CURS 4

Materialul fotografic

Constituenţii filmului fotografic

Emulsia radiografică are următorii componenţi:

1. Granule de argint sub formă de bromură de argint (AgBr), clorură de
argint (AgCl), iodură de argint (AgI),
2. Gelatină : pentru a împiedica precipitarea halogenurilor de argint în
timpul prelucrării, pentru formarea unui strat subţire care căptuşeşte baza filmului
radiografic. Gelatina are de asemenea rolul de a absorbi reactivii chimici în timpul
developării şi fixării, de a împiedica reacţia între halogenuri şi atomii de argint în
filmul expus.
3. Adititivi : cresc senzitivitatea filmului la anumite radiaţii din spectrul
electromagnetic, împiedică creşterea bacteriilor, îmbunătăţesc proprietăţile
mecanice ale gelatinei; împiedică obţinerea unei gelatine casabile în timpul uscării,
împiedică formarea bulelor în emulsie, deteriorarea filmului prin depozitare

Obţinerea imaginii latente

Prin expunerea la radiaţii din domeniul vizibil sau radiaţii X, bromura de

argint se descompune; ionii de halogenură reacţionează cu emulsia, iar argintul
metalic rămâne în fiecare grăunte şi formează imaginea latentă. Cantitatea de
bromură de argint descompusă depinde de timpul de expunere şi de lungimea de
undă a radiaţiei utilizate.

Developarea

Imaginea latentă este transformată în imagine vizibilă cu ajutorul unui

developant. Constituentul principal al developantului este un agent de reducere
care are rol de a transforma halogenura de argint în argint metalic.

Spălarea, fixarea, uscarea

Excesul de developant este îndepărtat prin spălarea filmului. Pentru

îndepărtarea execesului de argint neexpus care nu a fost redus de developant se
folosesc diferiţi agenţi de fixare cum ar fi tiosulfat de sodiu sau amoniu; aceste
substanţe solubilizează complexele cu argint şi facilitează îndepărtarea acestora.
Pentru îndepărtarea tuturor substanţelor chimice filmul se spală. Ultima etapă
pentru obţinerea unei imagini vizibile cu ochiul liber este uscarea.
PROPRIETĂŢI TERMICE

În cavitatea orală au loc fluctuaţii de temperatură ca urmare a ingestiei de

alimente şi băuturi fierbinţi sau reci. De asemenea, în cavitatea orală pot să apară
creşteri locale de temperatură ca urmare a reacţiilor exoterme la care participă
diferite materiale dentare. Pulpa dentară este foarte sensibilă la variaţiile de
temperatură. În cazul dinţilor sănătoşi aceasta este învelită de dentină şi smalţ cu
rol de izolatori.
Este foarte important ca materialele utilizate pentru diferite restaurări nu
numai să ofere acelaşi grad de izolare dar să nu determine creşterea temperaturii ca
urmare a reacţiilor in situ.
O altă consecinţă a modificărilor de temperatură care pot să apară se referă
la modificările dimensionale. Este foarte important să cunoaştem modul în care
materialele transmit căldura şi de asemenea modificările dimensionale asociate
modificărilor de temperatură. De regulă materialele se dilată prin aport de căldură
şi se contractă prin răcire. Aceste schimbări de temperatură pot produce deteriorări
ale materialelor dentare în special a celor utilizate pentru obturaţii.
Aranjamentul atomilor şi moleculelor este influenţat de temperatură. Pentru
a înţelege comportarea termică a materialelor dentare se utilizează diferite tehnici
şi anume:

1. Analiza termică diferenţială este o metodă care se bazează pe determinarea

transformării energiei calorice în cursul unor procese fizice şi chimice, prin
măsurarea diferenţei de temperatură între probă şi un material de referinţă inert
termic la încălzire şi răcire continuă.
2. Calorimetria măsoară căldura specifică şi entalpia de transformare.
3. Termogravimetria măsoară modificările de greutate ale materialului ca urmare a
schimbărilor de temperatură şi furnizează informaţii despre descompunerea
termică a materialelor şi stabilitatea acestora în funcţie de temperatură.
4. Metodele termomecanice măsoară modificările dimensionale în funcţie de
temperatură. Prin această metodă se poate determina coeficentul de dilatare
termică în funcţie de temperatură.

Căldura latentă de topire

Căldura latentă de topire este căldura măsurată în calorii sau jouli necesară
pentru a transforma 1g de substanţă din stare solidă în stare lichidă.

L= Q/m, unde

Q reprezintă cantitatea totală de căldură absorbită

M reprezintă masa substanţei topite
 Cu cât masa materialului care trebuie topit este mai mare cu atât căldura
necesară trecerii în stare lichidă este mai mare.
Căldura de topire este strâns legată de punctul de topire sau solidificare al
substanţei, deoarece pentru a produce lichefierea este necesară aplicarea unei
călduri suplimentare. Atâta timp cât substanţa rămâne în stare topită, căldura de
topire este reţinută de lichid. Când întreaga substanţă este solidă căldura reţinută în
stare lichidă este eliberată.
Se observă că, căldurile de topire ale aurului şi a altor metale utilizate
pentru obţinerea aliajelor pe bază de aur (argint, cupru) sunt mai mici decât
căldurile de topire ale altor metale.

