Îngrijirea Bolnavului Cu Astm Bronșic

Îngrijirea bolnavului cu astm bronșic
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ ALBA-IULIA
SPECIALIZAREA ASISTENT MEDICAL GENERALIST
LUCRARE DE CERTIFICARE A
COMPETENȚELOR PROFESIONALE
ABSOLVENT,
MARIAN NICOLETA ANDREEA
ALBA- IULIA
2020
MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE
ŞCOALA POSTLICEALĂ SANITARĂ ALBA-IULIA
SPECIALIZAREA ASISTENT MEDICAL GENERALIST
ÎNGRIJIREA BOLNAVULUI CU
ASTM BRONȘIC
ABSOLVENT,
MARIAN NICOLETA ANDREEA
ALBA- IULIA
2020
CUPRINS
Cuprins…………………………………………………………………3
Introducere…………………………………………………...………..6
Capitolul 1.
Noțiuni de anatomie şi fiziologie a ..................................………..
Capitolul 2.
Prezentarea teoretică a ………………………………………………
1. Definiţie……………………………………………………………….
2. Etiologia şi epidemiologia ..............................................………..
3. Anatomie patologică…………………………………………………
4. Clasificare…………………………………………………………….
5. Simptomatologie……………………………………………………..
6. Diagnostic şi diagnostic diferenţial……………..………………….
7. Complicaţii şi sechele……………………………………………….
8. Evoluţie şi prognostic………………………………………………..
9. Tratament……………………………………………………………..
10. Profilaxie………………………………………………………………
Capitolul 3.
Rolul asistentului medical în îngrijirea şi tratarea bolnavului cu
………………………………………………………………………..……
1. Internarea bolnavului şi asigurarea condiţiilor de spitalizare……
2. Participarea asistentului medical la examenul obiectiv……..….
3. Asigurarea igienei corporale şi generale………………………….
4. Pregătirea, asistarea şi efectuarea recoltărilor de produse
biologice şi patologice……………………………………………………
5. Participarea asistentului medical la explorările paraclinice……
6. Poziţia bolnavului în pat, urmărirea faciesului şi a funcţiilor
vegetative ………………………………………………………………...
7. Urmărirea funcţiilor vitale……………………………………………
8. Alimentaţia bolnavului cu ..............................................…………
9. Participarea asistentului medical la efectuarea tratamentului…..
10. Educaţia pentru sănătate şi profilaxia bolii………………………..
11. Externarea bolnavului……………………………………………….
Capitolul 4.
Plan de îngrijire a pacientului cu ...................................................
Concluzii ...............................................................…………………..
Bibliografie………………………………………………………………
Motto
,, Să ajuţi individul fie acesta bolnav sau sănătos să-şi afle calea spre
sănătate sau recuperare, să ajuţi individul fie acesta bolnav sau sănătos să-
şi folosească fiecare acţiune pentru a promova sănătatea sau
recuperarea,cu condiţia ca acesta să aibă curajul a o face şi să acţioneze în
aşa fel încât acesta să-şi poarte de grijă singur cât mai curând posibil."
Virginia Henderson
INTRODUCERE
Astmul bronșic este una din cele mai frecvente afecțiuni cronice, caracterizată
prin inflamația cronică a căilor aeriene ce determină limitarea fluxului de aer, reversibilă.
Nu are un debut clar, studiile asupra incidenței sale asupra populației, se referă
numai la un segment mic al populației.
Am ales tratarea acestui subiect ca temă a lucrării mele a proiectului de
certificare, datorită apariției crizei de astm bronșic la orice vârstă și răspândirii largi atât
la tineri cât și la adulți, vârstnici.
Rolul asistentului medical în profilaxia astmului bronșic și acordarea îngrijirilor
medicale este deosebit de importantă, dar importantă este și educația pacientului și
furnizarea de informații complete pe care să le folosească în îngrijirea sa, el trebuie să
respecte cu strictețe indicația personalului medical sanitar, regimul și medicația
bronhodilatatoare.
Se prezintă modul de supraveghere a astmului bronșic pe baza manifestărilor
clinice, explorare paraclinică, evoluție, diagnostic și diagnostic diferențial, profilaxie și
tratament. La sfârșitul lucrării pe baza principiilor Virginiei Henderson a fost tratat cazul,
prezentându-se astfel ceea ce am observat în stagiul de practică.
Evaluarea nevoilor bolnavilor necesită calități care adesea impun o competență
pentru a fi în stare să răspundă nevoilor particulare specifice unui bolnav. În timp ce
asistentul medical acordă îngrijirea de bază, el trebuie să profite de ocazie și să asculte
bolnavul, să-l cunoască atât pe el, dar și pe familia sa, să evalueze nevoile și să
construiască o relație interumana, care este esențiala în acordarea îngrijirilor efectuate.
Doresc ca prin această lucrare să-mi aprofundez cunoștiințele referitoare la
această afecțiune și la evoluția, tratamentul și profilaxia acordată bolnaviilor cu astm
bronșic.
Capitolul 1
Noțiuni de anatomie și fiziologie a plămânului
Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii extrapulmonare și plămâni.

Căile extrapulmonare sunt alcătuite din căile nazale, faringe, laringe, trahee și
bronhiile primare.
Plămânii reprezintă organele de schimb ale aparatului respirator. Sunt doi
plămâni, unul drept și unul stâng. Plămânul drept este mai mare și are o greutate de
700g, iar plămânul stâng este mai mic și are o greutate de 600g. Deci în general cei doi
plămâni au circa 1300g. Plămânii sunt așezați în cavitatea toracică, având fiecare o
cavitate pleurală proprie. Ei ocupă aproape întreaga cavitate toracică cu excepția părții
mijlocii, numită mediastin, în care se găsesc inima și vasele mari de la baza ei : traheea,
esofagul, aorta, nervii vagi și nervii frenici, canalul toracic, ganglionii limfatici și timusul.
În jos plămânii se întind până la diafragmă, în sus depășesc prima pereche de coaste,
iar spre planul median se află de o parte și de alta a mediastinului.
Culoarea plămânului este roșiatică la copii și albă-cenușie cu zone negre la
adulți, aceasta datorită depunerii în spațiile perilubolare a particulelor de fum, praf ce se
găsește în aerul atmosferic.
CONFIGURAȚIA EXTERIOARĂ A PLĂMÂNULUI
Unui plămân i se descriu un vârf, o bază trei fețe și trei muchii.

 Vârful plămânului se găsește la limita superioară a cutiei toracice,
depășind cu 5 centimetri coasta I și cu 2,5 centimetri clavicula.
 Baza plămânului este mai lărgită și concavă, sprijinându-se pe bolta
diafragmului după care se mulează. Prin aceasta vine în raport indirect cu
organele abdominale, ficatul la dreapta și stomacul și splina la stânga și
rinichiul în partea posterioară.
 Fața costală este în raport cu coastele, fața medială privește spre celălalt
plămân spre mediastin.
 Fața diafragmică corespunde bazei și se găsește în raport cu fața
superioară a diafragmului. Marginea anterioară este mai ascuțită și
cuprinde plămânul stăng, incizura cardiacă sub care se găsește o
prelungire ca o limbă, lingula. La plămânul drept această margine este
convexă, existând și aici o incizură cardiacă redusă.
Marginea posterioară este rotunjită și vine în raport cu lanțul simpatic toracal.

Marginea inferioară reprezintă circumferința bazei plămânului. Datorită raporilor pe care
fețele mediale ale plămânilor le au cu organele din mediastin, pe aceste fețe se observă
șanțuri și depresiuni. Pe fața medială a plămânului stâng în porțiunea retrohilară de la
vârf la bază se observă șanțul aortic, locul pe unde trece aorta, iar în porțiunea prehilară
se află o depresiune cardiacă.
Plămânul drept are pe fața medială, în porțiunea retrohilară o urma de șanț –
șanțul venei azigos, iar în porțiunea prehilară impresiunea cardiacă. Pe fețele costale
sunt șanțuri profunde, scizuri care împart plămânii în lobi. Plămânul drept are două
scizuri, una oblică și una orizontală care determină trei lobi – superior, mijlociu și
inferior. Plămânul stâng are numai o scizură oblică, care îl împarte în 2 lobi – superior și
inferior.
SEGMENTE PULMONARE
Plămânul drept prezintă următoarele segmente:

 Lobul superior: apical superior, anterior și posterior.
 Lobul mijlociu: medial și lateral sau axial.
 Lobul inferior: are 5 segmente: vârful lobului alcătuind segmentul apical
inferior și porțiunea bazală cu segmente medio-bazal sau cardiac postero-
bazal, anterior-bazal și latero-bazal
Plămânul stâng prezintă următoarele segmente: lobul superior care are 5 segmente:
 Apical
 Superior
 Anterior
 Ligural superior
 Ligural inferior
Lobul inferior are aceleași segmente ca și lobul inferior al plămânului drept.
Plămânul stâng este mai lung și mai îngust decât cel drept, aceasta datorită
poziției inimii și că în această parte cupola diafragmică este mai joasă în partea dreaptă.
Din punct de vedere structural plamânul este alcătuit din căi respiratorii intrapulmonare.
Căile respiratorii intrapulmonare: bronhiile principale iau numele de bronhii

intrapulmonare care se ramifică întocmai ca și coroana unui arbore de unde denumirea
de arbore bronșic.
Arborele bronșic drept înainte de a pătrunde adânc în plămân se împarte în 2
ramuri – bronhia lobară superioară care alcătuiește trei bronhii segmentate.
Trunchiul bronșic intermediar care dă naștere la două bronhii lobare: bronhia
lobară mijlocie și bronhia lobară superioară.
Arborele bronșic stâng după ce a intrat prin hil înainte de a pătrunde mai adânc în
plămân, bronhia principală stangă se împarte în două ramuri: bronhia lobară superioară
și cea inferioară. Fiecare bronhie segmentară dă ramificații subțiri care ajung la
dimensiuni foarte reduse, cu un lumer de cca 1/10 mm. Se formează bronhii
intratubulare – terminale – respiratorii sau acinoase care se termină cu acini pulmonari.
Lobul pulmonar este alcătuit din mai mulți acini și reprezintă unitatea atomică și
fiziologică a segmentului pulmonar. Are forma unei piramide poligonale orientată cu
vârful înspre hil și cu baza spre suprafața plămânului. Lobulii pulmonari sunt în număr
foarte mare și sunt uniți printr-un țesut conjunctiv fibroelastic care reprezintă parechinul
pulmonar.
Bronhiile segmentare formează bronhii de gradul al IV-lea care se ramifică de
mai multe ori pană să ajungă în lobulii pulmonari înainte să pătrundă în hil, lobulele
acestea se numesc bronhii supralobulare, odată patrunse în interiorul lor iși pierd
scheletul cartilaginos și iau denumirea de bronhii intratubulare. Bronhiile intratubulare se
mai numesc și bronhiole, ele se ramifică în câte trei bronhiole terminale care se termină
în acini pulmonari; un lob este format din 30-50 acini.
Alveola pulmonară este formațiunea cea mai caracteristică din structura
plămânului. Ea are forma aproximativ emisferică, măsurând cam 150µ în diametru. Prin
existența alveolelor se mărește mult suprafața acinilor pulmonari.
În cei doi plămâni numărul alveolelor ajunge la cca 4-6 miliarde și realizează o
suprafață de 160 m². Peretele alveolei pulmonare are o structură complexă.
Parenchimul pulmonar este format din celule conjunctive, fibre conjunctive și din
numeroase fibre elastice. Acestea dau elasticitate caracteristică plămânului. Se găsește
între segmentele pulmonare, lobulii pulmonari și acinii pulmonari.
Rețeaua sanguină a plămânului este reprezentată printr-un sistem al circulației

sanguine funcționale și un sistem al circulației sangvine nutritive.
Sistemul circulației sanguine funcționale reprezintă mica circulație a sistemului
circulator sangvin și este alcătuit din ramuri ale arterei pulmonare care aduc sânge
neoxigenat în ventriculul stâng și ramuri ale venelor pulmonare care duc sângele
oxigenat în atriul stâng.
Sistemul circulației sanguine nutritive aparține marii circulații și este reprezentat
prin ramuri ale arterelor bronșice, două pentru plămânul stâng și una pentru plămânul
drept care ia naștere din aorta toracică. Ele transportă sânge încărcat cu oxigen și
nutrimente în pereții bronhiilor, ganglioni, artere și vene pulmonare.
INERVAȚIA PLĂMÂNULUI
Plămânul este inervat de o rețea nervoasă vegetativă simpatică și parasimpatică

de la două plexuri mixte, plexul pulmonar anterior și plexul pulmonar posterior. Aceste
plexuri sunt formate din fibre provenite de la nervul vag anterior de la ganglionii simpatici
toracali 2-5 și de la nervii cardiaci. Ele inervează musculatura și glandele secretorii ale
bronhiilor și vaselor sanguine, ajungând până la alveol. Tot aceste fibre inervează și
pleura.
Pleura – la exterior plămânii sunt învăluiți de o membrană seroasă numită pleură,
care nu aparține structurii acestora. Aceasta este formată ca orice seroză din două foițe :
pleura externă sau parietală și pleura internă sau viscerală.
FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR
Prin respirație se înțelege funcția prin care organismal ia din mediul lui de viață oxigenul
și elimină dioxidul de carbon rezultat din arderile celulare. Se disting doua faze:
respirația pulmonară sau respirația externă și respirația tisulară sau internă.
Capitolul 2
Prezentarea teoretică a astmului bronșic
1. Definiție:
Astmul bronșic este un sistem clinic caracterizat prin reducerea generalizată,
variabilă și reversibilă a calibrului bronhiilor, cu crize paroxistice de dispnee expiratorie
și roluri sibilante.
Astmul bronșic începe înaintea vârstei de 10 ani la aproximativ 50% din bolnavi și sub
30 ani la încă o treime; poate apărea însă și la vârstnici.
La copii se remarcă predominația sexului masculin (raport 2/3), în timp ce la adulți și la
vârstnici repartiția pe sexe este egală.
Astmul bronșic la vârstele înaintate prezintă unele aspecte particulare.

Debutul se poate produce și dupa vârsta de 60 de ani, sau poate fi un astm de la vârste
mai tinere care și-a prelungit evoluția până în această etapă.
Astmul adevărat atipic, esențial, caracterizat prin accese de dispnee paroxistică cu
predominanță expiratorie și revenirea la normal în crize, survine mai rar la vârstnici.
Aspectul de astm intrinsec este predominant la bătrâni. La vârstele înaintate astmul
poate fi de la început infecțios – infecția bronșică declanșând bronhospasmul.
2. Etiologia și epidemiologia
Factorii etiologici nu prezintă aspecte diferite la vârstnici.

