Lucrare practică №4

Tema: Carie dentară. Clasificări. Principii clasice și moderne de preparare a

cavităților carioase.

1. Noțiune de carie dentară.

Caria dentară este un proces distructiv cronic al țesuturilor dure dentare, fără
caracter inflamator, producând necroza și distrucția acestora, urmate de cavitație
coronară sau radiculară. Caria se dezvoltă numai pe dinții în contact cu mediul bucal și
niciodată pe dinții complet incluși sau foarte bine izolați de mediul bucal.
Caria dentară reprezintă un proces patologic localizat care se desfășoară în
țesuturile dure dentare după erupția dinților fiind influențat multifactorial, se manifestă
prin tulburări metabolice și este caracterizat prin demineralizarea superficială, în focar,
a unei părți anorganice de smalț, distrucția matricei lui organice și, în final,
ramolismentul țesuturilor dure dentare cu formarea ulterioară a defectului cavitar în
smalț și dentină, iar, în urma netrării la timp, este însoțită de complicații inflamatorii din
partea pulpei și a periodonțiului.
Caria este un proces dinamic desfășurat la interfața dintre placa bacteriană și dinte.
Transformarea leziunii carioase inițiale reversibile necavitare într-o leziune cavitară este
consecința perturbării echilibrului dintre procesele permanente de demineralizare și
remineralizare.
Caria este o boală multifactorială caracterizată printr-o distrucție localizată a
țesuturilor dure dentare sub acțiunea microorganismelor.
Procesul carios este caracteristic organismului viu. După moarte, țesuturile dure
dentare rămân aproape neafectate

2. Clasificarea cariei dentare după Black, după profunzime și după evoluție clinică.

După Black:
Clasa I – include cavitățile situate în șanțurile și gropițele smalțului pe suprafața
ocluzală a molarilor și premolarilor, în șanțurile și gropițele vestibulare sau orale, la fel
și în gropițele orale ale incisivilor superiori.
Clasa II – include cavitățile situate pe suprafețele proximale ale molarilor și
premolarilor.
Clasa III – include cavitățile situate pe suprafețele proximale ale dinților frontali,
fără lezarea unghiului incisiv.
Clasa IV – include cavitățile situate pe suprafețele proximale ale incisivilor, cu
lezarea unghiului incisiv sau imposibilitatea păstrării acestuia.
Clasa V – include cavitățile situate în treimea cervicală pe suprafața orală a tuturor
dinților.
Clasa VI – include cavitățile situate pe marginea incizală sau vîrful cuspizilor.
După profunzime:
 maculă
 superficială
 medie
 profundă

După evoluție clinică:

A. Pentru dinții permanenți:
 gr. I – leziuni limitate în smalț;
 gr. II – leziuni care au atins joncțiunea smalț-dentină;
 gr. III – cu interesare limitată a stratului dentinar;
 gr. IV – cu interesare extinsă a stratului dentinar.
B. Pentru dinții temporari:
 simplă – interesează smalțul și limitat dentina dar rămâne un strat gros de dentină
integră
 profundă – interesarea extinsă a stratului dentinar și menținerea unui strat
dentinar integru

3. Principiile clasice și moderne de preparare a cavităților carioase.

Primul principiu, clasic, după Black, include necesitatea extensiei profilactice a

limitelor cavității pînă la țesutul dentar sănătos în așa numitele zone imune care au
capacitatea de autocurățire și sunt mai rar afectate de carie. Actualmente se consideră că
prepararea trebuie făcută minim invaziv și accent se pune asupra principiului utilității
biologice conform căreia extensia se realizează econom, smalțul și dentina eliminîndu-
se până la țesuturile vizibil sănătoase.
Al doilea principiu solicită crearea celor mai bune condiții pentru fixarea
materialului de obturație: sunt eliminați complet smalțul și dentina alterați și sunt create
cele condițiile cele mai favorabile pentru fixarea materialului de obturație cu restabilirea
ulterioară a formei anatomice și funcției dintelui.

Principii generale pentru cavități carioase formate după Black:

 marginile trebuie să fie netede, drepte, fără zimți, marginile subminate, fără
dentină subiacentă trebuiesc înlăturate
 îndepărtarea minuțioasă și completă a dentinei carioase
 extensia întru profilaxie până în zonele imune pentru profilaxia recidivei
 o cavitate în formă de casetă este optimă pentru o retenție și stabilitate maximă a
obturației
 pereții și podeaua trebuie să formeze un unghi drept
 pereții trebuie să fie verticali și plani
 podeaua trebuie să fie plată și să crepiteze la sondare
 trecerea unui perete în altul trebuie să fie sub un unghi
 cavitatea poate avea o configurație din cele mai variate.
4. Condițiile de preparare indoloră a țesuturilor dentare dure.

Surse de excitare în timpul preparării:

 căldura – în cazul preparării îndelungate fără pauze;
 vibrațiile – cu cât este mai mică viteza și cu cît este mai mare granulația frezei –
cu atât este mai mare vibrația;
 presiunea – când în timpul preparării se apasă cu piesa.

Mijloace fizice:
a) folosirea instrumentelor ascuțite și tăioase
- pentru smalț: pietre de carborund sau diamantate,cu turații de 4000-5000 rpm
- dentina: freze, turații mici: 600-2000 rpm
- se lucreaza cu întreruperi dese
b) analgezia prin răcire – cu clorura de etil, jet, aplicare pe buleta de vată – provoacă
dureri vii în momentul aplicării.
Sunt diferite metode de racire - jet de aer - anestezia se obține în cîteva minute.

Mijloace chimice:
a) substanțe chimice cu acțiune locală – paraformaldehida, Nafestezina
b) anestezia cu injecție
c) electroosmoza se bazează pe o difuzie mai profundă a amestecului în canaliculele
dentinare cu ajutorul curenților alternativi
d)anestezie generala

5. Reacția pulpei la instrumentele rotative.

Instrumentele rotative acționează traumatic asupra țesutului dur al dintelui,

provocând pierdere de țesut.
Pulpa prezintă o reacție de apărare în cazul îndepărtării țesuturilor dentare, și anume
sinteza de dentină reparatorie care se depune pe suprafața internă a camerei pulpare. În
timpul fenomenelor reparative odontoblastele primare degenerează și mor, dar dacă
iritantul este de intensitate moderată atunci se sintetizează noi odontoblaști care
formează dentina reparatorie.
Cînd până la pulpă mai sunt 2 mm de dentină sănătoasă atunci pulpa este bine
protejată, în cazul când această grosime este mai mică, răspunsul pulpar este prompt și
de intensitate mare.
Gravitatea leziunii determină răspunsul pulpar: dacă leziunea este slabă sau
moderată, răspunsul pulpar este localizat în regiunea unde au fost tăiate canaliculele
dentinare; dacă leziunea este accentuată, atunci fenomenele distructive se extind dincolo
de canaliculele dentinare, adesea rezultând abcese și moartea pulpei.
Cel mai puternic efect traumatic asupra pulpei o are căldura care rezultă în timpul
preparării țesuturilor dure cu instrumente tăietoare rotative. Frezele de oțel produc mai
multă căldură decât cele din carbid; frezele diamantate care nu sunt active produc mai
multă căldură, mai ales la turații înalte fără răcire; frezele cu cuțite helicoidale produc
mai multă căldură decât cele cu cuțite drepte.
6. Protecția ochilor. Protecția țesuturilor moi a pacientului.

În timpul procedurilor operatorii, când se lucrează cu turbina particulele de obturații

vechi, structuri dentare, bacterii și alte resturi sunt evacuate din câmpul operator.
Protecția ochilor medicului, asistentei și a pacientului se face cu ochelari sau ecran de
protecție. În timpul lucrului cu lampa de fotopolimerizare medicul își protejează ochii
cu ochelari de protecție contra razelor UV. Dacă se întâmplă un accident al ochilor
aceștia se acoperă cu comprese sterile și se trimite la serviciul de specialitate.

Țesuturile moi ale pacientului sunt protejate prin aplicarea digii sau, dacă nu este
folosită diga, limba și obrajii sunt îndepărtați cu oglinda, rulouri de vată, aspiratorul de
salivă; se lucrează atent cu piesele de mână, mai ales cu discurile; piesele nu se opresc
imediat din rotație, așa că trebuie îndepărtate atent din cavitatea bucală; prepararea
trebuie făcută atent pentru a nu deschide camera pulpară și a nu leza pulpa.

7. Contaminarea aerului în timpul preparării țesuturilor dentare dure.

În timpul preparării țesuturilor dure dentare datorită rotațiilor pieselor stomatologice,

în mediu sunt proiectate particule de țesut dentar, salivă, microorganisme. care
contaminează toate suprafețele din cabinet, îmbrăcămintea personalului, unitul. Unele
specii de microorganisme pot supraviețui timp îndelungat în mediu.
Un șir de boli infecțioase cum sunt guturaiul, gripa, anginele streptococice, hepatita,
luesul, herpesul, TBC, SIDA ș.a. pot fi contactate în cabinet. Riscul morbidității nu
poate fi înlăturat complet dar poate fi prevenit prin respectarea următoarele măsuri:
 pacientul este invitat să-și clătească cavitatea bucală, ceea ce va reduce
semnificativ cantitatea de germeni;
 diga este un mijloc bun de a izola zona operatorie și de a reduce ariile de
contaminare;
 folosirea aspiratorului reduce semnificativ cantitatea de lichid cu salivă, resturi de
țesut și bacterii;
 purtarea măștii și a ochelarilor/ecranului de protecție, mănuși;
 sterilizarea minuțioasă a instrumentelor și a pieselor după operarea fiecărui
pacient;
 efectuarea curățeniei curente și a celei generale cu soluții dezinfectante.
8. Poziția pacientului și a doctorului în timpul preparării cavităților carioase pe
grupuri de dinți.

Pacientul stă culcat pe fotoliu, doctorul schimbă poziția, înălțimea fotoliului așa ca
să-i fie comod să lucreze și să aibă acces în cavitatea bucală.
Medicul trebuie să aibă o poziție comodă pe scaun, spatele să fie drept, genunchii
îndoiați în unghi de 90°.
Există 3 poziții esențiale: în fața pacientului (ora 6), în dreapta (ora 9) în dreapta
spate (ora 11), dar cea mai ergonomică poziție a medicului este din spatele pacientului.
ora 6 – pentru dinții mandibulari anteriori, posteriori, maxilari anteriori. Avantaj:
pacientul poate să întoarcă capul spre medic.
ora 9 – pentru dinții mandibulari și maxilari posteriori fața vestibulară și ocluzală.
ora 11 – se văd cele mai multe zone ale cavității orale.
Medicul poate să lucreze și în picioare, dar se recomandă ca 60% din timpul de lucru să
fie petrecut pe scaun pentru a preveni eventuale afecțiuni ale coloanei vertebrale.
 Lucrare practică №5
Tema : Prepararea cavităților carioase de clasa I după Black. Varietăți.

1. Etapele de preparare a cavităţilor cariei dentare.

1. Deschiderea cavității carioase;

2. Extensia preventivă a cavității carioase;
3. Necrectomia;
4. Formarea cavității, atribuirea acesteia unei forme ce facilitează adeziunea
materialului;
5. Bizotarea marginilor de smalț ale cavității carioase.

