Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PROIECT DE DIPLOMĂ
Coordonator științific,
Șef lucrări dr. Florin Daniel LIPȘA
Absolvent,
Bodron Cosmin
IAȘI
2019
UNIVERSITATEA ALEXANDRU IOAN CUZA DIN IAȘI
FACULTATEA DE EDUCAȚIE FIZICĂ ȘI SPORT
1
DELIMITĂRI TEORETICE METODICE ŞI
Coordonator științific,
Șef lucrări dr. Florin Daniel LIPȘA
Absolvent,
Bodron Cosmin
2
CUPRINS
CAPITOLUL I FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
INTRODUCERE
I.3.2 Psihomotricitatea................................................................................
I.3.2 .1Schema corporală................................................................................
3
II.5.1.3.Exerciţii şi jocuri cu şi fără minge, care implică dezvoltarea vitezei de
execuţie
II.5.1.4. Exerciţii şi jocuri cu şi fără minge, care implică dezvoltarea vitezei de
reacţie
II.5.1.5.Locul dezvoltării vitezei în lecţia de antrenament....................................
CONCLUZII SI PROPUNERI.....................................
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................
4
FUNDAMENTAREA TEORETICĂ A LUCRĂRII
5
INTRODUCERE
6
În cadrul procesului de învățământ o poziție deosebit de importantă în activitățile
profesorului de specialitate îl deține depistarea și aplicarea în pregatirea celor mai eficace
mijloace și metode care pot asigura evoluția acestor calități.
Una din îndatoririle profesorului de educație fizică este de a stabili prioritățile în vederea
educării calităților. Este recomandat ca stabilirea dezvoltării acestora sa fie făcută cu o pondere
care să difere în funcție de conținutul lecțiilor (materialele sportive existente, condițiile de
anotimp, fondul motric al elevilor într-o anumită etapă). Perfecționarea calităților motrice
constituie principalul obiectiv din procesul pregătirii tineretului școlar realizat în același timp cu
crearea îndemânărilor și deprinderilor motrice.
o calitățile motrice condiționează și determină în mare măsura formarea și în special consolidarea
deprinderilor motrice;
o dezvoltarea calităților motrice favorizează creșterea capacității de efort a organismului;
o dezvoltarea calităților motrice se poate realiza și în condiții materiale simple;
o dezvoltarea calităților motrice se poate face și în cadrul activității independente a elevilor
8
În domeniul educației generale, educația fizică costituie o activitate complexă, a cărui
sens este determinat în principal de capacitatea bio-psiho-socială o ficărui individ și totodată de
dezvoltarea generală a societății în care trăiește.
În urma analizării educaţiei fizice, prin prisma acțiunilor exercitate asupra dimensiunilor
personalităţii umane (temperament, caracter, aptitudini, inteligenţă şi creativitate) se poate
susține că această activitate aduce o contribuție foarte mare asupra modelării și formării
personalității umane. Educația fizică devine astfel una din componentele indispensabile în
dezvoltarea și perfecționarea personalității umane și în special a pregătirii pentru viață.
Studierea dezvoltării educației fizice din punct de vedere istoric reprezintă conștientizarea
importanței acesteia în dezvoltarea caracterului uman, mai precis în viața oamenilor.
Preocuparea aceastui aspect ne demonstrează că: "interesul pentru dezvoltarea fizică a
omului şi pentru creşterea potenţialului său fizic au constituit dintotdeauna o preocupare
importantă a oamenilor, de la populaţiile primitive pană la cele mai evoluate naţiuni, iar
varietatea şi bogăţia formelor de practicare a exerciţiilor fizice, relevată prin studiul istoric este
surprinzătoare". (C.Kiriţescu,1942)
Obiectul istoriei educaţiei fizice şi a sportului este reprezentat de studierea,cunoaşterea şi
interpretarea apariţiei şi dezvoltării educaţiei fizice de-a lungul formaţiunilor sociale din istoria
omenirii.
Punctele de plecare ale preocupării referitoare la dezvoltarea educației fizice școlare în
România portnesc din epoca domnitorului fanariot Alexandru Ipsilante (1774-1782) care printr-
un hrisov dat în anul 1776 în Muntenia, care face reglementări în programul școlar; respectiv
reglementări asupra "exerciţiilor corporale" specificându-se necesitatea introducerii lor în
programul şcolar.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea, pe baza Regulamentului Organic din anul 1832,
din bugetul şcolar al principatului Muntenia, au fost angajaţi doi profesori de gimnastică, unul la
colegiul Sf.Savadin Bucureşti şi altul la Şcoala centrală din Craiova. În regulamentul şcolii apar
următoarele instrucţiuni: "în timpul pauzei se vor da şcolarilor mijloace de a face exerciţii
11
gimnastice,care le pot întări corpul şi îi fac îndrăzneţi; se vor păzi însă a nu se sui în copaci şi de
a nu alerga".
În această perioadă, dezvoltarea activitații de educație fizică a fost stimulată de
activitățile unor personalități, cel mai des a cetățenilor unor țări din Europa unde gradul de
dezvoltare al acestui domeniu era mult mai ridicat. Italienii Luzzato și Spinzi care au predat
gimnastica la "Academia Mihaileana " din Iasi între anii 1840 - 1848. Spinzi, a fost angajat după
Unirea Principatelor în 1859, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza ca profesor de gimnastică
și scrimă la școala militară din Iasi.
În Transilvania, datorită populației săsesti, în prima jumătate a secolului al XIX-lea s-a
desfășurat o activitate de educație fizică foarte bine organizată, după modelul Turnverein-urilor
din sistemul german a lui Jahn-Eiselen. Sașii care își desfășurau studiile în Germania, au adus în
orașele Brasov, Sibiu, Sighisoara, Sebes, Bistrita, Medias etc.,exercițiile fizice care se practicau
în scolile din Berlin si Leipzig: gimnastica la aparate, scrima, tirul, înotul etc. Stefan Ludwig
Roth, în 1882 a pus bazele unui Turnverein în orasul Medias. Înființarea de Turnverei-uri la
Brasov, Iasi, Galati, Azuga, a determinat organizarea "Uniunii germane de gimnastica din
Romania".
În cea de a doua jumatătate a secolului al XIX-lea, interesul deosebit pentru dezvoltarea
educației fizice școlare, a condus la apariția unor noi reglementari oficiale, legi, instrucțiuni și
programe:
• Legea instrucției din anul 1864, prin care s-a introdus gimnastica ca "învățătură
obligatorie" în liceu, măsură care a rămas formală, din pricina lipsei de personal la aceasta
disciplină;
• Reforma învățământului din anul 1893, ocazie cu care gimnastica s-a introdus si în
școlile primare.
• Au apărut și primele programe oficiale, care au stabilit conținutul și volumul de ore
pentru fiecare an, precum și instructiunile necesare aplicării: Programa școlară de gimnastică
din anul 1893.
În a doua jumatate a secolului al XIX-lea, dezvoltarea educației fizice, a fost
Dezvoltarea educației fizice în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost în
mod decisiv determinată de activitatea unor personalițăți, a căror contribuție la organizarea și
conducerea acesteia, mai ales în mediul școlar, a fost remarcabilă.
12
GHEORGHE MOCEANU (1831-1909)
Considerat părintele educației fizice școlare din țara noastră, a fost un militant activ
pentru introducerea educației fizice în școli. Mai bine de treizeci de ani s-a dedicat organizării și
conducerii activității de educatie fizică din sistemul școlar și militar, dar și în înființarea unor
societăți sportive în formarea instructorilor și profesorilor de specialitate.