Cum astmul are numai rareori un debut clar, studiile asupra incidenței sale se referă mai
ales la episoadele acute, iar cercetările epidemiologice au vizat în special estimarea
prevalentei sale într-o populație reprezentativă. Se apreciază că aproximativ 1% din
populație suferă sau a suferit de astm. Copiii și bărbații par să fie mai des afectați.
Factorii care intră în discuție în dezvoltarea astmului sunt:
- vârsta- deși astmul poate apărea la orice vârstă, frecvența sa începe să crească
înainte de 5 ani și rămâne constantă dupa vârsta de 10 ani. În medie în 80% din
cazuri astmul bronșic apare înainte de 40 de ani.
- sexul- incidența astmului este până aproape de pubertate, mai mare la băieți
decât la fete. După pubertate prevalenta la băieți dispare și frecvența astmului
crește la femei.
- genetica- o predispoziție familială a fost gasită în toate statisticile care au urmărit

acest factor, în familiile de astmatici, incidența astmului este evident mai crescută
decât la martori.
- mediul ambiant- astmul este mai puțin frecvent în zonele tropicale și în țările
subdezvoltate, decât în zonele temperate și în țările industrializate în care paleta
de alergeni și iritanți bronșici și concentrația lor în aer și în mediul de muncă, este
mai mare.
În etiologia astmului bronșic intervin: o hiperreactivitate bronșică, alergia la

alergeni externi inhalați, infecțiile respiratorii și reacții psiho-fiziologice la stresuri.
1. Hiperreactivitatea bronșică este prezentă la toți bolnavii cu astm bronșic; ea

constituie un defect fiziologic care predispune subiecții respectivi la
bronhospasm. Acest defect poate fi pus în evidență prin probe cu histamină sau
cu acetilcolină, a căror inhalare duce la o bronhoconstricție accentuată.
Hiperreactivitatea bronșică se traduce și prin bronhospasmul pe care-l
declanșează inhalarea unor iritanți nespecifici: aer rece, publeri, mirosuri de
bucătărie, gaze ce poluează atmosfera.
Această hiperreactivitate bronșică a bolnavilor astmatici, în special a celor de
vârstă tânără, se diminuează în atmosfera nepoluată de la munte sau sub
acțiunea unor medicamente.
2. Factorii alergici sunt incriminați la majoritatea bolnavilor cu astm bronșic. La mulți

bolnavi crizele de astm pot fi precedate sau însoțite de febră sau de urticarie,
ceea ce îndreptățește presupunerea că astmul se datorează alergenilor inhalați
sau ingerați în cazul unor subiecți alergizați.
Cel mai frecvent sunt incriminate pneumoalergenele, praful de casă, diversele

polenuri, spori sau fungi, fulgii, penele, părul de animale etc.; unele pneumoalergene
sunt întâlnite la anumite profesii; mai pot interveni alergeni alimentari, medicamentoși.
Factorii alergici pot interveni fie în producerea hiperreactivității bronșice, fie în
declanșarea crizelor de astm, fie în ambele.
La bolnavii cu astm bronșic se produc în primul rând reacții imediate, în care
antigenii se combină cu anticorpii reaginici(IgE), prezenți pe suprafața mastocitelor
bronșice, determinând degranularea acestora și eliminarea, sau formarea unor
substanțe spasmogene (histamina, bradikinina, etc.) – aceste substanțe determină
creșterea secreției de mucus, edem al mucoasei bronșice și contracția mușchilor
bronșici.
Contactul cu alergenii amintiți determină apariția crizei de astm în câteva minute.
În al doilea rând, mai rar, se pot produce reacții alergice de tip întărziat, în care
există un decalaj de 6-12 ore între contactul cu alergenul și apariția obstrucției bronșice.
3. Infecțiile respiratorii par să fie factorul etiologic predominant la 40% dintre bolnavii
cu astm bronșic. Trebuie considerat atât ca factor etiologic cât și ca factor de
întreținere și agravare a astmului.
În numeroase cazuri debutul astmului este precedat de afecțiuni inflamatorii ale
căilor aeriene, gripa, bronșite acute și cronice, afecțiuni ORL.
La copilul astmatic, primele accese sunt notate de obicei în conjuncție cu o
infecție respiratorie, diagnosticul inițial fiind adesea de “ bronșită astmatiformă”.
4. Factorii iritanți fizici și psihici: praf, fum, gaze inhalante pot provoca obstrucții
bronșice, atribuabile nu atât unei reacții alergice, cât mai degrabă hiperreactivității
bronșice variabile de la un bolnav la altul.
Factorii psihici participă frecvent la declanșarea acceselor de astm fie sub
influența unor emoții puternice sau prin simpla condiționare și la întreținere.
EFORTUL
La numeroși astmatici, în particular, copii și tineri, un exercițiu fizic de intensitate
variabilă poate provoca un bronchospasm cunoscut sub numele de astm indus prin
exercițiu (AIE), când apare cu oarecare regularitate și intensitate dupa efort.
S-a arătat de altfel că un bronhospasm după un exercițiu fizic apare și la
neastmatici, după cum la astmatici el este un stimul potențial de declanșare a unor
episoade de obstrucție bronșică acută.
Factorii de risc sunt important de cunoscut, deoarece identificarea lor permite
selectarea persoanelor cu risc crescut de a face boala, în vederea instaurării unor
măsuri de profilaxie.
Printre aceștia enumerăm: antecedente familiale și persoanele alergice,

expunerea profesională față de alergeni inhalați, iritații respiratorii profesionale cronice,
prezența de bronhopneumopatii infecțioase cronice, existența de factori psihici a unei
nevroze sau a unor trăsături nevrotice, hiperreactivitatea arborelui bronșic.
3. Anatomie patologică
Macroscopic plămânii sunt plini cu aer hiperinflație și nu colaborează la

deschiderea toracelui. Studiul microscopic pune în evidență existența în lumenul bronșic
al unui material vâscos, dens, uneori aderent care mulează căile aeriene, realizând
adevărate dopuri sau cilindrii bronșici, acesta conține proteine, glicoproteine, celule
inflamatorii. Epiteliul bronșic este modificat, descuamat și cu celule inflamatorii.
Membrana bazală de la nivelul bronșiilor este îngroșată, în submucoasă se găsește
edem, capilare dilatate și infiltrate cu celule inflamatorii predominant eozinofile. Se
constată hipertrofia și hiperplazia glandelor submucoase ca și a musculaturii căilor
aeriene.
4. Clasificare
După etiopatogenie:
- astm extrinsec (alergic, atopic);
- astm intrinsec (nealergic, idiopatic);
- astm asociat;
- de etiologie neidentificata.
Dupa severitate:
- intermitent ușor (treapta I);
- persistent usor (treapta II);
- persistent moderat (treapta III);
- persistent sever (treapta IV).

Astfel:
- Astm intermitent ușor- crize ușoare până la două zile pe săptămână;
- Astm persistent ușor- crize frecvente, mai dese de două ori pe săptămână, dar nu
zilnic
- Astm persistent moderat- crize zilnice, care apar inclusiv noaptea, mai des de o
noapte pe săptămână
- Astm sever- crize care apar de mai multe ori pe zi și frecvent în timpul nopții.
După evoluție:
- acutizare;
- remisiune instabila;
- remisiune;
- remisiune stabila (mai mult de 2 ani).
Astmul extrinsec sau exogen alergic implică o bronhoconstricție care are la bază o
reacție alergica bine caracterizată imunologic, cu un antigen față de care bolnavul este
sensibilizat specific, prezent în mediul său ambiant.
Astmul intrinsec nu are o etiologie bine definită și nici un mecanism patogenic specific,
cunoscut, el este atribuit unui factor cauzal din organism (endogen). Termenul de
“intrinsec” este folosit mai mult pentru un diagnostic de excludere, la bonlavi al căror
astm nu este extrinsec și ale căror decese sunt asociate primare cu un factor infecțios
sau iritativ nespecific.
5. Simptomatologie:
Cele mai frecvente simptome astmatice sunt :
- tusea, în special noaptea, la efort sau după un episod de râs intens;
- senzația de sufocare (dispnee);
- senzația de strângere a pieptului;
- șuierat în plămâni (wheezing).

Simptomele astmului bronșic sunt produse de anumiți factori declanșatori: alergeni,
infecțiile respiratorii, vremea rece, aspirina, substanțe iritante din mediul înconjurător,
efortul fizic, etc. Alergiile sunt doar un factor care poate declanșa criza de astm. Nu
toate persoanele astmatice sunt alergice și nu toate persoanele alergice fac și astm.
Alergenii sunt substanțe care nu au nici un efect asupra plămânilor persoanelor
neafectate de astm, dar care, la persoanele sensibile declanșează o reacție alergică.
Alergenii sunt sursa principală a problemelor respiratorii atât la copiii, cât și la adulți.
Cei mai frecvenți alergeni sunt: polenul anumitor plante, părul de animale (câini, pisici și
altele), acarieni, mucegai și anumite alimente. Când o persoană alergică vine în contact
cu un astfel de alergen, se declanșează în organism o serie de reacții, în urma cărora
sunt eliberate niște substanțe chimice numite mediatori. Acești mediatori declanșează
episoadele de astm.
Aerul rece, fumul, chimicalele industriale, parfumurile și vopseaua sau vaporii de
benzină sunt alte exemple de substanțe iritative chimice, care pot declanșa o criză de
astm. Ele acționează asupra plămânilor prin stimularea receptorilor din arborele
respirator și declanșează simptomele astmatice. Receptorii activați determină contracția
mușchilor care înconjoară căile respiratorii și provoacă bronhoconstrictia, care se
traduce prin criza de astm.
Infecțiile respiratorii virale sunt cauza principală a crizelor de astm. Infecțiile bacteriene,
cu excepția celor care determină sinuzitele, nu provoacă crize astmatice.
Tabloul clinic al astmului bronșic se prezintă sub forma a trei tipuri de boală și anume:
 Astmul intermitent cu dispnee paroxistică (sub formă de crize, de

intensitate și durată variabile, separate de perioade de acalmie);
 Astmul cu dispnee continuă, denumit și astm cronic (sub formă de crize în
care persistă simptome atenuate);
 Starea de rău astmatic (caracterizată prin crize subintrante, continue,
foarte grave).

1. Astmul intermitent cu dispnee paroxistică
Se caracterizează prin apariția de crize de astm, separate de intervale de

libertate respiratorie totală.
Prodromurile crizei constau în: strănut, obstrucție nazală, rinoree, accese de tuse
spasmodică, lacrimare, prurit toracic localizat, cefalee de tip migrenos, tulburări
digestive (eructații, grețuri, dureri abdominale).
Criza propriu-zisă apare de obicei noaptea, bolnavul trezindu-se din somn cu o
senzație de distensie, de opresiune toracică cu stare de anxietate, cu sete de aer.
În evoluția crizei de astm deosebim două faze: faza uscată – în care domină
dispneea – și alta umedă – caracterizată prin tuse și expectorație; durata totală a unei
crize este variabilă (30 minute – 3 ore).
Faza uscată a crizei de astm se caracterizează prin dispnee de tip bradipneic,
expirator (expriul este prelungit, dificil, cu participarea mușchilor respiratori accesorii);
respirația este zgomotoasă, șuierătoare.
La examenul fizic se constată semnele de hiperinflamație aeriană acută; toracele
este globulos, imobil, destins, blocat în inspirație forțată, cu spațiile intercostale mărite și
coastele orizontalizate; la percuție se constată o hipersonoritate; la auscultație
remarcăm: murmur vezicular diminuat, expir prelungit, șuierător, acoperit prin prezența
ralurilor ronflante și sibilante difuze. Pulsul este accelerat, iar tensiunea arterială este
normală.
Faza umedă a crizei de astm (catarala) se caracterizează printr-o dispnee de mai
mică intensitate, pe primul plan fiind tusea, inițial uscată, apoi rapid productivă, ducând
la eliminarea unei expectorații caracteristice, spute mucoase, aderente, lipicioase,
gelatinoase, semitransparente cuprinzând mici mase cenușii; la auscultație se percep

numeroase raluri ronflante și sibilante, diseminate pe ambele câmpuri pulmonare.
Dispneea diminuează în intensitate și, după o criză poliurică, bolnavul adoarme
din nou, între crize bolnavul nu prezintă nici o suferință.
2. Astmul cu dispnee continuă (astmul cronic)
Poate apărea ca atare (de la început) sau poate reprezenta continuarea astmului
intermitent cu dispnee paroxistică.
În acest timp de astm dispneea este persistentă de tip polipneic: pe acest fond
continuu survin paroxisme de dispnee, declanșate de efort, emoții, chinte de tuse.
Expectorația este mai abundentă (peste 50ml/24h).
La examenul fizic se constată un torace destins în expirația forțată, raluri sibilante
difuze, raluri subcrepitante, zone de liniște respiratorie; se remarcă tahicardie, cianoza
extremităților și semnele electrice de suferință a inimii drepte.
3. Starea de rău astmatic
Este un sindrom asfixic, cauzat de obstrucția bronșiolară difuză, produsă de

prezența de mucus în straturi groase și coerente (“dopuri” de mucus), de îngroșarea
mucoasei bronșice, indusă de edemul inflamator și infiltratul celular (uneori eozinofilie).
La acestea se mai adaugă și spasmul bronșic. Starea de rău astmatic, complicația
majoră a astmului bronșic, se întâlnește la cca 9% din bolnavi, cu predominație la femei.
Ea poate fi declanșată de o serie de factori, printre care cei mai importanți sunt: infecția
bronșică difuză, infecțiile alergice, imediate, grave și administrarea de medicamente
depresive. La acestea se mai adaugă șocurile psihoemoționale, pneumotoraxul
spontan, intervențiile chirurgicale pe căile aeriene superioare, excesul de substanțe
simpaticomimetice, suprimarea brutală a corticoterapiei de lungă durată.
Infecția bronșică difuză reprezintă cauza declanșatoare cel mai frecvent întâlnită
și cea mai periculoasă. Infecția produce o intensificare a sindromului obstructiv prin
creșterea secreției, edemului mucoasei și spasmului bronșic.
Infecția se recunoaște clinic prin exacerbarea tusei care devine frecventă și

chintoasă, prin agravarea dispneei și polipneei, care cedează greu la tratament
medicamentos obișnuit.
Infecția bronșică se însoțește deseori de febră, care oscilează în jur de
37,7-37,8 ◦C, iar uneori evoluează fară expectorație.
Reacțiile alergice imediate grave provocate de unele medicamente ca: Aspirina,
Penicilina și ACTH-ul, de seroterapia sau de prafuri alergizante din atmosferă, au efecte
asemănătoare cu cele ale infecției, asupra aparatului bronșic. Ele declanșează și întrețin
spasmul, hipersecreția și edemul mucoasei bronșice.
Sedativele, tranchilizantele, opiaceele, barburitacele, medicamentele calmante
ale tusei, pot declanșa o stare de rău astmatic prin depresiunea centrului respirator,
urmată de hipoventilație și încărcare bronșică.
Medicația depresiva este deosebit de periculoasă în astmul însoțit de bronhoree,
deoarece oprirea eliminării secrețiilor, respectiv retenția acestora, produce încărcarea
bronșică, ce se poate suprainfecta.
Suprimarea brutală a corticoterapiei de lungă durată reprezintă una din cauzele
precipitante ale stării de rău astmatic. Explicația constă în efectele secundare,
hipersecretorii, pe care le au aceste substanțe și în diminuarea efectului bronhodilatator.
În faza inițială de rău astmatic există doar o hipoxemie cu Pa02 inferioară de
90mm Hg, PaC02 rămânând normală (normocapnie) sau fiind chiar scăzută
(hipocapnie). Dacă efortul respirator persistă ca urmare a rezistenței crescute în calea
aerului inspirat, hipoxemia se accentuează, iar PaC02 crește peste 50mm Hg.
Odată instalată, hipercapnia agravează bronhospasmul, hipersecreția și
încărcarea bronșică.
Bronhospasmul se asociază întotdeauna cu o oarecare hipertensiune în circulația
pulmonară, care este agravată de hipoxemie și hipercapnie.
Suprasolicitarea ventriculului drept se face în condițiile unui miocard irigat de
sânge hipoxemie și de aceea, instalarea insuficienței ventriculare drepte, cu caracter
acut sau subacut poate surveni în orice moment.
6. Diagnostic și diagnostic diferențial
Diagnosticarea astmului:
Nu există nici un test sau examen care să determine dacă avem astm bronșic. În
schimb, medicul va folosi o varietate de criterii pentru a determina dacă simptomele sunt
rezultatul astmului:
- istoricul sănătății- dacă membrii familiei au tulburări de respirație, riscul este mai
mare;
- examenul fizic- medicul va asculta respirația cu un stetoscop. De asemenea,

poate efectua un test de piele, în căutarea unor semne de reacție alergică, cum
ar fi urticarie sau eczeme. Alergiile cresc riscul de astm;
- teste de respirație- se pot utiliza teste funcționale pulmonare (PFT) pentru a

