ABUZUL ASUPRA COPILULUI - CONSILIEREA CELUI ABUZAT

Introducere
Preocuparile fata de abuz nu trebuie interpretate doar la nivel individual, deoarece
reprezinta o problema a intregii societati. Acesta este motivul pentru care exista un
grad ridicat de intreres fata de tratamentul aplicat copiilor si adolescentilor, lucru
dovedit si de atentia acordata acestei problematici de catre media.
Metode de cercetare

Definirea problemei
Complexitatea fenomenului a determinat o gama larga de definitii, in functie de
aspectul considerat central de catre specialistul/ cercetatorul in cauza. Asllel, cateva
definitii ale abuzului sunt:

„incalcare a legalitatii, fapta ilegala" (Dictionar Explicativ al

Limbii Romane);
„actiune sau inactiune, care fiind orientata asupra copilului, ii
afecteaza sanatatea fizico-psihica cu consecinte negative temporare
sau definitive" (Iftene, 2005);
„incalcarea normelor legale care apara relatiile sociale ce asigura o buna si normala
crestere si dezvoltare psiho-fizico-sociala a copilului" (Iftene, 2005);
„orice act recent sau incapacitate de a actiona a parintilor sau a
tutorilor, care au ca rezultate: moartea, lezari grave, atat din punct de vedere fizic,
cat si psihic, abuz sexual sau exploatare sau un risc crescut pentru toate acestea"
(www.childwelfare.gov);
„comportament menit, in mod intentionat, sa cauzeze injurii fizice
sau psihice unui minor dependent" (Rotariu, 1996).
Dar, pentru o mai buna intelegere a fenomenului este nevoie de o
mai buna specificare a termenilor. Astfel, putem distinge intre: abuz fizic,
emotional, sexual si neglijenta.

Abuzul fizic este o actiune deliberata asupra integritatii corporale a unei persoane.

Este inclusa aici utilizarea nerezonabila a fortei pentru a disciplina copilul sau
adolescentul si poate varia de la vanatai minore, arsuri si urme ale bataii cu cureaua,
pana la fracturi majore ale oaselor si ale craniului si, in situatii extreme, putand
aparea chiar si moartea victimei (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse
and Neglect, 2007). Abuzul fizic poate fi considerat „minor" cand se constata
existenta unor suprafete de piele inrosita sau leziuni usoare si „major" cand este
vorba de fracturi sau arsuri. In acesta categorie este inclusa si exploatarea copilului
prin supunerea la munci fizice dificile care-i depasesc puterile (Ursa, 2000).

Abuzul emotional este mai greu de definit si de recunoscut. El poate varia de la

ignoranta si umilirea repetata a copilului, pana la privarea acestuia de hrana. in
cadrul abuzului emotional putem include: ostilitate si critica extrema, respingerea
afectivitatii, lipsa de atentie, inconsecventa, amenintarea cu abandonul, stresul si
nevoile necorespunzatoare (Iftene, 2005). Alti autori includ printre manifestarile
abuzului emotional si tratarea copilului ca pe un „tap ispasitor", atacurile verbale
asupra acestuia, insultele si umilirea. Daca este cronic si persistent, abuzul emotional
poale cauza anxietate, depresie, sociabilitate redusa sau agresivitate indreptata
impotriva altora sau a propriei persoane (The B.C. Handbook for Action on Child
Abuse and Neglect, 2007).

Abuzul sexual se concretizeaza prin supuneri la practici de intruziune orala, genitala

sau anala, molestare de natura sexuala, cu contact genital sau fara si exploatare
sexuala (Ursa, 2000). Tot in categoria abuzului sexual sunt incluse si atingerea sau
invitatia de a se atinge reciproc in scopuri sexuale, gesturile si comunicarea obscene,
referinte sexuale legate de corpul sau comportamentul copilului, cererile adresate
copilului de a se dezbraca in scop sexual, expunerea deliberata a copilului la
materiale cu tenta sexuala (reviste, casele etc) sau la activitati sexuale si la forme de
abuz ritual (The B.C. Handbook for Action on Child Abuse and Neglect, 2007). Ca
efecte, putem aminti: probleme comportamentale, delincventa, anxietate, cosmaruri,
tulburare de stres posttraumatic, comportament sexual dezadaptativ, abuz de alcool
si droguri, tulburare de personalitate borderline, dificultati de invatare etc (McHugh,
S. R., Nisbet, L, 2003).

Neglijenta este cea mai raspandita si cea mai grava forma de maltratare a copilului. Aceasta forma de
maltratare include: lipsa ingrijirii fizice si medicale, a regulilor impuse in casa, a rutinei si a stabilitatii
emotionale (Iftene, 2005). Din pacate, de multe ori ea nu este adusa in fata autoritatilor si chiar si
profesionistii ii acorda mai putina atentiedecat celorlaltor forme de abuz (DePanfilis, 2006). Neglijenta
este definita de unii autori ca o „incapacitate de a-i asigura copilului nevoile de baza, atat fizice, cat si
psihologice" (Roe, 2005) sau ca o „incapacitate a parintilor/ ingrijitorilor de a oferi hrana, adapost si
protectie" copiilor sau adolescentilor avuti in ingrijire, astfel incat, toate acestea pot avea ca rezultat o
„vatamare a sanatatii fizice si a securitatii copilului" (The B.C. Handbook for Action on Chila Abuse and
Neglect, 2007).

