AMPRENTAREA IN PROTETICA FIXA

Amprenta, etapă eminamente clinică deţine un rol important în reuşita elaborării

unei restaurări protetice fixe. De-a lungul anilor, atât tehnicile, cât şi materialele de
amprentă au evoluat mult, astfel încât o serie de procedee utilizate cu succes multe
decenii au devenit azi istorie.
Definitie: Amprenta este o reproducere in negativ a unui relief. De obicei, în
amprentarea clasică un material in stare plastică se aplică, acoperind câmpul protetic
aşteptându-se să se întărească. După întârire, se îndepărtează şi este folosit pentru
confecţionarea replicii pozitive, care devine modelul de lucru, pe care tehnicianul dentar
va macheta viitoarea proteză. Modelele se obţin prin diferite procedee: turnare de
materiale în amprentă (gipsuri, materiale compozite, mase ceramice), îndesare de
cimenturi sau amalgame şi depunere de metale (galvanizare, pulverizare). Executarea
unei amprente ridică de la început câteva condiţii demne de ramarcat:
• câmpul protetic care se amprentează trebuie sa aibă o consistenţă cât mai fermă, pentru a
putea produce modificări materialelor de amprentare;
• pentru ca înregistrarea să aibă loc, obiectul de amprentat nu trebuie să-şi schimbe forma in
cursul amprentarii;
• materialul de amprentă trebuie să fie plastic în cursul operaţiunii, adică să-şi modifîce
forma sub acţiunea obiectului şi să nu mai revină la forma iniţială după îndepărtarea de
pe obiectul de amprentat;
• materialul de amprentă trebuie să-şi păstreze forma înregistrată, faptul realizându-se prin
creşterea consistenţei acestuia, până la valori care să nu mai permitâ modificarea formei
sale sub acţiunea factorilor mecanici extemi. Acest proces - de natură exclusiv chimica -
poarta numele de priză - şi are o durată variabilă, de la material la material.
In protetica fixă amprentele sunt utilizate în diferite scopuri pentru:
a) confecţionarea modelelor de lucru, pe care tehnicianul dentar realizează macheta.
Aceste modele permit transferul celor mai fine detalii ale câmpului protetic in laboratorul
de tehnica dentară;
b) obţinerea unor modele de studiu, care uşureaza diagnosticul şi planul de tratament;
c) obţinerea modelelor document, cu ajutorul cărora se pot demonstra condiţiile iniţiale
ale câmpului protetic sau de-a lungul diferitelor etape de tratament;
d) realizarea modelelor duplicat, foarte utile în cursul tehnologiilor modeme de
laborator.
Amprentarea in protezarea fixă se poate face prin mai multe metode:
- convenţionala prin procedeul direct, când machetarea protezei unidentare se
face direct în cavitatea bucala şi prin metoda indirecta cu diverse materiale de amprentă
în diferite linguri de amprenta (standard sau individuale), cunoscute şi sub numele de
portamprente.
- mecanică sau mecano-electronică, cu ajutorul unor dispozitive speciale
-profilometre care urmaresc în cursul „amprentării" suprafaţa machetei protezei.
Informaţiile culese de câtre acestea sunt transmise fie direct unui dispozitiv de frezare
amprentă mecanică, fie indirect unui computer care le analizează, reproducând câmpul
protetic.
- opto-electronică (amprenta optică) care utilizeazâ proprietăţile ondulatorii şi fotonice
ale luminii.
Alegerea materialelor şi metodelor de amprentare in tehnica convenţionala se face pe
baza anumitor criterii. Amintim câteva dintre acestea:
- gradul fidelitaţii materialului de amprentă sau a instalaţiilor moderne de
omogenizare şi dozare a componentelor materialelor de amprentare;
- intervalul de timp care stă la dispoziţia practicianului pentru realizarea
amprentei;
- stabilitatea dimensională a materialului de amprentă;
- particularităţile câmpului protetic in strânsâ interrelaţie cu particularităţile
protezei fixe pe care dorim să o realizam;
