Sunteți pe pagina 1din 10

CONTRACTELE SPECIALE

ÎN COMERŢUL INTERNAŢIONAL

1. Contractul internaţional de vânzare-cumpărare de mărfuri

Atât la nivel naţional, cât şi internaţional, contractul de vânzare-cumpărare constituie un punct


de referinţă pentru dreptul contractelor, fiind unul dintre cele mai vechi şi mai uzitate contracte.
Noţiune. Contractul internaţional de vânzare-cumpărare de mărfuri este un contract de
vânzare-cumpărare, ce conţine un element de extraneitate,capabil să determine un conflict de legi.
În genere contractul de vânzare este definit ca acea convenţie prin care vânzătorul transferă
(potrivit dreptului francez şi englez) sau se angajează să transfere (potrivit dreptului german şi spaniol)
proprietatea asupra unui bun către cumpărător, acesta din urmă având obligaţia să plătească preţul
convenit.
În privinţa elementului de extraneitate, convenţiile internaţionale privind contractul de
vânzare-cumpărare reţin ca prim criteriu sediul părţilor contractante (acesta trebuie să se afle în state
contractante diferite). În al doilea rând sunt internaţionale şi acele contracte caracterizate printr-un
“conflict între legile diferitelor state” (art. 1, lit. b din Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă
contractelor de vânzare internaţională de mărfuri – 1986).
Convenţii internaţionale în materia contractelor internaţionale de vânzare de mărfuri
Având în vedere importanţa contractului de vânzare de mărfuri, în această materie au fost
adoptate numeroase convenţii internaţionale:
1 Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă vânzării internaţionale de bunuri mobile
corporale (încheiată în anul 1955 şi intrată în vigoare în anul 1964);
2 Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri (New
York, 1974 );
3 Actul final al Conferinţei Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri (Viena,1980);
4 Convenţia de la Geneva privind reprezentarea în vânzarea internaţională de mărfuri
(Geneva, 1983);
5 Convenţia de la Haga privind legea aplicabilă contractelor de vânzare internaţională de
mărfuri (Haga, 1986) – această convenţie are menirea de a înlocui pentru statele
semnatare Convenţia de la Haga din 1955 intrată în vigoare în 1964.
Vânzarea comercială internaţională conform Convenţiei Naţiunilor Unite de la Viena (1980)
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri de la
Viena constituie principala reglementare internaţională în materie şi a fost adoptată la Viena, la 11
aprilie 1980.
Prevederile convenţiei au caracter supletiv, părţile la contract putând să excludă aplicarea
convenţiei, sub rezerva dispoziţiilor art. 12, să deroge de la oricare din dispoziţiile sale sau să le
modifice efectele.
Părţile pot proceda astfel, fie implicit, prin referirea la o altă reglementare, internă sau
internaţională, în materie. În cazul în care părţile nu o exclud însă în unul din aceste moduri, convenţia
se va aplica cu putere de lege.