Descrierea problemei

Datorita complexitatii fenomenului, o interventie in cazul abuzului nu poate avea efect decat daca este
bine tintita si operationalizata. Ca urmare a gravitatii si a unei oarecare minimalizari prezente in randul
specialistilor, am hotarat sa abordam doar o parte din acesta problema vasta, si anume, neglijenta.

A. Neglijente usoara:
Aceasta forma nu are urmari grave. Un exemplu pentru acest tip de neglijenta ar fi faptul ca parintii nu
pun copii in acele scaune de masina special concepute pentru acestia, cu toate ca legea prevede acest
lucru, pana la varsta de trei ani.
B. Neglijenta moderata:
A doua clasa a acestei forme de abuz are ca si consecinta o ranire moderata a copilului, precum
imbracarea copilului in neconcordanta cu vremea de afara.
C. Neglijenta severa:
Presupune raniri severe si de lunga durata asupra copiilor. De exemplu, cazul unui copil astmatic, care nu
primeste in mod frecvent medicatia potrivita (DePanfilis, 2006).
Mai mult decat atat, mai putem aminti si alte tipuri de neglijenta (dupa DePanfilis, 2006):
■ neglijenta fizica (abandonare, refuz repetat al custodiei si al
gazduirii copilului, obligarea copilului sa petreaca noptile in afara
 casei, la rude, cunostiinte, neglijenta nutritionala, vestimentara sau
de alt tip);
■ neglijenta medicala (refuzul ingrijirii medicale sau intarziere in
acordarea ingrijirii medicale);
■ supervizare neadecvata (lipsa unei supervizari potrivite,
expunerea la pericole, ingrijitori nepotriviti);
■ neglijenta ambientala (lipsa unei sigurante ambientale si a
mediului de viata, a oportunitatilor sau a resurselor);
■ neglijenta emotionala (izolare, lipsa afectiunii, abuz cronic sau
extrem al unuia dintre parinti impotriva celuilalt parinte,
permiterea abuzului de droguri sau alcool, precum si a altor
comportamente dezadaptative);
■ neglijenta educationala (absenteism cronic de la scoala,
neinscrierea la cursuri sau alte actiuni prin care copilul lipseste cel
putin o luna de la scoala, fara motive fondate, neacordarea atentiei
la nevoile speciale educationale ale copilului);
■ expunerea la/ dependenta nou-nascutilor de droguri.

Trebuie avut in vedere si faptul ca ceea ce se considera de specialisti a fi neglijenta

variaza in functie de varsta copilului, prezenta sau absenta unor factori protectivi,
frecventa, durata si severitatea neglijentei si relatia dintre copil si ingrijitor
(DePanfilis, 2006). De exemplu, a lasa un copil nesupravegheat pentru o ora e
considerat a fi neglijenta, atunci cand copilul are o varsta mica, dar nu si cand este
adolescent.

Descrierea diferitelor tipuri de abuz demonstreaza si seriozitatea acestei probleme,

care are urmari din cele mai severe (Iftene, 2005):
■ efecte fizice devastatoare ce duc cel mai frecvent la retard psihosomatic;
■ efecte emotionale: tocirea emotionala, lipsa responsabilitatilor sociale, stare
depresiva, labilitate emotionala, iesiri neconlrolate, reactii anormale in momentul
despartirii sau reintalnirii cu parintii;
■ efecte asupra dezvoltarii personalitatii: subapreciere, stima de sine scazuta;
■ efecte asupra dezvoltarii sociale: apare rutina, stereotipiile, atractie mai mica fata
de joaca, sensibilitate scazuta fata de emotiile celorlalti;
■ efecte cognitive: limbaj slab dezvoltat, activitati scolare reduse in comparatie cu
alti copii, capacitate redusa de concentrare si organizare a muncii, apatie, lipsa a
motivatiei etc.

Lileratura privind domeniul psihologiei sanatatii si domeniul stiintelor sociale, nu ofera

date concrete privind prevalenta si implicatiile neglijentei ca fenomen. Majoritatea studiilor continua sa se
bazeze pe abuzul fizic sau sexual al copiilor, cu atat mai mult, cu cat cercetarile actuale au deficiente
severe in ceea ce consta calitatea metodologiei studiului. Acest luetu se intampla poate si pentru ca
neglijenta este destul de dificil de definit si de masurat si nu exista un consens in ceea ce priveste tipurile
specifice ale acesteia.
Datorita efectelor negative atat pe termen scurt, cat mai ales pe termen lung, cercetatorii si-au focalizai
atentia si asupra domeniului mai restrans al neglijentei.
Teorii/ modele explicative

in ultimele doua decenii au fost publicate o serie de studii care au ca tematica principala consilierea
persoanelor abuzate in copilarie, acestea fiind influentate de mai multe paradigme teoretice, printre care
amintim si tratam mai in detaliu cateva dintre ele:

> Modele psihodinamice/ psihanalitice (Davies & Frawley, 1994; Haaken & Schlaps, 1991; McElroy &
McElroy, 1991; Rose, 1991);
> Modele de trauma (Blake-White & Kline, 1985; Briere, 1989, 1992; Herman, 1992; Lindberg & Distad,
1985; Ochberg, 1991; van der Kolk, 1987 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998 apud Dale, P., Allen, J.
& Measor, L.,1998);
> Modele ale constructivismului (Janoff-Bulman, 1989; McCann & Pearlman, 1990 apud Dale, P., Allen, J. &
Measor, L,1998);
> Modele sistemice (Bentovim et al., 1988; Gelinas, 1983; Giarretto, 1982; Sgroi, 1982 apud Dale, P., Allen,
J. & Measor, L.,1998);
> Modele feministe, de supravietuire, de recuperare (Bass & Davis, 1988; Dinsmore, 1991; Dominelli,
1989; Forward, 1990; Frederickson, 1992 apud Dale, P., Allen, J. & Measor, L.,1998);
> Modele eclectice, integrative (Briere, 1992, 1997; Courtois, 1988, 1997; Dale, 1993; Draucker, 1992; Gil,
1988; Maltz & Holman, 1987; Meiselman, 1990; Sanderson, 1990 apud Dale, P., Allen, J. & Measor,
L.,1998).

Problematica copiilor abuzati poate fi tratata si din perspectiva abordarii sustinute de Vigotsky cu privire la
dezvoltarea lor afectiva. Cadrul sau teoretic poate sprijini atat conceptualizarea metodelor folosite de
acesti copii in a compensa dimensiunile afectate ale vietii lor, cat si dezvoltarea unor noi instrumente de
interventie care sa ajute la asigurarea unor metode de compensare adecvate. impreuna cu teoriile
constructivismului social, abordarea lui Vigotsky devine o alternativa viabila fata de terapia cognitiva si
psihanalitica, dupa cum specifica Miltenburg si Singer,1997(apud Miltenburg si Singer,l999), in articolul
lor. Ce se reproseaza acestor ultime abordari de catre sustinatorii perspectivei lui Vigotsky, ar fi ca prima
se centreaza excesiv asupra cauzei, iar cea de a doua asupra retrairii acelor experiente afective. in
consecinta, ele sunt considerate insuficiente pentru solutionarea problemelor infruntate de copiii abuzati
in varii forme (Briere,1992; Courtois,198S; Salter, 1995 apud Miltenburg si Singer, 1999). Mai precis, unii
dintre copii pot folosi disocierea si auto-hipnoza ca strategii de coping in astfel de situatii. Asumptia de la
care pleaca cele doua paradigme e ca cel abuzat se va indeparta de trecut sau de personalitatea sa
dezvoltata in legatura cu trecutul si ca se va adapta la un mediu lipsit de violenta. De cele mai multe ori se
uita insa ca strategiile de coping, desi dezadaptative, ii ajuta sa supravietuiasca si ca ei nu pot sa renunte la
ele daca nu li se ofera alternative (Miltenburg & Singer, 1997 apud Miltenburg & Singer,1999).
Perspectiva de fata scoate in evidenta tocmai aceasta problema. Cei abuzati traiesc intr-o lume care nu
ofera o compatibilitate intre ea si strategiile de supravietuire dezvoltate de copii si mai mult, nu le ofera
instrumentele necesare pentru trecerea peste aceste evenimente traumatizante. Drept urmare, se
dezvolta aplicatii terapeutice ale teoriilor neovigotskiene privind invatarea mediata cultural si dezvoltarea
autoreglarii afective la copiii abuzati sau neglijati. Pentru a intelege si mai bine despre ce este vorba, vom
prezenta succint cateva dintre principiile lui Vigotsky, urmand ca apoi sa enumeram aplicatiile ce pot fi
evidentiate de aceasta abordare.
Exista cateva principii ale lui Vigotsky care, puse in legatura cu unele teorii curente din literatura de
specialitate, (vezi constructivismul social) participa la dezvoltarea efectiva a unor metode specifice de
consiliere.
Un prim principiu se refera la plasticitatea oamenilor si functionalitatea comportamentelor lor deviante si
specifica faptul ca persoanele au o inclinatie innascuta spre a compensa deficitele, iar aceasta compensare
e vazuta ca o trasatura pozitiva ce potenteaza dezvoltarea unor strategii de supravietuire.
Un al doilea principiu ar fi acela ca miezul problemei si al solutiei ar fi tocmai dimensiunea socio-culturala.
El porneste de la asumptia ca atat dezvoltarea copiilor normali, cat si a celor anormali e guvernata de
aceleasi legi si principii socio-culturale. Avand in vedere acest aspect, ar fi nevoie de realizarea unor
instrumente psihologice noi care sa asigure accesul copiilor abuzati la lumea sociala intr-o maniera
optima, care sa tolereze strategiile de coping pe care acesti copii le aplica pentru a face fata traumei la
care au fost supusi.
Al treilea principiu considera ca procesele psihologice mai avansate (elice) sunt influentate mai mult de
procesul de invatare decat de procesele biologice (naturale). Vigotsky porneste de la asumptia ca
procesele intelectuale si cele afective sunt interconectate, numai ca in cursul dezvoltarii, relatia dintre cele
doua se modifica. Altfel spus, tranzitia de la natural la etic e legata in mod direct de modificarea relatiei
dintre intelect si afect.
Un al patrulea principiu se refera la importanta crearii unor noi instrumente care sa se lege de strategiile
de supravietuire create spontan de copii si sa faciliteze realizarea obiectivelor personale in situatii noi.
Asumptiile lui Vigotsky conectate cu teoriile constructivismului, ofera cadrul teoretic pentru o abordare
terapeutica care pune accentul pe:

1. intarirea organismului pentru a face fata situatiei confruntate;

2. dezvoltarea unor functii psihologice superioare, mai precis dezvoltarea abilitatilor metacognitivc de
control si monitorizare a reactiilor emotionale la diferiti stimuli adversi;
3. intarirea metodelor spontane de a reactiona ale copiilor.