Căldurile de topire pentru unele metale şi diferiţi compuşi

Material Temperatură Căldura de topire (cal/g)

(ºC)
Metale
Mercur - 39 3
Aur 1063 16
Argint 960 26
Platină 1773 27
Cupru 1083 49
Cobalt 1495 58
Crom 1890 75
Aluminiu 660 94

Compuşi
Alcool -114 25
Parafina 52 35
Glicerina 18 47
Gheaţa 0 80

Conductivitatea termică

Conductivitatea termică reprezintă abilitatea materialelor de a transmite

căldura, adică senzaţia de cald sau rece. Altfel spus, conductivitatea termică, K, a
unei substanţe reprezintă cantitatea de căldură în calorii sau jouli pe secundă care
traversează un cm de material cu suprafaţa de 1cm 2 la o modificare a temperaturii
cu 1ºC. Se măsoară în cal/sec/cm2. Substanţele bune conducătoare de căldură au
conductivitate termică crescută.

Metalele şi aliajele sunt mai buni conducători termici comparativ cu

nemetalele, polimerii şi răşinile acrilice. Conductivitatea crescută a amalgamului
sugerează faptul că el nu este un izolator bun al pulpei dentare, de aceea se preferă
utilizarea unui ciment cum ar fi cimentul fosfat de zinc care are conductivitate
scăzută.
Ca urmare a modificărilor de temperatură la consumul unor alimente reci
sau fierbinţi, coroanele de aur pot cauza disconfort în vecinătatea pulpei dentare;
acest efect poate fi contracarat prin utilizarea unor materiale nemetalice de tipul
cimenturilor dentare care izolează pulpa dentară.
Literatura de specialitate arată că, pentru obţinerea bazelor lucrărilor
dentare se preferă substanţe cu conductibilitate termică bună.

Conductivitatea termică a materialelor dentare

Material Conductivitate termică

Cal/sec/cm2)
Metale
Argint 1.006
Cupru 0.918
Aur 0.710
Platină 0.167
Amalgam 0.055
Mercur 0.02

Nemetale
Gips 0.0031
Ciment fosfat de zinc 0.0028
Răşini compozite 0.0026
Porţelan 0.0025
Smalţ dentar 0.0022
Dentina 0.0015
Ciment oxid de zinc eugenol 0.0011
Răşini acrilice 0.0005

Căldura specifică

Căldura specifică, Cp, a unei substanţe este căldura necesară pentru a creşte
temperatura unui gram de substanţă cu un grad. Apa este considerată ca etalon, iar
1g ca greutate standard. Caloria reprezintă căldura necesară pentru a creşte
temperatura unui gram de apă cu un grad de la 15°C la 16°C.
Caloria este utilizată ca bază pentru a defini unitatea de căldură. Căldura
specifică a lichidelor este mai mare decât a solidelor.
 Unele metale au căldură specifică mai mică cu 10% decât a apei. Căldura
specifică a aurului şi aliajelor pe bază de aur este scăzută astfel încât pentru a
atinge punctul de topire nu este necesară încălzirea timp îndelungat.
Căldura specifică a smalţului dentar şi dentinei este mai mare decât a
metalelor utilizate pentru obţinerea materialelor de obturaţie.

Căldura specifică a unor materiale stomatologice

Material Căldură specifică

(cal/g/C)
Solide
Aur 0.031
Platină 0.032
Argint 0.056
Cupru 0.092
Smalţ dentar 0.18
Cuarţ 0.19
Aluminiu 0.21
Porţelan 0.26
Dentină 0.28
Răşini acrilice 0.35

Lichide
Apă 1.000
Parafină 0.69
Glicerină 0.58
Alcool etilic 0.547
Mercur 0.033

Difuzibilitatea termică

Difuzibilitatea termică este dată de relaţia:

D= K/ Cp X ρ, unde

K reprezintă conductivitatea termică

Cp reprezintă căldura specifică
ρ reprezintă densitatea

Unitatea de măsură pentru difuzibilitate termică este mm2/sec.

Coeficientul de difuzibilitate termică arată modul în care un material
răspunde la diferiţi stimuli termici. În stomatologie se preferă utilizarea
materialelor cu coeficient de difuzibilitate termică scăzut. În alte situaţii pentru ca
pacientul să aibă senzaţia de cald sau rece materialele dentare utilizate au
coeficient de difuzibilitate termică crescut; un exemplu sunt materialele utilizate
pentru confecţionarea bazelor protezelor totale.

Coeficienţii de difuzibilitate termică pentru unele materiale dentare

Material Difuzibilitatea termică

(mm2/sec)
Aur pur 119.0
Amalgam 9.6
Răşini compozite 0.675
Porţelan 0.64
Smalţ dentar 0.469
Ciment oxid de zinc- eugenol 0.389
Ciment fosfat de zinc 0.29
Ciment poliacrilat de zinc 0.223
Cimenturi ionomere de sticlă 0.198
Dentină 0.183
Răşini acrilice 0.123

Coeficientul de dilatare termică

Coeficientul linear de dilatare termică (α ) reprezintă modificarea unităţii de

lungime a materialului pentru creşteri sau scăderi ale temperaturii cu un grad şi
este dat de relaţia:

α = (∆L/ L0)/ ∆T ºC-1, unde

∆L reprezintă variaţia de lungime

L0 reprezintă lungimea iniţială
∆T reprezintă variaţia de temperatură
 Coeficienţii de dilatare termică liniară pentru unele materiale dentare

Material Coeficient de dilatare

termică
(ppm ºC-1)
Smalţ dentar 11.4
Dentină 8.0
Răşini acrilice 90
Porţelan 4
Amalgam 25
Răşini compozite 25- 60
Cimenturi silicat 10

Această proprietate este importantă în cazul materialelor de obturaţie.