măsura fluxul de aer în și din plămâni. Cel mai comun test, spirometrie, în care se
cere să suflați într-un dispozitiv care poate măsura viteza aerului;
Diagnosticarea astmului la copiii sub 6 ani
Poate fi dificil să se spună dacă un copil cu vârsta sub 6 ani are astm sau o altă
afecțiune respiratorie, deoarece nu poate efectua un test al funcției pulmonare, cum ar fi
spirometria. După verificarea istoricului și simptomelor copilului, medicul poate încerca
medicamente pentru astm pentru câteva luni pentru a vedea cât de bine răspunde un
copil. Aproximativ 40% dintre copiii care au un șuier în respirație atunci când se răcesc
sau au infecții respiratorii sunt în cele din urmă diagnosticați cu astm bronșic.
Diagnostic diferențial:
În unele situații tabloul clinic și paraclinic este mai puțin tipic și poate crea, mai ales
când bolnavul nu este cunoscut dinainte, dificultăți de diagnosticare.
Cel mai frecvent se pune problema diferențierii de bronșită cronică a unui astm de obicei
intrinsec, cu componență infecțioasă evidentă, problemă cu atât mai dificilă cu cât în
bronșita cronică se întâlnesc până la 20% reacții alergice care nu conduc, sau încă nu
au condus la un astm alergic.
Elementul de diferențiere al acestor două bronhopleumopatii obtructive este caracterul
obstrucției bronșice, funcțională și reversibilă spontan, sau după bronhodilatatoare în
astm și ireversibilă în bronșită, datorită componentelor lezionale ale obstrucției, mai
puțin reprezentate în astm.
De o importanță deosebită este uneori diferențierea insuficienței ventriculare stângi cu
astm cardiac. La precizarea diagnosticului ajută asocierea simptomelor cu poziția
orizontală, cardiomegalia, sufluri cardiace, prezența unei hipertensiuni arteriale.
Sindromul astmatiform posttuberculos, considerat de unii ca astm turberculinic, poate
apărea relativ frecvent după vindecarea unui proces tuberculos. Prezența în istoric a
unei tuberculoze pulmonare este importantă pentru diagnostic.
Pneumotoraxul spontan, embolia pulmonară (în care poate apărea uneori și un
bronhospasm) și infractul pulmonar pot fi confundate, la instalare, cu un acces de astm.
Obstrucția laringelui sau a traheei poate conduce dispnee și wheezing, dar stridorul
inspirator este caracteristic, iar laringoscopia și bronhoscopia aduc informațiile necesare
diagnosticului corect.
Diagnosticul cu angină pectorală este uneori greu de făcut la vârstnici, hipoxia generată
de o criză astmatică putând declanșa atacul angios.
7. Complicații și sechele
Contracarat cu succes prin metodele de terapie modernă, astmul bronșic lăsat să

evolueze cu toate consecințele sale poate da peste cap în mod radical existența
fiecăruia dintre noi.
Complicațiile și sechelele astmului bronșic sunt:
- scăderea calității somnului și deprecierea calității vieții;
- îngustarea permanentă a căilor respiratorii;
- frecvența mare a crizelor de astm severe ce pun viața pacientului în pericol;
- efecte secundare ale tratamentului medicamentos;

- moartea;
- reducerea abilității de a face efort fizic;
- modificări permanente în funcționarea plămânilor;
- tuse persistentă;
- dificultăți de respirație care necesită ajutor extern.
8. Evoluție și prognostic
Evoluția astmului este în funcție de vârsta de debut și de tipul astmului. Astmul care
debutează în adolescență sau la vârste adulte regenerează mai puțin ușor ca astmul
copilului.
Astmul tardiv, cu apariție în jur de 50 de ani și care ar reprezenta 20% din toate cazurile
de astm este rar de natură alergică, evoluează cu episoade bronșice repetate și cu o
dispnee de efort persistentă între accese, pentru că după o perioadă de timp să devină
un astm cu dispnee continuă. Agravarea astmului se realizează fie prin repetiție
frecventă a acceselor, fie prin suprapunerea unor episoade repetate de infecție
bronșică, care-i dau un aspect clinic de bronșită cronică obstructivă și cu timpul duc la
constituirea unui cord pulmonar cronic.
Evoluția progresivă a astmului poate conduce la o stare de invaliditate a bolnavului,

caracterizată prin următoarele criterii:
 clinice: dispnee zilnică, refractară la tratamentele obișnuite, incapacitate
de muncă de mai multe luni în cursul unui an, spitalizări repetate și
prelungite, stări de rău astmatic repetate, corticoterapie de lungă durată,
necesitatea de injecții frecvente; complicații severe; cord pulmonar,
decompensări cardiace, nevroză gravă;
 funționale: obstrucție bronșică pronunțată, permanentă, cvasireversibilă

după bronhodilatatoare.
Complicațiile care apar în cursul evoluției sunt reprezentate de:

 infecții bacteriene, bronșite acute, bronșiectazii, pneumonii care cu timpul
pot duce la instalarea unei insuficiențe respiratorii cronice, cu evoluție spre
cordul pulmonar cronic;
 mai rar întâlnite sunt: pnemotoraxul spontan, emfizemul mediastinal și

subcutatnat, fracturi de coaste, în cursul unor accese violente de tuse.
Mortalitatea datorită astmului este redusă, în jur de 1-2%.
Prognosticul variază în funcție de: vârstă, formă clinică, factori de agravare, boli
asociate, reactivitatea bolnavului, răspunsul la tratament. Prognosticul este bun la copiii
care la începutul astmului a fost în primii 5 ani de viață. Factorii care întunecă
prognosticul sunt reprezentați de: complicații infecțioase cronice, asocieri cu alte boli,
limitarea progresivă a funcțiilor respiratorii și cardiace, astmul cu dispnee continuă și
episoadele repetate de stare de rău astmatic, astmul sever corticodependent. Acesta
poate fi în unele cazuri incert.
9. Tratament
Tratarea are următoarele obiective principale:

 înlăturarea contactului cu alergenul și când aceasta nu este posibil de
realizat, hiposensibilizarea specifică;
 combaterea obstrucției bronșice;
 corectarea factorilor de întreținere a astmului.
1. Înlăturarea alergenului
Constituie cea mai bună metodă în astmul alergic profesional și în astmul

neprofesional acolo unde este realizabilă.
Hiposensibilizarea specifică este indicată în cazurile în care alergenul nu poate fi
complet eliminat. Prin administrarea în doze subclinice a alergenului în cauză, se obține
o stare tranzitorie sau durabilă de sensibilitate scăzută sau absența față de alergenul
respectiv.
2. Combaterea obstrucției bronșice
Poate fi realizată prin blocarea acțiunii bronhoconstrictoare, sau prin acțiuni

bronhodilatatoare.
Blocarea acțiunii constrictoare poate fi obținută atât prin inhibarea eliberării de
meditatori din mastocite cu ajutorul cromoglicatului disodic, cât și prin stimularea B-
adrenergică.
Astmul bronșic beneficiază de unele mijloace terapeutice.

Deosebim astfel:
 Tratamentul astmului intermitent cu dispnee paroxistică (tratamentul crizei
și tratamentul de fond)
 Tratamentul stării de rău astmatic, care reprezintă o urgență medicală
 Tratamentul astmului cu dispnee continuă
A. TRATAMENTUL ASTMULUI INTERMITENT CU DISPNEE

PAROXISTICĂ
1. Tratamentul crizei
Constă în administrarea de bronhodilatatoare : o inhalare de Bronhodilatin sau

Alupent, o administrare orală a aceleiași substanțe, o injecție subcutanată de Efedrină
sau Adrenalină, Atropină, o injecție intramusculară de Diazepem sau o injecție
intravenoasă de Miofilin.
Trebuie avut în vedere că medicamentele simpaticomimetice determină o serie

de efecte secundare și că răspunsul favorabil diminuează treptat, făcând necesare doze
mari. Totodată s-au descris și efectele bronhoconstrictoare secundare, responsabile de
producerea stării de rău astmatic.
Medicamentele simpaticomometice sunt contraindicate la hipertensivi și
coronarieni.
Miofilina administrată per oral este inactivată 30% în stomac.
În crizele severe pot fi avute în vedere oxigenoterapia și corticoterapia (de scurtă
durată), ca și antibioterapia, când infecția bronșică este supraadăugată și reprezintă
factorul de agravare.
2. Tratamentul de fond
Constă în administrarea unor medicamente care tind să corijeze terenul

astmogen și altele destinate să inhibe intervenția componentelor etiologice de relevare.
Din prima grupă fac parte: gamaglobulinele, cărora le este asociată histamina, de
sensibilizare nepspecifică prin intermediul unor șocuri mici și repetate, obținute prin
injectarea unor substanțe proteice sau prin autohomeoterapia la care se pot adăuga
sărurile de calciu și hiposulfatul de sodiu.
Din a doua grupă fac parte: înlaturarea alergenului, tratamentul de
desensibilizare specifică, tratamentul dificil de lungă durată, ușurat în ultima vreme de
noile metode de desensibilizare retard, care permit spațierea injecțiilor. Mai pot fi avute
în vedere: corectarea componentelor psihoemoționale, curele termale și curele de
altitudine.
B. TRATAMENTUL ASTMULUI CU DISPNEE CONTINUĂ
Constă în administrarea de bronhodilatatoare și antihistaminice.

Deseori atât în astmul cu dispnee continuă, cât și în astmul intermitent cu crize
paroxistice, pentru suprimarea reacțiilor alergice se recurge la preparate cortizonice,
ACTH și cromoglicatul de sodiu. În atacul acut se folosec doze de Prednison de 30-60

mg/zi, timp de câteva zile, cu reducerea ulterioara a dozelor cu 5mg/zi, lucru de obicei
posibil, neproducându-se recidive. În astmul cu dispnee continuă, corticoterapia poate fi
continuă sau intermitentă.
Corticoizii
Utilizați în astmul bronșic din 1950 au modificat considerabil prognosticul și au

permis controlul cu succes al astmului bronșic sever, sau mediu sever și al stării de rău
astmatic. Ei acționează și inhibă secrețiile bronșice, dar nu au acțiune
bronhospasmolitică. Se utilizează în toate formele de astm: acut, subacut sau cronic; ei
reprezintă arma terapeutică la care se recurge în ultima instanță, fiind indicați în
astmurile intens evolutive, neinfluențate de Miofilină, la cele în care hiposensibilizarea
specifică nu este posibilă sau s-ar solda printr-un eșec, în cele neameliorate de
cromoglicatul de sodiu și în fine, în astmul care provoacă o jenă cvasi-continuă prin
insuficiența respiratorie.
Corticoterapia prelungită produce o atrofie a glandelor mucipare bronșice, dar și
o retrocedare a edemului mucoasei, a hipertrofiei musculaturii bronșice și a descuamării
excesive a epiteliului ciliat. Unii sunt de părere ca la copilul astmatic tratamentul cu
cortizon trebuie să fie o excepție.
Este preferabil ca doza zilnică de cortizon să fie luată dimineața, când efectul
supresiv asupra corticosuprarenalei este cel mai redus.
70% din astmatici beneficiază de bronhodilatatoare sau derivați xantici (astmul
mediu), circa 29% au nevoie de corticoterapie intermitentă, iar circa 10% (unerori chiar
mai mult) devin cortico-dependenți.
Cromoglicatul de sodiu
Este un medicament recent, utilizat pentru profilaxia astmului alergic.

Fiind inhalat înaintea realizării contactului cu antigenul la indivizi sensibilizați,
acesta inhibă dezvoltarea reacției astmatice de tip imediat. Cromoglicatul de sodiu este
eficace numai când este inhalat; mecanismul intim de acțiune constă în stabilizarea
mastocitelor, fără a preveni reacția dintre antigen și anticorpii reaginici, dar prevenind
degranularea mastocitelor și eliberarea substanțelor spasmogene.
Cromoglicatul de sodiu este folosit mai mult pentru a preveni decât pentru a trata
crizele de astm. El este indicat cu precădere în astmul alergic al tinerilor, dar este util și
în astmul vârstnicilor, chiar în astmul intrinsec. Se poate afirma, în general, că o
evidență clară a factorilor alergici constituie o bună indicație a cromoglicatului de sodiu.
Efectele favorabile ale acestui medicament se traduc prin reducerea numărului de crize,
reducerea tusei și a sputei, reducerea necesarului de medicamente bronhodilatatoare și
de preparate cortizonice.
Cromoglicatul de sodiu se găsește în capsule care conțin 20mg de substanță, ce
pot fi administrate cu ajutorul unui inhalator. Unul dintre preparatele cele mai cunoscute
este Lamudalul.
C. TRATAMENTUL STĂRII DE RÂU ASTMATIC
Acest tratament va fi efectuat întotdeauna în spital și dacă este posibil în unități

unde există și aparatura de respirație asistată. Bolnavul este ținut sub o observație
riguroasă, notându-se numărul respirațiilor (creșterea la peste 50/min este un pronostic
grav) și pulsul la intervale de 15 minute, PaC02 și pH-ul sanguin la fiecare oră, iar Na și
K la 8 ore.
Elementele principale ale tratamentului sunt următoarele:
1. Hidratarea bolnavului este de importanță mare, cel puțin pentru copilul astmatic;
se administrează soluții de glucoza 5% (2 părți) și ser fiziologic (1 parte) în
perfuzie continuă. Cantitatea totală de lichid va fi 2,5 – 5 litri / 24 ore.
2. Corticoterapia în doze foarte mari, se recomandă a se administra câte 100mg

prednison / zi sau 20mg HHC la fiecare 4-6 ore, în perfuzii intravenoase. Doza
totală de corticoizi este de 500-1000 mg / 24 ore...
3. Oxigenoterapia cu sondă nazală, mască și umidifiere, dacă hipoxia este

manifestată; administrarea de 02 se va face în administrații mijlocii și discontinue;
existența unei hipercapnii impune o atenție deosebită la administrarea oxigenului.
4. Aminofilia (miofilin) administrată intravenos 3-4mg / kg corp la 8 ore. Toleranța

individuală este diferită; uneori apar simptome toxice după o doză de 800 mg/zi,
pe când unii bolnavi tolerează și 3000 mg/zi (la cei cu metabolizare rapidă a
drogului).
5. Antimicrobiene în doză suficientă; sunt de preferat antibioticele cu spectrul larg,

plus penicilina (dacă nu există semne de sensibilizare), întrucât “ pneumonia
localizată” pare a fi cauza cea mai obișnuită a intrării în stare asmatica.
6. Scoaterea bolnavului din mediul alergizant, dacă este vorba de astm alergic și
eventual, așezarea acestuia într-o cameră fără alergeni.
7. Dacă insuficiența respiratorie este severă, atunci este indicată:

 Ventilația asistată, cu presiune intermitent pozitivă și cu administrarea de
aerosoli bronhodilatatori
 Dacă deteriorarea este progresivă se recurge la intubație sau la
traheostomie și la ventilație artificială.
10. Profilaxie
Prevenția astmului
Astmul nu poate fi prevenit însă se pot lua o serie de măsuri pentru a controla boala,
de exemplu:
- să se urmeze planul de acțiune privind astmul;
- să se utilizeze numai medicamentele pe care le prescrie medicul;
- trebuie identificat și să se încerce evitarea lucrurilor care înrăutățesc condiția;
- nu trebuie să evităm activitățiile fizice (doar dacă starea de sănătate nu ne

permite asta, atunci evităm);
- trebuie să se meargă periodic la control.
Vitamina D scade riscul atacurilor de astm
Crizele de astm suficient de grave pentru a necesita tratament cu steroizi sau

spitalizare sunt mai puțin probabile în rândul persoanelor ce obișnuiesc să ia suplimente
alimentare cu vitamina D, potrivit unui studiu publicat. O explicație este că vitamina D
stimulează imunitatea organismului pentru a lupta cu virusurile respiratorii, principalul
factor al declanșării crizelor de astm. De asemenea, vitamina D atenuează răspunsul
inflamatoriu al organismului ce contribuie la apariția atacurilor de astm și sporește
efectul antiinflamatoriu al tratamentelor medicamentoase pe baza de corticosteroizi.
Deși nu există tratament pentru astm, simptomele pot fi, în general, îmbunătățite.
Trebuie conceput un plan specific, personalizat, pentru monitorizarea proactivă și
gestionarea simptomelor. Acest plan trebuie să includă reducerea expunerii la alergeni,
testarea pentru evaluarea gravității simptomelor și utilizarea medicamentelor. Planul de
tratament trebuie scris și necesită ajustări de tratament în funcție de modificările
simptomelor. Cel mai eficient tratament pentru astm este identificarea factorilor
declanșatori, cum ar fi fumul de țigară, animalele sau aspirina și eliminarea expunerii la
acestea. Dacă evitarea factorului declanșator nu este suficientă, se recomandă
utilizarea medicamentelor. Medicamentele sunt selectate, printre altele, în funcție de
gravitatea bolii și de frecvența simptomelor. Medicamentele specifice pentru astm sunt

clasificate în linii mari în categoriile: cu acțiune rapidă și cu acțiune îndelungată.
Bronhodilatatoarele sunt recomandate pentru tratarea simptomelor pe termen scurt.
La persoanele cu atacuri ocazionale, nu este necesară o altă medicație. Dacă este
prezent astmul persistent ușor (mai mult de două atacuri săptămânal), se recomandă
inhalarea unei doze mici de corticosteroizi sau, alternativ, un antagonist pentru
leucotriene oral sau un stabilizator al mastocitelor. Pentru persoanele cu atacuri zilnice,
se inhalează o doză mai mare de corticosteroizi. În acutizarea moderată sau severă, la
aceste tratamente se adaugă corticosteroizi orali.
Modificarea stilului de viață
Evitarea agenților declanșatori este componenta cheie a îmbunătățirii controlului și
prevenirii atacurilor. Cei mai obișnuiți agenți declanșatori includ alergenii, fumul (de
țigară și altele), poluarea aerului, beta-blocanți neselectivi și mâncarea cu conținut de
sulfit. Fumul de țigară și fumatul la mâna a doua (fumatul pasiv) pot reduce eficiența
medicamentelor cum ar fi corticosteroizii. Măsurile de control pentru particulele de praf,
inclusiv filtrarea aerului, substanțele chimice pentru omorârea acarienilor, aspirarea,
protecțiile de saltea și alte metode nu au efect asupra simptomelor de astm.
Medicamentele utilizate în tratarea astmului se împart în două clase generale:
medicamentele cu eliberare rapidă utilizate în tratarea simptomelor acute și
medicamentele pentru controlul pe termen lung, utilizate pentru prevenirea acutizării
ulterioare.
CAPITOLUL 3
Rolul asistentului medical în îngrijirea și tratarea bolnavului cu astm

bronșic
1. Internarea bolnavului și asigurarea condițiilor de spitalizare
Internarea în spital constituie un eveniment important în viaţa bolnavului. El se

desparte de mediul său obişnuit şi este nevoit să recurgă la ajutorul unor oameni străini
pentru el. Această situaţie, împreună cu boala îi creează anumite stări emotive, de care
personalul care primeşte bolnavul în spital trebuie să ţină seama, menajându-l cât mai
mult. Internarea este primul contact al bolnavului cu spitalul. Acest prim contact este
hotărâtor pentru câştigarea încrederii lui, factor indispensabil pentru asigurarea unei
colaborări sincere între bolnav şi personalul de îngrijire, în vederea recâştigării sănătăţii
celui internat. Greşelile făcute cu ocazia internării, sunt mai greu de reparat mai târziu,
provoacă îngrijorarea şi neîncrederea bolnavului, ceea ce va dăuna procesului de
vindecare. Din acest motiv, este important ca personalul serviciului de primire să
dovedească de la început cea mai mare atenţie şi preocupare faţă de bolnavul nou
sosit. Atitudinea arătată, ajutorul acordat la dezbrăcarea şi îmbrăcarea hainelor, trebuie
să se desfăşoare astfel încât bolnavul să simtă atenţia cu care este înconjurat şi să fie
convins că echipa în mijlocul căreia a ajuns vrea sa-l ajute şi că va depune tot efortul
pentru a-l ajuta să depășească această situație. Internarea în spital se face pe baza
biletelor de internare emise de medicul de familie sau medicul specialist din amulatoriul
de specialitate sau cabinetele medicale particulare.
În condiţiile spitalizării, patul reprezintă pentru fiecare bolnav, spaţiul în care îşi
petrece majoritatea timpului şi locul unde i se va asigura îngrijirea. Odată terminat
examenul clinic din ziua internării, bolnavul nu iese din sfera urmăririi medicale, acest
examen clinic trebuie să fie repetat zilnic, surprinzându-se şi notându-se toate
modificările care survin. Rolul asistentului medical în activitatea de supraveghere a
bolnaviilor este deosebit.
Asistentul medical trebuie să urmărească apariţia de:

-noi semne patologice;
-complicaţii ale bolii în curs;
-complicaţii datorate tratamentului, accidente ca urmare a injecţiilor subcutanate sau
intramusculare;
-complicaţii datorate repausului prelungit la pat;
Supravegherea şi observarea continuă a bolnavului constituie o datorie de bază a
asistentului medical. Acesta având un contact direct şi continuu cu bolnavul, trebuie să
sesizeze şi să înţeleagă toate modificările care pot apărea în evoluţia bolnavului, în
ceea ce priveşte aspectul general, starea de conştienţă, dispneea, agitaţia, pulsul, T.A,
diureza,
etc.
Asigurarea condiţiilor de spitalizare:
- saloane luminoase, bine aerisite, suficient încălzite la 20° sau mai mult;
- umidificarea aerului în saloane;
- asistenta aeriseşte salonul, are grijă să se folosească aspiratoarele de praf şi
ştergerea
umedă la curăţirea salonului;
- bolnavii infecţioşi se vor izola în saloane speciale, separate.
2. Participarea asistentului medical la examenul obiectiv
Una dintre sarcinile importante ale asistentului medical este colaborarea și examinarea
clinică a bolnavului. Participarea acestuia este o datorie şi o obligație profesională.
Pentru aceasta asistentul trebuie să țină cont de următoarele sarcini:
- se pregăteşte fizic și psihic pacientul;
- se pregătesc materialele şi instrumentele necesare examinării;
- se asigură condițiile de desfăşurare a examinării;
- se pregătesc documentele medicale (fişa de consultații, foaia de observație

clinică, rezultatele examinării);
- asigură condițiile necesare examinării;
- asigură liniştea necesară desfășurării examenului, ajută bolnavul să se dezbrace

și îi explică acestuia scopul examenului;
- pregăteşte produsele biologice ale pacientului pentru a le arăta medicului la

vizită.
3. Asigurarea igienei corporale și generale
Toaleta pacientului face parte din îngrijirile de bază, adică din îngrijirile acordate de
asistenta medicală cu scopul de a asigura confortul şi igiena bolnavului. Aceasta constă
în menținerea pielii în stare de curățenie perfectă şi în prevenirea apariției leziunilor
cutanate, fiind o condiție esențială a vindecării. Toaleta pacientului poate fi zilnică (pe
regiuni), săptămânală sau baia generală).
În funcție de starea generală şi natura bolii pacieniții pot fi grupați în felul următor:
- pacienți ce nu au nevoie de ajutor;
- pacienți ce au nevoie de sprijin fizic şi psihic;
- pacienți ce au nevoie de ajutor parțial;

- pacienți ce necesită ajutor complet.
Etapele toaletei
Se va respecta următoarea succesiune:
- se începe cu fața, gâtul şi urechile, apoi brațele şi mâinile,
- partea anterioară a toracelui, abdomen, fața anterioară a coapselor
- se întoarce bolnavul în decubit lateral şi se spală spatele, fesele şi fața

posterioară a coapselor,
- din nou în decubit dorsal, se spală gambele şi picioarele, organele genitale

externe
- îngrijirea părului, toaleta cavității bucale.
Un rol deosebit îl reprezintă menținerea igienei secției, precum și respectarea

asamblului de reguli privind asepsia și antisepsia. Asistenta medicală supraveghează
activitatea cadrelor medicale auxiliare la efectuarea curățeniei și dezinfecției la nivelul
secției (saloane, grupuri sanitare, sala de mese și sala de tratament). Curățenia în
saloane este obligatorie în fiecare dimineață, se face aerisirea, se șterge praful, se vor
schimba cearceafurile mai ales dacă acestea sunt murdare de secreții, sânge, precum și
lenjeria de corp.
Saloanele trebuie să fie luminoase, bine aerisite, suficient încălzite la 20° sau mai
mult, umidificarea aerului în saloane.
4. Pregătirea, asistarea și efectuarea recoltărilor de produse biologice și patologice
Pentru a se realiza în condiții optime, asistenta medicală trebuie să respecte

următoarele norme generale:
- orarul recoltărilor;
- efectuarea pregătiri psihice și fizice a bolnavului;
- pregătirea instrumentarului și materialelor necesare pentru recoltare;
- tehnica recoltării propriu-zise;
- completarea buletinului de trimitere la laborator și etichetarea produsului recoltat;

- respectarea regulilor de asepsie.
Rolul asistentei medicale este foarte important în această etapă astfel recoltările de
produse biologice și patologice sunt:
1. recoltarea urinei: se recoltează urina proaspătă de dimineață, care este mai
concentrata, in recipiente sterile și se trimite la laborator (100-150ml).
2. recoltarea sputei: pentru examinările de laborator, sputa se recoltează dimineața,
pe nemâncate, când bolnavul o elimină în cea mai mare cantitate și
neamestecată cu resturi de alimente. Inainte de a expectora, bolnavul trebuie să-
și clătească gura și faringele cu apa. În astmul extrinsec (atipic), examenul
microscopic al sputei pune în evidență eozinofiile, cristale Charcot-Leydenn,
spirale Curshman și uneori, corpi creola, aglomerări de celule descuamate,
mucus și o materie proteinoasă.
În astmul intrinsec, în spută domină polinucleare, neutrofile și bacterii, iar
examenul bacteriologic, după spălarea sputei, poate pune în evidență agenții
infecțioși în cauză.
3. dozarea imunoglobulinelor E (IgE) în sânge: nu a devenit încă o metodă de
rutină, deoarece necesită o înaltă tehnicitate. Ea are o caloare diagnostică
apreciabilă, 80% din bolnavii alergici, având IgE crescute.
4. Examenul radiologic: în astmul bronșic, examenul radiologic nu decelează
modificări specifice. În accesul de astm, el pune în evidență o hipertransparență
cu creșterea spațiului aerian retrosternal. Examenul radiologic trebuie efectuat
pentru detectarea altor boli pulmonare asociate astmului bronșic sau a
complicațiilor acestuia. În starea de rău astmatic el poate descoperi diverse stări
patologice pleuropulmonare, care pot explica declanșarea de rău astmatic și
rezistența acestuia la tratament.
Recoltarea urinei, recoltarea sputei, examenul radiologic trebuie scrise tehnica
completa
5. Participarea asistentului medical la explorările paraclinice
1. Probele ventilatorii
În astmul bronșic se produc următoarele modificări ale testelor ventilatorii:

scăderea volumului expirator maxim pe secundă (VEMS); reducerea capacității vitale
(CV); micșorarea raportului VEMS x 100/CV (indicele de permeabilitate și elasticitate
bronșică Tiffeanu – Pineeli), creșterea volumului rezidual (VRO); scăderea volumului
inspirator de rezervă (VIR) și a volumului expirator de rezervă (VER), majorarea
rezistenței la fluxul de aer în căile aeriene. Capacitatea pulmonară totală nu prezintă
modificări semnificative.
În criza de astm bronșic, din cauza îngreunării expirului, plămânii rămân intr-o
stare de distenie accentuată ce interesează și toracele, astel încât VR este considerabil
crescut. Bolnavul nu mai dispune de rezerve obișnuite de aer inspirator (VIR și VER) și
de posibilități normale de hiperventilație în efort (VEMS), datorită eforturilor maxime
inspiratorii și expiratorii pe care le face.
În formele severe, dificultățile ventilatorii se repercutează și asupra volumului
curent(VC).
2. Determinarea gazelor respiratorii
În formele severe se constată o scădere a presiunii parțiale a oxigenului (Pa02) și

o creștere a presiunii parțiale a bioxidului de carbon (PaC02), din sângele arterial.
În faza inițială a stării de rău astmatic există doar o hipoxemie, cu Pa02 inferiară
crizei de 90 mmHg, PaC02, rămânând normală (normocapnie) sau fiind scăzută
(hipocapnie).
Desaturarea oxihemoglobinei este compensată satisfăcător, prin hiperventilația
inițială. Dacă efortul respirator persistă, ca urmare a rezistenței crescute în calea aerului
inspirat, hipoxemia se accentuază, iar PaC02 crește peste 50mm Hg.
În starea de rău astmatic, la scăderea pH-ului contribuie și o acidoză lactică,
determinată de travaliul respirator crescut, în condiții hipoxice. În final, se realizează o
acidoză mixtă, care are efecte dezastruoase asupra aparatului cardiovascular, întrucât
determină apariția colapsului (insuficiența respiratorie).
3. Testele cutanate și testul de provocare bronșică
Testele cutanate pun în evidență hipersensibilitatea la alergeni specifici

reprezentând baza diagnosticului clinic al astmului bronșic alergic (atopic). Pozitivitatea
testelor cutanate este legată de prezența în piele a mastoc ițelor, care poartă pe
suprafața lor anticorpi IgE ca expresie a sensibilizării bolnavului. Prin testele cutanate se
pun în evidență numai anticorpii din piele, nu și cei de la nivelul bronhiilor, ceea ce face
ca un test cutanat pozitiv să nu permită un diagnostic etiologic categoric, cu privire la
sensibilizarea bronșică la pneuoalergenul pentru care testul este pozitiv.
În timp ce testele cutanate dovedesc sensibilizarea față de un alergen testul de
provocare bronșică, prin inhalarea pneumoalergenului bănuit constituie în cazurile când
este pozitiv singura dovadă că alergenul inahalat este cauza astmului. Acest test este
indicat la bolnavii la care anamneză sugerează hipersensibilizarea bronșică la alergeni
și la care testele cutanate sunt negative la care anamneză nu sugerează o
hipersensibilizare bronșică alergica; la bolnavii la care testele cutanate sunt negative
sau neinterpretabile din cauza unor reacții anormale ale pielii.
Testul este mai indicat în bronșitele alergice profesionale care evoluează fără
dispnee paroxistică ca și în astmul produs prin alergeni alimentari ingerați sau în astmul
semitardiv de tip III în care există în mod cert perioade mai lungi de latență, între
expunerea la alergeni și apariția simptomatologiei pielii.
Testul de provocare bronșică este contraindicat în următoarele situații: când
sensibilizarea față de un alergen dedusă anamnestic este foarte intensă
(hipersensibilizarea); când sistemul bronșic este avansat cu repercursiuni manifestate
asupra funcției pulmonare și cardiace (insuficiența pulmonară, insuficiența cardiacă și
cordul pulmonar).
Testul se execută după o tehnică standardizată în care bolnavul inhalează
concentrații crescânde de soluție de alergen bănuit a fi agentul cauzal al astmului, până
când apar modificări ale funcției respiratorii, detectabile prin înregistrarea spirografică a
volumului expirator maxim pe secundă. El este considerat pozitiv, când, după inhalarea
alergenului se înregistrează o scădere a VEMS, cu cel putin 15% sau o creștere a
rezistenței la flux cu peste 50%.
Ca și în cazul testelor cutanate, testul de provocare bronșică la alergeni trebuie

interpretat și el în corelație cu istoricul bolii și datele clinice, deși el are o valoare
diagnostică mai mare decât testele cutanate.
6. Poziția bolnavului în pat, urmărirea faciesului și a funcțiilor vegetative
Asistenta asigură condiţiile de microclimat: aerisire salon, căldură suficientă, hidratează

pacientul, ajută alimentarea acestuia.
Se va diferenţia criza de astm bronşic cu cea de astm cardiac, în care pacientul prezintă
tahipnee, tahicardie, dispnee inspiratorie.
Astfel:
- bolnavul va fi adus în poziţie şezândă, va fi sprijinit;
- se anunţă medicul imediat;
- în criză de astm se pregătesc pentru abord intravenos ace, seringi, fiole de miofilin,
hemisuccinat de hidrocortizon; antihistaminice: romergan;
- se practică oxigenoterapia;
- în cazuri severe: respiraţie asistată.
7. Urmărirea funcțiilor vitale

tensiune, temperatura, puls, respiratie – scrii tehnica completa la fiecare
Asistenta medicală măsoară funcțiile vitale:
- tensiunea arterială, temperatura, pulsul, respiraţia;
- se combat durerile toracice: antiinflamatoare, antalgice; tusea cu codeină;
- oxigenoterapie: 6l pe minut;
- tegumentele pacientului;
- expectoraţia;
- diureza, transpiraţia.
Asistenta notează parametrii pe foaia de observaţie a pacientului.
8. Alimentația bolnavului cu astm bronșic:

Regimul alimentar trebuie să cuprindă toți factorii necesari menținerii vieții și

asigurării tuturor funcțiilor organismului. În condiții normale, importanța acestui tratament
rezultă și din faptul că multe boli se pot vindeca numai prin dietă și repaus, altele
putându-se menține în stadiul de compensare.
Asistenta ajută la hrănirea şi hidratarea pacientului.
Alimentaţia trebuie să fie:
- hidrozaharată în perioadele febrile;
- se evită tutunul, grăsimile, alcoolul;
- hidratarea se face în funcție de starea lor controlată prin analize de laborator.
Cantitatea lichidelor folosite trebuie să fie de minim 2 litri pe zi.
9. Participarea asistentului medical la efectuarea tratamentului

AICI SCRII TEHNICILE...INJECTIILE
Asistenta medicală trebuie să cunoască și să controleze:
- medicamentul prescris de medic;
- administrează medicamentele;
- doza corectă de administrare;
- timpii de execuție;
- frecvența administrării și intervalul de dozare;
- contraindicațiile și efectele secundare;
- interacțiunea dintre medicamente.
Se administrează:
- expectorante: mucosolvan, acetilcisteină;
- bronhodilatatoare: miofilin, hemisuccinat;
- în infecţii bronşice, pneumonii, se administrează antibiotice.
Se verifică și identifică: calitatea și integritatea medicamentelor; culoarea acestora;

lichifierea medicamentelor solide; sedimentarea, precipitarea sau existența flacoanelor
în soluții;
Asistenta medical respectă: calea de administrare prescrisă de medic; dozajul prescris,

orarul de administrare și somnul pacinetului; ordinea de administrare: tablete; soluții;
picături; injecții; supozitoare.
Ea informează și anunță:
- pacientul pentru medicamentele prescrise în ceea ce privește modul de administrare,
cantitatea, efectul scontat și eventualele reacții secundare;
- medicul asupra efectelor secundare și a eventualelor greșeli de administrare a
medicamentelor.
10.Educația pentru sănătate și profilaxia bolii
Asistenta medicală are un rol important în educarea pacientului cu astm bronșic astfel:
- îl informează cum să urmeze planul de acțiune, care sunt factorii de risc și

metodele de evitare;
- îi oferă mai multe informații despre boală și îl sfătuiește să utilizeze numai

medicamentele pe care le prescrie medicul;
- să identifice și să încerce evitarea lucrurilor care înrăutățesc condiția;
- nu trebuie să evite activitățiile fizice (doar dacă starea de sănătate nu îi permite

asta);
- trebuie să meargă periodic la control;
- educarea pacientului pentru un aport hidric corespunzător.
11. Externarea bolnavului:

Fiecare pacient primește la externare o scrisoare medicală, care este un document
medical standardizat și include date privind motivele internării, investigațiile efectuate,
evaluarea medicală și diagnosticul stabilit, tratamentul și evoluția pacientului pe
perioada internării, durata de spitalizare, schema de tratament, recomandările medicale,
planul de îngrijiri la domiciliu .
Toate aceste informații sunt destinate atât pacientului, cât și medicului de familie sau
medicului specialist din ambulatoriu sau dispensar, pentru continuarea tratamentului.
TEHNICI FOLOSITE ÎN CADRUL TRATAMENTULUI

INJECȚIA INTRAMUSCULARĂ
Pentru efectuarea injecției intramusculare se utilizează seringi obișnuite de tip

Record sau Luer, prevăzute cu ace de calibre diferite, în jurul a 1 mm diametru, după
natura vâscozității materialelor de injectat, și cu o lungime de 6-8 cm. Acele trebuie să
fie foarte bine ascuțite și prevăzute cu un bizou (vârf) lung.
Locurile de elecție ale injecțiilor intramusculare (IM) sunt: regiunea supero –

externă a mușchilor fesieri și mușchii externi sau anteriori ai coapsei, precum și fața
externă a brațului, în mușchiul deltoid. Aceste mase musculare sunt destul de
voluminoase pentru a cuprinde substanțele injectate și sunt lipsite de trunchiuri
importante de vase și nervi a căror lezare ar putea provoca accidente. Injectarea
substanțelor medicamentoase în regiunea fesieră trebuie totuși să țină cont de zona
primejdioasă, reprezentată de traiectul nervului sciatic.
Poziția bolnavului poate fi în decubit ventral sau lateral (stâng sau drept), șezând
sau în picioare.
Stabilirea locului de elecție pentru injecția infrafesieră se va face în funcție de

poziția bolnavului. Ele au scopul de a ocoli nervul sciatic.
Pregătirea materialelor necesare pentru efectuarea injecției I.M. :
Se vor pregăti pe o tavă acoperită cu un câmp steril următoarele materiale:
 Seringa sterilă, uscată și curată, cu termenul de valabilitate neexpirat;
 Ace pentru efectuare injecției sterile;
 Substanța medicamentoasă ce urmează a fi injectată;
 Pilă metalică pentru deschiderea fiolelor;

 Tampoane sterile de vată sau tifon;
 Substanța dezinfectată și degresată (alcool, benzină iodată), tinctură de

iod;
 Pensă sterilă hemostatică de tip Pean sau Kocker;
 Tăviță renală.
Tehnica:
Se alege locul de elecție pentru efectuarea injecției. Se degresează și se

dezinfectează locul de elecție cu un tampon de vată sau de tifon steril, apoi se cere
bolnavului să nu-și contracte musculatura nici înainte, nici în timpul injecției, ci să stea
liniști, cu mușchii fesieri relaxați.
Cu degetele mâinii stângi se fixează regiunea, cu policele și indexul, iar cu mâna

dreaptă, fixând seringa între police, degetul mediu și index, se introduce acul, atașat la
seringă în musculatura fesieră perpendiculară pe suprafața pielii,până la o adâncime de
4-6 cm, în funcție de grosimea stratului muscular. Se verifică poziția acului prin aspirația
pistonului cu policele și indexul mâinii drepte. Dacă vârful acului se găsește într-un vas
sanguin, se constată apariția sângelui în seringă. Dacă acest fapt nu s-a produs atunci
se va injecta lent substanța medicamentoasă prin apăsarea pistonului cu policele mâinii
drepte.
Dacă acul a pătruns într-un vas de sânge, ceea ce se constată prin apariția
sângelui în seringă, se va retrage acul și se va efectua injecția într-o altă regiune.
După terminarea injecției, se retrage acul printr-o mișcare bruscă, dar sigură și se
aplică la locul de elecție un tampon steril de vată sau de tifon, masându-se ușor
regiunea pentru resorbția mai rapidă a substanței medicamentoase.
Se recomandă bolnavului să stea în repaus fizic timp de 5-10 minute după

injecția intramusculară.
Materialele folosite pentru efectuarea injecției se adună în tăvița renală și se

aruncă, după folosire.
INJECȚIA INTRAVENOASĂ
Injecțiile intravenoase se execută în decubit dorsal, cu brațul în extensie și

antebrațul în suspinație.
Injecția intravenoasă se compune din două acte, care pot fi separate între ele:
1. Puncția venoasă
2. Injectarea propriu-zisă a medicamentului în venă
1. PUNCȚIA VENOASĂ
Adică pătrunderea cu acul montat la seringa în lungimea vasului, se execută la fel ca

și puncția venoasă obișnuită.
Pregătirea aparaturii și materialului necesar
Se vor pregăti pe o tavă acoperită cu un câmp steril următoarele:

 Seringi sterile, uscate și curate, de calibre adecvate;
 Ace de puncție venoasă cu bizou scurt, având un diametru de 6/10; 7/10
mm și o lungime de 25mm. Se vor pregăti pentru fiecare puncție
venoasă cel puțin 2-3 ace;
 Garou de cauciuc sau bandă Esmarch, pentru legarea brațului și oprirea
circulațieide reîntoarcere;
 Substanța dezinfectată și degresantă (alcool, benzină iodata, ținctura de
iod);
 Tampoane sterile de vată sau tifon;
 Mușama sub brațul bolnavului, eventual o pernă tare, elastică, așezată

sub articulația cotului, pentru o mai bună evidențiere a venelor;
 Tăvița renală.
Stabilirea locului puncției și pregătirea bolnavului
Înainte de a se alege locul puncției venoase, bolnavul va fi lămurit asupra

benignității intervenției.
Locul clasic de executare a puncției venoase este la nivelul plicii cotului, unde
venele antebrațului – cefalica și bazilica sa anastomozează, dând naștere venelor
mediana cefalica și mediana bazilica.
Se va stabili brațul la care se va executa puncția, examinând calitatea și starea
venelor de la ambele brațe. La alegerea venei se vor lua în considerare și eventualele
contraindicații ca: membru paralizat, procese supurative, piodermite, nevralgii,
traumatisme etc.
Punctuația venoasă poate fi executată la nevoie și la venele antebrațului, precum
și pe fașa dorsală a mâinii, la vena maleolară internă, vena jugulară, vena
subclaviculară, vena temporală superficială.
Bolnavul se așează în decubit dorsal cât mai comod, în pat sau pe o masă de
examinare. Se descoperă brațul ales, având grijă ca hainele să nu împiedice circulația
de reîntoarcere.
Plica cotului va fi dezinfectată și degresată, cu un tampon steril de vată sau tifon
îmbibat cu alcool sau benzină iodată. La nivelul unirii treimii inferiorare a brațului cu cea
mijlocie se aplică garoul elastic, strângându-l în așa fel ca să se oprească complet
circulația venoasă, fără însă să se comprime artera, ceea ce se controlează prin –
palparea pulsului. Se cere apoi bolnavului să-și strângă pumnul bine.
Aspirarea medicamentului din fiolă se va face cu alt ac decât acela cu care se
face introducerea lui în venă. Aspirarea necesită un ac mai gros, pentru ca manipularea
medicamentului să se facă în timp cât mai scurt. În aceste condiții se pot menține
regulile de sterilizare.
Este indicat să se utilizeze întotdeauna seringi de mărimi adecvate cantității de

substanță destinată injectării. Seringile mai mari îngreunează pătrunderea și menținerea
acului în venă, neputând fi ținute paralele cu axul vasului.
Tehnica:
Asistenta se așează față în față cu bolnavul și cu mâna stângă fixează vena, care
alunecă ușor sub vârful acului. La membre, fixarea venei se face prin cuprinderea
extremității în mâna stângă, în așa fel ca policele să fie situat la 4-5 cm, exercitând cu
aceasta o compresiune și tracțiune în jos asupra țesuturilor vecine, fără să se
influențeze circulația în vas. În regiunile pe care mâna operatorului nu le poate cuprinde,
vena va fi fixată între policele și indexul mâinii stângi (exemplu: vena subclaviculară).
Seringa se ține în mâna dreaptă, bine fixată între police și restul degetelor. Acul
se introduce întotdeauna în direcția curentului sanguin.
Perforarea tegumentului se face în direcția oblică, după care se va repara cu
vârful rezistența peretelui venos în direcția axului longitudinal al venei. Traversarea
peretelui venos dă senzația învingerii unei rezistențe elastice și acul înaintează în gol.
După ce s-a pătruns în lumenul vasului, se va căuta să se parcurgă o distanță de
2-3-4 cm în lumenul lui. Prin aceasta ne asigurăm că substanța injectată va pătrunde în
intregime în venă, iar acul nu va ieși din lumen la cea mai mică mișcare a seringii sau a
bolnavului.
Verificarea poziției acului în venă se va face prin retragerea pistonului cu ajutorul
policelui mâinii drepte. Dacă poziția acului este bună, atunci sângele refulează în soluția
injectabilă, răspândindu-se imediat în ea, și va fi reinjectată împreuna cu aceasta.
2. INJECTAREA SUBSTANȚEI
Injectarea substanței medicamentoase în lumenul venos trebuie făcută cu foarte

mare precauție. Se va îndepărta cu foarte mare grijă garoul prin care s-a realizat staza
venoasă, apoi ținând seringa cu mâna stângă și fixând-o cu indexul și degetul mijlociu al
mâinii stângi sub formă de țigară, se apasă cu policele mâinii drepte asupra pistonului,
introducând foarte încet substanța medicamentoasă în venă. Injecția executată rapid
poate să provoace o hipotensiune pe cale reflexă, cu punctul de plecare de la suprafața
internă a venelor care poate duce până la colaps. Se va avea o deosebită grijă ca
bolnavul să nu se miște, mai ales brațul, în cursul injecției, pentru a nu se deplasa acul
din venă.
Nu se injectează niciodată aer în lumenul vaselor. Aerul va fi eliminat din seringă
înainte de începerea injecției. Dacă totuși a rămas o oarecare cantitate de aer în
seringă, aceasta nu se va introduce în venă. Cantități mici de aer nu produc tulburări
sensibile sau apreciabile. Pătrunderea lui bruscă în cantitate mare produce uneori
embolii gazoase mortale.
După terminarea injecției se retrage brusc acul din venă, închiderea peretelui
venos se asigură printr-o compresiune asupra venei, cu ajutorul unui tampon steril,
îmbibat în substanța dezinfectantă.
PERFUZIA INTRAVENOASĂ
Perfuzia = introducerea pe cale parenterală, picătura cu picătură, a soluțiilor

medicamentoase pentru reechilibrarea hidroelectrolitică și volemică a organismului.
Pregătirea materialelor necesare

 Soluție de perfuzat, ce trebuie să aibă scris pe ea termenul de
valabilitate și data fabricației, să fie clare, limpezi, fără impurități;
 Perfuzor (trusa de perfuzie) de unică folosință;
 Garou elastic sau banda Esmarch;
 Substanța dezinfectantă și degresantă;
 Tampoane sterile de vată sau de tifon;
 Mănuși sterile de cauciuc;
 Seringi și ace de puncție sterile (se verifică integritatea ambalajului,
valabilitatea sterilizării, lungimea și diametrul acelor);
 Benzi de leucoplast pentru fixarea trusei de perfuzie din regiunea

unde se pune perfuzia;
 Tăvița renala, mușama;
Se montează perfuzorul la soluția ce urmează a fi administrată bolnavului.

Pătrunderea aerului bruscă în cantitate mare produce uneori embolii gazoase mortale.
După terminarea injecției se retrage brusc acul din venă. Închiderea peretelui
venos se asigură printr-o compresiune asupra venei, cu ajutorul unui tampon steril,
îmbibat în substanța dezinfectantă.
PREGĂTIREA PACIENTULUI
a) Psihica: se informează pacientul asupra scopului perfuziei;

b) Fizica: pentru pune fia la nivelul venelor brațului, antebrațului;
- Se așează bolnavul intr-o poziție confortabilă, atât pentru el cât și
pentru persoana ce execută puncția (decubitul dorsal, brațul în
extensie și antebrațul în suspinație);
- Se examinează calitatea și stareaa venelor având grija ca hainele să
nu împiedice circulația de reîntoarcere la nivelul brațului;
- Se așează brațul bolnavului pe pernă și mușama în abducție și
extensie maximă;
- Se dezinfectează tegumentele;
- Se aplică garoul la o distanță de 7-8 cm, deasupra puncției,
strângându-l în așa fel încât să se oprească circulația venoasă, fără a
comprima însă artera;
- Se recomandă bolnavului să strângă bine pumnul, venele devenind
astfel turgescente.
Tehnica
Tehnica de întreținere a liniei intravenoase este o tehnică aseptică.