1
Convenţia realizează un remarcabil compromis între reglementările principalelor sisteme de
drept ale lumii, în materia vânzării internaţionale de mărfuri, şi anume, mai ales între sistemul romanist
(romano-germanic) şi cel anglo-saxon.
Obiectul de reglementare . Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri, defineşte, prin art. 4,exclusiv formarea contractului de vânzare şi obligaţiile
la care un astfel de contract le generează între vânzător şi cumpărător. În art. 5 se enunţă caracterul
supletiv al prevederilor convenţiei, potrivit căruia părţile pot exclude aplicarea Convenţiei sau să
deroge de la oricare din dispoziţiile sale ori să le modifice efectele.
Domeniul de aplicare a convenţiei
Convenţia se aplică numai contractelor de vânzare de mărfuri. Domeniul de aplicare al
convenţiei acoperă două categorii de situaţii:
a) Enumără tipurile speciale de contracte de vânzare care în funcţie de obiectul lor, fie că
formează, fie că nu formează obiectul convenţiei.
b) Precizează aspectele privind contractul de vânzare care intră şi care nu intră sub incidenţa
convenţiei.
a. Domeniul de aplicare temporal.
Convenţia a intrat în vigoare pe plan internaţional, la 1 ianuarie 1988, prin aplicarea
prevederilor art. 99, iar în prezent sunt parte la convenţie peste 30 de state1. Convenţia se aplică în ceea
ce priveşte partea privind formarea contractului, iar în ceea ce priveşte partea privind executarea
contractelor încheiate după intrarea sa în vigoare faţă de statele contractante, conform prevederilor art.
100 se respectă astfel, principiul neretroactivităţii aplicării convenţiei.
b. Domeniul de aplicare personal Ratione personae. Convenţia se aplică în oricare dintre cele doua
cazuri:
1) în primul rând convenţia se aplică între părţi care îşi au sediul în state contractante diferite.
Convenţia nu defineşte noţiunea de „sediu”, aşa încât aceasta urmează a fi supusă dispoziţiilor
sistemului de drept indicat de norma conflictuală aplicabilă în materie. „State contractante” sunt toate
acelea care ratifică, acceptă, aprobă sau aderă la convenţie.
2) Convenţia se aplică şi atunci când normele de drept internaţional privat conduc la aplicarea
legii unui stat.Rezultă că aceasta este aplicabilă şi atunci când deşi nici una sau numai una din părţi îşi
are sediul pe teritoriul unui stat contractant, norma de drept internaţional privat a ţării forului trimite la
legea unui stat contractant.
Formarea şi proba contractului
În ceea ce priveşte forma contractului de vânzare, aplicând principiul consensualismului,
convenţia prevede că acesta nu trebuie să fie încheiat, nici constatat în scris şi nu este supus nici unei
alte condiţii de formă.
Convenţia respectă principiul simetriei juridice. În cazul în care un contract scris conţine o
dispoziţie ce stipulează că orice modificare sau reziliere amiabilă trebuie făcută tot în scris, nu poate fi
modificat sau reziliat în mod amiabil decât tot în această formă.
Formarea contractului presupune în primul rând oferta de a contracta care este propunerea de
încheiere a unui contract ce trebuie să îndeplinească trei condiţii de validitate: a)să fie adresat unei sau
mai multe persoane determinate;b)să fie suficient de precisă; c)să rezulte voinţa autorului ofertei (a
ofertantului) de a se angaja în caz de acceptare, adică oferta să fie dată în stare de angajament juridic.

1
România a aderat la convenţie prin Legea nr. 24/1991, iar prevederile Convenţiei i-au devenit aplicabile începând
cu 1 iunie 1992.

2
Momentul producerii ofertei
Oferta îşi produce efectele când ajunge la destinatar, deci convenţia adoptă sistemul recepţiei
în ceea ce priveşte momentul producerii efectelor ofertei.
Retractarea şi revocarea ofertei. O ofertă chiar dacă este irevocabilă poate fi retractată dacă
retractarea2 ajunge la destinatar înainte sau în acelaşi timp cu oferta. Revocarea operează însă după
momentul ajungerii ofertei la destinatar, până la încheierea contractului.
Există şi cazuri în care oferta nu poate fi revocată, şi anume:
a) dacă se prevede că este irevocabilă, fie prin fixarea unui termen determinat pentru acceptare,
fie în alt fel.
b) dacă este rezonabil pentru destinatar să constituie oferta ca fiind revocabilă şi dacă a acţionat
în consecinţă.
Momentul încheierii contractului
Contractul este încheiat în momentul în care acceptarea ofertei produce în conformitate cu
dispoziţiile ofertei. Astfel, momentul încheierii unui contract este:
a) în cazul acceptării exprese inter absentes, cel în care acceptarea parvine ofertantului.
Acesta este sistemul recepţiei.
b) în cazul acceptării exprese inter praesentes, cel al realizării acordului de voinţă al părţilor.
c) în cazul acceptării tacite, cel în care actul de acceptare a fost îndeplinit.
O ofertă este urmată de o declaraţie de acceptare sau oricare altă manifestare de intenţie care
ajunge la destinatar, iar dacă acesta o acceptă se poate ajunge la încheierea contractului.
Respectând principiul simetriei juridice convenţia prevede că un contract din moment ce a fost
încheiat prin „acordul de voinţă al părţilor”, poate fi modificat sau reziliat tot prin acordul amiabil al
părţilor.
În ceea ce priveşte proba contractului convenţia consacră principiul libertăţii probei, precizând
în art. 11 că acesta poate fi probat prin orice mijloace de probă, inclusiv prin martori.
Obligaţiile vânzătorului prin contractul de vânzare internaţională
Conform art. 30 din Convenţie, vânzătorul este obligat să predea mărfurile, să transfere
proprietatea acestora şi, dacă este cazul, să remită documentele referitoare la marfă.
Convenţia reglementează distinct obligaţia vânzătorului de a preda mărfuri corespunzătoare
calitativ şi cantitativ, garanţia contra evicţiunii, ca şi răspunderea pentru neconformitatea mărfii,
deoarece în practica vânzării internaţionale cele mai multe înţelegeri privesc aceste aspecte.
Convenţia stabileşte regula generală potrivit căreia vânzătorul este răspunzător, în condiţiile
contractului şi Convenţiei, de orice lipsă de conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor
către cumpărător, chiar dacă această lipsă nu apare decât ulterior.La rândul său, cumpărătorul trebuie
să examineze mărfurile într-un termen cât se poate de scurt.
În cazul în care vânzătorul nu-şi îndeplineşte obligaţiile, cumpărătorul poate cere: executarea
în natură, rezoluţiunea contractului, reducerea preţului, daune interese.
Obligaţia de predare a mărfurilor
Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate,calitate şi tip, corespund prevederilor
contractuale. Mărfurile sunt conforme cu contractul atunci când:
- sunt adecvate întrebuinţărilor la care servesc în mod obişnuit mărfurile de acelaşi tip;