Atunci când un pacient consumă o băutură rece, atât materialul de obturaţie cât şi
substanţa dinţilor se contractă, dimensiunea contracţiei depinzând de valoarea
coeficientului de dilatare termică α. Dacă valoarea lui α pentru un material este
semnificativ mai mare decât a substanţei dinţilor apare o crăpătură în care lichidul
care conţine bacterii poate să pătrundă.
Dimensiunea acestei crăpături este cu atât mai mică atât în cazul
consumului de băuturi reci cât şi fierbinţi cu cât substanţa dinţilor şi materialul de
obturaţie au valori ale lui α mai apropiate.
Prin urmare se recomandă utilizarea cimenturilor dentare care au valoarea α
apropiată de a smalţului dentar şi dentinei. În practică dilatarea sau contracţia ca
urmare a acţiunii dferiţilor stimuli depinde atât de coeficientul de dilatare termică
cât şi de coeficientul de difuzibilitate termică. Combinaţia ideală pentru
materialele de obturaţie este coeficient de difuzibilitate termică scăzut în asociere
cu coeficient de dilatare termică similar cu al substanţei dinţilor.
Pentru materialele dentare se poate măsura coeficientul de dilatare liniară
sau în volum, ultimul având o valoare de trei ori mai mare decât coeficientul de
dilatare liniară.
Pentru materialele restaurative sunt importante atât coeficientul de dilatare
liniară cât şi în volum.
În timpul solidificării, odată cu scăderea temperaturii, aliajele din aur se
contractă, modificările de volum fiind responsabile de apariţia crăpăturilor.
Coeficientul de dilatare termică al răşinilor compozite şi amalgamului este mai
mare comparativ cu al ţesuturilor dentare, în timp ce al ceramicii are valoare mai
mică.
Un exemplu concludent pentru modificarea coeficientului de dilatare
termică odată cu temperatura este cel al silicaţilor. Aceştia pot să existe în trei
forme diferite în funcţie de temperatura până la care sunt stabili. Astfel în formă
cristalină cristobalitul are coeficientul de dilatare termică crescut la temperatură
scăzută, în timp ce cuarţul necesită temperatură ridicată pentru a avea acelaşi
coeficient de dilatare termică ca şi cristobalitul. Silicaţii topiţi au coeficienţi de
dilatare termică foarte scăzuţi.

Consideraţii dentare

Este important ca bazele protezelor totale să transmită căldură suprafeţelor

mucozale pentru ca pacientul că aibă senzaţia de cald sau rece.
În contrast, materialele de obturaţie nu trebuie să transmită căldură pulpei
dentare; se utilizează astfel cimenturi dentare cu coeficient de difuzibilitate
termică scăzut cu rol de izolator pentru pulpa dentară.
Ideal este ca materialele de obturaţie să aibă coeficienţi de difuzibilitate
termică identici cu ai smalţului şi ai dentinei, altfel este compromisă închiderea
marginală.
Bazele protezelor totale şi dinţii artificiali trebuie să aibă coeficienţi de
dilatare termică similari.
Materialele termoplaste au de regulă coeficienţi de expansiune termică
mari.

PROPRIETĂŢI DE SUPRAFAŢĂ ŞI ADEZIUNEA

Substanţele lichide şi solide adsorb frecvent pe suprafaţa lor gaze sau alte
lichide; reacţia este de obicei exotermă.
În cazul adsorbţiei, lichidul sau gazul aderă la suprafaţa lichidului sau
solidului prin ataşarea fermă a moleculelor odată cu reducerea energiei libere de
suprafaţă.
Dacă cele două substanţe sunt identice, de exemplu două bucăţi de metal în
stare solidă presate împreună, acestea suferă procesul de coeziune.
Când două substanţe diferite cum ar fi un gaz sau un lichid sunt în contact
cu un solid, ele suferă procesul de adeziune.
Procesul de adsorbţie sau adeziunea sunt importante pentru a explica
umectabilitatea.
Gradul în care saliva aderă la suprafaţa dinţilor depinde de capacitatea de
adsorbţie a suprafeţei acestora. Când o substanţă este umectată de către apă
(porţelanul, sticla sau suprafaţa dinţilor) ea adsoarbe un strat subţire de molecule
de apă. Când smalţul dentar este desicat, are loc ruperea legăturilor fizice sau
chimice, iar apa care se evaporă este apa de adsorbţie. Pentru îndepărtarea apei de
adsorbţie legată fizic sunt necesare cantităţi mici de căldură, în timp ce pentru
îndepărtarea apei de adsorbţie legată chimic sunt necesare temperaturi ridicate.
 În funcţie de modul de adsorbţie al apei se cunosc:
- suprafeţe cu energie de suprafaţă mare care adsorb rapid apa,
- suprafeţe cu energie de suprafaţă mică care adsorb lent apa;
În cazul absorbţiei substanţa care se absoarbe la suprafaţa materialului solid
difuzează în structura acestuia. Ca exemplu putem menţiona absorbţia apei de
către materialele de amprentă sub formă de hidrocoloizi. Dacă, cantitatea de lichid
absorbită este mare apar modificări dimensionale ale materialului.