2. Elementele cavităţii preparate.

1) Unghi – joncțiune a două linii;

 unghi diedru – joncțiunea a două suprafețe de-a lungul unei linii definite;
 unghi diedru intern – unghi al cărui vârf nu se vede;
 unghi diedru extern – unghi al cărui vârf se observă;
 colț – joncțiune a trei suprafețe într-un punct;
 contur marginal – unghiul format de joncțiunea dintre pereții cavității și
suprafața externă a dintelui;
2) Perete
 suprafață internă – suprafața cavității preparate care nu se extinde pe
suprafața externă;
 suprafața externă – cavitatea care se extinde pe suprafața externă;
 perete axial – suprafața internă a cavității paralelă cu axul dintelui;
 perete pulpar – suprafața perpendiculară axului lung al dintelui;
 podeaua – peretele camerei pulpare, zona cea mai adâncă a cavității;
 perete de smalț – porțiunea de smalț;
 perete de dentină – porțiunea de dentină;
3) Margine – joncțiunea pereților cu suprafața externă;
Joncțiunea smalț-dentină – linia de unire dintre smalț și dentină;
3. Indicaţiile pentru efectuarea fiecărei etape.

Deschiderea cavității carioase – îndepărtarea marginilor debordante ale smalțului;

freză diamantată sferică sau fisurală; de la planșeu spre afară;

Extensia cavității carioase – sunt create contururile externe definitive ale cavității;
freză fisurală sau con invers din aliaj dur sau diamantată;

Necrectomia – îndepărtarea dentinei alterate din cavitatea carioasă: zona de

descompunere și de demineralizare; excavator sau freză în formă sferică sau pară de
dimensiuni mari din oțel sau aliaj dur; dinspre planșeu către pereții laterali;

*Caries detector – fuxină bazică sau roșu acid în propilenglicol

Formarea cavității – crearea contururilor interne și externe definitive ale cavității;

freze fisurale, con invers; răcire aer-apă;

Bizotarea – îndepărtarea țesutului de smalț lezat de la conturul marginal, pentru a

favoriza o bună aderență și a evita deplasarea axială a obturației sub acțiunea presiunii
masticatorii.

4. Tehnica deschiderii şi lărgirii cavităţii cariei dentare.

Cu o freză sferică prin mișcări dinspre planșeu spre exterior se înlătură smalțul care
atârnă în gol până când pereții cavității sunt verticali. Extensia se face până la zonele
imune.

5. Instrumente necesare pentru deschiderea şi lărgirea cavităţilor.

Deschiderea: turbina și freze sferice sau fisurale diamantate de dimensiuni mici,

astfel încît să poată fi introduse în cavitate.

Lărgirea: turbina cu răcire aer-apă, freze fisurale sau con invers diamantate sau din
aliaj dur.
6. Exereza dentinei rămolite (necrectomia).

Se face cu ajutorul excavatorului sau cu freze de formă sferică/pară de dimensiuni

mari din aliaj dur sau din oțel; se îndepărtează dentina descompusă cea demineralizată.
După eliminarea dentinei evident afectate se recomandă rezecarea unui strat fin (1mm)
de dentină liminală care este puternic contaminată, pentru a preveni recidiva. După
preparare pot rămâne zone demineralizate care nu se văd. Acestea se colorează cu un
bulet îmbibat cu soluție de 0,5% fuxină bazică sau 1% roșu acid în propilenglicol timp
de 15 secunde. Zonele colorate sunt îndepărtate cu ajutorul frezei.

În caz că planșeul cavității are grosime prea mică și este pericolul de deschidere a
camerei pulpare, este permisă păstrarea dentinei pigmentate, dacă este dură și netedă,
rezistentă la îndepărtarea cu excavatorul iar la examinarea cu sonda se aude sunet
crepitant.

7. Variante de cavităţi carioase de clasa I după Black.

 Carie fisurală incipientă sau superficială – cavitatea se lărgește până la mărimea

celui mai mic fuloar; dacă pacientul nu practică profilaxia prin fluorizare, fisurile
sunt sigilate
 Leziuni importante – se extinde pînă la versantul cuspidului, uneori captează o
porțiune a acestuia;
 Leziuni ale fisurilor despărțite de punți de smalț destul de solide – cavitățile sunt
preparate aparte;
 Leziuni ale fisurilor despărțite de punți de smalț șubrede – cavitățile sunt unite;
 Leziunea situată în gropița vestibulară – cavitatea este preparată în limitele
acestei suprafețe, neinteresînd suprafața ocluzală; formă de oval sau dreptunghi;
 Leziunea situată în șanțul vestibular afectează marginea ocluzală – cavitatea se
extinde pe suprafața masticatorie;
 Leziuni aparte de dimensiuni mici situate pe fețele ocluzală și vestibulară – dacă
creasta marginală coronară ce separă aceste cavități este destul de solidă,
cavitățile sunt preparate separat;
 Leziuni masive de pe suprafețele ocluzală și vestibulară – cavitățile sunt unite în
una, în dentină este creat un prag cu adâncimea de cel puțin 1,5-2mm;
 Leziuni situate la nivelul foramen caecum – cavitate în formă de oval; precauție –
este aproape de pulpă.
8. Prepararea fundului cavităţilor carioase.

Planșeul se prepară plat, orizontal, se evidențiază unghi drept între planșeu și pereți.
Se face cu freza în formă de con invers orientată spre planșeu. În caz de carie profundă
pereții nu se prepară până la nivelul planșeului. Se prepară cu freza sferică și se lasă
concav.

9. Formarea cavităţilor de clasa I după Black, scopul şi tehnica efectuării. (Protetica,

pag. 141)

Prepararea cavităților în fisuri și gropițe are drept scop desființarea ultimelor și

extinderea marginii cavității pe pantele netede cuspizilor. Se recomandă o extensie
preventivă. Cu ajutorul excavatoarelor și a frezelor sferice se îndepărtează țesutul
rămolit, iar conturul cavității se creează cu freze fisurale, pietre cilindro-conice. Smalțul
nesprijinit de dentină sănătoasă este îndepărtat. Planșeul cavității este preparat orizontal,
iar pereții laterali sunt preparați ușor divergenți în sens ocluzal (max 10º). La preparare
se folosesc freze fisurale cilindrice sau cilindro-conice cu vârf sau fără și freze active la
capăt. Marginile de smalț se bizotează sub unghi de 45º. Adâncimea variază între 1.5 și
2mm în funcție de întinderea leziunii și vârsta pacientului. Când pierderea de substanță
este masivă se recomandă căptușirea planșeului cu cement.
 Lucrare practică №6
Tema: Prepararea cavităților carioase de clasa II după Black. Varietăți.

1. Cavităţi carioase de clasă II-a.

Clasa II după Black include cavitățile carioase situate pe suprafețele proximale ale
premolarilor și molarilor.

2. Variante de cavităţi de clasa a II-a.

 carii pe ambele feţe proximale ale aceluiaşi dinte;

 carii pe o faţă proximală şi pe suprafaţa ocluzală;
 carii pe o faţă proximală şi la colet;
 carie proximală şi obturaţie sau incrustaţie ocluzală;
 carii situate faţă în faţă pe feţele proximale a doi dinţi vecini („în oglindă”).

3. Ordinea de preparare a cavităţilor de clasa a II-a.

 Deschiderea cavității carioase

 Extensia preventivă a cavității carioase
 Necrotomia/excizia/exereza smalțului și dentinei alterate
 Formarea cavității
 Bizotarea marginilor de smalț ale cavității carioase

4. Căile de acces spre cavităţile de clasa a II-a.

Accesul poate fi făcut prin:

 tunelizare (cu o freză sferică diamantată se pătrunde prin foseta ocluzală mezial
de creasta marginală sau de pe fețele vestibulară/orală);
 scobitură (cu o freză sferică diamantată se pătrunde prin creasta marginală);
 acces direct, dacă lipsește sau este distrusă fața proximală a dintelui vecin, sau
este tremă.
 5. Noţiune de cavitate accesorie.

Cavitatea accesorie este un platou suplimentar realizat pe suprafața ocluzală pentru

fixarea mai bună a obturației.

6. Caracteristica.

Cavitatea accesorie:

 are planșeul situat un pic mai jos de joncțiunea smalț-dentină (0,5-1mm),

 are lățimea ce corespunde lățimii cavității principale,
 trecerea dintre cavitatea principală în cea accesorie se face exact la mijloc între
cuspizi, lățimea acestei porțiuni a cavității accesorii trebuie să fie de 2 ori mai
mică decât lățimea cavității principale;
 lungimea se alege în dependență de dimensiunile cavității principale (pînă la
jumătatea sau mai mult a suprafeței ocluzale);
 unghiul pragului dintre cavitatea principală și cea accesorie să fie drept;
 lungime mică – retenție slabă, grosime mică – fracturare.

7. Cavităţile verticală şi orizontală în prepararea cavităţilor carioase de clasa a II-a.

Cavitatea verticală – cavitatea care rezultă din prepararea cavității carioase de pe

suprafața proximală.

Cavitatea orizontală – cavitate care rezultă din prepararea unei cavități carioase de
pe altă suprafață sau din necesitatea creării accesului spre caria proximală prin
intermediul suprafeței ocluzale sau din necesitatea de a forma o retenție.

8. Elementele cavităţii de clasa a II-a.

 Cavitate principală: planșeu paralel cu axul dintelui, perete vestibular, oral,

pregingival, colțuri și unghiuri interne;
 Cavitate accesorie: planșeu dispus orizontal, perete vestibular, oral, proximal (în
dependență de forma cavității);
 Prag de trecere între cavități;
 Contur marginal;
 Bizou.
 9. Exigenţele faţă de formarea peretelui pregingival a cavităţilor de clasa a II-a.

Peretele pregingival nu trebuie să se extindă mult spre colet pentru că în această zonă
smalțul și dentina sunt subțiri, unghiul intern și cel extern sunt drepte, nu se face
bizotare.

10.Indicații către formarea cavității de tip MOD

Cavitățile de tip MOD sunt indicate în cazul cînd sunt prezente cavități carioase
masive pe ambele suprafețe proximale ale aceluiași dinte, reieșind din necesitatea creării
cavităților accesorii pentru retenția ambelor cavități, se realizează un șanț ce traversează
mezio-distal suprafața ocluzală.

Altă indicație este prezența leziunilor carioase și pe suprafețele proximale și pe cea

ocluzală, fiind necesară prepararea tuturor suprafețelor cu formarea unei cavități mari
MOD.

Cavitatea MOD mai poate fi indicată ca element de agregare pentru punți dentare.
 Lucrare practică №7
Tema: Prepararea cavităților carioase de clasa III, IV după Black.
Varietăți.

1. Cavităţi de clasa a III-a.

Clasa III după Black include cavitățile situate pe suprafețele proximale ale dinților
frontali, fără lezarea unghiului incizal.

2. Variante de cavităţi de clasa a III-a.

 Carie situată pe fața proximală a unui frontal, care întrerupe (distruge)

continuitatea crestei marginale;
 Carie situată pe fața proximală a unui frontal care subminează (micșorează
grosimea, dar nu distruge) creasta marginală;
 Carie incipientă situată pe mijlocul feței proximale;
 Carie proximală care întrerupe continuitatea crestei marginale situate față în față pe
fețele aproximale a doi dinți vecini;
 Carie aproximală care întrerupe continuitatea crestei marginale situată față în față
cu o carie proximală incipientă;
 Carie aproximală care subminează creasta marginală situată față în față la doi dinți
vecini;
 Carie aproximală care subminează creasta marginală situată față în față cu o carie
aproximală incipientă la doi dinți vecini;
 Carii aproximale incipiente situate față în față la doi dinți vecini;
 Carie pe una sau ambele fețe aproximale care se continuă cu o carie de colet.

