Atunci când nu se cunoaşte auitoritatea judiciară de executare, autoritatea judiciară

emitentă va efectua cercetarea necesară, inclusiv prin punctele de contact ale Reţelei
Judiciare Europene sau prin direcţia de specialitate a Ministerului Justiţiei, în vederea
obţinerii informaţiilor necesare de la statul membru de executare.
Atunci când s-a emis mandatul european de arestare în vederea efectuării urmăririi
penale sau a judecăţii, autoritatea judiciară emitentă român va putea solicita autorităţii
judiciare de executare, înainte ca aceasta să se fi pronunţat asupra predării efective,
predarea temporară în România a persoanei urmărite, în vederea ascultării sale sau va
putea solicita să fie autorizată luarea declaraţiei acestei persoane pe teritoriul statului
de executare a mandatului.
În privinţa faptelor pentru care se îndeplineşte procedura de predare, art. 85 din lege
distinge între fapte pentru care predarea poate fi subordonată condiţiei dublei
incriminări şi fapte pentru care nu se cere îndeplinirea acestei condiţii, dar pedeapsa
prevăzută de legea statului emitent să fie închisoarea sau o măsură de siguranţă
privativă de libertate de cel puţin trei ani. Din această categorie fac parte faptele care
vizează participarea la un grup criminal organizat, terorismul, traficul de persoane,
traficul ilicit de droguri şi de arme, de materiale nucleare şi radioactive, crimele aflate
sub jurisdicţia Curţii penale Internaţionale, etc.
Legea reglementează în art. 88 doar trei motive obligatorii de refuz al executării unui
mandat european de arestare, respectiv:

- când persoana urmărită a fost judecată definitiv pentru aceleaşi fapte de către
un stat membru, altul decât statul emitent, cu condiţia ca, în cazul condamnării,
sancţiunea să fi fost executată ori în curs de executare sau executarea să fi fost
prescrisă, pedeapsa graţiată ori infracţiunea amnistiată, respectiv să fi intervenit o altă
cauză care împiedică executarea;
- când infracţiunea pe care se bazează mandatul european este acoperită de
amnistie în România, dacă autorităţile române au, potrivit legislaţiei interne,
competenţa de a urmări acea infracţiune;
- când persoana care este supusă mandatului european de arestare nu răspunde
penal, datorită vârstei sale, pentru faptele pe care se bazează mandatul de arestare,
conform legii române.
Executarea unui mandat european de arestare poate fi refuzată de către autoritatea
judiciară română de executare şi dacă nu este îndeplinită condiţia dublei incriminări,
dar şi în situaţiile prevăzute la alineatul 2 al aceluiaşi articol.
Legea instituie şi trei condiţii speciale pentru predare, respectiv:
- în cazul în care mandatul de arestare european a fost emis în sc opul executării
unei pedepse aplicate printr-o hotărâre pronunţată în lipsă sau dacă persoana în cauză
nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la
hotărârea apronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă trebuie să dea o asigurare
suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului de arestare că va
avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul emitent, în prezenţa sa.
- În cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul este sancţionată cu
pedeapsa detenţiunii pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului emitent trebuie să prevadă
posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii aplicate ori liberarea condiţionată, după
executarea a 20 de ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea
unor proceduri de clemenţă;
- Cetăţenii români sunt predaţi în baza unui mandat european de arestare emis
în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, cu condiţia ca, în cazul în care se
va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, persoana predată să fie transferată în
România pentru executarea pedepsei.
Instanţa competentă să soluţioneze cauza care are ca obiect mandatul european de
arestare este curtea de apel. La solicitarea acesteia, procurorul general al parchetului
de pe lângă curte ia măsurile necesare pentru identificarea persoanei, reţinerea şi
prezentarea ei în faţa instanţei. În termen de 24 de ore de la reţinere, persoana este
prezentată instanţei care dispune prin încheiere motivată arestarea acesteia.
De asemenea, persoana în cauză este audiată, punându-i-se în vedere că poate consimţi
la predare. Dacă persoana în cauză consimte la predare se întocmeşte un proces-verbal
şi se pronunţă apoi o hotărâre prin care se ia act de acest consimţământ, hotărâre care
este definitivă şi executorie. În situaţia contrară, se procedează la audierea sa şi la
administrarea probelor. Hotărârea instanţei prin care se dispune asupra executării
mandatului de arestare european poate fi atacată cu recurs în termen de 5 zile de la
pronunţare, recurs care este de competenţa Secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi
Justiţie.
Predarea persoanei urmărite se realizează de către poliţie, în termen de 10 zile de la
pronunţarea hotărârii judecîătoreşti de predare. În mod excepţional, predarea poate fi

