Abstract:

In acest articol ne este prezentata caderea gigantului bancar Lehman Brothers in mijlocul crizei
financiare din 2008, vom afla de ce banca nu a fost salvata de catre reglementatorii financiari din SUA,
analiza fiind realizata din perspectiva sociologica punand accent pe opinia publicului larg care se schimba
in dealungul crizei financiare. Aceasta schimbare va pune presiune pe actiunile

1)

Articolul este impartit in 6 sectiuni, sectiunea introductiva incepe prin a prezenta concescintele de dupa
falimentul bancii, 26,000 de concedierii, 80 de proceduri de insolventa si peste 66,000 de cereri in cadrul
procesului de insolventa global.

Autorii continua sectiunea dezvoltand motivul principal care a dus la falimentul bancii prin diferite
perspective:

- perspectiva economica: pierderile masive de pe piata imobiliare in care Lehman Brothers

tranzactiona cu un levier urias, ajungand chiar pana la 31:1 (debt to equity ratio) se preconizeaza
ca o scadere de 3-5% pe piata imobiliara ar fi de ajuns pentru a falimenta banca.
- Perspectiva interventionista/politica: in timp ce celelalte banci precum Bear Stearns, Fannie Mae
si Freddie Mac au fost salvate de la faliment prin stimulente financiare, Lehman Brothers a fost
abandonat de catre autoritati, datorita criticii primite in bail outs-urile precedente pentru a nu
crea un risc politic.

Autorii argumenteaza ca subminarea asteptarilor de la o entitate prea mare care nu poate sa

falimenteze la una care tocmai a falimentat a agravat imens criza financiara din 2008. – un caz de
critique induced social change

Acestia evidentiaza faptul ca abordarea lor este una desprinsa de idea generala de criza economica,
argumentand faptul caschimbarea perspectivei sociale este un contributor major la criza din 2008 si
acest factor a fost neglijat.

2)

A doua sectiune face referire la literatura existenta pe cazul Lehman Brothers.

Autorii aduc in discutie perspectiva investitorilor si agentiilor externe care nu detineau informatiile reale
si opinia generala despre puterea financiara a bancii era un pozitiva. In realitate banca avea pierderi
ascunse care dupa ce au fost descoperite de catre public a condus la o pierdere de incredere in industria
bancara globala, ducand astfel la o cursa de recuperare a investitiilor si accelerare a crizei.

Tot in aceasta sectiune, autorii resping argumentul ca Lehman Brothers nu a fost niciodata “too big to
fail” deoarece reglementatorii financiari din SUA au condus o investigatie cu scopul de a salva banca dar
aceasta a fost abandonata din considerente morale si de frica de o reactie publica negative.

3)
A treia sectiune face referire la pragul de dezastru si idea de too big to fail.

Din perspectiva reglementatorilor financiari intelegem ca autoritatile au un interes foarte mare in a

prevenii falimentul institutiilor bancare foarte dezvoltate deoarece riscurile economice in cazul unui
dezastru depasesc cu mult costurile stimulentelor oferite acestor institutii.

Termenul de too big to fall este interpretat de catre autori ca si diferenta dintre riscurile acceptabile si
cele neacceptabile, mai ales acele riscuri economice care trebuie evitate cu orice cost.

Tot in sectiunea 3, autorii ne vorbesc despre evolutia pragului de dezastru, riscurile noi aparute pe piata
influenteaza atat termenul de acceptable risks cat si de unacceptable disasters.

4)

A patra sectiune face referire la opinia publicului si riscul politic.

Autorii incep sectiunea prin compararea actorilor politici cu societatile comerciale, pe deoparte actorii
politici nu isi observa direct electoratul ci reactia celorlalti actori policiti asupra deciziilor luate precum
firmele nu se uita la cumparatori ci la concurenta.

Opinia publica este descrisa ca o oglinda care permite actorilor policitici sa se priveasca pe sine in
contextul impus de altii. Actuala opinie a audientei politice ramane totusi un mister.

Autorii au folosit exemplu in care reglementatorii financiari au analizat reactia pachetelor de stimulente
din 2008, luand in calcul opiniile celorlalti actori politici prezentate in mass media.

Pe langa acestea opinia publica prezinta posibile consecinte ale actiunile actorilor politici asadar ea pune
constrangeri pe procesul de luare de decizie al actorilor politici.

In ultima parte a sectiunii, vom vorbi despre decizii de bailouts, acestea au o popularitatea politica mare
datorita atentiei acordate de catre mass media si sistemul politic. (- cantitati mari de bani, conflicte si
discontinuitate politica)

Operatiunile de bailout in general aduc critica din partea oponentilor politici cat si din partea populatiei
deoarece: 1) se folosesc fonduri din taxe si impozite pentru a salva o companie private, creata pentru
profit 2) intervine caracterul de too big to fall, asadar moralitatea nu mai sta la baza deciziei luate

3) interventia excesiva pe piata este contrara pietelor neoliberale din SUA 4) Moral hazard, se creaza o
credinta falsa referitoare la celelalte banci, daca ele ar fi sa falimenteze vor fi salvate de catre stat asadar
ele se vor angaja in activitati mai riscante dar si mai profitabile.

