ău

Reabilitarea medicală postraumatică -

z
membrele superioare şi inferioare

Bu
R
AM
“
M
Lector:
G

Pătraşcu Nicu
AM
O
 Definiţie

z ău
✓ Reabilitare (Recuperare): Proces activ, prin intermediul căruia cei care au dizabilităţi ca urmare a
leziunilor sau a bolilor îsi revin complet sau, dacă nu este posibil aşa ceva, ajung la potenţialul fizic,

Bu
mental sau social optim şi sunt integraţi în mediul care le este cel mai potrivit
✓ Reabilitarea Medicală (în trecut numită Recuperare, Medicină Fizică şi Balneologie, respectiv
Balneofizioterapie) este o specialitate medicală clinică independentă, responsabilă de prevenirea,
diagnosticarea, tratarea şi managementul reabilitării persoanelor cu afecţiuni dizabilitante şi

R
comorbidităţi la toate vârstele, în vederea promovării capacităţilor şi performanţelor fizice şi cognitive
ale acestor persoane, precum şi în vederea creşterii calităţii vieţii acestora.

AM
✓ Medicină de Reabilitare : Are ca scop reabilitarea - ca şi proces de restabilire a funcţiilor fizice, dar
şi ameliorarea capacităţii de a permite persoanelor să participe activ în cadrul societăţii.
✓ Medicină Fizică: disciplină medicală care prin folosirea unor mecanisme fiziologice (precum
reflexele, adaptabilitatea funcţională şi neuroplasticitatea) precum şi prin folosirea pregatirii fizice şi
mentale, se ocupă cu intervenţiile al caror scop este acela de a îmbunătăţi funcţionarea fiziologică si
M
mentală. Frecvent practica Medicinei Fizice implică munca unei echipe multidisciplinare cu diverşi
profesionişti din domeniul sănătăţii - inclusiv fizioterapeuţi, terapeuţi ocupaţionali, asistenţi sociali,
G
personal educativ, ingineri.
✓ Balneologia: disciplină medicală ce se ocupă cu descoperirea, studiul complex şi aplicarea în
practica medicală a factorilor naturali terapeutici (FNT).
AM

✓ Factori terapeutici naturali: Ansamblul elementelor fizice şi chimice terapeutice, sanogene naturale,
format din apele minerale, lacurile şi nămolurile, gazele - cu efect terapeutic, precum şi din ansamblul
elementelor fizice şi chimice ale climatului, inclusiv microclimatul de saline si peşteri - avizate de
Ministerul Sănătăţii conform legislaţiei în vigoare.
O
Membrele

ău
➢ Membrele sau extremităţile sunt două perechi de apendice mobile, destinate diferitelor mişcări.

z
➢ Ele sunt împărtiţe în:

Bu
- membre superioare
- membre inferioare
Membrele (extremităţile) prezintă o porţiune care le leagă de trunchi, numită centura membrului
(centura scapulară - pentru membrele superioare, centura pelviană - pentru membrele
inferioare) şi o porţiune care o continuă pe precedenta, numită membrul liber (superior sau

R
inferior).

AM
M
G
AM
O
 ău
Membrul superior
În anatomia umană, membrul superior se referă la regiunea situată distal de deltoid. În limbaj

z

formal, termenul mână se referă doar la porțiunea de la încheietură în jos, incluzând degetele, dar

Bu
excluzând brațul și antebrațul. Astfel, în anatomie termenii mână, braț și membru superior nu sunt
sinonime. Colocvial însă, cei trei termeni sunt adesea interschimbabili.
 Membrul superior este alcătuit din
 Umăr

R
 Braţ
 Cot

AM
 Antebraţ
 Încheietura mâinii
 Mână
M
G
AM
O
 ău
I. Scheletul membrului superior

z
Bu
Oasele care alcătuiesc scheletul membrului superior sunt descrise ca oase ale centurii scapulare şi
oasele extremităţii libere a membrului superior.
Centura scapulară este alcătuită din claviculă şi omoplat.Scheletul extremităţii libere a membrului
superior se subîmparte, la rândul lui, în scheletul braţului, reprezentat de humerus, scheletul

R
antebraţului, alcătuit din radius şi ulna sau cubitus, şi scheletul mâinii, format din oasele carpiene,
metacarpiene şi falange.

AM
a.Centura membrului superior sau centura scapulară formează scheletul umărului şi asigură legătura
dintre oasele membrului liber şi toracele osos.
Oasele centurii scapulare se compun din două oase; clavicula şi scapula sau omoplatul
M
G
AM
O
 ău
1.Clavicula

z
Bu
➢ este un os lung şi pereche, situat la limita dintre torace şi gât; este orientată transversal, fiind
cuprinsă între manubriul sternului şi acromionul scalpului.
Clavicula prezintă două curburi inegale, care îi dau forma literei S culcat (C\J ). Dintre aceste
două curburi, una este medială, cu concavitatea posterioară, şi alta laterală, cu concavitatea
anterioară. Forma osului poate fi observată prin simpla inspecţie. Osul poate fi explorat prin

R
palpare aproape pe toată întinderea lui, fiind astfel un reper important pentru delimitarea unor
regiuni ale corpului şi pentru localizarea eventualelor afecţiuni.

AM
➢ Clavicula este formată din corp şi două extremităţi.
Orientare. Se aşază: lateral - extremitatea turtită, anterior - marginea concavă a acestei
extremităţi, iar în jos - faţa osului, prevăzută cu un şanţ.
M
G
AM
O
 ău
2.Scapula sau omoplatul

z
Bu
➢ este un os lat, de formă triunghiulară, situat la partea postero-superioară a toracelui.
Pe schelet, acest os se întinde între primul spaţiu intercostalşi coasta a VII-a. Osul este aplicat pe
torace, pe care-1 depăşeşte însă lateral, luând astfel parte la formarea umărului şi la delimitarea

R
axilei.
Prezintă două feţe, trei margini şi trei unghiuri.
Orientare. Se aşază: posterior faţa prevăzută cu o puternică spină; în sus marginea cea mai mică

AM
şi subţire; lateral (şi puţin înainte) unghiul cel mai voluminos (prevăzut cu o cavitate articulară).
M
G
AM
O
 ău
1.Spina scapulei-aderă de faţa posterioară a scapulei. Se continuă în porţiunea ei laterală cu o
prelungire liberă, neaderentă de faţa posterioară ; numită acromion. Spina scapulei are o formă
triunghiulară, prezentând o faţă superioară şi alta inferioară. Ea are trei margini, dintre care una
anterioară, prin care spina aderă de faţa posterioară a scapulei; alta laterală, liberă şi concavă; a treia

z
dorsală. Marginea dorsală este groasă şi rugoasă şi dă inserţie, prin buza superioară muşchiului

Bu
trapez, iar prin cea inferioară muşchiului deltoid.
2. Acromionul. Este o proeminenţă turtită de sus în jos şi palpabilă sub piele. Prezintă faţa articulară
a acromionului pentru extremitatea laterală a claviculei, cu care se articulează. La unirea acromionului
cu buza inferioară a spinei scapulei, se formează unghiul acromionului. Spina scapulei şi acromionul
se pot palpa sub piele. Unghiul acromionului, situat la unirea celor două formaţiuni, are deosebită

R
importanţă practică; pornind de la el, se pot face măsurătorile pentru stabilirea eventualelor luxaţii ale
centurii scapulare.