2
Prin retractare se înţelege renunţarea ofertantului la ofertă şi ea intervine atunci când renunţarea ofertantului
ajunge la destinatar cel mai târziu în acelaşi timp cu oferta.

3
- sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale despre care vânzătorul a luat cunoştinţă în momentul
încheierii contractului;
- corespund mostrei sau eşantionului;
- sunt ambalate în mod adecvat, pentru conservarea şi protejarea lor.
În legătură cu această obligaţie, convenţia reglementează trei aspecte:locul predării; anumite
obligaţii ale vânzătorului adiacente predării;momentul predării mărfurilor.
1. Locul predării mărfurilor
Obligaţia de predare a mărfurilor de către vânzător constă:
- în predarea mărfurilor într-un loc special prevăzut în contract;
- în lipsa unei asemenea menţiuni în contract, în remiterea mărfurilor primului transportator
pentru a le trimite cumpărătorului, atunci când contractul de vânzare implică transportul mărfurilor;
- atunci când un bun se referă la un bun individual determinat prin caractere generice care
trebuie prelevat dintr-o masă determinată sau care trebuie fabricat ori produs şi când în momentul
încheierii contractului, părţile ştiau că mărfurile se găseau sau trebuiau să fie fabricate ori produse într-
un loc special, obligaţia de predare se realizează prin punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului
în acel loc special;
- în celelalte cazuri, în punerea mărfurilor la dispoziţia cumpărătorului, în locul în care
vânzătorul avea sediul sau la momentul încheierii contractului, deci plata este cherabilă iar nu portabilă.
2. Obligaţii speciale adiacente predării
Obligaţia de predare a mărfii este însoţită în funcţie de împrejurări, de anumite obligaţii
adiacente ale vânzătorului şi anume:
a) În cazul în care în conformitate cu contractul sau convenţia vânzătorul remite mărfuri unui
transportator şi dacă mărfurile nu sunt clar identificate potrivit contractului prin aplicarea unui semn
distinctiv pe mărfuri, prin documentele de transport sau orice alte mijloace, vânzătorul trebuie să trimită
cumpărătorului un aviz de expediţie care să specifice mărfurile;
b) dacă vânzătorul nu este ţinut să ia măsuri pentru transportul mărfurilor, el trebuie să încheie
contractele necesare pentru ca transportul să fie efectuat până la locul prevăzut, cu mijloacele de
transport adecvate împrejurărilor şi în condiţiile obişnuite pentru un astfel de transport;
c) dacă vânzătorul nu este ţinut să subscrie el însuşi o asigurare pe timpul transportului, el
trebuie să furnizeze cumpărătorului la cererea acestuia toate informaţiile de care dispune şi care sunt
necesare încheierii acestei asigurări.
3. Obligaţia de remitere a documentelor referitoare la marfă
Dacă în acte vânzătorul este ţinut să remită documentele care se referă la marfă, el trebuie să
execute această obligaţie la momentul, în locul şi în forma prevăzute de contract. În caz de remitere
anticipată, vânzătorul păstrează până la momentul precizat pentru remitere dreptul de a remedia orice
defect de conformitate a documentelor cu condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu cauzeze
cumpărătorului nici o inconvenienţă şi nici cheltuieli nerezonabile. Totuşi într-un asemenea caz,
cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune interese.
4. Obligaţia de conformitate a mărfurilor
Obligaţia de conformitate are ca obiect cantitatea, calitatea şi tipul mărfii, precum şi ambalajul
sau condiţionarea acesteia.
Când obligaţia se referă la calitate, ea include pe cea de garanţii pentru vicii.
a) În cazul în care cantitatea, calitatea, tipul, ambalajul sau condiţionarea mărfii sunt prevăzute în
contract atunci când aceste elemente corespund stipulaţiilor contractuale;
b)În lipsa unor asemenea stipulaţii mărfurile sunt conforme cu contractul dacă:
- sunt adecvate întrebuinţările la care servesc, în mod obişnuit mărfuri de acelaşi tip;