Completand abordarea lui Vigotsky, constructivismul afirma ca

emotiile influenteaza functionarea individului (Fisher et al, 1990; Frijda, 1986 apud Miltcnburg &
Singer,1999) si ca e important sa se puna accentul pe dezvoltarea metacognitiei la copiii abuzati, aceasta
fiind de fapt un suport pentru dezvoltarea unor strategii de coping spontane. O posibila explicatie ar fi ca
acestia se bazeaza pe abilitatile lor de invatare si ca isi dezolta capacitatea de control in mod diferit in
functie de situatia specifica. Atesta idee e sustinuta de Fisher si Ayoub (1990), care, contrar lui Vigotky
pune accent pe generalizare si integrare, considera ca de fapt disocierea si detasarea afectiva sunt
mecanismele folosite de copiii abuzati pentru a face fata situatiei. Pornind de la modelul propus de cei doi
cercetatori, se poate extrage ideea ca problema copiilor abuzati deriva din lipsa de coordonare. Mai
precis, persoanele a caror scheme cognitive sunt disociate, este foarte probabil sa functioneze la nivele
diferite de dezvoltare. Este extrem de dificil sa controlezi reactiile automate emotionale care se afla la un
anumit nivel al dezoltarii, care sunt incompatibile cu alte parti cognitive ale persoanei. In consecinta,
acesti autori sugereaza crearea unor instrumente care sa ii ajute pe copii sa isi rezolve problema
coordonarii.
Aici intervine si teoria sustinuta de Vigotsky, lucrarea lui Mitelburg si Singer oferind cateva exemple
practice de aplicatii terapeutice ale diferitelor concepte vehiculate de abordarea vigotskiana. Printre ele se
poate aminti:

crearea unei atitudini terapeutice de baza, prin care zona proximei dezvoltari sa ajute la invatarea unor
noi deprinderi de realizare a propriilor scopuri;

terapia analitica cognitiva si dezvoltarea de noi instrumente care sa asiste la autoreglarea afectiva si la
reprezentarea procedurilor ce afecteaza negativ persoana; •/ realizarea de noi metode de interactiune si
de coordonare si
control a proceselor intrapsihice; S folosirea ritualului ca mijloc de comunicare si de rezolvare a
contradictiilor personale si dezvoltarea unor abilitati de control a propriei functionari cognitive.
Rezumand, ideea ce ramane e ca dezvoltarea unor stategii metacognitive ajuta individul traumatizat sa
devina stapan pe propria-i viata.
Consiliere si terapie in cazul copiilor abuzati

Relatarile pacientilor pot fi interpretate prin prisma a patru nivele:

• copiii in general vor vorbi in termeni de senzatii, perceptii, comportament - stadiul

senzorio-motor;
• copiii de gimnaziu vor relata problemele din perspectiva lor, dar si a celorlati -
stadiul formal,
• relativ putine persoane se vor raporta la un nivel complex de incadrare a
experientei daca nu sunt ajutati de consilier.
• foarte multi pacienti isi vor expune problemele la doua sau mai multe dintre
stadiile amintite mai sus.

Sarcina consilierului este de a evalua nivelul de dezvoltare cognitiva si de a institui o

interventie potrivita, in functie de modul in care pacientul vorbeste despre sine si
ceilalti.
Propunem mai jos, cateva elemente cheie pentru evaluare nivelului de dezvoltare
cognitiva si strategii de intervievare pentru a lucra cu pacientii in cadrul fiecarui
stadiu:

Stadiul senzorio-motor
(Care sunt elementele experientei?)
Evaluare: Copilul prezinta ingrijorari, exprimandu-se intr-un mod aleatoriu si poate
demonstra exemple de gandire magica ori irationala. Comportamentul copilului va
tinde sa urmareasca acelasi paltern, cu o perioada de atentie scurta si miscari
frecvente ale corpului. Importanta este experienta senzoriala - ceea ce se vede, aude,
simte.
Tratament: Consilierul trebuie sa puna la dispozitie o structura ferma pentru
explorare, dar in acelasi timp trebuie sa fie atent la elemente aleatorii ale
conversatiei. Pe parcurs, aceasta va permite o structurare mai clara a problemei.
Cand vine vorba de tehnici de intervievare, abilitatile de a asculta, intrebarile inchise
care sa structureze, parafrazarile frecvente si rezumatele, sunt foarte utile. Exemple
de tratament pot implica: „joaca de-a terapia", folosirea unei camere de exercitiu si a
unor instructiuni de respiratie sau programe de management comportamental.