3. Căile de acces în prepararea cavităţilor de clasa a III-a.

Este de dorit ca accesul să fie dinspre oral pentru a păstra esteticul feței vestibulare.
Se permite accesul dinspre vestibular în următoarele cazuri:

 se înlocuiește o obturație veche care a fost înserată dinspre vestibular,

 caria a distrus creasta vestibulară;
 este o diastemă care permite accesul cu instrumentele;
 dintele afectat are o poziție care-i pune în evidență suprafața proximală.

exereza se face cu freză sferică extradură, bizotarea cu freză cilindrică fină.

4. Exigenţele faţă de cavităţile de clasa III-a.

 fața vestibulară trebuie să rămână, pe cât este posibil, integră;

 se păstrează pereții foarte subțiri de smalț, chiar și nesusținuți de dentină;
 să aibă formă de casetă triunghiulară cu colțurile rotunjite, unghiurile interne
ascuțite și externe rotunjite (baza triunghiului de află la marginea gingivală, pereții
laterali labial și jugal se întâlnesc spre marginea incizală, vîrful se află lângă
marginea incizală);
 întâlnirea pereților laterali cu peretele parapulpar în unghi drept;
 exprimarea unghiurilor de întâlnire între pereții laterali, în special cel incizal;
 conservarea unei porțiuni cât mai mari din peretele oral prin care s-a realizat
accesul;
 dacă cavitatea este de dimensiuni mari se face retenție pe oral;
 retenția orală se face în formă de coadă de rândunică, halteră, triunghi, etc.;
 dacă sunt cavități pe ambele fețe proximale, acestea se unesc în partea orală;
 bizoul se lustruiește bine.

5. Caracterizaţi exigenţele faţă de formarea peretelui pregingival a cavităţilor de clasa a

III-a.

 Se face accesul dinspre oral pentru a păstra intactă fața vestibulară;

 Se păstrează intact smalțul nesusținut de dentină pentru a păstra la maxim
esteticul dintelui și unghiul incizal;
 cavitatea se face triunghiulară pentru că conturul suprafeței proximale este un
triunghi;
 marginea incizală a cavității este mai jos cu 1/3 din înălțimea dintelui pentru a nu-
i scădea rezistența;
 orificiul de deschidere se lărgește spre colet pentru a nu scădea rezistența
unghiului incizal;
 prepararea se face cu atenție pentru că grosimea țesuturilor dure este mică și este
riscul de fractură;
 se face unghi drept pentru a spori retenția;
 bizotarea asigură mascarea interfeței obturație-dinte și o adeziune marginală mai
bună și mai estetică;
 un bizou bine lustruit asigură o adeziune uniformă și optimizează procesele de
refracție și reflexie la nivelul joncțiunii compozit-smalț.
6. Cavităţi de clasa a IV-a.

Clasa IV după Black include cavitățile situate pe suprafețele proximale ale dinților
frontali cu lezarea unghiului incizal.

7. Variante de cavităţi de clasa a IV-a.

 Distrucția redusă a unghiului incizal;

 Distrucția mai avansată a unghiului incizal;
 Distrucție masivă a unghiului incizal care necesită mijloace speciale de retenție,
indiferent dacă materialul de obturație are sau nu proprietăți adezive.

8. Căile de acces în prepararea cavităţilor de clasa IV-a.

Accesul poate fi făcut ațât dinspre incizal cât și dinspre oral sau vestibular, întrucât
nu sunt obstacole pentru freză

exereza se face cu toporiști Black, freze sferice extradure, bizotarea cu freze cilindrice
fine.

9. Exigenţele faţă de cavităţile de clasa IV-a.

 se face o cavitate principală și una suplimentară pentru retenție și suport;

 nu se face deschiderea, pentru că este deja deschisă;
 platoul suplimentar trebuie să ocupe cel puțin 1/3 din fața linguală a dintelui;
 fundul platoului trebuie să fie mai jos de joncțiunea smalț-dentină;
 dacă se utilizează pivoturi parapulpare, nu se fac cavități suplimentare;
 planșeul cavității se modelează reieșind din topografia pulpei, cu atenție pentru a
nu deschide camera pulpară;
 prepararea se face maxim economă;
 Lucrare practică №8
Tema :Prepararea cavităților carioase de clasa a V-a, a VI-a după Black.
Varietăți. Totalizare

1.Cavităţi de clasa a V-a.

Cavități carioase care afectează treimea cervicală a tuturor dinților, inclusiv

suprafețele proximale ale dinților posteriori unde creasta marginală nu este inclusă în
prepararea cavității. (Nu sunt implicate zona gropițelor și fisurilor)

2.Variante de cavităţi de clasa V-a.

 Carie de colet superficială situată vestibular, la dinții laterali;

 Carie de colet profundă situată vestibular, la dinții laterali;
 Carie de colet superficială sau profundă situată oral, la dinții laterali.
 Carie de colet superficială situată vestibular, la dinții frontali;
 Carie de colet profundă situată vestibular, la dinții frontali;
 Carie de colet superficială sau profundă, situată oral, la dinții frontali;
 Carie circulară de colet.

3. Elementele cavităţilor carioase de clasa a V-a.

Cavitatea are contur oval sau renal cu pereții gingival, ocluzal/incizal, mezial și
distal perpendiculari (90º) pe planșeu, care este paralel cu axul longitudinal al dintelui,
urmând conturul feței vestibulare, nu are colțuri, pereții trec rotunjit unul în altul, se
efectuează bizotarea. (dacă se prepară în cement nu se bizotează dar se face o retenție
mecanică cu freza con invers).

4.Variantele de cavităţi suplimentare la clasa a V-a.

5.Cavităţi de clasa VI-a.

Cavități carioase pe marginea incizală a grupului frontal sau pe cuspizii a grupului

posterior de dinți.
6. Variante de cavităţi de clasa a VI-a.

 marginea incizală a incisivilor

 cuspizii dinților posteriori
 cavitatea MOD

7.Căile de acces în prepararea cavităţilor de clasa VI-a.

Prepararea poate fi făcută dinspre vestibular, oral sau ocluzal, cavitatea este foarte
accesibilă.

8. Exigenţele faţă de cavităţile de clasa VI-a.

Cavitatea pe vârful cuspidului să aibă o formă cilindrică cu pereții ușor convergenți

spre planșeu, adâncimea optimă de 1,5-2mm, bizou de 10-15°;

Cavitatea pe marginea incizală are forma unui șanț cu fund ușor îngustat, adâncime
de 1,5-2mm, marginile sunt cruțate.
 Lucrare practică №9
Tema : Prepararea cavităților carioase atipice și profunde.

1. Cavităţi atipice.

Cavități atipice sunt leziunile carioase, în componența cărora intră elementele

caracteristice pentru două și mai multe clase din clasificarea Black (implicarea
cuspizilor, a marginii incizale, caria circulară, afectarea simultană a suprafețelor de
contact și a regiunii cervicale, caria avansată și afectarea pronunțată a coroanei dintelui
și totodată cavitățile localizate adânc sub gingie).

2. Modul de preparare şi formare a acestor cavităţi.

În dependență de caracterul și volumul procesului patologic, se abate de la forma

tipică de preparare. Se îndepărtează toate țesuturile modificate și devitalizate și se
formează cavități accesorii și retenții sub formă de adâncituri, fisuri (pentru fixare
mecanică bună). Este important de prevăzut posibilitatea acoperirii cuspizilor rămași cu
material de obturație, fapt ce asigură fiabilitate obturației.

3. Cavitate carioasă profundă.

Cavități profunde – așa un tip de leziune carioasă, când între camera pulpară și
cavitatea carioasă, sub un strat de dentină necrozată, se află un perete fin (cu o grosime
de cca 0,5mm) format din dentină decalcifiată și ramolită, dar încă viabilă.

4. Particularităţile preparării cavităţilor profunde de clasele I- VI-a.

 se ține cont de topografia camerei pulpare

 nu se face trecerea în unghi drept a pereților în planșeu
 în peretele pulpar se lasă un strat neînsemnat de dentină ramolită
 pentru clasa III în jurul camerei pulpare este binevenită forma având configurația
unui cilindru
 se fac retenții pentru menținerea și stabilizarea restaurării
 pentru clasa IV unghiul de înclinare către axa dintelui trebuie să fie mai mic de
90º.

5. Instrumentele necesare pentru prepararea cavităţilor carioase profunde.

excavator, freza sferică diamantată, sferică extradură, pară extradură, con invers
diamantată, cilindrică diamantată, cilindrică cu vârf activ, sondă.
 6. Particularităţile formării fundului cavităţilor profunde.

În caz de leziuni profunde, pulpa reacționează prin producerea de dentină reparatorie

în interiorul camerei pulpare. Dacă se elimină toată dentina ramolită se observă dentina
secundară pură cu aspect strălucitor. Dar nu întotdeauna este necesar de a elimina toată
dentina infectată din vecinătatea pulpei. Este posibilă aplicarea unor preparate
remineralizante pentru a reface dentina demineralizată.

Nu se face trecerea pereților în planșeu în unghi drept.

7. Erori și complicății în prepararea cavităților profunde

 deschiderea camerei pulpare – necesitatea tratamentului endodontic;

 se lasă dentină afectată – recidiva cariei;
 retenții insuficiente – căderea obturației;

 Lucrare practică №10
Tema : Tehnici de izolare a câmpului operator.

1. Aspiratorul de salivă, varietăți.

Este un aparat care aspiră saliva împreună cu resturile de țesut șlefuit. Are un capăt
din metal sau plastic care se schimbă după fiecare pacient. Cel metalic se sterilizează, ce
plastic nu. Capătul plastic poate lua diferite forme pentru a putea fi fixat în cav. buc.

2. Rulourile de vată, mod de utilizare.

Rulourile de vată sunt confecționate din fibre de bumbac ecologic curate, au

diametre diferite (8, 10, 13mm), sunt păstrate într-un dozator din plastic. Sunt utilizate
pentru izolarea canalelor excretoare ale glandelor salivare. Ele îmbibă rapid saliva, de
aceea trebuiesc înlocuite periodic. Sunt poziționate în vestibulul bucal între versantul
vestibular al apofizei alveolare și obraz și în cavitatea bucală propriu-zisă între limbă și
versantul oral al apofizei alveolare.