Dacă au loc ambele procese, adsorbţia şi absorbţia dar nu se ştie care dintre
ele predomină, procesul se numeşte sorbţie.

Adeziunea şi coeziunea

Adeziunea este fenomenul de atracţie dintre două corpuri şi poate fi definită

ca şi interacţiunea a două materiale în regiunea în care ele sunt în contact. Ea se
datorează forţelor care se exercită între particulele celor două corpuri ajunse la
distanţe mici de ordinul mărimii moleculelor.
Adeziunea este o proprietate importantă a materialelor de obturaţie, a
materialelor de lipire. În general se urmăreşte obţinerea unei bune legări a
materialului cu minimă distrucţie a substanţei dinţilor.
Substanţele care au proprietatea de a uni materiale omogene sau heterogene
se numesc adezivi, în timp ce substratul pe suprafaţa căruia se aplică adezivul se
numeşte aderent. În stomatologie un adeziv se poate lega la dentină, cum este
cazul unui aliaj de aur. În cazul materialelor de obturaţie este suficientă legarea la
o singură suprafaţă cum este cea a smalţului dentar sau a dentinei. În acest caz
vorbim de o situaţie ideală în care adezivul are proprietăţi adezive înnăscute care-i
permit legarea la dentină. Adezivii dentari sunt utilizaţi în strat subţire pentru a
lega substanţa dinţilor şi materialul de restaurare.
Coeziunea apare ca urmare a atracţiei între moleculele componente ale unei
substanţe. Este un fenomen care are la bază forţe intermoleculare care la distanţe
mai mici decât o valoare limită devin forţe de respingere.

Adeziunea mecanică şi adeziunea chimică

Dacă legarea adezivului de aderent se face prin forţe mecanice atunci

vorbim de adeziune mecanică. Aceasta apare la nivelul suprafeţelor rugoase când
adezivul pătrunde în microretentivităţile suprafeţei aderentului.
 adeziv

aderent

Adeziunea mecanică

În cazul adeziunii chimice adezivul are afinitate chimică faţă de aderent.

Legătura adeziv- aderent este slabă dacă între cei doi se stabilesc legături van der
Waals sau legături de hidrogen. Legătura adeziv- aderent este puternică dacă între
cei doi se stabilesc legături ionice sau covalente.

adeziv

aderent Legături chimice

Adeziunea chimică

Indiferent de tipul de adeziune, adezivul trebuie să fie capabil să ude

aderentul. În cazul adeziunii mecanice, adezivul trebuie să curgă rapid pe suprafaţa
aderentului şi să pătrundă în crăpăturile aderentului pentru a se realiza legarea
adeziv- aderent. În cazul adeziunii chimice adezivul trebuie să ude suprafaţa
aderentului pentru a permite contactul aderent-adeziv cu formarea unei legături
chimice.
Tensiunea superficială şi umectabilitatea

Tensiunea superficială reprezintă forţa (exprimată în dini) pe cm suprafaţă

de lichid. Pentru apa la 20ºC valoarea acesteia este de 72.8 dini/cm. La aceeaşi
temperatură valoarea tensiunii superficiale este de 29 dini/cm pentru benzen, 22
dini/cm pentru alcool, 17dini/cm pentru eter şi 465 dini/cm pentru mercur.
Tensiunea superficială este influenţată de diferiţi factori cum ar fi
temperatura şi puritatea. Astfel, tensiunea superficială a lichidelor scade cu
creşterea temperaturii. Tensiunea superficială a apei la 0ºC este 76 dini/cm, la
50ºC este 68 dini/cm, iar la 100ºC este 59 dini/cm.
Tensiunea superficială a lichidelor scade în prezenţa impurităţilor.
Detergenţii cum ar fi SDS-ul, săpunurile care conţin acizi graşi cu lanţuri lungi de
atomi de carbon care ataşează grupări hidrofile de tipul – COONa scad tensiunea
superficială a apei. Aceste impurităţi acţionează prin reducerea forţelor coezive
stabilite între moleculele de apă şi suprafaţa cu care aceasta vine în contact.
Umectabilitatea este capacitatea unui adeziv de a uda suprafaţa
aderentului. Umectabilitatea este evaluată prin măsurarea unghiului de contact
care se formează atunci când o picătură de adeziv este aplicată pe suprafaţa
aderentului. Umectarea bună a unei anumite suprafeţe se datorează faptului că
moleculele lichidului sunt mai puternic atrase de moleculele substratului
(aderentului) decât de propriile sale molecule, adică adeziunea este mai puternică
decât coeziunea. Ideal este ca unghiul de contact dintre adeziv şi aderent să fie cât
mai apropiat de 0. Unghiul de contact dintre aderent şi adeziv are o măsură invers
proporţională cu gradul de umectare al aderentului. Un unghi de contact mare
indică capacitate scăzută de umectare a adezivului. Adeziunea este slabă.
 valoare mică a unghiului
de contact
adeziv

aderent

valoare mare a
unghiului de contact

Umectabilitatea

Tensiunea superficială a adezivului este proprietatea pe baza căreia

adezivul rămâne sub formă de picătură şi este împiedicată umectarea aderentului.
Unghiul de contact depinde de energia superficială a solidului şi tensiunea
superficială a lichidului. Pentru o adeziune bună, tensiunea superficială a
lichidului trebuie să fie mai mică decât energia superficială a solidului.
Majoritatea răşinilor utilizate ca materiale de obturaţie sunt hidrofobe, în
timp ce smalţul şi dentina sunt relativ hidrofile. Prin urmare între materialele de
obturaţie şi dentină există afinitate foarte mică.