AM
3. Fosa supraspinoasă. Dă inserţie muşchiului supraspinos.
4. Fosa subspinoasă sau infraspinoasă. Dă inserţie mai multor muşchi: infraspinos, rotund mare,
rotund mic.
b.Scheletul membrului superior liber este format din:
M
✓ scheletul braţului humerus;
✓scheletul antebraţului (radius,ulna)
G
✓scheletul mâinii (oase carpiene,metacarpiene şi falange).
AM
O
 ău
1.Humerusul
este un os lung, pereche, care formează scheletul braţului. El este alcătuit dintr-un corp sau

z
➢
diafiză şi două extremităţi sau epifize. Corpul are forma unei prisme triunghiulare cu marginile mult

Bu
rotunjite, prezintă în partea mijlocie - 29 - proeminenţa osoasă numită tuberozitatea deltoidiană şi
şanţul nervului radial. Extremitatea superioară prezintă: capul humeral, tuberculul mare, tuberculul
mic şi şanţul intertubercular. Capul numeral este o formaţiune osoasă a cărei suprafaţă articulară
are mărimea unei treimi dintr-o sferă. El intră în cavitatea glenoidă a scapulei. Extremitatea
inferioară a humerusului este turtită antero-posterior şi prezintă condilul humeral, trohleea,

R
epicondilii medial şi lateral, fosa coronoidă şi olecraniană.
Orientare. Se aşază: în sus extremitatea prevăzută cu un cap sferic, medial suprafaţa ei

AM
articulară, anterior şanţul profund pe care această extremitate îl prezintă.
Torsiunea humerusului. Axul transversal al capului humerusului şi cel al condilului numeral nu se
află în acelaşi plan frontal. La adult ele formează un unghi ascuţit, deschis lateral, are 14-20° şi
denotă torsiunea osului. La nou-născut unghiul are aproximativ 60°.
M
G
AM
O
 ău
2.Ulna
este un os lung şi pereche, situat în partea medială a antebraţului, în prelungirea degetului mic. Ulna

z
➢
sau cubitus este un os lung, pereche, care împreună cu radiusul formează scheletul antebraţului.

Bu
Ulna este formată dintr-un corp şi două extremităţi. Corpul de forma unei prisme triunghiulare,
prezintă trei feţe şi trei margini. Marginea dinspre radius (laterală) este ascuţită şi poartă numele de
creasta interosoasă a ulnei. Extremitatea superioară prezintă incizura trohleară, olecranul, apofiza
coronoidă, tuberozitatea ulnară şi incizura radială. Extremitatea inferioară a ulnei este alcătuită dintr-
o parte sferică, numită capul ulnei, şi dintr-o proeminenţă osoasă ascuţită, numită apofiza stiloidă a

R
ulnei .
Pe scheletul articulat el este puţin oblic de sus în jos şi medio-lateral, formând cu humerusul un

AM
unghi, cu deschiderea laterală.
Orientare. Se pune în sus extremitatea mai voluminoasă, anterior scobitura acestei extremităţi, iar
lateral marginea cea mai ascuţită a osului.
M
G
AM
O
 ău
3. Radiusul
este un os lung şi pereche, situat la partea laterală a antebraţului, în dreptul policelui. Radiusul

z
✓
este un os lung, pereche, care împreună cu ulna formează scheletul antebraţului. El este aşezat

Bu
lateral extern față de ulnă. Radiusul prezintă un corp şi două extremităţi. Corpul este de formă
rotundă în partea superioară şi de prismă triunghiulară în cea inferioară, prezintă: creasta
interosoasă şi tuberozitatea radială. Extremitatea superioară a radiusului are formă cilindrică şi
poartă denumirea de cap radial. Acesta prezintă o suprafaţă articulară scobită, aşezată pe faţa
superioară, numită foseta capului radial. Extremitatea inferioară a radiusului prezintă o

R
proeminenţă osoasă care pleacă de pe faţa laterală şi se prelungeşte în jos, numită apofiza
stiloidă a radiusului, se articulează cu capul cubitusului scafoid semilunar.

AM
Orientare. Se aşază în jos extremitatea cea mai voluminoasă, posterior faţa ei prevăzută cu
şanţuri, lateral procesul descendent al acestei extremităţi.
M
G
AM
O
4.Oasele mâinii

ău
Sunt formate din 27 de oase dispuse în trei grupe: carpul, metacarpul şi oasele degetelor.
Faţa anterioară, concavă, a mâinii se numeşte palma mâinii, iar faţa posterioară, convexă, dosul

z
mâinii; marginea laterală, corespunzătoare policelui se numeşte marginea radială, iar cea
corespunzătoare degetului mic marginea ulnară. Vom folosi aceşti termeni la descrierea oaselor

Bu
mâinii.
Oasele carpiene sunt în număr de opt și formează masivul carpian, corpul sau segmentul proximal al
scheletului mâinii. Ele sunt aşezate pe două rânduri, unul superior şi altul inferior. Oasele carpiene se
articulează, pe de o parte, între ele, iar pe de lata, cu oasele antebraţului şi cu cele metacarpiene.

R
Rândul superior este alcătuit, din afară înăuntru, din următoarele patru oase: scafoid, semilunar,
piramidal şi pisiform. Rândul inferior este alcătuit din trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig.
Aceste se articulează cu cinci oase metacarpiene numerotate de la 1-5, de la exterior la interior,

AM
aceste la rândul lor se articulează cu primul rând de falange. Sunt trei falange pentru fiecare deget, cu
excepţia policelui care are două falange.
M
G
AM
O
 ău
Umărul posttraumatic
Principalele leziuni traumatice întâlnite la nivelul umărului sunt: contuziile, luxațiile, fracturile, plăgile tăiate

z
sau înțepate, arsurile.

Bu
Sechelaritatea posttraumatică afectează aproape identic umărul ca si periartrita scapulohumerală (PSH) și,
ca urmare, putem spune că la nivelul umărului posttraumatic avem cele cinci forme clinico – anatomo –
funcționale bine determinate:
➢ Umăr dureros posttraumatic simplu;

R
➢ Umăr dureros posttraumatic blocat;
➢ Umăr mixt;

AM
➢ Umăr pseudoparalitic;
➢ Umăr inflamat posttraumatic acut.
Tratamentul fizical-kinetic:
Obiective:
M
1.Ameliorarea durerii:
➢ posturări și poziționări încă din perioada de imobilizare;
G
➢ folosirea gimnasticii vasculare Phölchen şi Möberg a Terapi Mastersului;
➢ masajul uşor de tip efleuraj;
AM

➢ termoterapie caldă şi rece;

O
2.Menținerea funcției centurii scapulare:

ău
➢ controlul staticii și dinamicii gâtului, umerilor, toracelui, coloanei cervicale și cervico – dorsale;
➢ executarea de mișcări globale a segmentului scapulo – toracic;
prevenirea atitudinilor deficiente secundare (cifotice si scoliotice) după afecțiunile traumatice;

z
➢
➢ tonizarea prin contracții izometrice a musculaturii cervico – scapulo – humerale în situațiile

Bu
permise;
3. Recuperarea mobilității articulare:
➢ inițierea mișcărilor pentru asuplizarea musculară (activ asistat, activ), utilizarea tehnicilor de
facilitare neuro-propioceptivă (FNP) și diagonalele din metoda Kabat, pentru promovarea

R
mobilității la unghiuri maxime posibile și în toate axele și planurile permise.
➢ fără mișcări pasive, mai ales în cazul luxațiilor, fracturilor de claviculă

AM
➢ fără mișcări cu contrarezistență
➢ fără tehnici de decoaptare și tracțiuni axiale în cazul fracturilor sau după subluxații și luxații.
se va folosi telescoparea și metoda Klapp pentru o mai bună exersare în lanț cinematic închis;
4.Rearmonizarea mecanică a umărului privind atât mobilitatea, cât și stabilitatea:
M
➢ corectarea și prevenirea dezaxării capului humeral realizată prin anumite posturi, decoaptări,
tehnica Codmann, întinderi musculare - stretchingul prelungit; păstrarea echilibrului ideal între
grupele musculare agonist-antagonist și anume deltoidul, coracobrahialul, bicepsul , trapezul pe
G
de o parte, și supraspinos, subscapular și subspinos pe de altă parte;
5. Recuperarea mobilității controlate a umărului la unghiuri funcționale și, treptat, pe întreaga
AM

amplitudine.
O
 Cotul posttraumatic

z ău
Traumatismele cotului pot determina ca tip de leziuni: contuzii, plăgi, arsuri, entorse, luxații, fracturi,
leziuni de nervi și vase. Aceste leziuni lasă o largă varietate de sechele, care pot fi sistematizate astfel:

Bu
a.Sechele mai ales de tip mecanic articular, determinând limitarea, mai mult sau mai puțin gravă a
mișcărilor cotului, prin:
 organizare colagenică între planurile de mișcare și alunecare;

 retracții musculo-tendo-capsulare;

R
 fragment osos intraarticular;

AM
 calus vicios;

 osteom periarticular.