Stadiul operatiilor concrete

(Cercetari pentru descriptii situationale)
Evaluare: Majoritatea copiilor vorbesc folosind termeni foarte concreti. Acestia
raspund la intrebari cu cuvinte putine (stadiul precoce al operatiilor concrete) sau pot
vorbi la nesfarsit despre experienta lor (stadiul de tranzitie). Stadiul final al
operatiilor concrete are loc atunci cand copiii pot performa o gandire de genul
„dacaatunci", adica o gandire cauzala.
Tratament: Cu copilul linistit, sunt necesare intrebari inchise, bine gandite si plasate, astfel incat sa
scoata la suprafata informatiile concrete. Cu copilul mai vorbaret, formula clasica si concreta de inceput
este cea de genul: „Ai putea sa-mi dai un exemplu mai concret?" Consilierul actioneaza mai mult ca un
antrenor, alternand actiunea directa, structurarea (organizarea) si ascultarea atenta. Copilul are nevoie de
ajutor pentru a putea organiza viitoarele pattern-uri de gandire si comportament. Tehnicile
comportamentale si terapia „Realitatea lui Glasser" sunt in mod special de ajutor. Cand este vorba de
probleme ce tin de gandirea cauzala, foarte utile se dovedesc a fi „Consecintele logice ale lui Alderian".

Stadiul operatiilor formale

(Examinarea naturii sinelui ti repetarea pattern-urilor de actiune si gandire)
Evaluare: in mod special, prin clasa a cincea sau a sasea, copii incep sa discute despre grijile lor intr-un
cadru al operatiilor formale. Acestia pot sa vorbeasca despre sine, despre sentimentele lor si uneori chiar
din perspectiva celorlalti. Copilul care observa obisnuinte in propriile ganduri sau comportamente, face
pasul spre modul formal de gandire.
Tratament: Pentru a ajuta copilul sa se descrie pe sine sau situatia, putem intreba: „S-a mai intamplat asta
si in alte situatii?" sau „Reprezinta asta o obisnuinta?" Cu copiii care se regasesc la acest nivel, trebuie sa
actionam mai degraba in calitate de consultanti si sa plasam mai multa putere in mainile copilului.
Prea multi profesori si consilieri raman in discutia cu copiii la un nivel concret. insa, pentru a-si forma
pattern-uri mai complexe de gandire formala, ei necesita incurajare si provocare si trebuie impinsi sa se
autoexamineze permanent. Tipuri de programe ce pol fi adoptate in acest stadiu: workshop-uri de
dezvoltare a stimei de sine, programe care sa faciliteze examinarea pattern-urilor de consistenta a sinelui.

Stadiul dialectic/ sistemic (stadiul operatiilor post-formale)

(Cum se integreaza toate acestea? sau Cum se integreaza toate aceste lucruri intr-un sistem?)
Evaluare: Majoritatea copiilor sau adultilor nu privesc realitatea de la acest nivel, insa il putem observa
inca de la unii adolescenti care incep sa se problematizeze in legatura cu teme cum ar fi: rasism, feminism,
conflictul minoritatilor etc. - practic, ei incadreaza discutia intr-un sistem de cunostinte si observa cum ii
afecteaza personal. Apare o schimbare a locus-ului de control.
Tratament: Gandirea in cadrul unui sistem complex poate fi observata in consilierea familiei si in cadrul
consultatiilor la clasa. Practic, noi utilizam acest cadru, al operatiilor post-formale atunci cand ii intrebam
pe copii cum isi integreaza experientele explicate de ei in limbajul stadiilor senzorio-motor, concret si
fonnal. intrebarile pe care consilierul le pune in cadrul interviului sunt utile pentru:
a. a evalua nivelul de dezvoltare cognitiva a copilului,
b. a extinde gradul de intelegere al acestuia prin elaborarea conceptelor de la nivelul la care se gaseste,
c. a determina copilul sa progreseze spre un alt nivel de gandire prin schimbarea stilului de intervievare.

Evaluare preliminara a nivelului de dezvoltare cognitiva

Scop: sa aflam „povestea" copilului cu un minim de 50 de cuvinte. Exemple de intrebari: „Poti sa-mi spui
ce s-a intamplat pe terenul de
joaca/ in clasa?" sau „Despre ce ai vrea sa vorbim?". in cel mai scurt timp
putem obtine o prima informatie despre nivelul la care este relatata problema. Tabelul XII.2 va ilustra
stadiul nivelului de dezvoltare cognitiva
ale copilului abuzat.
Ce trebuie facut? Planul de interventie in cazul copiilor
abuzati

Interventia persupune o abordare pe un continuum de la general la specific.

Majoritatea interventiilor propuse se situeaza pe acest continuum si includ variate
combinatii si aplicatii unice ale celor trei tipuri: interventie primara, secundara si
tertiara. (Browne, Hanks, Stratton, & Hamilton, 2002; Hoefhagels & Mudde, 2000;
Willis, Holden, & Rosenberg, 1992). Ceea ce avem in vedere pentru inceputul
interventiei reprezinta:
• modul in care se prezinta problema, impactul multinivelar al acesteia asupra
copilului (sunt vizate nivelurile comportamental, cognitiv, subiectiv si fiziologic);
• modul si masura in care problema afecteaza functionarea zilnica a individului.
Pornind de la modelul lui DePanfilis, (2006), interventia noastra este orientata spre
preventia factorilor de risc si promovarea factorilor protectivi. in acest sens,
obiectivul de lunga durata pe care dorim sa-1 atingem ar fi adaptarea copilului
neglijat la diverse situatii sociale, referindu-ne aici si la dezvoltarea starii de bine a
acestuia.
Grupul nostru tinta vizeaza copiii cu varsta cuprinsa intre 8-11 ani, din mediul
urban, ce fac parte din familii cu statut socio-economic mediu si frecventeaza scoli
de masa.

