Adaptarea termoreglării corpului în cursul exercițiului fizic, în condiții de

expunere la căldură/frig.

Creşterea activităţii musculare în timpul efortului fizic constituie sursa principală de

producere a căldurii, în paralel cu activarea consumului de oxigen. În astfel de situaţii,
termogeneza atinge 800-1000 kcal pe perioade scurte de timp. Producerea de căldură în timpul
exerciţiului muscular întotdeauna depăşeşte pierderea de căldură şi astfel temperatura corpului
creşte.
Eforturile intense (peste 50 % din consumul de oxigen) duc la creşteri mai mari ale
temperaturii corporale (cu 2-3°C).
Pentru a preîntâmpina efecte nedorite ale supraîncălzirii, organismul dispune de căi
eficiente termolitice (sau termodispersante) adică: evaporarea, iradiere, convecţie.
În timpul unui efort greu rata transpiraţiei poate ajunge la 4 litri/oră, care necesită 2320
kcal pentru evaporare ei (1 litru transpiraţie necesită 580 kcal pentru evaporare, adică pentru
transformarea apei din stare lichidă în stare gazoasă). De aceea în timpul efortului intens însoţit
de o sudoraţie abundentă nu este recomandabil a se îndepărta rapid sudoarea, deoarece aceasta
ajută în termoreglare.
Elementele principale care determină cantitatea de transpiraţie produsă într-un anumit
timp sunt: temperatura, umiditatea, intensitatea efortului şi gradientul caloric între interiorul
organismului şi piele.
E.F. Adolph şi colab. (1947) au efectuat un studiu amănunţit asupra intensităţii
transpiraţiei pentru un om supus unor solicitări în deşert. Ei au constatat cantităţi de transpiraţie
de până la 11 litri/oră.
Pentru o competiţie sportivă, valoarea maximă care se consideră normală la latitudinile
noastre este de aproximativ 2,8 litri/oră (cazul maratonului), ceea ce corespunde la un maximum
6 litri pentru întreaga competiţie. Cu cât masa de transport este mai voluminoasă, cu atât efortul
ce trebuie depus va fi mai mare şi transpiraţia va fi mai importantă. Raportarea transpiraţiei se
face la suprafaţa corporală.
Limitele compatibile cu activitatea fiziologică eficientă sunt cuprinse între 36-39°C.
Toleranţa la frig şi căldură creşte prin expuneri repetate la clima rece sau foarte caldă
(aclimatizare).
Aclimatizarea reprezintă un proces biologic de adaptare. După Faukner „aclimatizarea la
cald reprezintă o interacţiune între temperatura medului, umiditate, radiaţie şi viteza curenţilor de
aer, cu organismul, aşa încât să se producă transpiraţie abundentă. Ea este atinsă cel mai bine
prin efort zilnic de 90 minute în condiţii de transpiraţie de la 1 la 7 litri/oră. Acesta reprezintă un
stres termic adaptativ.
Expunerile progresive la căldură reduc treptat efectul solicitant asupra organismului pus
în evidenţă prin diminuarea ritmului cardiac, a temperaturii rectale şi a pielii. Se pare că aceste
reacţii adaptative se datorează pierderii de căldură prin evaporarea transpiraţiei.
Procesul de aclimatizare pare să fie accelerat prin efort în căldură mare, dar efortul în sine
nu este un substitut pentru expunerea la căldură. Timpul optim de expunere pentru dezvoltarea
aclimatizării la căldură este de aproximativ o săptămână şi se termină între a 10-a şi a 14-a zi.
Aclimatizarea poate fi menţinută încă două săptămâni fără alte expuneri.
Aclimatizarea este esenţială nu numai pentru performanţa optimă ci şi pentru prevenirea
tulburărilor cauzate de căldură (staza calorică, colaps tehnic, insolaţie). Trebuie să menţionăm că
nu trebuie să ne antrenăm în condiţii de umiditate crescută, situaţie în care evaporarea este
