GLOSAR

Acalculie – dereglare neuropsihilogică dobândită, care constă în incapacitatea de a

opera cu numerele. Pacienții nu pot efectua operațiile de calcul în mod oral și scris.
Acalculia primară (izolată) se întâlnește rar și intervine în rezultatul leziunilor fronto-
parieto-occipitale ale emisferei cerebrale stângi (dominante). Termenul a fost
introdus în circulație în anul 1919 de patologul suedez Solomon Henschen și provine
din latinescul a=absență, calculation=calcul, calculus=pietricică (pietricele) folosită
pentru funcția de a socoti ceva.

Acidoză – creștera acidității mediului biologic caracterizată prin coborârea pH-ului

sub 7.35 (valoarea normală 7.35 - 7.45) cauzată de creșterea concentrației ionilor de
hidrogen.

ADP, receptori. Două clase majore de receptori mediază efectul fiziologic al

fosfatelor de adenozină și adenozină. Aceștia sunt receptorii purinergici P1 și P2,
clasificați în funcție de preferința lor pentru adenozină (P1) sau fosfat de adenozină
(P2). Toți receptorii purinergici sunt necesari pentru a stabili o reglare echilibrată a
hemostazei sau formării trombului, în funcție de intensitatea leziunii vasului.
Nucleotidele eliberate din celulele deteriorate pot bloca receptorii P2 trombocitari și
inițiază schimbarea formei (prin intermediul receptorilor P2X) și agregarea (prin
intermediul receptorilor P2Y12 și P2Y1) lor.

Alcaloza respiratorie reprezintă o tulburare a echilibrului acido-bazic ce se

caracterizează prin modificări ale pH-ului peste valoarea de 7,45 ca urmare a unor
afecțiuni ce determină scăderea presiunii parțiale a dioxidului de carbon.

Algoritm - succesiune de operații necesare în rezolvarea unei probleme oarecare.

Cuvântul are ca origine numele matematicianului persan Al-Khwarizmi.

Alexie (cecitate verbală) - lipsa capacității de a înțelege când vede limbajul scris.
Pierderea capacității de citire de către o persoană care a posedat această abilitate
cerebrală. Din greacă a = absența, lexis=cuvânt.

Alfa-blocantele, antihipertensive. Alfa-blocantele, cunoscute și sub denumirea de α-

blocante sau antagoniști de α-adrenoreceptori, sunt o clasă de agenți farmacologici
care acționează ca antagoniști asupra receptorilor α-adrenergici (α-adrenoceptori).
Istoric, alfa-blocantele au fost utilizate ca instrument farmacologic în cercetarea
sistemului nervos vegetativ. Astăzi unele dintre aceste substanțe sunt utilizate în
tratamentul hipertensiunii arteriale, bolii Raynaud și disfuncției erectile prin blocarea
receptorilor α din artere și mușchii netezi. În cele din urmă, în funcție de tipul de
receptor alfa, alfa-blocantele relaxează mușchiul neted sau peretele arterial, ceea ce
crește fluxul de lichide în aceste structuri. Când termenul „alfa-blocant” este utilizat
fără precizare, el se referă la blocanți neselectivi (blochează ambele clase de
receptori: α1 și α2, având și activitate de β-blocant). Cu toate acestea, cel mai
frecvent tip de alfa-blocant este de obicei un blocant α1.
Prazosina, blocant selectiv de α1-receptori este eficient în tratamentul
hipertensiunii arteriale ușoare până la moderate. Alfa-blocantele produc o serie de
efecte secundare, cum ar fi hipotensiunea arterială ortostatică și amețelile.

Altern, sindromul este cauzat de lezarea trunchiului cerebral în semisecţiune

transversă la unul din nivelurile lui şi se manifestă clinic prin tulburarea funcţiei
nervului/nervilor cranieni de tip „periferic” de aceeaşi parte cu leziunea şi
hemipareză/hemiplegie centrală cu sau fără tulburări senzitive la membre şi
trunchiul corpului de partea opusă leziunii.

Amaurosis din greacă veche – întuneric, întunecare, obscuritate, orbire; amaurosis

fugax – amauroză fugace - orbire tranzitorie

Angiografia convențională și substracție digitală (DSA). Angiografia cu subtracție

digitală intravenoasă (IV-DSA engl. - Intravenous digital subtraction angiography)
este o formă de angiografie care a fost dezvoltată pentru prima dată la sfârșitul
anilor '70 ai secolului XX. IV-DSA este o tehnică computerizată care compară o
imagine cu raze X a unei regiuni a corpului înainte și după ce substanța radiopacă
iodată a fost injectată intravenos în organism prin tehnica Seldinger. Țesuturile și
vasele de sânge de pe prima imagine sunt „înlăturate” digital (subtracție digitală) din
a doua imagine, lăsând o imagine clară a arterei care poate fi apoi studiată
independent și izolat de restul corpului. DSA permite înregistrarea unor serii de
imagini la o frecvență de 1-16 cadre pe secundă, utile pentru evaluarea mișcării
fluxului sangvin prin lumenul vaselor de sânge.
Antagoniști ai vitaminei K (VKA) (warfarina, fenindiona, acenocumarol, etc.) sunt un
grup de substanțe care reduc coagularea sângelui prin reducerea acțiunii vitaminei K.
Ele sunt utilizate ca medicamente anticoagulante în prevenirea trombozei. Aceste
medicamente epuizează forma activă a vitaminei prin inhibarea enzimei vitamina K
epoxid reductaza. Deşi reprezintă un tratament eficient în condiţii optime, riscul
iminent al unui eveniment trombo-embolic recurent în raport cu riscul de sângerare
din cauza unei ferestre terapeutice înguste, numeroasele interacţiuni cu alimentaţia
dar şi cu unele medicamente, precum şi necesitatea de monitorizare periodică a INR-
ului, complică şi îngreunează utilizarea pe termen lung a acestei terapii esenţiale în
prevenirea şi tratatarea bolii trombo-embolice.

Anticoagulantele orale.
Cumarinele (antagoniști ai vitaminei K). Aceste anticoagulante orale sunt derivate
din cumarină, produs care se găsește în multe plante. Un membru proeminent al
acestei clase este warfarina (coumadin), medicament cu o istorie de utilizare foarte
mare. Alte exemple sunt acenocoumarol, fenprocumon, atromentin și fenindione.
Noile anticoagulante orale cu acțiune directă (NOAC) au fost introduse în practica
medicală în 2008 și după 2008. Există cinci NOAC-uri pe piață în prezent: dabigatran,
rivaroxaban, apixaban, edoxaban și betrixaban.
Antiplachetarele. Medicamentele antiplachetare (antiagregante), cunoscute și ca
inhibitori de aglutinare plachetară sau inhibitori de agregare plachetară, sunt o clasă
de produse farmaceutice care scad agregarea plachetară și inhibă formarea
trombusului. Clasa medicamentelor antiplachetare include: (1) inhibitori ireversibili
de ciclooxigenaza (aspirina, trifusal – disgren); (2) inhibitori ai receptorilor adenozinei
difosfat (cangrelor - kengreal, clopidogrel - plavix, prasugrel - effient, ticagrelor -
brilinta, ticlopidine - ticlid); (3) inhibitori de fosfodiesterază (cilostazol - pletaal); (4)
antagoniști ai receptorului 1 activat cu protează (PAR-1) (vorapaxar - zontivity); (5)
inhibitori ai glicoproteinei IIB / IIIA - numai pentru utilizare intravenoasă (abciximab -
ReoPro, eptifibatide - integrilin, tirofiban - aggrastat); (6) inhibitori ai recaptării
adenozinei (dipyridamol - persantină); (7) inhibitori de tromboxan (inhibitori de
tromboxană sintază, anatagoniști ai receptorilor de tromboxan, terutroban).

Antiplachetarele noi.
Prasugrel este un blocant al receptorilor P2Y12. După administrare perorală are
nevoie de metabolism hepatic pentru a-și genera metabolitul activ, deși, în
comparație cu clopidogrel, acesta este mai eficient, ceea ce duce la o
biodisponibilitate mai mare, la o acțiune mai rapidă și, mai important, la un efect
antiplachetar mai puternic decât predecesorul său. Nu și-a demonstrat eficiența în
profilaxia secundară a AVC.
Ticagrelor este un alt blocant peroral al receptorilor P2Y12, dar spre deosebire de
clopidogrel și prasugrel nu necesită activare metabolică și inhibă reversibil receptorii
ADP. Administrat de două ori pe zi, ticagrelor, similar cu prasugrelul, are un debut
rapid de acțiune, este mai puternic decât clopidogrelul, dar are și avantajul unei
compensări mai rapide a acțiunii.

Apoplexie gr. străv. – paralizie; de la apoplessein – a fi atacat prin lovitură, a fi

suprimat; suprimarea subită a funcției unui organ cauzată de o hemoragie sau de
astuparea unui vas (apoplexie cerebrală, apoplexie ovariană, apoplexie hipofizară,
apoplexie hepatică); pierdere bruscă a cunoștinței și a posibilității de mișcare,
datorată în special unei hemoragii cerebrale; boală a plantelor datorată căldurilor
excesive.

Apraxia este pierderea abilităților achiziționate din experiența proprie în realizarea

acțiunilor care au un scop oarecare (habitual, activitate profesională, gesturi etc) fără
semne evidente de pareză sau dereglări de coordinație a mișcărilor. În dependență
de localizarea focarului de alterație cerebrală se disting câteva variante de apraxii:
motorie, ideomotorie, constructivă, ideatorie.

Arteriita cu celule gigante este o vasculită autoimună care afectează în principal

arterele mari și mijlocii, fiind implicate adesea aorta, ramurile ei extracraniene și
arterele intracraniene. În bioptatul arterei temporale, de rând cu alte modificări
specifice inflamației, examenul microscopic scoate la iveală celule gigante
multinucleare de unde și provine denumirea maladiei. Un alt sinonim al maladiei –
boala Horton, după numele cercetătorului american Bayard Taylor Horton care a
descris-o printre primii în anul 1932. Cefaleea, cel mai frecvent simptom al bolii, este
prezentă la 2/ 3 din pacienți. O treime din pacienți suferă de depresie; una din cele
mai de temut complicații – pierderea vederii. La aprox. 1% din bolnavi se poate
dezvolta accidentul vascular cerebral ischemic. Pentru stabilirea diagnosticului sunt
utilizate criteriile elaborate de Colegiul American al Reumatologilor:
- vârsta >50 ani sau depistarea simptomelor bolii la persoane >50 ani;
- cefalee de novo sau schimbarea localizării cefaleei, dacă pacientul a avut-o și
mai înainte;
- patologia arterei temporale: durere la palpația arterei temporale sau
reducerea pulsației ei, fără legătură cu ateroscleroza vaselor cervicale;
- creșterea VSH >50 mm/h, determinată după metoda Westerngren;
- modificările specifice în bioptatul de arteră temporală.
Se recomandă iniţierea terapiei cu Prednison administrat oral 40-60 mg zilnic. Dozele
mari se menţin până la remiterea simptomelor, apoi fiind administrate doar dozele
de întreţinere. Pacienţilor cu simptome vizuale li se recomandă iniţial corticoterapia
intravenoasă cu Metilprednisolon de 250-1000 mg zilnic, timp de 3 zile. Ameliorarea
simptomelor apare de obicei în decursul a 72 ore de la începerea tratamentului.

Aspirina (acidul acetilsalicilic) este un medicament antiinflamator non-steroidian din

familia salicilaților, folosit în general ca un analgezic minor, ca antipiretic,
antiinflamator și antiagregant. Extractul activ al scoarței de salcie albă (Salix alba), a
fost izolat în forma sa cristalină în 1828, de către farmacistul francez Henri Leroux și
chimistul italian Raffaele Piria, care au reușit să separe acest acid în forma sa pură.
În 1897, un cercetător de la compania Friedrich Bayer, a înlocuit una dintre grupele
funcționale hidroxil din acidul salicilic, cu o grupă acetil, care reducea semnificativ
efectele adverse ale lui. Acesta a fost primul medicament de sinteză și începutul
industriei farmaceutice.
Aspirina funcționează ca un agent antiplachetar prin blocarea ireversibilă a enzimei
ciclooxigenazei-1 (COX-1) în interiorul trombocitelor. Această enzimă este necesară
pentru a genera tromboxan A2, un puternic activator plachetar din acidul arahidonic.
Aspirina inhibă de asemenea și enzima COX-2 ceea ce explică o parte din
proprietățile sale antiinflamatorii, deși au fost propuse și alte câteva mecanisme,
inclusiv reducerea generării de prostaglandină și cele care implică celulele imune și
citokinele. Efectele secundare gastrointestinale ale aspirinei sunt cauzate de
inhibarea COX-1. Efectul antitrombotic maxim al aspirinei este obținut cu o doză
zilnică de 75–100 mg, dozele mai mari nu cresc efectul antiagregant, deși riscul de
sângerare crește odată cu doza. Aspirina inhibă în mod selectiv doar calea COX, în
timp ce activarea trombocitelor poate fi produsă și prin alte căi, necesitând
administrarea de agenți suplimentari pentru o acțiune antitrombotică completă.

Ataxia se definește ca o incapacitate de a coordona activitatea musculară în timpul

mișcării voluntare (ataxie cinetică) sau pentru a menține postura în ortostatism
(ataxie statică): în picioare (astazie) sau șezând (abazie), în absența oricărui deficit
al forței musculare. În ataxia cinetică pot fi afectate ritmul, amplitudinea,
coordonarea, direcția și intensitatea mișcării. Poate interesa membrele superioare și
inferioare, capul sau trunchiul corpului. Atât ataxia statică cât și cea cinetică pot fi
cauzate de leziuni cerebeloase-vestibulare (ataxie cerebeloasă), a lobului frontal
(ataxie frontală Bruns), a regiunii parieto-occipitale (ataxia optică), a cordoanleor
posterioare ale măduvei spinării sau a proprioceptorilor (ataxia senzitivă-senzorială).
Termenul ataxie provine din cuvintele grecești: a = absența, taxis = ordonare,
aranjare.

Ateroscleroza (din greacă atheros – terci, material moale, pastos + sklerosis –

întărire) este o boală cronică a arterelor de tip elastic și musculo-elastic, care rezultă
dintr-o tulburare a metabolismului lipidic și proteic și este însoțită de depunerea
colesterolului și a unor fracțiuni de lipoproteine în lumenul vaselor de sânge.
Depozitele se formează sub formă de plăci ateromatoase. Creșterea ulterioară a
țesutului conjunctiv în ele (scleroza) și calcifierea peretelui vasului duc la deformarea
și îngustarea lumenului până la obstrucția (blocarea) vasului. (Vezi și Colesterolul).

AT III, factor de coagulare. Antitrombina (antitrombina III, după denumirea mai

veche) este un inhibitor potent al reacţiilor din cascada coagulării. Deşi numele
„antitrombină” ar implica o acţiune numai la nivelul trombinei, de fapt acest
anticoagulant natural inhibă într-o oarecare măsură toate enzimele coagulării.
Principalele enzime inhibate sunt: factor Xa, IXa şi trombina (factor IIa); de asemenea
antitrombina exercită acţiuni inhibitorii asupra factorilor XIIa, XIa şi a complexului
factor VIIa şi factor tisular. Deficitul de antitrombină a cărui incidenţă în populaţie
este raportată ca fiind cuprinsă între 0.02% şi 1% poate fi congenital sau dobândit şi
se asociază cu un risc crescut de tromboembolism recurent.

Automatismului oral, reflexele includ numeroase reflexe, răspunsul comun al cărora

este întinderea buzelor înainte (sugere/sărut):
- palmo-mentonier al lui Marinescu-Radovici (la o excitație rapidă cu muchia
ciocănașului a pielii de-asupra eminenței degetului mare are loc contracția
mușchiului mentonier de aceeași parte);
- labial (la ciocănirea buzei superioare a pacientului cu pernuța degetului
examinatorului are loc mișcarea de sugere a buzelor);
- nazo-labial al lui Astvatsaturov (ciocănirea rădăcinii nasului produce
răspunsul de sugere al buzelor);
- distans-oral al lui Korchikyan (mișcarea rapidă a ciocănașului spre fața
pacientului provoacă mișcarea de sugere a buzelor).
Uneori sindromul pseudobulbar este însoțit și de reflexul de „bulldog” al lui
Yanishevsky: la iritare cu o spatulă a buzelor, gingiilor sau palatului dur are loc
contracția convulsivă a maxilarului.