4
- sunt adecvate oricărei întrebuinţări speciale care a fost adusă expres sau tacit la cunoştinţa
vânzătorului de către cumpărător în momentul încheierii contractului;
- posedă calităţile unei mărfi pe care vânzătorul a prezentat-o cumpărătorului ca eşantion sau
model;
- sunt ambalate sau condiţionate în modul obişnuit pentru mărfurile de acelaşi tip sau în lipsa
unui mod obişnuit într-o manieră adecvată pentru a le conserva sau
proteja.
Răspunderea vânzătorului pentru neexecutarea oricăreia dintre obligaţiile sale grupate sub
denumirea de mijloace de care dispune cumpărătorul în caz de contravenţie la contract de către
vânzător. În ipoteza în care elementele conformităţii mărfii nu au fost prevăzute în contract vânzătorul
nu este răspunzător de o lipsă de conformitate pe care cumpărătorul o cunoştea sau nu o putea ignora
la momentul încheierii contractului.
Vânzătorul este răspunzător în conformitate cu contractul şi convenţia de orice lipsă de
conformitate care exista în momentul transmiterii riscurilor de către cumpărător, chiar dacă această
lipsă nu apare decât ulterior.Vânzătorul este, de asemenea răspunzător de orice lipsă de conformitate
care apare după momentul transmiterii riscurilor către cumpărător, cu condiţia însă ca aceasta să fie
imputabilă neexecutării oricăreia dintre obligaţiile sale, inclusiv a unei obligaţii de garanţie prin care
vânzătorul s-a angajat ca, în timpul unei anumite perioade, mărfurile să rămână adecvate întrebuinţării
lor sau unei întrebuinţări speciale sau în sfârşit, că îşi vor păstra calităţile ori caracteristicile specificate.
5. Obligaţia de garanţie pentru evicţiune
Vânzătorul trebuie să predea mărfurile libere de orice drept sau pretenţie unui terţ, exceptând
cazul în care dreptul invocat de terţ este de proprietate.
Obligaţiile cumpărătorului
Acesta are două obligaţii principale: să plătească preţul şi să preia mărfurile predate.
Obligaţia de a plăti preţul o cuprinde şi pe aceea de a lua mărfurile şi de a îndeplini formalităţile
destinate să permită plata preţului (formalităţile bancare sau cele cerute de reglementările de comerţ
exterior, etc.).
Preţul trebuie să fie plătit, în afara unei stipulaţii contrare, în momentul în care vânzătorul pune
la dispoziţia cumpărătorului fie mărfurile, fie documentele reprezentative ale mărfurilor.
În cazul în care contractul implică şi transportul mărfurilor, vânzătorul poate face expedierea,
sub condiţia ca acestea, sau documentele reprezentative să nu fie remise cumpărătorului decât contra
preţului.
Cumpărătorul nu este ţinut la plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea să examineze
mărfurile, în afară de cazurile în care modalităţile de predare sau de plată convenite de părţi nu îi lasă
o astfel de posibilitate.
În ceea ce priveşte sancţiunea neîndeplinirii obligaţiilor de către cumpărător, vânzătorul are
dreptul de a cere executarea în natură (plata preţului, preluarea mărfii predate sau executarea altor
obligaţii) sau rezoluţiunea contractului în cazul neplăţii preţului sau nepreluării mărfii, ori în cazul
săvârşirii de către cumpărător a unei contravenţii esenţiale la contract.
Răspunderea contractuală a vânzătorului
În cazul în care vânzătorul nu a executat oricare din obligaţiile care-i revin din contractul de
vânzare sau convenţie, cumpărătorul este îndreptăţit: a) să ceară executarea obligaţiilor de către
vânzător şi să declare rezoluţiunea contractului; b) să ceară daune interese.
Transmiterea riscurilor
Potrivit Convenţiei, riscurile se pot transmite în următoarele situaţii:

5
- când contractul de vânzare implică transferul mărfurilor, riscurile sunt transferate
cumpărătorului de la remiterea mărfurilor primului transportator, cu condiţia de a fi fost “clar
identificate”;
- la mărfurile vândute în cursul transportului, riscurile sunt transferate din momentul încheierii
contractului;
- în celelalte cazuri, riscurile sunt transferate cumpărătorului când acesta preia mărfurile.
Posibilitatea cumpărătorului de a cere executarea obligaţiilor de către vânzător
Cu privire la posibilitatea cumpărătorului de a cere vânzătorului executarea obligaţiilor sale,
convenţia conţine, în primul rând o reglementare generală, aplicabilă executării oricăreia dintre
obligaţiile vânzătorului, iar în al doilea rând prevederi privind mijloacele de care dispune cumpărătorul
în cazul încălcării de către vânzător a obligaţiei de conformitate a mărfii.
Vânzătorul poate să repare, pe cheltuiala lui, orice lipsă a obligaţiilor sale, după data predării.
În cazul în care vânzătorul cere cumpărătorului să-i comunice dacă acceptă executarea, iar
cumpărătorul nu îi răspunde într-un termen rezonabil, vânzătorul poate să-şi execute obligaţiile în
termenul pe care l-a indicat în cerere. Se face, în acest caz, aplicarea ideii că tăcerea cumpărătorului
valorează acceptare.
Cumpărătorul nu poate, înainte de expirarea acestui termen rezonabil, să se prevaleze de un
mijloc incompatibil cu executarea obligaţiilor de către vânzător.
În cazul în care vânzătorul notifică cumpărătorului intenţia de a-şi executa într-un termen
determinant, este prezumat că a cerut cumpărătorului să-i comunice hotărârea sa într-un termen
rezonabil, iar dacă acest termen este depăşit, vânzătorul poate să-şi execute obligaţia în termenul
determinat indicat. În toate cazurile, o cerere sau o notificare făcută de vânzător nu produce efecte
decât dacă a fost primită de către cumpărător.
În ceea ce priveşte modalitatea de executare a contractului – în natură sau prin echivalent –
convenţia lasă părţilor şi instanţei o largă posibilitate de apreciere – ca ori de câte ori o dispoziţie a sa
dă dreptul uneia din părţi de a cere celeilalte părţi executarea unei obligaţii, tribunalul nu este ţinut să
dispună executarea în natură decât dacă o face în temeiul propriului său drept, pentru contracte de
vânzare asemănătoare, necârmuite de convenţie.
Mijloacele specifice de care dispune cumpărătorul în cazul încălcării de către vânzător a
obligaţiei de conformitate a mărfii
Convenţia reglementează trei mijloace specifice de executare pe care cumpărătorul le poate
solicita vânzătorului în cazul încălcării de către acesta a obligaţiei de conformitate a mărfii cu
contractul.
a. cumpărătorul poate cere vânzătorului predarea unor mărfuri de înlocuire, dacă lipsa de
conformitate constituie o contravenţie esenţială la contract şi dacă această predare este cerută în
momentul denunţării de către cumpărător, a lipsei de conformitate sau într-un termen rezonabil calculat
de la această denunţare.
b. cumpărătorul poate cere vânzătorului să repare lipsa de conformitate, în afară de cazul în
care o astfel de soluţie ar fi nerezonabilă, ţinând seama de toate împrejurările. Reparaţia trebuie cerută
în momentul denunţării lipsei de conformitate, de către cumpărător, sau într-un termen rezonabil
calculat de la această denunţare.
c. cumpărătorul poate reduce preţul proporţional cu diferenţa între valoarea pe care mărfurile
efectiv predate o aveau în momentul predării şi valoarea pe care mărfurile conforme ar fi avut-o în
acel moment.
Posibilitatea vânzătorului de a repara pe cheltuiala sa, orice lipsă a obligaţiilor sale, după
data predării