Există posibilitatea, deși mai rară, ca depunerile calcare să se producă în grosimea capsulei articulare,
blocându-se miscarea: artrită posttraumatică și cicatrice retractilă.
b.Mai puțin frecvent, pot exista deviații axiale (cubitus varus și cubitus valgus), retracții ischemice ale
M
flexorilor, cot balant.
c.Muschii efectori ai mișcării cotului pot rămâne deficitari prin: atrofia de imobilizare; ruptura tendino-
G
musculară; miozitele calcare.
d.Paraliziile nervilor periferici ai membrelor superioare sunt destul de frecvente și trebuie căutate
AM

întotdeauna;
e. Ischemia structurilor antebrațului, ce duce la retracția Volkman sau necroze;
În perioada de imobilizare a cotului, programele kinetice de recuperare încep prin utilizarea unor
mijloace fizioterapeutice și kinetoterapeutice, având următoarele obiective și mijloace:
O
 ău
1.Menținerea troficității țesuturilor:
- aplicarea undelor electromagnetice de înaltă frecvență, a fototerapiei, a luminii polarizate (Bioptron),
pentru grăbirea consolidării fracturii, cicatrizării plăgilor, pentru creșterea circulației și a resorbției
hematoamelor, la început în aplicații zilnice, apoi de două, trei ori pe săptămână;

z
- masajul mâinii si a antebrațului;

Bu
- angiomat;
- posturarea antideclivă și gimnastica Möberg în scopul îndepărtării edemului;
2. Menținerea mobilității articulațiilor neafectate, atât a celor distale, cât și a umărului prin exerciții
kinetice active în toate planurile.

R
Durata imobilizării cotului este variabilă în funcție de tipul lezional, cu cât aceasta este mai de durată,
cu atât problemele de recuperare sunt mai anevoioase si greu de realizat.

AM
După imobilizare:
1.Combaterea durerii – obiectiv primordial, deoarece cotul este o articulație ce dezvoltă foarte ușor
redori strânse, mulți pacienți pierzându-și mobilitatea mai ales după degipsare.
În această perioadă, mijloacele de combatere a durerii sunt mai ales medicația și terapia fizicală
M
antialgică;
2.Combaterea inflamației și a tulburărilor circulatorii (foarte frecvente):
G
 repaus si postură articulară relaxantă;

 folosirea Terapii Mastersului, a balansărilor Polchen, a gimnasticii Möberg, a

aplicațiilor de termoterapie reci (crioterapie), care determină o hiperemie activă,
AM

scade viteza de conducere pe nerv, scade activitatea receptorilor cutanați, scade

spasmul muscular (compresa cu apă rece, compresa cu gheață, masajul cu
gheață, de 2 – 3 ori pe zi);
O
 ău
3.Recâștigarea forței și mobilității articulare simultane:
 tehnicile de FNP (CR, hold – relax, IR, ILO, RR), mișcări autopasive cu ajutorul

z
scripeților, Terapii Masters, acestea fiind de altfel singurele miscări pasive
permise, deoarece celelalte tipuri de mobilizări pasive pot determina mici rupturi

Bu
ale țesutului periarticular cu formare de hematoame și implicit cu depuneri
calcare, ducând în final la o reducere drastică a mobilității cotului, putându-se
merge până la anchiloză;
Se recomandă cu prioritate mișcări active, atât în apă (hidro-balneo-kinetoterapia) cât și pe uscat,

R
exerciții de facilitare neuroproprioceptivă; căldură locală (în momentul în care nu avem inflamație);
ultrasunet la nivelul tendonului și a joncțiunii tendino–musculare; masajul pe inserția tendoanelor,
efectuat profund; terapia ocupațională, ESWL.

AM
M
G
AM
O
 ău
Antebraţul posttraumatic

z
Este partea intermediară a membrului superior uman, localizat între cot și încheietura mâinii.

Bu
Scheletul antebrațului este format din două oase lungi, radius și ulnă, care formează articulaţia
radioulnară şi care sunt unite prin membrana interosoasă.
Muşchii antebrațului sunt:
➢ muşchiul brachioradial
➢ muşchiul flexorm digital superficial

R
➢ muşchiul flexor lung
➢ muşchiul palmaris lung

AM
➢ tricepsul
Arterele antebraţului sunt artera brahială şi subviziunile sale.
Venele
➢ Boli:
➢ Fractura de radius
M
➢ Dislocare de ulnă/radius
➢ Decolare de radius
G
AM
O
 ău
Mâna posttraumatică

z
Mâna reprezintă sediul frecvent al multor traumatisme, recuperarea sa implicând probleme deosebite

Bu
din mai multe puncte de vedere. În primul rând, mâna este implicată în marea majoritate a activităților
pe care le desfășurăm zilnic și ca atare e „indispensabilă”; în al doilea rând, este organul prehensiunii
și a celei mai importante sensibilități discriminative, al personalității umane, a expresivității și a
profesionalității celei mai elaborate; în al treilea rând, mâna suportă greu imobilizarea, chiar de scurtă
durată, redorile și retracturile devenind ulterior foarte greu reductibile.

R
Principalele leziuni întâlnite la nivelul mâinii sunt: luxațiile și fracturile, leziunile de tendon, paraliziile
nervilor periferici, mâna rigidă; amputațiile.

AM
Obiectivele recuperării sechelelor posttraumatice ale mâinii:
➢ Combaterea durerii și a procesului inflamator, prin mijloace kinetice și fizicale;
➢ Prevenirea și corectarea diformităților și a deviațiilor în cazul afectării nervilor periferici;
Recâștigarea amplitudinii de mișcare si cresterea forței musculaturii afectate cu menținerea forței
M
➢
musculaturii neafectate;
➢ Ameliorarea circulației și troficității locale;
G
➢ Reeducarea funcției senzitive;
➢ Refacerea abilității mișcărilor;
AM

➢ Reeducarea funcțională a prehensiunii.

O
 ău
În ceea ce priveste kinetoterapia acestui segment de membru superior, aceasta se poate realiza prin:
a. Tehnici anakinetice de posturare, cu valoare deosebită, la fel ca și mobilizările de tip Maigne.
Principalele tipuri de posturi utilizate pentru recuperarea mâinii sunt: posturile antideclive realizate liber

z
de către pacient sau cu ajutorul unor eșarfe sau dispozitive speciale, posturile seriate în atele utilizate

Bu
pentru menținerea unei poziții funcționale câștigate sau pentru corectarea unei diformități sau deviații,
posturile de repaus, utilizate mai ales pe timpul nopții, posturi de prevenire a deviațiilor, utilizate în
cadrul recuperării paraliziilor de nervi periferici și orteze de diferite tipuri;
b. Manipulările: sunt utilizate în sechelele posttraumatice de la nivelul pumnului, acestea fiind
mobilizarea radiocarpiană, flexia radiocarpiană și extensia radiocarpiană. Mișcările pasive sunt

R
întotdeauna precedate de masaj și termoterapie. Amplitudinea mișcărilor crește progresiv în timpul
unei ședințe, atingând întotdeauna maximul posibil, moment în care se transformă practic în tracțiuni;

AM
c. Mobilizările pasivo – active: fac trecerea spre mobilizările active, active cu rezistență și se utilizează
când forța musculară are valori între 2 si 3, neputând asigura mișcarea pe întreaga amplitudine;
d. Mobilizările active: reprezintă baza recuperării mâinii, realizându-se în toate articulațiile (pumcât mai
ales global. Folosim în special: exercițiile activ libere la placa canadiană și cu rezistență; exerciții de
M
facilitare neuroproprioceptivă; terapia ocupațională.
Fizioterapia adjuvantă pregătește fiecare program kinetic prin: masaj, termoterapia caldă sau rece,
fototerapia Bioptron, stimulările electrice, electroterapia, acupunctura.
G
AM
O
Membrul inferior sau membrul

ău
pelvin(Membrum inferius)

z
Bu
Este o regiune anatomică aflată în partea inferioară a trunchiului uman, servind
pentru locomoție și este alcătuită din patru segmente:
➢ șold, coapsă, gambă și picior
Șoldul corespunde articulației coxofemurale.

R
Coapsa este cuprinsă între articulația coxofemurală și genunchi.

AM
Gamba este cuprinsă între genunchi și gleznă.
Piciorul reprezintă porțiunea distală a membrului inferior.
Oasele membrului inferior se divid, în două grupe:
➢ centura membrului inferior și oasele membrului inferior liber.
M
Centura membrului inferior se compune din cele două oase coxale. Oasele
membrului inferior liber situate la nivelul segmentelor membrului inferior sunt
următoarele: la coapsă se găsesc femurul și patela, la gambă tibia și fibula, iar la
G
picior se află tarsul, metatarsul și oasele degetelor.
AM
O
 ău
II.Scheletul membrului inferior

z
Oasele care alcătuiesc scheletul membrelor inferioare se împart în - 30 - oasele centurii pelviene şi
oasele extremităţilor libere a membrului inferior.