AVC ischemic asociat cu migrenă. Pacienții (în majoritatea lor pacientele) cu migrenă
cu aură suferă ocazional un AVC, mai ales când simultan administrează contraceptive
orale și fac abuz de nicotină. Mecanismul patogenetic până la sfârșit încă nu este
clarificat. E cunoscut, că și în accesul migrenos „normal” are loc reducerea fluxului
sanguin cerebral, care poate în simptomatologia aurală să scadă sub pragul
funcțional. Practic, însă, niciodată nu ajunge la pragul de infarct. În paroxismul de
migrenă au fost descrise modificările de homeostază (creșterea conținutului de
substanțe care promovează agregarea trombocitelor cum ar fi tromboxanul, factorul
plachetar 4). La fel poate că are semnificație și ingestia de substanțe vasoactive
(triptan, erotamină).
B

Barbituricele un grup de medicamente derivate din acidul barbituric (compusul a

fost sintetizat pentru prima dată de Adolf von Baeyer), care au un efect depresiv
asupra sistemului nervos central. În funcție de doză, efectul lor terapeutic se poate
manifesta de la o stare de sedare ușoară până la stadiul de anestezie. Anterior,
barbituricele erau prescrise pe scară largă ca sedative și somnifere. În prezent,
domeniul lor de aplicare este limitat în mod semnificativ, deoarece, în primul rând,
acestea au o bandă terapeutică restrânsă, care poate duce la supradozaj și efecte
toxice, iar în al doilea rând, utilizarea lor prelungită poate dezvolta dependența.
Thiopentalul (anestezic barbituric general), administrat ca bolus, poate reduce rapid
și semnificativ crizele acute de hipertensiune intracraniană.
Nu este clar de ce Baeyer a ales să numească compusul pe care l-a descoperit „acid
barbituric”. În manualul său de chimie organică, chimistul organic american Louis
Frederick Fieser (1899–1977) a speculat inițial că numele derivă din cuvântul german
Schlüsselbart (literalmente, barba (Bart latină: barba), care este o parte din cheie),
deoarece Baeyer a considerat acidul barbituric drept central (sau „cheie”) pentru a
înțelege acidul uric și derivații săi. Cu toate acestea, Fieser a decis ulterior că Baeyer
a numit compusul după o domnișoară pe care a cunoscut-o și care a fost numită
"Barbara", de unde și denumirea de "acid barbituric" era o combinație cu numele
"Barbara" și "acid uric". Alte surse susțin că Baeyer a numit ansamblul după Sfânta
Barbara, fie pentru că l-a descoperit în ziua de sărbătoare a Sfintei Barbara (4
decembrie), fie pentru că a prânzit uneori cu ofițeri de artilerie, iar Sf. Barbara este
patronul lor.

Bazilară, artera, sindromul. Manifestările clinice depind de nivelul afectării arterei

bazilare și respectiv de implicarea ramurilor care se desprind de acolo. Sindroamele
clinice de trunchi cerebral în aceste situații pot fi bilaterale sau alterne (încrucișate).
Ischemiile trunculare extinse produc dereglări oculomotorii pronunțate: pareza uni-
sau bilaterală de mișcare pe orizontală a globilor oculari, oftalmoplegia internucleară
uni- sau bilaterală, pareza de abducere, pareza oculomotorie nucleară sau
infranucleară, combinația dintre pareza privirii pe orizontală și oftalmoplegia
internucleară (sindromul 1½ ). Mai rar suferă mișcarea globilor oculari pe verticală.
Infarctele cerebeloase din cadrul sindromului de arteră bazilară frecvent produc
reacția tilt-oculomotorie cu înclinarea capului spre partea afectată și devierea axei
oculare („skew deviation”).
Tromboza acută de arteră bazilară are un pronostic deosebit de nefavorabil. Se
poate instala în orice segment al ei. Localizările diferite depind de factorul etiologic și
se manifestă prin diferite simptome clinice.

Bayliss, efectul – descoperit de către fiziologul englez Bayliss în 1902. Este un reflex
de constricție al miocitelor mușchiului neted al tunicii vasculare (arteriolelor) ca
răspuns la întinderea lor care se întâmplă la creșterea tensiunii arteriale în interiorul
vasului respectiv.
Behçet, sindromul este o vasculită multisistemică rară de origine necunoscută cu
presupus mecanism autoimun. Debutează de obicei în a treia decadă de viată
afectând în măsură egală bărbații și femeile. Manifestările clinice clasice includ
ulcerații orale, inflamații oculare, ulcerații genitale și tegumentare recurente. Din
manifestările severe fac parte orbirea, precum și afectarea arterelor cerebrale și
trombozele venoase. Tratamentul este simptomatic, cu corticosteroizi și cu
imunosupresoare. În anul 1936 dermatologul turc Hulusi Behçet a raporat această
maladie în calitate de entitate nozologică nouă.

Beta-blocantele, antihipertensive. Beta-blocantele sunt antagoniști competitivi care

blochează receptorii beta-adrenergici, cu întreruperea acțiunii adrenalinei
și noradrenalinei, exercitând astfel un efect simpatolitic, de deprimare a influenței
sistemului nervos simpatic. În funcție de receptorii β pe care îi blochează, beta-
blocantele sunt de mai multe tipuri, astfel se deosebesc blocantele
neselective și blocantele selective, pentru receptorii β1, β2 și β3. Receptorii β1-
adrenergici sunt localizați în majoritate în inimă și rinichi. Receptorii β 2-adrenergici
sunt localizați în majoritate în plămâni și tractul gastrointestinal, uter, ficat, mușchii
netezi din componența vaselor și mușchii scheletici. Receptorii β 3-adrenergici sunt
localizați în adipocite. Terminația caracteristică pentru beta-blocante este -lol.
Exemple de beta-blocante sunt: metoprolol, nebivolol, atenolol, bisoprolol,
propranolol, timolol, etc.
Efectul negativ al beta-blocantelor asupra metabolismului carbohidraților (cauzat de
acțiunea asupra subtipurilor 2 și 3 de receptori beta-adrenergici) crește riscul de
hipoglicemie și maschează manifestările sale, reduce producția de insulină și
absorbția periferică de glucoză insulino-dependentă, slăbește lipoliza și reduce
producția de hormoni contra-insulari, ceea ce tulbură reglarea internă a eliberării
insulinei. În același timp, blocarea adrenoreceptorilor β3 în insulele pancreasului
duce la hiperglicemie și la dezvoltarea rezistenței la insulină. Beta- blocanții β1
moderni cardioselectivi nu posedă asemenea acțiune, deoarece nu blochează
receptorii pancreasului, ficatului, țesutului adipos și celulor tiroidiene, care mediază
metabolismul carbohidraților. De remarcat, în special, este blocantul β1
supraselectiv de a treia generație nebivolol, care are efect vasodilatant (datorită
activării sintezei de oxid nitric endotelial) și normalizează sensibilitatea țesuturilor
periferice ale pacienților cu diabet zaharat la insulină. Proprietățile extrem de
selective ale nebivololului asigură neutralitatea acestuia în ceea ce privește
metabolismul carbohidraților la pacienții cu diabet zaharat.

B6, vitamina. Cele trei forme principale ale vitaminei B6 sunt piridoxina, piridoxal și
piridoxamina care, în ficat, sunt convertite în piridoxal 5'-fosfat (PLP) - un cofactor în
multe reacții ale metabolismului aminoacizilor. PLP este de asemenea necesar
pentru reacția enzimatică ce are ca efect eliberarea glucozei din glicogen. Doza
zilnică recomandată variază între 1,3 mg și 2,0 mg, în funcție de vârstă și sex.

B12, vitamina cunoscută și sub denumirea de cobalamina, este o vitamină solubilă în

apă esențială pentru funcția tuturor celulelor. Cobalaminele sunt caracterizate
printr-un nucleu de corrin asemănător cu porfirina care conține un singur atom de
cobalt legat la o nucleotidă de benzimidazolil și o grupă de reziduuri variabile.
Concentrațiile intracelulare de vitamina B12 pot fi deduse prin concentrația
plasmatică totală a homocisteinei, care poate fi transformată în metionină printr-o
reacție enzimatică care folosește 5-metiltetrahidrofolat ca grup de donatori de metil.
În consecință, concentrația plasmatică a homocisteinei scade odată cu creșterea
concentrației intracelulare a vitaminei B12. Metabolitul activ al vitaminei B12 este
necesar pentru metilarea homocisteinei în producția de metionină, care este
implicată într-o serie de procese biochimice incluzând metabolismul
neurotransmițătorilor monoaminici.

CADASIL: engl. Cerebral Autosomal Dominant Arteriopathy With Subcortical Infarcts

and Leukoencephalopathy (arteriopatie cerebrală cu infarcte subcorticale și
leucoencefalopatie) este o maladie ereditară autozomal-dominantă a vaselor mici
care se manifestă prin accidente vasculare cerebrale recidivante. Poate progresa
până la paralizie pseudobulbară sau demență multi-infarct. Responsabile de această
maladie sunt mutațiile localizate pe cromozomul 19, gena Notch3. A fost descrisă o
variantă de migrenă familială hemiplegică localizată pe același cromozom.
Majoritatea pacienților sunt de vârstă tânără și manifestă la examenul CT sau RMN o
leucoencefalopatie progredientă, infarcte subcorticale multiple, evoluție cu
modificări cerebrale atrofice evidente, fără factori de risc obișnuiți.
Deosebit de elocventă, dar nu întotdeauna prezentă, este implicarea lobilor
temporali în procesul patologic. Unii pacienți devin „vizibili” prin manifestări de
demență. Mulți pacienți tineri au migrenă cu aura și modificări la examenul CT/RMN
menționate mai sus. În evoluția ulterioară a bolii intervin în special accesele
epileptice, anomaliile neuropsihologice și neuropsihiatrice. În biopsia cutanată
examenul electronic microscopic va depista modificările tipice ale bolii. Deoarece
este o boală generalizată mai multe organe și sisteme pot fi afectate (nervi, mușchi,
retină etc). Diagnosticul este unul genetic.

C, proteina – proteina C este o glicoproteină sintetizată în ficat printr-un mecanism

dependent de vitamina K, care circulă în plasmă și are un rol în prevenirea
trombozelor. Funcția sa de anticoagulant se exercită prin inactivarea factorilor V și
VIII. De asemenea acționează ca un agent profibrinolitic.

Carotidă, carotidian - din greacă antică καρωτίς (karotís),  κάρος (káros), - „somn”

„stupoare”, deoarece întreruperea fluxului sanguin în această arteră conduce la
pierderea conștienței.

Carodia internă, sindromul. Manifestările clinice se compun din hemisindroame din

partea opusă. Grație funcționării eficiente a circulației colaterale obturarea arterei
carotide interne deseori rămâne silențioasă sau se manifestă prin suferință
ischemică „centrală”, adică a teritoriului arterei cerebrale medii. Ocluzia distală
acută (în porțiunea de T-ramificare în arteră cerebrală medie și arteră cerebrală
anterioară) are manifestări clinice grave, deseori evoluând în infarct malign.
Carotidinie. Ceflaee paroxistică de tip hemicranie (mai frecvent pe stânga), însoțită
de dureri la palpația bifurcției carotidei comune și ramurilor acesteia, creșterea
dimensiunilor ganglionilor submandibulari. În timpul atacurilor, sunt posibile
elemente de vestibulopatie de tipul sindromului Meniere. Provine din greacă: karotís
– carotidă și odyn – durere.

Cascada ischemică este o succesiune de reacții biochimice interdependente inițiate

de ischemie care conduc la moartea neuronală prin mecanisme de necroză sau
apoptoză.

Cataroi – sinonim popular al accidentului vascular cerebral. Posibil provenit din

chetroi – pietroi – piatră (a fi lovit cu piatra).

Cefalosporinele alcătuiesc o clasă de antibiotice beta-lactamice  care au fost izolate

inițial din specii de fungi din genul Acremonium, denumit în trecut
„Cephalosporium”. Împreună cu cefamicinele, alcătuiesc clasa cefemelor. Au fost
descoperite în 1945 și au fost comercializate pentru prima dată în anul 1964.
Nucleul de bază cefam poate fi modulat structural pentru obținerea unor proprietăți
farmacologice diferite. Cefalosporinele sunt clasificate în cinci generații pe baza
activității lor antimicrobiene. Prima generație de cefalosporine conține compuși cu
activitate mai slabă, iar generațiile următoare conțin antibiotice cu spectru de
activitate dince în ce mai larg (crește activitatea pe bacterii Gram-negative, dar scade
cea pe bacterii Gram-pozitive). Începând cu generația a patra, antibioticele prezintă
spectru larg de activitate.

Cerebeloasă posterioară inferioară (PICA), artera, sindromul (engl. PICA – posterior

inferior cerebelar artery). Această arteră poartă responsabilitatea aportului de sânge
la ~2/ 3 din cerebelul ipsilateral. La ocluzia ei acută se va instala infarctul cerebelos
emisferial. Manifestările clinice constau din nistagmus rotator spontan, dismetrie și
tremurătură intenționată severă la îndeplinirea probelor de coordinare și fenomenul
rebound. Infarctul cerebelos este însoțit de edem extins, periculos pentru viață,
deoarece produce compresia sistemului ventricular, hidrocefalia, dislocarea și
angajarea trunchiului cerebral cu stop respirator și cardiac. Manifestările clinice
precoce sunt modificările cantitaive sau calitative de conștiență, sughițul, voma,
diplopia cauzată de implicare a abducensului, scotoamele, iar la examenul imagistic –
lărgirea cornului temporal și compresia ventricolului patru.

Cerebrală anterioară, artera, sindromul. În varianta izolată se întâlnește rar (<5%).

Manifestările clinice constau din pareza contralaterală a membruli inferior,
predominant distală. Câte odată pareza implică coapsa și umărul, fața și mâna
propriu-zisă. Tulburările de sensibilitate și apraxia se întâlnesc rar.

Cerebrală anterioară, arteră, sindromul bilateral (infarctul anterior bilateral) se

poate întâmpla când ambele artere cerebrale anterioare provin dintr-o singură
arteră carotidă internă (hipoplazie unilaterală de segment A1), obturare
concomitentă embolică sau trombotică; în spasme arteriale cauzate de hemoragie
subarahnoidiană; după cliparea anevrismelor de arteră comunicantă anterioară.
Simptomatologia clinică se compune din pareze bilaterale ale membrelor și tulburări
neuropsihologice (sindromul de disconexiune anterioară, abulie severă și tulburări
de orientare).

Cheson, boala este o manifestare de embolie gazoasă. Când scafandrul este brusc
adus de la adâncime mare la suprafață, dar și în cazul când scufundătorul se
pornește la zbor în ziua când s-a scufundat, reducerea acută a presiunii atmosferice
produce eliberarea azotului sub formă de bule mici. Ca și în embolia acută cu aer se
produc hemoragii acute difuze în substanța albă a creierului. Ele se manifestă sub
formă de tulburări respiratorii acute și cianoză. Pacientul în stare de șoc poate să
decedeze. Dacă pacientul supraviețuiește șocului, se instalează neliniștea, tulburările
de conștiență și multiple leziuni neurologice de focar. Deosebit de caracteristice sunt
simptomele de lezare a măduvei spinării în toate gradările de la o parapareză ușoară
până la o leziune transversă completă, însoțite de tulburări ale funcției nervului
vestibulocohlear. Examenul CT/RMN la scafandrii asimptomatici poate decela în
parenchimul cerebral un număr ridicat de modificări de semnal de tip ischemic.

Churg-Strauss, sindromul (granulomatoză, vasculită alergică) este o vasculită

autoimună rară (1 caz la 3 milioane). A fost descrisă pentru prima dată de către
patologii americani Jacob Churg (născut în Belarus) și Lotte Strauss (originar din
Germania) în 1951. Afectează frecvent vasele mari și mici ale plămânilor, fiind strâns
legată cu astmul și eozinofilia. Implicarea vaselor sistemului nervos central este rară,
~70% din pacienți dezvoltă o mononeuropatie multifocală, iar ~60% - o
polineuropatie simetrică. Vârsta medie de debut constituie 44 ani. Răspunde la
tratament prin corticoterapie și altă medicație imunosupresoare.

Ciclul acidului citric - cunoscut și sub numele ciclul Krebs este un ciclu de reacții
enzimatice care au drept rezultat producerea de energie prin degradarea aerobă a
glucidelor la nivel de mitocondrii.

Clopidogrel face parte din clasa de medicamente antagoniști de adenozină difosfat

(ADP). ADP este un participant important la procesul de agregare a trombocitelor,
interacționând cu doi receptori puringerici de pe suprafața lor numite P2Y1 și P2Y12,
acesta din urmă având o distribuție tisulară mai specifică. Clopidogrel acționează în
calitate de blocant P2Y12 numai după ce se transformă într-un metabolit activ, ceia
ce necesită o doză „de încărcare”. Clopidogrel se transformă parțial în metabolit
activ prin acțiunea enzimei hepatice CYP2C19. Din această cauză se va evita utilizarea
concomitentă de medicamente care inhibă această enzimă (de exemplu omeprazol,
fluoxetina, fluconazol și carbamazepina). Polimorfismul genetic al CYP2C19, descris
recent, la fel explică efectul antiplachetar întârziat și disponibilitatea clopidogrelului
în unele cazuri. Clopidogrel a fost brevetat în 1982 și aprobat pentru uz medical în
1997.