Asistenta medicală:
- Îmbracă mănuși pentru evitarea contaminării cu sângele bolnavului, după
spălarea mâinilor cu apă călduță și săpun;
- Pregătește soluția de perfuzat după închiderea prestubului;
- Dezinfectează dopul flaconului cu un tampon de vată îmbibat în substanță
dezinfectantă;
- Montează aparatul de perfuzat și lasă lichidul să circule prin tuburi (evitând
contaminarea sistemului) pentru îndepărtarea aerului;
- Alege vena (întâi locurile distale și apoi cele proximale);
- După ce aplică garoul și cere bolnavului să strângă pumnul, dezinfectează
locul de elecție cu un tampon de vată îmbibat în substanță dezinfectantă
(plică cotului);
- Introduce acul în venă și verifică poziția lui în aceasta, ceea ce se constată
prin apariția sângelui la amboul acului;
- Desface garoul și cere bolnavului să deschidă pumnul, după care se
deschide prestubul și fixează rata de flux de 60 picături/minut;
- După terminarea soluției de perfuzat se retrage acul din venă printr-o
mișcare bruscă, dar sigură și la locul de elecție se aplică un tampon de
vată îmbibat cu substanța dezinfectantă, exercitându-se o ușoară
presiune.
Îngrijirile ulterioare ale pacientului
- Se face toaleta locală a tegumentului;

- Se schimbă lenjeria dacă aceasta este murdară;
- Se asigură o poziție comodă în pat pacientului și i se dau lichide călduțe
să bea, dacă este permis;
- Se supraveghează starea generală a pacientului.
TEHNICA RECOLTĂRII
Recoltarea, în care rolul asistentei medicale este foarte important, rămâne o

garanție a exactității unei analize. Tehnica recoltării este strâns legată de anumiți factori
de care trebuie să țină seama atât bolnavul, cât și recoltatorul (cel ce execută
recoltarea).
Bolnavul va respecta cu strictețe recomadările făcute în vederea recoltării unor
probe; la unele el participă direct și în calitate de recoltator. Recoltorul (asistenta
medicală sau medicul) trebuie să aplice măsuri stricte de asepsie, începând cu
tegumentele recoltării. Asistenta trebuie să cunoască bine tehnica de recoltare;
- Pregătirea bolnavului pentru recoltare;
- Pregătirea instrumentelor și utilajului necesar pentru recoltare;
- Etichetarea recipientelor cu produsele recoltate;
- Cantitatea de produse necesare analizelor cerute;
- Tehnica specifică a diferitelor recoltări;
- Ambalarea probelor recoltate și transportul lor la laborator.
Pregătirea bolnavului pentru recoltare
Pentru buna reușită a examenelor bolnavul trebuie să fie pregătit pentru

recoltare;
- Bolnavii agitați vor fi liniștiți prin cuvintele potrivite sau la nevoie pe cale
medicamentoasă;
- Li se va explica necesitatea analizelor;
- Unele recoltări se fac dimineața pe nemâncate, pentru că alimentația

provoacă secreția de suc gastric, influențează numărul globulelor albe și
modifică compoziția chimica a sângelui;
- Alte recoltări trebuie executate după administrarea unor medicamente sau
substanțe chimice. Nerespectarea normelor de pregătire atrage după sine
rezultate false de laborator cu urmări grave pentru bolnav.
Recoltarea sângelui prin puncție venoasă:

- Se practică dimineața, pe nemâncate, după tehnica obișnuită.
Materiale necesare
- Vacutainere speciale specifice analizei cerute;

- Ace de puncție venoasă cu mandrene sterile;
- Garou de cauciuc pentru realizarea stazei venoase;
- Substanțe dezinfectante și degresante;
- Vată și tampoane de vată sterile;
- Mușama sub brațul bolnavului;
- Seringi sterile de calibru adecvat cantității de sânge recoltat;
- Recipiente de colectare a produsului recoltat;
- Tăviță renală;
Tehnica puncției venoase
Asistenta se va așeza în față cu bolnavul, cu mâna stângă fixează vena ca să nu

alunece de sub vârful acului (policele să fie cam la 4-5 cm sub locul puncției). Acul cu
seringa se ține in mâna dreaptă și se introduce acul în direcția fluxului sanguin.
Perforarea tegumentului se va face întotdeauna în direcția oblică și apoi se va repera
axul longitudinal
al venei. În tot timpul emisiei de sânge garoul rămâne pe braț.
Accidente
Sângele poate infiltra țesutul perivenos ducând la formarea de hematom care

poate deplasa vena de la locul ei obişnuit. In acest caz se retrage acul și se comprimă
regiunea interesată cu un tampon steril fară să se flecteze antebrațul pe braț. Puncția se
va repeta în altă venă. Canula poate perfora vena; în acest caz se retrage uşor acul sau
canula și se poate efectua ușor puncția.
Îngrijiri după puncție
Se face toaleta regiunii;

Schimbarea lenjeriei murdare (dacă recoltarea s-a făcut la patul bolnavului): se
supraveghează în continuare bolnavul. Principalele recoltări de sânge care se fac la
bolnavul cu astm bronşic sunt: VSH (viteza de sedimentare a hematiilor),
hemoleucograma (hematocit Ht; hemoglobina Hb; leucocite L.), azot, glicemie.
1.Viteza de sedimentare a hematiilor (VSH) Tehnica de recoltare
Se recoltează sânge fără garou, dintr-o venă netraumatizată, folosind o
seringă de 2 ml cu 0,4 ml citrat de sodiu 3,8% steril și se completează prin
aspirație cu 1,6 ml sânge. Se amestecă sângele cu anticoagulantul, apoi se
pune în aparatul Westergreen.
Valori normale: la I ora: la bărbați 5-8 mm
la femei 8-12 mm
la 2 ore: la bărbați 10-16 mm
la femei 16-24 mm
În cazuri deosebite se determină VSH și la 24 h.
2.Hemoleucograma
Se recoltează 2 mililitri sânge prin puncție venoasă pe anticoagulant EDTA
(etinindiaminotetracetil de sodiu). în cadrul hemoleucogramei se determină: -
hematocritul (Ht) reprezintă masa de globule roșii (hematii) dintr-un volum de sânge dat.
Sångele recoltat se repartizează într-un tub de sticlă foarte îngust care se
centrifughează. Sângele se separă in urma acestor operații în două straturi: stratul
superior (plasma) și stratul inferior format din globulele roşii care constituie hematocritul.
Valori normale: - la femei 42%
-la bărbați 45%
Hemoglobina (Hb) reprezintă culoarea roșie a sângelui, respectiv globulele roşii
și se datorează unei substanțe chimice care conține un pigment pe baza de fier numit
hemoglobina. Dozarea hemoglobinei se face cu hemoglobinometrul Sahli.
Valori normale: la bărbați 13,6-16 grame/lO0ml
la femei 11,5-15 grame/1 O0ml
Leucocitele sau globulele albe se numără la microscop și se raportează la I mm'
de sânge.
Valori normale: 4000 - 8000/ mm³ sânge.
1. Determinarea glicemiei
Se recoltează prin puncție venoasă 2 ml sânge pe anticoagulant (florură de

sodiu). Valori normale: 80-120 mg la 100 ml sau 0,80-1,20 gr%o.
2. Determinarea azotului
Se recoltează prin puncție venoasă 5ml sânge fără anticoagulant. Valori normale:
20-40 ml%.
Recoltarea urinei
Se recoltează urina proaspătă de dimineață, care este mai concentrata, in

recipiente sterile și se trimite la laborator (100-150ml).
Valori normale: densitatea = 1018-1030

Azot total - 20-30 gr/ 24 h.
Recoltarea sputei
Pentru examinările de laborator, sputa se recoltează dimineața, pe nemâncate,

când bolnavul o elimină in cea mai mare cantitate și neamestecată cu resturi de
alimente. Inainte de a expectora, bolnavul trebuie să-și clătească gura și faringele cu
apa.
Recoltarea se face in vase de sticlă cu gura larga, pahare, cutii Petri, sau in
scuipătoare speciale, având grija sa nu se murdărească exteriorul vasului. Aceste vase
trebuie să fie bine spălate, uscate și să nu conțină substanțe antiseptice.
După felul examenului cerut se poate recolta sputa matinală sau cea adunată in
timp de 24 ore. In unele cazuri, materialul recoltat trebuie să fie sputa propriu-zisă și nu
salivă din gură.
Numărarea respirației la bolnavii astmatici
Respirația este schimbul de gaze dintre organism și mediul inconjurător.

Măsurare: numărarea mişcărilor respiratorii se face timp de 1 minut intreg, având grijă
ca operația să se facă fără ştirea bolnavului. Dacă este posibil numărarea respirațiilor se
va face în timpul somnului bolnavului.
Tehnica: se va aşeza mâna uşor cu fața palmară pe suprafața anterioară a

toracelui și se vor număra inspirațiile după mişcările de ridicare a peretelui toracic. Dacă
bolnavul este treaz, conștient, după teminarea măsurării pulsului, fară a părăsi mâna
bolnavului se vor număra și mişcările respiratorii, unmărind mişcările cutiei toracice sau
a peretelui abdominal numai prin inspecție, fără ştirea bolnavului.
Valori normale: la bărbați 16-18 respirații/ minut:
la femei 18-20 respirații/ minut;
la nou- nascuți 30-50 respirații/ minut;

la vârstnic 15-25 respirații/minut.
Māsurarea pulsului
Pulsul = unda pulsatilă ce apare în artere la intâlnirea sângelui ce vine de la

inima cu cel existent în artere.
Tehnica - pulsul se va măsura dimineața, pe nemâncate, după deșteptare dar
înainte de ridicarea din pat și după masă, după orele de odihnă, însă înainte de cină. Se
fixează degetele palpatoare (index, mediu şi inelar) al mâinii drepte pe traiectul arterei
din şanțul radial, pe extremitatea distală a antebrațului în continuarea policelui și cu
ajutorul policelui drept se îmbrățișează antebrațul la nivelul respectiv și se exercită o
uşoară presiune cu vârful degetelor palpatoare până se percep zvâcniturile pline ale
pulsului. Se numără pulsațiile timp de 1 minut. Valori normale: la bărbați 70 bătăi /
minut, la femei 80 bătăi / minut, la nou- născuți 130-140 bătăi / minut, la 20 ani 60-80
bătăi / minut, de la 60 ani în sus 80-90 bătăi / minut.
Măsurarea temperaturii în axilă
Temperatura = rezultatul proceselor oxidative ale organismului, generatorul de

căldură prin dezintegrarea alimentelor energetice.
Temperatura axilara indică o temperatură periferica, axila nefiind o cavitate

închisă a organismului. Ea este cu 4-5 zecimi de grad mai joasă decât temperatura
centrală a corpului.
Tehnica - sa aşeaza bolnavul in decubitul dorsal sau in poziție şezând, se ridică
brațul bolnavului, se șterge axila cu un prosop uscat prin tamponare și se așează
termometrul cu rezervorul in centrul axilei, paralel cu toracele. Se apropie brațul
bolnavului de trunchi, cu antebrațul flectat pe suprafața anterioară a toracelui. Daca
bolnavul este slăbit, agitat, nervos, precum și la copii, brațul va fi menținut in această
poziție de către asistenta medicală tot timpul măsurării temperaturii.
Termometrul se menține în groapa axială timp de 10 minute, după care se citese
valorile obținute și se notează în foaia de temperatură a bolnavului.
Valori normale: dimineața 36 grade celsius
după- amiaza 37 grade celsius
Măsurarea tensiunii arteriale
Tensiunea arteriala = presiunea cu care sângele circulă prin artere.

Tensiunea arterială se exprimă prin 2 valori:
- sistolică (maximă)
- diastolică (minimă)
Tehnica: - pentru metoda ausculatorie:
-pregătirea psihică a bolnavului;
-asigurarea repausului fizic și psihic timp de 15 minute;
-asistenta medicală se spală pe mâini cu apă călduță și săpun;
- aplică manșeta pneumatică pe brațul pacientului sprijinit și în extensie;
-se fixează membrana stetoscopului pe artera humerala, sub marginea
inferioară a manşetei; se introduc olivele stetoscopului în urechi: se pompează aer în
manşeta pneumatică, cu ajutorul parei de cauciuc până la dispariția zgomotelor
pulsatile;
-se decomprimă progresiv aerul din manşetă prin deschiderea supapei,
pană se percepe primul zgomot arterial (ce reprezintă valoarea maximă sau sistolica a
tensiunii arteriale);
-se reține valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometrului
pentru a putea fi consemnată;
-se continuă decomprimarea, zgomotele arteriale devenind tot mai
puternice; se reține valoarea indicată de coloana de mercur sau acul manometrului, în
momentul când zgomotele dispar, aceasta reprezentând tensiunea arterială minimă sau
diastolică;
-se dezinfectează olivele stetoscopului și membrana acestuia cu alcool.
Valori normale: la 1-3 ani TA max 75-90; TA min. 50-60 mmHg

la 4-11 ani TA max. 90-110; TA min. 60-65 mmHg
la 12-15 ani TA max. 100-120; TA min. 60-75mmHg;
la adult TA max. I15- 140; TA min. 75-90 mmHg;
la vârstnic TA max. peste 150;TA min. peste 90 mmHg.
Administrarea Oxigenului prin sonda nazală si prin mască
A) Administrarea oxigenului prin sonda nazală
Este metoda cea mai frecvent utilizată, deoarece permite administrarea oxigenului în
concentrație de 25%-45%. Nu poate fi utilizată la pacienții cu afecțiuni ale mucoasei
nazale.
Echipamentul necesar administrării oxigenului :
-sursa de oxigen (stație centrală de oxigen, butelie de oxigen);

-umidificator (recipient pentru barbotarea oxigenului conținând apă sterilă);
-sondă nazală, mască de oxigen sau cort, în funcție de metoda aleasă;
-material adeziv (leucoplast) pentru fixarca sondei.
Intervențiile asistentei medicale și tehnica administrării oxigenului:

-pregătirea psihică a bolnavului, asigurându-l de luarea tuturor măsurilor de
precauție și aşezarea acestuia în poziție corespunzătoare (poziție şezând sau
semişezând care favorizează expansiunea pulmonară);
-asamblarea echipamentului;
-dezobstruarea căilor respiratorii;
- măsurarea sondei pe obraz, de la nară la tragus;
-umectarea sondei cu apă sterilă pentru prevenirea lezării mucoasei;

-introducerea sondei in nară și fixarea acesteia pe obraz cu benzi de leucoplast;
-fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcție de prescripția medicului;
-aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului (observarea culorii
tegumentelor, măsurarea pulsului și respirației);
-supravegherea pacientului și a echipamentului de administrare a oxigenului
(presiune, debit, etc): acordarea suportului psihic al pacientului pe parcursul
administrării oxigenului și combaterea oricărei cauze de disconfort; mobilizarea
periodică a sondei;
-scoaterea sondei o dată pe zi și introducerea ei în cealaltă nară;
-curățirea echipamentului la terminarea tehnicii.
B) Administrarea oxigenului prin mască

-permite administrarea oxigenului în concentrație de 40%-60%;
-este o metodă incomodă datorită sistemului de prindere și etanşeizare;
-accentuează starea de anxietate.
Metoda nu se va utiliza la pacienții cu arsuri faciale.
Tehnica: se aplică masca de oxigen pe fața bolnavului, acoperind nasul și gura

acestuia și se va fixa cu o bandă în jurul capului.
Administrarea Oxigenului prin sonda nazală si prin mască
C) Administrarea oxigenului prin sonda nazală
Este metoda cea mai frecvent utilizată, deoarece permite administrarea oxigenului în
concentrație de 25%-45%. Nu poate fi utilizată la pacienții cu afecțiuni ale mucoasei
nazale.
Echipamentul necesar administrării oxigenului :

-sursa de oxigen (stație centrală de oxigen, butelie de oxigen);

-umidificator (recipient pentru barbotarea oxigenului conținând apă sterilă);
-sondă nazală, mască de oxigen sau cort, în funcție de metoda aleasă;
-material adeziv (leucoplast) pentru fixarca sondei.
Intervențiile asistentei medicale și tehnica administrării oxigenului:

-pregătirea psihică a bolnavului, asigurându-l de luarea tuturor măsurilor de
precauție și aşezarea acestuia în poziție corespunzătoare (poziție şezând sau
semişezând care favorizează expansiunea pulmonară);
-asamblarea echipamentului;
-dezobstruarea căilor respiratorii;
- măsurarea sondei pe obraz, de la nară la tragus;
-umectarea sondei cu apă sterilă pentru prevenirea lezării mucoasei;
-introducerea sondei in nară și fixarea acesteia pe obraz cu benzi de leucoplast;
-fixarea debitului de administrare a oxigenului, în funcție de prescripția medicului;
-aprecierea răspunsului terapeutic al administrării oxigenului (observarea culorii
tegumentelor, măsurarea pulsului și respirației);
-supravegherea pacientului și a echipamentului de administrare a oxigenului
(presiune, debit, etc): acordarea suportului psihic al pacientului pe parcursul
administrării oxigenului și combaterea oricărei cauze de disconfort; mobilizarea
periodică a sondei;
-scoaterea sondei o dată pe zi și introducerea ei în cealaltă nară;
-curățirea echipamentului la terminarea tehnicii.
D) Administrarea oxigenului prin mască

-permite administrarea oxigenului în concentrație de 40%-60%;
-este o metodă incomodă datorită sistemului de prindere și etanşeizare;
-accentuează starea de anxietate.
Metoda nu se va utiliza la pacienții cu arsuri faciale.