3. Noțiune de digă. Componentele digii, mod de utilizare

Diga este un material utilizat pentru izolarea dinților de operat și a dinților adiacenți,
de mediul umed al cavității bucale

Componente:

Cauciucul: izolare
 dimensiuni: 12,5 x 12,5 sau 15 x 15;
 grosime: subțire (0,12), medium (0,20), gros (0,25), extragros (0,30),
grosime specială (0,35);
 culori: verde, albastru, maro, roșu, negru);
Rama: fixează perimetrul cauciucului
 Young – cadru metalic în formă de U;
 Starlite Visufram – cadru din plastic în formă de U;
 Nygard – Ostby – cadru din plastic de formă ovalară cu o față concavă și
una convexă – permite mulare pe fața pacientului;
Clamele: fixează cauciucul pe dinte/dinți și realizează retracția gingivală
 inel întrerupt
 braț
 icuri
 orificii pentru forceps
 Cleștele perforator: instrument pentru perforarea cauciucului; pe un braț are un ic
perforator, pe celălalt un disc mobil cu 5 orificii cu diametru diferit în care
pătrunde icul
Forceps: îndepărtează brațele clamei pentru a o aplica pe convexitatea dintelui;
Șablon: ștampilă cu care se aplică pe cauciuc un marcaj orientativ ce indică
poziția dinților;
Fire: sunt plasate în spațiul papilar dacă sunt contacte interdentare – fixează
cauciucul;

4. Variantele de clame.

cu patru puncte de fixare

circumferențiale
cu aripioare
fără aripioare
de fixare și retracție
de digă nr. 212
Schultz
cu prelungiri

5. Avantaje și dezavantaje a digii.

Avantaje:

asigură vizibilitate bună pentru medic și pentru asistent

asigură un câmp operator curat și uscat
protejează pacientul de aspirația sau înghițirea de debriuri sau instrumentar
protejează de lezări cu instrumental ascuțit
protejează de acțiunea medicamentelor iritante
protejează medicul împotriva infecțiilor prezente în cav. buc. a pacientului
este economică eliminând: conversația inutilă, lavajele bucale frecvente și
prelungite
Stomatologul are ambele mâini libere
asigură retracția părților moi – pacientul poate relaxa limba și obrajii, știind că nu
pot interfera accesul pentru stomatolog
păstrează concentrația optimă a medicamentelor

Dezavantaje:

nu toți pacienții o acceptă

 consumă timp pentru instalare
nu este suportată de astmatici
nu poate fi aplicat pe dinții tineri insuficient erupți, molarii III (uneori) și
ocazional pe dinții cu malpoziții exagerate

6. Pregătirea digii.

pe cauciuc se fac schematic 6 cadrane

se alege și se înseamnă locul unde se vor face perforațiile;
perforarea cauciucului;

7. Metode de aplicare a digii pe câmpul operator.

se pregătesc instrumentele și componentele digii;

se alege clema; aceasta trebuie să se potrivească și să fie fixată bine pe dinte;
se alege și se înseamnă locul unde se vor face perforațiile;
cauciucul se aplică mai bine după prepararea dinților, pentru a nu crea dificultăți,
mai ales la prepararea cavităților proximale și la colet;
anestezia locală;
perforarea cauciucului;
cu un fir de ață dentară se verifică permeabilitatea spațiilor interdentare și
totodată acestea se curăță;
dacă este tartru sau placă dentară, se curăță și se verifică din nou permeabilitatea;
diga se unge cu lubrifiant se îndoaie în jumătate și se introduce în cavitatea
bucală;
de arcul clemei se leagă un fir de ață dentară (măsură de prevenire a
aspirării/înghițirii clamei de către pacient);
se aplică clema fără aripi, apoi se aplică cauciucul îmbrăcându-l peste clemă;
sub folie este aplicat un șervețel absorbant
se aplică cadrul, de proeminențele căruia se fixează cauciucul
dacă se folosesc cleme cu aripi, clema se fixează în orificiul cauciucului și se
aplică concomitent pe dinte.
 Lucrare practică №11
Tema : Obturații curative și provizorii.

1. Materiale de obturaţii provizorii.

Aceste materiale sunt utilizate pentru refacerea temporară a coroanei dentare, cu

scopul protejării fie a plăgii dentinare, fie a diferitelor pansamente medicamentoase.

Indicații:

 tratamentul cariei profunde (prima vizită)

 tratamentul pulpitei prin metoda biologică
 obturarea provizorie după umplerea canalului
 fixarea provizorie a protezelor fixe
 pansamente (pe 1-14 zile pentru a izola un medicament toxic)

Din această categorie fac parte: gutaperca, zinc-oxid-eugenolul, plastobturul,

cimentul fosfat de zinc, cimentul Fonco, cimenturile policarboxilate.

2. Exigenţele faţă de materialele provizorii.

 să se prepare, să se aplice, să se modeleze și îndepărteze cu ușurință;

 să se poată depozita timp îndelungat în cabinet;
 să prezinte o aderență relativ bună și să asigure o închidere cât mai etanșă a
cavității;
 să aibă un timp de priză convenabil;
 să fie destul de trainice, să reziste bine la uzură, la acțiunea forțelor masticatorii
fără să fie influențate de acțiunea solubilizantă a salivei;
 să nu fie nocive pentru pulpă, parodonțiu marginal sau întregul organism;
 să nu intre în combinație chimică cu medicamentele pe care le protejează, să nu le
inactiveze;
 să fie izolatoare termice și electrice;
 să aibă o acțiune stimulatoare asupra pulpei dentare;
 să nu conțină componente ce perturbează procesele de adeziune și de priză a
materialelor pentru obturații de durată;
 să fie plastice;
 să aibă un gust agreabil și să nu coloreze dintele;
 să aibă calități estetice, restabilind fizionomia;
 să fie ieftine
3. Caracteristica dentinei artificiale și a dentin-pastei.

Dentina artificială (ciment oxisulfat de zinc) se prepară din pulbere și lichid prin
malaxare pe o plăcuță de sticlă mată, cu o spatulă metalică până la o consistență dorită.

Pulberea se păstrează închisă, deoarece este higroscopică și în contact cu CO 2 din

atmosferă se carbonatează. În acest caz, la spatulare degajă bule de CO2 iar cimentul
rezultat este grunjos (rugos), sfărâmicios. Lichidul de asemenea este higroscopic, de
aceea se păstrează în flacoane închise ermetic prevăzute cu pipetă pentru dozarea
lichidului.

 simplețe în utilizare;
 etanșare bună a cavității
 rezistență insuficientă la agenți mecanici
 indiferență față de pulpa dentară, substanțe medicamentoase
 aderență bună la suprafața dentinei
 rău conductor de căldură și electricitate
 se solubilizează repede în cavitatea bucală în contact cu conținutul acesteia
 are un oarecare grad de porozitate
 culoarea lasă de dorit, transluciditatea lipsește

Dentin-pasta reprezintă o pulbere de dentină artificială pe bază de amestec a două

uleiuri vegetale (esență de cuișoare și de piersică). Se pregătește din timp și se păstrează
monocomponentă. Reprezintă o masă omogenă de culoare albă cu tentă gălbuie pală sau
gălbui-cenușie. Conține substanțe aromatice ce-i atribuie miros specific.

A nu se folosi la aplicarea pastei arsenicoase, substanțelor necrozante sau toxice în

cavitatea carioasă, la pulpa dentară denudată, sau pentru izolarea preparatelor
medicamentoase lichide (deoarece are o priză îndelungată și medicamentul se poate
scurge). Dacă se intenționează menținerea mai mult de o săptămână, se acoperă cu un
material mai rezistent (CIS sau ZOE). Pot fi adăugate diferite substanțe (Ag
pulverulent)

 este simplu în utilizare (nu necesită malaxare)

 rezistență sporită față de agenții mecanici
 etanșarea bună a cavității
 acțiune antiseptică și hidrofugă
 adeziune bună la pereții dentari
 indiferență față de pulpa dentară, substanțe medicamentoase și organism în
general
 este simplu de aplicat, ușor de îndepărtat
 ieftin
4. Metodele de preparare şi aplicare a maselor de obturare provizorii.

Dentina artificială: se prepară depunând pe sticlă separat cantitatea necesară de

lichid și de pulbere. Pulberea este împărțită în două jumătăți; a doua jumătate este
divizează în trei părți. Se adaugă pulberea la lichid, și nu invers. Mai întâi se adaugă
prima jumătate și se amestecă până la obținerea unei paste omogene, apoi se mai adaugă
câte o porțiune din cealaltă jumătate până la obținerea unei consistențe necesare. Dacă
masa este prea densă, nu se adaugă apă, dar se prepară altă masă.

Se aplică cu ajutorul spatulei bucale în cavitatea izolată și uscată din timp, apoi cu o
buletă de vată strâns răsucită, umezită în apă, pasta se condensează. Se modelează cu un
instrument de obturare.

Dentin-pasta: se produce industrial în formă gata. Reprezintă o pulbere de dentină

artificială pe bază de amestec a două uleiuri vegetale. Pasta se pregătește din timp în
cantități mai mari și se păstrează monocomponentă într-un vas cu dop.

Pasta este introdusă într-o cavitate, prealabil uscată, cu spatula netezitoare sau cu
spatula stomatologică. Se modelează cu spatula netezitoare sau cu fuloarul, apoi este
condensată cu o buletă de vată strâns răsucită, umezită în apă.

Cimentul ZOE (Zinc-Oxid-Eugenol) se prepară prin malaxare pe o plăcuță de

sticlă mată cu o spatulă metalică a celor două substanțe până se ajunge la consistența
chitoasă, moale sau smântânoasă în raport cu cerințele terapeutice.

Vinoxol (zinc-oxid-guajacol): masa păstoasă se prepară dintr-o porție de pulbere și

9-10 picături de fluid pe o lamă de sticlă malaxând cu o spatulă metalică.

Gutaperca: este o compoziție monocomponentă termolabilă: se plastifică la

încălzire și se întărește la răcire. Temperatura de ramolire depinde de raportul guta/oxid
de zinc; mai mult oxid de zinc – mai mare temperatura. Bastonașul este plastificat la
flacără, evitând contactul direct cu aceasta, capătul plastificat se secționează cu spatula
bucală și se transportă în cavitatea izolată și uscată.

Cimenturile Policarboxilate: praful și lichidul se amestecă 1:2 sau 2:1

5. Grupele de paste curative.

I. Materiale cu conținut de hidroxid de calciu:

 autopolimerizabile
 fotopolimerizabile
 II. Cimenturi de zinc – eugenol:
 nemodificate
 modificate cu umplutură polimeră (polimetilmetacrilat)
 modificate cu alumină și acid ortoetoxibenzoic

III. Paste curative cu fluor:

 Gel Elmex
 Ciment zinc-fosfat cu fluor

IV. Paste medicamentoase combinate, conținând remedii curative:

 paste curative combinate, gata preparate
 paste curative combinate, preparate în farmacii

* stimulează procesele de regenerare următoarele preparate: hidroxid de calciu, fluorizi,

glicerofosfatul de calciu, rumegușul de dentină, rumegușul osos, hidroxiapatitele
naturale și artificiale, colagenul etc.

6. Scopul aplicării acestor paste.

 evitarea pulpectomiei, atunci când schimbările patologice sunt reversibile și este

posibilă păstrarea ei
 stoparea procesul inflamator
 prevenția recidivei cariei
 stimularea sintezei dentinei reparatorii
 micșorarea patogenității bacteriilor dentinei infectate
 remineralizarea dentinei decalcinate a fundului cavității

7. Modul de aplicare a pastelor curative.

1. Prepararea cavității carioase

2. Izolarea cu digă sau rulouri de vată
3. Cavitatea se spală cu soluție antiseptică slabă caldă (clorhexidină, furacilină)
4. Se usucă cu burelete sau cu un jet de aer
5. Se aplică pe planșeul cavității preparate, în locul de proiecție a cornului pulpar
sau în locul cel mai profund
6. Se aplică un material de izolare
7. Se aplică materialul de obturare
8. Mecanismul de acţiune a pastelor curative.

Acestea stopează procesul inflamator, răspândirea lui și stimulează procesele

reparatorii în pulpă – depunerea dentinei reparatorii.

Tratamentul se aplică în două etape:

1. stoparea procesului inflamator în pulpă, acțiunea asupra microflorei, realizarea unui

efect analgezic; se aplică paste curative cu acțiune puternică de scurtă durată sub
obturații provizorii.

2. stimularea formării dentinei reparatorii, normalizarea proceselor metabolice în pulpa

dentară; se aplică paste curative cu acțiune mai slabă și cu efect prelungit sub obturații
permanente.
 Lucrare practică №12
Tema : Obturarea cavităților carioase cu amalgam. Șlefuirea și poleirea
obturațiilor.