Pentru a ne asigura succesul interventiei, aceasta trebuie sa fie multidisciplinara,

proactiva si bine organizata, un factor cheie reprezentandu-1 parteneriatele
colaborative intre diverse institutii.
Intervenim la nivelul proxim al copilului, incluzand familia si scoala pe de o parte, si
la nivelul dezvoltarii individuale a acestuia, pe de alta parte. Luand in considerare
aceste aspecte, ne-am propus urmatoarele obiective specifice:

1. Analizand situatia delicata a abuzului, am concluzionat ca un prim obiectiv

specific, necesar, ar fi sa intervenim si la nivelul institutiei de invatamant in care
copilul este incadrat, deoarece e important sa identificam si sa solutionam
problemele emotionale, comportamentale si psihosociale datorate neglijentei si care
pot sa apara ca si consecinte negative in acest context. Drept urmare, vom incerca sa
asiguram facilitarea insertiei copilului neglijat in mediul scolar.
2. Suntem constienti de faptul ca unele caracteristici ale familiei pot sa participe la
aparitia fenomenului de neglijenta. Parintii singuri, problemele de violenta familiala,
somajul, problemele financiare, toate pot sa creasca probabilitatea de manifestare a
neglijentei. Drept urmare, vom incerca sa reducem aceasta sansa si vom propune un
al doilea obiectiv specific al interventiei, si anume imbunatatirea pattern-urilor de
relationare intre membrii familiei, prin implementarea unor activitati tintite.
3. in majoritatea cazurilor de neglijenta, se impune adesea necesitatea antrenarii
copilului intr-un repertoriu al abilitatilor acceptate social. Am ales in acest sens ca
obiectiv al interventiei noastre, dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertiva.
Temele includ imbunatatirea observatiei, dezvoltarea unei judecati acurate, abilitati
de comunicare verbala si nonverbala si tehnici asertive de comportament.
4. Absenta unor strategii, a unor abilitati de coping eficiente poate agrava starea
copilului, cu atat mai mult cu cat acestea reprezinta unul dintre factorii protectori
persistenti care joaca un rol vital in mentinerea sau agravarea situatiei acestuia. Ne-
am propus ca obiectiv formarea unor strategii eficiente de coping, care sa ajute
copilul sa isi gestioneze resursele emotionale in directia potrivita dezvoltarii
personalitatii sale, sa ia initiativa unor actiuni constructive, sa rezolve probleme, sa
se foloseasca de suportul social drept sprijin emotional in situatii stresante. in lipsa
acestor abilitati, copilul poate adopta doua strategii fie: „lupta" cu ceilalti prin
blamarea lor, poate deveni agresiv sau impunator sau „fuge" prin faptul ca isi neaga
trairile si situatia, evita interactiunile sociale, se izoleaza nestiind cum sa faca fata
situatiilor din ce in ce mai diverse. 5. Stima de sine influenteaza evaluarea
stimulilor, a resurselor de coping si modereaza efectele confruntarii cu
circumstantele stresante. Prin intarirea stimei de sine a copilului, vizam in primul
rand corectarea gandurilor irationale, inadecvate si crearea unei imagini pozitive
despre sine.

Strategii de interventie

a. Primul obiectiv specific, insertia copilului in mediul scolar, nu

poate fi realizat decat in masura in care cadrele didactice din scoala vor fi implicate
in programul de reabilitare a copilului neglijat. Pentru a putea realiza o interventie
eficienta trebuie sa tinem cont de problemele specifice, care pot sa apara la clasa,
dintre care amintim: imposibilitatea controlului emotional, provocarea de batai,
afisarea neajutoratii in situatii de stres, imposibilitatea invatarii in clasa, obtinerea de
rezultate scolare nesatisfacatoare si multe altele. Pentru a contracara aceste
probleme, dar nu numai, propunem aplicarea urmatoarelor activitati:
- conducerea scolii va trebui sa creeze oportunitatea de a comunica despre aceste
probleme in cadrul unui forum, care sa asigure informarea- diferitilor membri ai
sistemului educational despre factorii de risc in cazul neglijentei;
> realizarea de training-uri cu profesorii de la clasa, care sa ofere acestora
posibilitatea achizitionarii unor tehnici de interactiune cu elevii neglijati, trebuind sa
ii incurajeze pe copii sa vorbeasca si sa caute ajutor atunci cand acestia au nevoie, sa
poata sa controleze clasa in situatii tensionate, sa stimuleze dezvoltarea personala a
elevilor si sa organizeze diferite serbari sau mici excursii in care sa ii implice pe
elevii cu probleme legale de neglijenta;
> desfasurarea de prelegeri in cadrul scolii avand drept tema de discutie problema
copiilor abuzati, prelegeri care sa sensibilizeze intreaga comunitate scolara cu privire
la neglijenta ca forma de abuz, evidentiind consecintele negative pe care le poate
avea aceasta, nu numai la nivel de individ, dar si la nivelul intregului sistem
interrelational, pe de o parte, precum si a masurilor de prevenire si de interventie
eficiente, pe de alta parte. Activitatile amintite mai sus pot fi incluse in cadrul unui
program
mai amplu, care sa vizeze suportul social pe care scoala o poate oferi copiilor
neglijati. Prin suportul social se incearca (DePanfilis, 2006):
• facilitarea accesului la informatie, la asistenta de specialitate, la resurse materiale;
de exemplu haine si mancare pentru copiii neglijati;
• oferirea de suport emotional, evidentiat prin empatie si compasiune;
• asigurarea feedback-ului si a ghidarii in situatii de stres;
• crearea de planuri financiare care sa includa retele sociale informale, precum
vecinii sau colegii;
• asistarea in procesul de achizitionare de noi competente si a abilitatilor de adaptare
la situatii limita.
Tinand seama de cele specificate mai sus, putem admite ca scoala poate oferi un
suport social esential in procesul de interventie, mentinand activat un factor
protector persistent. in consecinta, ea va putea asigura cadrul de desfasurare a unor
activitati ce vizeaza si familia elevului neglijat, ce trebuie implicata in solutionarea
problemelor ce au ca nod central propriul copil.