Colesterolul (C27H46O) este cel mai important sterol din țesutuirle animale fiind din
punct de vedere structural un alcool steroid. Termenul provine din grecescul chole
(bilă) și stereos (solis – tare, dur) plus sufixul „ol”, care indică apartenența la alcooli.
În organism este prezent în două forme: colesterol liber si colesterol esterificat
(forma de depozit a colesterolului). Colesterolul liber face parte din structura
membranelor celulare și are proprietăti hidrosolubile. Colesterolul esterificat
reprezintă forma de transport și de depozitare intracelulară a colesterolului și are o
structură cu proprietăti hidrofobe accentuate. Din acest motiv, transportul
colesterolului se face în complexe lipoproteice: VLDL (very high density lipoprotein),
LDL (low density lipoprotein), HDL (high density lipoprotein), proteinele asociate
conferind solubilitate particulei transportatoare.
Colesterolul este precursor major al vitaminei D și al vitaminelor A, K, E. Fără
colesterol este imposibilă sinteza bilei, hormonilor steroizi și sexuali, el joacă un rol
important și la nivelul sinapselor nervoase precum și în activitatea sistemului imun.
Sursele de colesterol sunt atât exogene (din alimentatie) cât si endogene, multe
tesuturi sintetizând colesterolul (intestin, ovare, testicole, glandele suprarenale si
ficat). Sinteza colesterolului este un proces consumator de energie și are loc în
citoplasmă, fiind catalizat de enzime din citosol si reticul endoplasmic (RE), pornindu-
se de la două molecule de acetil-CoA. Cea mai mare parte a colesterolului din
organism este de provenientă endogenă, aproximativ 1 g/ zi, în timp ce o dietă
obisnuită contribuie doar cu 0,3 g/ zi. Alimente bogate în colesterol sunt organele
(creier, ficat, rinichi), gălbenusul de ou și carnea. Hidroxi-3-metilglutaril–CoA (HMG-
CoA) reductaza este enzima cheie în reglarea sintezei endogene de colesterol, fiind
controlată metabolic. Nivelul crescut de colesterol suprimă, iar nivelul scăzut de
colesterol intensifică sinteza.
In organismul uman, structura ciclică a colesterolului nu este metabolizată la produși
finali, astfel încât colesterolul trebuie transformat în acizi și săruri biliare. Excesul de
colesterol este preluat de la nivel periferic (celule) și transportat la ficat de către HDL
Din ficat colesterolul este eliberat în bilă, ajungând să fie eliminat în intestin si apoi în
fecale.
În același timp colesterolului i se atribuie responsabilitatea formării plăcii de aterom
la nivelul intimei (tunicii interne) a vasului de sânge. Ateromatoza este favorizată de
LDL (low density lipoprotein) responsabilă de transportarea colesterolului de la ficat
către celule organismului. LDL se formează în plazmă din VLDL sub acțiunea
lipoprotein lipazei și îmbogățirii în colesterol. Inițial particulele de LDL se acumulează
în intima vasului, macrofagii sosiți aici „înghit” aceste particule de lipide, iar fibrele
musculare netede migrează din tunica medie spre macrofage. În rezultat au loc
leziuni fibroase, care favorizează formarea de trombi. În jurul plăcii de aterom se
formează o rețea de vase sanguine colaterale, care sunt firave și se pot rupe ușor,
formând hemoragii locale. În continuare placa de aterom poate evolua în mai multe
moduri:
- remodelarea formei arterei (placa crește spre exterior, lumenul arterei nu
suferă)
- ruptura plăcii cu formare de tromb
- dezvoltarea trombului cu eventuală ocluzie a lumenului arterial
- dezvoltarea fibroasă cu instalare de stenoze.
Profilul lipidic (trigliceridele, colesterolul total, LDL-colesterolul și HDL-colesterolul)
se recomandă a fi testat periodic de la vârsta de 20 ani. Valorile fiziologice în ser prin
metoda de spectrofotometrie în mmol/L sunt următoarele:
Optimal Risc moderat Risc crescut
Trigliceride 0.00 – 1,7 1,7 – 5,64, >5,64
Colesterol total <5,2 5,2 – 6,2 >6.2
Colesterol HDL >1,55 1,03 – 1,55 <1.03
Colesterol LDL <2,59 2,59 – 4,12 >4,12

În caz de necesitate sunt recomandate următoarele măsuri de tratament:

(1) schimbarea modului de viață (dietă cu conținut redus de grăsimi de origine
animală, stoparea fumatului, evitarea excesului de alcool, hidratare cu 2-3 l apă/zi,
activitate fizică regulată moderată);
(2) controlul și tratamentul tensiunii arteriale;
(3) administrarea de medicamente.

Compresia pneumatică intermitentă constă în utilizarea dispozitivelor care ce

îmbracă în jurul piciorului (coapsei, gambei) și pot produce cicluri automate de timp
ale aerului comprimat pentru a împiedica sângele să stagneze în vene și în așa mod
previn tromboza și tromboembolia.

Corzii, semn CT. Semnul corzii se referă la o hiperdensitate în interiorul unui sinus
venos cranian la examenul CT fără contrast. Semnul este cel mai frecvent văzut în
tromboza sinusului transvers.

Comorbiditate – afecțiuni care sunt prezente simultan la aceiași persoană. Morbus

lat. – maladie, boală.

Criptogen - (din greacă kryptos – ascuns, tainic și genos – orgine). De origine

necunoscută.

Criza hipertensivă. În cazul când valorile tensiunii diastolice depășesc 120 mmHg (în
asemenea situații tensiunea sistolică este în jur de 240 mmHg și mai mult) pot
interveni tulburări ale funcției cerebrale, care pot imita un AVC. Creșterea
semnificativă a tensiunii arteriale produce tulburarea autoreglării dimensiunii vaselor
cerebrale cu creșterea permeabilității membranei bazale a peretelui vascular (în
engleză - „breakthrough-phenomen”), consecutiv urmând edemul cerebral și
microhemoragiile perivasculare.
Pacienții manifestă o cefalee foarte severă, frecvent dezvoltă accese epileptice focale
sau generalizate și semne cerebrale de focar, care pot fi însoțite de dereglări de
conștiență. Manifestările tipice de focar din teritoriul carotidian sunt hemipareza și
afazia, în sistemul vertebro-bazilar - cecitatea corticală sau hemianopsia. La
examenul fundului de ochi se poate observa așa numita retinopatie angiospastică,
ocazional – edemul papilar. Examenul EEG demonstrează o încetinire difuză de
activitate cerebrală. La examenul CT și RMN nu se găsesc semne de hemoragii în
substanța albă, precum nici sectoare de hipodensitate de origine vasculară, dar în
special semne de edem cerebral și, mai rar, sângerări minore în zone corticale
delimitate. Frecvent se constată modificări de semnalitate, localizate bioccipital, care
se pot vindeca fără careva consecințe. Se indică imediat nitrendipin sublingual sau
urapidil (12,5-50 mg) lent i.v., suplimentar eventual furosemid 20 mg i.v. și
concomitent pentru sedare lorazepam sau diazepam. Tensiunea arterială se măsoară
la intervale apropiate și în ultima instanță, după consilium în comun cu internistul, se
ține sub control cu antihipertensive intravenoase.

CT – tomografie computerizată. Tomos grec. – felie, secțiune. Graphia grec. – scriere.

A fost inventată de doi cercetători în mod independent: inginerul britanic Godfrey
Hounsfield și Allan Cormack, fizician născut în Africa de Sud, care au fost distinși cu
premiul Nobel în anul 1979. Funcționarea CT se bazează pe două principii: (1)
atenuarea trecerii razelor X prin țesuturi în dependență de densitatea lor și (2)
posibilitatea computerului de reconstruire rapidă a imaginii în plan transvers reieșind
din scanările efectuate din mai multe unghiuri.

CT-angiografia (CTA). La etapa contemporană se combină examenul CT obișnuit

(nativ) cu examenul de CT-angiografie cu administrare de substanță de contrast (CT-
Angio), care oferă posibilitatea vizualizării structurilor vasculare mici (până la 2 mm)
și a colateralelor leptomeningeale. Avantajul principal al examenului CT în cazul
accidentului vascular cerebral acut constă în viteza de examinare, gradul redus de
invazivitate și posibilitatea unei prezentări flexibile tridimensionale din unghiuri
arbitrare. Această tehnică oferă posibilități indirecte de apreciere a circulației
colaterale și a dereglărilor de perfuzie.

CT de perfuzie (CTP). În timpul trecerii bolusu-ului de substanță de contrast pot fi

captate imagini dinamice CT, de la care pot fi obținuți parametrii funcționali de
volum sanguin cerebral (VSC), flux sanguin cerebral (FSC) sau de timp al pic-ului
substanței de contrast (PSC). Un dezavantaj al CT de perfuzie, efectuat după CT-
angio este iradierea la care este supus pacientul. În scanerele de generație nouă
(până la 256 secțiuni și mai mult) calitatea și viteza examinării devin din ce în ce mai
bune. Atât în CT-angio cât și CT de perfuzie sunt folosite substanțele de contrast
iodate. În stările de urgență se va decide între riscul și utilitatea administrării
substanței de contrast.

CT în AVC ischemic, câteve ore - câteva zile de la debut. Examenul CT la un termen

de ore-zile de la debutul unui AVC ischemic vizualizează demarcarea zonei de infarct.
Se produce o scăderere progresivă a densității, făcându-se clară localizarea
anatomică a infarctului. Infarctele mari pe motiv de edem se tumefiază și exercită un
efect de dislocare. Compresia căilor licvoreene prin infarct cerebelos înlocuitor de
spațiu, poate conduce la instalarea unei hidrocefalii ocluzive.

CT în AVC ischemic, mai multe zile de la debut. După câteva zile din cauza dereglării
integrității barierii hemato-encefalice zona de infarct poate capta substanța de
contrast. Dar, totuși, nu există indicații de administrare a substanței de contrast în
infarctul ischemic, cu excepția efectuării CT-angiografiei.

CT în AVC ischemic, 18 zile de la debut (faza de umbrire). Când după infarct au

trecut 10-18 zile, în zona respectivă au loc modificări reparative, care produc
modificări ale densității țesutului, ce pot ascunde infarctul (efectul fogging; engl. fog
= ceață).
CT în AVC ischemic, săptămâni de la debut. La săptămână a 3-a – a 4-a se
delimitează cicatricea definitivă a infarctului. La aproximartiv 1/3 din pacienții care
au suportat atacuri ischemice tranzitorii sunt prezente leziuni ischemice (infarcte)
asimptomatice, o parte – corticale, o altă parte – subcorticale. Acest fenomen este
deosebit de frecvent descoperit la un examen RMN.

„Cumpăna apelor”. Infarctele din zona de „cumpănă a apelor” (engl. watershed

infarcts) implică joncțiunea câmpurilor distale a 2 sisteme arteriale
neanastomozante. Studii neuropatologice clasice descriu 2 zone WS supratentoriale
distincte: (1) între teritoriile corticale ale arterei cerebrale anterioare (ACA), arterei
cerebrale medii (ACM) și arterei cerebrale posterioare (ACP); și (2) în substanța albă
de-a lungul și ușor deasupra ventriculului lateral, între sistemele arteriale profunde și
superficiale ale ACM sau între sistemele superficiale ale ACM și ACA.

Dambla – din turcă: paralizie, apoplexie. Sinonim popular al accidentului vascular

cerebral.

DASH, dieta engl. Dietary Approaches to Stop Hypertension - Abordări dietetice

pentru stoparea hipertensiunii. Este indicată în principal persoanelor diagnosticate
cu diabet sau cu boli cardiovasculare, prin promovarea unui stil de viață sănătos. În
această dietă nu se ține evidența caloriilor, nu se infometează și nu se insistă asupra
exercițiilor fizice, scopul ei principal fiind însănătoșirea corpului și nu pierderea în
greutate. Însă prin respectarea ei, se obține o accelerare a metabolismului ce va
duce treptat și la reducerea greutatii, fara a avea efecte secundare neplăcute.
Principiile dietei DASH: (1) reducerea cantității de sare de bucătărie consumată; (2)
reducerea consumului de grăsimi saturate (mezeluri grase, unt, uleiuri hidrogenate,
brânzeturi nedegresate și carne grasă), care pot fi înlocuite cu ulei de măsline,
avocado, nuci, semințe și carne de pește; (3) înlocuirea cărnii bogate în grăsimi cu o
carne slabă de pui, vită sau pește; (4) limitarea consumului de gălbenusuri de ouă, la
4 gălbenușuri pe săptămână; (5) consum obligatoriu de nutrienți esențiali ce se
regăsesc în fructe, legume, lactate degresate, cereale integrale, leguminoase și fructe
oleaginoase.

Delta (Δ), semn CT. Semnul „delta gol” este un semn CT al trombozei sinusului venos
sagital superior, unde contrastul evidențiază un defect de umplere triunghiular, care
reprezintă trombul. Este descris doar în examenul CT cu contrast. Mecanismul exact
pentru această apariție este incert, cu posibilități inclusiv: (1) recanalizare în jurul
unui cheag în curs de organizare; (2) lărgirea venelor peridurale mici: o rețea
vasculară (spații cavernoase durale) și afluenți venoși meningeali; (3) îngroșarea
învelișului dur cu captare sporită de substanță iodată de contrast. „Δ” sau delta este
numele literei grecești cu sunetul literei „D” și are o formă triunghiulară. De aici și
originea expresiilor „delta râului” sau „aripă în formă de deltă”.
Dezorientarea vizuală-spațială este o pierdere a simţului de orientare în spațiu
cauzată de o tulburare a percepţiilor vizuale.

Dieta mediteraneană este o dietă caracteristică zonei mediteraneene, bazată pe

consumul de legume, zarzavaturi, fructe proaspete sau uscate, pește, ulei de
măsline, vin în cantități moderate și care, conform Organizației Mondiale a Sănătății,
este o dietă sănătoasă și de calitate. Pe 16 noiembrie 2010, UNESCO a trecut acest
tip de dietă în lista patrimoniului cultural mondial nematerial. Cererea pentru
declararea ei ca bun al patrimoniului UNESCO a fost depusă în luna iunie 2007 de
către guvernele Spaniei, Greciei, Italiei și Marocului în comun.

Dipiridamolul a fost introdus în anii ’60 ca vasodilatator coronarian. Întrucât s-a

demonstrat că inhibă absorbția adenozinei (un agregant trombociater puternic),
rolul său antiplachetar a fost explorat în continuare. Mecanismele de acțiune
constau în inhibarea fosfodiesterazei (PDE) și a absorbției de adenozină, mediate de
celulele roșii, ambele conducând la inhibarea agregării plachetare. Ingestia orală de
dipyridamol necesită un pH scăzut pentru absorbție (se ia în considerație în cazul
terapiei antiacide concomitente). Forma cu eliberare extinsă este utilizată în
prevenirea AVC ischemic în asociere cu aspirina. Datorită proprietăților sale
vasodilatante, dipiridamolul poate provoca hipotensiune (atent cu antihipertensive)
și agravarea bolilor coronariene. De asemenea, poate agrava miastenia gravis prin
interacțiunea cu inhibitorii colinesterazei.

Disfazia reprezinta tulburările de limbaj ( din greacă: dis – dificultate, tulburare și

phasis – vorbire) în cadrul leziunilor de focar a scoarței cerebrale și a țesutului
subcortical adiacent al emisferei cerebrale dominante și care reprezintă o dereglare
de sistem a diferitor forme de activitate de vorbire cu prezervarea formelor
elementare a auzului și de motilitate a aparatului generator al vorbirii, adică fără
pareză de mușchi ai limbii, faringelui, mușchilor respiratori.

Displazia fibromusculară reprezintă o afecțiune non-aterosclerotică, non-

inflamatorie a peretelui arterial de etiologie necunoscută, care poate fi localizată la
nivel de intimă, medie (80-90% cazuri) și adventice. În cazul arterelor cerebrale poate
determina apariția accidentului vascular cerebral, în special la persoanele tinere. În
anul 1946, Palubinskas și Ripley au descris displazia fibromusculară cu localizare la
nivelul arterelor cranio-cerebrale. Prevalența afecțiunii la acest nivel este de
aproximativ 0,1%, raportul femei – bărbați fiind de 9:1. La examinarea angiografică
displazia fibromusculară medială are aspectul unui „șirag de mărgele”, alternându-se
ariile de stenozare cu cele de dilatare. Simptomatologia displaziei fibromusculare la
nivel cranio-cerebral este nespecifică, pacienții beneficiază de tratament chirurgical.

Diureticele tiazidice sunt diureticele al căror mecanism de acţiune constă în

inhibarea reabsorbţiei NaCl în tubii distali. Această clasă medicamentoasă se
foloseşte în managementul hipertensiunii arteriale de peste 50 ani. Diureticele
tiazidice scad tensiunea arterială când sunt administrate în monoterapie, cresc
eficacitatea altor agenţi antihipertensivi în terapie combinată şi reduc mortalitatea şi
morbiditatea pacienţilor hipertensivi. Totuşi, utilizarea diureticelor tiazidice este
adesea limitată de efectele secundare metabolice ale acestor agenţi: hiponatremia,
hipopotasemia şi rezistenţa la insulină. 
Din clasa diureticelor tiazidice fac parte două categorii de agenţi: (1) Diuretice de tip
tiazidic (care au o structură benzotiadiazinică): clorotiazida, hidroclorotiazida,
metilclotiazida, politiazida, bendroflumetiazida; (2) Diuretice tiazid-like (cu mecanism
de acţiune similar celui al diureticelor tiazidice): metolazona, clortalidona,
indapamida.