1. Noţiune de amalgam.

Amalgam este un aliaj format din mercur și unul sau mai multe metale. Baza unui
amalgam cel mai des este argintul (amalgame de argint) și cuprul (amalgame de cupru),
iar în calitate de celelalte componente ale aliajului servesc staniul, zincul, paladiul,
indiul și seleniul.

2. Clasificarea amalgamelor dentare.

A. După numărul metalelor din compoziția amalgamului:

 Amalgame binare (mercur – paladiu; mercur – cadmiu; marcur – cupru)
 Amalgame ternare (mercur – argint – staniu)
 Amalgame cuaternare (mercur – argint – staniu – cupru + Au, Pt)

B. După conținutul de cuprual aliajului de argint:

 Amalgame cu conținut redus de cupru: mercurul se amestecă cu un aliaj compus
din: Ag 65-70%, Sn 25-30%, Cu 0-6%, Zn 0-2%
 Amalgame bogate în cupru (non-gamma2): mercurul se amestecă cu un aliaj
compus din Ag 40-60%, Sn 22-30%, Cu 13-30%, Zn 0-1%

C. După particulele aliajului de argint: (aliajul conține particule de diferită formă

și mărime)
 Neregulate (așchii sau pilitură): suprafața lor este neregulată; necesită 50-55%
mercur pentru a se omogeniza;
 Sferice: suprafața lor este mai netedă; necesită 50-55% mercur pentru a se
omogeniza

3. Modul de prezentare.

Clasic se prezintă în sistem bicomponent:

 flacoane cu pulbere (aliajul de argint)
 flacoane cu lichid (mercurul)

Se mai poate prezenta sub formă de fiole precântărite, diferit colorate în dependență
de cantitatea conținută în ele. Într-o fiolă este pulberea, în cealaltă mercurul
corespunzător.
Modern se prezintă în sistem monocomponent sub formă de capsule predozate care
conțin și pulberea și mercurul despărțiți de o foiță de staniol.
4. Tehnica de malaxare (prin amalgamare).

Se sparge membrana de staniol și se introduce în amalgamator unde capsula se agită

iar amalgamul se malaxează.

5. Indicaţii pentru aplicare.

 obturarea cavităților de clasa I, II, V

 obturarea cavităților carioase în situații clinice când este necesară o rezistență
înaltă a obturației
 obturarea preponderent a molarilor superiori, (mai puțin vizibili)
 obturarea cavităților carioase când aspectul estetic este neglijabil
 obturația premolarilor și a molarilor devitali
 reconstituiri coronare (se reface bontul, apoi se acoperă cu o coroană de înveliș)

6. Contraindicaţii pentru aplicare.

 obturarea cavităților pe dinții frontali

 obturarea cavităților pe dinții cu pereți subțiri
 obturarea cavităților pe dinții situați în vecinătatea unor lucrări protetice din aur
(pentru a evita amalgamarea lucrării sau apariția fenomenului de galvanism
bucal)

7. Avantajele şi dezavantajele obturaţiilor din amalgam.

Avantaje:
 duritate mare – rezistență
 plasticitate mare – se modelează ușor
 hidrofob – poate fi manipulat și când este salivă sau sânge
 acțiune antiseptică – datorită argintului
 provoacă mineralizare intensă a țesuturilor dentare dure care vin în contact cu el
 grad scăzut de modificări dimensionale

Dezavantaje:
 culoarea metalică;
 conține mercur;
 transmit ușor variațiile termice;
 infiltrează țesuturile dure și le modifică coloristic;
 coroziune masivă (argintul este cel mai putin stabil in mediul oral).
 nu se obtin obturatii etanse, nu se face inchiderea marginala.
 în interiorul obturației apar pori datorită mercurului nereacționat - defecte
structurale si dilatare mercuroscopica.
8. Instrumente şi aparate necesare în lucrul cu amalgamele dentare.

 amalgamator – pentru malaxare

 portamalgam – pentru a lua și a depune amalgamul
 fuluar de amalgam – pentru condensare
 instrumente speciale de modelat amalgamul;
 pentru cavitățile proximale matrici metalice și portmatrici.

9. Inserarea amalgamului dentar în cavitate.

Cavitățile anterior înserării amalgamelor sunt tratate parapulpar (condiționate) cu

lacuri, lineri (termolineri) si obturație de baza (blocheaza variatiile termice).
Amalgamul este prelevat cu portamalgamul, condensat cu fuloarul de formă sferică,
fularea se realizează rapid, energic pentru eliminarea excesului de mercur și umplerea
tuturor anfractuozităților. Menținerea amalgamului se realizează cu portmatrice cu
matrice.
Înserarea se face în cantități mici și va fi urmată de o condensare rapidă la pereți și în
locurile de retenție, utilizând o forță mare într-un timp scurt. Pentru a asigura o adaptare
bună, amalgamul trebuie fulat atât lateral cât și vertical. Se utilizează fuloare cu
suprafața netedă de dimensiuni corespunzătoare cavității. Pentru aliajul mixt și cel cu
particule neregulate se folosește fuloar mic până la jumătate din înălțimea cavității,
pentru aliaj cu particule sferice se folosește fuloarul cel mai mare corespunzător cavității
Întotdeauna se îndepărtează excesul de mercur de la suprafață înainte de a aplica forța
de condensare, iar când se fulează în exces peste marginile cavității se folosește un
fuloar mai mare.

Mai detaliat : Cariologie pag. 241

 Lucrare practică №13
Tema : Obturarea cavităților carioase cu cimenturi ionomeri de sticlă și cu
compomeri. Șlefuirea și poleirea obturațiilor. Totalizare.

1.Noțiune de ciment ionomer de sticlă.

Material de obturație adeziv și fizionomic pentru refacerea leziunilor coronare ale

dinților frontali. Se formează prin reacția dintre o pulbere de aluminosilicat de calciu cu
particule de sticlă și conținând fluor, pe de o parte, și un acid polialchenoic pe de altă
parte

2.Caracteristici.

3, 7

3.Modul de prezentare.

CIS se găsesc sub forme comerciale: capsule, bicomponent (constă din pulbere și
lichid) și sistem anhidru (acidul este încorporat în pulbere și se amestecă cu apă
distilată)
Capsulele se amestecă mecanic, oferă un raport echilibrat de pulbere/lichid, poate fi
folosită pe post de seringă pentru înserarea materialului în cavitate.
Sistemul bicomponent:
 pulberea este o sticlă fluor-alumo-silicată fin măcinată, cu o cantitate mare de
calciu și fluor, precum și o cantitate mică de fosfați și sodiu. Componentele sale
principale sunt dioxid de siliciu, oxid de aluminiu, fluorură de calciu, fluoruri de
sodiu, de aluminiu, fosfați de calciu, de aluminiu. Se prepară prin amestecarea de
cuarț și alumină, folosind ca fondant fosfat de aluminiu/criolit/fluorină. Amestecul
se coace la 1000-1300°C și la răcire se obține o sticlă opalescentă care se
mărunțește până la obținerea pulberii: particule mai mari pentru restaurări,
particule mai mici pentru cimentarea coroanelor.
 lichidul este un acid poliacrilic cu aditivi de alți câțiva acizi care-i îmbunătățesc
proprietățile. Acidul are proprietatea de a chelata anumiți ioni din structurile
dentare și în mod particular calciul. Această legătură primară chimică favorizează
aderarea la dinte. Lichidul este histofil pentru țesuturi.

4.Tehnica de malaxare.

Malaxarea poate fi mecanică și manuală.

Malaxarea mecanică se face în aparatul de malaxare. Pentru a verifica eficiența
malaxării, se depune o porțiune pe o plăcuță de sticlă și se ridică vârful grămezii de
ciment cu un instrument fin până la desprinderea și căderea înapoi a cimentului pe
plăcuță. La un moment dat cimentul se desprinde dar nu mai revine. Se măsoară timpul
și se scad 30 de secunde pentru a determina timpul de lucru. În mod normal acesta
trebuie să fie cuprins între 60-90 secunde (pentru glasionomeri cu adaos de rășini 3-3,5
minute)
Malaxarea manuală: trebuie măsurată cu atenție cantitatea de pulbere, pentru a nu
înrăutăți proprietățile fizice. Principalul scop este umectarea suprafețelor fiecărei
particule de sticlă, fără a dizolva complet pulberea în lichid. Rezistența cimentului după
priză este dată mai degrabă de particulele de sticlă rămase, decât de matrice, de aceea
amestecarea trebuie realizată rapid pe o plăcuță de sticlă uscată și rece, fără a folosi
spatula prea mult și fără a împrăștia cimentul pe toată plăcuța. Pulberea depusă pe
plăcuță se împarte în două jumătăți: prima parte se încorporează cu blândețe dar prin
rotarea rapidă a pulberii în lichid în 10 secunde, apoi se încorporează și a doua parte,
amestecându-se încă 15 secunde. După malaxare materialul trebuie să fie lucios-umed la
suprafața iar timpul de lucru să fie de 60-90 de secunde. Se preferă transferul
materialului într-o seringă pentru o plasare corectă în cavitate.

5.Indicații pentru aplicare.

 restaurarea leziunilor milolitice fără prepararea de cavități

 sigilarea fosetelor și fisurilor
 restaurarea dinților temporari
 restaurarea cavităților de clasa III, IV
 fixarea protezelor unidentare și a punților
 obturații de bază sub compozite
 obturații retrograde
 obturații de durată în zonele lipsite de stres ocluzal
 obturații de durată în cavitățile de clasa V și în eroziuni cervicale

6.Contraindicații pentru aplicare.

 restaurarea cavităților de clasa II, IV când lipsește o porțiune însemnată din

unghiul incizal
 fixarea elementelor protetice
 în tratamentele ortodontice

7.Avantajele și dezavantajele obturațiilor din ciment ionomer de sticlă.

Avantaje:
 adeziune chimică la structurile dentare fără gravaj acid
 adaptare marginală bună datorită creșterii în volum
 adeziune chimică la majoritatea materialelor
 efect cariostatic fluor-dependent
 proprietăți antibacteriene
 biocompatibilitate bună și netoxicitate
 aproximativitatea coeficientului de dilatare termică cu cel al smalțului și al
dentinei (previne fisurarea dinților obturați)
  conductibilitate termică cea mai apropiată de cea a dentinei
 degajare minimă de căldură la întărire
 rezistență mare la compresiune
 proprietăți estetice foarte bune
 rezistență la abraziune
 rezistență bună la acizii slabi din cavitatea bucală

Dezavantaje:
 rezistență redusă la abraziune
 poate fi dizolvat în perioada de întărire (24 ore)
 este sensibil la umezeală
 rezistență scăzută la uzură
 nu poate realiza o suprafață finisată similar cu a smalțului și o transluciditate ca a
compozitelor
 cu timpul se opacifiază
 în plan estetic sunt inferioare compozitelor

8.Cerințe către obturaţie de bază.

Pentru obturația de bază se folosesc CIS de Tipul III care trebuie:

 să aibă o cantitate crescută de pulbere (3:1 sau 4:1); cu așa raport se utilizează ca
obturație de bază sau substituent al dentinei
 să nu posede toxicitate
 să posede capacitate de priză rapidă
 să posede mereu radioopacitate
Se folosește cel mai puternic glasionomer cu care se umple cavitatea, apoi se
sculptează în acesta pentru a face loc unui material mai rezistent precum amalgamul sau
rășini compozite care se înseră în cavitate.

9.Tehnica de aplicare a cimenturilor ionomer de sticlă.