- posibilitatea de conservare şi de confecţionare repetata a modelului;
- specificul metodelor şi materialelor de care dispunem pentru realizarea
modelului. In timpul amprentării unui câmp in protetica fixâ se pun mai multe probleme
cu implicaţii practice.
Portamprentele
Portamprentele sau lingurile de amprentă sunt suporturi rigide in care se aplică
materialele de amprenta; doar cu ajutorul lor, materialele se pot insera pe câmpul protetic
al edentaţilor.
Portamprentele sunt confecţionate din diferite materiale, fiind utilizate în aproape
toate procedeele de amprentare, de la cele mai simple la cele mai complexe.
Indiferent de scopul utilizării lor, ele trebuie sa îndeplinească anumite condiţii:
- să cuprinda tot câmpul protetic; dacă este prea scurtă distal sau apical ele pot fi
prelungite cu diferite materiale (de obicei mase termoplastice sau polimeri
autopolimerizabili);
- să fie rigide, adică stabile la deformare; lingurile din materiale fotopolimerizabile se pot
utiliza imediat, cele din materiale plastice autopolimerizabile, este bine să se
foloseascâ doar după 24 de ore;
- să asigure o grosime cât mai uniformă materialelor de amprentă; se apreciază că
spaţiul între lingură şi câmp ar fi bine să fie cuprins între 3-5 mm în toate direcţiile, ca să
permită revenirea elastică a materialului;
- să retenţioneze cât mai bine materialele de amprentă prin diferite sisteme mecanice;
trebuie amintită însă şi posibilitatea utilizarii unor lacuri (pelicule) adezive care permit o
mai bună fixare (aderenţă) a materialelor la portamprente;
- să prezinte un mâner, stopuri şi puncte de reper necesare unei centrări corecte;
- sa nu limiteze mişcările funcţionale ale pârţilor moi.
In protetica fixâ se utilizează atât portamprente standard (confecţionate pe cale
industrială, din diferite materiale şi la diferite mârimi), cât şi portamprente individuale
(deobicei din materiale plastice care se confecţionează pe modele obţinute pe baza unor
amprente preliminare). Exista portamprente pentru arcadele maxilare şi pentru cele
mandibulare, integre - portamprente totale sau parţial edentate - segmentare.
Forma portamprentelor determină grosimea materialului de amprentă. Cu cât materialul
este în strat mai gros, cu atât el se va contracta mai mult. De aceea este de dorit ca
materialele să fie aplicate în strat cât mai subţire, condiţie pe care o realizeazâ doar
portamprentele individuale. Prin reducerea grosimii stratului de material de amprentă
apare riscul deformărilor acestuia sub acţiunea forţelor de tracţiune şi presiune care apar
la dezinserarea amprentei de pe câmp. De aceea, portamprentele sunt prevăzute cu
retenţii, iar dacâ acestea nu există, se folosesc o serie de adezivi sau benzi adezive.
Retenţia materialelor de amprentă creşte cu cât perimetrul orificiilor este mai mare.
Retenţiile se pot prezenta şi sub formă de orificii, nervuri, fante sau şanţuri.
In timpul amprentârii, precum şi al îndepărtării portamprentei şi amprentei de pe
câmpul protetic pot apărea deformări ale acesteia. Ele sunt proporţionale cu mărimea
portamprentei şi depind de rezistenţa şi elasticitatea materialului din care acestea sunt
confecţionate.
Mărimea forţelor care acţionează asupra portamprentei depinde de vîscozitatea şi
de posibilitatea de refluare a materialelor de amprentă utilizate.
Lingurile metalice universale se confecţionează din oţel inoxidabil, din alamă cromată
sau din aluminiu placat cu răşini epoxidice.
Lingurile din mase plastice (raşini acrilice, materiale compozite, polistiren,
răşini policarbonate etc.) prezintă un modul de elasticitate scăzut.
In protezarea fixă se utilizează un număr mare de seturi de linguri standard, ele
fiind elaborate pe trei mărimi, atât pentru maxilar, cât şi pentru mandibulă.