b. in continuare, vom trece in revista strategiile de interventie pe care le propunem

pentru a realiza cel de-al doilea obiectiv specific, si anume imbunatatirea pattern-
urilor de relationare intre membrii familiei. Activitatile ce urmeaza sa le realizam ar
fi urmatoarele:
• inainte de a aplica o terapie propriu-zisa, trebuie sa avem in minte foarte clar
delimitata problema specifica a fiecarui copil, de aceea e absolut necesar sa facem o
evaluare initiala a cazului, de unde trebuie sa aflam urmatoarele lucruri: sanatatea
fizica si mentala a copilului, nivelul sau de dezvoltare, explicatia pe care el o da
evenimentelor, atitudinea parintelui fata de situatie si explicatia sa asupra faptelor,
capacitatea de control a familiei, interactiunile dintre membrii ei, calitatea relatiilor,
abilitatea de rezolvare a posibilelor conflicte, starea actuala a familiei si situatia
financiara de moment. Toate aceste informatii vor fi descoperite prin intermediul
unor interviuri cu fiecare membru al familiei si cu familia reunita, informatii care sa
ajute la creionarea unui plan de interventie, avand la indemana cunostinte cu privire
la starea de fapt a situatiei familiale si identificand nevoile ei.
• inainte de a pune in aplicare diferite strategii, trebuie sa avem in vedere si relatia ce
se stabileste intre noi si familie, deoarece o interactiune buna poate asigura
colaborarea din partea acestora si castigarea increderii lor in reusita interventiei.
Cand membrii familiei au sentimentul ca sunt ascultati cresc sansele ca acestia sa se
implice in modificarea comportamentelor si a conditiilor care contribuie la
fenomenul de neglijenta.
• strategie ce si-a dovedit utilitatea in interventia in cazul copiilor neglijati este
terapia de familie. Aceasta ii implica pe toti membrii familiei si are drept scop
dezvoltarea abilitatilor de crestere a copiilor si de solutionare a problemei, vizandu-
se in special abilitatile sociale, de interactiune in cadrul familiei si comportamentale.
in continuare, propunem aplicarea terapiei care include activitati atat in cadrul
serviciului de consiliere, desfasurate la scoala, abordare initiata de Alexander &
Parsons, 1982 (apud Slesnick, Bartle-Haring & Gangamma, 2006) si alte activitati
ce se vor realiza acasa, demers propus de Slesnick & Prestopnik, 2005 (Slesnick,
Bartle-Haring & Gangamma, 2006). • Un alt obiectiv ar fi ca parintii si copiii sa
devina mai increzatori si mai competenti in a-si exprima parerile, nevoile si
expectantele in cadrul familiei. Membrii vor fi ghidati de la interpretarea proprie la o
perspectiva diferita, cea a familiei, a problemelor, prin folosirea de intrebari si
resemnificari ale acestora ce au la baza interactiunea interpersonala. Consilierul
creeaza o atmosfera interactiva si deschisa comunicarii de-a lungul tuturor
sedintelor. Alte tehnici ce pot fi folosite aici, ar fi terapia cognitiv-comportamentala,
care sa ajule la invatarea si aplicarea unor noi deprinderi de interactiune, in afara
orelor de terapie. Pe langa training-urile privind competentele de comunicare, se mai
pot organiza si intalniri cu profesorii de la scoala si cu persoane specializate in
problematica abuzului, intalniri care sa ofere informatii despre posibilii factori de
risc, ce pot produce recidiva abuzului, in functie de situatia familiei. in consecinta,
obiectivul vizat e acela de a imbunatati comunicarea intre membrii familiei si de a-i
ajuta sa invete diferite tehnici care sa ii ajute sa faca fata situatiilor de stres.

c. Pentru dezvoltarea abilitatilor de comunicare asertiva putem folosi modelul- DCT

- Developmental Counselling and Therapy. Astfel, dupa ce vom stabili nivelul de
dezvoltare al copilului, vom decide daca ar fi mai potrivit sa extindem dezvoltarea
copilului pe plan orizontal - pentru a ajuta copilul sa aiba o descriere mai concreta si
detaliata a experientei sau pe plan vertical - pentru a-1 ajuta sa surprinda relatii de
tip cauza - efect. Astfel, copilul poate fi invatat efectiv tehnici de comunicare
asertiva, pe care le poate exersa chiar in cadrul consilierii.
Tot in acest sens consideram absolut necesara formarea unui grup de suport - peer
grup sau crearea cel putin a unui grup de studiu la initiativa profesorului, care ar
putea sa ofere copilului oportunitatea sa:
isi sporeasca abilitatile de intelegere si exprimare a sentimentelor si dorintelor; 
observe cum interactioneaza ceilalti copii, ce simt si cum se comporta in legatura cu
anumite probleme;
achizitioneze abilitati de rezolvare de probleme, prin incercare si eroare, testare si
observatie;
isi imbunatateasca convingerile de auto-eficacitate;
isi inlature teama de a li respins.