1. Se prepară suprafața cavității cât mai neted posibil

2. Alegerea culorii (deoarece peste 2-3 săptămâni culoarea se poate modifica spre
nuanțe mai întunecate, se alege o nuanță mai deschisă)
3. Izolarea cavității de salivă (bulete de vată, diga)
4. Irigarea și uscarea cavității
5. Condiționarea cavității cu acid poliacrilic de 10 – 25%, spălarea, uscarea
6. Malaxarea materialului (pe o plăcuță de sticlă cu spatula din plastic)
7. Obturarea cavității: înserarea cimentului se poate face cu o seringă (pentru
materialele cu o vâscozitate scăzută) sau cu matrici pentru o adaptare mai bună la
dentină și smalț. Materialul se introduce într-o singură porție. Timpul de lucru: 2
minute. Polimerizarea trebuie să decurgă în condiții de lipsă de umezeală și
preferabil sub presiune. Întărirea inițială se instalează peste 3-4 minute.
 8. Prelucrarea primară și modelarea obturației: cu un excavator sau bisturiu ascuțit
se retează surplusul de material. În primele 24 de ore nu se recomandă șlefuirea
cu freza deoarece supraîncălzirea și vibrațiile influențează negativ fixarea
obturației.
9. Izolarea obturației: După priză, restaurarea trebuie să fie protejată prin aplicarea
unei rășini cu vâscozitate scăzută, care are rolul de a o izola de mediul bucal și de
a asigura stabilitatea hidrică pentru primele 24 de ore.
10.Finisarea obturației se face într-a doua vizită cu ajutorul pietrelor de carborund,
frezelor diamantate sau discuri de lustruit.

10.Compomere.

Sunt materiale restaurative coronare concepute în scopul combinării avantajelor

rășinilor compozite cu cele ale cimenturilor ionomere de sticlă. Ei sunt formați dintr-o
rășină metacrilică carboxilată și sticlă fluoro-alumino-silicată drept umplutură. Prezintă
un sistem monocomponent sub formă de pastă ambalată în capsulă sau seringi. Sunt
livrate împreună cu un adeziv sub formă de soluție, care se poate prezenta în sistem
mono- sau bicomponent. Adezivul și pasta sunt fotopolimerizabile

11.Indicaţii, contraindicații de aplicare a compomerelor.

Indicații:
 cavități de clasa V, eroziuni și abraziuni cervicale
 leziuni carioase radiculare
 cavități de clasa I, II pe dinții temporari
 cavități de clasa III
 obturații provizorii de lungă durată
 restaurări de tip sandwich în cavități de clasa II
 refaceri de bonturi atunci când există aproximativ jumătate din structurile dentare
coronare.

Contraindicații:
 restaurarea ariilor de contact cu dinții vecini

12.Avantajele și dezavantajele obturațiilor din compomer.

Avantaje:
 aspect fizionomic excelent (mai ales cei fotopolimerizabili)
 suportă bine lustruirea
 varietate mare de materiale pentru scopuri diferite
 factor de uzură acceptabil
 relativ ieftin
Dezavantaje:
 rezistență scăzută la uzură față de compozite
  eliberează mai puțin fluor decât majoritatea cimenturilor ionomeri de sticlă
 materialele autopolimerizabile se contractă spre planșeu, au tendință să se
desprindă de pe pereți
 materialele fotopolimerizabile se contractă spre fascicolul de lumină, au tendință
să se desprindă de pe pereți și de pe planșeu.

13.Șlefuirea și poleirea obturațiilor.

După modelarea suprafeței ocluzale se verifică relația de ocluzie, mai ales în

mișcările de lateralitate. Obturația este izolată pentru 24 de ore) pentru obținerea
polimerizării definitive) cu lacuri izolatorii speciale sau bond-agenții compozitelor.
Șlefuirea este procesul de netezire a suprafeței, îndepărtare a rugozităților și redarea
unei suprafețe netede și lucioase obturației. Lustruirea finală se realizează cu pietre de
carborund, freze diamantate și discuri de lustruit dinspre centru spre margini (pentru o
adaptare perfectă finală la marginile de smalț atât pe suprafața ocluzală cît și pe
suprafețele axiale.
Poleirea presupune acoperirea lucrării finale cu un lac de finisare sau cu vapori
pentru a reface luciul normal (sănătos) al dintelui.
 Lucrare practică №14

Tema: Obturarea cavităților carioase cu materiale compozite (chimice și

fotopolimerizabile). Șlefuirea și poleirea obturațiilor.

1. Noțiune de material compozit.

Rășinile diacrilice compozite sunt materiale obținute prin combinația a două sau
mai multe substanțe obținându-se un produs cu proprietăți noi și diferit de materialele
care îl alcătuiesc.

2. Clasificarea materialelor compozite.

1. După dimensiunile particulelor umpluturii:

 macrofile (cu macroumplutură)
 minifile (cu miniumplutură) particule mici
 microfile (cu microumplutură) particule de 0,04-0,4 μm
 hibride
 microhibride
 microhibride neomogene
 total făcute

2. După modul de polimerizare:

 termică
 auto (chimică)
 foto (radiație vizibilă incoerentă sau coerentă(laser))
 dublă (dual cure, auto și foto)

3. După consistență:
 vâscoase
 fluide
 compactabile

4. După compoziție:
 neșarjate (conțin doar faza organică)
 șarjate (conțin umplutură anorganică)

5. După tipul matricei organice:

 pe bază de Bis-GMA
 pe bază de uretandimetacrilați (UDMA)
 mixte
 alți monomeri de bază
 6. După destinație:
 pentru obturarea dinților frontali
 pentru obturarea dinților laterali
 compozite universale

3. Tehnica de malaxare a compozitelor chimice.

Sistemul bicomponent este prezentat în două variante: pulbere-lichid și pastă-pastă

Cele două componente se malaxează timp de 30 de secunde pe hârtie cerată cu o
spatulă de polistiren.

4. Indicații și contraindicații pentru aplicare.

Indicații:
 restaurarea leziunilor proximale ale dinților frontali (clasa III)
 restaurarea leziunilor faciale ale dinților frontali (clasa IV)
 restaurarea leziunilor faciale ale premolarilor (clasa V)
 fracturi ale unghiurilor incizale
 fracturi ale dinților frontali
 reconstituiri de bonturi coronare
 restaurarea leziunilor ocluzale și proximale ale dinților laterali

Contraindicații:
 restaurarea leziunilor de pe fața distală a caninilor
 restaurări posterioare de rutină (?)
 la pacienții cu o înaltă rată și redus control al activității carioase (?)

5. Avantaje și dezavantaje a obturațiilor din materiale compozite.

Avantaje:
 proprietăți fotomimetice (?)
 transluciditate asemănătoare smalțului
 gamă variată de culori
 stabilitate a culorii în timp
 toxicitate redusă pentru pulpă
 nu sunt solubile în salivă
 rezistență crescută la fractură, abraziune și presiuni masticatorii

Dezavantaje:
 contracție de polimerizare
 intră în reacție chimică cu eugenolul, timolul, celuloidul
 incompatibil cu umezeala
6. Selectarea culorii.

Culoarea se determină la lumina naturală și dinții trebuie să fie umezi. Fiecare

sistem compozit este prevăzut cu o cheie de culori proprie. Cheia de culori este o
gamă de nuanțe din care se alege cea mai apropiată de culoarea dintelui natural.
Pentru individualizarea restaurației, în trusă mai sunt și pigmenți care pot fi adiționați
pastei universale.
La alegerea culorii se va tine cont de:
 se alege un mediu înconjurător neutru cromatic;
 se îndepărteaza rujul și fardul de pe față;
 dacă pacientul are o îmbrăcăminte viu colorată, va fi protejat cu un camp neutru
cromatic;
 gura pacientului trebuie să fie la înălțimea ochilor medicului;
 alegerea culorii se face întotdeauna la începutul ședinței de tratament, înainte
ca ochii medicului să fie obosiți;
 între determinări, ochii vor fi relaxați prin privirea unui obiect albastru;
 culoarea se compară în condiții diferite (de exemplu uscat și umed, cu buza
coborată si ridicată).

7. Tehnica de aplicare a compozitelor chimice.

Materialul se transportă în cavitate cu o spatulă din material plastic și se aplică în

cantități mici până când cavitatea se umple ușor în exces.

8. Tehnica de aplicare a compozitelor fotopolimerizabile.

Pasta este preluată cu ajutorul spatulei din polistiren din seringa de culoare neagră
în care este livrată. Se introduce în cavitate în straturi care să nu depășească 2 mm în
grosime și care sunt expuse luminii furnizate de lampa de fotopolimerizare separat și
din diferite direcții pentru a controla direcția contracției de polimerizare.

9. Metode de protecție individuală.

Mănuși, mască, ochelari/ecran de protecție, ochelari de protecție UV, halat, bonetă

10. Poleirea și șlefuirea obturațiilor.

Finisarea se realizează imediat după priză cu freze diamantate, discuri diamantate

cu granulație fină iar lustruirea cu pietre cu granulație fină, perii moi și pufuri.
 Lucrare practică №15

Tema : Tehnici adezive. Generații.

1. Noțiune de strat de detritus dentinar.

Detritusul dentinar remanent (DDR/smear layer) este o peliculă organică amorfă,

relativ netedă cu grosime de cel mult 1-2 μm în care sunt încorporate cristalele de
hidroxiapatită de 0,5 - 15 nm. Ea este aderentă și se localizează pe suprafața plăgii
dentinare.
Plaga dentinară este o leziune produsă în dentină în urma actului chirurgical de
preparare.
În timpul preparării cavităților, proteinele din structura țesuturilor dure sunt supuse
fenomenului fizico-chimic de degradare prin efectul termic și tensiunilor de forfecare.
Astfel, colagenul își pierde aspectul fibrilar și se transformă într-o masă gelatinoasă, în
compoziția căreia mai intră proteoglicani și alte proteine din matricea dentinară.
Concomitent are loc smulgerea și clivarea resturilor de cristale de hidroxiapatită de
la suprafața plăgii dentinare, urmată de redistribuirea și cimentarea lor în masa
organică alcătuită din masa gelatinoasă (degradarea proteinelor).
Astfel, în timpul preparării se formează un rumeguș dentinar. Marea parte a lui este
eliminat prin spălare însă în plagă rămân particulele foarte mici. Cea mai mare parte
din aceste particule fine este alcătuită din matrice de colagen mineralizată. Ele
obturează porțiunea incipientă a canaliculelor dentinare (cepuri, dopuri). Aceste
obturații sunt mai frecvente în cavitățile profunde, datorită dimensiunii mai mari a
canaliculelor dentinare (calibrul canaliculelor dentinare crește proporțional cu
apropierea de camera pulpară).
DDR coboară nivelul energiei de suprafață a plăgii dentinare, ceea ce influențează
negativ reactivitatea acesteia la medicamente și materialele de obturație.
Datorită conținutului organic mai bogat al DDR, linia de demarcare între DDR și
plaga dentinară este mai netă în cavitățile profunde comparativ cu cele superficiale.
Smear layer-ul poate fi înlăturat mecanic sau prin gravaj acid

2. Noțiune de strat hibrid.

Stratul intermediar care face legătura între dentină și compozit. Pătrunde în

tuburile dentinare deschise, impregnează stratul superficial demineralizat al dentinei
și se cuplează cu fibrele denudate de colagen, formând după polimerizare un strat
hibrid care asigură o legătură stabilă a compozitului cu țesuturile dure dentare.
3. Clasificarea sistemelor adezive.