Bu
a. Centura pelviană este formată din două oase coxale, care împreună cu osul sacral şi cu coccisul
formează bazinul.
1.Coxalul

R
➢ este un os pereche, de formă neregulată care provine din sudarea a trei oase primitive: ilion,
ischion şi pubis, care se sudează definitiv între 12-16 ani la fete şi 13-18 ani la băieţi. La adult
coxalul are două feţe (medială şi laterală), patru margini (anterioară, posterioară, superioară şi

AM
inferioară) şi patru unghiuri. Faţa medială prezintă: fosa iliacă internă, linia arcuată, faţeta
auriculară a coxalului, fundul cavităţii cotiloide şi gaura obturatorie. Faţa laterală prezintă: fosa
iliacă externă, acetabulum şi gaura obturatoare. Marginea anterioară prezintă trei proeminenţe
osoase, numite spina iliacă antero-superioară, spina iliacă anteroinferioară, eminenţa iliopectinee,
M
spina pubisului. Marginea posterioară prezintă două proeminenţe osoase, numite spina iliacă
postero-superioară şi spina iliacă posteroinferioară; marea incizură sciatică, spina sciatică, mica
incizură sciatică situată sub spina sciatică; tuberozitatea ischiatică, situată în partea inferioară a
G
acestei margini. Marginea superioară poartă numele de creasta iliacă. Marginea inferioară
prezintă o suprafaţă articulată, numită faţeta pubiană sau faţa articulară simfizară care serveşte la
AM

articularea celor două oase coxale.

O
 b. Oasele extremităţii libere a membrului inferior sunt: femurul, care formează scheletul coapsei; tibia şi

ău
fibula, care alcătuiesc scheletul gambei; oasele tarsiene, metatarsiene şi falangele, care alcătuiesc
scheletul piciorului. Tot în alcătuirea scheletului extremităţii libere a membrelor inferioare mai intră şi rotula

sau patela, un os situat în tendonul muşchiului cvadriceps femural .

z
Bu
 1.Femurul este un os lung, pereche, care formează scheletul coapsei. El se compune dintr-un corp
sau diafiză şi două extremităţi sau epifize. Corpul are o formă asemănătoare cu o prismă triunghiulară cu
feţele convexe şi netede. Pe muchia posterioară a corpului se găseşte o creastă osoasă - linia aspră a
femurului. Extremitatea superioară prezintă: capul femurului, gâtul femurului, trohanterul mare, trohanterul

R
mic şi creasta intertrohanteriană. Capul femural este o formaţiune osoasă de formă aproape sferică,
prevăzută cu o suprafaţă articulată. Gâtul sau colul femurului are o formă aproape cilindrică şi măsoară
aproximativ 5 cm. Trohanterul mare şi trohanterul mic. sunt două proeminenţe osoase situate la locul de

AM
unire dintre colul şi corpul femurului. Extremitatea inferioară, uşor turtită anteroposterior, este alcătuită din
condiţii femurali (medial şi lateral), epicondilii femurali (medial şi lateral), trohleea femurală şi groapa sau
incizură intercondiliană. Condilii femurali sunt două mase osoase voluminoase, ovoide, aşezate unul
medial şi altul lateral. - 31 - Epicondilii femurali sunt două proeminenţe oase situate de o parte şi de alta a
M
epifizei inferioare (epicondilul medial şi epicondilul lateral). Trohleea femurală este o suprafaţă articulară
asemănătoare cu un scripete sau mosor, situată pe faţa anterioară a epifizei, respectiv, a condililor
femurali. Ea se articulează cu rotula.
G
AM
O
 ău
2.Tibia este un os lung, pereche, care împreună cu fibula formează scheletul gambei. Pentru
descrierea anatomică prezintă: un corp, două epifize. Corpul are forma unei prisme triunghiulare,
prezentând trei fețe, trei margini. Epifiza proximală mai este denumită și platou tibial, datorită

z
aspectului plat pe care îl prezintă. Prin intermediul acesteia se realizează articularea cu epifiza
inferioară a femurului. Epifiza inferioară prezintă o apofiză internă – maleola internă.

Bu
3. Fibula sau peroneul este un os lung, pereche, care împreună cu tibia formează scheletul
gambei. Tibia este așezată medial, iar fibula lateral. Fibula se compune dintr-un corp și două
extremități. Corpul fibulei reprezintă o creastă interosoasă pe care se inseră membrana interosoasă a
gambei. Extremitatea superioară sau capul peroneului prezintă o suprafață articulară pentru condilul

R
lateral al tibiei și o proeminență osoasă: vârful capului sau apofiza stiloidă a peroneului. Extremitatea
inferioară prezintă o formațiune osoasă care coboară sub nivelul extremității inferioare a tibiei,

AM
denumită maleola lateral sau externă, care se articulează cu astragalul și o suprafață articulară pentru
tibie.
M
G
AM
O
5.Oasele piciorului

z ău
Bu
Oasele tarsiene sunt în număr de șapte și formează tarsul sau segmentul posterior al scheletul
piciorului. Ele sunt așezate pe două rânduri, unul posterior și altul anterior. Rândul posterior este
alcătuit din talus (astragal) și calcaneu, iar rândul anterior, din osul scafoid, cuboid și cele trei oase
cuneiforme. Oasele mefatarsiene, în număr de cinci, alcătuiesc segmentul mijlociu al scheletului
piciorului. Ele sunt numerotate de la l la V, începând din dreptul degetului mare al piciorului. Falangele

R
alcătuiesc scheletul degetelor sau scheletul segmentului anterior al piciorului. Ele sunt în număr de 14.
Fiecare deget, cu excepţia celui mare (haluce), are câte trei falange; proximală, mijlocie şi distală,

AM
M
G
AM
O
Şoldul posttraumatic

ău
În ultimul timp, la nivelul șoldului s-a dezvoltă o nouă categorie de „leziuni traumatice”, și anume șoldul

z
operat. Cresterea vertiginoasă a numărului de intervenții ortopedo – chirurgicale a făcut ca, după

Bu
fracturi, să aibă cea mai mare incidență. Despre această categorie de patologie s-a vorbit însă mai
sus.
Oricare ar fi sechela posttraumatică a șoldului, ea se exprimă clinic prin următoarele semne clinice
capitale: durere, deficit de stabilitate, deficit de mobilitate, deficit de locomoție.

R
Obiectivele recuperării șoldului posttraumatic:
1.Combaterea durerii și edemului: durerea face imposibil ortostatismul și mersul, alături de care poate

AM
duce la instalarea unor poziții vicioase, în special coxa flexa, dar și atitudini scoliotice și, implicit,
afectarea mai mult sau mai puțin a coloanei vertebrale.
La nivelul șoldului, durerea poate avea origini multiple, osoasă (prin hiperemia de stază), articulară
(prin creșterea presiunii intraarticulare) și periarticulară (prin tensiunea edemului posttraumatic și a
hematoamelor musculare sau prin lezarea periostului etc.).
M
 Putem interveni pentru a combate durerea prin:
 medicație antiinflamatorie (AINS), antalgică și sedativă;
G
 infiltrații periarticulare;
 electroterapie antalgică (curenți diadinamici în formulă DF+PL, Träbert, curenți de medie
AM

frecvență – interferențiali, în formulă 90-100Hz);

 masaj după termoterapie (parafină, solux, Bioptron,);
 kinetoterapie: inițial fără încărcare cu repaus la pat, gimnastica Bürger, tracțiuni în ax continue sau
discontinue pentru a scădea presiunea intraarticulară.
O
 ău
Pentru a combate edemul, se folosesc posturi antideclive, mobilizări active ale piciorului și
genunchiului, mobilizări pasive ale șoldului, curenți excitomotori, masaj, ciorapi și manșete pneumatice

z
pentru gambă și coapsă.