amânată pentru motive umanitare serioase, dacă există temerea că predarea va periclita
în mod evident viaţa sau sănătatea persoanei solicitate.
Un alt aspect reglementat de lege este cel al concursului de cereri, respectiv situaţia
concursului între două mandate de arestare europene, cât şi situaţia concursului dintre
un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare.
Potrivit dispoziţiilor art. 99 alin. 1 din lege, în cazul în care două sau mai multe state
membre au emis un mandat european de arestare în legătură cu aceeaşi persoană,
autoritatea judiciară de executare română va decide asupra priorităţii de executare,
ţinând seama de toate circumstanţele şi, în special, de locul săvârşirii şi gravitatea
infracţinii, de data emiterii mandatelor, precum şi de împrejurarea că mandatul a fost
emis în vederea urmăririi penale, a judecăţii sau în vederea executării unei pedepse sau
a unei măsuri de siguranţă. În acest scop, ea poate solicita avizul Eurojust.
În cazul concurenţei între un mandat european de arestare şi o cerere de extrădare

prezentată de către un stat terţ, autoritatea judiciară de executare română va decide,
luând în considerare toate circumstanţele enumerate anterior, precum şi cele prevăzute
în convenţia de extrădare aplicabilă în relaţia cu statul terţ.
4.5.4. Comisia rogatorie internaţională

Potrivit dispoziţiilor art. 160 din lege, comisia rogatorie este definită ca acea formă de
asistenţă judiciară care constă în împuternicirea pe care o autoritate judiciară dintr-un
stat o acordă unei autorităţi din alt stat, mandatată să îndeplinească, în locul şi în
numele său, unele activităţi judiciare privitoare la un anumit proces penal.
Aceasta are ca obiect:
- localizarea şi identificarea persoanelor şi obiectelor; audierea inculpatului, audierea
părţii vătămate, a celorlalte părţi, a martorilor şi experţilor, precum şi confruntarea;
percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri, sechestrul şi confiscarea specială;
cercetarea la faţa locului şi reconstituirea; expertizele, constatarea tehnico-ştiinţifică şi
constatarea medico-legală; transmiterea de informaţii necesare într-un anumit proces,
interceptările şi înregistrările audio şi video, examinarea documentelor de arhivă şi a
fişierelor specializate şi alte asemenea acte de procedură;
- transmiterea mijloacelor materiale de probă;
- comunicarea de documente sau dosare.
În cazul comisiilor rogatorii care au ca obiect percheziţii, ridicarea de obiecte şi

înscrisuri şi sechestrul, legea română condiţionează efectuarea acestora de
următoarele: infracţiunea care motivează comisia rogatorie trebuie să fie susceptibilă
de a da loc de extrădare în România ca stat solicitat, respectiv compatibilitatea
comisiei rogatorii cu legea internă.
§1. Audierile prin videoconferinţă

Acestea reprezintă o noutate în reglementarea internă, facilitând astfel audierea
martorilor sau experţilor care se află în imposibilitate de a fi audiaţi pe teritoriul unui
stat străin sau prezenţa lor în acel stat ar fi inoportună.

Cererea de audiere prin videoconferinţă poate fi acceptată de statul roman dacă aceasta
nu contravine principiilor fundamentale de drept şi dacă există mijloace tehnice
necesare pentru realizarea ei.
Audierea prin videoconferinţă se realizează direct de către autoritatea judiciară a
statului solicitant, în prezenţa judecătorului sau procurorului român competent.
Persoana ascultată este asistată şi de un interpret, iar legea îi recunoaşte dreptul de a
refuza să depună mărturie. Autoritatea judiciară română este obligată să întocmească
un proces – verbal care se transmite autorităţii judiciare competente a statului
solicitant, act care cuprinde date despre data şi locul audierii, persoana audiată,
condiţiile tehnice în care a avut loc audierea.
§2. Constituirea echipelor comune de anchetă
Un instrument important în lupta împotriva criminalităţii organizate îl reprezintă
reglementarea echipelor comune de anchetă
Potrivit dispoziţiilor art. 169 din lege, în vederea facilitării soluţionării unei cereri de
comisie rogatorie, se pot constitui echipe comune de anchetă, cu un obiectiv precis şi
cu o durată limitată care poate fi prelungită prin acordul statelor implicate.
Componenţa echipei este decisă de comun acord.
O echipă comună de anchetă poate fi creată în special când:

a) în cadrul unei proceduri în curs în statul solicitant se impune efectuarea unor
anchete dificile şi care implică importante mijloace umane şi de altă natură, care
privesc ambele state;
b) mai multe state efectuează anchete care necesită o acţiune coordonată şi concertată
în statele în cauză.
§3. Înfăţişarea martorilor sau experţilor
Aceasta este o altă formă a asistenţei judiciare internaţionale în baza cărei statul
solicitat înfăţişează martorii sau experţii solicitaţi de autoritatea competentă a unui alt
stat.
În art. 177 şi 178 din lege se reglementează expres interdicţia de constrângere spre a se
prezenta, respective interdicţia de restrângere a libertăţii de a părăsi România pentru
acei martori care refuză să se prezinte sau refuză să dea declaraţii.
§4. Comunicarea actelor de procedură
În lumina dispoziţiilor art. 184 din lege, prin acte de procedură se înţelege, în
principal, citaţiile pentru părţi sau martori, actul de inculpare, alte acte de urmărire
penală, hotărârile judecătoreşti, cererile pentru exercitarea căilor de control judiciar
sau actele privind executarea unei pedepse, plata unei amenzi ori plata cheltuielilor de
procedură.
Cererile de asistenţă judiciară privind comunicarea actelor de procedură adresate
autorităţilor judiciare române se îndeplinesc în faza de judecată de judecătoria în
circumscripţia căreia domiciliază sau se află locul de detenţie al persoanei căreia
urmează să i se comunice actele, iar în faza de urmărire penală, de parchetul de pe
lângă aceasta.
Comunicarea actelor de procedură poate fi efectuată prin simpla lor transmitere către
destinatar. Dacă statul solicitant o cere în mod expres, statul român va efectua

comunicarea în una dintre formele prevăzute de legislaţia română pentru înmânări
analoage sau într-o formă specială compatibilă cu această legislaţie.
Dovada comunicării se face printr-un document datat şi semnat de destinatar sau
printr-o declaraţie a autorităţii judiciare române solicitate, constatând faptul
comunicării, forma şi data efectuării comunicării.
4.5.5. Transferul de proceduri în materie penală

§1. Consideraţii generale
În vederea aplicării Convenţiei europene pentru transferul de proceduri în materie
penală, adoptată la Strasbourg la 15 mai 1972 şi ratificată de România prin Ordonanţa
Guvernului nr. 77/199936, aprobată prin legea nr. 34/2000 37, în legea nr. 302/2004, în
titlul IV a fost reglementa transferul de proceduri în materie penală, ca formă a
asistenţei juridice internaţionale.
Potrivit dispoziţiilor art. 110 din lege, transferul procedurii penale poate fi solicitat
numai dacă statul solicitat are competenţa de jurisdicţie în cauză şi extrădarea nu poate
fi solicitată ori, în cazul în care s-a solicitat extrădarea, cererea a fost respinsă.
§2. Procedura transferului
La baza cererii de transfer al procedurii penale stă o încheiere prin care instanţa
dispune motivat transferul, la cererea organului de urmărire penală competent sau a
instanţei pe rolul căreia se află cauza în prima instanţă. Această încheiere poate fi
atacată cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare pentru cei prezenţi, respectiv de
la comunicare pentru cei lipsă. Odată rămasă definitivă, încheierea suspendă termenul
de prescripţie a răspunderii penale, precum şi continuarea procedurii penale începute,
sub rezerva actelor şi demersurilor cu caracter urgent.
Transmiterea cererii de transfer al procedurii penale se asigură de către Ministerul