5)
A cincea sectiune face referire la dinamicile criticii din 2008, cum aceasta critica a fost aprofunda dupa
fiecare bailout si cum a afectat deciziile viitoare a reglementatorilor financiari prin intermediul a 45 de
articole din Wall Street Journal si 41 de articole din New York Times referitoare la criza financiara.

Autorii au impartit aceste articole in 3 momente cheie de intensitate a criticii.

Primul moment cheie incepe prin falimentul a doua fonduri de investitii din cadrul bancii Bear Stearns.
Opinia publica a fost una limitata, investitorii erau mai degraba interesati sa vada daca acest eveniment
este unul izolat (doar la Bear Stearns) sau este un eveniment care va afecta intregul sector bancar.
Evenimentul a fost dedus ca unul nedezastruos asadar reglementatorii nu au intervenit.

Situatia s-a inrautatit in 2008 cand intreg grupul bancar Bear Sterns a fost pe cale sa falimenteze. Din
cauza ca Bear Stearns a fost “too interconnected to fail”, reglementatorii financiari au realizat o
intelegere cu JP Morgan, acestia vor achizitiona Bear Sterns la 2$ per actiune iar Feds vor crea o entitate
numita Maiden Lane care va primi cele mai “toxice si nedorite active” din intelegere.

Opinia publica a fost una negativa, ambele editorial au adus critici la masurile luate: WSJ a mentionat
moral hazard si dishonest socialism in timp ce NYT a criticat guvernul pentru ca apara acesti bankeri pe
care i-a numit “FAT CATS”

Al doilea moment cheie este falimentul bancilor Fannie Mae si Freddie Mac. Initial reglementatorii
financiari nu doreau sa salveze aceste 2 banci datorita costurilor mari si au incercat sa calmeze pietele
financiare. In acest fel Henry Paulson, secretarul trezoreriei de stat American, a aparut in fata
Congresului pentru a cere mai multa putere si autoritate pentru a putea stopa criza.

Doar dupa 6 saptamani de la primirea acestei “puteri” prin “Housing and Economic recovery act”,
reglementatorii financiari au trebuit sa intervina, preluand cele 2 banci in detinerea statului.

Criticile aduse de WSJ, ataca direct actiunea lui Paulson si interventia facuta, ei au spus ca administratia
a pierdut controlul Fed-ului. Pe cealalta parte NYT a fost de acord cu preluarea celor 2 banci dar intr-un
alt editorial au mentionat faptul ca Congresul trebuie sa gaseasca alte metode care sa pedepseasca
actiunea bancherilor.

Fiind un an de alegeri, atat senatori Republicani cat si Democratici si-au sustinut punctele de vedere si
au criticat oponentii.

Al treilea moment cheie este falimentul Lehman Brothers.

Chiar inainte de a initia procedura de faliment, WSJ scoate un editorial care critica actiunile
reglementatorilor financiari, exprima ca banca ar trebuii sa fie lasata in soarta ei si acuza Fed-ul cum ca
ar fi un complice la incompententa si lacomia bancii Lehman Brothers.

O problema foarte mare a fost perioada in care falimentul a fost initiat, in timpul alegerilor prezidentiale
dintre Barack Obama si John McCain. (Obama in favoarea bail out-ului, McCain impotriva)
Toate aceste evenimente au condus la o presiune imensa asupra reglementatorilor incat nu au putut sa
ofere stimulente guvernamentale bancii, in schimb acestia au incercat sa creeze o intelegere privata
implicand mai multe banci de pe Wall Street si banca engleza Barclay’s dar aceasta a esuat.

NYT a scris un editorial de ramas bun in care a mentionat ca Paulson a luat decizia corecta.

6)

Sectiunea 6 dezvolta efectele acestor critici in raport cu conceptul prezentat mai sus despre pragul de
dezastru.

Numarul mare de critici generate de stimulentele financiare pentru Bear Sterns, Fannie si Freddie au
provocat o reactie politica considerabila. Aceasta, la randul ei, a mutat pragul de dezastru, deoarece
consecintele politice ale unui nou bail out au devenit noua calamitate care trebuia evitata.

Riscurile politice acumulate au schimbat consecintele economice a falimentului Lehman Brothers dintr-
o catastrofa care trebuie evitata cu orice pret, intr-un risc acceptabil pentru reglementatori.

Implicatiile politice > implicatiile economice

In final, autorii propun spre cercetare, construirea unui mecanism de identificare a tiparului pentru a
preconiza repetitia actiunilor luate in 2008 de catre Fed. Ei argumenteaza ca am avea nevoie de acelasi
scenariu in care reglementatorii financiari intervin in repetate randuri in piata, intr-un orient de timp
foarte scurt. O alta conditie este asemanarea ideologiei de piata libera precum cea din SUA si elementul
temporal in fata unui eveniment cu impact foarte ridicat, in cazul nostru au fost, alegerile prezidentiale.

7)

Sectiunea 7 ne prezinta concluziile:

Inconsistenta in determinarea bancilor care vor fi salvate sau nu prin stimulente financiare a dus la o
incertitudine mare pe piata si a amplificat criza financiara.

Caderea Lehman Brothers a starnit schimbari sociale, in ceea ce priveste asteptarile persoanelor
interesate, ele avand perceptia cum ca toate bancile too big to fail vor fi salvate, a fost neintemeiata.

Articolul atinge partile nedescoperite din criza din 2008 avand in vedere rolul dinamicilor sociale,
sociologia riscului si critica publica.