Bu
2.Asigurarea stabilității membrului inferior: factori osoși, factori ligamentari (în special ligamentul
iliofemural) și factori musculari, care asigură atât stabilitatea pasivă (mai ales posterioară), cât și pe
cea dinamică din timpul mersului sau alergatului.
3.Recâștigarea stabilității șoldului se face prin:
 tehnici anakinetice și tehnici de FNP folosind: posturi libere (pentru combaterea flexumului și a

R
derotației externe), posturi fixate (montaje cu scripeți sau contragreutăți, atele schimbate
progresiv);

AM
 manipulările mai ales prin tracțiune;
 mobilizările active;
 diagonalele H. Kabat;
 mișcările pasive: suspensoterapie sau Terapie Masters etc.;
M
 corectarea poziției trunchiului și bazinului (tonifierea musculaturii abdominale și paravertebrale);
 cresterea forței musculaturii pelvitrohanterienilor, a fesierului mijlociu și a cvadricepsului;
G
AM
O
4.Asigurarea mobilității șoldului: mai ales pe unghiurile funcționale minime (52° pe mișcările de flexie –

ău
extensie, 12° pentru abducție – adducție și 14° pe rotație internă – rotație externă).
Limitarea mobilității șoldului poate fi dată de factori ireductibili (pensare articulară, calus vicios,
imperfecțiuni de congruență articulară, etc.) sau reductibili (contracturi musculare, retractură limitată

z
capsulară, edem organizat între palnurile de alunecare, etc.).

Bu
Mijloacele pentru recuperarea mobilității șoldului trebuie utilizate încă din perioada de imobilizare, și
constau în:
posturarea membrului afectat pentru a evita instalarea atitudinilor vicioase și pentru a facilita circulația
de întoarcere;
posturarea alternantă a trunchiului pentru a asigura drenajul bronșic, a evita apariția escarelor;

R
masajul general și al membrului afectat pentru activare circulatorie, decontracturare, sedare , etc.;
menținerea troficității și forței musculaturii șoldului și coapsei prin contracții izometrice, curenți

AM
excitomotori, masaj.
După perioada de imobilizare, se recurge la mobilizări pasive prin suspensoterapie, activo–pasive,
hidro-kinetoterapie, mobilizări active libere pe toate direcțiile de miscare, exerciții de facilitare, exerciții
de pedalaj, terapie ocupațională.
M
Reeducarea mersului: în bazine, inițial cu scăderea nivelului apei treptat și trecerea la variante de
mers cu diferite aparate ajutătoare, finalizând cu mers liber la început cu spatele și lateral pentru
G
evitarea șchiopătării și urcat - coborât scări.
AM
O
 Deşi veţi fi apt să vă reluaţi activităţile zilnice, s-ar putea să fie necesară un pic mai multă precauţie.

ău
Următoarele sugestii vă vor ajuta să vă obişnuiţi cu noul sold şi să vă reluaţi activităţile zilnice în
condiţii de siguranţă.
 Mişcarea de aşezare în pat/scaun:
 Înălţimea scaunului/patului – suprafete mai înalte, linia genunchilor să fie situată sub cea a

z
şoldurilor – se previne o flexie exagerată la nivelul articulaţiei şoldului;
Evitaţi aşezarea în fotolii sau canapele mai joase – unde flexia coxo-femurală este prea mare;

Bu

 Nu e permisă poziţia picior peste picior;

Prin casă:
 Îndepărtaţi cârpetele care vă pot face să alunecaţi sau să vă împiedicaţi;

R
 Fixaţi cablurile electrice de jur-împrejurul camerei;
 Folosiţi un înălţător pentru scaunul WC;

AM
 Instalaţi-vă un scaun de duş + bară de duş;
 Nu ridicaţi obiecte grele.
 Vă încurajăm să rămâneţi activi fizic şi să nu renuntaţi la sport.
 Sporturi încurajate – vă recomandăm participarea la sporturi cu impact redus:
 Înot
M
 Dans
 Golf
G
 Ciclism pe teren drept
AM
O
 ău
Coapsele posttraumatice

z
Cauzele principale ale acestui tip de leziuni sunt dezechilibrul muscular, lipsa flexibilităţii, lipsa unei

Bu
încălziri adecvate. Din acest motiv este foarte important să se efectueze un program de prevenţie.
Tratamentul este direcţionat către recâştigarea atât a forţei, cât şi a flexibilităţii acestei unităţi
musculare.
„Chiar imediat după accidentare, atenţia este orientată către iniţierea unei activităţi musculare uşoare,
în ideea prevenţiei atrofiei şi a promovării vindecării”, spune medicul consultat de Jurnalul de

R
Sănătate.
Deoarece mişcarea este iniţial limitată şi dureroasă, se începe cu exerciţii izometrice: sistem de

AM
exerciţii bazat pe principiul contracţiei izometrice a muşchilor, care apare atunci când, în ciuda
tensiunii în fibra musculară, nu se produce şi scurtarea ei. Ulterior, după îmbunătăţirea mişcării şi
atenuarea durerii, exerciţiile izometrice sunt înlocuite cu cele izotonice (exerciţii în care muşchii se
lungesc sau se scurtează) cu greutăţi uşoare.
„Mersul în piscină şi bicicleta staţionară fără rezistenţă sunt, de asemenea, folosite în stadiile iniţiale,
M
deoarece astfel este permisă mişcarea nedureroasă cu rezistenţă controlată. Se poate progresa către
alergatul pe loc în apă, purtând o vestă, sau către înot pe placă”.
G
Când pacientul are un mers normal cu minimă jenă şi cu forţa musculară optimă, se poate progresa
către un program de mers rapid/joging. Pentru a evita pierderea flexibilităţii, stretchingul este o
componentă importantă a tratamentului.
AM
O
 ău
Fractura de şold

z
Bu
O fractură de şold înseamnă mai mult decât un os rupt. Pentru persoanele în vârstă, fractura de şold
înseamnă o schimbare majoră a vieţii.
Cel mai probabil, va fi nevoie şi de intervenţie chirurgicală iar recuperarea poate dura mai mult de un
an. Activitatea şi terapia fizică, dar şi ajutorul famliei şi al unui îngrijior vor contribui la recuperarea

R
mobilităţii.
Majoritatea fracturilor de şold sunt suportate de persoanele cu vârsta peste 65 de ani. Cei care fac

AM
parte din această grupă de vârstă trebuie să fie foarte atenţi pentru a evita căderile.
La majoritatea oamenilor, şoldul se fracturează în partea de sus a coapsei (femur), aproape de locul
unde se îmbină osul coapsei cu articulaţia şoldului.
M
G
AM
O
Simptome

z ău
Bu
Semnele şi simptomele unei fracturi de şold includ:
- imposibilitatea persoanei de a se mişca imediat după o cădere
- durere severă la nivelul şoldului sau în zona înghinală

R
- imposibilitatea persoanei de a-şi menţine greutatea pe piciorul din partea corpului în care a avut loc
fractura

AM
- rigiditate, vânătăi şi umflături locale
- scurtarea piciorului pe partea în care soldul a fost rănit
- orientarea în exterior a piciorului pe partea în care a avut loc fractura.
M
G
AM
O
Cauze

z ău
 Căderile sunt principalele cauze de fractură de sold la adulţii în vârstă. Pe măsură ce oamenii

Bu
îmbătrânesc, oasele devin mai putin rezistente şi sunt predispuse în mod natural, la rupere, chiar
şi în urma unui traumatism minor. Copiii şi adulţii tineri sunt mai susceptibili de a avea
traumatisme la nivelul şoldului.