Justiţiei.
În ceea ce priiveşte cererea de preluare a procedurii penale, acestea se înaintează
Ministerului Justiţiei sau parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi
se soluţionează de către parchetul de pe lângă curtea de apel în curcumscripţia căreia
domiciliază sau a fost identificată persoana urmărită – în cazul cererilor de preluare a
urmăririi penale, iar în cazul cererilor de preluare a judecăţii, acestea se soluţionează
de secţia penală a curţii de apel în curcumscripţia căreia domiciliază sau a fost
identificată persoana urmărită.
4.5.6. Recunoaşterea şi executarea hotărârilor penale străine

§1. Consideraţii generale
În vederea aplicării Convenţiei europene privind valoarea internaţională a hotărârilor
represive, adoptată la Haga la 28 mai 1970, în titlul V al legii nr. 302/2004 modificată
a fost reglementată procedura recunoaşterii şi executării hotărârilor penale şi a actelor
judiciare.
36
Publicată în Monitorul Oficial al României, partea I, nr. 420/31 august 1999
37
Publicată în Monitorul Oficial al României,partea I, nr. 158/17 aprilie 2000

Potrivit dispoziţiilor art. 116 din Legea nr. 302/2004, modificată, recunoaşterea
hotărârilor penale pronunţate de instanţa competentă a unui alt stat este condiţionată
de următoarele:
- asumarea acestei obligaţii de către ţara noastră printr-un tratat internaţional la
care este parte;
- respectarea dreptului la un proces echitabil;
- hotărârea nu a fost pronunţată pentru o infracţiune politică sau militară care
nu este infracţiune de drept comun;
- respectă ordinea publică a statului român;
- hotărârea sau actul judiciar poate produce efecte juridice în România, potrivit
legii penale române;
- nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi
persoane în România;
- nu s-a pronunţat o condamnare pentru aceleaşi fapte împotriva aceleaşi
persoane într-un alt stat, care a fost recunoscută în România.
§2. Procedura de rcunoaştere a hotărârilor
Instanţa competentă să recunoască hotărârea străină este curtea de apel în a cărei
circumscripţie domiciliază sau îşi are reşedinţa condamnatul, care decide printr-o
hotărâre pronunţată în camera de consiliu, hotărâre susceptibilă de a fi atacată cu
recurs.
De asemenea, recunoaşterea se poate face nu numai la cerea statului străin, ci şi pe

care principală sau incidentală.
Potrivit dispoziţiilor art. 118 din lege, recunoaşterea hotărârilor penale pronunţate de
instanţele judecătoreşti din străinătate sau a altor acte judiciare străine se poate face şi
pe cale principală, de către instanţa de judecată sesizată în acest scop de către
condamnat sau de către procuror.
În acest caz, competenţa aparţine judecătoriei în a cărei circumscripţie teritorială se

află condamnatul.
Portivit dispoziţiilor art.119, recunoaşterea se poate face pe cale incidentală în cadrul
unui proces penal în curs, de către procuror în faza de urmărire, respective de către
instanţa de judecată în etapa judecăţii.
§3. Executarea hotărârilor penale străine
Executarea hotărârilor penale străine se realizează în conformitate cu legea română,
aceste hotărâri producând aceleaşi efecte ca şi cele pronunţate de instanţele româneşti.
Potrivit dispoziţiilor art. 122 alin. 6, începerea executării pedepsei în România are ca
efect renunţarea statului străin la executarea pe teritoriul acestuia, exceptând cazul în
care condamnatul se sustrage de la executarea pedepsei, caz în care acest stat
redobândeşte dreptul la executare. În cazul pedepsei amenzii, statul străin
redobândeşte dreptul la executare începând din momentul în care este informat asupra
neexecutării, totale sau parţiale, a acestei pedepse.
Executarea dispoziţiilor civile dintr-o hotărâre judecătorească străină se face potrivit
regulilor pentru executarea hotărârilor străine civile.