6
Cu excepţia cazului în care cumpărătorul a declarat contractul rezolvat, vânzătorul poate, chiar
după data predării, să repare pe cheltuiala sa orice lipsă a obligaţiilor sale, cu condiţia ca aceasta să nu
atragă o întârziere nerezonabilă a executării şi să nu cauzeze cumpărătorului nici inconveniente
nerezonabile, nici incertitudini în ce poveste rambursarea de către vânzător a cheltuielilor făcute de
cumpărător. Într-o asemenea situaţie, cumpărătorul păstrează dreptul de a cere daune – interese în
conformitate cu prevederile convenţiei.
Posibilitatea cumpărătorului de a declara rezoluţiunea contractului
Spre deosebire de executarea obligaţiilor de către vânzător, care constituie aşadar soluţia
preponderentă şi necondiţionată, rezoluţiunea contractului nu poate fi declarată de către cumpărător
decât dacă se întruneşte una din următoarele condiţii alternative:
- neexecutarea de către vânzător a oricăreia dintre obligaţiile ce rezultă pentru el din contract
sau din convenţie constituie o contravenţie esenţială la contract.
În cazul în care vânzătorul şi-a executat obligaţia de predare a mărfurilor, cumpărătorul este
decăzut din dreptul de a rezolva contractul cu două excepţii:
-când vânzătorul a efectuat o predare tardivă, iar cumpărătorul a declarat contractul rezolvat
într-un termen rezonabil calculat din momentul în care a ştiut că predarea a fost efectuată.(consecinţă
a încălcării obligaţiei de predare în termen).
-când vânzătorul a săvârşit o altă încălcare a obligaţiilor sale contractuale, iar cumpărătorul a
declarat rezoluţiunea într-un termen rezonabil calculat după următoarele criterii:
1) din momentul în care a cunoscut sau trebuia să cunoască această încălcare;
2) după expirarea oricărui termen suplimentar acordat de cumpărător sau după ce vânzătorul a
declarat că nu-şi execută obligaţiile în acest termen suplimentar;
3) după expirarea oricărui termen suplimentar indicat de vânzător în cererea prin care îi solicită
cumpărătorului să accepte executarea sau după ce cumpărătorul a declarat că nu va accepta
executarea.
Regimul juridic al rezoluţiunii pentru neexecutarea obligaţiilor de către vânzător
Din dispoziţiile convenţiei se desprind următoarele caracteristici privind regimul juridic al
rezoluţiunii contractului pentru neexecutarea obligaţiilor de către vânzător:
a. rezoluţiunea este extrajudiciară deoarece „se declară” de către cumpărător;
b. declaraţia de rezolvare a contractului nu are efect decât dacă este făcută prin notificare de
către cealaltă parte;
c. instanţa nu poate acorda vânzătorului un termen de graţie.
Convenţia nu prevede nimic privind punerea în întârziere a vânzătorului în caz de rezoluţiune
a contractului pentru neexecutarea obligaţiilor sale contractuale aşa cum o face în cazul neexecutării
obligaţiilor de către cumpărător.
Situaţiile speciale de responsabilitate a vânzătorului
Convenţia reglementează trei cazuri de responsabilitate a vânzătorului:
a. în cazul în care vânzătorul efectuează o predare parţială a mărfurilor sau numai o parte din
mărfurile predate nu este conformă cu contractul;
b. dacă vânzătorul face o predare anticipată cumpărătorul are facultatea de a prelua mărfurile
sau de a le refuza;
c. în cazul în care vânzătorul predă o cantitate superioară celei prevăzute în contract,
cumpărătorul poate accepta sau refuza preluarea cantităţii predate excedentar.
Legea aplicabilă contractului internaţional de vânzare de mărfuri
Atât Convenţia de la Haga din 1986 privind legea aplicabilă contractului de vânzare
internaţională de mărfuri consacră principiul lex voluntatis-părţile contractante pot determina (prin