Dysarthria-clumsy-hand-syndrom (din engleză sindromul disartrie-mână inabilă

(neîndemânatecă sau stângace) se datorează adesea unei lacune care implică în
adâncime baza punții la hotarul dintre treimea superioară și două treimi inferioare
ale ei și se caracterizează prin pareză mimică de tip central, deviația limbii
protrudate, disartrie, disfagie, pierderea controlului motor fin al mâinii (mâna
stângace) și semnul Babinski pozitiv. Infarcturile lacunare în capsula internă și în
pedunculul cerebral pot provoca, de asemenea, sindromul disartrie-mână inabilă
asociat cu micrografia.

ECG de rutină se efectuează cu pacientul în decubit dorsal. Electrozii se atașează la

nivelul extrmităților fiecărui membru (mâini și picioare), direct pe piele. Alți șase
electrozi se fixează pe torace într-o ordine standard pe suprafața de proiecție a
inimii. Durata investigației este de regulă scurtă necesitând cu tot cu pregătire
maxim cinici minute. O ECG poate să arate: (1) frecvența contracțiilor cardiace,
probleme ale ritmului și frecvenței contracțiilor cardiace (artimii, extrasistolii); (2)
modificări ale conducerii electrice intracardiace, determinate de un dezechilibru
electrolitic; (3) informații despre embolia arterei pulmonare; (4) o leziune acută sau
cronică a miocardului (infarct, ischemie); (5) starea fizică a inimii (hipertrofia de
ventricul stâng); (6) modificări ale activității electrice a inimii, determinate de un
dezechilibru electrolitic; (7) semne de pericardită.

ECG, înregistrare cu electrozi implantați. Loop recorderul este un dispozitiv care se

implantează sub piele și permite monitorizarea electrocardiografică pe termen lung,
la pacienții cu episoade repetate de palpitații sau sincope și la care nu s-a identificat
cauza, la cei cu risc crescut de fibrilație atrială sau care sunt diagnosticați cu fibrilație
atrială, pentru stabilirea riscului la pacienții care au suferit un infarct miocardic și la
cei care au anumite boli genetice. Poate stoca înregistrările ECG care evidențiază
aritmii. Este util mai ales atunci când simptomele apar rar, ceea ce face ca
înregistrările Holter obișnuite (pe 24 de ore, pe 3/7 zile, pe 30 zile) să nu permită
întotdeauna diagnosticul. Dispozitivul este implantat obișnuit sub piele, la nivelul
pieptului, pe partea stângă.

ECG, înregistrare cu 12 derivații. Anomaliile cardiace și electrocardiografice sunt

frecvente la pacienții cu AVC acut. Frecvent are loc prelungirea intervalului QT,
subdenivelarea ST și inversarea undei T sunt prevalente, în special în cazul afectării
cortexului insular. De aceea la toți pacienții cu AVC acut și AIT trebuie să se efectueze
o ECG cu 12 derivații. Colectarea semnalelor simultan din 12 canale oferă
posibilitatea analizării cu diferite moduri de înregistrare, ceia ce permite detecția și
înregistrarea automată a aritmiei.

ECG, înregistrare timp de 24 ore. Înregistrarea ECG timp de 24 ore este importantă
la un pacient cu AVC ischemic „fără cauză” (engl. Cryptogenic stroke) cu risc înalt de
fibrilație atrială silențioasă. Monitorarea ECG timp de 24 ore poate furniza: (1)
informații despre ritmul cardiac: sursa (sursele) ritmului și frecvențele lor; (2)
informații despre tulburările de ritm: extrasistole supraventriculare și ventriculare
(numărul, morfologia și alte caracteristici ale lor), paroxisme de aritmii; (3) informații
despre pauze în ritm; (4) informații despre modificările intervalelor PQ și QT, dacă
aceste modificări au avut loc, informații despre modificările morfologiei complexului
QRS pe motiv de tulburări ale conducerii intraventriculare.

Еcocardiografia transesofagiană. În ecografia transesofagiană transductorul se

introduce în esofag cu ajutorul unui tub flexibil. Metoda are avantaje semnificative în
detectarea trombilor intracardiaci și modificărilor de sept atrial (foramen ovale
patent, anevrism de sept atrial), precum și a modificărilor aterosclerotice a arcului
aortic. Cu cât mai devreme după un accident vascular cerebral este efectuată
echocardiografia transezofagiană, cu atât mai mare este probabilitatea detectării
sursei de embolie.

Ecocardiografia transtoracică. Ecocardiografia este o investigație imagistică

a cordului, verigă foarte importantă în diagnosticul bolilor cardiovasculare. Cu
ajutorul ultrasunetelor permite vizualizarea inimii pe un ecran sub formă de secțiuni
și explorarea sa atât din punct de vedere funcțional cât și morfologic. Asemeni
oricărui alt tip de ecografie, ecografia cardiacă transtoracică utilizează ultrasunetele
emise de la nivelul unui transductor care se plasează pe toracele pacientului. Prin
intermediul imaginilor obținute se evaluează:
 dimensiunile celor patru cavități cardiace;  
 dimensiunile vaselor mari care vin și pleacă de la inimă; 
 grosimea și motilitatea pereților;  
 modul de funcționare al valvelor;  
 existența unor regurgitări (sângele se deplasează în sens invers la nivelul
valvelor);  
 prezența unor stenoze valvulare;
 presiunile intracardiace;
 prezența unor tumori, vegetații sau trombi intracardiaci.
Echocardiografia transtoracică este o metodă simplă în efectuare și neinvazivă.

Edemul (din greacă veche oidma – umflătură) ischemic reprezintă acumularea de

H2O în interiorul corpilor astrocitelor și extremităților lor (în special a celor din
vecinătatea pereților vasculari) în rezultatul insuficienței de O 2 și ATP. Neuronii
rămân intacți până când nu mor celulele astrogliei, care iau asupra sa prima lovitură
ischemică.

Edemul de infarct reprezintă stadiul evolutiv decesiv ireversibil de acumulare a H2O

în interiorul neuronilor după ce au murit celulele astrogliei.
Ehlers-Danlos, sindromul (SED) este un grup eterogen de boli genetice rare, care
afectează 1:2.500–1:5.000 de indivizi. Este cauzat de un defect în structura,
producerea sau prelucrarea colagenului sau a proteinelor care interacţionează cu
colagenul, cum ar fi mutaţii în genele COL5A sau COL3A. Ca urmare, apar
modificări în ţesutul conjunctiv; fragilitatea pielii şi instabilitatea articulară sunt
rezultatul cantităţii reduse ori calităţii defectuoase a colagenului.
Caracteristicile clinice ale SED au fost descrise pentru prima dată de Hipocrate
(400 î.Hr.). Sindromul este numit după medicii dermatologi Edvard Ehlers
(Danemarca) şi Henri-Alexandre Danlos (Franţa), care au descris afecţiunea la
începutul secolului 20. Cele mai frecvente semne ale SED sunt: hipermobilitate
articulară, hiperextensibilitate a pielii şi fragilitate a ţesuturilor.

Embolie – (din greacă veche ἔμβολος embolus – căluș, dop; engl. bung; germ.
Stopper; rus. пробка). Termenul a fost introdus în circulația științifică în 1848 de
savantul german Rudolf Virchow și semnifică orice substrat intravascular (solid, lichid
sau gazos) liber circulant cu fluxul sanguin, care nu se găsește acolo în condiții
normale, capabil să provoace blocarea vasului arterial la o distanță suficient de mare
față de locul apariției.

Encefalita de focar septică-embolică. Endocardita infecțioasă se poate complica prin

multipli emboli septici. Majoritatea acestor emboli sunt vehiculați în creier și produc
acolo infarcte ischemice, microabcese și sângerări secundare. Streptococii și
stafilococcii reprezintă agenții patogeni principali. În afară de endocarditele acute în
calitate de sursă de emboli septici pot servi valvulele cardiace artificiale infectate. În
ordinea frecvenței mai departe vin pacienții dependenți de droguri și cei cu
imunitatea suprimată, apoi cazurile de catetere venoase centrale sau infecții cronice.
Pacienții sunt grav bolnavi și în marea majoritate febrili. Simptomele neurologice
sunt asemeni celora din infarctele ischemice de altă etiologie. Diagnosticul se
stabilește în baza manifestărilor clinice (zgomot sistolic de-asupra valvulei aortice sau
mitrale, embolii intraconjunctivale sau în lojele unghiulare), electrocardiografice,
modificărilor inflamatorii în LCR și a culturelor sanguine repetate. Examenul CT și
RMN pun în evidență leziuni intracraniene multiple sub formă de infarcte minore,
microabcese sau sângerări secundare de dimensiuni mici. Anevrismele micotice de
vase cerebrale predispun către hemoragii subarahnoidiene. Tratamentul se va
începe cu antibioterapie empirică corijată mai târziu după identificarea agentului
patogen.

Face-Arm-Speech, testul. (Face – Arm – Speech – Time ce în română înseamnă Față

– Braț – Vorbire – Timp) este un mnemonic destinat depistării precoce a unui AVC:
F – facial dropping – căderea feței;
A – arm weakness – slăbiciune braț;
S – speech difficulties – dificultăți de vorbire;
T – time to call – dacă simptomele de mai sus sunt prezente de urgență trebuie de
solicitat ajutorul medical.
Scala FAST a fost eleborată în Marea Britanie în 1998 de un grup de medici
specializați în AVC cu participarea personalului de ambulanță și medicilor din secții
de urgență pentru a fi parte integrantă a unui pachet de instruire pentru personalul
ambulanței. FAST a fost creat pentru a accelera procesul de tromboliză.

Factori neuronali de creștere sunt compuși naturali care pot stimula creșterea,
proliferarea și / sau diferențierea neuronilor. Ei funcționează ca molecule de
semnalizare pentru interacțiunea dintre celule. Exemple sunt citokinele și hormonii
care se leagă de receptorii celulari specifici. Cercetătoarea italiană Rita Levi-
Montalcini împreună cu Stanley Cohen au primit premiul Nobel pentru fiziologie și
medicină din 1986 pentru descoperirea factorului de creștere nervoasă. Este un
domeniu foarte promițător de cercetare în cadrul neuroștiințelor.

Fereastă terapeutică. Tratamentul trombolitic în AVC ischemic poate fi efectuat doar

într-o perioadă de timp de până la 4,5 ore de la debutul primelor semne clinice
(fereastră terapeutică). Eficacitatea terapiei trombolitice este mai mare atunci când
este efectuată în primele 90 de minute, de aceea nicidecum nu înseamnă că se poate
tărăgăna inițierea tratamentului chiar dacă sunt la dispoziție 4,5 ore. Conceptul de
fereastră terapeurică a fost elaborat în baza cercetărilor experimentale pe animale.

Fereastră tisulară. În unele centre pentru tratamentul AVC ischemic, tromboliza

medicamentoasă și / sau trombectomia mecanică se realizează uneori pe baza
criteriilor determinate de metodele imagistice RM-difuzie și RM-perfuzie (fereastră
tisulară : „PWI/DWI-Mismatch” - nepotrivire RM-perfuzie/RM-difuzie) și nu după
momentul dezvoltării simptomelor (fereastră terapeutică – criterii de timp).
Fereastra tisulară (criterii bazate pe starea țesuturilor pacientului) poate fi utilizată
dacă timpul de debut al simptomelor nu poate fi determinat (de exemplu, dacă
pacientul se trezește cu simptome de un AVC; dacă pacientul are afazie și nu poate
furniza informații cu privire la termenele). Investigațiile imagistice de performanță
identifică țesutul creierului care poate fi recuperat (corespunde penumbrei).

Fogging engl. fog = ceață.

Folic, acid. Folatul, cunoscut și sub denumirea de vitamina B9 și folacina, este unul
dintre vitaminele B. Termenul „folic” provine din cuvântul latin follium (frunză),
deoarece a fost găsit în legumele cu frunze de culoare verde închis. Folatul este
esențial pentru producerea de ADN și ARN și metabolizarea aminoacizilor necesari
pentru divizarea celulelor. Nivelurile crescute de homocisteină sugerează deficiență
de folat tisular, dar trebuie de avut în vedere că hiperhomocisteina se instalează și în
deficeința de vitamina B12 și vitamina B6, precum și în suferințe renale și defect
genetic. Deficitul de cobalamină poate duce la deficiență de folat, care, la rândul său,
crește nivelul de homocisteină și poate duce la dezvoltarea bolilor cardiovasculare
sau a defectelor de naștere.

Foramen ovale patent (din latină orificiu oval deschis) (FOP) – defect congenital
cardiac – un orificiu în septul interatrial care funcţionează ca o supapă, cu deschidere
în anumite circumstanţe asociate cu presiuni crescute intratoracice (de exemplu
tuse, strănut). FOP apare în mod normal la aproximativ 25% din populaţie. Atunci
când presiunea este suficient de mare, sângele poate circula dinspre atriul drept
către cel stâng. În această situaţie, dacă inima dreaptă este tranzitată de emboli,
aceștea pot trece în atriul stâng prin foramen ovale și pot ajunge la nivelul vaselor
cerebrale, provocând un accident vascular cerebral sau, mai rar, la nivelul arterelor
inimii (coronare), provocând un infarct miocardic. Uneori, FOP se asociază cu
anevrism de sept interatrial, un sept mai lax, cu mobilitate crescută (vizualizat
ecografic).

Furt subclavian, sindromul. Se întâlnește în stenoză sau obturare de arteră subclavia

proximal de locul de desprindere a arterei vertebrale sau a trunchiului brahocefalic.
Deoarece artera subclavia nu mai primește cantitatea necesară de sânge, direcția
fluxului sanguin în artera vertebrală din partea lezată se inversează. În așa mod se
menține aprovizionarea cu sânge a membrului superior ipsilateral. Reducerea
fluxului sanguin declanșează dureri în mâna afectată în timpul activității musculare
(claudicație intermitentă). Redirecționarea sângelui din circuitul sanguin bazilar nu
întotdeauna îndestulează necesitățile în O2 a mâinii, astfel încât ea repede obosește.
Întotdeauna există o diferență de tensiune sanguină între ambele membre. Mâna
afectată frecvent este lipsită de puls. Pot interveni simptome hemodinamice
fluctuante de trunchi cerebral (vertij, nistagmus, diplopie, deconectări scurte ale
conștienței) la activitate încordată a membrului superior. Diagnosticul clinic este cu
foarte mare probabilitate stabilit în bază de brahialgie recidivantă, dependentă de
activitatea fizică a membrului, în special în cazul când este ridicat mai sus de nivelul
capului, diferență de T.A. sistolică dintre membre mai mult 25 mmHg și se confirmă
prin examen de neurosonografie și angiografie.

Fugax din latină – a fugi, a evada, a fi efemer.

Fulgerătoare - din a fulgera lat. + sufixul –ător. Fulgerul este un arc electric luminos
rezultat în urma unui proces de decărcare electrică între nori cauzată de diferență de
potențial electrostatic. Doborâre a cuiva cu o lovitură scurtă și puternică. Sinonim
popular al accidentului vascular cerebral.

Gimnastica curativă (cultura fizică curativă) este o disciplină medicală care folosește
mijloace de cultură fizică (în principal exerciții fizice) pentru a trata și reabilita
pacienții și persoanele cu dizabilități, precum și pentru a preveni bolile. Principalul
mijloc de terapie a exercițiilor fizice sunt exercițiile fizice utilizate în conformitate cu
obiectivele tratamentului, ținând cont de etiologia, patogeneza, trăsăturile clinice,
starea funcțională a corpului și performanța fizică generală. Au fost dezvoltate
exerciții speciale și pentru prevenirea trombozei.

Glicerolul a fost introdus în practica medicală în 1964, dar are probabilitatea mare
de a prezenta efecte de recul și de a provoca reacții adverse precum hemoliza,
hemoglobinuria, insuficiența renală, coma hiperosmolară și greața. Când se utilizează
glicerol, doza este de 1,2 g / kg urmată de 0,5-1 g / kg timp de 3-4 ore.
Glicoliza anaerobă. Glicoliza (din greacă glykys - dulce, lysys rupere, descompunere)
anaerobă ( din franceză an – fără, aero – aier) este un proces catabolic-enzimatic de
oxidare (ardere) parțială a monozaharidelor cu eliberare de energie fără a necesita
oxigen.

Granulomatoza Wegener este o vasculită autoimună necrotizantă a arterelor și

venelor mici cu formarea de granuloame. Mai des suferă bărbații decât femeile cu
vârste cuprinse între 40 și 50 ani. Vasele cerebrale suferă rar. Tratamentul constă în
administrarea de imunosupresoare și doze mari de glucosteroizi. Școala americană
de reumatologie a propus a denumi boala granulomatoză și poliangiită pentru a
descuraja promovarea numelui patologului german Friedrich Wegener, care a fost
un susținător activ al partidului nazist.

Gută – din latină gutta picătură. Sinonim popular al accidentului vascular cerebral.