După modul de acţiune:

 Generaţia I – Primul produs conținea drept comonomer NPG-GMA (N-fenilglicil-
glicidil-metacrilat), iar testarea sa in-vitro a evidențiat o forță de adeziune de 2-3
Mpa. Compuşii din această generație erau hidrofobi şi realizau adeziune chimică,
prin legături ionice sau covalente, direct de stratul de “smear layer” (DDR), cu o
forță medie de până la 5 Mpa. Prin contracția de polimerizare, care depăşea forța
de adeziune a DDR la dentină, odată cu desprinderea acestuia, se instala
microinfiltrația. (1950-1970) [contracția duce la desprinderea de la DDR]
 Generaţia II – sunt elaborați compuşi care să penetreze stratul de DDR şi să se
fixeze de dentină prin legături chimice între grupările fosfat din adeziv şi ionii Ca++
din dentină. Performanța adezivă nu depăşeşte valoarea medie de 7-10 Mpa,
insuficientă pentru a împiedica microinfiltrația marginală. Adezivii din această
generație conțin esteri fosforici şi răşini de tip Bis-GMA sau HEMA. În general,
sunt hidrofobi şi expuşi hidrolizei în mediu umed, iar umectabilitatea neadecvată
conduce la formarea deficitară a legăturilor cu substratul dentinar. Produsele
comerciale din această categorie se bazează pe 2 categorii de compuşi: esteri
fosfați sau clorofosfați şi poliuretani. (anii ’70)
 Generaţia III – principala schimbare o reprezintă abordarea DDR, pe care îl
impregnează, îl modifică şi îl fixează, favorizând legarea răşinii din adeziv la
dentina condiționată. Compuşii folosiți în acest scop sunt: 4-META, acid maleic/
HEMA, esteri fosfonați, esteri metacriloil-oxietilici, acizi policarboxilici modificați
cu grupări metacrilice. Aceşti adezivi dezvoltă o forță medie de adeziune de cca.
10-12 MPa, care contracarează parțial contracția de polimerizare a materialelor
compozite de restaurare, putând avea capacitate de adeziune şi pe substrat
metalic / ceramic. chiar dacă această generație de adezivi este mai performantă,
fenomenul de microinfiltrație marginală nu este eliminat. (anii ‘80)
 Generaţia IV – elementul nou, este tehnica gravajului acid utilizând acid fosforic
de concentrație 35-40%. Prin aceasta, forța de adeziune la substrat capătă o
valoare medie de 18 – 25 MPa (ajungând până la 32 MPa). Astfel, poate fi
realizată contracararea eficientă a contracției de polimerizare, evaluată în medie
la 16-18 Mpa, putând evita microinfiltrația marginală consecutivă. Mecanismul de
acțiune se bazează pe formarea unui strat hibrid (prin îndepărtarea totală a DDR),
care se obține prin penetrarea răşinii adezive în dentina demineralizată prin
gravaj acid. În tehnica de lucru, aplicarea acidului este o etapă separată, urmată
de îndepărtarea riguroasă a acestuia prin spălare cu apă şi uscare. În consecință,
produsele prezintă 3 componente: acid / primer / bonding, cu aplicare separată.
Conceptul de gravaj acid total: smalț + dentină = “total etch” devine general
acceptat şi utilizat. Un rol esențial în formarea stratului hibrid şi obținerea
adeziunii îl deține primerul, care are în compoziția sa monomeri polimerizabili cu
caracter amfoter (molecule hidrofil / hidrofobe): HEMA, 4-META, NTG-
GMA,BPDM, ş.a., împreună cu un solvent, care poate fi acetonă, etanol sau apă.
 Tipul solventului din primer şi modalitatea de evaporare a acestuia influențează
decisiv tehnica de lucru şi rezultatele obținute. (începutul anilor ‘90)
 Generaţia V – combinarea primerului şi a răşinii adezive („bonding”) într-un
singur compus. Forța de adeziune realizată este 20-25 Mpa. Mecanismul de
acțiune se bazează pe formarea stratului hibrid prin îndepărtarea totală a DDR
(“total etch”). Un element nou este posibilitatea extinsă de a obține adeziune şi
pe substrat umed (“moist / wet bonding”), se păstrează modalitatea de gravaj
acid separat, sistemul având 2 componente: acid şi primer + răşină. (anii ‘95)
 Generaţia VI – o mai mare uşurință în manipulare, prin eliminarea manoperelor
de spălare a acidului de gravaj, având doar 2 componente: acid + primer şi răşină.
Ideea de demineralizare fără spălare are în vedere şi eliminarea colabării rețelei
de colagen după demineralizarea separată cu acid fosforic, care necesită
repoziționarea sa spațială şi reumectarea după uscare. În plus, prin această
tehnică se evită şi condițiile de apariție şi instalare a sensibilității dureroase post-
operatorii, consecință nedorită cu apariție destul de frecventă după utilizarea
sistemelor cu gravaj acid separat, mai ales cele de generația a IV-a. Formarea
stratului hibrid este modificată şi se obține prin îndepărtarea parțială a DDR
(dizolvarea peliculei – “layer”, fără eliminarea cepurilor canaliculare – “plugs”).
Aşadar, aceste sisteme adezive nu au etapă separată de gravaj acid, fiind
denumite sisteme autogravante: “self-etch”, cu primeri autodemineralizanți.
Aceşti adezivi folosesc actualmente primeri autogravanți cu eficiență sporită:
“tari” (pH ≤ 1), care obțin o forță de adeziune crescută (20-25 MPa) la dentină şi
ameliorarea adeziunii la smalț. Aceasta din urmă nu ajunge însă la calitatea celei
realizate de sistemele adezive cu gravaj acid separat, pri tehnica “total-etch”.
 există 2 tipuri de sisteme adezive de generația a VI-a:
1. a. tip I (“two-step”): are 2 componente, care se aplică separat, succesiv;
2. b. tip II (“one-step”): are 2 componente care se malaxează și se aplică
simultan.
Pentru acest tip de utilizare, au fost introduse şi forme de prezentare în
monodoze, de unică utilizare.
 Generaţia VII - formează un strat hibrid modificat, prin îndepărtarea parțială a
DDR, care permite realizarea adeziunii atât pe substrat uscat, cât şi pe substrat
umed (“moist / wet bonding”), având în compoziție primeri autogravanți cu
eficiență sporită: “tari” (pH ≤ 1). Forța de adeziune obținută este superioară
generației a VI-a, cu valori de 25-30 Mpa. Uşurința în manipulare este crescută,
fiind sisteme monocomponente (“all-in-one”), care reunesc într-un singur
component acidul, primerul şi răşina adezivă. Tehnica de lucru nu necesită
mixare, avantajând forma de prezentare de tip monodoze, de unică utilizare. Pe
de altă parte, aceşti adezivi sunt încă vulnerabili la separarea fazelor
componente, ceea ce conduce la compromiterea stratului hibrid, precum şi la
riscul de nanoinfiltrație (prin structura interfeței adezive, care se poate comporta
ca o membrană semipermeabilă).
După forma de prezentare şi tehnica de lucru:
 Tip I – sisteme de tip “etch-and-rinse” (cu gravaj acid separat, urmat de spălare
şi uscare), în 3 etape de lucru: acid / primer / răşină, generația IV
 Tip II – sisteme de tip “etch-and-rinse” (cu gravaj acid separat, urmat de spălare
şi uscare), în 2 etape de lucru: acid / primer + răşină), generația V
 Tip III – sisteme de tip “self-etch” (fără gravaj acid separat, care este înlocuit cu
acțiunea unui primer acid – autogravant, fără spălare şi uscare după
demineralizarea acidă), în 2 etape de lucru: acid + primer / răşină, generația VI
(tip I: „two-step”).
 Tip IV – sisteme de tip “self-etch” (fără gravaj acid separat, care este înlocuit cu
acțiunea unui primer acid – autogravant, fără spălare şi uscare după
demineralizarea acidă), într-o singură etapă de lucru: acid + primer + răşină,
generația VI (tip II: „one-step”) şi generația VII („all-in-one”).

Din punctul de vedere al abordării terapeutice a substratului, sunt descrise 3 tipuri

de sisteme adezive:
 sisteme adezive tip “etch-and-rinse” (“total-etch”);
 sisteme adezive tip “self-etch”;
 sisteme adezive tip “glass-ionomer” (pe bază de CIS)

În ceeace priveşte numărul de componente, de etape de lucru, precum şi corelarea

cu aspectele caracteristice clinice:
 adezivi “în trei timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch”);
 adezivi “în doi timpi” cu gravaj acid separat (“total-etch” / “single-bottle”);
 adezivi “în doi timpi” autogravanți (“self-etch”);
 adezivi “într-un timp” autogravanți (“self-etch” / “all-in-one”);
 adezivi “în doi timpi” pe bază de CIS (“glass-ionomer”);
 adezivi “într-un timp” pe bază de CIS (“glass-ionomer”).

4. Gravaj acid, modalități de aplicare.

Gravajul se face cu gel de acid ortofosforic de 37 % sau cu lichid gravant de acid

maleic. Gelul se aplică și se manevrează mai ușor. Se aplică cu seringa mai întâi pe
smalț apoi pe dentină. Expunerea recomandată a compoziției gravante: pe smalț nu
mai puțin de 15 secunde, pe dentină nu mai mult de 15 secunde. Ulterior se spală cu
apă exact atât timp cât s-a menținut gelul.

5. Noțiune de sistem adeziv, componente.

Un sistem care are scopul de a face legătură între materialul de obturație și

țesuturile dentare.
 Componente: Acidul realizează demineralizarea (gravajul) dentinei (“etching”),
primerul umectează zona demineralizată, favorizând penetrarea răşinii (“priming”), iar
răşina, prin polimerizare, realizează adeziunea propriu-zisă (“bonding”).

6. Algoritmul de utilizare a diferitor generații adezive.

Generaţia IV
A. Gravajul – cu acid ortofosforic 37% nu mai mult de 15 secunde pe dentină, nu
mai puțin de 15 secunde pe smalț; se spală și se usucă ușor
B. Aplicarea primerului – pe dentina umedă se menține 15-30 secunde apoi este
uscat atent cu un jet de aer, se obține aspect lucios.
C. Aplicarea adezivului – în strat subțire apoi se fotopolimerizează.
D. urmează aplicarea compozitului
Generaţia V
A. Gravajul – cu acid ortofosforic 37% nu mai mult de 15 secunde pe dentină, nu
mai puțin de 15 secunde pe smalț; se spală și se usucă ușor
B. Aplicarea adezivului monocomponent – pe dentină și smalț, se menține 15-30
secunde apoi este uscat atent cu un jet slab de aer, se obține aspect lucios, se
fotopolimerizează.
C. urmează aplicarea compozitului
Generaţia VI
A. Malaxarea ex tempore a componenților sistemului adeziv, aplicarea pe pereții
cavității, uscarea cu un jet slab de aer, fotopolimerizarea.
Generaţia VII
A. Este monocomponent premalaxat și preambalat în capsule de unică folosință.
Se aplică pe pereții cavității, apoi se usucă și se fotopolimerizează.