Tehnica: se aplică masca de oxigen pe fața bolnavului, acoperind nasul și gura

acestuia și se va fixa cu o bandă în jurul capului.
PREZENTAREA CAZULUI
SPITALUL JUDETEAN ALBA SECȚIA: INTERNE
FOAIE DE OBSERVAȚIE
Date de identificare: Numele: F prenumele: C

Data internării:15.01.2020, vârsta: 50 de ani, sex: masculin
Data externării:22.01.2020
Domiciliul: Alba- lulia, str. Siretului, numărul 4, județul Alba
Profesia: instalator
Religia: ortodox
Stare civilă: căsătorit, 3 fete

Comportare față de mediu: oriental temporo- spațial fără alterarea percepției senzoriale
Antecedente heredo-colaterale:
- tatăl- decedat de 8 ani în urma unui I.M.A
- mama- HTA, sechele AVC hemoragic
Antecedente personale:
- bolile infecto-contagioase ale copilăriei
- apedicectomie in 1976
Diacnostic de trimitere: astm bronşic
Diagnostic de internare: astm bronşic infectoalergic, stare asmatică HTA stadiul II,
cardiopatie ischemică.
Motivele internării:
- dispnee paroxistică
- tuse cu expectorație mucopurlentă
- cefalee, amețeli
Istoricul bolii- debut relativ, brusc al bolii actuale, în urmă cu 3-4 zile apare tusea
cu expectorație mucopurulenta. Bolnavul face tratament ambulatoriu cu biseptol, dar
fără ameliorarea simptomelor clinice.
Bolnavul fiind un hipertensiv cunoscut, prezintă crize de angină pectorală la efort,
fiind sub tratament ambulatoriu.
Se recomandă internarea pentru diagnostic și tratament. La examenul obiectiv se
observa cianoza buzelor, supraponderabilitate.
OBSERVARE INIȚIALĂ
Examen de specialitate:
- examen pulmonar + cord;

- hipertransparența pulmonară difuză;
- cord normal.
EVALUAREA GRADELOR DE DEPENDENTA IN FUNCTIE DE

CELE 14 NEVOI FUNDAMENTALE SITUATIE LA INTERNARE
SITUAȚIE LA INTERNARE
1.NEVOIA DE A RESPIRA, A AVEA O BUNĂ CIRCULAȚIE
R= 18 respirații/minut
P= 85 pulsații/minut
T= 37,9 grade celsius
TA= 180/100 mmHg
Pacientul respiră greu, prezintă o stare prodromală, cu dispnee cu rărirea ritmului

respirator, tuse cu expectorație mucopurulentă, iar expirul este zgomotos suierător, este
hipertensiv stadiul II. Pulsul uşor tahicardic de amplitudine medie neregulat prezent și
periferic, văz slab, auz bun. Pacientul este nefumător.
2.NEVOIA DE A TE ALIMENTA, DE A TE HIDRATA
Greutate = 80 de kg
Înălțime = 1,75 m
Pacientul prezintă lipsa poftei de mâncare, nu prezintă leziuni ale cavității bucale,
mucoasă integră, limba cu depozite albe, dentiția îngrijită fără halenă fetidă.
Aportul lichidian variabil se menține în 1-2 l/zi apă minrelă, sucuri tegumentele
sunt intacte fără leziuni.
3.NEVOIA DE A ELIMINA
Pacientul prezintă 5 micțiuni/zi, tranzitul intestinal prezent o dată pe zi. Scaunul

şi urina sunt normale.
4.NEVOIA DE A TE MIȘCA, A AVEA O BUNĂ POSTURĂ
Pacientul se deplasează singur, mersul este integru. sistemul otco-articulat

morfofuncțional, mobilitate articulară bună, face plimbări.
5.NEVOIA DE A DORMI, A TE ODIHNI
Pacientul prezintă tulburări de somn, datorită crizelor de astm bronșic care s-au
accentuat în ultimul timp. Doarme puțin 3-4 ore, se trezește în a doua jumatate a nopții.
Dimineața este obosit, apatic, după amiaza doarme 2-3 ore. Nu utilizează somnifere.
6.NEVOIA DE A TE ÎMBRĂCA, A TE DEZBRĂCA
Pacientul se îmbracă si dezbracă singur fără dificultate. Ținuta este curată

adecvată vârstei și anotimpului.
7.NEVOIA DE A-ȚI MENȚINE TEMPERATURA CORPORALĂ ÎN LIMITE

NORMALE
Pacientul la intrare prezintă subfebrilitate, temperatura T= 37,9 grade celsius. Nu

prezintă frisoane.
8 .NEVOIA DE A FI CURAT, DE A-ȚII PROTEJA TEGUMENTELE

Pacientul prezintă mucoase și tegumente curate fără leziuni de culoare cianotică, îşi
face singur toaleta corporală fără ajutor, cunoaște scopul și importanța igienei în
menținetea sănătății.
9.NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE
Pacientul este orientat temporo spațial și senzorial. Nu prezintă tulburări în sfera

psihicului, comportament psihosocial normal, are discernamânt. Prezintă o stare de
frică, este anxios datorită internării și recunoașterii evoluției crizelor de astm bronșic.
Domiciliul pacientului oferă condiții bune de microclimat, temperatura, lumina, umiditatea
normală, curățenie corespunzătoare pentru prevenirea alergenilor "praf, polen".
Asociază locuința cu un mediu securitar fizic și psihic, în spital respectă
regulamentul de ordine interioară, nu împiedică activitatea personalului medical,
cunoaște căile de administrare a medicamentelor.
10.NEVOIA DE A COMUNICA
Pacientul nu prezintă dificultăți în exprimare, comunică bine cu echipa de sănătate

expresia feței și gesturile sunt în concordanță cu mesajul verbal, este coerent în limbaj,
vorbeşte limba română, comunicare verbală și nonverbală bună, îşi exprimă ideile și
sentimentele.
11.NEVOIA DE A-ȚI PRACTICA RELIGIA
Nu există restrict de ordin religios care să producă conflicte între credința pacientului
și îngrijirile medicale acordate. Religia pacientului este ortodoxă, este influențat de
religie.
12.NEVOIA DE A FI UTIL, A TE REALIZA
Pacientul este mulțumit de realizările sale, este o persoană pentru care în ierarhia
socială, îndeplinirea activă a unui rol social, nu este o prioritate. Îşi doreşte o viață
liniștită alături de familie.
13. NEVOIA DE A TE RECREA
Mijloacele de relaxare a pacientului sunt reprezentate de activități care corespund

nivelului cognitiv al acestuia. Citeşte mult, urmăreşte emisiunile tv.participă la
evenimente culturale, sau la slujbe de religie. Actual mijloacele de recreere sunt pasive,
limitarea de starea generală și toleranță scăzută la efort.
14. NEVOIA DE A ÎNVAȚA
Nivelul de cunoştințe al pacientului privind starea lui de rău astmatic actual este
minim. Nu cunoaște cauza ce a declanşat simptomele. Este dispus să coopereze și să
aplice indicațiile medicului pentru redobîndirea stării de sănătate.
NEVOI ALTERATE
-nevoia de a respira, a avea o bună circulație

-nevoia de a dormi, a te odihni
-nevoia de a te mişca, a avea o bună postură
DIAGNOSTICE DE NURSING
-alterarea respirației legată de crizele de astm bronşic

-tulburări ale orelor de somn și disconfort
-anxietate legată de spitalizare și mediul nou
PLANIFICARE:OBIECTIVE DE INGRIJIRE OBIECTIVE
PE TERMEN SCURT: 24 ORE
-reducerea dispneei, asigurarea unei respirații satisfacătoare

-scăderea temperaturii corporale, scăderea TA.
-calmarea tusei, eliminarea sputei
-reducerea frecvenței crizelor de astm bronşic
-combaterea frisoanelor
-asigurarea pacientului să-și găsească o poziție comodă care să-i favorizeze
respirația -învățarea pacientului să respire adânc
OBIECTIVE PE TERMEN MEDIU: 48-72 ORE
-revenirea la normal a orelor de somn a pacientului

-combaterea grețurilor și a vărsăturilor
-asigurarea condiților unei bune aprovizionări cu oxigen
-diminuarea stării de anxietate, reluarea apetitului
-asigurarea unei alimentații raționale
-evitarea apariției escarelor
-pacientul să fie cooperant, să accepte medicația, tratamentul prescris de medic,
eventuale restricții.
OBIECTIVE PE TERMEN LUNG PÂNA LA EXTERNARE
Pacientul să prezinte o imagine de sine stătătoare. Pacientul să prezinte o

evoluție corespunzătoare favorabilă afecțiunii.
INTERVENȚII
CU ROL AUTONOM
Pentru reducerea anxietații pacientului, mă adresez acestuia cu blândețe, asigur

pacientul că va primi îngrijiri profesionale. Îi prezint spațiile funcționale ale secției (salon,
grup sanitar, cameră tratamente, oficiul), ofer suport psihic.
Ajut pacientul să se instaleze în salon și îi asigur în limita posibilităților condiții de
microclimat și confort: linişte și curățenie. Îl asigur că va primi tot sprijinul de care are
nevoie.
CU ROL DELEGAT
La indicațiile medicului măsor funcțiile vitale ale pacientului și le notez în foaia de

observație.
R=18 respirații/minut, P- 85 pulsații/minut, T= 39,7 grade celsius, TA- 180/100
mmHg.
Mă adresez pacientului și îi explic de ce este nevoie să îi se recolteze sânge,
urina și sputa și tehnica prin care se execută. Recoltez sânge pentru examenele cerute:
VSH; Ht: Hb; L; Azot; Glicemie; colesterol.
Recoltez sputa și urina pentru examenele cerute de medic.
Pacientul este invitat să mă însoțească la secția de radiologie pentru efectuarea
unui examen radiologic. Administrez medicația pe cale parenterală per os, la orele
indicate respectând calea de administrare și doza terapeutică. Supraveghez pacientul și
intervin de câte ori este nevoie prin toate măsurile care se impun oxigenoterapie,
corticoperapia și antihioterania
DATA 15.01.2020
EXAMENE CERUTE TRATAMENT

VSH= 30/62 mm Oxacilină 500mg/la 6h IM
Ht = 33% Brofimen 3 x 20 picături/zi
Hb = 65g% Miofilin 1-1/2 f/zi

L= 9000/ mm³ sânge HHC f1 la 8 ore
Digoxin f1 12 /zi Dipiridamol tb 1 x 2/ zi
EVOLUȚIE
Este internat in stare astmatica cu T.A. = 180/ 100 mm Hg. Prezinta dispnee
intensă, este cianotic, faciesul este palid, muşchii inspiratori sunt în tensiune, respirația
este zgomotoasă, deci bolnavul este tahipneic cu 18 respirații/ minut, pulsul este puțin
crescut 105 bătăi/ minut, iar T= 37,5 grade celsius.
-lipsa poftei de mâncare (anorexie), prezintă teamă
DATA 16.01.2020

Azot = 40mg% Oxacilina 500mg/la 6h IM
Glicemie - 100mg% Brofimen 3 x 30 picături zi
Colesterol = 230g% Miofilin f1/zi
HHC fI la 8 ore IV Digoxin f1/2
/zi Dipiridamol tb 1 x 2/ zi
Romergan f1/zi Nifedipin tb 2/zi
EVOLUȚIE
Bolnavul se află în aceeași stare, continuă tratamentul antiinfecțios și

bronhodilator.
Are o TA = 180/100 mm Hg, R=17 respirații/minut, P- 95 bătăi/ minut, T= 37,5
grade celsius.
DATA 17.01.2020
ANALIZE TRATAMENT
Lipide 730gr.% Oxacilină 500mg/la 6h IM
Tymol = 2 VmL Brofimen 3 x 30 picaturi/zi

Zn S04 = 6 Vml HHC fI la 8 ore Digoxinf 1/2/zi IV Dipiridamol tb 1x21
zi
EVOLUȚIE
Starea bolnavului începe să se amelioreze, se menține dispneea, dar cu o uşoară

ameliorare, TA incepe sa scadă 175/95 mmHg. R = 17/ minut, pulsul este aproape
normal P = 85 batai/ minut, iar temperatura este in scădere T = 37,5 grade celsius,
tusea se ameliorează, nu expectorează sputa decât in cantitate mica 200ml/zi și se
ameliorează normal, iar scaunul și urina sunt normale. Numarul de scaune l/zi și micțiuni
5/zi, diureza 12000 ml.
DATA 18.01.2020

Examenul sumar de urina Oxacilina 500mg/la 6h IM
A,P.Z.Pb – negativ Brofimen 3 x 30 picaturi/zi
Sediment: 15-19 leucocite Miofilin f l/zi
Frecvenți oxalați de calciu HHC fI la 8 ore lV

Digoxin f 1/2 /zi Dipiridamol tb
EVOLUȚIE
Starea bolnavului se ameliorează, dispar paroxismele dispneice, tegumentele

revin la culoarea normala, respirația este mai uşoară cu o frecvență de 17/ minut,
temperatura revine la normal T= 37,1 grade celsius, pulsul este normal 80 bătai /minut,
iar TA = 170/90 mmHg.
DATA 20.01.2020
TRATAMENT
-Oxacilina 500 mg/la 6h IM

-Brofimen 3 x 30 picături / zi
- Miofilin f l / zi
- HHC f 1/zi IV
- Dipiridamol tb I x 21 zi
EVOLUȚIE
Bolnavul este compensat cardio-vascular, crizele astmatice au cedat, starea

generală a bolnavului s-a imbunatățit, având o respirație de 16/ minut, pulsul 80
bătai/minut, temperatura T= 37 grade Celsius și TA = 160/85 mmHg, scaun l/zi, micțiuni
6/zi.
DATA 21.01.2020