Portamprentele standard din metal suportă temperaturi de sterilizare până la 200°C.
Exista seturi prevăzute cu multe orificii (perforaţii) cum sunt portamprentele „Unis" (oţel
inoxidabil 18/8) sau „Premier", spre deosebire de altele cu număr redus de orificii
(Ehricke) care necesitâ utilizarea unor adezivi. In sfârşit sunt portamprentele fară
perforaţii (RimLock), aşa zisele linguri autoretentive prin construcţie (Caulk).
Portamprentele standard
Acest gen de portamprente se confecţionează industrial în trei mărimi pentru fiecare
arcadă. Aşa după cum am amintit anterior, ele se confecţionează fie din metale, fie din
mase plastice. Există însă şi o categorie de linguri metalice care sunt placate cu lacuri de
raşini epoxidice care se colorează diferit pentru delimitarea mărimilor. Culorile
corespund normelor ISO (întocmai ca şi pentru instmmentaml de canal), putându-se
steriliza la temperaturi ce nu depăşesc 160°C. Portamprentele standard, in protetica fixă
se pot utiliza pentru amprentele cu alginate (de situatie, studiu) sau pentru amprente cu
siliconi convenţionali, la tehnicile in doi timpi. Eventuale nepotriviri ale portamprentelor
standard la câmpul protetic se pot corecta fie cu materiale termoplastice, fie cu materiale
de consistenţă chitoasă.
Portamprentele standard, din punct de vedere al utilizarii lor în practica, se împart în două
categorii:
a) unele care pot fi utilizate de mai multe ori, aşadar trebuiesc sterilizate;
b) altele de unică folosinţă, care se livrează în ambalaje de 50 sau 100 de piese, la
care se adauga 1-2 mânere metalice care se adapteazâ la linguri. Portamprentele
sterilizate se pastrează în cutii metalice care se pot închide etanş, cele de unica
folosinţă se scot din ambalajul lor, iar dupa confecţionarea modelului, tehnicienii dentari
le îndepărtează la deşeuri. Portamprentele standard prezintă de cele mai multe ori sisteme
de retenţie şi pot fi totale pentru amprentarea arcadelor integre, sau parţiale (pentru
amprente segmentare).
Portamprente individuale. Aşa dupa cum le spune numele, ele se fac pentru fiecare caz
în parte, fiind confecţionate pe baza unei amprente şi a unui model preliminar. Utilizarea
lor meritâ efortul confecţionării portamprentelor individuale, deoarece ele rezolvă foarte
multe din imperfecţiunile amprentelor standard. Când amprenta se ia cu o lingură
universală, materialul de amprenta nu are o grosime uniformă, se va contracta diferit, cu
apariţia unor deformări consecutive a elementelor câmpului protetic.
Portamprentele individuale se confecţionează în laboratorul de tehnică dentară din
diferite materiale, prin tehnologii variate. In general ele se confecţionează din materiale
plastice şi/sau compozite.
Materialul din care se confecţionează lingura individuală, trebuie să-i confere acesteia
stabilitatea formei, modificări volumetrice reduse, rigiditate şi rezistenţă la coroziune.
Portamprenta individuală trebuie să asigure o grosime cât mai uniformă a materialului de
amprenta, precum şi o adeziune chimică de durată şi calitate a acestuia.
Dintre toate materialele utilizate la confecţionarea portamprentelor individuale (mase
termoplastice, mase termoformabile, răşini acrilice, materiale compozite etc.), doar
raşinile diacrilice eompozite fotopolimerizabile întrunesc aceste condiţii.
Unele din materialele des folosite sunt masele termoplastice, de tipul polistirenului şi
plăcile de bază, fabricate dintr-un amestec de shellack cu alte răşini, ceruri naturale şi
sintetice. Sunt însă linguri puţin rezistente, de aceea necesită armare cu diferite nervuri
metalice sau îngroşări ale zonelor de maximă solicitare.
Alt material folosit frecvent este PMMA (auto- şi foarte rar termopolimerizabil). Acrilaţii
autopolimerizabili sunt preferaţi datorita tehnologiei mai simple de realizare a lingurilor.