Unghiul de contact format de o picătură de apă cu diferite materiale dentare

Material solid Unghi de contact (grade)

Polimer acrilic 74
Teflon 110
Sticlă 14
Amalgam 77
Materiale acrilice 38
Materiale compozite 51

Tensiunile superficiale pentru diferite metale utilizate în stomatologie

Metale Temperatură (°C) Tensiune superficală (dini/cm)
Staniu 327 452
Mercur 20 465
Zinc 419 758
Cupru 1131 1103
Aur 1120 1128

Tensiunea superficială a metalelor în stare topită scade cu creşterea

temperaturii.

Proprietăţile suprafeţei aderentului

Suprafeţele aderente sunt în marea lor majoritate rugoase. Din această

cauză între aderent şi adeziv pot să apară bule de aer ceea ce determină micşorarea
ariei de contact fiind compromisă adeziunea. Dacă însă suprafeţele sunt rugoase şi
sunt umectate eficient de către adeziv aria de contact dintre cele două suprafeţe
creşte şi legătura formată este puternică. Pentru o adeziune bună suprafaţa
aderentă trebuie să fie curată. Suprafaţa dinţilor este expusă la condiţiile din
cavitatea orală existând posibilitatea de formare a depozitelor moi şi dure. Acestea
trebuie îndepărtate înainte de aplicarea adezivului.
Forţele adezive sunt puternice dacă aderentul şi adezivul sunt în contact pe
o suprafaţă mai mare. Pentru aceasta adezivul trebuie să fie un fluid vâscos care să
acopere microretentivităţile aderentului. De asemenea adezivul trebuie să se
transforme din stare lichidă în stare solidă pentru a creşte proprietăţile mecanice
ale adezivului. Solidificarea poate avea loc prin diferite mecanisme, cum ar fi
polimerizarea monomerului lichid sau evaporarea solventului unei răşini.

Condiţii pentru o adeziune bună

1. Suprafaţa aderentului trebuie să fie curată

2. Adezivul trebuie să umecteze bine aderentul, cu un unghi de contact cât mai
mic.
3. Adezivul trebuie să fie un fluid vâscos dar care să curgă rapid pe suprafaţa
aderentului.
4. Legarea adezivului de aderent să decurgă fără modificări dimensionale
semnificative, cu expansiune şi contracţie limitate.
5. Este importantă grosimea stratului adeziv; o grosime prea mică determină o
adeziune slabă.
6. Un adeziv ideal trebuie să reacţioneze atât cu faza organică, cât şi cu cea
anorganică.
7. Un adeziv ideal trebuie să fie hidrofil pentru a putea reacţiona cu apa prezentă
în smalţ şi dentină.
8. În cavitatea orală este importantă stabilitatea chimică şi mecanică a sistemului
adeziv pentru a rezista la aplicarea forţelor de masticaţie.

Ruperea legăturii aderent- adeziv se poate produce:

1. la nivelul interfeţei aderent-adeziv, prin cedarea adeziunii

2. la nivelul aderentului prin cedarea coeziunii aderentului
3. la nivelul adezivului prin cedarea coeziunii adezivului

Metode utilizate pentru adeziunea la smalţ şi dentină

Pentru a îmbunătăţii legarea adezivului la smalţ şi dentină se practică

diferite tratamente. Acestea includ utilizarea enzimelor, agenţilor chelatanţi,
acizilor sau bazelor. Una dintre cele mai importante metode se referă la gravajul
acid al smalţului. Acidul fosforic sau citric în concentraţie de 30-50% aplicat timp
de 1-2 minute îndepărtează 5μm din suprafaţa smalţului.
Gravajul acid al smalţului îmbunătăţeşte legarea prin:
1. Îndepărtarea depozitelor moi şi dure
2. Crearea de pori în suprafaţa aderentă ceea ce facilitează pătrunderea răşinii
3. Creşterea energiei libere superficiale a smalţului, care depăşeşte tensiunea
superficială a răşinii determinând astfel umectarea
4. Facilitează expunerea unei suprafeţe mari de smalţ

PROPRIETĂŢI ELECTRICE

Conductivitatea electrică şi rezistivitatea

Conductivitatea electrică reprezintă abilitatea unui material de a conduce

curentul electric. Rezistenţa unui conductor cu secţiune uniformă la temperatură
constantă variază direct proporţional cu lungimea şi invers proporţional cu
secţiunea transversală a acestuia după relaţia:

R= ρ X L/A, unde

R reprezintă rezistenţa (ohmi)