§4. Rejudecarea în caz de extrădare
În cazul în care se cere extrădarea unei persoane judecate şi condamnate în lipsă,
cauza va putea fi rejudecată de către instanţa care a judecat în primă instanţă, la
cererea condamnatului. Dispoziţiile art. 405-408 se aplică în mod corespunzător.
Sarcina de lucru 3
Precizează asemănările şi deosebirile între contestaţia în anulare şi
revizuirea cauzelor penale.
Rezumat
Căile de atac sunt mijloace prin care, la cererea procurorului sau a
persoanelor îndrituite de lege, se pune în mişcare un control judiciar în
scopul desfiinţării hotărârilor penale nelegale sau netemeinice şi înlocuirea
lor cu hotărâri conforme cu legea şi adevărul. Ele reprezintă astfel, un
remediu procesual susceptibil de folosire facultativă prin care se realizează
o soluţionarea legală şi temeinică a cauzelor deduse judecăţii. În pofida
garanţiilor prevăzute de lege pentru a se asigura desfăşurarea în cele mai
bune condiţii a actului de justiţie şi pentru pronunţarea unor soluţii legale
şi temeinice, apar situaţii când hotărârea judecătorească este greşită, fie din
cauza părţilor, care nu au informat corect pe judecători ori nu şi-au putut
formula apărările necesare, fie din cauza judecătorilor, care nu şi-au
exercitat rolul activ. Din aceste motive, căile de atac constituie un remediu
procesual, o puternică garanţie pentru aflarea adevărului.
Teste de autoevaluare
1) Cererea de apel se poate depune:
a) la instanţa de apel;

b) la instanţa a cărei hotărâre se atacă;
c) la administraţia locului de deţinere, când este făcută de un deţinut.
2) Declaraţia de retragere a apelului se poate face:
a) numai la instanţa de apel
b) numai la instanţa a cărei hotărâre se atacă;
c) fie la instanţa de apel, fie la instanţa a cărei hotărâre se atacă.
3) Devoluţiunea totală a cauzei este posibilă în apelul introdus de:
a) procuror;
b) partea vătămată
c) inculpat;
d) partea civilă.
4) În cazul în care procurorul nu a introdus apel, ordinea în care se acordă
cuvântul este următoarea:
a) procuror, intimat, apelant;
b) apelant, procuror, intimat;
c) apelant, intimat, procuror.
5) Recursul este o cale de atac:
a) de anulare;
b) total devolutivă;
c) exclusiv de drept.
Bibliografie minimală
A. Ungureanu, Drept penal roman. Partea generală. Ed.Lumina Lex, Bucureşti,
p.369-370
Costică Bulai, Manual de drept penal. Partea generală, Ed.ALL, Bucureşti, 1197,
pag. 110
Florin Răzvan Radu, De la extrădare la mandatul european de arestare. O privire
istorică şi juridică, Revista Dreptul nr. 2/2006, pag. 199
I. Hurdubaie, Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed.
Universal pan, Bucureşti, 1999, pag. 6
I. Neagu, Tratat de procedură penală, Ed.Pro, Bucureşti, 1997, p.1
I. Oancea, Drept penal. Partea generală”, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1971, p.406-407
N. Volonciu, Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia,
Bucureşti, 1999, p.441.
Nicolae Lupulescu, Consideraţii generale privind modalităţile de asistenţă juridică
internaţională în materie penală, Revista Pro-Lege, nr. 1/2005, pag. 119

Nicolae Lupulescu, Precizări privind cooperarea, conclucrarea şi asistenţa juridică
internaţională în materie penală, Revista Pro Lege, nr. 4/2004, pag. 158
V. Dongoroz, S. Kahane, A. George, C.Bulai, N.Iliescu, R. Stănoiu, Explicaţii
teoretice ale Codului de procedură penală român, Partea specială, vol.II, Ed.
Academiei Române Bucureşti, 1976, p.376.
V. Papadopol, Neefectuarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.
Consecinţe, în R.D.R. nr.3/1995. p.109; D. Pavel, Efectele nulităţilor în procesul
penal, în R.R.D. nr.9/1972, p.50-54, în A. Crişu, Drept procesul penal, Partea specială,
Ed.All Beck, Bucureşti, 2005, p.285.
Vasile Drăghici, Conceptul de extrădare. Aspecte specifice, Buletin Documentar nr.
3/2005 al P.N.A./D.N.A., www.pna.ro
Vasile Păvăleanu, Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare,
Suceava, 1999, pag. 1
Vasile Păvăleanu, Spaţiul judiciar European, Revista Pro Lege nr. 3-4/2003, pag. 112
Lucrare de verificare
Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5
rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse,
următoarele intercondiţionări:
 compară efectele apelului cu efectele recursului;
 explică diferenţa dintre contestaţia în anulare şi revizuire;
 compară regimul penal aplicabil persoanei fizice şi, respectiv, persoanei
juridice în materia executării pedepselor complementare;
N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data
anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin
acesta sau prin platforma e-learning.
Răspunsuri la întrebările din testele de autoevaluare

Unitatea I
1.-; 2. a; 3. b, c; 4. b; 5. c.
Unitatea II
1. c; 2.a; 3.b,c; 4.b; 5.c.
Unitatea III
1. a, c; 2. b, d; 3. a, c; 4. a; 5. a.
Unitatea IV
1. b, c; 2. c; 3. a, c, d; 4. c; 5. a, c.