Prin felul prin care și-a pus amprenta în aceste activități acesta, reușește să atragă atenția
și să primescă sprijin din partea unor personalități din vremea aceea:generalul E. Florescu, dr.
C.Davila, B.P.Hasdeu, V.A.Urechia.
Moceanu a elaborat și lucrări de specialitate, fiind adept al sistemului german de
gimnastică, în anul 1869 publică lucrarea, cu denumirea "Carte de gimnastica". Pe langă aceasta
pe parcursul anilor a mai publicat:
"Gimnastica populara si rationala pentru uzul scolilor primare, secundare si superioare"
(Bucuresti, 1875);
Carte de gimnastica pentru uzul scolilor primare si secundare de fete" (Bucuresti,
1887);
"scoala de patinaj si înot" (Bucuresti, 1892);
"Memoriile mele asupra istoriei gimnasticii din Romania si asupra calatoriilor mele în
întreaga lume" ( Bucuresti, 1895).
DIMITRIE IONESCU
Un renumit profesor de gimnastică la Liceul "Gheorghe Lazar" din București este autorul
cărtii "Istoricul gimnasticii și educatiei fizice la noi" publicată în 1839. Activitatea acestuia a fost
subliniată în special în domeniul realizării unor programe de învățământ pentru disciplina de
educație fizică.
Într-un articol publicat în revista "Gimnasticul roman" în anul 1892, profesorul subliniază
că: "Gimnastica la noi este introdusă de 28 de ani în școli . Dupp atâta timp, ea nu are azi o
programă, n-are nici o bază știintifică și este lipsită de caracterul educativ ".
În anul 1893, profesorul Ionescu sugerează o programă pentru școlile primare, în acealași
an Ministerul Instrucțiunii Publice, îl numește în comisia care va elabora "Programa generală și
analitică a instrucțiunii gimnasticii în școlile primare si normale de ambele sexe", prima
programă oficială de stat.
13
Acesta se alătură în cumisie pe lângă Alaturi de N.Velescu si Stelian Petrescu, cu care în
1897 va alcătuiește o noua programă analitică de gimnastică, fară aparate, atât pentru școlile de
baieți cât și pentru școlile de fete.
14
În cadrul evoluției psihoeducaţionale, inteligenţei motrice i se atribuie valoare relativ
mică atât din punct de vedere practic cât și teoretic, raportat la fectele pe care aceasta le produce
valorificării ei pe tot procesul psihoeducaţional; fiind mai greu se realizat prin simplul fapt că
După multe studii efectuate de mai mulţi autori (Epuran, Fisher, Birms) au ajuns la
concluzia că inteligenţa motrică se exprimă prin:
15
- coordonare superioară;
- capacitate de estimare a timpului;
- excelent echilibru dinamic;
În majoritatea sporturilor de performantă este impus tot mai evident necesitatea cultivării
creatiităţii şi orientării în situaţii atipice la toate ramurile de sport (A. Dragnea, Silvia Mate-
Teodorescu, 2002), dar și fixarea conţinutului, manifestărilor şi posibilităţilor de recunoaștere a
inteligenţei motrice, apreciată ca fiind un criteriu de selecţie în sportul de performanţă.
În momentul actual selecționarea sportivă are o direcție preponderent motrică, prin
evaluarea unor aptitudini și valori motrice, importanța asupra factorilor psihomotrici și psihici
fiind minimală sau uneori neglijată.
O focalizare importantă o deține o altă caracteristică care face parte din activitatea
psihoeducațională, respectiv învăţarea, examinându-se și totodată considerîndu-se că activitatea
inteligenței motrice este strâns legată de siguranța procesului intructiv-educativ stabil, creativ,
profund și inovator. Din acestă perspectivă putem promova deosebirea între învăţarea
predominant motrică (uneori excesiv raţionalizată şi standardizată) şi învăţarea inteligent
motrică, bazată pe creativitate şi anticiparea surprizelor în lupta cu adversarul.
În cadrul antrenamentelor anticiparea este apreciată ca fiind o variantă prin care
inteligența motrică se manifestă. Întocmai aceasta poate completa o categorie de deficiențe
somatice sau motrice în desfășurarea antrenamentelor și/sau competițiilor. În altă ordine de idei
anticiparea permite explicarea efectelor de surpriză prin diferenţierea între inerţia
comportamentală şi comportamentul creativ.
16
,,Selecţia este activitatea sistematică a specialiştilor, desfăşurată pe baza unor criterii
biologice şi psihologice în vederea depistării copiilor cu aptitudini deosebite pentru practicarea
diferitelor ramuri de sport.” (A.Dragnea, S.Mate-Teodorescu, 2002)
Când facem referire la inteligența motrică ca fiind una din componenetele personalității
unui sportiv de performanță, este foarte important să nu omitem că aceasta poate purta o atribuție
compensatoare deosebită aupra deficenţelor de gabarit, carenţelor în educaţie, pregătirea
intelectuală, nivelul de dezvoltare a unor calităţi motrice; aceste atribuții compensatoare având un
rol cu o semnificație puternică mai ales în sportul de performanță.
I.3.2 PSIHOMOTRICITATEA
Patologia psihicului a individului este exprimată prin procesele care dețin un caracter
subiectiv cu manifestări de conduită. În influențele reciproce ale individului cu realitatea iau
viață,pe de o parte anumite fenomene de natură subiectivă, în marea lor majoritate deținând
procese reflectorii, iar pe de altă parte, acțiuni comportamentale, ca și element de legătură activ a
cărui rol este dat de valoarea reflectării. Funcțiile psihice cu caracter comportamental îndreptățesc
utilizarea psihocomportamentului pentru indicarea vieții sau activității psihice în asamblu și
prentru punerea în evidență unitate dintre recepții și decizii, dintre acțiuni și cunoașteri, dintre
conștiiță și activitate.
Din punct de vedere a structurii și a formelor sale de exprimare un anume comportament
sau o anume conduită a individului este subordonat de natura și însușirile stimulilor de care este
provocat, și totodată de trăsăturile respectivei persoane. În funcție de răspunsurile motrice ale în
ceea ce priveşte mişcările, dar şi în ceea ce le determină şi le însoţeşte – voinţa, afectivitatea,
nevoi şi impulsuri”1.
O importanță deosebită asupra psihomotricității a fost dezvoltată în mod deosebit de
autorii de limba franceză, fundamentarea psihologico-teoretică a acesteia fiind făcută de
respectivii autori. Din perspectiva filozofului Henri Wallon ,,psihomotricitatea stă la baza
inteligenţei practice”.
1
Cosmovici - ,,Psihologia şcolară”, pag. 142, Iaşi, Ed.Polirom
17
Aria psihomotricității este foarte amplă și înglobează un conținut bogat și divers. Prin
raportările făcute asupra comportamentului motor s-a evidențiat vasta semnificație a
substraturilor spiho-motorii în aranjarea acțiunilor, raportat atât la inteligență, orientare spre scop,
cât și la mencanisme de control, coordonare și urmărire.
Comportamentele motrice se dezvoltă foarte rapid într-o strânsă legătură cu acțiunea de
maturizare neuro-motrică și evoluția educațională. Majoritatea specialiștilor si cercetătorilor și-au
îndreptat studiile asupra comportamentelor care permit individului să ,,dialogheze” cu ambianţa
şi, în acelaşi timp, cu sine. Ei au reușit să descopere și să descrie fenomenele care au o legătură
cu formarea schemei corporale, a lateralităţii, a dezvoltării coordonării statice – echilibru, a
coordonării perceptiv-motrice, a activităţii ideomotorii.
o schema corporală
o structura spaţio-temporală
o structura valorilor2
Filozoful Henri Wallon apreciază schema corporală, ca fiind elementul de bază absolut
necesar în formarea personalitătii individului.