Printre cauzele fracturilor de sold se enumeră:

R
- sexul feminin
- prezenţa în familie a persoanelor slabe şi înalte sau cazuri des întâlnite de fracturi în rândul

AM
membrilor familiei, la vârste înaintate
- obiceiuri alimentare nesănătoase, aportul inadecvat de calciu si vitamina D
- lipsa de activitate
- fumatul
- afecţiuni medicale ce determină ameţeli şi probleme de echilibru sau condiţii cum ar fi artrita ce
M
pot interfera cu echilibrul corpului
- utilizarea anumitor medicamente ce pot duce la pierderea de masă osoasă
G
AM
O
Factorii de risc

ău
 Printre factorii de risc ce pot creşte riscul ruperii oaselor soldului se numară:

z
- Vârsta. Numărul fracturilor de sold creşte substanţial o dată cu vârsta. Pe măsura ce o persoană
înaintează în vârstă, scade densitatea oaselor, vederea si echilibrul devin mai slabe, iar timpul de

Bu
reactie incetineste. Combinatia acestor factori poate creşte riscul de fractură de sold.
- Sexul. Aproximativ 80% dintre cazurile de fractură de sold sunt înregistrate la femei. Femeile
pierd densitate osoasă într-un ritm mai rapid decât bărbaţii deoarece scăderea nivelului de
estrogen care survine o dată cu menopauza, accelerează pierderea de masă osoasă
- Afecţiuni medicale cronice. Osteoporoza este factorul de risc cel mai important şi mai

R
cunoscut pentru apariţia fracturilor de sold, dar şi alte afectţuni medicale pot creşte riscul
fragilizării oaselor. Alte condiţii includ tulburări endocrine, cum ar fi hipertiroidia şi tulburările

AM
intestinale caracterizate prin absorbţia scăzută de vitamina D şi calciu.
- Anumite medicamente. Unele medicamente, de obicei cele folosite pentru afecţiuni cronice,
cum ar fi hipertensiunea arterială şi astmul au un efect gradual asupra sănătăţii oaselor atunci
când sunt utilizate pe termen lung.
- Probleme de nutritie. Lipsa din dieta a calciului si vitaminei D în tinereţe reduce masa osoasă
M
şi creşte riscul de fracturi mai târziu, în viaţă.
- Lipsa activităţii fizce. Unele tipuri de exerciţii fizice cu greutăţi dar şi mersul pe jos ajută la
G
întărirea oaselor şi a muşchilor, iar riscul fracturilor va fi mai scăzut.
- Tutunul şi consumul de alcool. Fumatul şi consumul excesiv de alcool pot interfera cu
procesele normale de creştere şi remodelare osoasă, rezultând pierderea de masa osoasă.
AM
O
Complicaţii

ău
O fractura de sold este un traumatism grav. Desi fractura in sine este tratabila, complicatiile pot pune

z
in pericol viata unei persoane. Daca o persoana sufera de fractura de sold, ar putea fi necesara

Bu
interventia chirurgicala.
Medicul poate folosi un sistem extern de tractiune care va permite soldului sa se vindece. Cel mai
mare risc in cazul folosirii acestui sistem este ca poate determina deteriorarea si slabiciunea
muschilor, crescand probabilitatea de pierdere permanenta a mobilitatii.
In plus, tractiunea va mentine imobilizat, pe termen lung bolnavul, perioada in care se pot dezvolta

R
cheaguri de sange la nivelul venelor picioarelor.
Venele afectate pot fi localizate la suprafata pielii, cauzand tromboflebita superficiala sau pot fi

AM
localizate mai adnac, in muschi, rezultatul fiind tromboza venoasa profunda.
Riscurile ulitizarii sistemului de tractiune includ:
- aparitia cheagurilor de sange
- escare
- infecţii ale tractului urinar
M
- pneumonie
- slăbiciune musculară.
G
AM
O
 ău
Tratament

z
Medicul vă recomanda pacientului sau să facă mişcare cât de repede este posibil după intervenţia

Bu
chirurgicală. Acest lucru ajută la prevenirea apariţiei complicaţiilor cum ar fi pneumonia,
cheagurile de sânge şi escarele.
După operaţie, va fi dificil pentru bolnav să facă singur multe dintre activităţi, astfel că poate fi

R
necesară internarea într-un centru de reabilitare, o perioadă după operaţie. Cu cât o persoană va
fi mai activă, cu atât se va recupera mai repede.

AM
Asistentul medical
– vă va ajuta la bandajarea şi îngrijirea bontului în perioada de spitalizare. Încercaţi să obţineţi de la
acesta toate informaţiile privind această procedură;
Psihologul
M
– nu ezitaţi să-l contactaţi pentru a discuta despre problemele dumneavoastră legate de pierderea
membrului inferior;
G
Kinetoterapeutul
– vă va ajuta să vă recâştigaţi şi să vă menţineţi forţa musculară, mobilitatea articulară, atât înainte,
AM

cât şi după protezare;

Tehnicianul ortoped
– după vindecarea bontului vă va confecţiona proteza (este indicat să contactaţi tehnicianul din timp,
pentru a obţine informaţii legate de posibilităţile procesului de protezare).
O
Modalităţi de prevenire

z ău
Există multe măsuri care pot fi luate pentru a preveni o fractură de sold. Una din cele mai importante

Bu
este de a preveni osteoporoza, care se poate manifesta atât la femei cât şi la bărbaţi. Pentru a încetini
şi a preîntâmpina osteoporoza:
- se vor consuma alimente bogate în calciu, lapte, brânză, iaurt, legume de culoare verde închis, fructe
de mare, migdale, dar şi suplimente cu calciu si vitamina D

R
- se vor evita alcoolul şi fumatul
- unii oameni vor avea nevoie de tratament pentru încetinirea evoluţiei osteoporozei

AM
- prevenirea căderilor este foarte importantă
- mobila, covoarele si cablurile electrice din casa vor fi aranjate in asa fel incat sa se evite loviturile si
alte accidente
- nu se va merge pe gheata
- se vor purta pantofi cu talpa robustă, plată
M
- se vor face periodic controale oftalmologice
- se vor face exericitii fizice pentru pastrarea puterii şi echilibrului
- se vor lua în mod constant medicamentele recomandate de medic, cu menţiunea că unele
G
medicamente cum ar fi pastilele de dormit sau antialgicele pot creşte riscul căderilor.
AM
O
Genunchiul posttraumatic

ău
La nivelul genunchiului pot fi întâlnite toate tipurile de traumatisme cum ar fi:

z
Leziuni ale părților moi: tegumente si țesut celular subcutanat (contuzii, plăgi, arsuri), ligamentele și
tendon, mușchi ( întinderi, rupturi, secționări, dezinserții), vase și nervi (rupturi, secționări);

Bu
Leziuni osoase ale epifizelor (tibiale,femurale,peroniere) şi rotulei;
Leziuni articulare (plăgi articulare închise sau deschise, rupturi ligamentare, entorse, luxații, leziuni
meniscale).
Prin poziția sa de articulație intermediară la nivelul membrului inferior, are rol dublu în mers și anume

R
de a asigura statica printr-o mare stabilitate în timpul sprijinului, pe de o parte, și de a asigura elevația
piciorului pentru orientarea acestuia în funcție de denivelările terenului în momentul de balans, pe de

AM
altă parte.
Genunchiul are ca și particularitate prezența meniscurilor, cu scopul stabilirii congruenței articulare
între femur și oasele gambei.
Modul de diagnosticare a leziunilor de menisc:
M
➢ ruptura meniscului intern - debutul fenomenelor se face prin apariția unui blocaj articular tipic, în
poziție de flexie, urmând unei mișcări bruște de rotație a gambei - cu durere vie și senzație de
trosnitură. De obicei blocajul este reductibil, spontan, alte ori el rămâne în poziția de flexie. Alteori
G
este prezentă doar o hidartroză și durere la nivelul interliniei articulare interne. Cercetarea atentă
a unor semne poate evidenția nu numai ruptura de menisc, dar și sediul ei, fie pe cornul anterior
AM

al meniscului, fie pe cornul posterior;

➢ ruptura meniscului extern - întâmpină mai multe greutăți de diagnostic clinic, deoarece prezintă
numeroase variații morfologice. Accidentul inițial lipșeste de cele mai multe ori, blocajele sunt mai
rare, incomplete și mai dese în extensie decât în flexie. Durerea este localizată de obicei în
O

exterior dar nu este exclus să fie prezentă și în zona internă. De asemenea și în această situație
există și o serie de semne care localizează leziunea fie la nivelul cornului anterior al meniscului,
fie leziunea cornului posterior al lui.
 ău
➢ ruptura meniscului extern - întâmpină mai multe greutăți de diagnostic clinic, deoarece prezintă
numeroase variații morfologice. Accidentul inițial lipșeste de cele mai multe ori, blocajele sunt mai
rare, incomplete și mai dese în extensie decât în flexie. Durerea este localizată de obicei în

z
exterior dar nu este exclus să fie prezentă și în zona internă. De asemenea și în această situație

Bu
există și o serie de semne care localizează leziunea fie la nivelul cornului anterior al meniscului,
fie leziunea cornului posterior al lui.