Bibliografia de elaborarea a cursului

A. Ungureanu - Drept penal roman. Partea generală, Ed.Lumina Lex, Bucureşti;
C.Bulai, - Drept penal roman-partea generala, Casa de Editura si Presa Sansa, S.R.L.,Buc.,1992;
C.Bulai - Manual de drept penal-partea generala ,Ed.All,Buc.,1997;
Carmen Silva Paraschiv - Apelul penal, Ed. Militară, Bucureşti, 1999;
D.V. Mihăescu, V. Rămureanu - Căile extraordinare în procesul penal, Ed.Ştiinţifică, 1970;
E. Ionăşescu - Procedura începerii urmării penale, Ed. Militară, Bucureşti, 1979;
Gh.Mateuţ - Procedura penală. Partea specială vol.I, Ed. Lumina Lex, Bucureşti ,1997;
Gh. Mateuţ - Procedura penală. Partea specială, vol.II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997;
Gr. Theodoru - Tratat de Drept procesual penal, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
Gr. Theodoru - Drept procesual penal. Partea specială, Ed. Cugetarea, Iaşi, 1998;
Gr.Theodoru, L.Moldovan - Drept procesual penal, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1979;
I.Hurdubaie - Spaţiul penal paneuropean din perspectiva Consiliului Europei, Ed. Universal pan,
Bucureşti, 1999;
I.Oancea - Drept penal. Partea generală, Ed.Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971;
I. Neagu, L. Moldovan - Drept procesual penal. Îndreptar de practică judiciară, Editura Didactică
şi Pedagogică, Bucureşti, 1982;
I. Neagu - Drept procesual penal. Tratat, Ed. Global Lex, Bucuresti, 2002;
I.Neagu - Tratat de drept procesul penal. Partea generală. Ed. Global Lex, Bucureşti, 2006;
I.Neagu -Tratat de procedură penal, Ed. Pro, Bucureşti, 1997;
M. Apetrei - Drept procesual penal. Partea speciala, vol II, Ed. Oscar Print, Bucuresti, 1999;
N. Volonciu - Tratat de procedură penală. Partea specială, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 1999;
N. Volonciu - Tratat de drept procesul penal, vol.II, Ed.Paideia, Bucureşti, 2001;
N. Volonciu - Tratat de procedura penala. Partea speciala, vol II, Ed. Paidea, Bucuresti, 1993;
N. Volonciu, A. Tuculeanu - Codul de procedură penală comentat, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2007;
S. Kahane - Drept procesual penal, Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti, 1963;
Traian Pop - Drept procesual penal, vol. I, Tipografia Naţională, Cluj, 1946;
Tanaviceanu, V. Dongoroz - Tratat de drept şi procedură penală, vol. V, Tipografia “Curierul
judiciar”;
Traian Pop - Drept procesual penal. Vol.IV, Tipografia Naţională, Cluj, 1948;
V. Dongoroz, C. Bulai, S. Kahane, G. Antoniu, N. Iliescu, R. Stănoiu - Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală. Partea specială, vol.IV, ed. a II-a, Ed. Academiei Române şi Ed. All
Beck, Bucureşti;
V. Dongoroz, S. Kahane, G. Antoniu, C. Bulai, N. Iliescu, R.Stănescu - Explicaţii teoretice ale
Codului de procedură penală. Partea generală, vol. II Ed. Academiei, Bucureşti, 1976;
V. Ramureanu - Căile extraordinară de atac în procesul penal, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti;

V. Papadopol, C. Turianu - Apelul penal, Casa de editură şi presa “Sansa” SRL, Bucureşti, 1994;
V.Dongoroz,S.Kahane,I.Oancea,R.Stanoiu,C.Bulai - ”Explicatii teoretice ale Codului penal
roman”, Ed.Academiei Romane,Bucuresti;
Vasile Păvăleanu - Drept internaţional penal, Ed. Universităţii Ştefan cel Mare, Suceava, 1999.