2
Verza E., Şchiopu U. - ,, Psihologia vârstelor”, pag.59, Bucureşti, E.D.P.R.A., 1998
18
Prin ,,schema corporală” se interpretează viziunea integrală sau pațială înțeleasă în
condiție statică sau dinamică, sau în legătura fagmentelor corpului între ele și în deosebi în
relația acestora cu spaţiul şi mediul înconjurător. Prin această reprezentare pe care o deținem
depre propriul nostru corp, reușim sa conștientizăm și să ne diferențiem de ceilalți ajungând
astfel la certitudinea permanentă de a fi noi înșine.
La începutul vieții copilul nu deține o expleriența amplă despre spațiu și locul pe care
îl ocupă corpul acestuia în spațiu. La vârsta de 5 ani face diferențe între partea dreaptă și cea
stânga a corpului, după împlinirea vârstei de 9 ani acesta are capacitățile necesare de a a-și
diferenția părțile corpului de lucrurile din jur, iar abia la 12 ani împliniți reusește să aleagă
părți corporale formând o unitate, dar fără să transpună asupra altora imaginea pe care o are
despre propria persoană. Majoritatea autorilor de specialitate au o părere generală din punctul
de vedere a recunoaşterii rolului senzaţiilor tactile, vizuale, auditive, labirintice, cinestezice,
cu atribuții importante în întregirea și menținerea schemei corporale.
Plincipalul punct de plecare în reușirea situării unui anumit obiect în spațiu este
reprezentat de cunoașterea propriului corp, a mediului înconjurător și a ordănăerii acțiunilor.
Orice deranjament în funcționarea și organizarea normală a schemei corporale, atrage
dificultăți în conexiunea subiect – mediu înconjurător, acestea manifestâdu-se din punct de
vedere perceptiv, motric și relațional cu cei din jur.
Programele educaționale sunt alcătuite dintr-un ansamblu de elemente succesive.
Programele au o structură bine definită pe următorii parametrii:
19
arată şi denumeşte mâna (piciorul, ochiul, urechea) dreapta, stânga; copilul este aşezat
în diverse poziţii (în picioare, culcat, cu ochii închişi sau deschişi). Aceeaşi sarcină de
învaţare cu schimbarea poziţiei corpului copilului în raport cu profesorul.
denumeşte diferite segmente ale corpului (mână, picior, ureche, ochi) care îi sunt
indicate de către profesor;
să atingă la comandă parţile esenţiale ale propriului corp cu mâna dreaptă sau stângă,
cu ochii închişi sau deschişi;
să localizeze un deget, mai întâi cu ochii deschişi şi apoi cu ochii închişi;
să arate degetul sau degetele indicate de profesor;
să denumească partea corpului care i se arată;
să reacţioneze adecvat la comenzile verbale
20
corporală proprie;
să stabilescă poziţia spaţială a obiectelor în mişcare;
să stabilescă poziţia obiectelor imobile sau mobile în raport cu schema corporală
proprie în poziţia în picioare cu rotire de 90 sau 180, în poziţia culcat pe spate (sau pe
faţă).
21
1. Influenţează favorabil indicii marilor funcţiuni, motricitatea generală, calităţile volitive
2. Au un rol important în procesul dezvoltării fizice corecte şi armonioase, contribuie la
întărirea sănătăţii
3. Se poate acţiona segmentar, pentru dezvoltarea calităţilor motrice deficitare (corectarea
deficienţelor fizice) pentru dezvoltarea la un nivel superior (util în sport)
4. Are efecte plastice deosebite (tonicitate – troficitate)
5. Valorifică superior aptitudinile organismului uman
6. Aflându-se într-o strânsă interdependenţă cu deprinderile motrice, favorizează însuşirea
acestora, iar exersarea deprinderilor are ca efect creşterea indicilor calităţilor motrice
7. Calităţile motrice sunt interdependente în sensul că dezvoltarea uneia, implică influenţe
asupra altei calităţi (influenţele pot fi favorabile – transfer, sau nefavorabile – interferenţă)
8. Sistemele de acţionare specifice sunt utilizate ca mijloace pentru refacerea capacităţii
motrice (recuperare) sau combaterea unor maladii (obezitate etc.)
9. Cel mai ades, calităţile motrice sunt combinate, cu ponderi diferite, specifice ramurilor
sportive
10. Se perfecţionează prin exersare cu efort specific
11. Se manifestă diferenţiat pe sexe şi au pondere variabilă cu vârsta (figura nr. 1)
Figura nr. 1
I.4.2.1 Forța
22
Reprezintă capacitatea de a înfâna sau de a se opune unei rezistențe din exterior prin
eforturi musculare, respectiv aptitudinea de a domina o rezistență (opusă actului motric proiectat)
prin tensiunea contracției:
Forţa constitue una dintre însușirile primordial ale mişcării. Calitatea fibrelor
constituiente este evidențiată prin această forță a muschilor (figura nr. 2):
1. Forţa absolută: forţa cea mai mare pe care o poate dezvolta sistemul neuro-muscular, intr-o
contracţie voluntară maximă.
2. Forţa relativă reprezintă raportul intre forţa absolută şi greutatea corpului (gimnastică
sportivă).
3. Forţa explozivă (detenta): capacitatea de a manifesta forţă mare in timp minim (sărituri
atletice, alergare de viteză etc.).
4. Forţa în regim de rezistenţă: capacitatea organismului de a efectua efort de forţă, timp
indelungat (caiac-canoe, lupte, rugby).
5. După localizare distingem:
- forţa generală, calitate dezvoltată in intregul sistem;
- forţa specială, localizată la anumite grupe musculare.
24
6. După mobilitatea acţiunilor:
- forţă dinamică, cu deplasarea segmentelor;
- forţă statică, în regim izometric cu creşterea accentuată a tensiunii interne în
muşchi
dar fără deplasarea segmentelor.
I.4.2.2 Viteza
Definește una din marile calități care le deține organismul uman, respectiv capacitatea
acestuia de a realiza acțiuni motrice prin indici ridicaţi de rapiditate, aceasta reprezinta o
multitudine de factori funcționali ai organismului incluzând sistemul muscular, osteoligamentar,
factori fiziologici şi psiho-fizic. Această caracteristică a organismului uman nu deține
caracteristici de a interfera cu alte calități.
Forme de manifestare a vitezei (figura nr. 5)
Viteza de reacţie (care re depinde de timpul latent de reacţie motrică) este caracterizată
de timpul minimal necesar pentru declanșarea actului motric urmare a unui sistem extern.
Viteza de reacţie este condiţionată de:
o durata perioadei latente de reacţie;
o acuitatea şi precizia analizatorilor;
o viteza de conducere a excitaţiei; (reacţia la excitant poate fi simplă sau complexă)
o viteza proceselor neurale fundamentale.
Viteza de execuţie (viteza de realizare a unei acţiuni sigulare), aceasta este existenţă în
ramurile sportive aciclice.
25
Viteza de execuţie este dependentă de:
o forţa şi nivelul tehnic al execuţiei;
o de valoarea rezistenţei care trebuie învinsă;
o de valoarea mobilităţii şi supleţei;
o de coordonarea neuro-musculară.