7. Avantje și dezavantaje.

Dezavantaje:
 Generaţia I: prin contracția de polimerizare, care depăşea forța de adeziune a
DDR la dentină, odată cu desprinderea acestuia, se instala microinfiltrația.
 Generaţia II: microinfiltrația marginală; sunt hidrofobi şi expuşi hidrolizei în
mediu umed, iar umectabilitatea neadecvată conduce la formarea deficitară a
legăturilor cu substratul dentinar
 Generaţia III: fenomenul de microinfiltrație marginală nu este eliminat
 Generaţia IV: sunt mai multe componente care trebuiesc malaxate în proporții
exacte, necesită mult timp pentru aplicare
 Generaţia V: pentru că primerul și bondingul sunt uniți, se reduce rezistența
adezivă cu aproximativ 10-30%
 Generaţia VI:
 Generaţia VII: sunt încă vulnerabili la separarea fazelor componente, ceea ce
conduce la compromiterea stratului hibrid, precum şi la riscul de nanoinfiltrație
Avantaje:
 comparativ cu alte materiale de obturație, realizează o adeziune mai trainică cu
țesuturile dure (excepție primele 3 generații)
 cu cât e mai avansată generația se micșorează numărul etapelor de lucru, nu mai
necesită gravaj ca etapă aparte

8. Factori de care depinde fenomenul de adeziune

Factori privind suprafeţele implicate în interfaţa adezivă:

 contactul intim dintre cele două suprafețe (țesut dur – sistem adeziv)
 spălarea şi uscarea suprafețelor
 energia de suprafață: cu cât aceasta este mai mare, cu atât biomaterialele
restauratoare vor fi atrase mai puternic pe suprafețele dentare
 potențialul de a forma legături chimice – smalțul conține grupări OH aflate în
structura hidroxilapatitei, în timp ce dentina mai conține şi radicali ce aparțin
fibrelor de colagen: grupări carboxilice, aminice şi calciu
 caracterul rugos sau neted al suprafeței – pentru adeziunea fizică e mai bine să
fie rugoasă, pentru adeziunea chimică, este preferabilă o suprafață netedă
 vâscozitatea rășinii bonding (vîscozitatea mai mică – penetrare mai mare)
 contaminarea smalțului după gravare (saliva sau chiar aerul umed expirat poate
scădea eficiența legăturii)
 timpul dintre aplicarea rășinii și polimerizarea ei (10-15 secunde pentru ca rășina
să pătrundă în smalț)
 umplerea cu rășină până la marginile unghiurilor interne reprezintă un punct
slab al legăturii
 structura și starea smalțului la marginile cavității

Factori legaţi de natura adezivului:

 tensiunea superficială – cu cât aceasta este mai redusă, cu atât adezivul va
umecta mai bine țesuturile dentare
 umectabilitatea – trebuie să fie crescută, pentru a asigura contactul intim între
cele două suprafețe aderente
 unghiul de contact – trebuie să fie cât mai redus, pentru a asigura o umectare
corespunzătoare a suprafețelor
 posibilitatea de a forma diferite tipuri de legături – adezivul trebuie să fie
capabil de a realiza legături fizice şi chimice cu toate țesuturile dure dentare şi,
nu în ultimul rând, cu biomaterialul restaurator care va fi aplicat
 stabilitatea dimensională –variațiile dimensionale din momentul dar şi după
priză, datorită modificărilor de temperatură şi tensiunilor care tind să
deformeze
 rezistența mecanică şi chimică – trebuie să reziste forțelor funcționale (mai ales
ocluzale), dar şi condițiilor particulare ale mediului bucal
  biocompatibilitatea – trebuie să existe biocompatibilitate cu structurile dure
dentare, cu celelalte țesuturi ale cavității orale, dar şi sistemică, privind
organismul în general.

Factori privind materialul de restaurare:

 uşurința preparării, manipulării şi aplicării efective;
 utilizarea unei tehnici adezive fiabile;
 compatibilitatea cu adezivul utilizat.

9. Sisteme adezive cu priză duală

Sunt sisteme atât auto cât și fotopolimerizabile. Este un sistem bicomponent: A și

B. Ele se amestecă în proporții egale (câte o picătură de fiecare) pe suprafața unui
godeu cu ajutorul unui aplicator de bonding apoi se aplică pe suprafața gravată cu
acid. Se aplică într-o grosime medie la nivelul smalțului și al dentinei și se freacă ușor
pe toată suprafața preparată timp de 20 de secunde, se usucă cu un jet ușor de aer cel
putin 5 secunde (pas necesar pentru evaporarea solventului), se fotopolimerizează 10
secunde. Se va polimeriza și acolo unde nu a pătruns lumina: prin autopolimerizare.
 Lucrare practică №16

Tema : Tehnici de restaurare a grupului frontal și lateral de dinți.

1. Particularitățile restaurărilor extinse.

Pentru că este necesară o restaurare voluminoasă, aceasta se va efectua pe

segmente mici cu activare adecvată pentru fiecare. Când restaurația se realizează cu
rășină compozită autopolimerizabilă, se recomandă capele conformatoare gen
Frasaco, adaptate zonei operate.

2. Reguli de selectare a culorii.

Culoarea se determină la lumina naturală și dinții trebuie să fie umezi. Fiecare

sistem compozit este prevăzut cu o cheie de culori proprie. Cheia de culori este o
gamă de nuanțe din care se alege cea mai apropiată de culoarea dintelui natural.
Pentru individualizarea restaurației, în trusă mai sunt și pigmenți care pot fi adiționați
pastei universale.
La alegerea culorii se va tine cont de:
 se alege un mediu înconjurător neutru cromatic;
 se îndepărteaza rujul și fardul de pe față;
 dacă pacientul are o îmbrăcăminte viu colorată, va fi protejat cu un camp neutru
cromatic;
 gura pacientului trebuie să fie la înălțimea ochilor medicului;
 alegerea culorii se face întotdeauna la începutul ședinței de tratament, înainte
ca ochii medicului să fie obosiți;
 între determinări, ochii vor fi relaxați prin privirea unui obiect albastru;
 culoarea se compară în condiții diferite (de exemplu uscat și umed, cu buza
coborată si ridicată).

3. Principiile restaurării pe straturi a structurilor dentare.

4. Tehnici și metode de restabilire a structurilor morfologice a dinților frontali și

laterali.
5. Sisteme speciale de retenție

Sistemele speciale de retenție sunt știfturile/pinii/pivoții parapulpari care se

ancorează în dentină, materialul de obturație fiind condensat împrejurul lor.

6. Pivoți parapulpari. Clasificarea lor

 Pivoti fixati prin cimentare

 Pivoti fixati prin frictiune
 Pivoti fixati prin infiletare

7. Indicații și reguli de aplicare a pivoților parapulpari

Indicat pentru distrucții coronare extinse la care retenția obturației nu poate fi

suficientă prin prepararea retentivă a cavității și aplicarea tehnicii de adeziune amelo-
dentinara.
Pivotul parapulpar trebuie să fie înconjurat de structură dentară integră și paralel
atât cu suprafața dentară cât și cu camera pulpară, să aibă o lungime de 2-3 mm, nu
trebuie de lăsat mai mult de 1mm de știft în cavitate. Se înseră prin rotire în sensul
acelor de ceas. După înserare, capătul acestuia nu se îndoaie, pentru a preveni
fracturarea dentinei. Scurtarea știftului se face cu o piatră diamantată mică la turație
înaltă cu răcire aer-apă, menținându-l cu o pensă.
Este necesar de corelat dimensiunea puțului (cavitatea pentru pivot) cu grosimea
pivotului și cu elasticitatea dentinei.

8. Metode de înserare a știfturilor parapulpari (prin filetare, fricțiune sau cimentare)

 prin filetare: diametrul puțului este un pic mai mic decât diametrul pivotului,
acesta înserându-se prin înfiletare; este prevăzut cu un mandren care se
montează la piesa cu rotații mici. Pe parcursul său pivotul poate întâlni o
rezistență: fie vîrful fie o îngustare a puțului. În așa cazuri mandrenul se rupe
singur, fără a mai fi necesară tăierea lui. Lamele știftului trebuie să formeze un
filet în structura dentinei dar deseori produc tensiuni dentinare.
 prin fricțiune: diametrul puțului este egal cu cel al pivotului, de aceea, la
înserare se adaptează intim la pereții puțului, ceea ce-i asigură retenție din
contul forței de frecare.
 prin cimentare: diametrul puțului este mai mare decât al pivotului; înainte de a-
l însera pe el se aplică ciment. Se mai poate folosi atunci când a fost necesară
lărgirea puțului pentru pivotul cu filet.
 Lucrare practică №17

Tema : Metode de tratament minim invaziv a cariei dentare. Totalizare.

1. Metode de preparare minim invazive a cavităților carioase.

Niciun material de restaurare coronară, oricât de multe avantaje ar avea, nu se

compară cu țesutul dur dentar sănătos. Stomatologia minim invazivă se concentrează
pe conservarea structurii naturale a dintelui în timpul tratamentului leziunilor dentare.
Această terapie atinge obiectivele tratamentului folosind cea mai invazivă manopera
chirurgicală cu îndepărtarea cât mai puțină a țesutului dentar sănătos. Principiile
fundamentale ale terapiei minim invazive cuprind îndepărtarea din structura dentară
atât cât este necesar restaurării, să fie întotdeauna folosit material dentar care
conservă structura dentară, să fie folosite materialele dentare cele mai bune şi de
durată pentru a reduce riscul recondiționării restaurărilor, terapia minim invazivă
trebuie să cuprindă un număr de şedințe cât mai mic.

2. Noțiune de material compozit fotopolimerizabil fluid.

Au o matrice polimeră modificată pe bază de rășini cu fluiditate înaltă; gradul lor de

umplere este de aproximativ 55-60% după masă; posedă modul de elasticitate scăzut;
pot conține umplutură microhibridă sau microfilă; unele elimină în țesuturile
circumiacente ioni de fluor, de aceea pot fi folosite pentru profilaxia cariei.
Caracter tixotrop – proprietate de a se înșira pe suprafață; pătrunde în defectele
mici, sigilează sigur zonele dificile și nu se scurge înapoi de pe suprafața prelucrată.
Are rezistență suficientă, caracteristici fizionomice bune, radiopacitate, elasticitate
mare, dar și o contracție considerabilă de 5%.

3. Indicații și contraindicații în utilizarea acestor compozite în restaurări dentare.

 la obturarea cavităților carioase mici și medii de clasa I, II, III și IV, a cavităților
plate de clasa V limitate de smalț
 obturarea cavităților cervicale de origine necarioasă
 obturarea cavităților carioase de clasa II în preparare tunelară
 restaurarea micilor defecte smalțiere
 umplerea unor cavități mici de pe suprafața ocluzală
 sigilarea invazivă și non-invazivă a fisurilor și geodelor
 metoda de restaurare sandwich, crearea unui strat superadaptiv
 restaurarea defectelor ceramice și metalo-ceramice ale coroanelor artificiale
 modelarea bontului dentar
 restabilirea adaptării marginale a unei obturații compozite
  fixarea inlay-urilor și veneerelor ceramice
 fixarea unor sisteme fibrilare de atelare
 obturație izolatorie

4. Avantaje și dezavantaje a obturațiilor cu compozit fotopolimerizabil de tip fluid.

Avantaje:
 rezistență suficientă
 caracteristici fizionomice bune
 radiopacitate
 elasticitate mare

Dezavantaje:
 contracție de polimerizare de 5% - necesită depunerea într-un strat de 1,5 mm

5. Tehnica de aplicare.

Este ambalat într-o seringă specială și se înseră printr-un aplicator cu ac direct în

cavitatea carioasă. Se fotopolimerizează.

6. Șlefuire și poleire a obturației

Finisarea se realizează imediat după priză cu freze diamantate, discuri diamantate

cu granulație fină iar lustruirea cu pietre cu granulație fină, perii moi și pufuri.