HDL - high density lipoprotein – engl. – lipoproteina cu densitate mare care

transportă colesterolul de la țesuturi spre ficat și excreția sa în bilă.

Hemianopsie omonimă este o pierdere a vederii în jumătatea stângă (hemianopsie

stângă) sau dreaptă (hemianopsie omonimă dreaptă) în câmpul vizual al ambilor
ochi. Pacienții cu AVC cu hemipareză pe dreapta pot dezvolta o hemianopsie
omonimă dreaptă, iar cei cu hemipareză pe stânga – hemianopsie omonimă stângă.

Hemicraniotomia osteoclastică (decompresivă) este măsura de salvare a vieții

pacientului cu edem cerebral malign (din greacă antică ὀστέον (osteon), care
înseamnă „os” și κλαστός (clastos), însemnând „rupt”). Hemicraniectomia tipică este
o procedură chirurgicală în care se îndepărtează porțiunea fronto-temporo-parietală
a craniului osos și se deschide învelișul dur. Acest lucru oferă posibilitate creierului
tumefiat să iasă în exterior, reduce presiunea intracraniană și salvează creierul de
herniere. Nu are importanță care emisferă cerebrală a avut de suferit. Tratamentul,
totuși, trebuie realizat în decursul primelor 48 ore, cu siguranță înainte de apariția
semnelor de angajare. Așteptarea, până când expresia hipertensiunii intracraniene va
crește, nu este de dorit. La fel nu este corectă și tactica de așteptare până când
semnele masive înlocuitoare de spațiu se vor face vizibile în examenul CT. Deja când
sunt prezente semnele ireversibile de angajare, efectuarea operației este întârziată.
Realizată în timpul oportun, operația scade rata mortalității de la 80% la circa 20%.

Hemoragie gr. străv. (αἷμα haima – sânge + ῥοῦς ragia – scurgere) – scurgere de
sânge.

Heparinele cu masă moleculară mică cu anti-Xa-acțiune sunt o clasă de agenți

antitrombotici care nu necesită monitorizare pentru a obține un efect terapeutic
adecvat. Acești compuși sunt obținuți din heparină nefracționată prin depolimerizare
chimică sau enzimatică, generând fragmente cu greutăți moleculare între 1000 și
10.000 daltoni. Heparinele cu greutate moleculară mică își produc efectul
anticoagulant în principal prin inhibarea factorului Xa. Comparațiile dintre heparinele
cu greutate moleculară mică și warfarină în mai multe studii randomizate controlate
au demonstrat că heparinele cu greutate moleculară mică au fost semnificativ mai
eficiente în prevenirea trombozei. Cu toate acestea, acești agenți au fost asociați cu
o incidență mai mare a sângerărilor postoperatorii majore. Exemplu de heparină cu
greutate moleculară mică: Dalteparină (Fragmin), Enoxaparină (Clexan), Nadroparină
(Fraxiparin), Tinzaparină (Innohep), Certoparină (Troparin), Reviparină (Clivarin).

Heterozigoție – heterozigot fr. organism diploid (cu număr dublu de cromozomi) cu

două gene diferite pe același locus (una normală și una transformată prin mutație).

Heubner, anastomoze - colateralele leptomeningeale, cunoscute și sub denumirea

de anastomoze leptomeningeale sau colaterale piale, sunt mici conexiuni arteriale
care unesc între ele ramurile corticale terminale ale arterelor cerebrale majore
(medii, anterioare și posterioare) de-a lungul suprafeței creierului. Aceste vase sunt
în stare latentă în condiții normale, atunci când fluxul de sânge este satisfăcător, dar
sunt recrutate atunci când una din arterele principale este ocluzată în mod cronic
sau acut. Au fost descrise pentru prima dată de internistul și pediatrul german
Heubner în 1874.

Hidrocefalia ocluzivă este o boală caracterizată prin acumularea excesivă de lichid

cefalorahidian în sistemul ventricular al creierului ca urmare a dificultății în
deplasarea acestuia de la locul de secreție (ventriculii cerebrali) la locul de absorbție
din spațiul subarahnoidian (granulațiile Pacchioni). Termenul „hidrocefalie” provine
din două cuvinte grecești care înseamnă „apă în cap”. 

Hipertensiune intracraniană (HIC), sindrom este un sindrom clinic care se instalează

la deterioarea raportului dintre volumul cutiei craniene și conținutul ei (parenchim,
sistem ventricular cu lichid cefalo-rahidian, pat vascular). După modalitatea de debut
și evoluție sindromul HIC poate fi acut (ore, zile) sau cronic (săptămâni, luni). În
sindromul HIC decompensat pacientul are cefalee, vărsături, tulburări de vedere,
tuburări de conștiență, semne de angajare.

Hiperhomocisteinemia (un nivel plasmatic >12-15 μmol/L) apare în situaţiile în care

este blocată una din cele 2 căi de metabolizare ale ei. Homocisteina, un aminoacid
care conţine o grupare thiol, se formează prin demetilarea intracelulară a
metioninei. În plasmă, homocisteina se găseşte în principal legată de proteine, dar
sunt prezente, de asemenea, şi forme libere, oxidate şi disulfidice. Nivelul
homocisteinei plasmatice variază în funcţie de cele 2 căi de metabolizare ale
acesteia. Prima ar fi trans-sulfurarea la cisteină, prin intermediul enzimei cistationin
beta-sintetaza (CBS), enzima care necesită vitamina B6 drept cofactor. A doua cale ar
fi remetilarea la metionină necesitând prezenţa unor enzime (metilentetrahidrofolat
reductaza MTHFR şi metionin-sintetaza), care au co-substrat acidul folic şi co-enzima
vitamina B12. Astfel, nivelul homocisteinei în sânge este invers proporţional cu
nivelul plasmatic al folaţilor, vitaminei B12 şi piridoxal 5-fosfatului (vitamina B6) şi
implicit cu aportul exogen al acestor vitamine. Numeroasele studii efectuate au
arătat că hiperhomocisteinemia se asociază cu următoarele:
- risc crescut de afecţiuni cardiovasculare – hiperhomocisteinemia constituie
un factor de risc independent atât pentru femei (chiar şi înainte de
menopauză) cât şi pentru bărbaţi;
- risc crescut de tromboze venoase;
- risc crescut de complicaţii ale sarcinii şi defecte de tub neural.
Sunt multe teorii cu privire la mecanismul prin care hiperhomocisteinemia
favorizează apariţia şi dezvoltarea aterosclerozei. Unii sugerează că este implicată
gruparea sulfidril din molecula homocisteinei deoarece aceasta este uşor oxidabilă.
Au fost elaborate teorii, care să justifice rolul patogenic al homocisteinei, precum
favorizarea agregării plachetare, dezvoltarea leziunilor endoteliale, alterarea
afinităţii pentru fibrină a lipidelor şi lipoproteinelor, alterări ale proliferării celulelor
musculare netede şi creşterea producţiei de specii reactive de oxigen, conducând la
creşterea stresului oxidativ.

HMG-COA-reductază (= statinele). Precursorul colesterolului este acetil coenzima A

care în prima etapă duce la formara IPP – izopentinpirofosfatului în prezența enzimei
hidroximetilglutaril.

Horner, sindromul este o totalitate de simptome neurologice prezente la nivelul

unei jumătăți a feței. Triada clasică de manifestări o reprezintă: (1) mioză
unilaterală (îngustarea pupilei), (2) blefaroptoză parțială („căderea” pleoapei
superioare peste globul ocular), (3) anhidroză hemifacială  (dispariția transpirației pe
jumătate de față). Sindromul Horner apare atunci când este întreruptă acțiunea
nervoasă simpatică înspre regiunea afectată. Sindromul este numit după
oftalmologul elvețian Johann Friedrich Horner, care a descris pentru prima dată
sindromul în 1869. Anterior, au existat mai multe cazuri de descriere a simptomelor,
dar descrierea lui Horner este folosită mai des. În Franța, Italia, Rusia și alte țări în
denumirea sindromului este inclus numele lui Claude Bernard (fiziolog francez):
sindromul Bernard-Horner sau Claude Bernard-Horner, iar în triada clasică în loc de
anhidroză incluzându-se enoftalmia care la fel se dezvoltă în acest sindrom în fazele
mai târzii de evoluție a lui.

hs-CRP – high sensitive C-reactive protein – engl. - proteină C-reactivă de

sensibilitate mare, producerea căreia crește în inflamația peretelui vascular.
Inflamația cronică a peretelui arterial contribuie la formarea plăcilor de ateroscleroză
și respectiv a consecințelor negative ale acestui proces. Se consideră un marcher al
riscului cardio-vascular.

Ibuprofenul este un antiinflamator nesteroidian din clasa derivaților de acid

propionic, utilizat ca antiinflamator, analgezic și antipiretic prin mecanismul de
inhibiție a ciclooxigenazei – un grup de enzime care iau parte la sinteza
prostonoizilor: prostoglandine, prostociline și tromboxan. În 1961, dr. Stewart
Adams cu chimistul John Nicholson au patentat un brevet pentru acidul 2- (4-
izobutilfenil) propionic, pentru a deveni ulterior unul dintre cele mai de succes AINS
din lumea modernă, ibuprofenul.

Ictus lat. tulburare puternică a organismului; atac morbid subit; șoc, lovitură.
Sinonim al termenului accident vascular cerebral.

Incidență – numărul de îmbolnăviri noi provocate de o anumită boală într-o perioadă

dată de timp raportată la numărul de populație.

Infarct lat. infarcire – a umple, a bâcși, a îndesa. În cazul creierului umplerea cu ceva
străin a vasului care va conduce la stoparea circulației sângelui și moartea
(infarctizarea) țesutului.

Infarctul malgn de ACM este cauzat de obturația distală a arterei carotide interne în
porțiunea de T-ramificare în arteră cerebrală medie și arteră cerebrală anterioară.
Infarctul este de dimensiuni vaste cu includerea ganglionilor bazali, cu sau fără
implicarea teritoriilor ipsilaterale ale arteriei cerebrale anterioare sau posterioare cu
edem cerebral acut de proporții mari cu dislocarea liniei medii >4 mm la nivel de
glandă pineală în primele 48 de ore după debutul AVC, ceea ce duce la creșterea
presiunii intracraniene și/ sau herniere cerebrală. Termenul „malign” a fost folosit
pentru prima dată de Hacke și colab. în 1996.

Inhibitorii enzimei de conversie a angiotensinei (inhibitori ECA) alcătuiesc o clasă

de medicamente folosite în tratamentul hipertensiunii arteriale (antihipertensive)
și insuficienței cardiace congestive. Exemple de inhibitori ECA sunt: enalapril,
captopril, rampiril, etc. Ele inhibează enzima de conversie a angiotensinei, care este
un component important în sistemul renină-angiotensină-aldosteron. Sistemul
renină-angiotensină-aldosteron (SRAA) reprezintă un sistem endocrin clasic, în care
angiotensina II este hormonul efector principal secretat ca răspuns la diverși stimuli.
Angiotensina II (AT II) este un oligopeptid din 8 aminoacizi, format din
angiotensinogen, precursorul lui, care este eliberat în circulație de ficat. În urma
hipofiltrării glomerulare, rinichiul produce renină, care catalizează angiotensinogenul
în angiotensină I, un peptid inactiv. Acesta din urmă este transformat de enzima de
conversie a angiotensinei (ECA) pentru a produce angiotensina II. Acțiunea acesteia
contribuie la apariția HTA, influențând în mod indirect la nivelul inimii, dar și al
rinichilor, al peretelui vascular sau la nivel cerebral. Primul mecanism al AT II este de
creștere a reabsorbției apei și sodiului, crescând astfel volumul intravascular și al
presarcinii cardiace. În plus, AT II determină vasoconstricția sistemică a arteriolelor,
cu creșterea rezistenței vasculare și a postsarcinii cardiace. Alte mecanisme includ
creșterea disfuncției endoteliale prin receptorii A1 care duc la hipertrofie
ventriculară și vasculară sau la stimularea sistemului nervos simpatic și reducerea
activității vagale.
Inhibitorii selectivi de recaptare a serotoninei își exercită influența asupra stadiului
defalcării enzimatice a neurotransmițătorului serotonina, prevenind distrugerea
acesteia, contribuind la acumularea ei ulterioară și prelungirea efectelor sale
stimulatoare în cadrul sistemului limbic. Ca rezultat al creșterii activității serotoninei
are loc reducerea tulburărilor depresive, anxioase, anxioase-depresive și fobice, se
armonizează comportamentul emoțional și reglarea stărilor mentale. În topul celor
10 mai populari inhibitori selectivi ai serotoninei intră fluoxetina, fluvoxamina,
sertraline, paroxetina, citalopram, trazodona, escitalopram, nefazodona, paxil,
serenata.

INR (engl. international normalized ratio – raport internațional normalizat)

reprezintă o analiză care explorează capacitatea de coagulare a sângelui unui
pacient. Calculul INR este derivat din timpul de protrombină (timpul Quick, valori
normale 12-15 secunde), care reprezintă timpul de coagulare a unei plasme sărace în
trombocite la adaos de calciu și tromboplastină tisulară (reactiv care determină
coagularea sângelui). Deoarece s-a constatat că există o mare variabilitate în
valoarea timpului de protrombină în funcție de calitatea protrombinei tisulare
folosită în laborator, s-a căutat standardizarea acestui test de coagulare pentru a
putea fi formulate ghiduri și recomandări privind terapia anticoagulantă. Atfel, INR
reprezintă valoarea indicelui de prtormbină (raportul dintre timpul de prtrombină al
pacientului și timpul de protrombină normal) ridicat la puterea ISI (engl.
international sensitivity index) – indice standardizat internațional care este atribuit
tromboplastinei tisulare folosite pentru determinarea timpului de protrombină. În
mod normal, valoarea INR este 1 (0.8-1.2). Cu cât este mai mare valoarea INR, cu
atât sângele se coagulează mai greu. Determinarea INR este folosită pentru
monitorizarea tratamentului anticoagulant – dacă este administrat în scop terapeutic
ținta este de 2,5-4.

Insult lat. raid, atac, lovitură. Insulto lat. „sar”, „sar în interior” Sinonim al
accidentului vascular cerebral.

Injurie lat. vătămare. Sinonim al accidentului vascular cerebral.

Ischemie gr. ischein – a reține, haima – sânge. Reducerea cantității de sânge în țesut
sub valori fiziologice.

Kinetoterapia (din greacă străveche κίνησις=mișcare + θεραπεία=tratament,

împreună=terapia prin mișcare) este o specialitate de recuperare medicală care constă
dintr-un ansamblu de tehnici și metode somato-funcționale aplicate pentru refacerea unor
funcții diminuate, având în centru exercițiul fizic. 

Lacunar, infarct este infarctul necortical mic (de la 0,2 până la 15 mm în diametru)
cauzat de ocluzia unei singure ramuri penetrante ale unei artere cerebrale mari.
Aceste ramuri se scindează aproape perpendicular din arterele mari ale poligonului
Willis, trunchiul arterei cerebrale medii sau arterei bazilare. Diagnosticul in vivo
poate fi făcut în baza sindroamelor clinice și a investigațiilor imagistice.
Lăuzia este o fază prin care trece femeia care tocmai a născut. Începe imediat după
eliminarea placentei și durează până la 6 săptămâni de la data nașterii. La acel
moment rănile provocate în procesul nașterii sunt complet vindecate iar modificările
din timpul sarcinii încep să se diminueze considerabil. Lăuzia are trei etape: (1) lăuzia
imediată (primele 4 ore dupa naștere în cazul nașterilor normale), (2) lăuzia propriu-
zisă (de la 4 ore pana la 10-12 zile dupa naștere), (3) lăuzia îndepărtată (pana la
maxim 6 săptămâni după naștere). Fiecare dintre ele presupune o serie de
transformări biologice care ajută la refacerea organismului și la pregătirea lui pentru
hrănirea nou-nascutului cu lapte, de către mamă.

LDL – low density lipoprotein – engl. – lipoproteina cu densitate mică care transportă
60-70% din colesterolul seric total către țesuturi, în principal în sistemul arterial,
ceea ce explică incidența crescută a aterosclerozei la pacienții cu niveluri serice
crescute a acestei lipoproteine.

Leiden, factor V mutație – Factorul V sau proaccelerina care se sintetizează

independent de vitamina K și este un cofactor în complexul protrombinazei care
intervine în etapa a doua în catalizarea protrombinei în trombină. Factorul V este
inhibat și degradat de către sistemul proteinei C. În mutația Leiden proteina C nu
este capabilă să stopeze hipercoagularea în exces. Maladia poartă numele orașului
olandez Leiden unde a fost descoperită de prof. R. Bertina în 1994.

Logopedia (din greaca veche: λόγος / lógos = a vorbi, iar παιδεύειν / paideuein = a

educa; împreună: educarea vorbirii) desemnează specialitatea terapeutică-medicală
care se ocupă de persoanele ce au greutăți în comunicația cu alte persoane din cauza
unui deranjament de vorbire, limbă, voce, înghițit, auz sau respirație. Conceptul de
logopedie a fost introdus de către medicul vienez Emil Fröschels prin anii 1913 -
1924.