ρ reprezintă rezistivitatea (ohmi Xcm)
L reprezintă lungimea (cm)
A reprezintă secţiunea transversală (cm2)
 Rezistivitatea depinde de natura materialului. Dacă se utilizează un cub cu
latura de 1cm, iar lungimea şi aria sunt egale cu unitatea, atunci

R= ρ

Rezistivităţile electrice ale structurilor dinţilor naturali şi a unor cimenturi dentare

Material Rezisitivitate (ohmi X cm)

Smalţ dentar 2.6- 2.9 X 10 6
Dentină 1.1- 5.2 X 10 4
Cimenturi ionomere de sticlă 0.8- 2.5 X 10 4
Ciment oxid de zinc eugenol 10 9- 10 10
Ciment poliacrilat de zinc 0.4- 4 X 10 5
Ciment fosfat 2 X 105

Rezistenţa electrică a dinţilor sănătoşi este mai mare decât a dinţilor cariaţi.
De asemenea, dentina este un conductor electric mai bun decât smalţul dentar.
Cimentul zinc oxid eugenol are cea mai mare rezistivitate, urmat de cimentul
poliacrilat de zinc şi cimentul fosfat. Cimenturile ionomere de sticlă sunt cele mai
bune cimenturi dentare conducătoare de electricitate cu valori ale rezistivităţii
apropiate de ale dentinei.

PROPRIETĂŢI CHIMICE

Unul dintre factorii care influenţează durabilitatea materialelor dentare în

cavitatea orală este stabilitatea chimică. Materialele trebuie să nu se dizolve, să nu
se erodeze şi să nu se corodeze în contact cu fluidele cavităţii orale.

Coroziunea. Definiţie, clasificare. Potenţialul de electrod

Coroziunea este o reacţie chimică între metale şi mediul înconjurător, care

determină o modificare pronunţată a metalului şi influenţează funcţionarea
întregului sistem.
O condiţie necesară pentru utilizarea materialelor în cavitatea orală se
referă la rezistenţa crescută a acestora la coroziune. Majoritatea metalelor
reacţionează spontan cu medii gazoase sau apoase, compuşii rezultaţi fiind mai
stabili decât metalele din care s-au format. Metalele şi aliajele sunt conductori
electrici foarte buni, coroziunea implicând formarea celulelor de electroliză.
Tendinţa unui metal de a se coroda este indicată de potenţialul său de
electrod. Materialele cu potenţial de electrod negativ sunt mult mai reactive
comparativ cu metalele cu potenţial de electrod pozitiv. Acestea adesea sunt
metale nobile.
 Potenţialul de electrod este o măsură a intensităţii reacţiei:

M → M + + electroni

Potenţialul standard al unui electrod se exprimă comparativ cu al reacţiei

H2 ↔ 2H+ + 2e-

Aceasta are un potenţial egal cu zero.

După natura fenomenelor care provoacă degradarea se cunosc două tipuri
de coroziune:
a). chimică
b). electrochimică
Coroziunea chimică presupune alterarea metalului în atmosferă uscată sub
acţiunea gazelor uscate (clor, dioxid de sulf) sau a neelectroliţilor (alcooli,
benzeni, cloroform); metalele reacţionează cu diferiţi agenţi chimici din mediul
coroziv şi formează produşi de coroziune de tipul oxizilor sau sulfurilor. Procesul
de coroziune este cu atât mai pronunţat cu cât temperatura este mai mare.
Coroziunea electrochimică presupune alterarea metalului în atmosferă
umedă în prezenţa apei şi a electroliţilor. Se explică prin apariţia unor curenţi
electrici locali între metale diferite sau între metale şi impurităţile pe care le
conţin. În cazul coroziunii electrochimice se corodează metalul mai activ care
formează anodul, metalul mai puţin activ formează catodul.
Cavitatea orală este locul ideal pentru desfăşurarea coroziunii
electrochimice a metalelor şi aliajelor ca urmare a variaţiilor de temperatură şi de
pH la ingestia unor alimente şi băuturi acide sau alcaline.
În cazul fenomenelor corozive ale aliajelor dentare, cel mai frecvent se
produce o modificare inestetică a suprafeţei aliajului cu implicaţii profunde asupra
funcţionalităţii piesei protetice. Cu excepţia metalelor nobile, majoritatea
metalelor au tendinţa de a trece în compuşi chimici.

Coroziunea chimică

Prin încălzirea la incandescenţă a aliajelor nobile, metalele nenobile

prezente ca adaosuri se oxidează, la suprafaţa aliajelor formându-se o peliculă fină
de oxizi. Dacă aliajul se încălzeşte în continuare formarea oxizilor va avea loc şi în
profunzimea metalului. Există însă situaţii în care în stratul de oxizi se formează
pori, prin care se asigură accesul oxigenului în continuare, coroziunea chimică
având loc şi în profunzime (ex Mg).
În urma oxidării pe suprafaţa metalelor se formează pelicule foarte fine de
oxizi. La nivelul peliculei de oxidare există două posibilităţi de evoluţie a
fenomenelor:
1. difuzia metalului în oxid sau a oxidului în metal; procesul este imposibil sau
foarte lent, în cazul în care densitatea de împachetare a oxidului este mai mare
decât a metalului; exemple: metale ca Al, Cd, Sn, Ni, Cu; pelicula formată are rol
protector oprind coroziunea
2. difuzia metalului sau a oxidului este posibilă la nivelul interfeţei, dacă
densitatea de împachetare a oxidului este mai mică decât a metalului; exemple
metale ca Na, K, Mg.
Din punct de vedere practic apar trei situaţii:
1. când se formează pelicule groase, vizibile cu ochiul liber care pot fi îndepărtate
de pe suprafaţa metalului prin metode mecanice
2. când se formează pelicule subţiri vizibile care pot fi îndepărtate prin metode
uzuale; astfel de pelicule sunt inestetice şi au valoare protectoare redusă (ex AgS).
3. când se formează pelicule subţiri, invizibile, foarte rezistente şi cu capacitate
protectoare crescută; în această categorie intră peliculele formate de Cr şi aliajele
sale (Cr- Ni, Cr- Co).