Obiective în recuperarea genunchiului:

combaterea durerii și a procesului inflamator;

R
➢
➢ prevenirea și combaterea tulburărilor vasculare și a circulației;

AM
➢ prevenirea și combaterea pozițiilor vicioase, realinierea articulară;
➢ ameliorarea tonusului muscular;
➢ recuperarea forței musculare și a stabilității articulare;
➢ asuplizarea țesuturilor moi și a mobilității articulare;
M
➢ recâștigarea stabilității bipodale și unipodale și a siguranței în mers;
➢ respectarea regulii de igienă a genunchiului.
G
AM
O
 ău
Gamba posttraumatică

z
Bu
Gamba reprezintă partea piciorului situată între genunchi şi laba piciorului. La cai, termenul face
referire la membrul posterior cuprins între încheietura genunchiului şi copită.
Scheletul gambei este format din două oase: tibia şi peroneul.
Durerile la nivelul gambei sunt generate de traumatisme, artrită, tromboză a venelor profunde,

R
varice, arteriopatie cronică obliterantă sau sciatică. La nivelul coapsei sunt mai frecvente fracturile
femurale şi durerea sciatică. Glezna este supusă frecvent traumatismelor (fracturi, întinderi,
luxaţii), care se manifestă prin tumefacţie, echimoze şi deformări, cu reducerea capacităţii

AM
funcţionale. În timp, se poate ajunge la scăderea stabilităţii articulare. O altă cauză patogenă este
artrita.

RECOMANDARE. Pentru orice durere care nu cedează după câteva zile de repaus, trebuie să vă
M
prezentaţi la medic, dar este bine să mergeţi de urgenţă dacă aţi suferit un traumatism, dacă
membrul inferior este tumefiat, vânăt sau roşu, dacă durerea este severă sau dacă aveţi febră.
După un examen fizic local, medicul dvs. de familie vă va indica anumite investigaţii (examene
G
radiologice, oscilometrie, ecografie, arteriografie, rezonanţă magnetică, examene de sânge) sau
un consult de specialitate (ortopedic, chirurgical, neurologic sau reumatologic).
AM
O
 ău
Glezna posttraumatică

z
Bu
Glezna este partea membrului inferior care cuprinde porţiunea articulaţiei tibiei cu tarsul. Muşchii,
tendoanele şi ligamentele care sprijină articulaţia gleznei funcţionează împreună pentru a propulsa
corpul.
Etimologia cuvântului provine din limba slavă veche, de la cuvântul glezinŭ, care a fost preluat şi în

R
alte limbi slave.
Printre bolile gleznei se numără şi fractura sau ruptura de gleznă, care are loc atunci când unul sau

AM
mai multe dintre oasele componente ale gleznei se rup.
M
G
AM
O
 ău
Călcâiul posttraumatic

z
În anatomia umană, călcâiul reprezintă partea posterioară a tălpii piciorului, şi este format din oasele

Bu
astragal şi calcaneu
▪ Durerea de călcâi este o simptomatologie foarte frecventă pentru care pacientul se prezintă la
medicul de familie, la ortoped sau la specialistul de recuperare medicală. Acută sau cronică, cu o
intensitate ce variază de la o durere moderată la primii pasi dimineaţa, până la foarte intensă,
trenanţa sub medicaţia uzuală (analgezice uşoare şi antiinflamatoare), devine o problemă

R
supărătoare pentru pacient şi-l aduce la medic, câteodată după mai multe luni de suferinţă.

AM
 Examenul clinic local este sărac, inspecţia putând ridica suspiciunea unei fracturi, a unei rupturi de
tendon, a unei infecţii, cu sau fără prezenţa unei leziuni de continuitate la nivelul tegumentului, sau o
bombare a zonei superioare şi posterioare călcâiului( anterior tendonului ahilean). Palparea
localizează durerea în punct fix ( cel mai frecvent în mijlocul fetei plantare a călcâiului, dar şi
posterior) sau pe o zona mai extinsă, pe marginea externă.
M
▪ Investigaţiile paraclinice se recomandă progresiv, în funcţie de suspiciunea diagnostică, începând cu
radiografia sau, după caz, echografia de părţi moi, analize de laborator, RMN sau scintigrafie osoasă.
G
AM
O
 Piciorul posttraumatic

ău
Deși în cele mai multe din articulațiile sale mișcările sunt foarte reduse, în totalitatea sa, piciorul, se poate

z
mișca în toate sensurile, lucru important, ținând cont și de faptul că principalul său rol este de a putea

Bu
asigura mersul pe orice teren în condițiile în care acest complex articular susține întreaga greutate
corporală.
Tipurile lezionale ale traumatismelor piciorului sunt cele obișnuite: plăgi, contuzii, entorse, luxații, fracturi,
care pot interesa toate structurile anatomice: piele, ligamente, mușchi, tendoane, articulații, os, vașe și
nervi.

R
Programele de hidrokinetoterapie și kinetoterapie simplă pot fi orientate spre următoarele
obiective specifice:

AM
1.Combaterea durerii;
2.Cresterea forței musculaturii peroniere;
3.Echilibrare funcțională și corectarea lungimilor musculare;
4.Prevenirea dar și tratarea dezechilibrelor musculare agonist-antagonist, prin tehnica
M
binecunoscută de întindere musculară – stretching, efectuat pe muscualtura flexoare – extensoare, dar și
pe inversori-eversori;
G
5.Corectarea mersului;
6.Corectarea plasamentului centrului de greutate;
AM

7.Scăderea solicitării gleznei.

O
 ău
Programele de kinetoterapie și hidrokinetoterapie în traumatismele piciorului/gleznei sunt stabilite în
funcție de diagnostic și severitatea acestuia.
Tratamentul va fi funcțional – va începe cu anakinezia, cu o scurtă perioadă de protecție articulară și

z
astfel și ligamentară, tendinoasă, musculară. Imobilizarea în diferite aparate de contenție realizează o
securitate a pacientului, prin stabilizarea articiulației gleznei și scăderea solicitării mecanice, având

Bu
prin acesta valențe antialgice, antiinflamatorii. Însă lipsa de mișcare și de solicitare neuromusculară
favorizezază formarea aderențelor, a „stiffnesului”, redorii articulare, contracturii musculare și atrofiei
musculare.
Mijloacele sunt: tehnici și metode pentru creştere a forței și amplitudinii de mișcare specifice grupelor

R
și lanțurilor musculare afectate, și o remobilizare articulară prin tehnicile F.N.P, manipulările Maigne,
în final exerciții de încărcare progresivă activă și contra rezistență, sau cu diferite aparate moderne.

AM
Terapia posturală zilnică, aplicând tehnica Bürger și programe de hidro-kinetoterapie ca: baia
Whirpool, ceatratamentul prin exercițiile izometrice și izotonice, izokinetice cu diferite aparate moderne
pentru cresterea treptată a forței musculaturii extensoare și a dorsiflexiei.
Sunt recomandate stimulările proprioceptive de tip Freeman. Înotul terapeutic și mersul în apă, în
special cu spatele și lateral, apoi reluarea mersului înainte, mers pe vârfuri și călcâi, urcat - coborât în
M
plan înclinat, bicicletă ergometrică cu încărcătură bine dozată, reluarea alergatului pe teren mai sigur.
La început, dozajul poate fi de 3-5 minute crescând treptat până la 20 – 30 de minute.
G
AM
O
 ău
La ce trebuie să se aştepte un pacient care
va suferi o amputaţie de membru inferior?

z
Bu
▪ În primul rând orice pacient care va trece printr-o astfel de experiență trebuie să conștientizeze că
această intervenție chirurgicală se face cu scopul de a-i salva viața. În prima săptămână după
operaţie va avea dureri, însă acestea se vor reduce cu timpul. În timpul procesului de vindecare a
plăgii, tratamentul se concentrează pe îngrijirea rănii şi pe modelarea atentă a bontului.