Lupusul eritematos sistemic este o boală autoimună cronică a țesutului conjunctiv,

care poate afecta diferite organe ale corpului, în special pielea, articulațiile, sângele,
rinichii și sistemul nervos central. Numele de „lupus eritematos sistemic” datează de
la începutul secolului al XX-lea. „Sistemic” înseamnă că afectează multe organe ale
corpului. Cuvântul „Lupus” este derivat din cuvântul latin „lup” şi se referă la erupţia
de pe faţă care apare sub formă de fluture, ea amintind marcajele albe prezente pe
faţa unui lup. O altă ipoteză susține precum că termenul provine din latina
medievală, referirea la lup, având legătură cu rapiditatea cu care leziunea se extinde
dincolo de partea inițial afectată, la fel cum lupul își mănâncă repede prada.
„Eritematos” în greacă înseamnă roşu şi se referă la culoarea roşie a erupţiei
cutanate care apare în această boală. Manifestările neurologice și neuropsihice
includ cefalee, crize convulsive, stări confuzionale, mișcări involuntare, meningită
aseptică, polineuropatie, poliradiculonevrită de tip Gulillain-Barre și accident
vascular cerebral. Tratamentul se face în funcție de localizarea și severitatea bolii.

M
Manitolul este un derivat alcoholic al unui zahăr simplu - manozei. Utilizarea lui a
fost începută încă din 1962 cu mari speranțe că va deveni principalul agent osmotic
pentru uz clinic. În pofida speranțelor mari, s-a dovedit că are multe efecte adverse:
poate provoca poliurie, insuficiență renală, hiperkalemie și hemoliză. Se
administrează sub forma soluției de manitol 20% de 1-1,5 g / kilocorp, urmată de
doze de 0,25-1 g / kilocorp, fiecare 1 - 6 ore, în funcție de presiunea intracraniană.

Marfan, sindromul este o boală genetică rară a ţesutului conjunctiv, ce face parte
din grupul fibrilinopatiilor. Fibrilina este esenţială în formarea fibrelor elastice ale
ţesutului conjunctiv. Cele mai frecvent afectate sunt inima, vasele sanguine,
oasele, articulaţiile şi ochii. Ca aspect exterior, persoanele care suferă de această
afecțiune sunt neobișnuit de înalți, au membre și degete lungi.
Numele sindromului provine de la pediatrul francez Antoine-Bernard Marfan, care
în 1896 a prezentat cazul unei fetiţe de 5 ani care avea o înfăţişare deosebită şi
prezenta câteva din caracteristicile clinice ale sindromului Marfan.

Maseterin, reflex este un reflex trigeminotrigeminal. Se examinează în felul următor:

pacientul este invitat să-şi ţină gura întredeschisă şi muşchii ridicători relaxaţi;
examinatorul îşi aşează un deget pe bărbia pacientului şi îşi percută degetul,
orientând ciocănaşul de sus în jos. Altă metodă este de a aşeza pe incisivii inferiori ai
pacientului o spatulă şi a percuta apoi spatula, obţinând acelaşi efect.

Material neprecizat (contraindicație pentru RM). Câmpul magnetic de mare

intensitate generat de aparatul de rezonanță magnetică poate duce la deplasări sau
încălzire a implantelor metalice (cu excepția celor din titan), ceea ce poate
reprezenta o amenințare pentru viața și sănătatea pacientului.

Medie cerebrală, artera, sindromul. Reprezintă varianta „clasică”, cea mai frecventă
a unui accident vascular cerebral: hemipareză cu accentuare în membrul superior,
hemihipoestezie, tulburări de vorbire (când suferă emisfera dominantă).
Spectrul manifestărilor clinice, în afară de hemisindroamele motorii, senzitive și
senzitivo-motorii contralaterale, cuprinde o varietate mare de tulburări motorii ale
vorbirii, sindroame neuropsihologice (afazii globale, non-fluente; apraxii; alexie;
acalculie). Eventual se pot dezvolta hipertonusul muscular precoce, tulburările de
câmp vizual.

MELAS. Sindromul MELAS ( engl. Mitochondrial Encephalopathy, Lactic Acidosis, and

Stroke-like episodes - encefalopatie mitocondrială, acidoză lactică și episoade
asemănătoare accidentului vascular cerebral) este o afecțiune rară care începe în
copilărie, de obicei între doi și cincisprezece ani și afectează mai ales sistemul nervos
și mușchii. Cele mai frecvente simptome precoce sunt convulsiile, durerile de cap
recurente, pierderea poftei de mâncare și vărsăturile recurente. Pot apărea, de
asemenea, episoade de tip accident vascular cerebral, cu slăbiciune musculară
temporară pe o parte a corpului (hemipareză) însoțite de modificarea conștienței,
pierderea vederii și auzului, pierderea abilităților motorii și dizabilitate intelectuală.
MELAS este cauzată de mutații în ADN-ul mitocondrial. Sindromul MELAS a fost
descris pentru prima dată în 1984 de Pavlakis și colegii săi.
Mișcare conjugată a globilor oculari, tulburare este pierderea posibilităţii orientării
voluntare de lateralitate şi/sau de verticalitate a globilor oculari şi/sau dereglarea
mişcărilor automatico-reflexe ale globilor oculari cauzate de lezarea centrilor și căilor
oculogire.

Morbiditatea semnifică numărul de îmbolnăviri noi la un număr dat de locuitori

(10.000, 100.000); din latină morbidus (morbus - boală + idus) – proprietatea de a fi
bolnav. Bolile cardiovasculare reprezinta principala cauza de morbiditate si
mortalitate in Republica Moldova si in Europa. 

Morbiditatea periopiratorie este dizabilitatea temporară sau permanentă observată

în timpul și după o intervenție chirurgicală.

Mortalitatea perioperatorie este definită ca orice deces, indiferent de cauză, care

apare în termen de 30 de zile de la intervenția chirurgicală în spital sau după
externarea din spital.

Moya-Moya, sindromul este o maladie frecventă în China și Japonia, rară în S.U.A. și

Europa Centrală, presupusă a fi determinată imunologic (reacție la infecție cu
leptospiroză?), parțial la fel cu predispoziție genetică, ai căror manifestări
determinative sunt stenozarea progresivă și obturarea porțiunii distale a carotidei
interne și a porțiunilor anterioare ale cercului arterial Willisii. Compensator ia
naștere o rețea anormală de vase colaterale, care angiografic amintesc un nouraș
(jap. Moya-Moya înseamnă nour mic). Clinic, pacienții (în majoritate tineri) prezintă
simptome ischemice recidivante. Evoluția este variabilă și imprevizibilă. Tratamentul
se face cu antiagregante, uneori cu cortizon. Intervențiile chirurgicale efectuate de
chirurgi experimentați pot preveni efectiv infarctele ischemice.

NASCET - The North American Symptomatic Carotid Endarterectomy Trial (engl.

Studiul de endarterectomie carotidă simptomatică din America de Nord). Realizatorii
studiului au raportat în primăvara anului 1991 un beneficiu evident în ceea ce
privește reducerea frecvenței AVC pentru pacienții cu stenoză de ACI simptomatică,
tratați prin endarterectomie carotidă comparativ cu grupul de pacienți cu aceiași
patologie tratați doar conservator.

Neglectul (neglijarea) hemispatială este o afecțiune neuropsihologică în care, pe

motiv de deteriorare a unei emisfere a creierului, se dezvoltă un deficit de atenție și
conștientizare a unei jumătăți din câmpul vizual. Este definit drept incapacitate a
unei persoane de a analiza și percepe stimuli pe de o parte a corpului sau a mediului,
în timp ce funcțiile senzitive și senzoriale sunt păstrate. De cele mai dese ori sunt
cauzate de AVC, care implică emisfera cerebrală dreaptă (până la 80% cazuri),
provocând neglijență vizuală din partea stângă a spațiului. Pentru a evalua tipul și
severitatea neglijării se utilizează o multitudine de teste, cele mai multe fiind
efectuate la patul pacientului (citire a textelor, recunoaștere a imaginilor, împărțire a
liniilor în jumătate, metoda de descriere a imaginii; teste de ignorare motorie; teste
de ignorare reprezentativă). În efectuarea testelor neuropsihologice, nu contează
atât rezultatul final, cât modul de realizare a lor. Sindromul a fost descris pentru
prima dată în 1941 de G. Holmes și R. Brain. Termenul neglect provine din latinescul
„neglegere”, care înseamnă „nu știu” sau „neglijare”.

NIHSS (National Institute of Health Stroke Scale, engl. Scala AVC a Institutului
Național de Sănătate) este un instrument folosit pentru a cuantifica obiectiv
deficiența cauzată de un AVC. NIHSS este compus din 11 itemi. Pentru fiecare item
un scor de 0 indică funcția normală în acea abilitate specifică, în timp ce un scor mai
mare este indicativ pentru un anumit nivel de deteriorare. Scorurile individuale din
fiecare item sunt însumate pentru a calcula scorul NIHSS total al pacientului. NIHSS a
devenit standardul pentru evaluarea deficitelor clinice în AVC începând cu 1995. Vezi
Anexa 2.

Nistagmusul este o mişcare involuntară, ritmică, sincronă şi în aceeaşi direcţie a

globilor oculari. Mişcarea are două componente: o componentă lentă, tonică, care
constituie elementul vestibular al mişcării şi una rapidă, clonică, ce reprezintă reacţia
de readucere a globilor oculari la poziţia normală. Componenta rapidă este mai uşor
observabilă; ea a fost denumită bătaia nistagmusului şi defineşte sensul acestuia.
După direcţia în care bate nistagmusul poate fi orizontal, vertical sau rotator (în sens
orar sau antiorar). Provine din greacă veche – νυσταγμός – picoteală, ațipire.

Noile anticoagulante orale directe. Noile anticoagulante orale (NOAC) sunt cu

succes folosite în prevenția primară și secundară a tromboembolismului sistemic și în
prevenția și tratamentul bolii tromboembolice venoase, având și un profil superior
de siguranță. Ele nu necesită monitorizarea periodică a coagulării, iar efectul este
constant și previzibil pentru doze fixe. De asemenea, interacțiunile cu alimentele sau
alte medicamente sunt cert limitate.
NOAC sunt împărțite în două mari clase: inhibitori direcți de trombină (dabigatran
etexilat - Pradaxa; Boehringer Ingelheim) și inhibitori de factor X activat (Xa) :
rivaroxaban (Xarelto; Bayer HealthCare AG and Janssen Research & Development
LLC, a Johnson & Johnson Company), apixaban, edoxaban.

NOTCH-3, mutațiile. Gena NOTCH3 are trei părți componente: partea intracelulară
responsabilă de sinteza proteinelor, partea mijlocie care se întinde pe membrana
celulară și porțiunea extracelulară care se proiectează de la suprafața exterioară a
celulei. Proteina NOTCH3 este numită proteină receptor deoarece anumite alte
proteine, numite liganzi, se atașează (se leagă) la capătul extracelular al NOTCH3,
încadrându-se ca o cheie într-un lacăt. Această legătură determină desprinderea
capătului intracelular al proteinei NOTCH3, numită domeniul intracelular NOTCH3
sau NICD. NICD intră în nucleul celular și ajută controlului activității (transcrierii) altor
gene. Proteina NOTCH3 joacă un rol cheie în funcția și supraviețuirea celulelor
musculare netede ale pereților vasculari. Peste 270 de mutații ale genei NOTCH3 s-
au dovedit a provoca arteriopatia dominantă autosomală cerebrală cu infarcte
subcorticale și leucoencefalopatie (CADASIL). Aproape toate aceste mutații schimbă
un singur bloc de proteine (aminoacid) în proteina NOTCH3. Aminoacidul implicat în
majoritatea mutațiilor este cisteina. Adăugarea sau ștergerea unei molecule de
cisteină într-o anumită zonă a proteinei NOTCH3, cunoscută sub numele de domeniu
asemănător EGF, afectează, probabil, funcția NOTCH3 în celulele musculare netede
vasculare. Întreruperea funcționării NOTCH3 poate duce la autodistrugerea
(apoptoza) acestor celule.

Oftalmică, artera, sindromul. Acut, timp de câteva minute se deteriorează pe

verticală (de sus în jos) câmpul vizual, („cade cortina”). Deficitul se restabilește tot în
câteva minute, evoluția respectivă fiind numită amaurosis fugax. Sindromul arterei
oftalmice este cauzat de tromboembolism originar din bifurcația carotidei (des) sau
din cord (rar). Recidivează frecvent.

Opioid (din greacă ὄπιον și εἶδος - asemănător opiului) este un termen care

definește o grupă de substanțe chimice heterogene naturale și sintetice înrudite
cu morfina. Spectrul de acțiune al opioidelor este foarte complex și diferit, dar rolul
cel mai important al lor este acțiunea intens analgezică, ele oferind rezultate
superioare majorității altor substanțe cu rol similar. Utilizarea lor este însă limitată
de potențialul adictiv foarte ridicat, în special în cazul celor care produc euforie
intensă.

Pacemaker (contraindicație pentru RM). Pacemaker (denumit și stimulator cardiac

sau stimulator artificial) este un dispozitiv medical care emite impulsuri electrice,
transmise prin electrozi ce sunt în contact cu mușchii inimii, cu scopul de a regulariza
bătăile inimii. Dispozitivul electronic miniaturizat emite excitații de ritm regulat,
pentru o inimă cu centri fiziologici incapabili să asigure ritmul cardiac normal.
Aparatul RM este o sursă de radiații electromagnetice puternice care pot deteriora
activitatea stimulatorului cardiac cu urmări fatale.

paCO2 - presiunea parțială a bioxidului de carbon asigură autoreglarea fluxului

sanguin regionar cerebral în dependență de intensitatea metabolismului tisular.
Fluxul sanguin cerebral regionar crește odată cu creșterea intensității
metabolismului. La creșterea paCO2 cu 1 mmHg are loc o creștere a intensității
fluxului sanguin cerebral cu 4% (interdependență liniară) prin producerea
vazodilatației. Reducerea paCO2 condiționează o vazoconstricție. Acest mecanism
reglator se manifestă în limitele paCO2 dintre 25 mmHg și 60 mmHg. Peste valorile
de 60 mmHg ai paCO2 fluxul sanguin cerebral nu mai crește, vazodilatația fiind
maximal exprimată. Valorile normale pentru PaCO2 sunt de obicei 35-45 mmHg.
Hipocapnia este o diminuare anormală a nivelului dioxidului de carbon (CO2) din
sângele arterial, cauzată de obicei de o hiperventilație pulmonară și care se poate
complica cu o alcaloză gazoasă. Termenul hipocapnie provine din greacă hypo = mai
puțin; kapnos = fum, vapor. Hiperventilația reduce cantintatea de sânge din creier,
dimnuând în așa mod presiunea intracraniană, dar defavorizează și mai mult zonele
de ischemie preexistentă din acest motiv se folosește în cazurile când hipertensiunea
intracraniană este rezistentă la alte metode de tratament sau există semne de
herniere cerebrală periculoase pentru viața pacientului.

Paracetamolul (paraacetilaminofenol, acetaminofen) este un derivat de para-

aminofenol din clasa anilidelor, cu acțiune analgezică și antipiretică. A fost sintetizat
în 1873 prin reducerea p-nitrofenolului în mediu de acid acetic. 

Paralizare – paralizie gr. arh. – slăbiciune, relaxare. Pierderea capacității de mișcare

pe motiv neurologic (paralizie de tip central, paralizie de tip periferic).

Penicilinele antistafilococice (izoxazolil peniciline, peniciline stabile) combat

pencilinaza produsă de majoritatea stafilococilor, astfel fiind rezistenți la
benzilpenicilină (80–90% din tulpinile de Staphylococcus aureus sunt rezistenți la
benzilpenicilină). Principalul medicament antistafilococic este oxacilina. Acest grup
medicamentos include, de asemenea, cloxacilina, flucloxacilina, meticilina, nafcilina
și dicloxacilina, care, datorită toxicității ridicate și / sau eficienței scăzute, nu au fost
utilizate clinic.

Penumbră. Termen patofiziologic – imagistic preluat în terminologia medico-

biologică din descrierea eclipsei de soare. Fiecare eclipsă solară arunca o umbră,
zona centrala mai intunecata in care aproape nici o lumina nu ajunge pe pământ
(nucleu de infarctizare) si o penumbră, zona de umbră parțială unde o parte a
soarelui este încă vizibilă (o zonă de țesut cerebral unde fluxul sanguin are valori de
trecere dintre edem ischemic și edem de infarct, supusă unui pericol și cu funcția
dereglată, dar care în cazul unei terapii instituite la timp poate fi salvată). Penumbra
este o zonă de țesut cerebral foarte instabilă. Cu cât mai lungă este durata de
ischemie cu atât mai mare este pericolul de infarctizare a ei.