Drept Procesual Penal II Unitatea IV

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Drept Procesual Penal II Unitatea IV

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

4.

4.1. Acordul de recunoaștere a vinovăției...........................................................................152

Timp mediu estimat pentru studiu individual: 4 ore

4.1. Acordul de recunoaștere a vinovăției

În literatura de specialitate,3 procedurile speciale au fost definite ca un complex de

Printre aceste proceduri se numără și acordul de recunoaștere a vinovăției. Potrivit

4.1.2. Condițiile de incheiere a acordului

Drept procesual penal - partea specială 152

4.1.3. Sesizarea instanței și procedura în fața acesteia

Drept procesual penal - partea specială 153

4.2. Urmărirea şi judecarea persoanelor juridice

Persoana juridică este reprezentată la îndeplinirea actelor procesuale şi procedurale de

Drept procesual penal - partea specială 154

Măsurile preventive se pot lua pe o perioadă de cel mult 60 de zile, cu posibilitatea

Drept procesual penal - partea specială 155

4.3. Procedura în cauzele cu infractori minori.

Răspunderea penală a minorilor a fost tratată diferit faţă de răspunderea penală a

Dispoziţii referitoare la minori se regăsesc în Titlul V al Părţii Generale a Codului

Drept procesual penal - partea specială 156

Trebuie precizat faptul că în cazul incapacităţii de răspundere penală relativă (la

Când există dubii cu privire la vârsta minorului şi discernământul acestuia, situaţia se

Drept procesual penal - partea specială 157

§2. Urmărirea penală în cauzele cu infractori minori

La întocmirea referatului de evaluare, Serviciul de protecţie a victimelor şi reintegrare

Drept procesual penal - partea specială 159

Drept procesual penal - partea specială 160

Desemnarea judecătorilor se face de către preşedintele de secţie, cu avizul colegiului

Judecarea cauzei privind o infracţiune săvârşită de un minor se face în prezenţa

§5. Executarea hotărârilor privind infractorii minori

Drept procesual penal - partea specială 161

4.4. Alte proceduri speciale

Reabilitarea de drept operează şi în cazul persoanei juridice, dacă în decurs de 3 ani,

Drept procesual penal - partea specială 162

Drept procesual penal - partea specială 163

Dacă înainte de soluţionarea cererii de reabilitare a fost pusă în mişcare acţiunea

Drept procesual penal - partea specială 164

4.4.2. Repararea pagubei în cazul condamnării sau al luării unei măsuri

§2. Cazuri care dau dreptul la repararea pagubei

Drept procesual penal - partea specială 165

Judecarea acţiunii în reparaţie se face potrivit normelor de drept procesual civil.

§5. Acţiunea în regres

4.4.3. Procedura în caz de dispariţie a înscrisurilor judiciare

Drept procesual penal - partea specială 166

4.4.4. Procedura dării în urmărire

Drept procesual penal - partea specială 167

4.5. Asistenţa juridică internaţională în materie penală

De la primele încercări de unire a eforturilor statelor în combaterea crimei organizate

Drept procesual penal - partea specială 168

Stabilirea acestor reguli comune în opera de unificare legislativă se face prin

§2. Asistenţa juridică internaţională în legislaţia română

Drept procesual penal - partea specială 169

Extrădarea obişnuită se realizează după procedura normală, reglementată de Convenţia

Drept procesual penal - partea specială 170

§3. Procedura extrădării

Drept procesual penal - partea specială 171

Conform dispoziţiilor art. 67 alin.4, încheierea poate fi atacată cu recurs de procuror,

Potrivit dispoziţiilor art. 40 din lege, examenul de regularitate internaţională are ca

Drept procesual penal - partea specială 172

În cadrul procedurii de extrădare pasivă, persoana extrădabilă poate să opteze fie

4.5.3. Mandatul de arestare european

Drept procesual penal - partea specială 173

În prima situaţie, autoritatea judiciară română poate transmite direct autorităţii

Atunci când nu se cunoaşte auitoritatea judiciară de executare, autoritatea judiciară