Exemple de coroziune chimică

Coroziunea aliajelor nobile cu conţinut mare de Cu

Cuprul se oxidează la suprafaţă în cursul încălzirii în aer prin reacţia cu

oxigenul; cuprul este scos din aliaj, iar sub stratul de oxid se va forma un strat de
aliaj nobil sărăcit în cupru.
Pentru a evita astfel de inconveniente, se recomandă încălzirea aliajelor în
absenţa aerului într-o baie de săruri sau sub protecţia unui curent de acid boric.
Dacă aliajul a fost totuşi oxidat la suprafaţă, stratul de oxid format se poate
îndepărta prin dizolvarea acestuia cu o soluţie de H 2SO4 10%, operaţie numită
decapare.

Coroziunea aliajelor nobile pe bază de Pd-Ag dar şi a celor pe bază de Au care

conţin Pd sau Ag

La 500ºC aliajele care conţin argint (aliajele pe bază de Pd-Ag şi cele pe

bază de aur care conţin Pd sau Ag) se corodează ca urmare a formării sulfurii de
argint, AgS. Pelicula de AgS formată este inestetică şi cu valoare protectoare
redusă.

Coroziunea aliajelor pe bază de aur care conţin mercur

Mercurul prezent în aliajele pe bază de aur determină umectarea suprafeţei

aliajului. Viteza de umectare creşte cu conţinutul de metal nenobil al aliajului.
Dacă umectarea este puternică, are loc difuziunea mercurului de-a lungul aliajului,
ceea ce determină scăderea rezistenţei mecanice a acestuia.

Coroziunea electrochimică- caracteristici

În cazul coroziunii electrochimice atacul metalelor sau al aliajelor acestora

se produce în prezenţa umidităţii din aer sau apă. Metalul sau aliajul este în contact
cu un electrolit. Cavitatea orală oferă un mediu ideal pentru desfăşurarea
fenomenelor de coroziune electrochimică, factorii favorizanţi fiind umiditatea,
variaţiile de temperatură şi pH.
Coroziunea electrochimică se bazează pe faptul că metalul mai
electropozitiv se oxidează cu eliberare de electroni.

Me ↔ Me 2+ + 2e-

Apa disociază conform reacţiei:

2H2O ↔ 2H + + 2HO –
Ionii metalici reacţionează cu ionii HO- formându-se hidroxidul respectiv:

Me 2+ + 2HO - ↔ Me (OH)2
Dacă, coroziunea electrochimică are loc şi în prezenţa oxigenului, reacţiile
care au loc sunt următoarele:

2Me ↔ 2Me 2+ + 4e-

O2 + 2H2O + 4e- ↔ 4HO-

2Me 2+ + 4HO- ↔ 2Me (HO)2

Prezenţa în cavitatea orală a materialelor metalice, favorizează apariţia unor

microcurenţi ca urmare a interacţiunii metal- salivă. Aceşti curenţi pot determina
coroziunea.
Electrolitul

Electrolitul reprezintă un conductor electric, reprezentat de orice soluţie

acidă, bazică sau salină care traversată de curent electric se descompune. În cazul
electrolitului conductibilitatea este asigurată de ioni de semne contrare (anioni şi
cationi) care sub acţiunea curentului electric se deplasează în sensuri opuse.

Electrolitul salivar

Saliva normală este o soluţie apoasă de substanţe minerale şi organice care

conţine 99.5% apă. Din relaţia electrolit- electrod se deduce că restaurările
metalice (coroane, baze metalice, obturaţii de amalgam, tacâmuri metalice) se
încarcă electric în mediul cavităţii orale. Potenţialele înregistrate depind de mai
mulţi factori:
1. materialul metalic: tip de aliaj, compoziţie, condiţii de solidificare,
tratament termic ulterior
2. suprafaţa piesei metalice: prezenţa pe aceasta a depozitelor moi şi dure
3. relaţia materialului metalic cu substratul anatomic
4. vârsta restaurării, în special la amalgam
5. compoziţia salivei care diferă de la un pacient la altul, dar în acelaşi timp
la acelaşi pacient fiind condiţionată de alimentaţie, consumul de băuturi, fumat,
medicamente şi în general de starea de sănătate a organismului