Piruvat din greacă pyro (foc) și latină uve (strugure) deoarece a fost obținut prin
distilare uscată din acidul racemic (raz din greacă (?) – strugure). Piruvatul (acidul
piruvic) este un cetoacid, produsul final al căilor de catabolizare a glucozei în condiții
anaerobe. O moleculă de glucoză se transformă în două molecule de acid piruvic. În
continuare piruvatul are două căi de metabolism – aerob și anaerob. În condiții
anaerobe piruvatul se transformă în lactat. În condiții aerobe piruvatul este
substratul de bază pentru o serie de reacții cunoscute sub denumirea ciclul lui Krebs
sau ciclul acidului citric prin intermediul căruia o moleculă de glucoză dă naștere la
38 molcule de ATP, bioxid de carbon și apă. Acidul piruvic este un compus
intermediar in metabolismul carbohidraților, proteinelor și grăsimilor. 

Polyarteriitis nodosa (boala Kussmaul-Maier) este o vasculită sistemică din categoria

bolilor autoimune cu implicarea arterelor de calibru mic și mediu cu formare de
microanevrisme („noduli”). Implicarea vaselor renale și viscerale este caracteristică.
Incidența este de 0,2-1 cazuri la 100.000 populație. Vârsta medie de debut 48 ani.
Bărbații se îmbolnăvesc de 3-5 ori mai frecvent decât femeile. La 1/2 din bolnavi se
manifestă nevrite, polinevrite și poliradiculonevrite. Atingerea sistemului nervos
central este mai rără și poate să se manifeste și prin AVC. Maladia are o evoluție
extrem de negativă, cazurile netratate (glucocorticosteroizi) au o supraviețuire de 5
ani de 13%.

Posterioară cerebrală, artera, sindromul. De la segmentul proximal al arterei

cerebrale posterioare se pornesc câteva arterii (a. choroidea posterior, aa.
thalamoperforantes anterior et posterior) responsabile de vascularizarea
talamusului, corpului geniculat lateral și porțiunea superioară a trunchiului cerebral.
Obturarea acestor arterii produce infarct de tubercul optic cu simptome multiple cu
apatie, dezorientare, aspontanietate, hemianopsie omonimă spre partea opusă,
hemineglect, hemiataxie, precum și tulburări de memorie, tulburări de privire și
oculomotorii. În infarctele de arteră cerebrală posterioară în porțiunea superioară de
vascularizare a ei se instalează hemianopsiile de tip cadran în jumătatea inferioară a
câmpului vizual.

Posterioară cerebrală, artera, sindromul bilateral. Atunci când sunt ocluzate ambele
artere cerebrale posterioare se instalează o cecitate corticală. Pe acest motiv mulți
pacienți nu-și conștientizează boala de care suferă (anozognozie) și sunt dezorientați.
Simptomatologia clinică este de obicei tipică: pacienții se orienteză inconștient
automat spre direcția de unde se rostesc cuvintele și „privesc prin examinator”. Ei nu
văd mâna întinsă, dar o găsesc prin mișcări de căutare. Pot interveni confabulații și
halucinații. Sindromul respectiv poate interveni în calitate de complicație tranzitorie
după angiografie, în special după angiografia coronariană cu conținut mare de
substanță de contrast.

Progredientă, progredient – din latină: cu dezvoltare lentă, continuă.

Profilaxia (din greacă πρόφύλακτικός - protector) în medicină semnifică un complex

de măsuri destinate să prevină apariția bolilor și traumatismelor, eliminarea
factorilor de risc care contribuie la dezvoltarea lor. Măsurile preventive sunt cea mai
importantă componentă a sistemului de sănătate, care vizează promovarea
activităților medicale și sociale în rândul populației și motivația oamenilor pentru un
stil de viață sănătos.

Pseudobulbar, sindrom este un complex de manifestări clinice motorii cauzat de

leziunile bilaterale simetrice ale căilor cortico-nucleare (cortico-bulbare) spre nucleii
de nervi cranieni IX, X și XII (leziune supranucleară). Ca esență sindromul
pseudobular este un sindrom de neuron motor central. Pacientul acuză disartrie,
disfonie și disfagie. La examenul obiectiv palatul moale apare căzut pe baza limbii,
reflexele velopalatine şi faringiene se declanşează în mod normal sau chiar exagerat,
sunt pozitive semnele automatismului oral.

Pseudotumor cerebri este o condiție cerebrală care provoacă aceleași simptome ca

și o tumoare cerebrală: dureri de cap, probleme de vedere, greață și vome,
cunoscută și sub denumirea de hipertensiune intracraniană idiopatică. Pseudotumor
cerebri este caracterizată de creșterea presiunii intracraniene de cauză necunoscută
care afectează predominant femeile obeze la vârsta fertilă. Edemul papilei discului
nervului optic poate duce progresiv la atrofie optică și cecitate dacă nu este instituit
niciun tratament.

Ramolisment fr. ramollissement. Răblăgire. Necroză a unei porțiuni de țesut

cerebral, din cauza întreruperii locale a circulației sangvine. Boală care constă în
pierderea facultăților intelectuale din cauză bătrâneții.

Râsul și plânsul sardonic fac parte din fenomenele de automatism oral în cadrul
sindromului pseudobulbar (accese de râs și plâns forțat, fără componentă
emoțională veritabilă, de nevoie sau de prefăcătorie). Istoric, după unele, legende
sau izvoare istorice (Pausanias), originea termenului ar proveni de la vechii locuitori
ai Sardiniei de neam fenician, (latină sardoni), care aveau obiceiul să omoare oamenii
bătrâni otrăvindu-i cu o plantă care crește pe această insulă; cei care o mâncau
mureau râzând cu un rânjet sardonic (risus sardonicus). Călăii sileau rudele victimelor
să asiste și să râdă și ei.

Recanalizarea mecanică/instrumentală endovasculară are drept scop extragerea

trombului care a ocluzat vasul, restabilirea rapidă și în volum deplin a perfuziei
cerebrale. Sistemele de primă generație (MERCI-Retriever, Penumbra) cu toate că au
produs recanalizarea trunchiului vascular principal la mai mult de jumătate din
pacienți, nu au demonstrat un beneficiu semnificativ în perioada îndepărtată. Din
2009 sunt folosite pentru recanalizarea mecanică dispozitivele numite Stent-
Retriever, care sunt asemeni sistemelor de stentare și se fixează rigid pe un suport de
sârmă. Cu ajutorul unui microcateter sistemul respectiv se introduce în tromb, unde
este deschis dând naștere unui canal prin care pătrunde fluxul de sânge și se
realizează o reperfuzie imediată. Pentru extracția completă a chiagului se aplică
retragerea prin aspirație a întregului sistem, ceia ce în majoritatea cazurilor produce
o recanalizare completă.

Recanalizarea mixtă, farmacologică și mecanică. În cazul stabilirii diagnosticului de

ocluzie vasculară proximală în cadrul unor spitale mici, fără posibilități de tratament
intervențional, se poate realiza principiul de „Bridging-Konzept”. După inițierea
trombolizei intravenoase acești pacienți vor fi de urgență transferați în centrele
înzestrate cu opoțiuni de tratament endovascular. Cu toate oportunitățile existente,
abordarea terapeutică respectivă, încă nu și-a demonstrat superioritatea.

rTPA (engl. recombinant tissue plasminogen activator - activatorul plasminogenului

tisular ) este o proteină implicată în descompunerea cheagurilor de sânge. Este o
proteină serică găsită pe celulele endoteliale. Acționând o enzimă, catalizează
conversia plasminogenului în plasmină, principala enzimă responsabilă de
descompunerea cheagurilor. tPA uman are o greutate moleculară de ~ 70 kDa având
doar forma unui lanț. tPA poate fi fabricat folosind tehnici de biotehnologie
recombinantă; tPA produs prin astfel de mijloace este denumit activator
recombinant de plasminogen tisular (rtPA). rtPA specifice includ: alteplase, reteplase
și tenecteplase. Sunt utilizate în medicina clinică pentru a trata AVC ischemice
embolice sau trombotice. Alteplasa este o formă fabricată de activator de
plasminogen tisular printr-o tehnologie recombinantă dintr-o linie de cellule de
melanoma uman. Reteplasa este o formă non-glicozilată recombinantă a
activatorului de plasminogen al țesutului uman, care a fost modificată pentru a
conține 357 dintre cei 527 de aminoacizi ai proteinei originale. Este produs în
bacteria Escherichia coli. Tenecteplasa este un activator de plasminogen tisular (tPA)
produs folosind o linie celulară de celule ovariene de hamster chinezesc.
Tenecteplasa este o glicoproteină din 527 aminoacizi.

Risc anual pentru AVC. Riscul anual este probabilitatea apariției bolii în decursul
unui an exprimată în %. În statisticile medicale, de regulă, sunt studiate modificările
riscului de debut al bolii în funcție de orice factor. Pacienții sunt împărțiți condiționat
în 2 grupuri, dintre care unul are factorul de risc studiat, celălalt - nu.

RM – rezonanță magnetică. Principiu: protonii din interiorul atomilor de hidrogen

sunt expuși unui câmp magnetic puternic (putera câmpului este măsurată în unități
Tesla – 1.5T, 3T etc) pentru câteva milisecunde. Din această cauză ei ies din starea lor
de echilibru și se aliniază (intră în rezonanță cu câmpul magnetic) pe o direcție sau
alta. Deconectarea câmpului magnetic duce la relaxarea lor. Atât alinierea (regimul
T1) cât și relaxarea (regimul T2) lor duce la emiterea unui semnal radio foarte slab
captat și analizat conform unui program special de aparatul RM. Pacientul aflat în
interiorul mașinii RM aude niște sunete bizare care corespund pornirii/opririi
bobinelor generatoare de câmp magnetic. Diverse țesuturi generează răspunsuri
diferite, care pot fi atenuate sau anulate prin unde emise de mașina RM, astfel încât
să se „vizualizeze” doar țesutul dorit a fi explorat. Prin combinarea timpilor de
repetiție și ecou se pot obține diverse contraste de imagine. Protonii după un timp
oarecare ajung la „saturație” și nu mai răspund la conectarea/deconectarea
câmpului magnetic, în acest moment fiind posibilă înregistrarea semnalului venit de
la protonii de hidrogen ai sângelui „proaspăt, nesaturat” intrat în țesut. Inventator al
aparatului RM este Peter Mansfield, efectul de rezonanță magnetică a fost
descoperit Nikola Tesla.

RM-angiografie (RMA) se bazează pe o analiză suplimentară a semnalului fluxului

sanguin și oferă o prezentare excelentă a vaselor extra- și intracraniene.
Cu toate că în cazurile de stenozare examenul angio-RMN supraestimează gradul de
stenoză, prezentând stenozele de grad înalt drept ocluzii, este totuși o metodă non-
agresivă, neinvazivă întrebuințată la pacienții care nu doresc o examinare prin
angiografie convențională. Este potrivită la fel și pentru căutarea anevrismelor de
dimensiuni mari sau în caz de suspiciu de trombozare de sinusuri și vene (RM-
venogramă).

RM-difuzie. Rezonanța Magnetică prin difuzie sau imagistica ponderată prin difuzie
(DWI sau DW-MRI) este utilizarea unor secvențe RM speciale, precum și a unui
program de analiză și de generare a imaginii (software) bazat pe studiul difuziei
moleculelor de apă care generează o contrastare a imaginilor RM T1 și T2 ponderate.
Mobilitatea moleculelor de apă depinde de proprietățile celulare ale mediului în care
se află. Examenul prin RM-difuzie (DWI) detectă schimbări patologice timpurii în
cazul ischemiei cerebrale, fiind mai sensibil decât tehnicile MR tradiționale T1 și T2
ponderate, iar modificările timpurii detectate corespund viitoarei zone de infarct
cerebral ischemic (schimbări tisulare ireversibile).

RM-perfuzie. Rezonanța Magnetică prin perfuzie sau imagistica ponderată prin

perfuzie (PWI) este o metodă RM de prelucrare a unor secvențe RM speciale pentru
a obține hărți de perfuzie cu mai mulți parametri ai irigației sanguine cerebrale, cum
ar fi BV (engl. blood volume - volumul de sânge), BF (engl. blood flow - fluxul
sanguin), MTT (engl. mean transit time - timpul mediu de tranzit) și TTP (engl. time
to peak - timp până la vârf). Zona cerebrală de ischemie precoce identificată prin
RM-perfuzie este mai mare decât cea identificată prin RM-difuzie și corespunde
zonei de penumbră (țesutul cerebral care poate fi salvat în cazul restabiliri aportului
de sânge).

RM-venografie (RMV). Metoda de RM-venografie folosește tehnologia de rezonanță

magnetică și substanța paramagnetică de contrast administrată intravenos pentru
vizualizarea venelor. RM-venografia cerebrală este o metodă neinvazivă de evaluare
a sistemului venos intracranian. Această tehnică este deosebit de utilă în vizualizarea
venelor intracraniene majore, inclusiv a venelor interne cerebrale, venelor bazale
Rosenthal și a venei Galen, în diagnosticul de tromboză a sinusurilor venoase, care
uneori prezintă dificultăți. RM-venografia de obicei se efectuază la scanerele RM de
1,5 Tesla folosind tehnica angiografică 2D time-of-flight (TOF) și o bandă inferioară
de saturație pentru a elimina semnalul de la structurile arteriale.

ROSIER, testul (engl. Recognition of stroke in emergency room ce în română

înseamnă Recunoașterea AVC în camera de urgență). Scală elaborată și validată de
un grup de autori englezi din The Freeman Hospital Stroke Service, Newcastle
Hospitals NHS Trust, Newcastle upon Tyne: Nor AM, Davis J, Sen B, Shipsey D, Louw
SJ, Dyker AG, et al. The Recognition of Stroke in the Emergency Room (ROSIER) scale:
development and validation of a stroke recognition instrument. Lancet Neurol
2005;4:727-34. Vezi Anexa 1.

RR, înregistrare pe un termen lung evaluează frecvența contracțiilor cardiace prin

compararea lungimii intervalelor R - R între ciclurile cardiace înregistrate succesiv.
Intervalul R - R este de obicei măsurat între vârfurile undelor R (sau S). Un ritm
cardiac regulat sau corect este diagnosticat atunci când durata intervalelor R - R
măsurate este aceeași, iar devierea valorilor obținute nu depășește ± 10% din durata
medie a intervalelor R - R. În alte cazuri, este diagnosticat un ritm cardiac neregulat
(patologic). Un ritm cardiac anormal (aritmic) poate fi rezultatul extrasistoliei,
fibrilației atriale, aritmiei sinusale etc.

Sartanii reprezinta o clasă de medicamente utilizate in tratamentul afectiunilor

cardiovasculare. Mecanismul de acţiune al sartanilor este reprezentat de blocarea
receptorilor angiotensinei II. Astfel, determină vasodilataţie (direct, prin
împiedicarea acţiunii angiotensinei II asupra fibrelor musculare netede din peretele
vascular, şi indirect, prin scăderea producerii de endotelină) şi natriureză (prin
acţiune directă la nivel renal şi indirect prin scăderea secreţiei de aldosteron şi
vasopresină) având drept consecinţă scăderea presiunii arteriale. Exemple de
sartani: Candesartan, Irbesartan, Losartan, Telmisartan etc.

S, proteina – glicoproteină dependentă de vitamina K, care intensifică inactivarea

factorilor Va și VIIIa, precum și sporește efectul profibrinolitic al proteinei C activate.

Sjörgen, sindromul este o maladie autoimună limfoprofilerativă cronică cu afectarea

glandelor salivare și lacrimale care se dezvoltă la 5-25% din pacienții cu maladii de
sistem ale țesutului conjunctiv, mai frecvent cu artrită reumatoidă, la 50-75% din
pacienți cu hepatopatii cronice autoimune. De obicei debutează la vârsta de 20-50
ani. Maladia poartă numele oftalmologului norvegian Henrik Sjögren, care în anul
1930 a descris un pacient cu keratoconjunctivită uscată. O treime din bolnavi
manifestă polineuropatii cu dereglări de sensibilitate „ciorapi” și „mănuși”, mai rar –
mononevrite, nevrită trigeminală sau facială. Mai rar, pe motiv de vasculită
productivă, pot avea loc accidente vasculare cerebrale.

Simpatic, cervical, nerv. Noțiunea de nervi simpatici cervicali anatomic include

fibrele celui de-al treilea neuron simpatic, care după ce părăsesc ganglionul cervical
superior, trimit unele filete pentru vasele de sânge și glandele sudoripare ale feței.
Restul intră în plexul carotid și merg de-a lungul arterei carotide. Apoi intră în sinusul
cavernos, unde merg alături de nervul abducens și intră în orbită prin fisura orbitală
superioară, pe calea nervilor ciliari. Nervii ciliari lungi inervează dilatatorul pupilei și
mușchiul Muller (ridicător al pleoapei superioare).

Sol. NaCl 7%. Soluțiile saline hipertonice au intrat în arsenalul osmoterapiei la

începutul anilor ’80. Soluția hipertonică cu conținut de clorură de sodiu reglează
presiunea intracraniană, volumul intravascular și debitul cardiac fără a provoca
poliurie semnificativă, dar are un șir de efecte secundare cel mai de temut fiind
hematomul subdural. Soluția salină hipertonică a fost alegerea îngrijirii neuro-critice
în ultimii ani. Doza de administrare reise din calculul 2 g / kilocorp.