I.4.2.3 Rezistenţa
Rezistenţa definește o altă calitate a organismului respectiv calitatea efectuării unui efort
cu un randament constant pe o periodă mare de timp. Nivelul acesteia este determinat prin durata
efortului, eficacitatea acțiunilor și capacitatea de refacere a potențialului. Elementul limitativ este
reprezentat de oboseală dar pentru creșterea rezistenței, este nevoie sa se lucrezi în condiţii de
oboseală.
26
Formele de manifestare ale rezitenţei (figura nr. 6):
I.4.2.4 Îndemânarea
Reprezintă capacitatea de a executa acțiuni motrice specifice într-un mod economic,
rațional și relaxant permițând astfel însușirile rapide ale mișcarilor complexe care au la bază
coordonarea neuro-musculară, pecizia și orientarea în spațiu.
Dintre cele mai importante criterii ale îndemânării enumerăm:
o coordonarea neuro-musculară şi coordonarea cu factorii externi (obiecte, aparate,
parteneri, adversari etc.);
o precizia mişcării (încadrare spaţio-temporală);
o timpul necesar pentru învăţarea deprinderilor motrice;
o timpul cheltuit pentru adoptarea celei mai adecvate soluţii (analiză, decizie, aplicare
practică, finalizare);
o experienţa motrică (bagajul de deprinderi, calităţi, priceperi motrice);
o echilibrul (fizic, psiho-fizic).
27
o îndemânare generală = capacitatea de a efectua în mod raţional şi creator diverse
acţiuni motrice;
o îndemânare specială = cu caracter specific ramurilor şi probelor sportive.
I.4.2.5 Mobilitatea
Constituie însușirea asamblului musculo-ligamentar și a complexului articular care au
capacitățile necesare de a efectua mișcări cu amplitudine mare.
În desfășurarea acestei însușiri, un rol foarte important îl reprezintă structura acestor
articulații și totodată elementele care traversează articulaţiile (ligamente, capsule, muşchi),
respectiv: acțiunea de a coordona activitatea neuro-musculară, capacitatea de relaxare și
elasticitatea.
Factori limitativi ai mobilităţii sunt:
o tipul articulaţiei şi structura acesteia;
o masa musculară;
o tonusul musculaturii;
o nivelul coordonării neuro-musculare (coordonarea fasciculelor musculare, a grupelor
antagoniste, raportul relaxare-tonus);
o calitatea se manifestă difeit în funcţie de sex;
o starea de „încălzire” a aparatului locomotor;
o reacţia de apărare declanşată de proprioceptori;
28
CAPITOLUL II
METODOLOGIA LUCRĂRII
29
3. Îmbunãtaţirea jocului echipei şi a pregatirii fizice prin mijloace de atletism:
-îmbunătăţirea jocului printr-o pregătire tehnico-tactică eficientă;
-creşterea rolului jucătorilor în obţinerea rezultatelor pozitive.
30
1. Vicol Sebastian 12.03.2001 1,85 m 84 kg
În continuarea lucrării vom prezenta rezultatele obtinute de jucători la cele 5 probe și 3 testări
Testarea iniţială - 1 - 15 septembrie 2018
TABELUL NR. 2
31
1. Vicol Sebastian 4 7,5 2,10 19 7,50
2. Duduc Alexandru 3 7,4 2,07 19 7,49
3. Nistor Andrei 3 7,5 2,12 18 7,45
4. Mantu Vali 4 7,4 2,15 20 7,50
PROBA TEHNICĂ
TABELUL NR. 9
Numele şi Testarea iniţială Testarea intermediară Testarea finală
prenumele 1 - 15 septembrie 2018 15 - 30 noiembrie 2018 15 aprilie 2019
Livadaru Dragoș 3 4 4
Olariu Andrei 2 3 4
Matei Paul 4 3 5
Toma Eduard 3 4 5
33
II.5 MIJLOACE FOLOSITE PENTRU DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE
II.5.1 MIJLOACE FOLOSITE PENTRU DEZVOLTAREA VITEZEI
II.5.1.1 Exerciţii speciale pentru dezvoltarea vitezei
alergare cu genunchii sus ;
pas sărit ;
pas săltat ;
alergare cu pendularea gambei înapoi , în 2-3 serii pe distanţe de 20-30 m pe plat şi pe deal.
alergări pe loc în tempo uşor, la semnal alergare cu tempo maxim 5-6" urmată de alergare uşoară;
alergări accelerate pe diferite distanţe (20-50m);
alergări lansate pe diferite distanţe (20-50m);
alergări cu schimbare de tempo pe diferite distanţe;
alergări cu schimbare de tempo şi de direcţie pe diferite distanţe;
alergări cu faţa, la semnal întoarcere 180 de grade, alergare cu spatele;
alergare la deal;
alergare la vale;
alergare cu tracţiunea unui cauciuc;
alergare în ham;
sărituri din diferite poziţii, la semnal, continuate cu lansări pe distante de 20-30 m;
alergări în tempouri diferite cu sărituri peste diferite obstacole;
alergări sub formă de întrecere, ştafete etc.;
alergări cu handicap pe distanţe de 20-50 m.
II.5.1.2 Exerciţii şi jocuri care implică alergări cu şi fără minge, în vederea dezvoltării
vitezei de deplasare:
Alergări cu viteze
După obţinerea vitezei maxime prin accelerarea progresivă,
diferite (lansate)
jucătorul continuă alergarea pe încă 10-20 m, în viteză
maximă, ca apoi să încetinească treptat efortul;
II.5.1.4 Exerciţii şi jocuri cu şi fără minge, care implică dezvoltarea vitezei de reacţie.
în stând: acţiuni rapide executate la diverse semnale - ţâşnire, ridicare din culcat, întoarcere,
săritură la cap; se execută foarte rapid cu pauze de 3-5" între exerciţii;;
de pe loc sau din deplasare la semnal executarea unor mişcări singulare, sărituri, opriri, întoarceri,
mişcări de braţe sau picioare;
trecere din fandat în şezând, în atârnat, din sprijin ghemuit în înainte culcat la semnal, 5 execuţii
din fiecare poziţie cu maximum de viteză, cu pauză intre execuţii de 3-5";
stând la semnal: pornire în alergare; întoarcere şi pornire în alergare; rostogolire înainte, urmată de
săritură, alergare cu schimbare de direcţie, simularea săriturii peste obstacole;
alergare uşoară, la semnal întoarcere 180 de grade, rostogolire înainte şi săritură pe verticală;
câte doi, stând faţă în faţă, la semnal săritură pe verticală cu extensie, partenerii lovindu-se piept în
zbor;
câte doi, stând spate în spate, la distanţă de un pas,: la semnal săritură simulată cu întoarcere de
180 de grade (stânga sau dreapta) cu lovirea palmelor în aer;
execuţie opusă" colectivul se deplasează în mers sau alergare uşoară în formaţie de cerc, la diferite
comenzi ei trebuind să execute mişcarea inversă decât cea comandată;
aruncarea mingii cu ambele mâini în sol, rostogolire rapidă, ridicarea şi prinderea mingii;
câte doi, stând faţă în faţă la 3 m distanţă: aruncarea mingilor cu mâna sus, lovirea cu capul în sus,
schimbarea rapidă a locurilor, prinderea mingilor şi reluarea exerciţiului.