Alte materiale utilizate in elaborarea portamprentelor individuale sunt poliesterii şi

copoliesterii. In protetica fîxă portamprentele in general (deci şi cele confecţionate din
acrilate, de obicei autopolimerizabile), trebuie să fie prevăzute cu trei stopuri poziţionate
pe suprafeţele ocluzale ale dinţilor. Pentru a fi manevrată cu uşurinţâ portamprenta va
avea un mâner central şi două aripioare sau butoni laterali. Faţa intemă a
portamprentei individuale se pensulează cu un adeziv inainte cu cel puţm l0-l5 minute de
amprentare (în funcţie de recomandările producătorului).
In sfârşit, de data mai recentă sunt diferite materiale compozite fotopolimerizabile a
căror tehnologie permite tehnicianului o modelare corectă, fară sâ fie presat de timp ca şi
în cazul materialelor a câror polimerizare se realizează prin iniţiatori chimici.
In ultimele două decenii s-a răspândit procedeul de termoformare. Rapid şi eficient,
poate fi utilizat in cabinetul stomatologic, scurtcircuitând laboratorul de tehnică dentara.
Necesitâ o aparatură specifică de tipul ERKOFORM-D sau ERKOPRESS ca şi o serie de
plăci (de diferite grosimi) cu o morfologie adecvată situaţiei clinice, produse in Europa
atât de firma ERKODENT, cât şi de alte firme specializate.
O alta noutate în domeniu sunt granulele „Hyohoplastic" (Odontos), care
introduse in apă caldă se plastifiază, pasta se modelează pe modelul preliminar şi se
întăreşte la temperatura camerei.
Portamprentele speciale
Clinica protezelor fixe necesită adeseori realizarea unor amprente care se iau în situaţii
sau condiţii deosebite sau cu materiale care necesită condiţii speciale. Se descriu câteva
din aceste portamprente, cum ar fi: lingurile pentru amprente segmentare în ocluzie,
cele prevăzute cu sisteme de răcire destinate utilizării hidrocoloizilor reversibili etc.
Modalităţi de prezentare şi depunere a materialelor de amprentă pe câmpul protetic
şi/sau în portamprente
Odată cu diversificarea materialelor elastice de amprentare, au apărut sisteme noi de
prezentare, omogenizare şi depunere a acestora pe câmpul protetic şi/sau în linguri, cu
intenţia producătorilor de a creşte exactitatea dozării componentelor (bază şi acceleratori)
şi de a uşura munca echipei. Dacă până nu demult practicienii obţineau materialul de
amprentă amestecând pe un bloc de hârtie sau placă, douâ paste (bază şi accelerator) sau
o pastă şi un lichid, la ora actuală există şi se extind numeroase alte variante de dozare,
omogenizare şi depunere:
1. Dozarea şi omogenizarea componentelor in boluri de cauciuc şi/sau pe
blocuri de hârtie, depunerea materialului de amprentă rezultat putându-se efectua:
a) direct, într-o portamprentă, de exemplu alginatele (utilizate pentru
amprentări preliminare sau a arcadelor antagoniste) şi
b) prin intermediul unei seringi (de obicei materialele cu vâscozitate
redusâ -Light bodied), a căror conţinut se exprimă in şanţurile gingivale şi pe preparaţii.
Seringile de injectare a materialelor de amprentă prezintă (în loc de ace) conuri (canule)
din mase plastice, detaşabile, de obicei de unica folosinţă. Acestea se pot încărca cu
materialul de amprentâ fîe prin aspirarea lui, fie prin depunerea materialului cu ajutorul
spatulei sau a unui con de hârtie.
In ultimii ani, dupâ lansarea pistoalelor, seringile mai pot fi umplute şi cu ajutorul
acestora, anterograd, înainte de adaptarea conului (vârfului).
2. Dozarea componentelor in cartuşe unite şi omogenizarea lor în pistoale
pentru amprentare. Pistoalele de amprentare sunt dispozitive mecanice complexe care
se livrează de către firme specializate.
3. Predozarea industrială şi omogenizarea mecanică. De mai mulţi ani o serie de
materiale de amprentâ (cu precădere hidrocoloizii şi polieterii) se pot omogeniza şi în
capsule fixate în suporturi adecvate ale unor vibromalaxoare (alginatele) sau se pot
prepara in vacuum malaxoare. Această ultimă variantă permite obţinerea unui material
omogen şi fară incluziuni de aer. Mai recent şi polieterii (Impregum, Permadyne, Penta
H, Penta L etc.) beneficiază de o malaxare (mixare) automată (Pentamix Mixing, Unit -
ESPE America). Acest dispozitiv permite obţinerea unui material de amprentâ omogen în
câteva secunde, material care poate fi încărcat ulterior fîe în seringă, fie în lingură.
Unul din ţelurile cele mai importante ale tehnicilor actuale de amprentare este prevenirea
apariţiei incluziunilor de aer, care se poate combate efîcient la unele materiale de
amprentă prin vibro-spatulare în vid.
In general, luarea unei amprente presupune pe lângă o dotare minimă pentru fiecare
procedeu şi existenţa unui ajutor care să cunoască produsele şi ale cărui gesturi să fie
sincronizate cu cele ale medicului.