Speranța la viață este durata medie a vieții unui individ sau numărul mediu de ani de
viață rămași la o anumită vârstă. Speranța de viață depinde foarte mult de criteriile
utilizate pentru a selecta grupul. În țările cu mortalitate infantilă ridicată, speranța de
viață la naștere este foarte mult influențată de rata mortalității în primii ani de viață.
În aceste cazuri, se măsoară de exemplu speranța de viață la vârsta de 5 ani. Trebuie
notat că speranța de viață crește abrupt în toate cazurile pentru cei care
ating pubertatea. 

Sport de anduranță. Antrenamentul de anduranță prevede practicarea sportului

pentru a crește rezistența sistemului cardio-circulator prin mobilizarea
metabolismului aerob. Se consideră „clasice” în acest aspect alergatul, ciclismul și
înotul.
Statinele (inhibitorii de HMG-CoA-reductază - 3-hydroxy-3-methyl-glutaryl-coenzyme A
reductase) sunt o clasă de medicamente care scad nivelul de lipide prin inhibiția
enzimei HMG-CoA-reductază, care joacă un rol central în sinteza colesterolului.
Nivelurile crescute de colesterol sunt asociate cu bolile cardiovasculare. Statinele
reduc incidența bolilor cardiovasculare și mortalitatea în cei care au un risc crescut
pentru aceste boli. Statinele au eficacitate demonstrată atât în profilaxia primară cât
și în cea secundară a bolilor cardio-circulatorii.

Stenoza gr. arh. – îngustare, stricturare.

Substanțele iodate de contrast sunt utilizate pentru a crește intensitatea imaginii

Röntgen, care fiind introduse în organism difuzează în spațiul extracelular. Toți acești
agenți au la baza nucleul benzenic, la care sunt atașați trei atomi de iod. Monomerii
conțin un nucleu benzenic cu 3 atomi de iod, iar dimerii conțin doi nuclei benzenici.
Se disting agenți de contrast care conțin iod ionici și neionici. Substanțele ionice
cresc osmolaritatea plasmei sanguine și, în unele cazuri, pot provoca reacții alergice
care amenință viața pacienților. Utilizarea agenților de contrast neionici reduce riscul
de complicații și, prin urmare, sunt mult mai des utilizate pentru administrarea
parenterală, cu toate că au costuri mai mari.

Substanțele paramagnetice de contrast sunt substanțe chimice cu proprietăți

paramagnetice sau superparamagnetice, adică generează un câmp magnetic localizat
care modifică comportamentul atomilor de hidrogen al țesuturilor / fluidelor
facilitând detectarea țesuturilor bolnave. Cei mai utilizați agenți paramagnetici de
contrast sunt chelații gadoliniului. După administrarea intravenoasă, aceștea se
distribuie inițial în spațiul intravascular, apoi rapid trec în spațiul interstițial, se
filtrează prin capilare în spațiul extracelular și sunt în cele din urmă excretați de
rinichi. Principalele indicații ale examenul prin RM intensificat prin contrast includ
studiul leziunilor neoplazice pentru a evalua vascularitatea tumorii, patologiile
vasculare și angiografia prin RM.

Șlag - germ. schlag - lovitură. Sinonim popular al accidentului vascular cerebral.

Takayasu, arteriita (alte denumri: boala fără puls, tromboarteriopatia ocluzivă,

sindromul arcului aortic) este o maladie rară autoimună inflamatorie care implică
aorta și ramurile ei. Face parte din grupul de vasculite de sistem care se
caracterizează prin dezvoltarea în pereții arterelori mari a unei inflamații de sistem și
conduce la obliterarea lor. Cazuri de arterită Takayasu au fost înregistrate în toată
luma, de cele mai dese ori fiind afectate femeile, raportul femei - bărbați fiind de 8:1,
manifestările clinice se precipitează între 15 și 30 ani. Pentru prima dată un caz de
boală a fost raportat de oftalmologul janponez Mikito Takayasu în 2009. Tratamentul
se realizează prin administrare de prednisolon. Timp îndelungat pacienții se află în
stare satisfăcătoare pe motivul dezvoltării circulației colaterale. Cele mai frecvente
cauze de deces sunt accidentul vascular cerebral, infarctul de miocard, ruptura de
anevrism de aortă.

Terapia osmotică constă în utilizarea substanțelor osmotice active pentru a

deshidarata creierul și a reduce presiunea intracraniană. Osmoterapia servește ca
tratament medical principal în combaterea edemului cerebral.
Agenții osmotici folosiți frecvent sunt ureea, glicerolul, manitolul și soluțiile saline
hipertonice. Osmoza (din greacă osmos: împingere, impulsie) este procesul de difuzie
unidirecțională printr-o membrană semipermeabilă de molecule de solvent în
direcția unei concentrații mai mari de solut (substanță dizolvată într-un lichid) dintr-
un volum cu o concentrație mai mică de solut.

ToF-MRA, Time-of-Flight-MRA, regim RM de examinare este examenul de Angio-

RM realizat în baza efectului ToF (engl. Time-of-flight – timpul de zbor), care constă
în saturarea protonilor de hidrogen ai țesutului cerebral propriu-zis și înregistrarea
semnalului venit doar de la protonii de hidrogen din sângele arterial sau venos aflați
în mișcare.

Trăsnitoare – a trăsni - trăsnet: descărcare electrică de mare intensitate dintre un

nor și pământ sau obiecte de pe pământ (eventual un om); a lovi pe cineva în mod
neașteptat. Sinonim popular al accidentului vascular cerebral.

Tris-Hydroxy-Methyl-Aminomethan (THAM) cunoscut și ca trometamină este un

compus organic cu formula (HOCH2)3CNH2. Se utilizează în anumite circumstanțe
pentru proprietățile sale ca tampon în tratamentul acidozei metabolice severe.

Triunghiul anterior al gâtului se delimitează între linia mediană a gâtului, spre

anterior și marginea anterioară a sternocleidomastidianului, spre posterior. Aceste
două laturi se întâlnesc inferior către manubriul sternal, constituind vârful
triunghiului, iar superior, baza acestuia este reprezentată de marginea inferioară a
mandibulei și linia care se proiectează de pe aceasta pe procesul mastoid. Triunghiul
anterior al gâtului poate fi subdivizat de către osul hioid în regiune suprahioidiană și
regiune infrahioidiană și de către mușchii digastric și omohioid în triunghiurile
digastric, submental, muscular și carotid.

Trombusul flotant. Dacă un cheag de sânge are doar un punct de atașare în peretele
vasului – așa-numitul cap, iar coada și corpul lui sunt plasate liber, atunci un astfel de
trombus este considerat flotant (plutitor). Aceasta este o formă periculoasă de
tromboză, deoarece trombusul se poate desprinde, transformându-se într-un embol.

Tromboliza farmacologică sistemică se face cu rtPA intravenos (0,9 mg/kg de masă

corporală, maximum 90 mg), cu 10% din doză administrată ca bolus urmată de o
perfuzie de 60 de minute. Se recomandă a fi efectuată în primele 4.5 ore de la
debutul AVC ischemic. Condiția prealabilă pentru realizarea tratamentului prin
tromboliză este o echipă interdisciplinară bine închegată din neurologi (clinician,
medic de urgență, Doppler, terapie intensivă) și neuroradiologi (CT, CT-angiografie,
CT-perfuzie sau preferabil RM, angiografie tradițională) gata de acțiune 24/24 h.
Interpretarea corectă a examenului CT precoce joacă un rol decesiv în procesul de
evitare a complicațiilor hemoragice. CT-angiografia este indispensabilă în procesul de
stabilire a indicațiilor pentru terapia endovasculară. Tratamentul trombolitic este
contraindicat atunci când examenul imagistic va scoate în evidență o hemoragie. Un
deficit neurologic sever cu obnubilarea conștienței, fixarea capului și privirii asociate
cu o hemiplegie, precum și prezența semnelor precoce ale infarctului de proporții
mari în examenul CT cu substanță de contrast este o contraindicație relativă,
deoarece comportă un risc crescut de sângerare secundară. Totuși, deficitul
neurologic presupus cu o probabilitate mică nu servește drept contraindicație pentru
tromboliză. Mulți pacienți, care nu sunt tratați prin tromboliză din asemenea motiv
se externează din spital cu un handicap neurologic constituit. În plus, se aplică toate
celelalte contraindicații pentru tromboliză cunoscute din tratamentul infarctului
miocardic sau al emboliei pulmonare.

Tromboză – (din greacă veche θρόμβωσις thrombosis – coagulare). Formarea unui

cheag de sânge în interiorul unui vas.

ultimul câmp, legea – în circumstanțele unei hipoperfuzii suferă zona cea mai distală
de responsabilitate a arterei magistrale. Terminologia originală a provenit din
literatura germană, folosind analogia unui sistem de irigații, astfel încât „die letzten
wiesen” („ultimul câmp”) a fost zona cu cea mai mică cantitate de apă și, prin
urmare, cea mai vulnerabilă la orice reducere a debitului.

Ultrasonografia (USG). Principiul: ultrasunetul generat de emițătorul aparatului este

trimis în interiorul corpului, unde diverse țesuturi absorb o parte din el, restul fiind
reflectat și recepționat de sensorul aparatului, în baza acestei informații
determinându-se forma țesutului scanat.

Ultrasonografia Doppler transcraniană (TCD engl. – transcranian dopplerography).

Ultrasonografia Doppler transcraniană, numită și ecografie Doppler, după numele
savantului care a cercetat propagarea sunetelor (pe baza „efectului Doppler”
funcționează și radarele de măsurare a vitezei de deplasare a autovehiculelor)
presupune scanarea vaselor cerebrale din interiorul craniului și este țintită în patru
zone ale craniului unde osul este mai subțire și permite direcționarea undelor
sonore. Acestea se numesc ferestre acustice și fiecare dintre ele prezintă avantaje
unice pentru evaluarea diferitelor artere, însă o investigație imagistică Doppler
completă ar trebui să includă măsurători din toate cele patru ferestre acustice: (1)
fereastra transtemporală, (2) fereastra transorbitală, (3) fereastra submandibulară,
(4) fereastra suboccpitală. Este o metodă sensibilă (~90%) în detectarea obturării
vaselor cerebrale, precum și a vasospasmului cerebral.
Ultrasonografia transcraniană duplex coloră (TCCD - engl. Transcranial Color
Dupplex) completează examinarea duplex cu imagini în culori. Doppler-ul duplex la
rândul său combină eco-bidimensional cu Doppler-ul pulsatil. În așa mod, Doppler-ul
color oferă date despre relaţia fluxului cu peretele vascular, apreciază aria de
stenoză şi severitatea ei, documentează zona vasculară cu flux crescut sau scăzut,
diferențiază artera de venă, apreciază structura peretelui, a modificărilor anatomice
şi de flux. Analiza fluxului color permite diferenţierea zonelor de flux normal de cele
cu turbulenţă, identifică locul şi severitatea modificărilor din perete şi cele
intraluminale.

Varolio - Costanzo Varolio (Constantius Varolius) (1543-1575), medic și anatomist

italian, originar din Bologna, a fost primul cercetător care a efectuat examinări ale
creierului de la bază spre convex, în contrast cu disecțiile tradiționale efectuate în
direcție cranio-caudală. Varolio a fost primul care a descris multe structuri cerebrale,
inclusiv puntea, care este cunoscut și astăzi sub denumirea de puntea lui Varolio.

Vasculita cerebrală izolată este o inflamație locală a vaselor cerebrale mici și medii,
posibil condiționată imunologic. Vasele corioidale și leptomeningeale la fel sunt
afectate. Histologic se constată infiltrate mononucleare, o proliferare endotelială și
modificări ale pereților vasculari până la necroză. Durerile de cap și simptomele
encefalopatice cu modificări de personalitate și comportamentale, tulburările
cognitive și de raționament constituie manifestările principale ale bolii. Pe lângă ele
pot fi prezente și alte simptome neurologice de focar, exprimate mai ușor. Pot fi
implicați și nervii cranieni. Nu se găsesc semne de inflamație de sistem, toți indicii
sângelui și reacțiile serologice sunt în limita normalului. La fel și în LCR frecvent nu au
loc modificări patologice, câte odată doar o pleocitoză nespecifică cu creștere de
conținut de proteine. CT și RMN pot detecta leziuni ischemice multiple în cadrul
substanței albe, care, însă, au un caracter nespecific. Angiografia este frecvent
normală, în cazurile pozitive se observă stenozări sau dilatări în vasele mici. Chiar și
atunci diagnosticul nu este sigur. Diagnosticul poate fi în cele din urmă stabilit prin
biopsie leptomeningeală. Tratamentul se începe cu methylprednizolon 12
mg/kilocorp în decurs de aproximativ 1 săptămână, apoi se stopează treptat, după ce
se trece la cyclophosphamid 1 g la fiecare patru săptămâni. Sindromul frecvent
răspunde bine la această terapie, cu toate acestea are tendință spre recădere.

Vasospasmul este îngustarea arterelor sau arteriolelor până la un grad de reducere a

perfuziei tisulare. Vasospasmul cerebral este o îngustare prelungită, dar reversibilă, a
arterelor cerebrale, care afectează toate straturile peretelui arterial. Arteriopatia
inflamatorie proliferativă este caracteristica patologică a vasospasmului cerebral. Are
loc infiltrația adventiției cu celule inflamatorii și deteriorarea terminațiilor neuronale.
Media se îngroașă și se fibrozează prin proliferarea crescută a celulelor musculare
netede. În consecință se dezvoltă o întrerupere a laminei elastice interne. Până
acum, însă, nu a fost identificat mecanismul fiziopatologic exact al vasospasmului. Cu
toate acestea, există dovezi că câțiva agenți, cum ar fi oxihemoglobina, oxidul nitric și
endotelina-1, pot fi contribuitori la acest eveniment patologic. Angiografia reprezintă
standardul de aur pentru diagnosticul vasospasmului cerebral. În același timp ea este
o procedură invazivă, necesită disponibilitatea unor resurse semnificative și poate
provoca disecția sau tromboza vaselor. Testele alternative de diagnostic, cum ar fi
CT-angiografia și doplerografia transcraniană au fost acum validate clinic. Deși nu a
fost dovedit de niciun studiu clinic randomizat, hipertensiunea arterială indusă,
hipervolemia și hemodiluția (terapia cu triplu H) sunt considerate principalul
tratament al vasospasmului.

Vertebrală, artera, sindromul. Manifestările clinice constau din simptome

caracteristice deficitului sanguin în sistemul arterial posterior: vertij, nistagmus,
diplopie, atonie musculară. Atunci când artera vertebrală suferă în segmentul distal
intracranian, pot interveni ischemii embolice și trombotice de trunchi cerebral și
cerebel sau se poate dezvolta hemodinamic sindromul de arteră bazilară cu
simptomatologia clinică respectivă. Atunci când o arteră vertebrală este sănătoasă,
obturarea celei din partea opusă rămâne clinic asimptomatică.
Tromboza vertebrobazilară caudală, de cele mai dese ori cauzată de arterioscleroză,
conduce la tulburări multiple cu deficit funcțional al nervilor cranieni caudali, căilor
de conducere a sensibilității, ataxie severă și hemi- sau tetrapareză. Inițial pacienții
sunt în conștiență. Se poate instala infarctul cerebelos uni- sau bilateral. Tromboza
se poate extinde de la nivelul de confluență a arterelor vertebrale până în segmentul
bazilar mediu. De la același nivel se pot produce embolii în porțiunea de vârf a
arterei bazilare.

Vertijul este senzația iluzorie a pacientului de rotire a lucrurilor în jurul lui. Vertijul
poate fi cauzat de leziunile aparatului vestibular, nervului vestibular și trunchiului
cerebral.

Wallenberg, sindromul. În aproximativ 50% de la PICA pornește o arteră, care

vascularizează porțiunea dorsolaterală a bulbului rahidian. În alte cazuri această
arteră ia naștere direct din artera vertebrală sau din porțiunea proximală a arterei
bazilare. Este un sindrom altern: pe hemicorpul contralateral se instalează
hipoestezia algică și termică (hemipareza nu este prezentă în acest sindrom), iar din
aceiași parte cu ischemia se pot detecta: sindromul Horner, hipoestezia de vibrațiune
și mioartrocinetică a feței, disfonia, disfagia, precum și hemiataxia. Facultativ se pot
instala diplopia (la lezarea nucleului de abducens), vertijul și nistagmusul (parțial
vertical, parțial orizontal cu component rotator).

Willis, Thomas (1621-1675) – medic englez celebru, creatorul termenului de

„neurologie”; lui i se datorează descrierea „poligonului lui Willis”.

Willisii, poligonul – sistem de anastomoză de la baza creierului, format din ramurile

sistemului arterial carotidian și cel vertebro-bazilar.

Zonele critice de irigație sanguină cerebrală deficitară sunt ischemile cerebrale

localizate în zonele vulnerabile la hotarul dintre ramurile arterelor anterioare,
posterioare și medii cerebrale în cazul unei hipoperfuzii de sistem.