Urmarim in acest sens facilitarea dezvoltarii unor relatii pozitive cu ceilalti copii de
varsta sa: manifestarea increderii, nevoia de a primi si de a da afectiune, o atitudine
empatica, deschisa si calda, precum si autonomie personala (evaluarea pe sine dupa
standarde personale, independenta, o preocupare moderata privind expectantele si
evaluarile celorlalti).

d. Deoarece tot ce tine de dezvoltarea copilului nu poate fi abordat fragmentat, o

buna interventie include strategii interdependente, in sensul ca, abordand problema
dezvoltarii unor abilitati de comunicare asertiva, nu o putem separa de necesitatea
existentei unei bune imagini despre sine, a unui sentiment de auto-eficacitate, a unei
relationali adecvate cu ceilalti si a capacitatii de a face fata problemelor specifice
varstei.

Pentru a ajuta copilul sa-si dezvolte strategii de coping eficiente, vom interveni
pentru ajustarea acestuia la situatii pe care le considera amenintatoare sau in care se
simte nesigur. Propunem in acest sens jocul de rol, ca metoda eficienta pentru
invatarea unor noi abilitati ce presupune simularea unui rol pe o situatie-problema cu
copilul (un eveniment care ii provoaca frica sau care il inhiba, o confruntare
provocativa). Copilul va executa un pattern de comportament, un rol egociat (fixat,
specific). Aceasta metoda ii ajuta in special pe copiii cu tima de sine scazuta, pe
copiii persecutati sau izolati social. Kelly (1992), orbeste de aceasta metoda ca fiind
o forma cognitiv-comportamentala ofisticata de repetare a comportamentului
(Garfield, 1994). Astfel, un opil timid poale acoperi acest deficit prin training
asertiv. O alta aplicatie oate fi invatarea relationarii cu persoane de celalalt sex, cu
profesori, arinti, autoritati (Clarkson, 1992).

e. Cresterea stimei de sine o vom aborda prin prisma modificarii

gnitiv - comportamentale.

Ronen a propus in 1995 un model de interventie cognitiv-omportamentala cu

elemente terapeutice educative pentru a consolida utocontrolul copiilor cu tulburari
de externalizare sau de internalizare demersul pe care-1 consideram adecvat
cuprinde urmatoarele faze:

I. Modificarea conceptiilor dezadaptative: Obiectivul primei faze este de a-1 invata

pe copil ca problema lui este un comportament care depinde de el si care poate fi
schimbat daca copilul invata acest lucru. Modificarea conceptiilor gresite se face
prin redefinire si prin restructurare cognitiva. Se folosesc intrebari sugestive in
concordanta cu nivelul de dezvoltare si personalitatea copilului pentru a-1 ajuta sa
inteleaga ca problema lui nu este o chestiune de nesansa sau ca nu reprezinta o
pedeapsa de care el trebuie sa se invinovateasca si ca orice lucru se poale schimba in
functie de motivatia si de puterea vointei sale.

II. Cresterea perceptiei stimulilor interni. A doua faza este focalizata pe dezvoltarea
sensibilitatii in general si a stimulilor interni care se refera la problema particulara.
Acest lucru se poate indeplini prin „ascultarea propriului corp", incercarea de a se
concentra pe ce si pe cum simte in cazul sensizivitalii generale si asupra
parametrilor interni in ceea ce priveste problema specifica a copilului. Se pot utiliza
modelele de relaxare, concentrare a atentiei si monitorizare.

III. Dezvoltarea autocontrolului se poate face invatandu-1 pe copil tehnicile de

modificare a comportamentelor sale automate cu unele mediate. Copilul este
antrenat prin exercitii fizice (de exemplu, sa continue sa fuga in ciuda oboselii) sau
prin exercitii emotionale (de exemplu, sa-si amane gratificatia). Tehnicile includ
auto-monitorizarea, auto-evaluarea, auto-intarirea, rezolvarea problemei si
imaginatia.

IV. Eliminarea problemei. Problema se atenueaza si apoi dispare prin cresterea

increderii in sine, monitorizare, evaluare, mentinere si generalizare.
Fiecare dintre faze reprezinta o combinatie a trei componente: invatare, practicare si
aplicatie.
invatarea consta in atentionarea copilului asupra conceptiilor sale gresite, a
gandurilor sale mediate si nemediate (automate) si in deprinderea unor tehnici de
modificare a conduitei.
Practicarea include exercitiile care sunt demarate in cadrul interventiei la care se
adauga si temele de casa de indeplinit. Practica este directionata pe ajutorarea
copilului sa foloseasca tehnicile de autocontrol in diferitele sfere ale vietii sale, cum
ar fi invatarea de a identifica gandurile si starile sale emotionale, de a monitoriza,
inregistra, evalua dimensiunile irationale si inhibitorii si il vom ajuta sa formuleze
noi ganduri mult mai juste si productive, care-i vor facilita reducerea anxietatii
sociale.

De asemenea, ii vom sugera sa foloseasca vorbirea cu sine si autointarirea.