36
II.5.1.5 Locul dezvoltării vitezei în lecţia de antrenament
37
particular, din alergare de viteză, se aruncă mingea cu mână, după acre este lovită cu
piciorul spre înainte, prinderea urmată iarăşi de lovire; în timpul efectuării exerciţiului
viteza de alergare nu trebuie să varieze, şi totodată mingea să nu atingă solul;
acțiunea de a menține mingea în aer prin lovituri repetate, cu ajutorul piciorului a coapsei
şi a capului, într-o linie dreaptă în viteză;
indivitoare, pe lungimea terenului, trimiterea mingii din mână cu traseu coborât, cu
lovirea ei înainte 5-6 metri sprint după lovirea la aceeaşi distanţă având aceeţi traiectorie,
imediat după ce ricoşează din sol;
acțiunea de a arunca puternic mingea în sol cu ajutorul mâinii, lovirea acesteia din săritura
cu, capul, proiectând-o cu boltă spre înainte, prinderea după care din nou aruncarea
mingii;
rotirea mingii în mod alternativ cu ajutorul tălpii piciorului stâng şi drept cu deplasarea de
viteză cu spatele;
alergarea în viteză a unui jucător cu schimbărea direcţiei, un alt jucător executând cu
mingea aceeaşi mişcare fără a pierde mingea;
alergarea 15 metri conducând cu picioarele două mingi medicinare, aranjarea acestora în
câte un cerc, continuarea alergării conducând trei mingi cu ajutorul braţelor, ocolirea unui
jalon, lăsarea mingilor înapoi şi revenirea prin alergare;
câte doi: unul dintre parteneri jucători conduce mingea 5-6 metri, o va opri cu ajutorul
tălpii ulterior sprintează înainte. Celălalt jucător aleargă către minge o loveşte cu cu
"şiretul" dedesubt, trimiţând-o cu boltă, în aşa fel încât mingea să ajungă prin cădere în
faţa celui care a oprit-o, acesta o condunce şi o opreşte din nou;
conducerea mingii, sub formă de ştafetă cu ajutorul mâinii şi picioarelor prin sprijin
lovituri cu ajutorul capului (cupluri), se va lovi mingea din şezut cu ajutorul capului, în
acelaşi timp are loc o întoarece urmată de o rostogolire înainte;
înălţimea mingii pentru lovirea de cap; unul dintre jucători aruncă mingea în aer tot
pentru el ulterior paseză spre celălalt jucător, în aşa fel încât coechipierul să o poată lovi
cu capul din săritură, după care mingea ajunge din nou la primul jucător;
la o distanţă de circa 6-8 metri unul dintre coechipieri pasează cu capul, celălat
coechipier o preia şi o pasează din nou cu capul;
întoarcerea şi ridicarea migii deasupra capului;
38
loburi înainte, culcare şi ridicare, aceasta reprezintă un exerciţiu individual. Unul dintre
jucători efectuează un loc, în aşa fel încât mingea să ajungă prin cădere tot în faţa lui.
După care execută o culcare urmată de o ridicare, încercând să reia mingea după o singură
cădere;
dropul - se realizează o pasă pe jos la un partener, care transmite mingii o direcție de
urcare, ca apoi să execute un drop (semivole) sub forma unei pase la partener;
doi jucători aşezaţi fată în fată la distanţă de 10-15 metri. Primul jucător direcționează
mingea la aproximativ 7 metri efectuând o întoarcere de 180 de grade cu mingea,
ocolindul pe al doilea jucător, revine în locul de unde a pornit și pasează mingea celui de
al doilea;
Variante:
a) folosind numai picioarele;
b) folosind numai capul;
c) combinând ambele exerciţii.
Pe o distanță aferentă unei jumatăți de tereni sunt aranjați opt jucători ficare cu câte o
minge, la distanțe identice (patru la colţuri şi patru la jumătăţile laturilor). Un al noulea
jucător aleargă prin fața celorlalți opt jucători, la o distanță de aproximativ 10-12 metri,
acesta primește prin lovituri directe, mingile pe rând de la fiecare jucător și încearcă să le
introducă în plasă;
Formare unui șir la o distanță de 30 de metri faţă de poartă, fiecare jucător aleargă în
viteză, după 8-10 metri primesc mingea de la partener care o trimite cu mâna pe direcția
înainte, o lovește și o introduce în din vole şi o introduce în poartă;
jonglare cu schimb de locuri: jucătorul I aruncă mingea pe diagonală la jucătorul II, pe
care o păstrează jonglând-o și alergând înapoi la jucătorul I, care este plasat ulterior în
spatele jucătorului II. După care II pasează cu capul lui II care reîncepe acest exerciţiul;
doi jucători I și II sunt așezați în față la o distanță de 18-20 metri. JucătorulbI
direcționează mingea în viteză, în timp ce jucătorul II aleargă fărăminge. Din pozițiile noi
în care au ajuns jucătorul I pasează mingea jucătorului II care continuă exercițiul;
39
lovituri cu ajutorul capului între trei coechipieri (I, II, III). Coechipierii sunt poziționați la
o distanță de aproximativ 4-5 metri, jucătorul I proiectează mingea în sus pentru el, o
loveste lateral cu ajutorul capului trimițând-o către jucătorul II, care se retrage. Jucătorul
II retrimite mingea către II care o pasează la rândul lui către III, care se retrage. Astfel
jucătorul I este într-o contunuă avansare, în timp ce jucătorii II și III se retrag continuu,
după un timp se schimbă locurile.
fotbal din şezând: acest exercițiu se realizează pe un teren cu L= 17-18 metri și l=7-8
metri, jucătorii fiind separați în două echipe echilibrate în sezând cu sprijin ulterior pe
palme. Deplasarea efectuată de jucători va fi numai prin târâre din șezând, tot din aceeași
poziție vor lovi mingea cu piciorul sau cu ajutorul capului, în așa fel încât să o
redirecționeze în ses advers. Executarea acestu joc se realizeză pe puncte, conta timp, în
cazul în care mingea ajunge în afara terenului, aceasta va fi repusă de la margine terenului
cu aruncare peste cap, cu ajutorul picioarelor.
mingea la presă. jucătorii sunt separați în două echipe echilibrate din punct de vedere al
numărului și al valorii, poziționați câte doi după o anumită linie de plecare. Fiecare echipă
în parte deține câte o minge. La semnalul antrenorului prima pereche din echipa I
păstrează mingea între capete, cochipierii ținânduse de braț pornesc în alergare către
punctul de întoarcere, îl înconjuară și se reîntorc la capătul șirului transmițând mingea
următoarei perechi. În cazul în care o pereche pierde mingea, este obligată să o reia și să
continue de unde au întrerupt exercițiul. Reluarea mingii se face după linia de plecare.
ştafeta cu purtarea mingii în diferite poziţii. Jucătorii sunt separați în două echipe
echilibrat, la semnal primii jucători pornesc în direcția precizată de antrenor, înconjoară
obstacolul și se întorc de unde au plecat.
aceeaşi structură de exerciţiu dar se folosesc pasele transversale şi aici se recomandă un
minut de efort intens (alergare cu viteză maximă şi un minut de recuperare).
Exersează doi jucători (I, II); jucătorul I pasează mingea jucătorului II de la o distanță de
8-10 metri, în așa fel încât jucătorul II sa nu alerge mai mult de 4-6 metri pentru a reuși să o
ajungă. I retrimite migel lui II, după care I pasează iarăși lui II obligându-l să alerge pentru a
40
putea retrimite mingea (durata 30 sec.). Rolurile se inversează, iar după 30 de secunde de
solicitare urmează 30 de secunde de pauză activă cu pase simple.