R
 Cât de importantă este forma bontului după amputație și cum putem obține bontul ”ideal”?
Forma membrului rezidual după o astfel de intervenție chirurgicală este foarte importantă,

AM

deoarece de aceasta depinde procedura de protezare, care va urma. Bontul va suferi o evoluţie
îndelungată, până va lua forma definitivă. La început el este voluminos, prezentând la nivelul
extremităţii un exces de părţi moi. Cu timpul, volumul lui se reduce, edemul dispare, muşchii care
au o extremitate secţionată se retractează şi îşi fixează o nouă inserţie. Un bont ”ideal” se poate
M
obține cu ajutorul terapiei de compresie prin bandajare și a exercițiilor fizice specifice, însă un
mare aport îl are chirurgul care realizează intervenția chirurgicală. Bontul ”ideal” trebuie să aibă o
lungime medie și o formă conică. După vindecarea plăgii și formarea bontului ”ideal” urmează
G
etapa de protezare.
AM
O
Care sunt beneficiile procesului de

ău
reabilitare în cazul pacienților amputați?

z
Bu
Un program de reabilitare coordonat de specialişti vă ajută foarte mult pacientul în procesul de
recuperare după o amputaţie. Unicul centru din țară specializat în reabilitarea pacientului amputat
şi protezat se află la sediul companiei OrtoProfil din Târgu-Mureş. Serviciile Centrului Național de

R
Reabilitare OrtoProfil sunt asigurate de către o echipă formată din medic specialist, kinetoterapeuți
și tehnicieni ortopezi, iar pacientul beneficiază de un program kinetic individualizat, prin care își

AM
recâștigă forța musculară necesară mersului cu noua proteză. Pacientul protezat va dobândi
siguranță în menținerea poziției de ortostatism, își va îmbunătăți echilibrul, capacitatea de
coordonare și rezistența la efort fizic.
M
G
AM
O
 ău
Reintegrarea socio-profesională a pacientului
Obiectivul principal al terapiei complexe recuperatorii în cazul sechelelor posttraumatice este

z
reintegrarea socio-profesională a pacientului. Vom prezenta cazul unui tânăr de 23 ani care a suferit
un politraumatism prin accident aviatic (accidentul aviatic din munţii Apuseni – ianuarie 2014) soldat

Bu
cu multiple fracturi şi luxaţii.
Se externează după tratament ortopedico- chirurgical complex şi multiplu, cu recomandarea de a
efectua kinetoterapie pt. mobilizare articulară şi refacerea tonusului muscular şi cu interdicţie de a se
sprijini pe membrele inferioare minim 2 luni postoperator.
Se începe prima etapă de recuperare (la 3 săptămâni de la intervenţiile ortopedico-chirurgicale)

R
având ca obiective:
➢ Combaterea durerii şi reducerea inflamaţiei;

AM
➢ Refacerea capacităţii de a respira corect şi reeducarea musculaturii costale;
➢ Prevenirea edemelor şi a stazei venoase;
➢ Menţinerea mobilităţii articulare şi a tonusului muscular.
➢ Pentru combaterea durerii s-a utilizat antialgic de tip Paracetamol. Nu s-a putut aplica tratament
electroterapic datorită materialului de osteosinteză prezent pe ambele membre inferioare.
M
Programul de kinetoterapie a constat în:
➢ Exerciţii de respiraţie pt redobândirea totală a mişcărilor costale şi creşterea forţei
musculaturii inspiratorii şi expiratorii;
G
➢ Mobilizări pasive ale gleznelor prin exerciţii de flexie, extensie, inversii şi eversii, circumducţii cu
amplitudini mici şi ritm lent, fără a accentua durerile (10-15 repetări pt. fiecare mişcare);
AM

➢ Flexii şi extensii din articulaţia genunchilor (genunchi dr=60 gr, genunchi stg = 90 gr)
➢ Contracţii izometrice, 3 serii a 8 – 10 repetiţii pt toată musculatura membrelor inferioare, inclusiv a
muşchilor fesieri.
O
 ău
 Aprecierea mobilităţii articulare s-a făcut prin goniometrie iar testarea musculară s-a făcut după
metoda obişnuită notând tonusul muscular cu valori de la 1 la 5. Timp de 30 zile s-au efectuat
aceste seturi de exerciţii crescând numărul de repetări şi dificultatea lor în funcţie de starea
generală a pacientului.

z
Bilanţul funcţional şi controlul radiologic arată:

Bu
➢ O creştere a capacităţii de efort;
➢ Îmbunătăţire a mobilităţii şoldului dr.;
➢ Fenomenele inflamatorii de la nivelul genunchiului dr. au dispărut;
➢ Controlul radiologic la nivelul claviculei stg. arată calus în curs de formare;
➢ Slabă calusare la nivelul diafizei femurului stg. pt că distanţa între segmentul intermediar şi femur

R
este mare la ambele capete de fractură.
Pe baza acestor informaţii medicale medicul ortoped decide că pacientul se poate sprijini pe membru

AM
infeioare doar cu ajutorul cârjelor, interdicţia rămânând doar pt membrul inferior stâng.

Din acest moment începe a II-a etapă de recuperare când i se permite şi efectuarea hidrokinetoterapiei.
Obiectivele acestei etape:
M
✓ Menţinerea şi consolidarea stabilităţii şoldului;
✓ Menţinerea şi cresterea mobilităţii articulare;
✓ Reeducarea mersului.
G
AM
O
 ău
 Menţinerea şi consolidarea stabilităţii articulare s-a făcut prin utilizarea tratamentului postural liber
şi fixat a mişcărilor pasive şi active şi cel mai important fapt, tonifierea musculaturii şi anume –
abductorii, pelvito-hanterieni, marele fesier, cvadriceps, ischiogambieri, aductorii şi flexorii

z
şoldului.
 Menţinerea şi creşterea mobilităţii a fost realizată utilizând programul complex de kinetoterapie

Bu
care a constat în mobilizări pasive, activo-pasive, pasivo-active şi active libere, în care s-a căutat
să se antreneze articulaţia în toate formele de mişcare permise. S-a introdus în program
hidrokinetoterapia individuală în bazin cu apă termală, procedură care prezintă unele avantaje prin
reducerea stresului gravitaţional, reducerea durerilor, a contracturilor şi suprasolicitării musculare.
S-au practicat: flexii, extensii, rotaţii, circumducţii, pedalaj, mers în faţă-spate, lateral, cu
menţiunea că abducţia din articulaţia CF dr. nu s-a făcut mai mult de 25 gr, iar aducţia s-a făcut de

R
la 25 gr abducţie, cu şoldul dr. încărcat la apă adancă ( 1,70 m ). Nu s-au neglijat exerciţiile pt
membre superioare, trunchi şi coloana lombară. O atenţie deosebită s-a acordat şi genunchiului
stg., cautând să se evite redoarea secundară şi hipotrofia cvadricepsului. Această etapă de

AM
recuperare a durat 4 luni. Bilanţul funcţional este favorabil prin creşterea mobilităţii articulare şi a
forţei musculare de la nivelul membrelor inf.
 Mersul a fost reluat treptat fără a se sprijinii cu cârja.
 Controlul Radiologic arată în continuare o întârziere în consolidarea fracturii de diafiză femurală
stg., motiv pt. care se ia decizia să se intervină chirurgical. Postoperator se recomandă sprijin
M
parţial pe membrul inf stg. (30- 40 kg) pt. încă 4 săptămâni, cu ajutorul unor cârje. Revine în
staţiune pt. continuarea programului de recuperare timp de 30 zile, moment în care începe etapa
a III–a de recuperare, urmărind aceleaşi obiective ca şi în etapa a II-a şi practicând aceleaşi
G
exerciţii în sala de gimnastică şi la bazin, diferenţa constând în gradul de dificultate şi numărul de
repetări.
AM
O
 ău
Care sunt cauzele?

z
Bu
 Cauzele sunt date de întreg mediul în care ne desfăşurăm activitatea. Dacă ne uităm pe

clasificarea Organizaţiei Mondiale Sănătăţii, observăm că o anumită boală sau condiţie de

sănătate are consecinţe pe un organ, pe o funcţie, pe activitatea pe care o poate desfăşura o

R
persoană, dar şi pe participarea acelei persoane la societate.

AM
 Mai sunt două componente importante în acest lucru: sunt factorii contextuali (şi aici putem vorbi

de două grupe: cei personali şi cei de mediu, ambele având un rol major, determinant în apariţia şi
M
agravarea unei dizabilităţi).
G
AM
O
 ău
Concluzie

z
Bu
 Este esenţial rolul unei echipe multidisciplinare formată din medic recuperaţionist, ortoped,
kinetoterapeut pentru ameliorarea prognosticului funcţional al pacientului şi reinserţia lui
profesională. Prin acest curs am dorit să dovedim că tratamentul recuperator în afecţiunile
traumatice complexe este foarte important şi rezultatele sunt foarte bune dacă este aplicat corect,
urmărind etapă cu etapă obiectivele propuse.

R
AM
Nu e uşor,dar se poate!
Cere sfatul specialistului.u
M
G
AM
O
 ău
Vă mulţumesc pentru atenţie!

z
Bu
R
AM
M
G
AM
O