7
acordul lor) legea aplicabilă contractului (lex contractus). Dacă părţile nu şi-au exprimat voinţa în acest
sens, contractul este supus legii în vigoare la sediul debitorului prestaţiei caracteristice (legea
vânzătorului).
În lipsa unei legi convenite de părţi spre a se aplica vânzării mobiliare, aceasta este supusă legii
statului în care vânzătorul are, la data încheierii contractului, după caz, domiciliul sau, în lipsă,
reşedinţa ori fondul de comerţ sau sediul social.
Prin excepţie, contractul de vânzare-cumpărare comercială este supus legii statului în care
cumpărătorul are fondul de comerţ sau sediul social, dacă:
a) negocierile au fost purtate şi contractul a fost încheiat de către părţi prezente în acel stat;
b) contractul prevede în mod expres că vânzătorul trebuie să execute obligaţia de livrare a
mărfii în acel stat.
Vânzarea prin licitaţie, prin burse sau târguri este supusă legii statului unde are loc încheierea
pe această cale a contractului, afară numai dacă legea statului respectiv admite ca părţile să aleagă prin
acord legea aplicabilă şi ele au procedat explicit la o asemenea alegere.Legea statului unde se efectuează
recepţia mărfii stabileşte, dacă nu s-a convenit altfel, termenele şi procedura de verificare cantitativă şi
calitativă, şi măsurile ce pot fi luate privind aceste bunuri în cazul în care sunt refuzate.
Domeniul legii contractului. Legea aplicabilă vânzării cârmuieşte :
a) interpretarea contractului;
b) drepturile şi obligaţiile părţilor;
c) executarea obligaţiilor ce izvorăsc din contract;
d) momentul de când cumpărătorul are dreptul la produsele şi fructele bunului sau mărfii transmise;
e) momentul de când cumpărătorul suportă riscurile referitoare la bunul sau marfa transmisă;
f) validitatea şi efectele între părţi ale clauzelor de rezervă a proprietăţii;
g) consecinţele neexecutării contractului, inclusiv obţinerea reparaţiei pentru prejudicii, cu excepţia
chestiunilor care sunt supuse legii procedurale a forului;
h) modul de stingere a obligaţiilor izvorâte din contract, precum şi decăderea întemeiată pe expirarea
unui termen;
i) consecinţele nulităţii contractului.

Vânzarea prin burse


Bursa reprezintă o piaţă specifică economiei actuale, activitatea sa fiind considerată ca un
indicator al situaţiei economice şi ca un mijloc de influenţare a preţurilor mondiale. Bursa este o
instituţie unde se întâlnesc comercianţii sau numai intermediarii lor, pentru a încheia afaceri pe bază
de cerere şi ofertă.
Operaţiile la bursă se încheie fie pentru mărfuri care nu sunt prezente, reprezentate doar prin
mostre sau descrise prin anumite caracteristici, fie pentru mărfuri viitoare.
Clasificarea burselor:
a) După criteriul varietăţii tranzacţiilor:
- burse generale, la care se negociază mărfuri şi hârtii de valoare;
- burse specializate, la care se tranzacţionează grupe de mărfuri, anumite produse sau numai
valori.
b) După obiectul lor:
- burse de mărfuri sau comerţ, care sunt pieţe pentru produsele fungibile înrudite calitativ,
substituibile şi conservabile. Acestea, la rândul lor pot fi: burse generale – ce cuprind un nomenclator
larg de mărfuri; burse specializate, care se utilizează numai pentru anumite mărfuri;