Prin acest exercițiu are loc o solicitare intensă în cazul în care jucătorul I trimite mingea
direct și într-o direcție imprevizibilă. Astfel rezultă pe distanțe de aproximativ 10-12 x 4-6 metri,
pulsul ajungând la 167-187. Efortul poate fi ușor proporţionat. Dacă se necesită o solicitare mai
mică, retrimiterea mingii de către jucătorul I se va face numai după stoparea acesteia,
coechipierul având o pauză de 1-2 secunde. Însă cu toate acestea, dacă se va pasa din vole, direct
imediat după înlocuirea rolurilor de 4-5 ori se poate introduce o pauză activă de aproximativ 2-3
minute. Nivelul de solicitare și durata pauzelor se stabilesc în funcție de nivelul de pregătire a
jucătorilor.
Doi jucători se află la distanță de 18-20 metri, atât primul cât și al doilea are câte o minge:
mingea este condusă cu ajutorul piciorului drept, în viteză ridicată, unul în direcția
celuilalt; înainte de a avea contact unul cu celălalt, se pasează mingea spre partea dreaptă
cu ajutorul piciorului stâng, după care se întorc și alergă după mingea partenerului. După
ce au ajuns la minge o opresc cu ajutorul tălpii, se întorc revin la distanța inițiale și reiau
exercițiul în același mod. Timpul de execuție este de 30 de secunde.După o pauză activă
de aproximativ 1-2 minute același exercițiu este repetat dar cu piciorul celălalt. De regulă
pe parcursul a 30 de secunde se realizează 4-5 repetări* 10-15 metri de alegare cu,
conducerea mingii. Solicitarea acestui exercițiu se concretizează în funcție de viteza de
alergare, astfel pulsul poate crește până la 180.
Trecerea mingii cu boltă (între trei jucători: I, II, III). Cei trei jucători se distribuie la o
distanță de 10 metri între ei. Primul jucător I ridică mingea peste jucătorul II și jucătorul II
și în același timp schimbă locul cu II. Jucătorul III trimite mingea cu boltă peste jucătorul
care se află în mijloc și își schimbă locul cu acesta. Antrenorul stabilește numărul
repetărilor și altenările piciorului cu care acesta execută miscarea. Schimburile de locuri
în viteză se realizează în alergări de 30 de secunde *10 metri de alergare. Sunt permise
pauze doar de câteva secunde între exerciții, sau se poate intercala o pauză activă de 1-2
minute. După un timp de adaptare această pauză poate fi micșorată. Solicitarea poate
deveni mai ușoară atunci când jucătorul care primește mingea, o oprește sau o joacă pe
cap, înainte de a o retrimite.
41
Pe o jumătate de taren linia de 11 metri este prelungită paralel cu linia mediană a
terenului. În cadrul careului mic se așează câteva mingi din 3 în 3 metri. La acest exercițiu
participă 4-12 jucători care sunt aranjați pe linia de fund.
Complex de exerciţii bazat pe repetarea unor distanţe fixe cu un interval de odihnă constant;Se
lucrează pe jumătate de teren, cu 4-6 jucători, se pun 5 jaloane pentru alergarea în slalom.
Efort/ Mod de execuție Odihnă
5 x 50-55 m în linie dreaptă (viteză maximă) 90 secunde după fiecare alergare (alergare
uşoară înapoi şi jonglerie cu balonul).
42
5 x 5-55 m în slalom printre jaloane (viteză maximă) 90 secunde după fiecare alergare (alergare
uşoară înapoi şi jonglerie cu balonul)
După terminarea repetărilor odihnă 240 sec., pase în doi.
43
În fotbal prin metoda atrenamentului cu intervale se poate realiza o dezvoltare
concomitentă a vitezei, rezistenței și a forței musculare și totodată a îndemânării prin aducerea
eforturilor la limitele maxine. Dozarea efortului se poate realiza în mod exact prin aceste metode
de antrenament, mai exact prin exersarea tehnicilor și a tacticilor ăn condiții cât mai apropiate de
joc. Din toate cele relatate mai sus în prezenta lucrare se subliniează clar că metoda cu intervale
are și va avea o consecință eficace asupla dezvoltării calităților motrice cu ajutorul jocului de
fotbal.
săritură cu simularea lovirii mingii cu capul, din culcat înainte, cădere pe spate culcat,
Circuitul de unde se sare, simulându-se din nou lovirea mingii cu capul, legându-se între ele de
nr.4
10 ori.
alergare în viteză maximă 5 m înainte, înapoi, lateral stânga, dreapta, repetat la 15,30
Circuitul sau 60 sec.. 44
nr.5
săriturii cu genunchii la piept ( câte poate executa fiecare jucător timp de 20-30 sau 45
Circuitul sec.).
nr.6
Acest circuit se va realiza cu 18 jucători, distribuiți în grupe formate din 6 jucători, care
execută acest joc 3/3 pe spații stabilite pe suprafața unei jumătăți de teren.
Atelierul I - Joc 3/3 la două porţi, pe un spaţiu redus, cu următoarele restricţii tehnice:
- mingea va fi lovită doar cu piciorul mai stângaci
- este obligatorie realizarea unei fente înainte de pasă
- numai din două atingeri ;
Atelierul II - Joc 3/3 realizându-se doar o singură atingere.
Atelierul III - Joc 3/ 3 cu lovirea mingii realizându-se numai cu capul.
Ordinea este I-II-III cu înlocuirea atelierului după o periadă de 20 minute. În cazul în care
dispunem de mai mulți jucători o a pratra grupă (IV) formată tot din 3/3 va juca tenis cu ajutorul
piciorului în spatele porții.
46
Acest circuit se va realiza cu 18 sau 24 jucători cu 4 ateliere (pe grupe de 6 jucători)
1. exerciţii tehnice în regim de viteză şi rezistenţă.
a) pase realizate între doi jucători, după pase ocolirea unui jalon și revenire
b) pase realizate între doi jucători, doi printre jaloane, după pase se schibă locurile
c) repetarea diverselor metode de pleluare și de lovire în forță a mingii
2. exerciţii tactice cu substrat fizic.
a) Jucătorii care sunt pe poziția extremelor centrează la vârful de pe partea opusă care
pasează mingea celuilalt vârf, care o preia din viteză şi finalizează exercițiul
3. dezvoltarea fizică generală.
-exerciţii efectuate cu ajutorul mingii medicinale
a) aruncări cu două mâini
b) aruncări din şezând ;
- exerciţii efectuate cu ajutorul unor corzi din cauciuc
- sărituri simple
-sărituri la corzi
-conducerea mingilor, prin slalom printre jaloane
- sărituri peste 6 garduri, distanţa 3-4 m între garduri
4. joc 3/3 care se realizează în cercul de la mijlocul terenului:
Acest exercițiu se realizeză în cercul de la mijlocul terenului la porți de dimensiuni mici,
care sunt amplasate în afara acestui cerc, astfel jucătorii nu au voie să iasă din interiorul
cercului. Circuitul se poate efectua cu jucători difențiat, apărători și înaintașii separat; sau
exercițiile sunt efectuate de către toți jucătorii în așa fel obiectivul dezvoltării
preponderent al calităților motrice este atins.
