Predarea.

Orientări contemporane în teoria şi practica predării

1. Conceptul de predare:

Acţiunea cadrului didactic de transmitere a cunoştinţelor la nivelul de comunicare

unidirecţional, dar aflat în concordanţă cu anumite cerinţe metodologice care condiţionează
învăţarea, în general, învăţarea şcolară în mod special.
Ca proces dirijat, orientat către atingerea unor obiective pedagogice prestabilite,
predarea se legitimează ca răspuns la o serie de întrebări, pe care şi le pune profesorul:

Psihostructura clasei de elevi

De ce? Ce?
Cui?
- obiectivele instruirii - - conţinutul -

Cât? Cum?
Se predă
- timp - - metodologia didactică -

Unde? Cu ce?
- locul de desfăşurare - - mijloace -

Relaţia predare – învăţare – evaluare

Predarea şi învăţarea sunt activităţi de bază ale procesului de învăţământ; sunt funcţiile
esenţiale ale oricărei instituţii de învăţământ, fără a rămâne izolate de celelalte funcţii.
Integrarea evaluării în procesul de învăţământ facilitează introducerea îmbunătăţirilor,
ameliorărilor şi ajustărilor cerute pe întregul proces al desfăşurării predării şi învăţării.
În procesul predare/învăţare, accentul cade pe învăţarea elevului, nu pe predarea
profesorului, pentru că rezultatele învăţării reflectă munca de învăţare depusă de elevi.
Predarea include întregul sistem de acţiuni desfăşurate de profesor în cadrul lecţiei prin
care el asigură condiţii optime învăţării; astfel, predarea contribuie la ameliorarea învăţării. Ea
implică procesul de formare a elevilor prin instruire; profesorul este cel care selecţionează şi
ordonează informaţiile, asigură condiţiile necesare pentru ca sursele de informaţii şi modalităţile
de difuzare a lor să funcţioneze la modul optim.
Elaborarea strategiilor didactice a programelor de acţiune în care se prefigurează
comportamentul la care urmează să ajungă elevii prin parcurgerea secvenţelor de instruire revine
tot profesorului.
Funcţiile predării se extind de la comunicare/transmitere de informaţii, la activităţile de
elaborare şi conducere, organizare şi dirijare a învăţării, de control şi inovare a procesului de
învăţământ, de creaţie didactică.
Activitatea de predare presupune o înaltă competenţă a profesorului investit cu calităţi
şi experienţă de investigare, depistare, analiză, decizie pentru a putea proiecta, conduce şi evalua
întreaga activitate pe care o desfăşoară, pentru a descifra şi realiza obiective precise, a înţelege
transformările care se produc în personalitatea elevului ca efect al acţiunilor întreprinse.
Rezultă că, evaluarea constituie o componentă importantă a procesului de învăţământ,
fiind implicată în fiecare moment în activitatea de predare – învăţare.

2. Strategii şi stiluri de predare

Strategia didactică este înţeleasă ca:

a) un mod de combinare a metodologiei didactice şi mijloacelor de învăţământ prin care
se asigură selecţia, organizarea şi desfăşurarea unei secvenţe de instruire;
 b) un echivalent al operaţiei de proiectare, organizare şi realizare a unei înlănţuiri de
sisteme de predare/învăţare prin parcurgerea cărora elevul asimilează conţinutul ideatic,
sistematizat în diferite obiecte de studiu, îşi formează sistemul de abilităţi prevăzute de
programele şcolare.
În predarea cunoştinţelor se porneşte de la exemple/fapte concrete pentru a ajunge (prin
analiză, sinteză, generalizare) la definirea noţiunii, la enunţul unei reguli – calea inductivă; iniţial
se introduc definiţii ori descrieri concise, care se ilustrează apoi cu ajutorul datelor concrete –
calea deductivă.
Strategiile de activizare ale elevilor reprezintă o acţiune de instruire/autoinstruire, de
dezvoltare a personalităţii prin stimularea şi dirijarea metodică a activităţii sale. A activiza
instruirea, înseamnă a mobiliza/angaja intens toate forţele psihice de cunoaştere şi creaţie ale
elevului, pentru a obţine în procesul didactic performanţe maxime, însoţite constant de efecte
instructiv – educative optimale în toate componentele personalităţii; antrenarea elevilor în toate
formele de activitate şcolară, mărirea treptată a efortului pentru a-l ajuta pe elev să se înscrie în
curba efortului.

3. Modelele de determinare a eficacităţii şi eficienţei predării şi al comportamentului didactic

al profesorului

APTITUDINEA PEDAGOGICĂ
Vocaţia pedagogică este definită prin 3 elemente principale:
a) iubirea pedagogică;
b) credinţa în valorile sociale, culturale;
c) conştiinţa responsabilităţii faţă de copil, faţă de patrie şi faţă de întreaga umanitate.
Tactul pedagogic presupune anumite elemente înnăscute, pregătirea ştiinţifică şi
pedagogică. Calităţile necesare cadrului didactic sunt:
- intelectuale (inteligenţă, spirit de observaţie, atenţie distributivă, gândire profundă,
clară, imaginaţie bogată şi memorie bună);
- afective (blândeţea, voioşia, generozitatea, pasiunea, entuziasmul);
- volitive (caracter ferm, dârzenie, perseverenţă, intrasigenţă, răbdare, stăpânire de sine);
- morale (unitate între vorbă şi fapte, simţul măsurii, echilibru între exigenţă şi
îngăduinţă, onestitate, modestie, echitate).

Predarea în grup se referă la: grupuri mici (3 – 6 elevi) dintr-o clasă; se realizează de
acelaşi profesor, în acelaşi timp şi, de obicei, în aceeaşi încăpere; împreună implică sarcini care
urmăresc dezvoltarea abilităţii de cooperare, de a descoperi prin întrebări şi de a rezolva
problemele. Predarea în grup este un model de strategie pentru educaţie şi trebuie văzută ca o
contribuţie la emanciparea educaţiei.
Predarea în grup se realizează în 3 etape:
1) Planificarea: identificarea unei probleme independent de fiecare grup şi cooperarea
pentru rezolvarea ei; predarea în grup poate începe încă din ciclul primar (ex.: separaţi un grup
mic şi daţi-i o sarcină pe care el şi-a ales-o). În formarea grupurilor se va ţine seama de:
performanţe sau abilităţi (compoziţie heterogenă sau omogenă), relaţii sociale (grupuri bazate
pe relaţii de prietenie), interese, şansă (norocul de a fi ales).
2) Execuţia: expunerea sarcinilor de lucru (ulterior, grupul îşi va formula sarcina),
acordul asupra procedurii de lucru şi împărţirea sarcinilor, culegerea rezultatelor parţiale
obţinute de indivizi în cadrul fiecărui grup, discutarea lor în grup, formularea rezultatelor
împreună.
Alte tehnici: rezolvarea creativă a problemelor, studiu de caz, jocul de rol, experimente,
observaţii, investigaţii.
La predarea în grup, abilităţile, dificultăţile, opiniile, atitudinilor şi pattern-urile de
comportament social ale elevului devin părţi ale învăţării; elevul fiind implicat mai mult în
învăţare decât în predarea frontală.
 3) Evaluarea: primirea rezultatelor în scris de către toţi elevii, afişe pe perete pentru
rezultatele parţiale şi finale, interogarea experţilor – grupul stă în faţa clasei şi este deschis la
întrebări, expunerea rezultatelor: produse, desene, texte, modele.