împiedicată, anulând efectul ei răcoritor.
Studiile efectuate au arătat că procesul de aclimatizare la cald al sportivilor antrenaţi
constă în:
- creşterea debitului sudoral faţă de nesportivi (observaţie valabilă şi pentru
sedentari neantrenaţi care se aclimatizează la cald) De exemplu un schior capabil să alerge timp
de 80 de minute cu 85 % din V02 maxim a prezentat o transpiraţie deosebit de abundentă (1720
ml); un sedentar, care se antrenează timp de 2 luni în mediu cald, se aclimatizează la căldură,
debitul lui sudoral crescând evident;
- deşi pierderile de apă sunt abundente, prin aclimatizare apare o limitare
considerabilă a scăderii volumului plasmatic (2-4% la antrenaţi, faţă de 10 % sau mai mult la
neantrenaţi), deci menţinerea unor funcţii circulatorii eficiente (se sugerează şi intervenţia
hormonilor hidro-minerali: ADH, aldosteron, sistem renină-angiotensină);
- creşterea numărului de glande sudoripare;
- eliminarea unei sudori hipotone, deci transpiraţia unui individ
aclimatizat conţine mai puţină sar („transpiraţie economică").
Aclimatizarea la frig este adaptarea la clima rece. Aclimatizarea la rece este mai dificilă
pentru omul dezbrăcat. Caracterul dezagreabil al senzaţiei de frig face ca omul să pună totul în
joc pentru a-l proteja de această agresiune.
Adaptarea organismului la temperaturi scăzute se face prin:
- vasoconstricţie periferică care reduce pierderea de căldură. Revenirea după
vasoconstricţie se face mai rapid. Faptul că la pescarii care lucrează mult timp în apa rece irigaţia
degetelor mâinii şi sensibilitatea lor nu sunt diminuate poate fi explicat prin aceste particularităţi;
- scăderea secreţiei sudorale;
 - activarea metabolismului oxidativ prin stimularea producţiei de tirozină şi
potenţarea acţiunii calorigene a adrenalinei (şobolanii ţinuţi mai multe săptămâni la 0°C prezintă
o creştere de volum a tiroidei şi un metabolism bazal ridicat de 3 ori; de asemenea, păsările stau
timp îndelungat pe gheaţă fără să apară simptome de paralizie;
- îmbrăcămintea şi încălţămintea ca vestimentaţie protectoare, cu condiţia să fie
uscate şi nu umede (pierderile calorice cresc de 20 de ori dacă îmbrăcămintea este umedă).
Aşadar, continuarea efortului de încălzire cu aceeaşi intensitate nu măreşte încălzirea
corpului; efectul benefic al unei temperaturi corporale mai mari asupra performanţei fizice se
observă după o încălzire de cel puţin 10 minute, situaţie în care temperatura muşchilor este
suficient de ridicată pentru a produce o reducere evidentă a timpului de contracţie (de scurtare).
Perioada de odihnă între încălzire şi începutul competiţiei (antrenamentului) nu trebuie să
fie prea lungă, deoarece durata efectelor încălzirii variază între 45-80 de minute (Astrand.
Rodhal, 1S77, de Vries, 1980). Acest lucru apare evident în raport cu pierderea de căldură a
corpului („răcirea"); de aceea o serie de tehnici de încălzire pasivă pot fi utile pentru menţinerea
efectelor obţinute prin metodele active (de exempiu: masajul).
Frigul activează reacţiile termogenetice şi inhibă procesele termolitice şi, invers,
căldura.încălzirea reprezintă creşterea temperaturii corpului înaintea efectuării antrenamentelor
sau competiţiilor propriu-zise, prin diverse metode (pasive sau active), cu scopul creşterii
eficientei performantei (se estimează o creştere cu 5 %).

Bibliografie
http://www.scientia.ro/biologie/corpul-omenesc/2624-termoreglarea.html
https://www.revistagalenus.ro/practica-medicala/exercitiul-fizic-in-conditii-extreme-de-
temperatura/