Se repetă analizele Oxacilina 500mg/la 6h IM
VSH- 13/26 mm Brofimen 3 x 30 picături/zi
Hb- 16g/100ml Miofilin fVzi lV
Ht=49% Dipiridamol tb 1x2 /zi
L- 8200/ mm³ sânge
Azot= 1,53g%
Glicemie lIOmg/100 ml
Tymol =4 VmL
A,P,Z,Pb = negativ
Sediment: 13-15 leucocite
EVOLUȚIE
Starea generală a bolnavului este bună, crizele astmatice au dispărut, și în uma

rezultatelor analizelor i se recomandă externarea. Bolnavul are o TA =160/80 mm Hg.
P= 90 bătăi/minut, R=16 respirații/minut, T = 37 grade celsius. Bolnavul nu mai este
anxios, se alimentează normal.
DATA 22.01.2020
EXTERNARE: starea generală bună, cord ritmic.
PLANIFICAREA ÎNGRIJIRILOR
PROBLEME OBIECTIVE ACȚIUNI

1. Respirația - asigurarea unei -învățarea pacientului să respire și să

tahipnee respirații expire profund;
satisfăcătoare -asigurarea unor condiții optime în ceea
-scădere TA ce privește temperatura și
aprovizionarea cu oxigen a camerei;
-invățarea bolnavului sa tuşească și să
expectoreze pentru a elibera căile
respiratorii;
-ajutarea bolnavului să participe la
exerciții respiratorii (gimnastica
respiratorie);
-ajutarea bolnavului la găsirea unei
poziții adecvate (sezand sau
semişezând);
-respectarea orarului și a
medicamentelor prescrise de medic
(HHC fVzi, brofimen 3x30 pic/zi, miofilin
f l/zi);
-măsurarea dozelor de medicamente
prescrise.
2. Temperatura sub -scăderea -sfătuirea bolnavului în sensul purtării

febrilitate temperaturii unor haine adecvate, ușoare, de
bumbac
-administrarea de antitermice (aspirina
care determină scăderea temperaturii);
-menținerea unui aport adecvat de
lichide.
3. Anxietate; frică -înlaturarea - discutarea cu bolnavul despre boala

sentimentului de sa și despre efectul pe care îl au
frică a bolnavului medicamentele asupra bolii sale,
folosirea de cuvinte adecvate și multă
blândețe pentru a-l asigura că se face
sănătos.
4. Incapacitatea -revenirea la -administrarea de sedative;

de a se odihni, normal a orelor de -combaterea crizelor de dispnee;
somn agitat somn/noapte -alegerea unei poziții adecvate și care
favorizează respirația.
5. Alimentația -reluarea apetitului -rog bolnavul să ia masa în compania

altor persoane pentru a-i schimba pofta
de mâncare;
-îl rog să îmi povestească despre
mâncarea preferată și ii ofer alimentele
dorite;
-îl conving să bea zilnic 1200ml de
lichide.
EVOLUȚIA GRADELOR DE DEPENDENȚĂ ÎN FUNCȚIE DE

CELE 14 NEVOI FUNDAMENTALE LA EXTERNARE
1.NEVOIA DE A RESPIRA, A AVEA O BUNĂ CIRCULAȚIE

R= 15 respirații/minut
P= 85 pulsații/minut
T= 37 grade celsius
TA= 150/90 mmHg
Dispariția dispneei, respirația se îmbunătățește, încetinirea tusei și expectotației,

Pacientul respiră uşor au dispărut paroximele dispneice.
2. NEVOIA DE A TE ALIMENTA, DE A TE HIDRATA
Greutate = 80 de kg
Înaițime = 1,75 m
Revine apetitul alimentar. Pacientul se alimentează singur din punct de vedere

calitativ și cantitativ normal, nu mai este anxios.
Aportul lichidian se menține 1-2 1/zi (ceai, sucuri). Tegumentele și mucoasele

intacte curate de culoare normală.
3.NEVOIA DE A ELIMINA
Pacientul prezintă 5 micțiuni/zi, tranzit intestinal prezent o dată pe zi. Scaunul și

urina sunt normale.
4. NEVOIA DE A TE MIȘCA, A AVEA O BUNĂ POSTURĂ
Sistemul arteo-articulat integru morfo-funcțional. Mersul este intergru, autonom

se deplasează, face plimbări.
5. NEVOIA DE A DORMI, A TE ODIHNI

Revenirea orelor de somn normale. Pacientul nu mai prezintă tulburări de somn

datorită ameliorării stări de astm bronşic.
6. NEVOIA DE A TE ÎMBRĂCA, A TE DEZBRĂCA
Pacientul se îmbracă şi dezbracă singur fără dificultate. Tinuta este curată

adecvată.
7. NEVOIA DE A-ȚI MENȚINE TEMPERATURA CORPORALĂ ÎN LIMITE

NORMALE
Pacientul la intrare prezintă subfebrilitate. Scăderea febrei, temperatura T= 37

grade celsius.
8. NEVOIA DE A FI CURAT, DE A-ȚII PROTEJA TEGUMENTELE
Pacientul prezintă mucoase și tegumente curate fără leziuni de culoare

cianotică, își face singur toaleta corporală fără ajutor, cunoaşte scopul și importanța
igienei în menținerea sănătății.
9.NEVOIA DE A EVITA PERICOLELE

În urma ameliorari boli, starea de frică a dispărut. Pacientul este liniştit, nu mai
este anxios, este orientat temporo spațial și senzorial.
10.NEVOIA DE A COMUNICA
Pacientul comunică bine, îşi exprimă ideile și sentimentele cu uşurința. Este
coerent in limbaj.
11.NEVOIA DE A-ȚI PRACTICA RELIGIA

Pacientul işi practică religia normal. Pacientul folosește obiecte religioase (cărți,
icoane) fiind ortodox.
12.NEVOIA DE A FI UTIL, A TE REALIZA
Dorința de a acționa este utilizată la maxim, gesturile necesare muncii sunt

posibile.
13. NEVOIA DE A TE RECREA

Pacientul desfașoară activități recreative, citeşte carți și presa imprumutată de la
colegi de salon. Urmăreşte la tv emisiunile sportive și culturale.
14. NEVOIA DE A ÎNVĂȚA

Capacitatea de ințelegere și de a memora este bună. Pacientul caută să se
informeze, este interesat de afecțiunea de care suferă.
ANALIZELE LA EXTERNARE
-VSH = 13/26 mm
-Hb = 16g/100 ml.
-Ht=49%.
-Azot = 1,53 g% 63
Bolnavul este compensat cardio-vascular, dispneea a dispărut, respirația și TA

sunt normale.
-Glicemie - 11 Omg%
- Tymol = 4 V.ml.
Examen sumar urina
A.P.Z.- negativ
Sediment urinar: 13-15 leucocite
TA- 150/90 mmHg: T-37 grade celsius; P= 80 puls minut, respiratia -15-16 minut,
vaz- slab; auz - bun.
TRATAMENT LA DOMICILIU
Oxacilina 500mg/la 6h IM
Brofimen 3 x 30 picaturi/zi
Miofilin f l/zi IV
HHC fI /zi IM
Dipiridamol tb I x 2/ zi
La externare i se recomandă pacientului să evite frigul, ceața, să respecte

restricțiile impuse, evitarea factorilor de risc. Solicit familia să fie alaturi de pacient, să-l
ajute la revenirea acasă să-i ofere suport fizic și psihic.
Capitolul 4
I. Date fixe
- Numele şi prenumele
- Naţionalitatea
- Limba vorbită
- Religia
- Vârsta
- Sex
- Greutate
- Deficienţe
- Înălţimea
- Diagnostic medical
II. Date variabile
- Domiciliul
- Ocupaţia
- Echipa de susţinere
III.Istoricul bolii
IV. Anamneza asistentului medical
V. Anamneza medicală
- Antecedente heredo-colaterale
- Antecedente personale fiziologice
- Antecedente personale patologice
- Condiţii de viaţă şi muncă
- Comportament faţă de mediu
VI. Capacitate de adaptare la perioada deficitară
Nevoia fundamentală /
nivelul de dependenţă
Nevoia de a respira şi a avea o bună

circulaţie
Nevoia de a bea şi a mânca
Nevoia de a elimina
Nevoia de a se mişca şi a avea o bună
postură
Nevoia de a dormi şi a se odihni
Nevoia de a se îmbraca şi dezbraca

Nevoia de a menţine temperatura
corpului în limite normale
Nevoia de a fi curat, îngrijit, de a proteja
tegumentele şi mucoasele
Nevoia de a evita pericolele
Nevoia de a comunica
Nevoia de a acţiona conform propriilor
convingeri şi valori, de a practica religia
Nevoia de a fi preocupat în vederea
realizării
Nevoia de a se recreea
Nevoia de a învaţa cum să-ţi păstrezi
sănătatea
TOTAL
NIVEL DE DEPENDENȚĂ
Prima evaluare ………….
Nevoi fundamen- Surse de Manifestări de Diagnostic de

tale deficitare dificultate dependenţă nursing
Obiectivele Intervenţiile asistentului medical

îngrijirii Autonome Delegate


























A doua evaluare ………………




























A treia evaluare …………..




























Regimul alimentar Medicaţia

FOAIA DE TEMPERATURĂ – se completeaza una stas de mana, frumos, colorat și se

înlocuiește această filă.
R
e
c
o
m
a
n
d
ă
r
i
Prelevări de produse biologice
l
a
e
x
t
e
r
n
a
r
e
Valorile pacientului Valori normale
ATENȚIE
Dacă o nevoie este independentă, cele 2 tabele alocate nevoii respective se înlocuiesc
cu cel de mai jos:

INDEPENDENȚĂ
CONCLUZII
Bolnavii cu astm bronşic se întâlnesc încă frecvent în serviciile de boli interne.
Starea de rău astmatic, complicația majoră a astmului bronșic se întâlneşte la

circa 9% din bolnavi, cu predominanță la femei, ea reprezentând o urgență medicală.
Cunoașterea particularităților îngrijirii bolnavilor cu astm bronşic de către cadrul

medical este o condiție esențială pentru acordarea unor îngrijiri eficiente acestor bolnavi.
Pentru aceasta trebuie să se cunoască: particularitățile clinice ale bolii astmatice;

principiile generale ale tratamentului; cunoașterea principalelor tehnici de explorare
clinică și paraclinică în boala astmatică. Cadrul medical care acordă îngrijiri acestor
bolnavi are ca sarcină să semnaleze medicului orice modificare survenită în starea
generală a bolnavului.
Câștigarea încrederii bolnavului prin competență, solicitudine și înțelegerea

suferinței sale, reprezintă nu în ultimul rând una din condițiile importante în vindecarea
lui.
În final se poate susține că astmul bronşic este un sindrom tratabil, dacă

tratamentul este instituit de la început și în doze suficiente.
BIBLIOGRAFIE
1. Conduita în tratamentul bolilor interne- St. Suteanu, E. Proca, I. Stamatoiu, A.

Dumitrescu; voi I. Ed. Med. București, 1982.
2. Terapeutica medicală - sub redacția lui R. Păun; Ed. Medicală, București,

1980.
3. Tratat de medicină internă - sub redacția lui R. Păun; Ed. Medicală, Bucureşti,
1982.
4. Geriatrie - sub redacția Dr. M. Dumitru; Ed. Medicală, București, 1982.
5. Tehnica îngrijirii bolnavului - C. Mozes, voi. II ediția specială, Bucureşti, 1978.
6. Mica enciclopedie de boli interne- Gheorghe Mogoş.
7. Manualul de medicină internă - Corneliu Borunde.

8. Ghid de nursing cu tehnici de evaluare și îngrijiri corespunzătoare nevoilor

fundamentale - Lucreția Titirca.

Îngrijirea Bolnavului Cu Astm Bronșic

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Îngrijirea Bolnavului Cu Astm Bronșic

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Îngrijirea bolnavului cu astm bronșic

MINISTERUL EDUCAȚIEI NAȚIONALE

Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii extrapulmonare și plămâni.

CONFIGURAȚIA EXTERIOARĂ A PLĂMÂNULUI

Unui plămân i se descriu un vârf, o bază trei fețe și trei muchii.

Marginea posterioară este rotunjită și vine în raport cu lanțul simpatic toracal.

Plămânul drept prezintă următoarele segmente:

Căile respiratorii intrapulmonare: bronhiile principale iau numele de bronhii

Rețeaua sanguină a plămânului este reprezentată printr-un sistem al circulației

Plămânul este inervat de o rețea nervoasă vegetativă simpatică și parasimpatică

FIZIOLOGIA APARATULUI RESPIRATOR

Astmul bronșic la vârstele înaintate prezintă unele aspecte particulare.

Factorii etiologici nu prezintă aspecte diferite la vârstnici.

- genetica- o predispoziție familială a fost gasită în toate statisticile care au urmărit

În etiologia astmului bronșic intervin: o hiperreactivitate bronșică, alergia la

1. Hiperreactivitatea bronșică este prezentă la toți bolnavii cu astm bronșic; ea

2. Factorii alergici sunt incriminați la majoritatea bolnavilor cu astm bronșic. La mulți

Cel mai frecvent sunt incriminate pneumoalergenele, praful de casă, diversele

Printre aceștia enumerăm: antecedente familiale și persoanele alergice,

Macroscopic plămânii sunt plini cu aer hiperinflație și nu colaborează la

- astm extrinsec (alergic, atopic);

- astm intrinsec (nealergic, idiopatic);

- intermitent ușor (treapta I);

- persistent usor (treapta II);

- persistent moderat (treapta III);

- persistent sever (treapta IV).

- Astm intermitent ușor- crize ușoare până la două zile pe săptămână;

Cele mai frecvente simptome astmatice sunt :

- tusea, în special noaptea, la efort sau după un episod de râs intens;

- senzația de sufocare (dispnee);

- senzația de strângere a pieptului;

- șuierat în plămâni (wheezing).

 Astmul intermitent cu dispnee paroxistică (sub formă de crize, de

Se caracterizează prin apariția de crize de astm, separate de intervale de

gelatinoase, semitransparente cuprinzând mici mase cenușii; la auscultație se percep

2. Astmul cu dispnee continuă (astmul cronic)

3. Starea de rău astmatic

Este un sindrom asfixic, cauzat de obstrucția bronșiolară difuză, produsă de

Infecția se recunoaște clinic prin exacerbarea tusei care devine frecventă și

6. Diagnostic și diagnostic diferențial

- examenul fizic- medicul va asculta respirația cu un stetoscop. De asemenea,

- teste de respirație- se pot utiliza teste funcționale pulmonare (PFT) pentru a

Diagnosticarea astmului la copiii sub 6 ani

Contracarat cu succes prin metodele de terapie modernă, astmul bronșic lăsat să

- scăderea calității somnului și deprecierea calității vieții;

- îngustarea permanentă a căilor respiratorii;

- frecvența mare a crizelor de astm severe ce pun viața pacientului în pericol;

- efecte secundare ale tratamentului medicamentos;

- reducerea abilității de a face efort fizic;

- modificări permanente în funcționarea plămânilor;

- dificultăți de respirație care necesită ajutor extern.

Evoluția progresivă a astmului poate conduce la o stare de invaliditate a bolnavului,

 funționale: obstrucție bronșică pronunțată, permanentă, cvasireversibilă

Complicațiile care apar în cursul evoluției sunt reprezentate de:

 mai rar întâlnite sunt: pnemotoraxul spontan, emfizemul mediastinal și

Tratarea are următoarele obiective principale:

Constituie cea mai bună metodă în astmul alergic profesional și în astmul

2. Combaterea obstrucției bronșice

Poate fi realizată prin blocarea acțiunii bronhoconstrictoare, sau prin acțiuni

Astmul bronșic beneficiază de unele mijloace terapeutice.

A. TRATAMENTUL ASTMULUI INTERMITENT CU DISPNEE

Constă în administrarea de bronhodilatatoare : o inhalare de Bronhodilatin sau

Trebuie avut în vedere că medicamentele simpaticomimetice determină o serie