În urma executării organizate a circuitelor descrise mai sus, concluziile care se despind
justifică și demonstrează clar necesitatea întroducerii acestei metode, impactul avut asupra
dezvoltării calităților motrice fiind unul pozitiv și indispensabil. În acest mod putem constanta că
toți jucătorii eu efectuat, aceste exerciții cu sârguiță, entuziasm și chiar placere datorită faptului
că:
- acestea au fost variate
- în cadrul atelierelor jucătorii au putut efectua exercițiile individual
- jucătorii au tolerat relativ ușor efortul acesta fiind alternat din punc de vedere al
volumului cât și al intensității, pe diferite grupe musculare
47
Spre încheiere doresc să subliniez că indiferent care af fi intenția și direcția folosirii
antrenamentului, valoarea acestuia este strâns corelată cu educația și cu, capacitățile antrenorului,
si nu va avea un efect benefic dacă toate aceste antrenamente se vor efectua numai prin folosirea
unor fișe sau programe prestabilite, fără nici o verificare riguroasă.
3
U. Şchiopu - ,,Dicţionar de psihologie”, Editura Babel, 1998
48
o activitate considerată minoră și consecințele ei în plan uman și social îl determină pe Caillois
să considere jocul ,, un paradox mai mult ingenios decât intemeiat".
Toate teoriile care fac referire la joc4 s-au conturat în timp, căutându-se o definere a
jocului, raportându-l la modul de viață a omului, la evoluția psihică a acestuia, respectiv a întregii
personalități.
La începutul secolului XX germanul filozov Lazarus Moritz, aduce o nouă teorie care
definește jocul ca fiind un mijloc de satisfacere a anumitor necesități de repaus, de
recreare/deconectare în general. Aceasta deține o valoare mai ridicată dacă se face referire la
jocurile adulților, dar pentru copii, jocul reprezintă activitatea fundamentală a acestora.
Din punct de vedere al procesului de asimilare, jocul inițiază prin înglobarea obiectelor
scheme senzorio-motorii şi deține două configurații complementare, respectiv constituirea
recapitulării și a învățării active și totodată reprezintă prelucrarea mintală, perceperea sau
conceperea obiectului înglobat într-un act real sau posilb realizabil, sau într-o activitate reală.
Aceste două configurații se contopesc datorită comportamentelor, copilul asimilează un anumit
obiect cu acțiunile desfășurate iar aceastea ulterior se modifică în scheme.
Atribuția jocului se compune din faptul că el reprezintă un exercițiu efectiv al schemei de
acțiune, astfel constituie una din părțile comportamentului cognitiv ale conpetualizării.
În urma studiilor efectuate teoriile psihanaliste abordează studiul spihologic al jocului,
urmărind ulterior să ignore jocul senzorio-motoriu sau practic, punând accent pe jocul simbolistic
și fantezie. S. Freud a legat strâns jocul de compotamentul fantezist, considerându-le pe
amândouă ca parte a funcţiei civilizatoare, de sublimare, ca modalitate prin care ,,eul”
canalizează formele ,,id-ului”. În viziunea acestuia fiecare copil cand se joacă are un
comportament similar unui scriitor, prin faptul că acesta își concepe o lume a sa. Fantezia este
înlocuită de joc la maturitate, adultul nu se mai joacă dar creează fantezist. În teoria lui S. Freud
atât jocul cât și fantezia au o valoare importantă prin efectee terapeutice pe care le dețin.
Datorită importanței deosebite a jocului pentru om, mulți dintre psihologi și pedagogi pun
accent pe studierea jocului concomitent cu munca.
Trebuie reţinut faptul că jocul este o caracteristică a copilăriei. ,,Jocul este singura
atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi în consecinţă poate să acţioneze. A ne
4
U. Şchiopu, Verza Emil - ,,Psihologia vârstelor”, E.D.P., Bucureşti, 1998, pag78
49
întreba de ce se joacă copilul înseamnă a ne întreba de ce este copil, nu ne putem imagina
copilărie fără râsete şi jocurile sale”, spunea Ed. Claparede.
Psihologia ne dovedește în continuare ca prin joc se exercită și se amplifică funcţiile
senzorio-motorii şi verbale, iar copilul reușeste să asimileze munca și să se dezvolte. În
ansamblul pedagogic al lui P. F. Leshaft jocurile dețin o funcție importantă, acesta consideră și le
atribuie un rol important din punct de vedere instructiv-educativ și le definește ca fiind ,,un
exerciţiu cu ajutorul căruia copilul se pregăteşte pentru viaţă”.
,,Copiii trebuie să fie stimulaţi şi încurajaţi ca interesul să se îmbogăţească, să devină
stabil şi treptat să se transforme în adevarate aptitudini”5.
Profesorul I. Cerghit arată că ,,pedagogia modernă nu atribuie jocului doar o semnificaţie
funcţională ca în trecut, de simplu exerciţiu pregătitor şi util dezvoltării fizice, ci una de
asimilare a realului la activitatea proprie a copilului, motiv pentru care acesta a devenit astăzi
una din metodele active, atractive, extrem de eficace în munca instructiv-educativă cu
preşcolarii”6.
,,Jocul este o şcoală, o şcoală deschisă şi un program tot atâta de bogat, precum este
viaţa”7
51
52
CAPITOLUL III
ANALIZA ŞI INTERPRETAREA DATELOR
Așa după cum am relatat mai sus, din punct de vedere al validării în practică a
concepţiilor propuse în ipoteza acestei lucrări și a eficacității metodicii de pregătire fizică
propuse și interpretând rezultatele care s-au obținut, în mod special media aritimetică obținută
în urma testărilor inițiale, intermediare și finale putem constanta urmatoarele aspecte:
rezultatele au avut o creștere semnificativă la majoritatea subiecţilor;
din punct de vedere al valorilor obținute putem spune ca avem un grup omogen;
rezultatele au avut o creștere treptată;
forţa dinamică, testată prin săritura în lungime, fără elan şi a numărului de repetări în 30"
a exerciţiului de abdomen, atestă creşteri caracteristice, în special la săritura în lungime de
pe loc cu mai mulţi centimetri;
indicele de rezistență a avut un curs de creștere semnificativ cu multe secunde, astfel
putem considera că acest indice are calitatea de a asigura o bună capacitate de efort pe
toată perioada jocului;
abilitatea jucătorilor a îmbunătăţit considerabil, dovadă a acestui aspect fiind reprezentată
de rezultatele obținute în urma celor trei testări. Prin acest aspect putem evidenția
oportunitatea folosirii în atrenamente circuitele prezentate în această lucrare;
practica demonstreaă în continuarecă trebuie acordată o foarte mare importanță selecţiei,
asupra calităţilor motrice, în baza de pornire în fotbalul de performanţă;
totodată este recomandată o restrângere a mijloacelor şi metodelor de pregătire, și
accentuarea mijloacelor care dau un randament mai mare;
53
acordarea unei importanțe mult mai intense conştientizării sportivilor din punct de vedere
al practicării sporturilor de performanță și stimularea acestora pentru antrenarea
individuală, independentă și organizată;
CONCLUZII SI PROPUNERI
54
meu de vedere antrenorii dețin responsabitea de a găse exerciții care să garanteze dezvoltarea
calităților motrice, perfecţionarea tehnicii şi creşterea gândirii tactice în prezenţa mingii, căci
aceşti trei factori se intercondiţionează reciproc. Se pot realiza grupe de jucători care dețin un
nivel de dezvoltare apropiat din punct de vedere al calităților motrice, sau se pot antrena în
functie de coprtimentarea de joc: apărători, mijlocaşi, atacanţi; totodată un aspect foarte
important îl reprezintă modalitățile de organizare care trebuie sa fie variate, cu o preponderență a
lucrului pe ateliere adecvată și cu o extindere corespunzătoare a caracterelor de auto-organizare a
pregătirii.