Electrolitul tisular

Coroziunea poate să aibă loc şi prin intermediul unui alt electrolit şi anume
electrolitul tisular. Lichidul tisular are proprietăţi electrolitice şi formează cu cele
două obturaţii un al doilea element galvanic, obturaţia de aur reprezentând polul
mai nobil. Participarea lichidului tisular ca al doilea electrolit este foarte
importantă şi în cazul existenţei unei singure obturaţii.
Doi electrozi identici cu doi electroliţi diferiţi formează un element
galvanic. Un singur electrod în contact cu doi electroliţi diferiţi corespunde
situaţiei de scurtcircuitare a acestui element.
În momentul în care o restaurare are contact atât cu saliva cât şi cu lichidul
tisular (obturaţiile, protezele fixe, implantele) pot lua naştere curenţi electrici care
trec prin ţesuturile adiacente şi produc durere.
Galvanismul

Prezenţa restaurărilor metalice în cavitatea orală poate cauza apariţia

fenomenului de galvanism. Dacă în cavitatea orală sunt prezente restaurări
realizate din metale diferite, între acestea apare o diferenţă de potenţial, iar în
prezenţa salivei care acţionează ca electrolit o pilă electrică. Restaurările dentare
în contact cu saliva sau alte fluide formează o celulă electrolitică.
Ex: o obturaţie din amalgam în contact cu un aliaj Co-Cr.
Când două materiale de obturaţie sunt în contact direct, celula este
scurtcircuitată, iar dacă curentul trece prin pulpa dentară pacientul simte durere.
Restauraţia se corodează.
Un singur material de obturaţie în contact cu saliva şi un alt fluid poate
forma de asemenea o celulă electrolitică. Mulţi pacienţi simt durerea la intensităţi
ale curentului între 20- 50 mA, alţii la intensităţi mult mai mici în jur de 10mA,
alţii doar la 110mA.

Exemple de coroziune electrochimică

1. Dacă o restaurare din aur vine în contact cu o restaurare din amalgam,

amalgamul formează anodul celulei electrolitice, el se corodează.
2. Dacă o restaurare metalică este acoperită de resturi alimentare, compoziţia
electrolitului sub acest strat de resturi alimentare este diferită de a salivei. Aceasta
determină corodarea restaurării.

Efectele biologice ale microcurenţilor galvanici

Microcurenţii galvanici joacă un rol important în fenomenele de coroziune

care au loc în cavitatea orală. Efectele biologice ale microcurenţilor galvanici sunt:

Simptome subiective

1. Gust metalic

- apare uneori imediat după realizarea unei restaurări

- după un anumit timp dispare sau este tolerat de către organism
- se manifestă dimineaţa sau la trezire
- sialorea reflexă acompaniază acest simptom

2. Senzaţia de arsură

- mai ales pe marginea limbii în contact cu piesa protetică

 - poate avea şi alte localizări bucale

3. Dureri de origine pulpară

- pot fi resimţite la dinţii cu restaurări metalice, când acestea vin în contact

între ele sau cu alte piese metalice cum ar fi tacâmurile

4. Nevralgii terminale

- asociate cu dureri ale ochilor, obrajilor, urechilor

Cu timpul aceste simptome subiective se ameliorează.

Simptome obiective

1. Gingivite şi glosite

- manifestări inflamatorii sau degenerative polimorfe cu localizare linguală

2. Eroziuni şi ulceraţii ale mucoasei bucale

- în special pe faţa dorsală a limbii

- periodicitatea acestor leziuni poate fi schimbată prin modificarea
regimului alimentar
- leziunile nu sunt precoce ci apar în general după luni sau ani de la debutul
primelor simptome

3. Leucoplazia tardivă

- leziune keratozică a mucoaselor şi semimucoaselor bucale

- are potenţial de transformare malignă
- poate fi în plăci rotunde sau ovale
- se poate eroda, fisura sau ulcera

4. Modificări sanguine

- prin ingestia de săruri metalice

5. Manifestări generale

- dispepsie
- astenie
- cefalee
Galvanoplastia şi lustruirea

Cantitatea de substanţă care se depune într-o celulă de electroliză este

proporţională cu cantitatea de curent care trece prin soluţie.
Galvanoplastia reprezintă operaţia de reproducere a unui obiect prin
depunerea electrolitică a unui strat gros, neaderent de metal pe un mulaj al
obiectului respectiv. În cazul galvanoplastiei materialul care urmează să fie
acoperit constitue catodul celulei electrolitice, anodul fiind format din metalul cu
care se realizează acoperirea. Electrolitul conţine cationi din metalul cu care se
realizează acoperirea. La trecerea curentului electric printr-o astfel de celulă
electrolitică are loc dizolvarea anodului acesta furnizând cationi care vor fi
transportaţi prin electrolit spre catod. La sfârşitul electrolizei stratul de metal
depus se desprinde de mulaj obţinându- se matriţa.
În laboratoarele de tehnică dentară sunt folosite mai frecvent depunerile de
cupru şi argint. Amprenta este catodul celulei electrolitice, iar anodul este format
din cupru. La trecerea curentului electric are lor descompunerea electrolitului,
CuSO4, ionii de cupru se depun la catod (amprenta), în timp ce ionii sulfat
migrează la anod. Depunerile metalului au loc sub forma unor cristale de mărime
variabilă, dar poate să apară şi un strat poros sau spongios. Printre factorii care
influenţează structura depunerii o importanţă deosebită o au intensitatea curentului
şi compoziţia soluţiei.
Lustruirea electrochimică este procesul invers galvanoplastiei, metalul care
urmează să fie prelucrat constitue anodul celulei electrolitice.