Fidelitatea şi evidenţierea zonei terminale

Prin fidelitatea amprentei se înţelege exactitatea reproducerii in detaliu şi
dimensiune a ţesuturilor dure şi moi ale câmpului protetic.
In protetica fixâ se impune ca detaliile de suprafaţă a preparaţiilor dentare sâ
fie redate cu o precizie de cel puţin 25 µm iar detaliile ţesuturilor moi peridentare cu o
exactitate de minimum 50 µm.
 O exactitate mai mare (sub 20 µm) nu este oportună, datorită diametrului
granulelor din pulberile cimenturilor de fixare.
Relaţiile dinţilor preparati in cadrul arcadei trebuiesc de asemenea reproduse cu exactitate
ţinând cont de mobilitatea fîziologica a dinţilor vecini care in mod normal au o
rezilienţă parodontalâ de ~100µm. Aşadar in fmal piesa protetică prin ariile ei de
contact trebuie să se încadreze într-un echilibru funcţional al arcadei cu o precizie de
maximum 10 µm.
Fidelitatea unei amprente poate fi influenţată de mai mulţi factori dintre care
amintim: factori clinici, modalitatea de prezentare a limitelor preparaţiei (se utilizeazâ
inele sau fire de retracţie),
Factorii clinici
Una dintre condiţiile de bază ale amprentării în protezarea fixă este ca suprafeţele de
amprentat trebuie sa fie uscate, fără urme de secreţii, salivă şi/sau sânge. Esenţială este
înregistrarea exactă a limitelor preparaţiei, de aceea amprenta trebuie sâ depăşească
constant limitele acesteia. In cazul preparaţiilor subgingivale, materialul de amprentă
trebuie sâ depâşească limita preparaţiei, pătrunzand în şanţul gingival. Sângerările de la
nivelul parodonţiului marginal trebuiesc oprite înainte de amprentare. In cazul
preparaţiilor subgingivale este contraindicată amprentarea în aceeaşi şedinţa cu
prepararea bonturilor. Ea se poate face la câteva zile de la aceasta, ideal la 2-3 săptămâni.
In acest interval procesele de reparaţie tisulară se finalizeazâ şi riscul sângerărilor este
minim; eventualele retracţii gingivale secundare actului de şlefuire se stabilizează.
Este de dorit ca înainte de amprentare sâ se efectueze o asanare parodontală corectă pe
cadrane, pentru ca reproducerea fîdelă a preparaţiilor să aibă loc fâră placâ şi/sau secreţii
subgingivale iar pe dinţii vecini să nu existe depozite de tartru.
- Prepararea şanţului gingival în vederea amprentării
Materialele elastice de amprentare se introduc in cavitatea bucală in stare semifluidă. Ele
fiind puţin compresibile nu reuşesc să îndepărteze gingia liberă şi papila interdentară.
Insăşi elasticitatea ţesuturilor moi contribuie la transformarea şanţului gingival într-un
spaţiu virtual. Dacâ totuşi materialul de amprentă reuşeşte să pătrunda puţin în sulcus,
marginile vor fi inevitabil subţiri, friabile şi cu tendinţă la deformare.
Pentru reproducerea fidelă a zonei terminale a bontului se impune pregătirea şanţului
gingival, urmărind următoarele obiective:
- îndepărtarea temporarâ a ţesuturilor gingivale de suprafeţele dentare pentru a
evidenţia zona cervicală şi o parte din suprafaţa subiacentâ. Se asigurâ astfel acces în plan
vertical, pentru elastomrul fluid;
- crearea unui spaţiu, in plan orizontal, care să asigure grosime suficientă
marginii amprentei evitându-se astfel distorsionările, condiţie prealabilă a acurateţei.
Distanţarea gingiei trebuie menţinutâ pe toată durata întăririi amprentei;
- spaţiul creat pentm materialul de amprentare trebuie sâ fie uscat, fără salivă, secreţii
sulculare sau sânge şi trebuie să se menţină uscat pe perioada întăririi intrabucale a
materialului, pentru a nu influenţa negativ calităţile mecanice ale acestuia.
Posibilităţile de etalare a şanţului gingival:

Lărgirea temporară a şanţului gingival prin metoda mecanică

Una din primele metode de înregistrare in amprenta a zonei terminale a fost cea cu
ajutorul inelelor de cupru. In principial, metoda se bazează pe ghidarea mecanică a masei
termolastice ramolite de către inelul de cupru. Prin insinuarea marginilor sale între gingia
liberă şi dinte se pot amprenta suprafeţele subiacente zonei cervicale.
Odată cu introducerea materialelor de amprentâ elastice, s-a trecut la utilizarea altor
mijloace pentru lărgirea temporară a şanţului gingival, cele mai uzuale fiind şnururile de
bumbac. Prin inserarea unui şnur neimpregnat in şanţul gingival şi lăsarea lui timp
suficient de lung se poate obţine o lărgire temporară prin simpla acţiune mecanică. După
scoaterea şnurului din şanţ, se va putea introduce materialul de amprentă, înregistrându-
se cu fidelitate zona terminală a preparaţiei. De multe ori utilizarea acestor şnururi sau
fire de bumbac neimpregnate este însă ineficientă, neputând realiza controlul hemoragiei
sulculare.
Din datele din literatură rezultă că jumătate din amprentele luate după ce lârgirea şanţului
s-a facut doar cu fire de bumbac neimpregnate nu au fost precise şi a fost necesară
refacerea lor.
Probabilitatea înregistrării cât mai fidele a zonei terminale scade cu cât numărul dinţilor
stâlpi creşte.
In situaţiile in care se amprentează un număr limitat de dinţi stâlpi de la nivelul unei
hemiarcade, iar preparările nu se extind prea mult subgingival poate fi utilizată diga, dar
trebuie evitată folosirea ei, dacă se amprenteazâ cu polivinil siloxan, deoarece aceasta
inhibă polimerizarea materialului de amprentă.
Lărgirea temporară a şanţului gingival prin metoda chemomecanică
Prin combinarea acţiunii chimice cu presiunea mecanicâ, se realizează concomitent atât
lărgirea şanţului gingival cât şi controlul fluidelor sulculare.
Un material pentru lărgirea şanţului gingival trebuie să îndeplinească cel puţin trei
condiţii:
• efîcienţa in obţinerea deplasării gingivale şi a hemostazei;
• absenţa unei afectări ireversibile a ţesuturilor gingivale;
• absenţa unor efecte sistemice nedorite .
Substanţe astringente utilizate pentru retracţia gingivală
Agenţii caustici, aşa cum sunt acidul sulfuric, acidul tricloracetic, negatolul (acid
metacrezol sulfonic şi formaldehidă) şi clorura de zinc, utilizaţi in trecut pentru retracţia
gingivală au fost abandonaţi datorită efectelor nedorite.
De-a lungul mai multor ani, epinefrina racemica 8% a fost considerată cel mai popular
agent chimic pentru retracţie gingivală.
Epinefrina produce hemostază şi determină vasoconstricţie locală şi în felul acesta
determinâ retracţie gingivală tranzitorie. Existâ diverse controverse cu privire la utilizarea
epinefrinei, la ora actuală scăzând semnificativ utilizarea sa, mai ales in rândul
stomatologilor care au terminat studiile după 1980. Epinefrina cauzeazâ o creştere a
presiunii sanguine şi creşte ritmul cardiac. Chiar şi pacienţii care nu prezintă
contraindicaţiile mai sus menţionate pot dezvolta aşa-numitul sindrom la epinefrină
(tahicardie, tahipnee, creşterea presiunii sanguine, anxietate, depresie postoperativă).
Actualmente, cele mai uzuale substanţe utilizate pentru retracţia gingivală sunt:
• clorura de aluminiu;
• sulfatul dublu de potasiu şi alumimum-alaunun (termenul este utilizat impropriu pentru
sulfatul de aluminiu);
• sulfatul de aluminiu;
• sulfatul feric.
 Aceste soluţii astrmgente sunt livrate fie în flacoane, fie sub formâ de fire sau
inele de bumbac preimpregnate.

Tehnica de inserare a şnurului impregnat în şanţul gingivaL

Timpii operatori sunt următorii:

1. anestezia locală este necesarâ doar în anumite situaţii;
2. izolarea câmpului protetic;
3. se secţionează o lungime suficientă de şnur pentru a putea încercui dintele;
4. se îmbibă snurul in soluţie astringentă;
5. se aplică şnurul de-alungul dintelui şi se împinge uşor la nivelul şanţului cu un
instrument adecvat.
Pentru a putea începe operaţiunea de lărgire temporară a şanţului gingival în vederea
amprentării avem nevoie de un câmp operator uscat. Se va utiliza un aspirator de salivă,
iar cadranul în care urmeazâ sâ se aplice şnurul se va izola cu rulouri de vata de vată.
Capetele firului se prind între police şi arătător şi se conformează un inel care se aplicâ în
jurul dintelui.
Şnurul de retracţie se va îmbiba cu soluţie de clorurâ de aluminiu (Hemodent). S-a
demonstrat că şnururile impregnate cu epinefrinâ sau alaun sunt de două ori mai efîciente
dacâ înainte de inserarea în şanţ sunt saturate cu soluţie de clorură de aluminiu.
Şnurul conformat în formâ de U se va aplica în jurul dintelui preparat. Capetele se ţin
între police şi arătător şi se aplică presiuni uşoare în direcţie apicală. Cu ajutorul unui
instrument Fisher sau a unui instrument de plastic IPPA se inseră şnurul de jur
împrejurul dintelui, cu blândeţe în şanţul gingival, începând din zona proximală. Această
manoperă este de fmeţe şi nu o demonstraţie de forţă. După ce s-a inserat mezial, cu
aceeaşi mişcare fină se va insera şi distal.
Dupa ce s-a finalizat inserarea in zonele meziala, distala şi orala, se va secţiona şnurul
care este in exces, la nivelul zonei meziale, cât mai aproape de papila interdentară.
Urmează inserarea in zona vestibulară. Cele douâ capete ale şnurului se întâlnesc în zona
mezială, unde ţesutul va putea tolera un exces de şnur. Dacă cele două capete ale şnurului
se întâlnesc vestibular sau oral, unde gingia este mai subţire, va apare o dehiscenţâ la
acest nivel, iar înregistrarea liniei terminale în această zonă nu va fi corectă.
Inserarea şnurului trebuie facută in acelaşi timp cu fermitate şi cu blândeţe, astfel
încât acesta sâ rămână la nivelul zonei terminale. Medicii neîndemânatici („cu mână
grea") pot traumatiza epiteliul gingival. Trebuie evitată presiunea şi inserarea exgerată a
şnurului m şanţul gingivaî.
Este bine să se plaseze mai multe comprese în cavitatea bucală, atât pentm menţinerea
unui câmp operator uscat cât şi pentru a-i crea pacientului o senzaţie de confort.
Dupâ 10 minute se îndepărteazâ uşor şnurul, evitând să se producâ sângerarea. Inainte de
a scoate şnurul din şanţ se va umecta cu spray-ul de apă, pentru a nu apărea leziuni la
nivelul mucoasei decăptuşire (asemănătoare arsurilor ce apar în momentul când rulourile
de vată aderâ la nivelul mucoasei bucale desicate).
Materialul de amprentă se va injecta cu siringa direct în şanţ, după ce acesta a fost spălat
cu jet de apă şi uscat. Dacă persistă sângerarea, se va temporiza amprentarea.
Soluţia de sulfat feric, în contact cu sângele determină precipitarea instantanee a
proteinelor formând un coagul. Prin îndepărtarea coagulului cu un jet de apă, suprafaţa
subiacentă prezintă sângerare, care nu va permite amprentarea.
Avantajele tehnicii de lărgire temporarâ a şanţului gingival cu douâ şnururi sunt:
- metoda se practică în aproape toate situaţiile clinice (este contraindicată în cazul unui
şanţ foarte puţin adânc, după tratament chirurgical parodontal, sau a unei preparaţii sub
formă de chanfrein lung, care nu poate reţine primul şnur);
- dacă este corect executată, aceastâ metodă este mai puţin agresivă;
- în general, nu provoacă sângerare şi rareori necesită anestezie.
Tehnica este însă destul de laborioasâ, mai ales când există un număr mai mare de
bonturi.
Pe lângă metoda cu şnur impregnat devenită convenţională, se preconizează tehnici
altemative. Pentm lărgirea temporară a şanţului gingival a fost propus un nou tip de
material, care sâ lezeze cât mai puţin ţesuturile gingivale. Benzile de retracţie Merocel
(Merocel, Mystic, Conn.) sunt confecţionate dintr-un material sintetic, extras chimic
dintr-un polimer biocompatibil (hidroxilat polivinil acetat). Acest material este uşor de
conformat, foarte eficient pentru absorbţia fluidelor gingivale (sânge, salivă, fluid
sulcular), neabraziv şi uşor de adaptat la ţesuturile înconjurătoare. Merocel este un
material absorbant hemostatic utilizat in ORL, in chirurgia gastrică, toracică şi
otoneurologică.
Metoda de poziţionare a acestor benzi din Merocel este facilâ şi permite deplasarea
atraumatică a ţesuturilor gingivale. Benzile impregnate se inserâ la nivelul şanţului
gingival, iar apoi cu ajutorul coroanelor provizorii se menţin timp de 10—15 minute in
situ sub presiune ocluzală. Structura poroasă şi spongioasă a benzilor de Merocel, asigură
un mediu uscat ce permite materialului de amprentă sâ înregistreze precis zona sulculară.
Chiuretajul gingival rotativ - gingivorotajul
Principiul metodei constâ in lărgirea şanţului gingival prin eliminarea unei grosimi reduse
;
de ţesut din versantul intem al gingiei libere.
Lărgirea şanţului gingival prin metoda electrochirurgicală
Procedeul este folosit pe scarâ largă; se poate obţine o largire a şanţului cu bisturiul
electric. Concomitent se poate realiza şi o hemostază.