În zilele noatre pregătirea fizică a jocului de fotbal deține un rol deosebit de însemnat, pe
lângă toate elemente ale antrenamentului sportiv, pentru o dezvoltare echilibrată a calităților
motrice.
Consider că exerciţiile de sprint, săriturile şi alergările reprezintă ansamblu esențiat al
pregătirii fizice care se alătură priceperii antronorului de a selecta și doza metodele pentru
întregirea și dezvoltarea acestor calități.
O stabilire concretă a distanţei de alergare şi al timpului dedicat pauzei determină o
formare a unor deprinderi ale organismului.
O încrodare fizică care este antrenată periodic aduce cu sine concentrarea psihică
(volitivă) corespunzătoare pentru durata executării efortului, urmată atât de o relaxare fizică și cât
și de o relaxare psihică.
Este necesar ca pe perioada antrenamentelor, să ținem cont de:
condiţiile în care se desfăşoară efortul;
cerinţele stricte ale jocului, adaptate la particu¬larităţile jucătorilor;
numărul şi valoarea adversarilor etc., în aşa fel încât antrenamentul pentru
rezistenţă să reprezinte antre¬namentul părţilor componente ale jocului, într-o
succe¬siune stabilită de antrenor în concordanţă cu necesităţile echipei.
Astfel prin exersarea exercițiilor specifice jocului se îmbunătățește rezistența fără a
conduce la epuizare, în timp senzația de oboseală își va face apariția mult mai târziu, cu toate
acestea nu trebuie sa omitem că rezistența are anumite limite.
Indicaţiile metodice principale privind adop¬tarea metodelor de dezvoltare a rezistenţei
la specificul jocului, sunt următoarele:
55
stabilirea metodei în așa fel încât să se desfășoare în legătură cu etapa antrenamentului, cu
stadiul de pregărire al jucătorilor,cu vârsta și în funcție de ciclurile desfășurate
săptămânal;
antrenorii să selecţioneze, conform acestor criterii, un complex de metode specifice, pe
care să-1 aplice o anumită perioadă de timp, suficientă pentru apariţia efectelor de
rezistenţă, rezistenţă-viteză;
includerea în cicluri săptămânale şi în lecţii a metodelor specifice să se facă ţinând
seama de consecinţele lor asupra formei sportive şi asupra stării fiziologice şi psihice
generale a sportivului;
metodele specifice pot fi incluse în lecţii şi parţial, nu numai integral.
datorită folosirii deprinderilor tehnico-tactice ca elemente de conţinut ale intervalelor
de efort, nu mai este totdeauna necesară includerea lor suplimentară în aceleaşi lecţii
de antrenament;
condiţiile organizatorice ale antrenamentului trebuie să permită desfăşurarea continuă a
exersării, posibilitatea de măsurare a distanţelor, duratelor efortului şi ale pauzelor,
disciplina şi corectitudinea participării la lucru.
Faptul că vorbim de psihomotricitate este un argument pentru efectele derivate din
educaţia emoţională şi sentimentală. Faptul că educaţia fizică asigură sănătatea corporală, ca
lăcaş pentru sănătatea cognitivă şi afectivă, constituie încă un argument asupra congruenţei dintre
laturile educaţiei paideutice. Nu putem ignora nici aportul estetic al educaţiei fizice, nu atât
pentru conturarea unei corporalităţi elegante şi echilibrate, cât a unei estetici a comportamentului
civic, de ţinută şi eleganţă publică.
• Alt aspect se referă la a da educaţiei fizice nu atât statutul unei discipline de învăţământ,
ci de a deveni o activitate efectivă de formare permanentă, de-a lungul întregii vieţi. Aşa cum, de
pildă, limba română nu poate fi doar o disciplină didactică, ci un mijloc de comunicare
interumană, aşa şi disciplina de învăţământ, numită educaţia fizică, poate deveni un mijloc de
dezvoltare armonioasă a personalităţii şi de asigurare a sănătăţii fizice, mentale şi sentimentale.
• Cercetarea experimentală oferă soluţii pentru a aşeza cele trei argumente într-o ecuaţie
care să ducă la rezultate pozitive. Este vorba de a depăşi o mentalitate, aceea ca această disciplină
din Planul de învăţământ să devină atractivă şi plăcută prin utilizarea preponderentă a jocurilor
sportive. Prin asemenea jocuri de echipă, se cultivă psihomotricitatea, se obţin satisfacţii afective,
se alimentează spiritul de competitivitate şi de cooperare, se formează prietenii de grup, se învaţă
56
reguli de joc, dar mai ales respectarea acestora. Nu în ultimul rând, astfel se inoculează plăcerea
de continuare a jocului, întreţinând propensiunile ludice native ale omului, de-a lungul întregii
vieţi, ca forme de loisir şi de petrecere a timpului liber prin sport şi jocuri de echipă. Educaţia
permanentă va include educaţia fizică, fiind un temei de depăşire a insatisfacţiilor sociale, a
depresiilor personale şi a conflictelor interpersonale şi intrapersonale. Educaţia fizică merită un
alt tip de statut, iar acesta poate fi reactualizat şi reconstruit de înşişi profesorii de educaţie fizică
şi sport.
• O altă concluzie se referă la faptul că educaţia fizică a devenit o formă de educaţie
permanentă şi un temei că cei care beneficiază de efectele sportului sunt mai vioi, mai puternici,
mai încrezători, mai tonifianţi, dar mai ales mult mai sănătoşi din punct de vedere fizic şi psihic.
• Cercetarea experimentală a generat o concluzie care poate constitui, prin inferenţă, o
idee esenţială de îmbunătăţire a contribuţiei educaţiei fizice şi sportului la perfecţionarea
personalităţii umane. Educaţia fizică este o componentă de bază a educaţiei generale, fiind
recunoscută ca atare, cel puţin teoretic, de către profesorii de pedagogie. A ţinut de exerciţiul
didactic efectiv empatic, de un alt tip de relaţii interactive între profesori şi elevi, precum şi de
capacitatea instituţiilor de învăţământ de a asigura condiţii ergonomice, estetice şi igienice pentru
activităţile sportive.
• Concluziile unei lucrări de acest tip nu numai că nu închid o preocupare plină de
sugestii, ci deschid un set de perspective pentru ameliorarea formării unor personalităţi dezirabile
la nivelul tinerilor. Ei au o altă mentalitate decât generaţiile anterioare, aşa cum generaţiile
viitoare vor avea o altă mentalitate decât generaţia lor. O atitudine mereu receptivă faţă de
schimbările din societate va putea anticipa strategii dinamice de îmbunătăţire a procesului de
învăţământ, de creştere a autorităţii educaţiei fizice şi a sportului în cadrul şcolilor, a atitudinii
colectivelor didactice, dar mai ales a tinerilor, elevi şi studenţi.
57
BIBLIOGRAFIE
Apolzan, D., Fotbal, Ed. F.R.F., Bucureşti, 1990
3. Buşe, I., Fotbalul sinergic, Ed. Facla, Timisoara, 1982
4. Demian,Marius, „ Curs de fotbal” Editura UVVG, 1998
5. Dragnea, A., Antrenamentul Sportiv, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.2002
6. Gîrleanu, D., Lecţii pentru dezvoltarea calitatilor motrice la fotbalişti, Ed.Sport-
Turism,1975
7. Ionescu, M., Fotbal de la A la Z, Ed. Ed. Sport Turism, Bucureşti,1984
58