8
- burse de valori (de fonduri), care se împart în: burse de efecte (de fonduri) – au ca obiect
hârtiile de valoare; burse de devize – folosite pentru vânzarea şi cumpărarea de bani străini, ca mijloc
de schimb şi de plată;
- burse pentru operaţiuni ajutătoare comerţului internaţional, care pot fi: burse de asigurări;
burse de navlosiri.
c) După forma de organizare:
- burse private, înfiinţate şi organizate de particulari;
- burse înfiinţate şi administrate de stat.
d) După admiterea participanţilor:
- burse cu care participare nelimitată sau se face prin bilet de intrare;
- burse la care sunt admişi numai cei care au calitatea de membrii.
Organizarea burselor. Bursele au forma unor societăţi pe acţiuni, periodic ele prezentând dări
de seamă publice. Capitalul lor social este divizat într-un număr de acţiuni sau certificate.Ele sunt
conduse de un comitet, care are un preşedinte ales. Comitetul exercită următoarele prerogative:
îndeplineşte sarcinile curente; menţine ordinea la bursă;supraveghează respectarea uzanţelor şi
regulamentului bursei; reprezintă bursa faţă de terţi.
Operaţiunile de vânzare-cumpărare se încheie de membrii bursei care au rolul de intermediari
profesionişti.
Mijlocitorii care participă la operaţiunile de bursă se împart în două categorii:
1) Brokeri – care sunt intermediari ce primesc ordine de la persoane din afara bursei, fiind
plătiţi din comisionul pe care îl încasează în urma tranzacţiei efectuate;
2) Dealerul (dealerii) – care poate încheia operaţiuni pe cont propriu, legătura cu comitentul
realizându-se prin intermediul brokerului. Câştigul dealerului este format din diferenţa de preţ dintre
cursul la data cumpărării şi cel al vânzării.
Tehnica operaţiunilor de bursă. La bursă preţurile se numesc cotaţii sau cursuri, nivelul lor
determinându-se zilnic. Prin intermediul mijloacelor de comunicaţie acestea se înregistrează şi se
transmit în toată lumea.
Cotaţiile se mai afişează şi în holul bursei şi se publică în presă, în acest fel clienţii fiind
informaţi în timp util şi pot lua operativ deciziile necesare.
Operaţiunile la bursă se încheie în cadrul şedinţelor care au loc zilnic.
Tranzacţiile se încheie prin strigări publice de ofertă şi cerere ale agenţilor oficiali, care se află
situaţi în jurul unui perimetru circular numit ring sau corbeille.
Momentul perfectării operaţiunii este marcat de curtieri prin expresii ca: “am cumpărat” şi
“am vândut”.
Întreaga desfăşurare a operaţiunii este controlată de către sindic, care are calitatea de şef al
curtierilor. Împreună cu comisia cotei, sindicul alcătuieşte lista încheierilor de tranzacţii, care sunt
consemnate în registrul de procese-verbale.
În bursă există 2 categorii de operaţiuni şi anume:
1) operaţiuni de bani gata(cash): livrarea mărfii este imediată sau la disponibil;
2) operaţiuni la termen: livrarea mărfii are loc la o dată ulterioară.
Tranzacţiile la termen pot avea un caracter efectiv sau speculativ. Operaţiunile speculative la
termen sunt de 2 feluri:
1) a la hausse, când cumpărătorul achiziţionează o marfă pe care o vinde la termenul de livrare,
cu un preţ mai mare; se speculează prin majorarea preţului.
2) a la baisse, când vânzătorul vinde o marfă pe care şi-o procură ulterior la o valoare mai
redusă, speculând prin scăderea sau micşorarea preţului.

9
Operaţiunile la termen se clasifică după cum urmează:
1) operaţiuni ferme, în care părţile înţeleg ca la termenul stabilit să îşi îndeplinească obligaţiile
prin încheierea unui contract.
2) operaţiuni cu primă sau reziliabile, prin care unul dintre parteneri îşi rezervă dreptul de a
rezilia contractul, plătind o anumită sumă de bani numită primă.
3) operaţiuni facultative multiple, prin care una dintre părţi are dreptul de a dubla sau tripla
volumul tranzacţiei.
În cadrul acestor operaţiuni, cumpărătorul plăteşte un curs mai mare, iar vânzătorul vinde cu
unul mai mic; diferenţa faţă de cursul zilei se numeşte ecart.
Înainte de ziua lichidării, marfa cumpărată poate fi vândută printr-un număr de operaţiuni
repetate. La lichidare ultimul cumpărător se va adresa vânzătorului iniţial.
Pentru evidenţa mărfii,se emite un document numit filieră de către vânzătorul iniţial. Filiera
este un titlu la ordin, reprezentând o cantitate de marfă livrată la o anumită dată, transmisa prin gir sau
andosare. Filiera se întocmeşte pe loturi sau partizi de mărfuri.
Derularea contractelor are loc prin casele de lichidare de pe lângă burse. Casele de lichidare
decontează diferenţele de preţ prin cumpărătorii intermediari, stabilind profiturile şi pierderile.
Corner-ring-ul este o operaţiune de speculaţie folosită de cumpărătorul a la hausse. La
termenele convenite, aceşti vânzători pot să nu îşi îndeplinească obligaţiile de livrare, dacă
cumpărătorii se unesc şi achiziţionează prin intermediari anumite mărfuri disponibile. Astfel, preţurile
sunt stabilite de cumpărătorii a la hausse.
O atare operaţiune necesită importante mijloace financiare. Ele se obţin prin reunirea
cumpărătorilor a la hausse într-o asociaţie ad-hoc, ring în care sunt atrase şi instituţiile de credit.
Operaţiunea hedging (acoperire la bursă) este o combinaţie ce îngrădeşte riscurile unei
tranzacţii reale.
Pierderile care se înregistrează la bursă în urma fluctuaţiei preţurilor, pot fi acoperite prin
tranzacţii în sens opus. Astfel, această operaţiune de headging poate fi de vânzare sau de cumpărare.

10