Electrotomul
Un bisturiu electric este un oscilator de înaltă frecvenţă sau un radio-transmiţător ce
utilizează un tub de vacuum sau un tranzistor pentru a crea un curent de înaltă frecvenţă
de aproximativ 1 MHz (un milion de cicli pe secundă). Acest aparat generează câldură de
aceeaşi manieră ca şi un cuptor cu microunde, sau cu un aparat de diatermie din
fizioterapie.

Utilizarea metodei electrochirurgicale pentru lărgirea temporară a

şanţului gingival
Dupâ terminarea preparării dintelui, şanţul gingival este îngust şi are o adâncime sub 2
mm. Cu ajutorul bisturiului electric se poate obţine lărgirea dorită, mai ales în porţiunea
coronară a sulcusului şi totodată se obţine hemostază.
Medicul stomatolog trebuie sâ cunoascâ şi să ţină cont de anumite precauţii înainte de a
indica lărgirea şanţului gingival cu ajutorul bisturiului electric :
  Purtătorii de pacemaker prezintă contraindicaţie absolută, la fel cei
ce fac terapie radiantă sau prezintâ alte boli consumptive.
 Aceasta tehnică nu se recomandă in cazul gingiilor subţiri, aderente
(caninii maxilari).
 Trebuie evitat contactul cu instrumente metalice, deoarece poate apare
şocul electric.
 Se vor utiliza oglinzi de plastic şi aspiratoare de plastic.
 Este necesară o anestezie profundâ a ţesuturilor înconjurătoare.
 Electrodul se va trece rapid prin ţesut şi se va deplasa continuu.
 Dacă vârful se blochează, înseamnâ că intensitatea curentului este prea
mică şi este necesar să se mărească.
 Dacă se observă pigmentări la nivelul ţesuturilor, înseamnă că
intensitatea curentului este prea mare, deci trebuie diminuată.
 O nouă secţionare nu trebuie repetatâ la un interval mai mic
de 5 secunde.
 Electrodul trebuie să rămână curat, fără fragmente tisulare.

 Electrodul nu trebuie să atingă nici o restaurare metalică.

 Un contact între electrod şi dinte de peste 0,4 secunde poate conduce la leziuni
pulpare ireversibile (evidenţiate prin studii pe animale).
 După fînalizarea operaţiunii şanţul trebuie spălat cu apă oxigenatâ, înainte de a
scoate
şnurul.
 Nu se va utiliza în prezenţa agenţilor inflamabili (agenţii anestezici topici pe bază
de etilclorid trebuie evitaţi când se utilizează electrotomul).
 Trebuie evitată utilizarea electrotomului in caz de analgezie cu protoxid de azot si
oxigen (în prezenţa unei comprese uscate, neumezite pot lua foc). Arsurile
accidentale apărute la anumiţi pacienţi au fost atribuite unei incorecte pământări,
deci singurul si cel mai important factor al siguranţei utilizării electrotomului este
corecta pâmântare.
 Contactul cu o mică protuberanţâ osoasă, cum ar fi o exostoză, poate produce o
densitate sufîcient de mare de curent pentru a produce arsura. Este bine ca
pacientul să nu aibă asupra sa obiecte metalice (de ex. chei metalice în buzunarul
pantalonilor).

Evaluarea mijloacelor şi metodelor de lărgire temporară a şanţului gingival

Toate tehnicile utilizate pentru lărgirea temporară a şanţului gingival sunt agresive
pentru parodonţiul superficial, mai ales la nivelul epiteliului intrasulcular. Gradul de
agresiune asupra ţesuturilor epiteliale, în ordine crescătoare, este următorul:
- şnur dublu, neimpregnat
- chiuretaj rotativ
- şnur simplu impregnat
- bisturiu electric.
Dacâ acţiunea este intempestivă se poate leza ataşamentului conjunctiv, cu consecinţe
mai grave.
Dupâ cicatrizare, dacă manoperele sunt conduse corect, apare o recesiune gingivalâ de 1-
3/10 mm.
Pentru a limita riscul lezării parodontale, practicianul trebuie să cunoască natura
parodonţiului, specificâ fiecărui pacient şi in funcţie de acesta să aleagă cea mai indicată
tehnică de lărgire a şanţului gingival.
In multe ocazii este mai bine să se întârzie momentul amprentării şi să se acorde o atenţie
mai mare vindecării ţesuturilor traumatizate prin înbunătăţirea calitătii restaurărilor
provizorii şi menţinerea unei igiene corespunzâtoare.